1.

Argumentați prin două exemple alese din textele discutate la seminar de ce

I.L.Caragiale poate fi socotit drept un critic al procesului de modernizare a statului
român din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

„Prin tot ce a scris ca autor sau numai comentator, Caragiale și-a vădit structura
neconformă cu gustul timpului său”1. Într-adevăr, Caragiale a fost unul dintre puținii scriitori
care au avut curajul să „înoate contra curentului”: „atitudinea lui Caragiale față de opinia
comună, fie ca orientare politică majoritară, în sensul liberalismului, fie în privința gustului
literar și artistic, de îmbrățișare a mediocrității, a fost aceea a unui nonconformist”2. Această
atitudine se datorează în mare parte climatului socio-politic al vremii, puternic influențat de
modernizarea rapidă, tumultuoasă, a tuturor filierelor de activitate, acțiune pe care
dramaturgul o privește cu scepticism și pe care nu ezită să o ridiculizeze din cauza
neajunsurilor și a penibilităților comise, mai ales în contextul în care acestea reușesc să
prostească masele îndeajuns încât să le susțină orbește.

Autor urban, Caragiale explorează profund ritmicitatea vieții urbane din care face parte,
îi ia pulsul, pentru ca apoi să o prezinte în operele sale sub forma unei „caricaturi exemplare”
de un comic savuros, întrupând cu lux de amănunte burghezia din a doua jumătate de secol
XIX și din prima jumătate a sec.XX. Frapantă, însă, este longevitatea acestei caricaturi care
își întinde rădacinile până în prezent, arborându-se cu ușurință noii generații. Datorită acestor
informații exacte pe care le deține și dorinței spre „mai bine”, provenită dintr-un patriotism
nobil și autentic, Caragiale satirizează cu agilitate modernizarea statului român, care nu ține
cont de cetățeni și de țară, și care se consumă într-un teatru superfluu, când liberal, când
conservator, dar care se dovedește în final o dezordine națională. „Întâmpinările sale nu
pornesc din examinarea rece a rațiunii, ci din adânca milă pentru sufletele obijduite ale
țărănimii. Caragiale cere să se facă justiție socială pentru clasa de bază a țării, care este în
suferință”3. Astfel, folosind procedee precum satira, ironia, sugestia și altele, Caragiale
critică în mod direct și totuși „cu perdea” epoca și partizanii. În acest sens putem lua în
considerare două texte suport, pe care le vom analiza în cele ce urmează pentru a demonstra
teza enunțată mai sus: „Conu Leonida față cu reacțiunea”(1880) și „O noapte
furtunoasă”(1878).

1
Șerban Cioculescu, Viața lui I.L.Caragiale-Caragialiana, Editura Eminescu, 1977, pag.302
2
Ibidem, pag.303
3
Ibidem, pag.317
 În comedia „Conu Leonida față cu reacțiunea”, încă de la început Caragiale își instaleză
ironia suscitându-ne așteptările prin prezentarea personajelor și a decorului scenic. Astfel,
personajele noastre sunt „CONUL LEONIDA, pensionar – 60 de ani” și „COANA
EFIMIȚA, consoarta lui – 56 de ani”, iar decorul este o „odaie modestă de mahala”. Doar
prin aceste detalii aparent nesemnificative, Caragiale ne sugerează statutul personajelor, doi
pensionari de mahala, cu o cultură generală precară și discuții specifice locului de baștină,
bazate pe bârfe fără pic de substanță. Conu’ Leonida este prototipul omului „bine informat”,
care are o încredere neștirbită în gazeta vremii și care face din citirea ei un tabiet de înaltă
clasă în fața nevestei: „cum îți spusei, mă scol într-o dimineață, și, știi obiceiul meu, pui
mâna întâi și-ntâi pe «Aurora Democratică», să văz cum mai merge țara”4.

