VERSIUNI ( TRADUCERI ) ALE N.T.

- Vasile Shandru

Continut: 1)Introducere; A) Versiuni foarte importante: 1) Copta: a) Copta sahidic; b) Copta bohairic; c)Alte
versiuni copte; 2) Latina: a)Vetus latina(latina veche); b)Vulgata(latina populara); 3) Siriaca: a) Diatessaron; b)
Siriaca veche; c) Peshitta; d) Filoxeniana; e) Harcleana; f) Palestiniana;
B) Versiuni importante: 1) Armeana; 2) Etiopiana; 3) Georgiana;
C) Alte versiuni: 1) Gotica; 2) Slavona veche bisericeasca;

Introducere

NT a fost scris in greaca. Acesta era cu siguranta cea mai buna limba pentru a fi scris; era [o limba] flexibila si
inteleasa pe o arie larga. Insa nu era inteleasa in mod universal. In Egipt limba nativa era copta. Si dincolo de granitele
imperiului roman erau oameni care vorbeau chiar limbi necunoscute-- armeana, georgiana, etiopiana, gotica, slavona. In
asemenea zone era un lucru obisnuit sa citesti scripturiile in greaca indiferent daca oamenii o intelegeau sau nu. Totusi in cele
din urma cineva a avut ideea traducerii scripturiilor in dialecte locale (noi numim aceste traduceri “versiuni”). Acest fapt era
un lucru inovator mai mult dacat noi ne dam seama astazi; traduceriile litaraturii antice erau rare. Septuaginta, traducerea
Bibliei ebraice, era chiar prima. In ciuda lipsei traduceriilor in antichitate, este sigur faptul ca versiuniile latina erau in
existenta pe la sfarsitul sec. Al II-lea, si ca prin sec. Al IV-lea erau de asemenea versiuni in siriaca si in mai multe dialecte
copte. Versiuniile in armeana si georgian au urmat, si in cele din urma in multe alte limbi. Rolul versiuniilor in criticismul
textual a fost mult dezbatut. Intrucat ele nu sunt in limba originala, unii oameni le-au diminuat (valoarea) deoarece sunt
variante pe care ele pur si simplu nu pot exprima. Insa alte ele mentioneaza, in mod corect, ca aceste versiuni transmit texte
dintr-o perioada foarte timpurie. In multe cazuri tipurile de text pe care ele le reprezinta au supravietuit foarte saracacios sau
deloc in greaca. Este adevarat ca versiuniile adesea au suferit coruperi ,proprii lor, de-a lungul secolelor de la traducerea lor.
Insa anumite variante de obicei sunt dintr-o natura specifica versiunii, si astfel ca pot sa fie raspandite. Atunci cand sunt
folosite corespunzator, versiuniile sunt unele din cele mai bune si principale unelte ale criticismului textual. Acest aritcol nu
incearca sa explice exact si in detaliu istoria si limitariile versiuniilor. Aceste puncte vor fi atinse pe scurt, insa accentul este
pus pe natura textuala a versiuniilor. Aceia care doresc sa invete mai mult despre istoria versiuniilor sunt sfatuiti sa consulte o
carte de referinta precum cea a lui M. Metzger “The Early Versions of the New Testament: Their Origin, Transmission, and
Limitations” (Oxford, Clarendon Press, 1977)[“Versiuniile[traduceriile] timpurii ale NT: Originea, transmiterea, si limitariilor
lor”] In lista care urmeaza, versiuniile sunt insirate in ordine alfabetica. O nota suplimentara: Dintre toate articolele in aceasta
enciclopedie, separat de acelea care se ating de stiinta si teologie, acesta a fost printre cele mai controversate. Eu nu inteleg
ca oamenii nu sunt de acord cu rezultatele amanuntite; lucru care se intampla oriunde. Insa acest singur lucru pare sa-i faca pe
oameni mai tulburati. Te rog sa notezi ca eu nu definesc orice mica versiune particulara, si in afara de problemele textuale, eu
nu sunt expert in aceste versiuni. Eu voi stabilirea inrudiriilor textuale ale celor mai importante versiuni (latina, siriaca, copta;
iar pentru un spatiu mai mic, cea armeana, georgiana, si gotica) ele sunt in mod corect integrate in aparatul critic. Pentru
partea istorica si alte asemenea, eu sunt dependent de altii. Daca voi nu sunteti de acord cu informatia de aici, eu voi incerca
sa cuprind sugestii, insa este asa de mult ca eu nu pot sa fac in intregime pretentii contradictorii [pentru] a se potrivi
impreuna...
A) Versiuni(traduceri) foarte importante
1) Copta
Limba din Egipt a durat cu cel putin 3.500 de ani inainte de cucerirea islamica, ce a suprimat-o in favoarea celei
arabe. In decursul acelei perioade, firesc ca aceasta a trecut printr-o evolutie insemnata. Era intr-o anumita vreme multa
discutie despre originea limbii egiptene; era ea semitica sau nu ? S-a parut ca avea influenta semitica, dar nu destul pentru a
face intr-adevar parte din familia [semitica]. Acest lucru se pare ca acum a fost rezolvat; Joseph H. Greenburg, in anii 1960, a
propus pentru grupul celor mai multe limbi din Africa de nord si Orientul apropiat [ca fiind] intr-o supra-familie mare “afro-
asiatica”. Limbiile egiptene si semitice erau doua familii in cadrul acestui grup mai mare. Astfel egipteana este inrudita cu
limbiile semitice, dar la o distanta destul de mare. Copta este stadiul final al evolutiei celei egiptene ( cuvintele “copta” si
“coptica” sunt versiuni mult deformate ale numelui “Aigypt[os]”). Desi nu este o diferenta lingvistica clara intre egipteana
tarzie si copta, este, [totusi], oarecum unul literar: copta este egipteana scrisa intr-un alfabet bazat pe greaca (straveche). S-a
stabilit in mare masura ca alfabetul copt ( cuprinzand cele 24 de litere grecesti plus 7 litere--plus sau minus cateva -- preluate
din demotica), s-a dezvoltat deoarece alfabetul demotic egiptean vechi era prea strans asociat cu paganismul. Acest lucru
pare sa nu fie adevarat, totusi; documentele cele mai vechi care au supravietuit in alfabetul copt se pare ca au fost texte
magice. Este cel putin rational (logic) sa presupunem ca alfabetul copt a fost preluat deoarece acesta era un alfabet-- stiluriile
hieroglific, hieratic, si demotic, sunt toate sisteme silabice cu elemente ideografice. Atat cel hieratic cat si cel demotic au alte
probleme: cel hieratic este greu de scris, si cel demotic, in timp ce este mai usor de copiat, este greu de citit. Si nici nu
reproduc vocalele in mod exact. Un anumit scrib, dorind o scriere alfabetica veritabila, prelua alfabetul grec, adaugand cateva
simboluri demotice pentru suplinii sunetele suplimentare. In final in copta s-a stabilit sa se foloseasca 24 de litere plus 6 sau 7
simboluri demotice. Exista intr-o anumita vreme inainte cand acest standard s-a realizat, totusi; textele mai vechi adesea
folosesc mai mult decat aceste cateva semne in plus. Acest fapt arata clar o perioada de experiment. Copta nu este un limbaj
unificat; sunt cunoscute multe dialecte ( akhmimic, bohairic, fayyumic, egiptean mediu, sahidic ). Fragmentarea limbii copte
este probabil rezultatul politiciilor conducatoriilor egipteni: romanii au impus controale severe asupra calatoriei in si afara
din, si de presupus in interiorul, Egiptului; inainte de ei, ptolemeii au creat regimente rigide pentru persoanele care traiau si
calatoreau.. Dupa cateva sute de ani dupa aceea, este surprinzator de greu ca limba egipteana a incetat a mai fi unificata.
Traduceriile N.T. au fost gasite in toate cele 5 dialecte insirate; in mai multe cazuri se pare ca au fost traduceri multiple. Cele
doua mai importante , totusi, sunt in mod clar cel sahidic ( limba din Egiptul de sus) si cel bohairic (folosit in Delta egipteana
Scriere demotica sec. al II-lea i.Chr.

Scriere hieratica sec .al XIII-lea I.Chr.

Scriere copta:

Scriere copta sahidica din sec al VII-lea:

de jos). Acolo unde celelalte versiuni exista doar intr-o mana de manuscrise, cel sahidic se afla in duzine de mss., iar cel
bohairic exista in sute de mss. Dialectul bohairic ramane versiunea oficiala a bisericii copte, desi limba este complet moarta
in viata obisnuita. Istoria versiuniilor copte a fost impartita in patru etape de Wisse ( modificandu-l pe Kasser). Pentru
comoditate, aceste etape sunt insirate mai jos, desi eu nu sunt sigur de validitatea lor.
Etapa 1. Stadiul pre-clasic, 250-350 e.n. Primele incercari de traducere, care au avut influenta putina asupra versiuniilor
ulterioare.
Etapa 2. Stadiul clasic sahidic si fayyumic, 350-450 e.n. Pregatirea versiuniilor pentru folosirea de aceia care nu posedau
greaca. Sahidica a ajuns versiunea dominanta. Celelalte versiuni, de remarcat fayyumica, a circulat dar nu a ajuns raspandita.
Etapa 3. Stadiul final sahidic si fayyumic, 450-1.000 e.n. Cucerirea araba a redus rolul si puterea bisercii copte. Sahidica
incepe sa decada.
Etapa 4. Stadiul bohairic, dupa 800 e.n. Versiunea bohairica devine standardizata si in mod treptat obtine dominanta in
cadrul bisericii copte. Un studiu mult mai amanuntit al diferitelor versiuni urmeaza.

