UNIVERSITATEA DIN PITEȘTI – D.P.P.D.

Managementul organizării școlare

Cultura organizațională
a elevilor

ÎNDRUMĂTOR:
Prof. conf. univ. dr. Langa Claudiu

STUDENT:
Barbu Vasile
 Relatiile elevi-elevi
Relaţiile interpersonale pot fi clasificate în funcţie de trebuinţele psihologice care le-au
generat. Ele pot fi:
• relatii de intercunoaştere – sunt generate de trebuinţa de a-l cunoaşte pe celălalt, de a obtine
informaţii despre personalitatea acestuia, despre felul său de a fi.
Absenţa preocupărilor de intercunoaştere în interiorul unei clase de elevi, sărăcia informaţiilor
despre ceilalţi colegi pot explica existenţa unei eventuale atmosfere de suspiciune si neîncredere
între membrii colectivului clasei;
• relaţii de intercomunicare – au la bază nevoia oamenilor de a face schimb de informaţii, de a
comunica între ei.
Ele depind, în primul rând, de natura mesajelor şi de conţinutul schimbului de informaţii dintre
partenerii de discuţie. De exemplu, unii elevi se împrietenesc din nevoia de a schimba informaţii
despre calculatoare, alţii, despre un anumit gen preferat de muzică etc.
• relaţii socio-afective preferenţiale – au la bază atracţia interpersonală şi includ relaţiile de simpatie
şi antipatie, de preferinţă şi de respingere reciprocă între membrii clasei de elevi. Atracţia
interpersonală exprimată de acest tip de relaţii poate fi favorizată de mai mulţi factori:
a) proximitatea – persoanele aflate în vecinătate (colegii de bancă, copiii care locuiesc în acelaşi
imobil etc) au tendinţa de a se apropia afectiv, de a se prefera reciproc;
b) similaritatea – explică tendinţa persoanelor de a se împrieteni cu acei semeni cu care se aseamănă
în planul aptitudinal, valoric, motivaţional etc.
c) complementaritatea – se referă la situaţiile în care partenerii dispun fiecare de calităţi care se
completează unele pe celelalte, astfel încât ceea ce îi lipseşte unuia dintre parteneri este compensat
de calităţile celuilalt;
Relaţiile afectiv-simpatetice cu copiii de aceeaşi vârstă, îndeosebi prieteniile, oferă cel puţin trei
lucruri importante pentru dezvoltarea copilului:
􀂃- suport emoţional;
􀂃- informaţii despre comportamentele şi valorile acceptabile;
􀂃 oportunitatea exersării unor deprinderi de comportament
social .
Suportul emoţional primit din partea unui prieten este resimţit ca o puternică trebuinţă, îndeosebi
atunci când se traversează perioade tensionate şi încărcate cu sentimente confuze. Prietenii apropiaţi
îl ajută pe copil să găsească soluţii la problemele cu care se confruntă, să îşi
dobândească respectul şi stima de sine, să îşi dezvolte capacitatea de înţelegere a altora.
Informaţiile despre comportamentele şi valorile acceptabile care vin din partea colegilor şi a
prietenilor au cea mai puternică forţă de influenţare asupra copilului. Orice copil doreşte să fie
acceptat de către colegii săi şi – pentru a fi primit în interiorul grupului de colegi – este dispus să
adopte acele comportamente şi valori acceptate de către aceştia.
Grupul de colegi poate exercita presiuni asupra individului, de natură să încurajeze anumite
comportamente şi să descurajeze altele. Unele valori încurajate de grup pot avea un caracter
dezirabil (exemplu: sinceritatea, echitatea, cooperarea, umorul), altele pot încuraja violenţa,
discriminarea rasială, sexuală sau dezinteresul pentru reuşita şcolară (de exemplu, ridiculizarea
“tocilarilor”).
Oportunitatea exersării unor deprinderi sociale, ca de exemplu cele legate de capacitatea de
cooperare, ori de însuşirea a diferite strategii de rezolvare a conflictelor, este creată de egalitatea
dintre parteneri în cadrul unei relaţii de prietenie. În vreme ce relaţia cu profesorul are un caracter
asimetric, în relaţia de prietenie fiecare individ este partener egal.
Copiii fără prieteni se află într-un cerc vicios: neavând prieteni, nu-şi pot dezvolta deprinderile
sociale cerute de o asemenea relaţie; neavând deprinderile sociale necesare, nu îşi pot face prieteni
ş.a.m.d. Pentru a determina spargerea acestui cerc vicios, profesorii, de obicei, le creează
oportunităţi să participe la activităţi de învăţare care presupun cooperare, reciprocitate, soluţionarea