Întrucât este bătrân și lipsit de apărare, Leonida este foarte fricos, având un contact
aproape inexistent cu cei din afara casei sale și găsind în odaia sa modestă un spațiu protector
propice dezvoltării ideilor sale politice, dealtfel puerile și nefondate. Leonida se poate
asemăna într-o oarecare măsură, din acest punct de vedere, cu un Don Quijote, prizonier în
lumea plăzmuită de propriul „ideal cavaleresc”, în care Republica este soluția tuturor relelor
generale. Cele trei motive sunt foarte bine întemeiate: „dacă e republică, nu mai plătește
nimeni bir”, „fieștecare cetățean ia câte o leafă bună pe lună, toți într-o egalitate” și, nu în
ultimul rând, „se face și lege de murături.....Adicătele că nimini să nu mai aibă drept să-și
plătească datoriile”5. Utopia sa este și mai remarcabilă cu cât el însuși își demonstrează prin
perorațiile sale totala confuzie cu privire la evenimentele politice de actualitate, precum și
confuzia cu privire la propria poziție în cadrul vreunei tabere, liberale sau de alt soi: „nu e,
nu se poate să fie revuluție...Câtă vreme sunt ai noștri la putere”6. Nevricos și temător,
„bobocul” Leonida „care le știe pe toate” discută amănuntele politice la nivel de bârfă,
temându-se de fapt de o participare directă la revoluție, întrucât este conștient că aceasta ar
putea însemna ca lucrurile să nu se desfășoare așa cum le plăzmuise el, poate chiar de sute
de ori. „Conu’ Leonida este terifiat de posibilitatea ca vreunul dintre scenariile înfățișate cu
emfază de mic creator Efimiței să se desfășoare altfel decât în mintea lui. Realitatea nu se
află deloc printre opțiunile sale”7. Aceste lucruri erau realități la ordinea zilei, motiv pentru

4
Ion Luca Caragiale, Dramaturgie, pag.172
5
Ibidem, pag.175
6
Ibidem, pag.179
7
Lector Univ. Ana Popescu Ene, Dicționar de personaje literare din proza și dramaturgia românească,
Editura Paralela 45, Pitești, 2008, pag.67
care nu ne miră doza de ironie a lui Caragiale la adresa unor asemenea „personalități” ale
vremii.

Dacă ne îndreptăm atenția spre „O noapte furtunoasă” vom descoperi o comedie mai
complexă, dar la fel de savuroasă și în aceeași măsură de ironică la adresa societății
contemporane autorului, care prin satiră, încearcă să îndrepte moravurile vremii. De data
aceasta avem în vedere mai multe personaje, dupa cum urmează: Jupân Dumirache
(protagonistul), Nae Ipingescu, Chiriac, Spiridon, Rică Venturiano, Zița și Veta. Ca și în
cazul precedentei, acțiunea acesteia este plasată în spațiul mahalalei, unde Jupân Dumitrache
este patronul, negustorul independent, avut și moral, pe care îl interesează moralitatea mai
presus de orice și care se comporta ca un „pater familias” (Șerban Cioculescu), având grija
fiecăruia dintre celelalte personaje. Demn de remarcat este că deși vede pericolele care îi pot
afecta pe ceilalți, Jupân Dumitrache pare să rămână indiferent și orb la aventurile amoroase
ale nevestei sale, Veta, cu Chiriac, omul lui de încredere și partenerul în afaceri, lăsându-se
chiar prostit de Chiriac de nenumărate ori să stea cât mai mult la datorie astfel încât cei doi
amanți să își poată face de cap în liniște: „Jupâne, da’ deseară că ești de rond....mergi? (...)
Jupânde da’ face toate posturile? nu-i așa?”8. Adevărul este că de frica de a nu fi înșelat,
Dumitrache este și mai vulnerabil și este mereu păcălit. Chiar cu dovezi clare, el refuză să
creadă că ar putea fi înșelat. Astfel, când găsește „legătura” pe patul Vetei, în loc să ia foc,
el se liniștește aflând că este a lui Chiriac: „Ei, bată-te să te bată! De ce nu spui așa frate?
(...). Ei! Vezi?...Uite așa se orbește omul la necaz!”9.

Rică Venturiano se poate spune că este antagonistul operei, întrucât încă de la începutul
operei se creează o oarecare competiție tacită între el și Jupân Dumitrache. Demn de
remarcat este că Rică nu este ca celelalte personaje, este un tip aparte. Rică este un vector al
lumii moderne, student în drept, publicist, arhivar la o judecătorie și scriitor activ în gazeta
„Vocea patriotului naționale”. Deși în aceste aspecte i se remarcă clar talentul și potențialul
într-o viitoare carieră piolitică, Rică este totuși considerat de Dumitrach un personaj
neserios, întrucât nu are bani, un „amploiat” îmbrăcat ca un „papugiu” (clasă inferioară
Jupânului Dumitrache). Așadar, se observă clar pe parcursul comediei diferențierea socială

8
Ion Luca Caragiale, op.cit., pag.190
9
Ibidem, pag.225
a epocii și mâncătoria nefondată, orgoliile nejustificate ale celor înstăriți și asuprirea clasei
de jos.