1) a) Copta sahidic
Sahidica este probabil cea mai veche din traduceri, si la fel are valoarea textuala cea mai mare. A aparut nu mai tarziu de
secolul al III-lea, intrucat o copie din 1 Petru exista intr-un manuscris aproape de sfarsitul acelui secol. Spre deosebire de
versiunea bohairica, este o infima dovada a revizuirii progresive. Manuscrisele nu se potrivesc intotdeauna, dar ele nu arata
genul de evolutie vazut in versiunea bohairica. La fel ca toate versiuniile copte, sahidica are un tip de text egiptean. In
evanghelii acesta este clar alexandrin, desi uneori se considera ca are variante “Western”, mai ales in Ioan. (Exista, de fapt,
din cand in cand redari “Western” in manuscrise, insa nu tip de influenta “Western”. Cele mai multe din asa numitele variante
“Western” au de asemenea sprijin alexandrin.) Astfel dintre ms. B03 si a01, cel sahidic este mai apropiat de primul-- si
daca
75 75
se poate spune chiar mai apropiat de P . Acesta este de asemenea apropiat de T ( un aliat apropiat a [tipului] P /B) – asa
cum intr-adevar cineva s-ar astepta, intrucat T este un [ms.] bilingv grec/sahidic. In cartea “Faptele apostoliilor”, ms. sahidic
este din nou privit in principiu ca alexandrin, desi cu anumite redari minore legate de textul “Western”. In “Decretul
apostolic” (Fapte 15:19f., etc.) acesta combina formele alexandrine si “Western”. ( Sa mentionam, totusi, existenta codexului
cunoscut ca Berlin P. 15926, desi limbajul sau este sahidic, textul sau difera foarte puternic de versiunea sahidica, si pastreaza
un numar de variante “Western” izbitoare, gasite de altfel si in textul egiptean mediu G67.) In epistolele pauline situatia este
putin diferita. Aici din nou la prima vedere ms. sahidic poate parea alexandrin cu o nuanta “Western”. Dupa verificare, totusi,
46
se dovedeste a fi legat puternic de ms. B, si la fel oarecum legat de aliatul lui B, papirusul P . S-a argumentat in alta parte
46
acea forma P /B a tipului de text propriu lor in epistolele pauline. Ms. sahidic urmeaza in mod clar acest tip, desi poate cu o
influenta din “tendinta” textului alexandrin. In episolele catolice, ms. sahidic pare sa aiba mai degraba un text alexandrin
generic, fiind aproape echidistant fata de toate celelalte marturii. Este notabil ca cele mai multe redari neobisnuite/rare sunt
adeseori impartasite cu ms. B.

1) b) Copta bohairic
Bohairica are poate istoria textuala cea mai incurcata din oricare din versiuniile copte. Manuscrisul cel mai vechi
cunoscut, papirusul Bodmer III, contine un text al evangheliei lui Ioan copiat in secolul IV (sau poate V). Aceasta versiune
totusi este deosebita clar de versiuniile copte mai tarzii; textul de baza este distinct, traducerea este diferita-- si chiar forma
limbajului nu este in intregime aceeasi ca in versiunea bohairica tarzie. Din acest motiv s-a ajuns in mod raspandit sa se refere
la aceasta versiune bohairica timpurie ca [fiind] “proto-bohairica” (pbo). Din aceeasi era provine un fragment din Filipeni
care poate sa fie un text sahidic care se potriveste partial dialectului (idiomului) bohairic. Celelalte in afara de aceste 2
manuscrise minore, toate textele noastre bohairice dateaza din secolul IX sau mai tarziu. S-a banuit ca traducerea bohairica
obisnuita a fost facuta in secolul VII sau VIII. Este foarte posibil ca aceasta versiune a fost totusi revizuita; sunt un numar de
locuri unde manuscrisele bohairice se impart in doua grupuri. Unde acest lucru se intampla, este destul de obisnuit sa gasesti
texte mai vechi avand o redare caracteristica a marturiilor alexandrine mai vechi, in timpe ce manuscrisele mai recente arata
adesea o redare caracterstica documentelor alexandrine mai recente sau a textului bizantin. Se poate doar banui ca aceste
redari tarzii au fost introduse printr-o revizuire ordonata(sistematica). Asa cum deja s-a indicat, textul copt bohairic este
alexandrin. In cadrul acestui tip de text, totusi, el tinde sa mearga cu ms. a01, mai degraba decat cu B03. Acest fapt este cel
mai remarcabil in epistolele pauline (unde, desigur, a01 si B03 sunt cel mai deosebite). Zuntz crede ca bohairica era o
46
marturie “proto-alexandrina” ( adica ca a apartinut [tipului] P B sa ), dar de fapt aici este una din aliatele cele mai apropiate
ale ms. a01--- in ciuda indiciilor influentei sahidice, care se gaseste de asemenea in celelalte parti ale NT. Se poate specula
ca bohairica a fost tradusa din greaca ( un ms. cu un text alexandrin tarziu), dar cu cel putin anumite fragmente sahidice
folosite ca fituice.

1) c) Alte versiuni copte mai putin importante

Achmimica. Poate cea mai fragmentara din toate versiuniile. Fragmentele pastreaza parti din Matei 9, Luca 12-13, 17-18,
Galateni 5-6, Iacob 5. Toate acestea par sa fie din secolele IV sau poate V. Data dimensiunea lor mica, se cunoaste foarte
putin de textul achmimic. K. Aland o citeaza sub simbolul ac sau ach. Legata de achmimica, si considerata ca aflandu-se intre
aceasta si egipteana medie, este sub-achmimica. Aceasta se afla in primul rand intr-un manuscris din Ioan, care contine parti
2 2
din Ioan 2:12-20:20 si se crede datat din secolul IV. Pare a fi alexandrin, si este citat sub simbolul ac sau ach .
Fayyumica. Citita de unii fayumica. Exista multe manuscrise pentru evanghelii, si peste o multime pentru epistolele pauline,
dar aproape toate sunt fragmentare. Manuscrisele din Fapte si epistolele catolice sunt rare; Apocalipsa pare sa fie in intregime
pierduta (daca, intr-adevar, ea a fost vreodata tradusa). Manuscrisele dateaza din jurul secolelor V-IX. Exista de asemenea un
fragment din Ioan, poate de la inceputul secolului IV, pe care Kahle l-a numit egiptean mediu, insa Husselman l-a numit
Fayyumic. Acest text combinat este acum denumit “fayyumic egiptean mediu” (mf) de K.Aland. (Ms. Fayyumic nu este
27 4
citat in NA ; prescurtarea fay este folosita in UBS .) Data starea fragmentara a versiunii fayyumice, textul sau nu i-a fost
data prea multa atentie. In Fapte se prezinta a fi dependent de bohairica, si deci este alexandrin. Kahle a gasit ca un manuscris
timpuriu care a continut atat inchierile lunga si scurta din Marcu.
Egipteana medie. Copta egipteana medie este reprezentata in primul rand de 3 manuscrise-- unul din Matei (complet; secolul
IV/V), unul din Fapte (1:1-15:3; secolul IV), si unul din Paul (54 de foi din aproape 150 in original; secolul V). Manuscrisul
G67
din Fapte, citat in mod obisnuit ca cop , este poate cel mai notabil, deoarece el se potriveste frecvent cu marturiile
“Western”, cuprinzand unele din variantele cele mai ciudate (extravagante) variante ale [acestui] tip. Egipteana medie este
4
citata de Aland sub simbolul “mae”; UBS foloseste “meg”.

2) Latina
Dintre toate versiuniile, nici una nu a avut o istorie asa de complicata ca latina. Sunt mai multe motive pentru acest fapt,
principalul motiv fiind folosirea ei foarte raspandita. Latina vulgata a fost, pentru un mileniu, Biblia bisericii
occidentale(catolice), si dupa caderea Constantinopolului a fost Biblia dominanta a crestinatatii. Exista cel putin 8.000 de
manuscrise cunoscute ale Bibliei latine-- sau cu cel putin 2.000 mai multe ms. latine decat ms. grecesti (acestea fiind in jur de
5.800). Prima referire la ceea ce pare sa fie o versiune latina dateaza din 180 e.n.. In “Faptele martiriilor scilitani”, unul din
oameni adimte la proces ca a avand scrierile lui Paul in posesia sa. Dat fiind contextul, s-a presupus ca acestea erau intr-o
versiune latina. Insa care versiune latina? Aceasta este intr-adevar problema-- pentru ca, in perioada de dinaintea vulgatei ,
erau o multime, poate sute. Ieronim (Hieronymus), in prefata sa la evangheliile vulgatei, a comentat ca existau “asa de multe
[traduceri] la fel ca manuscrise.” Augustin s-a plans ca cineva care a avut sugestie/aluzia cea mai mica din greaca si latina
poate a intreprins o traducere. Ei par sa fi avut dreptate; din multimea noastra de manuscrise latine ne-vulgata, nici macar
doua nu par sa reprezinte exact aceeasi traducere.

2) a) Latina veche (vetus latina)