1
conflictelor pe cale amiabilă. Atunci când sunt respinşi de colegi din cauza stângaciilor lor de
relaţionare socială.
le oferă consilierea de care au nevoie pentru a-şi îmbunătăţi comportamentul în viitor. Grupul de
colegi întotdeauna oferă un feed-back constructiv, care să le permită să-şi îmbunătăţească modul de
comportare cu viitoarea ocazie.
b) Interacţiunile dintre elevii care compun un grup şcolar reprezintă modalitatea esenţială de
existenţă a grupurilor sociale, caracteristica lor de bază. Se defineşte ca un tip de relaţii între două
sau mai multe persoane, în care acţiunea uneia dintre ele este afectată de acţiunea celeilalte.
Interacţiunea membrilor unei clase şcolare determină structura grupului şi modelele de comunicare.
Trebuie diferenţiată noţiunea de interacţiune de cea de relaţii interpersonale (de exemplu,
relaţiile afectiv simpatetice, relaţiile de intercunoaştere sau de intercomunicare).
Interacţiunile din interiorul unui grup pot fi de mai multe tipuri:
􀂃- relaţii de cooperare – elevii colaborează pentru atingerea unui obiectiv comun;
􀂃- relaţii de competiţie – individul sau subgrupurile rivalizează cu ceilalţi sau cu alte subgrupuri
pentru dobândirea unei anumite poziţii în cadrul clasei sau a superiorităţii;
􀂃- relaţii de coacţiune – când fiecare lucrează în prezenţa celorlalţi, fără însă a se interesa de
conţinutul muncii acestora;
􀂃- relaţii de conflict – indivizii/subgrupurile se află în opoziţie mutuală.
Diversele tipuri de relaţii dintre elevii unei clase produc modificări ale caracteristicilor personale ale
membrilor, care, la rândul lor, pot fi de mai multe tipuri:
• acomodarea (ajustarea reciprocă);
• asimilarea (transfer reciproc de gusturi, mentalităţi etc.);
• stratificarea (ierarhizare a partenerilor în funcţie de statutele deţinute);
• alienarea (îndepărtarea de ceilalţi, retragerea în sine, ruperea relaţiilor).
Relaţiile de competiţie/colaborare, dincolo de modificarea caracteristicilor personale ale
membrilor, influenţează activităţile de învăţare desfăşurate în clasă. Competiţia poate avea asupra
activităţii instructiv-educative din clasă efecte pozitive, dar şi negative
Ea poate face mai interesante activităţile de grup, stimulează efortul şi productivitatea
indivizilor, dezvoltă etica grupului, stimulează capacităţile autocritice, îi face pe elevi mai atenţi la
performanţele obţinute de colegii lor. Ca efecte negative, competiţia poate să inducă o anxietate
exagerată şi să inhibe astfel învăţarea, poate crea un climat de tensiune în grup, de ostilitate.
În interiorul unei clase de elevi, relaţiile de colaborare pot să se îmbine cu cele de competiţie, ele
nefiind antitetice. De exemplu, competiţia dintre mai multe echipe constituite în clasă presupune, în
acelaşi timp, cooperarea dintre membrii fiecărei echipe, în interiorul subgrupului.
Relaţiile conflictuale apar atunci când acţiunile unuia sau mai multor membri ai unui grup
nu sunt acceptabile, ducând la rezistenţa din partea unuia sau mai multor membri. Această rezistenţă
se poate concretiza în exprimarea dezacordului, apariţia stărilor de discordie şi de fricţiune între
membrii grupului. Conflictul din interiorul unui grup poate avea mai multe cauze: dificultăţi de
comunicare între membri, organizarea deficitară a activităţilor grupului, incompatibilităţi
psihologice etc. Cel mai adesea, conflictul apare deoarece membrii trebuie să concureze pentru
resurse limitate, astfel încât succesul unor membri ai grupului înseamnă eşecul altora. -Există mai
multe metode de rezolvare a conflictelor din interiorul grupului:
• impunerea/retragerea: una dintre părţi este obligată să
accepte poziţia celeilalte părţi sau una dintre părţi părăseşte grupul;
• cedarea: una dintre părţi îşi retrage pretenţiile;
• compromisul: părţile găsesc o alternativă care se situeazăundeva între cele două poziţii;
• nonacţiunea: ambele părţi evită temporar acţiunea şi stau în aşteptare;
• rezolvarea problemei: părţile identifică sursa conflictului şi prin negociere, se pun de acord cu o
soluţie. (https://www.scribd.com/doc/26601851/Interactiuni-in-Clasa-de-Elevi)

