CURS 1/ Suciu R.

Didactica -parte a pedagogiei care se ocupă cu principiile și metodele predării tuturor materiilor de
învățămînt și cu organizarea învățămîntului.

-Ramură a pedagogiei care se ocupă cu problemele învățământului și ale instruirii.

-arta de a preda, de a instrui.

Etimologic, termenul didactica îşi are originea în limba greacă, în familia de cuvinte:
didaskein = a învăţa; didaktikos = instrucţie;
didasko = învăţare, învăţământ; didaktike = arta învăţării.
Istoria conceptului de didactică reflectă evoluţia concepţiilor despre învăţământ şi învăţare,
proiectate pe fondul dezvoltării doctrinelor pedagogice şi a instituţiilor şcolare

Câteva interogații ale didacticii:

•Care sunt cunoştinţele, abilitățile şi atitudinile ce trebuie să fie achiziţionate pentru

a realiza obiectivele educative?
•Ce cantitate de cunoştinţe trebuie să fie reţinută?
•Care sunt limitele amplitudinii (nivelul de debut sau de terminare a învăţării unor
conţinuturi la un ciclu şcolar) şi care sunt pre-achiziţiile unei anumite învăţări?
•Ce profunzime vor prezenta elementele de conţinut alese?
•Trebuie să diminuăm extensiunea unui conţinut în favoarea profunzimii lui sau
invers?
•Etc.
Din aceste interogații generale pe care și le pune un didactician adevărat se pot naște
alte probleme, mai specifice:
•Cum pun elevului o problemă de istorie sau una de geografie?
•Cum formulez o întrebare relevantă din domeniul biologiei care să aibă o
dimensiune euristică? Cum antrenez clasa într-o dezbatere?
•Cum îi determin pe elevi să construiască un argument, să ofere o soluție rezolutivă
inedită?
•Cum predau un subiect care nu este încă elucidat sau acceptat unanim de
cercetători sau de societate?
•Cum formăm elevilor gândirea critică, atitudinea tolerantă?

Profesor – invatare- elev

Etimologic conceptul de instruire vine din latină – instruo = aranjament, amenajare, construcție, deci o
construcție în spirit.

Instruirea înseamnă, deci, însușirea unui corp de informații într-o manieră care să determine elaborarea
unor structuri și procese intelectuale, operaționale și să contribuie la dezvoltarea potențialului
intelectual al individului.

Eugen Noveanu - crede că instruirea este o acțiune de comunicare, de transmitere de cunoștințe.

B O Smith crede că instrucția poate fi explicată prin prisma a patru definiții:

1. Definiția descriptivă – distribuirea cunoștințelor și a deprinderilor, astfel încât relația dintre

instruire și învățare este fundamentală. NU avea instruire dacă nu rezultă învățare.
2. Definiția intențională – se recunosc obiectivele și convingerile cadrului didactic ca determinanți
ai performanței la clasă
3. Definiția normativă- centrează analiza pe principiile etice și deontologice
4. Definiția științifică – descrierea atentă a comportamentelor specifice instruirii.

E. Robertson spune în 1988 ca este nevoie de un set de condiții pentru a clasifica o activitate educativă
ca instruire:

1. existența unui contact direct între profesor și elev

2. Existența unei asimetrii informaționale – profesorul cunoaște materia, iar elevul, nu

3. profesorul dorește să faciliteze învățarea conținutului de către elev

4. acțiunile profesorului conduc relațional către învățarea conținuturilor de către elev

5. Acțiunile profesorului sunt astfel construite încât să-i releve elevului elementele de conținut pe care
se presupune că trebuie să le învețe

6. acțiunile profesorului continuă cel puțin până când elevul încearcă să învețe conținutul ca rezultat al
acestor acțiuni.

Instruirea nu poate exista în absența învățării

Activitate pt studenți – ce înseamnă pentru voi învățarea?? Cum ar trebui să fie cel care vă facilitează
învățarea??
Învătarea

Enciclopedia britanică spune că este învățarea este o modificare relativă a comportamentului

fundamentată pe experiența trecutului

Skinner- învățarea este formare de comportamente noi

Gagne – acea modificare a dispoziției sau capacității care poate fi menținută și care nu poate fi atribuită
procesului de creștere; modificarea denumită învățare se manifestă ca o modificare a
comportamentului.

Învățarea școlară este o transformare de comportament pe baza unei experiențe organizate școlar,
organizare supusă structurării, observației, controlului, în condițiile activității și ambianței școlare.

Deci, procesul de învățământ încearcă să provoace o schimbare generată de o experiență nouă, pentru
că numai acesta poate genera o nouă învățare.

Procesul de învățare presupune două tipuri de forțe- forțe care înlesnesc schimbarea (cadrul didactic),
forțe în dezvoltare, care suportă schimbarea și se implică activ

Învățarea este văzută sub două aspecte – ca proces, ca produs

Învățarea ca proces – abordarea procesuală a învățării conduce la elaborarea unor produse ce apar în
calitate de produse noi si care devin în plan interior puncte de plecare și mecanisme interne ce stau la
baza unor noi acte de învățare. Astfel , învățarea este o progresie de schimbări – schimbări pozitive și
negative ( invățarea este în permanentă pierdere șin câștig, elaborare și reelaborare, reținere și
excludere, o evloluție pe calea cunoașterii ajutată de creativitate și independență)

Se crede, în activitatea de învățare, că o cunoștință nu este formativă prin ea însăși, ci prin procesul prin
care se ajunge la ea. Este foarte importantă participarea activă a celui care învață.