Oamenii de stiinta moderni au crestinizat aceste traduceri pre-vulgata, care in general au originea din sec. II pana in sec. IV,
[sub denumirea] “latina veche”(vetus latina)(sau itala).(Aceste versiuni sunt uneori numite ”itala”. Insa acest termen este pe
buna dreptate ca va iesi din uz. A provenit dintr-o afirmatie a lui Augustin ca itala era cea mai buna din versiuniile latine-- dar
noi nu stim mai mult ce inseamna acesta afiramtie sau la care versiuni se refera). Ms. latine vechi sunt in mod traditional
impartite in 3 clase, africana, europeana, si italiana. Chiar si acesti termeni pot sa fie gresiti, totusi, asa cum nu este clara linia
de separare intre europeana si italiana; italiana in general se refera la textele europene dintr-un tip mai rafinat—si in orice caz
acestea sunt grupuri de traduceri, nu traduceri individuale. Evangheliile latine vechi in general, desi nu prin folosirea
universala, au cartile in ordinea “Western” (Matei, Ioan, Luca, Marcu)-- o ordine care se gaseste de asemenea in D si W, insa
altfel este foarte rara printre manuscrisele grecesti. Cel mai vechi dintre tipuri este probabil cel african; cel putin, redarile sunt
neprelucrate, si Africa ara partea din imperiul roman care avea populatia greaca cea mai mica si astfel ca se avea cu mare
dificultate o Biblie greceasca. In primul secol, greaca era la fel de comuna in Roma ca si latina; acest fapt nu a mai fost peste
mai multe secole mai tarizu (dupa cum imperiul a ajuns din ce in ce mai divizat si sclavii vorbitori de greaca au ajuns mai
rari) incat Italia si vestul au simtit nevoia pentru o versiune latina. In cele din urma cererea a ajuns asa de mare incat papa
Damasus a autorizat [aparitia] vulgatei. In mod traditional marturiile latine vechi sunt desemnate printr-o singura litera
romana (de pilda a, b). Dupa cum literele romana au iesit din uz, numele mai lungi ( aur ) sau scrieri deasupra (g1 ) au ajuns
in uz. Institutul latin Beuron a numerotat acum in mod oficial marturiile latine vechi ( din care aproape 90 nu sunt cunoscute),
insa denumirile cu litere vechi sunt inca in general folosite pentru a preveni confuzia cu minusculele. Tabelele de jos arata,
sectiune cu sectiune, marturiile latine vechi disponibile pentru oamenii de stiinta moderni. In general numai aceste marturii se
27 4
gasesc in editiile NA sau UBS sunt insirate, desi un nr. relativ mic din celelalate (adesea combinatii latina veche/vulgata)
4
au fost catalogate. Utilizatorii atenti vor observa ca aceasta lista omite unele marturii “latine vechi” citate in UBS .
Exemplele include ar, c ,dem in Fapte. Motivul este ca acestea sunt de fapt marturii vulgata cu redari ocazionale din latina
veche; ele vor fi discutate sub [tabelul] Vulgata.
a
Marturii latine vechi in evanghelii. Tabel. (nota: in UBS-4 ms. latine vechi au it inaintea literi de ex. a, it )
Simb Numar
Data Nume Continut Comentarii
ol Beuron
 Pare sa fie o forma timpurie din latina europeana. Cel mai apropriat de b
2
si ff , dar poate cu unele redari putin mai vechi. Manuscris elegant (scris
cu cerneala de argint si aur pe un pergament purpuriu), avand faima ca a
a 3 IV Vercellensis e# fost scris de sfantul Eusebius, episcop de Vercelli (martirizat in 370/1). A
fost astfel venerat ca o relicva pentru ca anumite pasaje a fost redate in
mod neredabil prin saruturile inchinatorilor. Contine Marcu 16:9-20, dar
are foile intercalate; C.H.Turner crede ca originalul nu contine aceste
versete.Textul este privit ca similar ms. n in evang. Sinoptice.
Lc. 11#,
a2 16 V Curiensis
13#
cf. n, o (amandoua la fel #16)

In primul rand vulgata dar cu multe redari latine vechi. Intamplator,

combinand referintele din mai multe surse, se pare ca acesta este
aur 15 VII Aureus e# manuscrisul din pergament cel mai vechi care a supravietuit cu titlu de
pagina separat ( se pare ca nu au fost [ms. de acest fel] pana la un timp
scurt inainte de inventarea tiparului.)
Codex purpuriu scris cu cerneala arigintie si ceva scriere aurie. Initial a
continut 418 foi; au ramas 393, din care unele s-au deteriorat pana la un
grad de ilizibilitate. In mare masura este privit ca unul din cel mai bune
b 4 V Veronensis e# marturii europene; aproape toate celelalte marturii ale tipului se
potrivesc cu b mai mult decat fiecare cu cealalta.Cateva pasaje au fost
armonizate/potrivite cu vulgata, astfel ca in scriere [sa fie] asemenea
originalului incat modificarile nu au fost observate pentru multe secole.
 26 VII Carinthianus Lc. 1-2#
Ms. mai tarziu si influentat de vulgata, dar evident cu anumite redari
2
XII/ africane (desi redarile europene domina; este mai apropiat de b ff decat
c 6 Colbertinus e(apcr) de k). Redarile pre-vulgata sunt mult mai intalnite in Marcu si Luca.
XIII
Restul NT, care provine din alta sursa, este vulgata cu redari latine vechi
imprastiate.
Partea latina a codexului Bezae(D), si aproape la fel de controversat ca si
[partea] greaca. Probabil este bazat pe o versiune latina independenta,
intrucat D si d nu se potrivesc in cateva locuri. Totusi, ele se potrivesc in
V/
d 5 Bezae e#a#c# marea majoritatea a ocaziilor, chiar in locuri unde ele nu au alt sprijin
VI
latin. Este sigur ca ca cele doua texte au fost modificate pentru a se
potrivi cat mai indeaproape. Marea intrebare este, care a fost modificat,
si in ce masura?
 27 IX Sangallensis e# Interlinear latin al ms., fara nici o valoare reala a sa.
Ms. purpuriu. Dupa k, cea mai importanta marturie pentru latina
e 2 V Palatinus e# africana. (Din nefericire, cele doua coincid [partial] numai foarte putin,
astfel incat este greu sa compari textele lor).
Codex purpuriu. Textul pare a se plasa undeva intre latina veche
europeana si vulgata, si s-a facut ipoteza ca a fost genul de ms. [dupa
care] Ieronim a facut revizuirea sa. Totusi, are legaturi cu gotica (s-a
f 10 VI Brixianus e# facut ipoteza ca a fost preluat din partea latina a unui ms. bilingv gotic-
latin),ceea ce face acest fapt mai putin probabil. Este in mod distinct mai
bizantin si mai putin “Western” decat media ms. latine vechi. Este socotit
a fi un text italian.
ff1 9 VIII Corbiensis Mt. Vulgata cu anumite redari latine vechi.
ff2 8 V Corbiensis e# Latina europeana, probabil textul cel mai bun a tipului dupa b.
VIII/
g1 7
IX
Sangermanensis Mt(NT) Latina veche in Matei; restul este Vulgata (vezi Vulgata G)

h 12 V Claromontanus Mt#(e) Latina veche in Matei; restul este Vulgata.

i 17 V/VI Vindobonensis Mc.#Lc.# Codex purpuriu.
j 22 VI Sarzanensis (Lc.#)Jo# Codex purpuriu. Textul este decris ca”particular si valoros”.
 Codexul cel mai bun a latinei africane, din nefericire contine din carti
numai aproape o jumatate completa (acum el consta din Matei 1:1-15:36
IV/ plus Marcu 8:8-final). Notabil este ca contine numai redarea scurta din
k 1 Bobiensis Mt#Mc.#
V Marcu ( fara incheierea lunga); este singurul manuscris cunoscut care are
aceasta forma. Scris intr-o scriere buna de un copist neatent—foarte
probabil un necrestin. Textul pare a se semana cu cel al lui Cyprian.
l 11 VIII Rehdigeranus e# Text amestecat.
VIII/
 - Lc.16-17#
IX
Simbolul este uneori folosit pentru Codex Mull(35) care contine
 - V Monacensis Mt 9-10# evang., din sec. VII, care este probabil un ms. latin vechi corectat greoi
inspre vulgata.
n 16 V Sangallensis Mt;McJo# Conform cu a2, o ( ambele de asemenea #16)
o 16 VII Sangallensis Mc.# Marcu 16:14-20. conform cu a2, n (ambele de asemenea #16).
p 20 VIII Sangallensis Jo 11#
 18 VII Stuttgartensis Mt#LcJo#
 - V
Considerat ca are un text italian, desi probabil cu o baza textuala putin
VI/
q 13 Monacensis e# diferita. Scris intr-o scriere stangace/neeleganta de un copist numit
VII
Valerianus.
r1 14 VII Usserianus e#
VII/
 24 Ambrosianus Jo 13#
VIII
VI/
s 21 Ambrosianus Lc 17-21#
VII
V/
t 19 Bernensia Mc 1-3#
VI
v 25 VII Vindobonensis Jo 19-20#

Marturii latine vechi in Fapte

Simbo Numar
Data Nume Continut Comentarii
l Beuron
V/
d 5 Bezae e#a#c# Partea latina a Codexului D. Vezi comentariile in sectiunea evang.
VI
Partea latina a codexului Laudianus(E). Baza textului este
e 50 VI Laudianus a# considerata a fi europeana, dar este de asemenea o asimilare/insusire
a textului grec paralel.
g Simbol folosit in anumite editii pentri gig.
Un codex imens car contine Biblia si un nr de alte lucrari. Textul
acestuia in Fapte este o amintire vaga a aceluia lui Lucifer din
gig 51 XIII Gigas (e)a(pc)r
Cagliari, insa expertii nu au cazut de acord daca apartine latinei
africane sau europene.
Palimpsest Fleury. Traducerea este libera si copierea neatenta, insa
h 55 V Floriacensis a#c#r#
textul este foarte aproape de acela folosit de Ciprian.
Palimpsest; textul este vulgata cu unele sectiuni din redarile latine
l 67 VII Legionensis a#c# vechi (Fapte 8:27-11:3; 15:6-12,26-38). Se spune ca este apropiat de
lectionarul Liber Comicus ( t )
( m) - IV? (Speculum) eapcr Vezi Speculum la articolul Parinti bisericesti.
Latina veche in 1:1-13:6; 28:16-final. Textul se spune a fi similar
p 54 XII Perpinianus a acelui scriitor din sec. IV, Gregory din Elvira, si se crede ca a fost
scris in nordul Spaniei sau sudul Frantei.
ph 63 XII a Contine Fapte ci “alte materiale.”
VII/
r 57 Schlettstadtensis a# Lectionar.
VIII
 ro 62 X Rodensis (e)a(pcr) Text vulgata cu redari latine vechi atat in text cat si in margine.
s 53 VI Bobiensis a# Palimpsest
sa 60 XIII Boverianus a# Contine Fapte 1:15-26.
sin 74 X a#r#
t VII+ Liber Comicus a#p#c#r# Lectionar.
XIV/
w 58 Wernigerodensis (e)a(p)c(r) Vulgata cu redari latine vechi in Fapte si epistolele catolice.
XV

Marturii latine vechi in epistolele pauline

Nota: Oamenii de stiinta in general nu fac diferenta intre textele african, european, si italian in epistolele pauline (desi eu am
vazut r numit atat african cat si italian).Motivul pare sa fie ca noi nu avem texte africane precise.
Numar
Simbol Data Nume Continut Comentarii
Beuron
Directia generala a textului este vulgata cu multe redari latine
vechi, insa epistolele pauline (unde lipseste 1 Cor. 14:36-39) si
Dublinensis-
a 61 IX (ea)p#(c)r Apocalipsa sunt de tip latin vechi cu unele influente vulgata. Vezi
Carte lui Armagh
ms. D la vulgata pentru o informare completa despre istoria si
stilul acestui manuscris remarcabil.
Apropiat de d, si posibil cea mai buna marturie disponibila in
VIII/
b 89 p epistolel pauline. Cele mai multe alte marturii “Western” sunt mai
IX
apropiate de b si d, decat fiecare cu cealalta.
comp 109 IX/X p
Partea latina a lui D. Spre deosebire de cele mai multe bilingve,
d 75 VI Claromontanus p# latina si greaca nu par sa se potriveasca fiecare cu cealalta; d pare
sa se plaseze cel mai aproape de b.
Partea latina a lui F. Vulgata si latina veche sunt in acest
f 78 IX Augiensis p# ms.amestecate (in Ebrei este vulgata pura), poate cu o anumita
asimilare a textului grec.
Interlinear latin a lui G. Rareori se departeaza de textul grec in
g 77 IX Boernianus p#
afara de locurile unde ofera redari alternative.

