Capul de ratoi — comedie in trei acte (sapte tablouri) de g.

ciprian referat

CAPUL DE RATOI — Comedie in trei acte (sapte tablouri) de G. Ciprian, Bucuresti, Editura
„Cugetarea", .

Premiera piesei: 26 ianuarie 1940, in regia autorului, la Studioul Teatrului National din Bucuresti.

In volumul sau de memorialistica, Mascarici si mizgalici, autorul revela ca eroii comediei sale, adica
„Cirivis, Macferlan, Pentagon si Balalau au trait aievea, si escapadele lor din scoala ori din intiii ani
de studentie au fost adevarate, sau aproape adevarate, caci fantezia a mai brodat pe ici, pe colo"
Nucleul prim al viitoarei opere il formeaza farsele — evocate si preluate de altfel si in debutul piesei
a patru colegi de la Liceul „Gh. Lazar" din Bucuresti, care au infiintat O umoristica „societate
simbolica", a carei cotizatie, la fel de simbolica, o constituia livrarea cite unui „cap de ratoi"; cum
conducatorul asa-zisei asociatii, Dem. Demetrescu-Buzau, alias viitorul Urmuz, sustinea ca „numele
fiecarui om trebuie sa rimeze cu faptura lui fizica si morala", cei patru liceeni purtau urmatoarele
porecle: Cirivis (adica Dem. De-metrescu-Buzau), Macferlan (G. Ciprian), Pen-(agon (Const.
Grigorescu) si Balalau (Alex. Bujorcanu). Maniera in care „ratoiii", prin farsele lor, urmareau sa
socheze spiritul mic-burghez si sa sparga cadrele banale ale realului dovedeste ca ei aplicau pe viu
celebra reteta a lui Laulreamont, conform careia e necesara „intilnirea intimplatoare a unei umbrele
si a unei masini de cusut pe masa de operatie",..

Viziunea histrionica existenta in intreaga opera a lui G. Ciprian , fie in cea teatrala, fie in cea
romanesca, se desavirseste o data cu comedia Capul ele ratoi. Spre deosebire de Omul cu mirfoaga,
in Capul de ratoi identitatea dintre bufonerie si sfintenie este acum voluntara si constienta, fiind
asumata programatic; „bufonul" si „sfintul" fiinteaza aici, cu naturalele, in aceeasi persoana. Trama
piesei — a carei actiune oarecum aleatorie e in consecinta, ca in teatrul epic, impartita in sapte
tablouri, demarcarea comediei in trei acte fiind pur conventionala — e simpla: reintilnindu-se la
maturitate, patru fosti colegi de liceu, exasperati de rigiditatea si plictisul vietii anodine, decid sa se
reintoarca la un mod adolescentin de a fi, pus sub emblema gratuita si umoristica a „Capului de
ratoi"; in cel mai pur spirit urmuzian, ei incep o existenta simbolica intre cer si pamint, cladindu-si
locuinta intr-un pom. „Banda pahueilor", animata de „duhul nascocitor" al lui Cirivis (alias Urmuz),
are un adevarat program de dinamitare a realitatii cotidiene, a conventiilor sociale si a platitudinii
burgheze, propunind o terapeutica universal-valabila, bazata pe practicarea farsei si a „gimnasticii"
absurde (pur si simplu „lasatul pe vine"): „Avem principii largi", declara Cirivis, doctrinarul grupului.
„imbratisam pe toata lumea. Boier, golan, crestin, musulman — te-ai lasat pe vine, ai intrat in rindul
oamenilor!" Cei patru „ratoi" intuiesc cu exactitate scopul si esenta farsei, caci, asa cum remarca
Paul Zarifopol atunci cind o defineste teoretic, „gluma e ca o gimnastica", a carei practicare „dezvolta
o energie prin care ne izbavim" de diversele tribulatii cotidiene.

Totodata, cum observa Ovid S. Crohmalniceanu, nenumaratele „urmuzisme" pe care le desfasoara