2
 Relația elev-părinte
Mediul familial este primul mediu educativ şi socializator pe care îl cunoaşte copilul şi a
cărui influenţă îi marchează esenţial dezvoltarea ca individ. Legătura copilului cu
familia este extrem de puternică şi de neînlocuit. Familia îndeplineşte importante funcţiuni în
procesul general al integrării copilului în mediul social, fapt ce se reflectă asupra dezvoltării sale:
• creează o dependenţă absolută a copilului faţă de membrii microgrupului familial din punct de
vedere fizic, psihic, material ;
• impactul emoţional pe care îl exercită este maxim;
• oferă primele modele comportamentale, creează primele obişnuinţe şi deprinderi ;
• creează un stil comportamental care se imprimă asupra întregii evoluţii a individului ;
• influenţa educativă pe care o exercită familia face parte integrantă din viaţă.
Familia trebuie să înţeleagă că un copil nu este un televizor, o jucărie care poate fi reparată atunci
când se strică. Copilul are un suflet care trebuie dezvoltat din toate punctele de vedere, astfel încât
să fie capabil să răzbată în viaţă. Fiecare membru al familiei trebuie să devină sensibil la
nevoile şi sentimentele copiilor. Părinţii trebuie să înţeleagă că ei pot influenţa comportamentul
copiilor. Părinţii vor înţelege că regulile de educaţie diferă de la o familie la alta în funcţie de copil,
de problemele familiei, de concepţia familiei despre viaţăşi împlinirea ei. Părinţii trebuie să petreacă
mai mult timp cu copiii, să le acorde mai multă atenţie, să-i laude cât mai des, să-i recompenseze,
dar să le stabilească şi limite, să-i pedepsească. Comunicarea dintre părinte şi copil trebuie să fie
bună şi permanentă. Părintele va prezenta interes faţă de ceea ce povesteşte copilul. Împreună
stabilesc care sunt problemele şi cum pot fi rezolvate. Părinţii trebuie să cunoască posibilităţile de
înţelegere ale propriilor copii, să-i încurajeze. Între recompensă şi pedeapsă trebuie să existe un
echilibru. Părinţii trebuie să vadă din ce cauză a greşit copilul, să-l facă să înţeleagă unde a greşit.
Adulţii nu trebuie să-şi piardă controlul, să-şi descarce frustrările zilnice asupra copilului. O astfel
de descărcare nervoasă lasă urme adânci în personalitatea copilului. Copilul are nevoie de un mediu
părintesc cald, liniştit. Părinţii trebuie să ducă un mod de viaţă corect, echilibrat, să dea dovadă de o
atitudine civilizată faţă de ei înşişi şi faţă de cei din jur.
Familia trebuie să aibă disciplina ei. Părinţii nu trebuie să-şi pedepsească copiii fără să le
arate adevăratele motive. Toate problemele vieţii se pot rezolva mai uşor într-un climat de prietenie
şi de înţelegere. Educaţia, sub toate formele ei, e chemată să găsească soluţii prin care copilul să se
adapteze rapid şi eficient la societatea în care trăieşte. (https://www.didactic.ro/revista-cadrelor-
didactice/comunicarea-in-relatia-profesor-elev-parinte)
Relația elev-profesor
Relaţia profesor-elev reprezintă una dintre problemele majore ale învăţământului în general.
Sensul formativ al învăţământului contemporan impune mai mult ca oricând luarea în consideraţie a
relaţiei profesor-elev pe fondul căreia se realizează o modelare a comportamentului elevului,
precum şi sarcinile complexe ale formării personalităţii acestuia.
În viziunea pedagogiei moderne relaţia profesor-elev este concepută ca o relaţie de mare
complexitate care implică un dialog permanent între cei doi factori, educator şi educat, o
comunicare reciprocă angajând toate laturile personalităţii acestora.
Fiind un act ce ţine de sfera relaţiilor interpersonale, actul educativ, eficienţa sa se decide pe terenul
raporturilor concrete zilnice dintre profesor şi elev. În problema relaţiei profesor-elev, pe lângă o
bogată experienţă pozitivă ce s-a acumulat în decursul anilor, se constată că uneori predomină
arbitrariul, practici învechite şi prejudecăţi pe care o atitudine conservatoare le menţine.
Relaţiile dintre profesor şi clasă se polarizează, în general în sentimente de simpatie, încredere
reciprocă sau, dimpotrivă, de antipatie, neîncredere şi chiar ostilitate. Sunt şi cazuri când contactul
spiritual dintre profesor şi elev nu trece de zona indiferenţei: clasa nu există pentru profesor şi nici
profesorul pentru clasă.
Sursa de nemulţumire a elevilor îşi are originea în comportamentul unor cadre didactice, în
imaginea deformată pe care unii elevi o au despre profesori şi profesorii despre ei.