gue 79 VI Guelferbytanus Rom# Palimpsest, din acelasi manuscris ca Pe Q. Contine Rom. 11:33-
12:5, 12:17-13:1, 14:9-20. Vezi lucrarea lui Merk.
Vezi Speculum la articolul Parinti bisericesti. A nu se confunda
(m) - IV? (Speculum) eapcr
cu m/mon (mai jos).
27
Anexa din NA insira acest ms. ca mon (simbolul din urma este
folosit si in UBS), insa il citeaza in text ca m! A nu se confunda
m 86 X p# cu Codex Speculum, adesea citat ca m. Textul se spune ca este
similar celui lui Ambrozie; este notabila plasarea doxologiei din
Romani dupa capitolul 14 (vezi de asemenea gue; nu nici exista
ms. pentru Romani 16).
mon 4
Simbol folosit pentru m in UBS .
 82 IX Monacensis Ebr 7, 10# Contine Ebrei 7:8-26; 10:23-39
p 80 VII Heidelbergensia Rom 5-6#
Diferite feluri de fragmente mici, uneori denumite r1, r2, r3. Ele
VI, nu provin din acelasi manuscris, dar par sa aiba texte similare. Ele
r 64 Frisingensia p# au mai mult o forma alexandrina decat celelalte latine vechi, si se
VII
spune ca se potrivessc cu Augustin. Acelasi ms. q/r pentru
epistolele catolice.
 88 X 2Co#
s 87 VIII p# Fragmente de lectionar.
t VII+ Liber Comicus a#p#c#r# Lectionar.
VIII/
v 81 Veronensis Ebr#
IX
w Simbolul folosit in anumite editii pentru gue.
Biblia vulgata (acelasi codex ca Z/harl); numai Ebrei 10:1-final
z 65 VIII Harleianus (Ebr#)
este latina veche.

Marturii latine vechi in epistolele catolice

Numar
Simbol Data Nume Continut Comentarii
Beuron
V/ Partea latina a lui D(Codex Bezae). Partea greaca nu exista pentru
d 5 Bezae e#a#c#
VI epistolele catolice, si din partea latina noi avem numai 3 Ioan 11-15.
Souter il descrie ca avand “unele redari singulare (aproape bizare) in
ff 66 IX Corbeiensis Iakob caracterul lor...” Per ansamblu, pare sa aiba un text combinat,
neasociat cu careva in particular.
Palimpsest Fleury. Contine 1 Pet. 4:17-2 Pet 2:7, 1 Ioan 1:8-
h 55 V Floriacensis a#c#r# 3:20.Traducerea este libera si copierea neatenta, dar textul este
foarte apropiat de cel folosit de Ciprian Africanul.
Palimpsest; sectiuni mici din toate cartile din epistolele catolice in
l 67 VII Legionensis a#c#
afara de Iuda. Se spune ca este apropiat de Liber Comicus ( t )
( m) - IV? (Speculum) eapcr Vezi Speculum in articolul Parinti bisercesti.
q Simbol folosit pentru r in UBS4.
VI/
r 64
VII
Monacensis c# Acelasi ca r din epistolele pauline. Denumit q in UBS4.
s 53 VI Bobiensis c# Palimpsest. Latina veche in 1 Pet. 1:1-18; 2:4-10;
t VII+ Liber Comicus a#p#c#r# Lectionar
w 32 VI Guelferbitanus c# Lectionar palimpsest, vulgata cu sectiuni in latina veche
Bilia Vulgata (acelasi codex ca Z/harl); numai 1 Pet. 2:9-4:15, 1
z 65 VIII Harleianus (c#)
Ioan 1:1-3:15 sunt latine vechi..

Marturii latine vechi in Revelatia

Numar
Simbol Data Nume Continut Comentarii
Beuron
Dublinensis Textul vulgata cu multe redari latine vechi; epistolele pauline si
a 61 IX (Book of (ea)p#(c Apocalipsa sunt latine vechi cu anumita influenta vulgata. Vezi D din
Armagh) tabelul vulgata.
g Simbol folosit in anumite editii pentru gig.
Un codex imens care contine Biblia si un nr de alte lucrari. Textul sau
gig 51 XIII Gigas (e)a(pc)r in Apocalipsa este latina veche dar pare sa fie o forma tarzie a tipului
european, apropindu-se de vulgata.
Palimpsest Fleury. Traducere este libera si copierea neatenta, dar
h 55 V Floriacensis a#c#r#
textul este foarte apropiat de cel folosit de Ciprian.

sin 74 X a#r# Contine Apoc. 20:11-21:7

t VII+ Liber Comicus a#p#c#r# Lectionar.