Învățarea ca produs- ansamblu de rezultate noi – cunoștințe, deprinderi, priceperi, noțiuni, modalități de
gândire, atitudini, comportamente

Rezultatele corespund unor schimbări față de stadiul anterior

Condițiile învățării sunt, după I Neacșu, 1999, următoarele :

1. Condiții interne (structura cognitivă, motivația, stilul de învățare)

2. Condiții externe (personalitatea profesorului, gestionarea timpului, atmosfera, climatul școlar și
familial)
 3. Condiții individuale și condiții socio-grupale
4. Condiții intrapersonale și interpersonale
5. Condiții biosomatice, psihologice, pedagogice, igienico-ergonomice, socio-culturale.

Condițiile învățării țin de (după Neacșu)

1. Elevul – sănătate, structura cognitivă, tipuri de inteligență, voință, motivație, experiența de

învățare, timpul alocat învățării, stil de învățare, cunoașterea și controlul rezultatelor, etc
2. Profesorul – competență profesională, vocație pedagogică, empatie, capacitate de relaționare,
stil de instuire, sanatate mentală, autoritate morală recunoscută, timp pentru perfecționare,
umor, creativitate, calitatea proceselor evaluative, echilibru conduită stimulativ-punitivă
3. Familia – calitatea climatului familial, interes pentru activitatea școlară a elevului, așteptările
educative, ritmul igienic și alimentar al elevului, oportunități pentru studiu, autoritatea socio-
morală, echilibrul conduitei stimulativ- punitive
4. școala- climat școlar responsabil, condiții tehnice, ergonomice, psihoigienice, calitatea
organizării timpului școlar, calitatea managementului școlar, încrederea, respectul, valorizarea
potențialului creativ, modele si practici curriculare moderne, stimulative
5. grupul de elevi – stil de activitate, balanța cooperare- competiție, acceptarea diferențelor,
reacții pozitive la succes și insucces, Buna comunicae, permisivitatea la noi experiențe,
constrângeri, noi standarde de învățare, evaluare
6. grupul de profesori- coeziune, forță persuasivă, spirit de echipă, coeziune în respectarea
deciziilor luate, conduită relațională normală, relații interpersonale mature
7. societatea civilă (partedneri educațonali extrșcolari)- implicare nonpartizană, responsabilitate,
inițiativă, voluntariat
8. tehnologii educaționale – acces larg, gestiunea deschisă elevilor, profesorilor, comunității
9. context / mediu – complementaritate, calitatea, controlul calității la nivelul componentelor
sociale, culturale, economice, tehnologice, ecologice, politice
10. relațiile educaționale- calitatea relațiilor, raporturilor elev-elev, elev- profesor, biserică, ong uri,
autoritate locală

Învățarea presupune- receptare, înțelegere, memorare, păstrare și actualizarea informațiilor

Comentați afirmația (eseu 30 rânduri). – Reușita actului de învățare depinde în cea mai mare măsură de
condițiile/ factorii interni și cei externi ai învățării
Modelele instruirii

Ioan Cerghit 1992

1. Modelul logocentric – transmiterea informațiilor/ rolul central îl are cadrul didactic. Avantaje-
transmitere de multe informații în timp scurt, : sunt achiziții culturale care nu pot fi transmise
decât prin comunicare. Dezavantaje – pasivitatea elevilor
2. Modelul empiriocentric – prin experimentare, elevii se autoevaluează, concep noi probleme de
învățare. Avantaje – grad mare de activism, dezvoltarea gândirii creatoare,. Dezavantaje-
consumul mare de timp, imposibilitatea de a folosi doar metodele acestui model
3. Modelul tehnocentrist – descompunerea învățării în operațiile sale: înlănțuire de procedee și
tehnici de lucru (obiective, metode de lucru, evaluare). Dezavantaje- frânarea creativității, a
spontaneității elevilor
4. Modelul sociocentric – cooperare, dezbatere, cercetare în grup. Dezavantaje – diminuare a
rolului individual al elevului
5. Modelul psihocentric – explorarea nevoilor copiilor de dezvoltare spontană. Totul este axat pe
dezvoltarea individuală, centrarea se face pe motivație

Temă – cu ce model / modele sunteți de acord?? (20 rânduri)

Modelele procesului de învățământ – după I Cerghit în 1992 și I Necșu în anul 2000

1. Modelul interactiv- corelația predare-invățare-evaluare

2. Modelul sistemic- toate elementele educative se găsesc într-un sistem bine pus la punct
3. Modelul informațional – principalele categorii de informatii vehiculate în proces, situații și teme
specifice
4. Modelul cibernetic – feed back ul necesar evoluției actului educativ
5. Modelul comunicațional – emitători, receptori, context, canal, comunicare verbală, nonverbală,
etc
6. Modelul câmpului educațional – spațiu complex cu variabile
7. Modelul situațiilor de instruire – învățarea se realizează într un anume context

Ce înseamnă învățare, instruire, predare??