Ce face România?

de Onisifor Ghibu

Articol publicat în 17 februarie 1918, în ziarul România Nouă

Vândută de trei ori de ruși în timp de un an și jumătate, și despărțită astăzi cu

totul de ceilalți întovărășiți din Apus, România s-a văzut nevoită să înceapă
târguieli de pace cu acele puteri dușmane, împotriva cărora s-a sculat la 14
august 1916.

A voit să adune la un loc pe toți fiii neamului nostru împrăștiați sub stăpâniri
străine; a voit să libereze Ardealul și Bucovina care de sute de ani gem sub
apăsarea ungurească și nemțească. Ea n-a vrut să ia pământul altora, ci să-și
dezrobească frații. Dreptul acesta sfânt al ei asupra țărilor de peste Carpați a fost
recunoscut de toate popoarele din lume, afară, se înțelege, de Unguri și de
tovarășii lor care, ca și rușii, voiau să trăiască și mai departe din sudoarea
românului.

Timp de un an și jumătate România a luptat vitejește pentru împlinirea idealului

ei, și e mai mult vina altora că el n-a putut fi împlinit până acum, cu toate că a
cerut jertfe atât de grozave.

Va putea ea uita scopul cel mare pentru care s-a aruncat în foc? Va putea uita
Ardealul, leagănul întregului românism, moștenirea lui Mihai Viteazul; va putea
uita Bucovina, în care se odihnesc osemintele celor mai mari voievozi ai
neamului, mândra moștenire a lui Ștefan cel Mare? Credem că acei bărbați, pe
care Pronia Dumnezeiască i-a pus astăzi la cârma intereselor neamul românesc,
vor lupta cu bărbăție la masa verde pentru acel pământ, pentru care sute de mii
de viteji au luptat pe câmpul înroșit de sânge. Nemții trebuie să se încredințeze

1
că idealul nostru nu e marfă căreia să i se poate scădea prețul după placul lor, ci
e un lucru sfânt, pentru care suntem hotărâți să îndurăm și alte nenorociri, oricât
de mari.

Știri, al căror izvor nu se poate controla, vestesc că nemții nici nu vor să audă de
cererile noastre, dimpotrivă ei ar voi să-i ieie României Dobrogea și chiar o
parte din Muntenia și dându-i în schimb Basarabia. Nu știm ce va face România
în fața greutăților pe care i le pun în față stările de azi. Dar, dacă ea ar fi silită
pentru moment să încheie pace cu jertfirea idealului național pentru care a
luptat, lumea ne va încredința de bună seamă din nou despre scopurile
neomenești ale Germaniei.

Alungarea României din Ardeal și din Bucovina înseamnă cea mai nerușinată
sfruntare a dreptății. Zicem “alungarea” căci de fapt România n-a părăsit
niciodată cu totul Ardealul, de un an și jumătate încoace, de când a intrat în el.
Și astăzi, după atâtea suferințe, oastea românească ține ocupat un petic de peste
200 km pătrați din Ardeal, ca un semn al dreptului nostru acolo. Tot astfel
România ține ocupată peste un sfert din Bucovina, pe care tovarășii ruși au
părăsit-o și pe care a trebuit s-o apărăm și noi.

Vom fi scoși din aceste locuri, atunci când avem un drept sfânt asupra întregului
nostru pământ? România va fi silită să încheie o pace nedreaptă? Dar atunci să
se știe că pacea aceasta nu înseamnă decât începutul unui nou război, care nu se
va putea mântui decât odată cu împlinirea întregului nostru ideal. Războiul de
acum al României poate că se va sfârși, dar nu se sfârșește războiul românilor.
Pacea adevărată nu poate să fie, decât când leagănă românismului ne va fi dat
înapoi. Și dacă România mică de până acum, singură, nu ni l-a putut da, suntem
încredințați că de acum va putea trage în cumpănă și ajutorul Basarabiei. Dacă
n-am putut răscumpăra Basarabia cu Ardealul, vom putea răscumpăra Ardealul

2
cu Basarabia! Și neamul românesc tot va trebui să fie întreg la un loc, sau să
piară.

Onisifor Ghibu