Atunci cand discutam despre latina veche,desigur, marea problema priveste asa numitul text “Western”. Marturiile standard
ale acestui tip sunt unicialele(ms. Scrise cu litere mari) bilingve importante (D/05 D/06 F/010 G/012; E/07 este bilingv dar nu
este in special “Western” si ms. 629 are anumite redari “Western” dar partea sa latina este vulgata). Ca exista inrudire intre
marturiile latine si cele “Western” este indiscutabil—dar este de asemenea de remarcat ca multe din cele mai multe redari
extravagante ale codexului Bezae (de pilda folosirea genealogiei lui Iesus in Luca 3:23f; intercalarea din Marcu 1:45f dupa
Luca 5:14) nu are sprijin latin in afara de ms. d. Chiar “neintercalarile Western” la sfarsitul din Luca(cap.24), dispun in mod
1 2
rar mai mult decat o majoritate neinsemnata a ms. latine vechi (de obicei a; b; e; r ; uneori ff ; in mod rar aur c; f; q;). Este
opinia autorului ca ms. latine vechi, nu codexul Bezae D, trebuie sa fie considerate ca baza textului “Western”, deoarece ele
sunt mult mai numeroase si arata mai putine semne ale procesului editorial. Insa aceasta discutie apartine in mod
corespunzator aritcolului “Tipuri de text”
2) b) Vulgata (latina populara)
Asa cum tabelele de mai sus arata, numarul traducerilor latine vechi era foarte mare. Iar calitatea era foarte scazuta. Chiar mai
mult, ele erau un grup variat; trebuie sa fi fost greu sa predici, atunci cand cineva chiar nu cunostea, ceea ce scriptura spunea
saptamanal. A fost in anul 382 cand papa Damasus (366-384) l-a desemnat pe Ieronim ( Sophronius Eusebius Hieronymus) sa
remedieze situatia. Ieronim a fost cel mai mare invatat al generatiei sale, si papa i-a cerut lui sa faca o versiune latina oficiala
—atat sa remedieze calitatea slaba a traducerilor care existau cat si sa ofere o referinta standard pentru copiile viitoare.
Damasus l-a desemnat de asemenea pe Ieronim sa foloseasca textele grecesti cele mai bune posibil—chiar in timp ce i-a dat
lui porunca/dispozitia contradictorie de a sta cat mai aproape posibil fata de versiuniile care existau. Ieronim a fost de acord
sa preia proiectul, oarecum sovaitor, insa el niciodata nu a terminat cu adevarat lucrarea sa. Prin anul 384, el a pregatit o
revizuire a evangheliilor, carora le-a imbunatatit in mod simultan latina lor si a redus numarul de redari “Western”. Dar daca
el a lucrat vreodata la restul NT, revizuirile sale erau foarte pripite. Vulgata din Fapte si epistole nu este departe de latina
veche. Ieronim a ajuns fascinat de ebraica, si si-a cheltuit restul vietii sale de traducator lucrand la VT latin. Chiar si asa,
vulgata in cele din urma a ajuns Biblia oficiala a bisericii catolice—si, in ciuda numeroaselor greseli in procesul de
transmitere, ea a ramas recunoscuta ca lucrarea lui Ieronim. Desi multi au intampinat noua versiune cu oroare, superioritatea
sa clara in cele din urma au suprimat ms. latine vechi din domeniul de activitate. Criticismul vulgatei este un domeniu in sine,
si-- considerand ca a fost pentru mult timp versiunea oficiala a bisercii catolice-- [este] unul foarte intins. In mod trist,
promulgarea Vulgatei Sixtina in 1590 (inlocuita curand de Vulgata Clementina in 1592) a insemnat ca incercarile de a reface
forma originala a versiunii sa fie stanjenite; exista inca foarte mult pt. care trebuie sa fie facut, pentru a folosi versiunea cu un
avantaj deplin. Oamenii de stiinta nu au cazut tocmai de acord asupra tipului de text al vulgatei originale. In evanghelii, unii l-
au numit alexandrin si unii bizantin. De fapt are redari din ambele tipuri, la fel ca si un nr din redarile “Western” care sunt
probabil vestigii din latina veche. Singura trasatura mai puternica, totusi, pare sa fie bizantina; in 870 de pasaje test, eu am
gasit se potriveste cu ms. bizantine in 60-70% din ocazii, si cu ms. a01 si B03 numai in aproape 45% din ocazii. Situatia
este oarecum mai clara in epistole; elementul bizantin este redus si cel “Western” este crescut. Totusi, trebuie sa fie mentionat
ca epistolele vulgata sunt mult mai alexandrine decat versiuniile latine vechi din aceleasi carti. In Apocalipsa vulgata
pastreaza un text foarte bum, mai apropiat de A02 si C04 decat de oricare din celelalte grupuri. Aceste comentarii se aplica,
desigur, formelor vechi ale vulgatei, asa cum se gaseste, de pilda, in editia Wordsworth-White. Formele mai tarzii, precum
Clementina Vulgata, era oarecum mai bizantina, si avea mai multe redari care nu se intalnesc in orice ms. grecesc. Cu acest
lucru ferm in minte,sa ne intoarcem la tipurile variate ale textului vulgatei care a evoluat de-a lungul secolelor. La fel ca si cu
ms. grecesti, regiuni variate din crestinatate au dezvoltat propriul lor text “local”. Textul local cel mai bun este socotit a fi
tipul italian, asa cum este reprezentat de pilda de ms. am (A,amiatinus,c. 700 d.Chr.) si ful (F,fuldensis, 546 d.Chr.). Textul
sau de asemenea a durat pentru multa vreme in Anglia (intr-adevar Wordsworth si White a numit acest grup
"Northumbrian"). El a format principalul fundament pentru cele mai recente revizuri ale vulgatei. S-a crezut a fi la fel de
vechi ca cel italian, dar mai putin respectabil, tipul de text spaniol, reprezentat prin cav(C,cavensis,sec.IX) si tol(T,toleantus,
sec.VIII). Ieronim insusi a spus ca a supravegheat munca primilor copisti spanioli pentru a copia vulgata, in anul 398, insa
prin vremea manuscriselor noastre cele mai timpurii, tipul de text a dezvoltat multe particularitati ( unele din ele poate sub
influenta prisicilienilor, care de pilda au produs textul “celor trei martori ceresti” din 1 Ioan 5:7-8). Textul irish(irlandez) este
caracterizat prin manuscrise frumoase (Cartea lui Kells si evangheliile Lichfield, ambele manuscrise fiind impodobite frumos,
sunt din acest tip, si chiar manuscrise neimpodobite precum evangheliile Rushworth si Cartea din Armagh sunt exemple
frumoase de caligrafie).In mod trist, aceste manuscrise sunt adesea deteriorate/stricate prin combinari si inversari ale ordinii
cuvintelor (topica). Despre unele din aceste manuscrise se crede ca au fost corectate din greaca-- desi nr. invatatiilor care stiau
greaca in biserica celta trebuie sa fi fost intr-adevar mic. Lemuel J. Hopkins-James, editor al “Evangheliilor celte”( in mare
masura o editie critica a codexului Lichfeldensis) ofera o alta teorie: ca acest gen de text (pe care el il numeste “celtic” mai
degraba decat irlandez) provine nu dintr-un manuscris vulgata pur, ci dintr-o sursa latina veche corectata opusa vulgatei.
(Trebuie sa fie mentionat, totusi, ca Hopkins-James au incercat sa foloseasca comparatiile statistice pentru a sprijini acest
rezultat, iar cel mai bun cuvant pe care eu il gandesc pentru metoda sa este “grotesc”.) Textul “francez” a fost descris ca un
amestec al redariilor spaniole si irlandeze. Textul din Gaul (Franta) a fost numit “in mod indiscutabil” cel mai rau din textele
locale. Varietatea larga de redari vulgata in vremea lui Charlemagne a pricinuit ca monarhul sa-i ordone lui Alcuin sa incerce
sa creeze o versiune uniforma (data exacta este necunoscuta, insa se stie ca el continua sa lucreze la ea in 800 d.Chr.) Din
nefericire, Alcuin nu a avut simt critic, si rezultatul sau nu a fost in special un text bun. Si totusi, revizuirea sa a aparut/s-a
publicat in forma codexurilor cele mai frumoase. Alt invatat ca a incercat sa imbunatateasca/indrepte vulgataa fost Theodulf,
care de asemenea a inteprins sarcina sa aproape de inceputul secolului IX. Unii l-au acuzat pe Theodulf de contaminarea
vulgatei franceze cu redari spaniole, dar se pare ca Theodulf era intr-adevar un invatat mai bun decat Alcuin, si a produs o
editie mai buna decat cea a lui Alcuin, care de asemenea a inclus date despre sursele variantelor de redare. Din nefericire, o
asemenea revizuire este greu de copiat, si se pare ca s-a degradat si a disparut repede ( desi manuscrise precum theod-
Th,theodulfianus, sec. IX, care sunt in fapt contemporane cu editia, sunt pastrate foarte bine). Celelalte revizuri au fost
intreprinse in editiile care au urmat, insa ele intr-adevar s-au finalizat in mica masura; chiar daca cineva a luat de eforturile
revizoriilor, rezultatele nu au fost in mod special bune. Cand in sfarsit a sosit vremea pentru producerea unei vulgata oficiale (
pe care Conciliul de la Trent l-a declarat o nevoie urgenta), numarul textelor in circulatie era mare, insa doar cateva erau de o
anumita calitate. Rezultatul a fost ca editiile “oficiale” ale Vulgatei ( Sixtina din 1590, si inlocuitoarea ei, Clementina din
1592) au fost foarte proaste. Desi manuscrise bune ca Amiatinus au fost consultate, ele au facut o mica impresie asupra
editoriilor. Editia Clementina arata o capacitate uimitoare de a combina toate defectele textelor mai timpurii. Din nefericire, a
fost sa fie [dupa] aproape trei secole inaintea lui John Wordsworth, o intreprindere a unei editii cu adevarat critice a vulgatei,
si un alt secol dupa cea inaintea ca biserica catolica intr-un sfarsit a acceptat necesitatea pentru texte revizuite. In ciuda tuturor
lucrurilor care au fost spuse, vulgata ramane o versiune importanta pentru criticism, si atat textul “adevarat” cat si variantele
ne pot ajuta pe noi sa intelegem istoria textului. Noi avem nevoie doar sa pastram in minte individualitatea marturiilor
noastre. Tabelul de jos este destinat sa ofere ajutor, cu acea sarcina, cat mai mult posibil. De mentionat ca aceasta nu este o
lista oficiala—ca sa nu mai vorbim de seturi de simboluri-- pentru manuscrisele vulgata. Literele simple sunt folosite de Merk
si de Wordsworth si White; simbolurile precum am si ful sunt caracteristice editiilor textului grec precum cel al lui
Tischendorf. Toate manuscrisele citate in aceste editii sunt insirate. Comentariile citate sunt in primul rand din Scrivener;
descrierile textuale sunt din Metzger si altii.
Catalogul manuscriselor vulgata
Simb
ol Simbol Nume Data Continut Comentariu
scurt
Socotit a fi manscrisul vulgata cel mai bun in existenta. Copiat in
Anglia, dar cu text italian. Scris in cola et commata(coloane
divizate?), cu doua coloane per pagina, intr-o scriere caligrafica
A am Amiatinus c. 700 VT+NT
frumoasa. In total are 1.209 foi. Se crede a fi cea mai completa si mai
veche Biblie in latina care a supravietuit (sau, poate, chiar in orice
limba—ca si continut).
A existat intr-o vreme la Avigon(Franta), insa s-a pierdut prin vremea
-- and St. Andrew ? e
lui Scrivener(pe la sfarsitul sec. XIX).
ar Vezi sub simbolul D.
VIII/ Probabil scrisa in Franta, dar atat textul cat si caligrafia arata urme
B bigot Bigotianus e#
IX ale influentei irlandeze.
Una din exemplarele cele mai rafinate ale recenziei alcuine, si un
B bam Bambergensis IX (e)apc mostra caracteristica din perioada a doua a scrierii si decorarii
caroline.
Scris intr-o scriere uniciala “reinviata” rafinata in “cola et commata”
Be VIII/
Beneventanus e . Berger descrie textul ca avand genul de combinare a redariilor
IX
spaniole si irlandeze care subliniaza textul francez.
bodl Vezi sub simbolul O
Alaturi de tol, reprezentatul principal al textului spaniol. Printre
marturiile cele mai timpurii pentru pasajul din 1 Ioan 5:7-8, pe care il
C cav Cavensis IX VT+NT
detine intr-o forma schimbata. Copistul, numit Danila, l-a scris intr-o
scriere visigota.
Acelasi ca ms. latin vechi “c” din evanghelii. Adesea citat ca latin
vechi in alte parti, dar textul este vulgata. Cele doua sectiuni sunt
c colb Colbertinus XII (e)apcr
legate separat si cu scrisuri diferite. Portiunea vulgata a textului este
socotit a fi francez.
cantab Vezi sub simbolul X
 Epistolele pauline si Revelatia sunt latine vechi (#61, citat ca “a”
sau”ar”).Codex irlandez celebru – singurul(aproape) NT complet
socotit ca fiind dintr-o sursa irlandeza.De asemenea neobisnuit in
ceea ce noi cunoastem foarte mult despre copist: a fost scris de
cineva pe nume Ferdomnach.Datarea este oarecum nesigura.Noi
cunoastem din “Analele din Ulster” ca acest Ferdomnach a murit in
845/6, dupa o lunga cariera.Carte nu este ea insasi datata, dar sunt
indicii(oarecum confuze) la sfarsitul ei. Ferdomnach se spune ca
lucrat sub directia staretului Torbach din Armagh, pozitie pe care a
avut-o din 807-808-- dar noi vedem de asemenea o referinta pentru
Ferdomnach ca “urmas al lui Patrick”, adica staret sau episcop de
Armagh),pozitie pe care el a avut-o din 812-813. Astfel diferiti
invatati au datat lucrarea in 807 sau 812. Daca noi trebuie sa alegem
intre cele doua date, eu as inclina inspre 807, intrucat titlul mai
Dublinensis superior poate a fost introdus mai tarziu. Insa este cel putin posibil ca
ar or VIII/
D (Cartea din ea(p)c(r) cartea i-a luat 4 sau atat de multi ani pentru a o termina; este un
dubl IX
Armagh) produs important, care nu consta doar din NT, ci si o sectiune
introductiva, in latina si celta, din documente privitoare la sfantul
Patrick, urmat de NT, si apoi viata unuia numit sfantul Martin din
Tours. Brian Boru, cel mai faimos si mai timpuriu rege al Irlandei, ar
fi adaugat mai tarziu numele sau la acesta.Scrierea este una
cursiva(italica) mica si a fost descrisa ca “frumoasa”, desi mie mi se
pare mai degraba neciteata. Asemenea celor mai multe ms. irlandeze,
este ilustrata in mod prezentabil cu figuri si animale si integrata la fel
in literele initiale, desi numai desenele despartite sunt din cele patru
creaturi care reprezinta pe evanghelisti(acvila,vitel,leu,om). Asa cum
se afla in mod curent, acesta consta din 442 pagini, cele mai multe in
doua coloane.Parti din vulgata ,conform relatariilor au un text
irlandez.Evangheliile se spune arata semne de corectare din familia
13.Acesta include epistola catre laodiceni. Lipsesc din Matei
capitolele 14-19.
Pierdut(apare in Tischendorf, editia VIII-1872 !); dupa cunostinta
dem or noastra este bazat pe compararea lui Matthaei (care a inclus numai
-- Demidovianus XII VT+NT
demid Fapte, epistolele, si Revelatia). Se pare ca a fost vulgata cu mai multe
redari latine vechi in Fapte si epistole.
Cartea din Durrow. Manuscris decorat. Colofonul(probabil copiat din
acest exemplar) afirma ca a fost executat de insusi sfantul Columba.
Conform relatariilor este apropiat de Amiatinus. Imaginiile in aceasta
carte sunt o combinatie curioasa; imaginea din Matei se spune ca are
-- durmach Durmachensis VI/VII e
elemente anglo-saxone si siriace, leul din Marcu este germanic sau
pict(popor britanic stravechi); vitelul care il simbolizeaza pe Luca
este din nou pict. Imaginiile nu sunt foarte clare, desi ele sunt
inconjurate de vartejuri frumoase si figuri din arta celtica.
Se spune, probabil in mod fals, ca a fost scris de Bede (sau Beda,
VII/
 dunelm Dunelmensis e# 672-735); poate ca a provenit din manastirea Jarrow. Este inrudit cu
VIII
Codex Amiatinus.
VIII/ In ciuda faptului ca a fost descoperit in Franta, textul este socotit
E mm Egertonensis e#
IX Irlandez. Are multe deteriorari, mai ales in Marcu.
Scris in uniciale(litere mari) de aur pe un fel de pergament subtire
frumos de culoare alba; foarte mult din purpuriu a fost intrebuintat in
-- em St. Emmeram's 870 e
paginiile mai vechi; sunt decoratii splendide inaintea fiecarei
evanghelii.
Din Echternach (Luxembourg), insa acum este in Paris. Un colofon il
asociaza cu sfantul Willibrord (sau, poate, cu un ms. posedat de
el).Scrisul este irlandez, si aspectul de baza al textului se spune de
Ep VIII/I
ept Epternacensis e unii ca este irlandez, dar cu corecturi care sunt legate de un alt tip
sau X
(poate din tipul amiatinus). Cercetarea suplimentara este poate
justificata. Colofonul pretinde o data din 558 d.Chr., insa toti sunt de
acord ca trebuie sa fie cu cel putin doua secole mai tarziu.
-- erl Erlangen e
 Socotit, dupa Amiatinus, ms. vulgata cel mai bun.Copiat si corectat
fu, ful de Victor din Capua.Textul este italian. Evangheliile sunt in forma
F Fuldensis 546 eapcr
sau fuld unei armonizari (probabil bazate pe un original latin vechi, si cu
redari latine vechi imprastiate). Include epistola catre laodiceni.
for Vezi sub simbolul J
St. Maur des
-- foss IX e
Fossés
1
G Sangermanensis IX VT#+NT Ms latin vechi in Matei (unde este denumit g ). Textul este francez
cu anumite elemente latine vechi.Ordinea sectiuniilor este e,a,c,r,p.
Atribuit sfantului Gatian din Tours. Se spune ca se aseamana cu
Egertonensis (E) in text, si ca are multe redari latine vechi. Exista
-- gat VII-IX e
multe variante de redare in text, de obicei vulgata si latine vechi,
scrise intre linii.
Acelasi ca gig din ms latine vechi. Este in mod rar citat ca o marturie
-- gig Gigas Holmiensis XIII e(a)pc(r)
vulgata, la fel textul vulgata este tarziu.
gue lect Vezi gue printre marturiile latine vechi in epistolele pauline.
Textul original poate ca a fost italian (apropiat de Amiatinus); a fost
VT+NT corectat (adesea prin stergere) inspre revizuirea lui Theodulf. Sunt
H hub Hubertianus IX/X trei coloane per pagina. Textul se intrerupe la 1 Pet. 4:3. Scrisul se
#
pune ca este “asemanator puternic” celui din  .
harl Vezi sub simbolul Z
Mai multe deteriorari, mai ales in Matei (numai 22:39-24:19, 25:14-
I ing Ingolstadiensis VII e#
final au ramas din acea carte).
Text italian. O legenda, evident falsa, [spune] ca portiunea care
poseda acest manuscris de la Praga era parte a originalului
evangheliei lui Marcu! A fost distribuit in mai multe librarii.
J for Foro-Juliensis VI/VII e#
Portiunea din Marcu este adesea neciteata, si capitolele finale din
Ioan sunt fragmentare. Portiunile din Marcu sunt citate de
Tischendorf ca prag.
VIII/
J juv Juvenianus acr
IX
K kar Karolinus IX VT+NT Revizuirea lui Alcuin. Numita “Biblia Charlemagne”.
Denumita initial Landavensis. Ms. decorat cu un text irlandez.
VII/ Mt Mc
L Lichfeldensis (Scrisul este descris ca fiind “irlandez cu litere pe jumatate unciale”.)
VIII Lc#
Contine Mat. 1:1-Lc. 3:9. Legenda il atribuie sfantului Chad.
L VIII p Scris intr-o scriere lombarda.
L Lemovicensis IX c Textul este “amestecat”, continand o parte din 1 Ioan 5:7.
-- lux Luxeuil IX (e)
Text italian, socotit de Wordsworth & White la acelasi rang cu
Amiatinus si Fuldensis. Lacune(lipsuri) variate (Mat. 1:1-6, 1:25-
M med Mediolanensis VI e# 3:12, 23:25-25:41; Mc. 6:10-8:12) si cateva suplimente mici (Mc.
14:35-48; Jn. 19:12-23). Are “note de lectionare interesante in
margine.”
Text bun, dar mai degraba mixat, mai ales in Fapte, unde sunt
M Monacensis IX acr legaturi stranii de redari bune si rele. Este scris in “minuscule
caroline mari si grosolane”.
M Monacensis VIII p
mac-
Vezi sub simbolul R
regol
mart Vezi sun simbolul MT
mm Vezi sub simbolul E
Ma mt or Martini- VIII/
e Litere de aur, textul este interesant.
sau mart Turonensis IX
N V e# Palimpsest. Textul este privit ca foarte valoros.
 bodl sau Bodleianus or Legenda spune ca acesta a fost dat de Grigorie cel mare lui Augustin
O VII e#
ox/oxon Oxoniensis de Canterbury. Textul este “britanic”(adica italian?)
VII/
O Seldenianus a# Descris ca “cel mai valoros”(adica in Fapte). Lipseste 14:26-15:32.
VIII
“Scris irlandez”. Coloseni urmeaza dupa Tesaloniceni. Ebrei se
O Bodleianus IX p# intrerupe la 11:34. A fost corectat greoi de trei surse diferite. Textul
primei surse poate ca a fost latin vechi (denumit x).
pe sau
P Perusinus VI Lc.# Lc. 1:1-12:7, deteriorat. Manuscris purpuriu.
per
prag Vezi sub simbolul J