Un alt aspect demn de remarcat este antiteza dintre incipitul și excipitul operei și morala
care se sustrage din aceasta: dacă la început Dumitrache îi este superior lui Rică Venturiano
d.p.d.v. material și social, în finalul operei Venturiano îi ia locul lui Dumitrache, însă nu pe
același domeniu, ci pe un domeniu pe care Dumitrache nu ar putea niciodată să exceleze, și
anume lingvistic și intelectual. Așadar, morala ar fi pe principiul: „fie roata și pătrată, tot se-
ntoarce ea odată”.

Valorile morale pe care se fondează opera, „bun familist”, „ambiție” și „onoare”, sunt
luate în derâdere. Totodată, tocmai personajele care aderă la cultură și recunoaștere
intelectuală sunt acelea care nu sunt capabile să citească printre rânduri, ci iau sensul literal
al cuvintelor (Jupân Dumitrache și Nae Ipingescu), dovedindu-și superficialitatea și
grandomania inutilă. Așa cum susține și I. Constantinescu, „proștii” din comediile lui
Caragiale „nu au conștiința că au pierdut controlul asupra cuvintelor și, totodată, contactul
adevărat cu lucrurile”.

Având toate aceste fapte de limbaj concrete ca material suport al argumentației, mai
trebuie să menționăm doar câteva aspecte esențiale. „Zugravitorul satiric al politicii
liberale”, cum îl numește Șerban Cioculescu pe Caragiale, și-a adunat materialul comediilor
din anii de tinerețe în care a experimentat viața politică sub diverse forme. Dezamăgit fiind
de fiecare partid, grupare și mișcare politică, Caragiale realizează în timpul exilului său că
își iubește cu adevărat patria și poporul și nu rămâne indiferent la suferința acestuia, ci
încearcă prin scris să schimbe ceva, să aducă un „mai bine” pe plaiurile natale. Pe aceste
considerente își construiește satira și ironia, având câteva puncte recurente în comediile
analizate mai sus. Astfel, ambele opere prezintă ca spațiu de desfășurare a acțiunii
„mahalaua” și în ambele opere personajele sunt făra „esență”, personaje tipice vremii, care
acționează în situații tipice și care deși doresc să își depăsească condiția, sunt incapabile de
progres, rămânănd plate de la început pănă la fnal. Totodată, ambele opere folosesc în mod
frecvent termenii „republică” și „reacțiune”, ambele opere au în structura lor elemente de
construcție ale romanelor franceze (dorința de a înființa republica, Garda Civică, căsătoria
din interes, etc...), ambele piese prezintă o problemă politică, care își găsește rezolvarea în
finalul operei, și, nu în ultimul rând, în ambele piese Caragiale prezintă problema „formelor
fară fond”, în sensul în care actanții (fondul) nu se pot adapta procesului de modernizare a
instituțiilor statului român (formele).

Așadar, pe baza argumentelor prezentate mai sus, putem afirma faptul că dramaturgul
I.L.Caragiale este un critic contemporan al procesului de modernizare a statului român, iar
cele două comedii prezentate „au avut să lupte cu simpatiile secrete sau mărturisite, ale
publicului din staluri și galerii, pentru progres. Cum era firesc geniului său, lupta a fost
câștigată, pe scenă, dar nu în ritm cu mișcarea politică, ci tocmai dimpotrivă, în contratimp
cu ea. Caragiale a repurtat o biruință literară, în sensul contrar evoluției politice a vremii”10.

10
Șerban Cioculescu, op.cit., pag.302
 BIBLIOGRAFIE

1. Caragiale, I.L., Dramaturgie, Editura Blink, Giurgiu, 2014

2. Cioculescu, Șerban, Viața lui I.L.Caragiale – Caragialiana, Editura Eminescu,
București, 1977
3. Șindrilaru, Florin (coord.), Dicționar de personaje literare din proza și dramaturgia
românească, Editura Paralela 45, Pitești, 2008