„ratoii" (intre care principiul liminar este „lasatul pe vine") nu reprezinta altceva decit un fel de
„practica yoghinica, simplificata genial si pusa la indemina tuturor". intr-un sens, cei patru „pahuei"
sint, de fapt, urmasii foarte indepartati ai dostoievskianului om din subterana, deoarece si ei
inlocuiesc pe „doi si cu doi fac patru" cu paradoxalul „doi si cu doi fac cinci"; cu alte cuvinte, ei lupta
impotriva „batrinei doamne Logica si a eternului domn Interes", introducind in realitatea de toate
zilele, impietrita in conventii, ilogicul si actul gratuit. „Ratoii" propovaduiesc „ruperea din linie",
rasturnarea „stilpilor logicii" si echilibristica pe muchia de cutit ce desparte „ratiunea de nebunie"; ei
sint, astfel, niste „nebuni" ce pulverizeaza cadrele rigide, anchilozate, ale realului desfigurat de morga
si inautenticitate. „Pahucii" nu mai au nume, ci doar porecle ce reflecta perfect esenta fapturii lor:
primind botezul, sint niste oameni noi si, prin urmate, Dem. Demeirescu-Buzau devine Cirivis, G.
Ciprian, Macferlan s.a.m.d.
Acum ei sint cum par si par ce sint: niste bufoni, „in tinuta de campanie", cu gambete pe cap precum
Charlot. Ca Saint-Genet, autorul-personaj al lui Sartre, si histrionul lui G. Ciprian — fie Varlam din
Omul cu mirfoaga, fie Cirivis, Macferlan, Pentagon si Balalau din Capul de ratoi, fie Jeannot din Un
lup mincat de oaie — aspira sa fie „actor in viata, regizor in marele teatru al vietii", cu scopul de a
ruina gravitatea alienanta a realului; comediantul se irealizeaza in fata oamenilor, isi transforma
fiinta in aparenta si deschide o falie catre neant. Iata de ce „ratoii", avind, dupa cum marturisesc,
„voluptatea sondarilor in vid", fac tumbe din „setea de a cadea in gol", caci, asa cum avertizeaza
Cirivis, iluzia este specialitatea lor. Aceasta frenetica actiune de i-realizare, prezenta la actor, o
surprinsese, foarte exact, inca Hamlet:

„Sa nu te-nfiori cind vezi un come-diant/ Doar intr-un vis de chin, o-nchipuire,/ Ca-si poate
sufletul supune mintii/ Atit de mult, ca prin silinta-i, chipul/ si glasu-i frint e, si cu-ntregu-i
zbucium/ El cugetului potriveste chipuri,/ si toate-acestea sint pentru nimic".

Spre deosebire insa de Hamlet, la care producerea de aparente are un efect tragic-activator, Jean
Genet ori histrionul lui G. Ciprian prezinta i-realizarea in miezul realitatii insasi ca scop ultim al
conditiei umane, si, in consecinta, divertismentul, farsa si jocul — instituite ca lege — destrama
„seriosul existentei", redin-du-i autenticitatea originar-genuina. Bufonii, dirijati de Cirivis, sint
terapeuti nastrusnici care provoaca omului social un soc psiho-dramatic, atragindu-l intr-un joc al
rolurilor si dezvaluindu-i, din nou, naluralilatea falsificata de masca profesionala.

In Capul de ratoi, lumii ca jungla i se opune acum, reconfortanta, lumea ca circ, in care suverane
sint fantezia si gratuitatea: „De cind oamenii se lasa si se ridica unii in fata altora, nu mai gonesc
nebuneste. Se opresc, se uita la altii, zimbesc, isi string miinile si.,, chiar se imbratiseaza. Si asta
nu pentru ca se cunosc, ci doar pentru ca-s oameni Oamenii au descoperit ca-s oameni."

Ca urmare, realitatea rigida e decojita, sub ea iesind la iveala miezul uneia noi, cu alte cadente si
cu aerul primenit, iar omul, ca in teatrul lui Eugen Ionescu, e cuprins de evanescenta, inca o data
„miracolul" regenerarii umane revela identitatea dintre bufonerie si sfintenie; histrionii din jurul lui
Cirivis se numesc ei insisi „fii ai ecle/.ici" si — cunoscatori ai primei epistole catre corinteni se lasa
imbatati de „nebunia crucii", voind sa-si bata „cuie la incheietura madularelor" pentru „a singera de
obstestile dureri". Gindirea discursi-va, cu acel „damf de mucegai", e repudiata cu oroare, „pahucii"
stiind sa astepte, in liniste, iluminarea. Cirivis si discipolii sai sint bintuiti de un „vesnic
neastimpar", urasc stagnarea, caci „a sari, a salta e legea firii" lor.

Bestiarul reflecta si aici, ca in Omul cu rnirtoaga, morala piesei: „ratoii", cu magia lor de pasare
maiastra si cu „inimile lor de oratanii salbatice", alunga pe „batrinele cirtite" ale conventiilor sociale
ori morale. Cum a relevat Petru Manoliu, inca in cronica tacuta la premiera piesei, Capul de ratoi
reprezinta o "commedia deU'inlclleUo", a ideilor, in care oamenii sint inlocuiti cu idei". Totodata,
atit ca structura formala, cit si ca viziune histrionica asupra omului, Capul de ratoi constituie cel
mai substantial experiment din cadrul teatrului interbelic romanesc, prevestind, de asemenea,
aparitia psihodramei.