Cartea lui Kells (acum in Dublin). In general este socotit a fi cel mai
frumos decorat maunscris in existenta; este cel putin o anumita
culoare pe toate, cu exceptia a 2 din 680 pagini. Textul este irlandez,
VII/
Q Kenanensis e Metzger a spus ca are “o placere particulara pentru redarile
VIII
combinate”. (Un exemplu extrem este in Mat. 21:31, unde, cand,
care din fii a facut voia tatalui, unele texte vulgata spune “primul”,
altele, “ultimul”, Kells reda “primul si ultimul”?!)

Evangheliile Rushworth (numite asa pentru proprietarul care l-a

donat librarie Bodleian in sec. XVII), sunt scrise de un copist numit
Mac Regol ce se relateaza ca a murit in 820 d.Chr. (Hopkins-James,
totusi, spune ca Mac Regol sau “MACREGUIL” a murit in 800 si era
episcop de Birr; Hopkins-James se indoiesc ca el era de fapt copistul
mac- VIII/
R Rushworthianus e real). Are un interlinear de tip glosa anglo-saxon (Matei in merciana;
regol IX
Marcu-Ioan in northumbriana; ele sunt insirate ca lucrari ale
copistiilor numiti Farman din Harewood si Owun). Skeat a declarat a
fi apropiat de evangheliile Lindisfarne, dar Hopkins-James nu sunt
de acord cu hotarare si spune ca are un text celtic (irlandez). S-a
relatat ca arata multe modificari in ordinea cuvintelor(topica).
VII/
R Reginae Sueciae p Text italian—unul din cel mai bun in epistolele pauline.
VIII
54 de foi din Matei si Marcu, continand mai putin de jumatate din
-- reg VIII? e# fiecare. Unciale de aur, pergament purpuriu. Multe redari [latine]
vechi.
Manuscrisul cel mai vechi care a supravietuit din evangheliile
S sau
san Sangallensis V e# vulgatei; doar aproape jumatate din foi au fost refacute din legaturile

manuscrisului. Text italian, de valoare “remarcabila”.
Conform relatariilor s-a gasit in sicriul sfantului Cuthbert.Un ms
ston Stoneyhurstensis VII Ioan uncial foarte mic dar scris minunat, cu un text apropiat, asemanandu-
se cu Amiatinus.
Text interesant, dar amestecat. Scris de un calugar numit Winithar.
S Sangallensis VIII ar
Contine probleme extra biblice precum si textul Bibliei.
Matei 6:21-Ioan 17-18, uneori fragmentar. Copistul pretinde ca l-a
-- san VI e# alcatuit(compilat) din doua manuscrise latine cu referinte, din cand in
cand, la textul grec.
Palimpsest (textul latin mai mic [este] martirologie). Contine Ef. 6:2-
-- san VI p#
1 Tim. 2:5.
theo or
-- Theotisca VIII e# Matei 8:33-final, deteriorat. Text german vechi cu foile fatuite.
theotisc
Alaturi de cav, reprezentatul principal al textului spaniol. Printre
marturiile cele mai vechi pentru 1 Ioan 5:7-8, care il poseda intr-o
T tol Toletanus VIII VT+NT
forma modificata. Scris intr-o scriere vizigota, nu era nou atunci cand
I s-a incredinat sefului administrativ din Sevilia in 988.
Th
Revizuirea lui Theodulf, posibil pregatit sub supravegherea lui
sau theod Theodulfianus IX VT+NT
Theodulf insusi. Evangheliile si Psalmii sunt pe pergament purpuriu.