3
 Utilizarea noilor tehnologii didactice, instruirea programată, duc în cele din urmă tocmai la
selecţionarea şi întărirea comportamentelor adecvate, la realizarea în condiţii optime a conexiunii
inverse, la aprecierea performanţelor şcolare ale elevilor pe baze ştiinţifice şi în condiţiile unei
obiectivităţi ştiute.
Practica şcolară tradiţională ne-a lăsat imaginea profesorului care vrea să domine elevii şi
să-i subordoneze. Într-un asemenea climat nimic nu se face din convingere şi pasiune. Este necesar
să se facă trecerea de la vechiul tip de relaţii în care profesorul colaborează cu elevii.
Principala activitate a profesorului nu va fi predarea ci angajarea elevilor în investigaţii şi
lucrări independente. Relaţiile bazate pe stimă şi respect reciproc reclamă şi un limbaj adecvat.
Expresiile ironice şi jignitoare tulbură atitudinea elevilor faţă de profesorul lor şi îngreunează
crearea unui climat favorabil muncii creatoare în clasă.
Un profesor bun trebuie să ştie calea pe care s-o aleagă pentru ca relaţia profesor-elev să fie
cât mai eficientă. Profesorul trebuie să inspire încredere elevului în forţele sale, să prindă curaj, să-l
facă să se implice în relaţia de comunicare, să reuşească să-l antreneze într-o discuţie constructivă.
E necesar ca elevilor să li se transmită acea sete de cunoaştere, acea disponibilitate şi
flexibilitate în gândire, dorinţa de comunicare. Profesorul trebuie să ţină seama de opiniile elevilor,
de dorinţele acestora, de personalitatea fiecăruia în parte. În relaţia profesor-elev trebuie avut în
vedere, nu în ultimul rând, şi personalitatea elevilor. Anumite cerinţe influenţează personalitatea
fiecăruia putând deveni, cu timpul, constante ale personalităţii.
Aşa cum spunea Jean Jaures: „Nu putem preda altora ceea ce vrem, ceea ce ştim sau ce credem că
ştim; nu predăm şi nu putem preda decât ceea ce suntem.”
Niciun profesor n-ar trebui să uite că şi el a fost cândva elev!
(https://www.didactic.ro/revista-cadrelor-didactice/relatia-profesor-elev-si-efectele-sale)
Toate cele trei tipuri de relații contribuie la dezvoltarea personală și profesională a elevului.
Desigur, este recomandat ca acestea să conlucreze împreună. Dar, pe de altă partem nu este mai
puțin adevărat faptul că, atunci când una sau două din aceste relații lipsesc, cealaltă/celelalte pot
compensa ce lipsește.
Instituției școalare îi revine obligația, mai mult decât oricărei alte părți implicate, să verifice
dacă funcționează cum trebuie relațiile între elevi, precum și relațiile între părinte și elev și să
rezolve/ să medieze conflictele. De multe ori, se poate spune - fără nicio exagerare - că și părinții au
nevoie de consilierea psihologului școlar în anumite situații, consiliere care poate viza fără ocolișuri
chiar și probeleme personale ale părinților, singura condiție fiind aici acordul părinților de a
colabora.
Relațiile părinte – elev și elev- elev au o doză pronunțată de spontaneitate și sunt posibile
răsturnări bruște de situații în sens negativ. Tocmai de aceea, cu atât mai mult școlii îi revine
obligația să gestioneze probelemele apărute și să verifice periodic dacă acestea există.

4
 Bibliografie

https://www.didactic.ro/revista-cadrelor-didactice/relatia-profesor-elev-si-efectele-sale

https://www.scribd.com/doc/26601851/Interactiuni-in-Clasa-de-Elevi

https://www.didactic.ro/revista-cadrelor-didactice/comunicarea-in-relatia-profesor-elev-parinte