Interesul lui Llosa asupra continentului sud-american îl face să scrie despre

situațiile tensionate din Haiti (în articolul Haiti – moartea), Nicaragua

(Nicaragua la răscruce) sau Columbia (Gata cu FARC), despre problemele
pe care le generează naționalismul în America Latină, unde hispanicii – deci
„albii” – sunt discriminați în favoarea „indienilor”, adică a urmașilor locuitorilor
prehispanici ai continentului (Hispanicizii), despre dictatura perfectă din
Mexic (Dictatura perfectă), despre singura țară din America Latină care a
reușit să aleagă în mod corect drumul democrației, Chile, precum și despre multe
alte probleme care macină de altfel întreaga lume, cum ar fi terorismul, corupția
sau intervențiile statelor puternice în politica celor slabe. Un alt subiect îl
reprezintă combaterea unor păreri nu doar greșite, dar și dăunătoare ale unor
scriitori – Gunter Grass sau Mario Benedetti – pentru care tortura nu este
condamnabilă dacă servește intereselor comunismului, sau care consideră
că meseria de scriitor poate fi pusă în slujba unui dictator fără ca acest lucru să
fie moralmente greșit. Și dacă tot am pomenit de scriitori: ultimul capitol al cărții
este compus dintr-o serie de articole sau prelegeri pe care Llosa le-a scris sau le-a
prezentat la diferite evenimente publice și în care elogiază creația unor pictori
(Fernando Zsyzslo, Fernando Botero sau Frida Kahlo) sau anumite opere literare,
devenite între timp nu doar celebre, ci adevărate puncte de reper ale artei literare
latino-americane și nu numai (Un veac de singurătate de Gabriel Garcia
Marquez sau Obscena pasăre a nopții de Jode Donoso).

Dubla formație a lui Vargas Llosa, de politician și de romancier, face ca expresia

frustrărilor sale generate de soarta continentului sud-american, de care este legat
prin naștere și destin, să fie extrem de sonoră, accesibilă oricui are curiozitatea și
răbdarea de a o studia și puterea de renunțare la concepțiile proprii pentru a o
înțelege. Luciditatea cu care privește problemele politice care apar permanent în
lumea pe care o observă și o comentează este dublată de o claritate în exprimare
care îl face pe cititor să înțeleagă chiar și aspectele ascunse ale situațiilor.
jurnalismul nu este suficient pentru a putea fi analizată problema reală din
această parte a lumii. Obiectivitatea este, într-adevăr, calitatea intrinsecă a
jurnalismului, însă oricât de ciudat ar părea, tocmai această calitate îl face
ineficient. Llosa adaugă și un dram de patriotism obiectivismului, după care
presară totul cu puțină viziune – izvorâtă din imaginație, care este subiectivă, dar
de care nu are de ce să se teamă, doar este romancier, nu? – și în acest fel
reușește să prezinte problemele Americii Latine într-un mod aparte, care
depășește simpla prezentare a combinației cauză-efect.