-- taur Taurinensis VII? e
 Mat. 1:1-3:4 si Ioan 1:1-21, legat de o psaltire si scris intr-o scriere
U Ultrarajectina VI Mt#Jo#
engleza asemanundu-se cu Amiatinus.
Scriere “minuscula carolina”. Include Laodiceni. Acum in British
U Ulmensis IX apcr
Museum.
Revizuirea lui Alcuin, scris in minusculele caroline. Socotit exemplul
V val Vallicellanus IX VT+NT
cel mai bun al acestui tip.
Scris de William de Hales pentru Thomas de la Wile. Citat de
W Willelmi 1254 VT+NT
Wordsworth ca caracteristic pentru textul medieval tarziu.
VIII/
Wi Wirceburgensis p
IX
Se pune ca a fost corectat inspre un text precum Amiatinus.
X cantab Cantabrigiensis VII e Asemenea lui O, legenda spune ca Grigorie cel mare l-a trimis lui
Augustin din Canterbury.
Manuscris decorat cu o glosa interlinear anglo-saxon (dialect
northumbrina vechi).Doar al doilea in compartie cu “Cartea lui
Kells” in calitatea decoratiilor (unii l-ar aprecia mai mult, intrucat
Y lind Lindisfarnensis VIII e
foloseste mai putin culori tipatoare). Text italian, foarte apropiat de
Amiatinus.Scris de copisti sub indrumarea lui Eadfrith, episcop de
Lindisfarne (698-721), in onoarea sfantului Cuthbert.
VI/ Text italian, intr-o scriere mica dar foarte frumoasa, si cu un text
Z harl Harleianus e
VII extrem de valoros.
Scris intr-o scriere franceza, dar aratand urme ale influentei irlandeze
cu initiale si ornamentatie; textul este amestecat mult cu redari latine
vechi; a fost corectat in intregime, si prima sursa astfel a sters cu
Z harl Harleianus VIII pcr#
grija in [anumite] locuri pentru a fi foarte citet. Textul de baza este
vulgata tarzie, dar sunt multe redari timpurii. Portiuniile latine vechi
sunt denumite cu z. Rev. 14:16-final s-a pierdut.

Convertirea din Tischendorf in WW; semnul - - inseamna ca lipseste

Tischendo
WW Tischendorf WW Tischendorf WW
rf
am A fuld F prag J
and -- gat -- reg --
bodl O gue -- sane --
cav C harl Z2 sanap --
demid -- ing I taur --
em -- lux -- theotisc --
erl -- mm E tol T
for J mt
foss -- pe P
Convertirea din WW in Tischendorf
W
Tischendorf WW Tischendorf WW Tischendorf
W
A am K -- R2 --
B -- L -- S --
B
-- L2 -- S2 --
2
-- L3 -- T tol
C cav M --  --
D -- M2 -- U --
 -- mt U2 --
E mm O bodl V --
-- O2 -- W --
F fuld O3 -- X --
 G -- P pe Y --
H -- Q -- Z harl
I ing R -- Z2 --
J for+prag

3) Siriaca
Cele mai multe versiuni ale NT exista in mai multe recenzii(revizuiri). Uneori aceste recenzii pot sa fie foarte diferite
din punct de vedere textual. Dar de obicei fiecare recenzie care urmeaza una dupa alta, este o revizuire a acestora care au avut
intaietate-- de obicei intentionata sa adauca versiunea intr-o potrivire mai apropiata cu originalul grec si textul bizantin. Insa
nu este asa cu versiunea siriaca. Aici era cel putin un “start proaspat (ineput recent)”, si poate nu mai putin de 3. (Acest fapt
nu vrea sa spuna ca versiuniile mai noi nu au fost influentate de cele mai vechi; pur si simplu ca ele nu au fost revizuri
reale/efective ale celor mai vechi.)
Scriere siriaca curetoniana sec. V:

Scriere de tipar siriaca peshitta: dwxlb !ymysd antk azx Qydaw arbql jhrw ~q !
yd !w[mv
3) a) Diatessaron
Istoria versiuniilor siriace probabil ca incepe cu Diatessaron, armonizarea (potrivirea) evangheliilor pe care Tatian a
alcatuit-o (in greaca sau siriaca) in partea a doua a secolului II. Desi Diatessaronul a fost alcatuit de un editor ce a trait in
Roma (Tatian a fost expulzat din acel oras in 172), si desi a existat mai mult sau mai putin de la inceput atat in greaca si
siriaca, numai biserica siriaca era cea care crezut ca sa fie privit ca “oficial”. Poate era faptul ca comportamentul eretic al lui
Tatian, se potrivea mai bine cu starea de spirit a bisericii de acolo. Problemele din Diatessaron sunt profunde si complexe; nu
ne vom ocupa cu ele aici. Nici un manuscris siriac din versiune nu a supravietuit, si noi avem nu mai mult decat un mic
fragment din greaca ( in pergamentul 0212 din secolul III de la Dura, o armonizare a evangheliilor crezuta de unii a fi
diatessarica, desi cei mai multi editori recenti cred altceva). Insa multimea de citate in Efraem [Sirul] si altii, precum si
numarul armonizariilor diatessarice in alte limbi, arata o profunzime a influentei. In cele din urma, totusi, biserica siriaca s-a
socotit constransa sa respinga Diatessaron. Noi avem relatari ale episcopiilor bisericiilor organizate de a inlocui copiile
documentului lui Tatian cu copii ale celor patru evanghelii. Rezultatul eforturiilor lor este aratat prin lipsa manuscriselor
diatessarice in siriaca. Schimbarea nu a fost imediata (scriitorii au continuat sa foloseasca Diatessaron pentru anumite secole),
dar care in cele din urma s-a finalizat. Noi mentionam, in paranteza fie spus, ca Diatessaron, si respingerea acestui, are mult
sa ne vorbeasca noua [despre] ceea ce se poate intampla cu un text. Anumiti invatati, mai ales cei care dau intaietate [tipului
de text] bizantin, fac foarte multa zarva despre transmitere “normala”-- transmitere fara intereferente (amestecuri) prin factori
externi. Ceea ce este in intergime bine, insa nu este nici un motiv sa credem ca transmiterea este “[un fapt] firesc”. Daca
aceast [fapt] a fost, noi ar trebui sa avem mai multe manuscrise ale Diatessaronului, deoarece acesta ar fi continuat sa fie
copiat.In schimb, noi nu avem copii insemnate ale Diatessaronului. Transmiterea acestuia nu a fost “[un lucru] firesc” – si,
dat fiind gradul mare de accidente istorice care s-a produs, raspunderea este asupra acelora care pretind ca transmiterea este
“fireasca”.
3) b) Siriaca veche
[Versiunea] care a concurant impotriva Diatessaronului a fost siriaca veche. Aceasta versiune (sau mai corect, acest
numar de versiuni) este de data nesigura (unii au plasat-o cel mai devreme in secolul II, altii cel mai tarziu in secolul IV), si
poate sa fie chiar mai timpurie decat Diatessaron, dar aceasta a fost la inceput in mare masura mai putin reusita?. Siriaca
veche a supravietuit numai in 2 manuscrise: palimpsestul siriac sinaitic(un pergament etc. pe care s-a scris de doua sau trei
ori, textul precedent sau textele au fost sterse(razuite) imperfect si au ramas, de aceea, in mod partial inca vizibile) de la
sfaristul secolului IV si siriac curetonian de la sfarsitul secolului V (n.tr. Insa alti invatati plaseaza pe primul prin sec.III/ IV,
iar al doilea in sec. IV !!). Siriaca sinatica (sin sau sys), care a ajuns la lumina prima oara in 1890, este din multe
motive cea mai interesanta dintre cele doua. In ciuda dificultatii a redarii textului (pe care s-a scris peste el in
secolul VIII), este cel mai complet dintre cele doua manuscrise (142 din 166 de foi au supravietuit; cuprinzand
Matei. 1:1-6:10, 7:3-12:4, 12:6-25, 12:29-16:15, 18:11-20:24, 21:20-25:15, 25:17-20, 25:25-26, 25:32-28:7, Marcu 1:12-44,
2:21-4:17, 5:1-26, 6:5-16:8 ( fie fara redarea scurta sau lunga), Luca 1:36-5:28, 6:12-24:52, John 1:25-47, 2:16-4:37, 5:6-25,
5:46-18:31, 19:40-final). Textul acestuia este adesea privit ca fiind mai stravechi decat cel curetonian, cu redari mai
stangace/grosolane. Textul este de obicei socotit “Western”, desi este mult mai putin “salbatic”/ciudat decat textul din D05/06
 c
(n.tr. ms. care are multe adaugiri, de multe ori singulare, si uneori omisiuni la fel nefiresti). Siriaca curetoniana (cur sau sy )
arata multe din particularitatiile celei sinaitice, dar poate la un grad mai mic. Restabilit in 1842 si publicat de-a lungul mai
multor decenii urmatoare, contine aproape jumatate din evanghelii (in ordinea Matei, Marcu, Ioan, Luca). Mai precis, el
contine
Maei 1:1-8:22, 10:32-23:25; Marcu 16:17-20; Ioan 1:1-42, 3:6-7:37, 14:10-29 (mutilat); Luca 2:48-3:16, 7:33-15:21, 17:24-
24:44. S-a presupus ca versiunea curetoniana este o revizuire a traducerii sinaitice, probabil in directia dezvoltarii textului
bizantin. Sinatica, de pilda, omite Marcu 16:9-20, in timp ce curetoniana contine versetele ( 16:17-20 fiind singurele parti din
Marcu care au supravietuit in curetoniana) Acest fapt nu trebuie, totusi, sa fie considerat absolut sigur ( precum noi nu trebuie
sa fim in intregime siguri de datele relative sau relatiile dintre traduceri) ! Sinaitica pare sa aiba inrudiri mai puternice cu
textul alexandrin, si se poate crede a fi o revizuire a textului curetonian ( dupa cat se pare mult mai antiohian in sens
geografic, si poate cu mai multe “tatianisme”) catre textul din Egipt. Siriaca veche este adesea privita ca [de tip] “Western”.
Cu siguranta textul este foarte diferit de textul alexandrin, si are multe din marca autentica a textului “Western” (n.tr. Totusi in
Marcu sy-s este de tip mixt, firesc cu tenta “Western”, si apropiat de ms. W) – de pilda, parafrazele(adica, traducere libera;
interpretare) (in Matei 1:16, sinaitica are mai degraba redarea uimitoare: “...Iacob a fost tatal lui Iosef; Iosef, cu care Maria,
fecioara, s-a logodit, a fost tatal lui Iesus care se cheama Khrist”) si intercalari si stergeri libere. Unele din acestea sunt
impartasite si de D05/06 si ms. latine vechi (vetus latina), insa multe nu sunt [impartasite]--de pilda, sapte “ neinterpolari
Western” in Luca 24, siriaca veche se potriveste cu D05 in 24:40 si 52 (sin-cur este deteriorat pentru vers. 52). Totusi,
manuscrisele nu corespund cu D05 etc. in 24:3, 6, 12, 36, 51 (sin-cur este deteriorat pentru vers. 51) si are o omisiune
particulara proprie lor in 24:32. Iar noi nu putem evita faptul ca 2 manuscrise—mai ales sin – au numar clar de potriviri cu
textul alexandrin. Remarcabila dintre acestea este omisiunea(lipsa), deja s-a facut aluzie, din Marcu 16:9-20 in sin. Atat sin
13
cat si cur insotesc ms. a01 B03 X si familia f in omiterea textului din Matei 16:2-3. Ambele insotesc a01 B03 33
1 13
579 892* in omiterea din Matei 17:21. Ms. sin omite Matei 18:21 alaturi de a01 B03 L* f f 33 892*. In final, noi
putem sa notam mai multe potriviri cu asa numitele marturii “cezareene”. Un exemplu evident este Matei 27:16-17, unde sin
1 2
( cur este deteriorat) reda “Iesus Barabbas” alaturi de  f 700* arm geo . Siriaca veche are de asemenea un mare nr. de
redari unice(n.tr. sau singulare), unele din care pot sa provina din traditia locala. Astfel in Matei 10:3 sin ( cur este deteriorat)
nu insira nici pe Thaddeus(Tadeu) nici pe Lebbaeus (Levi) ca apostoli, ci “Iuda [fiul] lui Iacob”. Aceste exemple pot usor sa
fie inmultite. In timp ce o mana de exemple nu pot dovedi tipul de text al siriacei vechi, este clar ca nu este acelasi cu cel din
D05. Unii au sugerat ca siriaca veche merita propriul tip de text (poate in mod just, insa ar fi dragut sa vezi un exemplu grec
inainte...) Teoria geografica a lui Streeter o localizeaza intre [tipurile de] text “cezareean” si “Western”(n.tr. Personal si eu
cred la fel). Altii in ca privesc tipul [doar] ca “Western”, desi cel mai mult [probabil] ar trebui plasat intr-un subgrup diferit
din D05. Nu exista manuscrise din siriaca veche in afara evangheliilor. Versiunea cu siguranta a existat, dar nu poate doar
refacuta din citate si comentarii. Bazate pe materialele disponibile, epistolele siriace vechi (car pot foarte bine sa fie mai vechi
decat evangheliile, intrucat Diatessaron a servit ca “evanghelie” pentru asa mult timp) au o caracter general textual
asemanator evangheliilor.
3) c) Siriaca peshitta(pesita)
Pesita este cea mai veche versiune siriaca care a supravietuit in intregime. Asupra acestui fapt este un acord
general.Acesta este lucrul dintre toate care poate fi stabilit cu certitudine. Data pesitei este poate sa fie oarecum pusa la
indoiala/pasibila de nesiguranta. Aceasta problema, asa cum noi o sa vedem, este de o anumita insemnatate pentru istoria
textului. Pesita poate sa fie datata , categoric, [cel mai devreme] in secolul V sau mai tarziu (n.tr. Ea este trecuta in tabel in
NA-27 si UBS-4 in sec. V!) Acest fapt este presupus prin manuscrisele mai vechi (intrucat mai multe se cred a fi datate din
sec. V). Burkitt de asemenea scoate in evidenta ca este folosita de toate ramurile bisericii siriace (care s-a dezbinat ,cu
exactitate si in mod real, prin sec.V—in cele din urma ele chiar au ajuns sa dezvolte versiuni diferite a scripturii, astfel incat
se poate spune prin stilul de scriere, [prin] care biserica siriaca a folosit un manuscris specific.) Aceasta presupune (desi nu se
poate dovedi in intregime) ca versiunea era in uz inainte de data schismei. Dar daca data posibila cea mai tarzie este sfarsitul
secolului IV, care este cea mai timpurie [datare]? O data foarte timpurie a fost admisa candva; in secolul XIX, multi oameni
de stiinta ar fi datat-o in secolul II. In sec. XX, acest punct de vedere a fost in mare masura parasit—nu din cauza vreunei
dovezi specifice, ci pur si simplu din cauza autoriilor siriaci timpurii (Efraem [Sirul] mai ales) care nu citeaza pesita. Noi
mentionam in plus ca traducerea cuprinde Iacob, care nu era [considerata] canonica, in mod hotarator, in sec. II. In plus, se
crede in general ca pesita este dependenta de siriaca veche, care evident o face mai tarzie decat versiuniile siriace mai
timpurii—cu toate acestea, intrucat datariile acestora sunt puse in discutie, din nou se esueaza in a dovedi mai mult. Per
ansamblu, este o combinatie intre giceala nestiintifica si un argument pentru tacere(adica, categoric nu este o dovada), insa in
lipsa a oriceva mai bun, datarea in sec. IV pare ca a strabatut terenul. Oricare este datarea, pesita este foarte bine pastrata.
Manuscrisele din secolul VI sunt raspandite, intelegand ca noi avem marturii timpurii numeroase. Mai mult, manuscrisele
sunt privite ca potrivite foarte indeaproape; in afara de Vööbus, cei mai multi oameni de stiinta cred ca noi avem versiunea
intr-o forma exacta, foarte aproape de cea in care au lasat-o scrieriile traducatoriilor. (Trebuie sa fie mentionat, totusi, ca
multe manuscrise in pesita, incluzand unele din cele foarte vechi, nu au fost examinate[verificate] corespunzator. Stilul pesitei
difera semnificativ de siriaca veche. Este mai fluent si mai natural decat celelalte versiuni siriace. Cei mai multi oameni de
stiinta cred de aceea ca a fost in mare masura o traducere noua mai degraba decat o revizuire. Sunt redari care ne amintesc de
versiuniile siriace vechi, dar acestea pot sa fie doar amintiri vagi mai degraba decat cazuri reale de dependenta. Textul pesitei
este oarecum amestecat. Studii diverse, cele mai multe in evanghelii, au incercat sa o ataseze la toate cele trei tipuri de text,
insa textul evangheliilor in intregime apare in mod precis bizantin (iata de ce datarea pesitei este asa de insemnata. Oricarea
este datarea acesteia, este marturia bizantina cea mai timpurie-- dar daca este din secolul II, acea marturie este de o mai mare
insemnatate decat daca este din sec. IV). Acest fapt nu vrea sa spuna ca pesita este pur bizantina, sau ca arata particularitati
din Textus Receptus. [Insa] nu este asa. Ea omite Ioan 7:53-8:11, de pilda. Dar include Matt. 16:2-3, Mark 16:9-20, Luke
22:43-44, 23:34, etc. (cele mai multe din care sunt omise de siriaca veche). Precum redariile nebizantine ce le include, sunt
probabil sunt texte care au supravietuit dintr-un exemplar grecesc mai vechi, care a fost corectat greoi catre standardul
bizantin. In restul NT situatia este mai degraba diferita. In timp ce textul bizantin ramane singurul element mai puternic, in
Fapte si epistolele pauline, pesita include elemente insemnate ale celorlalte tipuri. Dupa estimarea mea, acestea se constituie
aproape 30-40% din total. Aceste redari nu , totusi, par sa apartina vreunui tip de text anume; ele nu sunt nici “Western” sau
alexandrine in mod covarsitor. Eu am emis ipoteza ca textul pesitei aici retine indicii ale aceluiasi fel de text pe care noi il
gasim in siriaca veche, cu un anumit strat bizantin. Ea nu se potriveste cu versiunea sirica mai tarzie (cea harcleana). Pesita
nu contine Apocalipsa, si dintre epistolele catolice are numai Iacob, 1 Petru, si 1 Ioan. S-a stabilt ca textul de aici nu este
bizantin pur. Aici din nou, inrudirea cu harcleana este neinsemnata.
3) d) Filoxeniana
Filoxeniana este poate cea mai misterioasa din versiuniile siriace, deaorece ceea ce a supravietuit din ea este asa de
putin. Singurul lucru pe care noi il putem identifica ca pozitiv in filoxeniana sunt anumite traduceri din carti negasite in
pesita: 2 Petru, 2 Ioan, 3 Ioan, Iuda, si Apocalipsa. Astfel de fragmente mici nu sunt deajuns sa ne vorbeasca noua prea mult
din punct de vedere textual. Din punct de vedere istoric, datele sunt intr-o maniera uniforma incurcate, deoarece este dificil la
prima vedere sa deosebesti filoxeniana de harcleana.Filoxeniana, am spus noi, a fost facuta in 507-508 e.n. la incitarea lui
Philoxenus din Mabbug. Probabil ca a fost pregatita de Policarp, 'chorepiscopos' de Mabbug, si a fost conceputa ca o
revizuire a pesitei si intentionata sa redea greaca mai precis, precum si pentru a furniza ceea ce lipsea in cele cinci carti (si,
poate, Ioan 7:53-8:11). Data nesiguranta in ce priveste aceasta versiune, foarte putin mai este de vorbit, de altfel, despre ea.
Epistolele si Apocalipsa, este clar nu sunt bizantine pur-- insa munca de a identifica textul sau dincolo de aceasta, este asa de
veche incat cel mai bine trebuie ignorata.
3) e) Harcleana
Din istoria versiunii harcleene noi stim putin in afara de faptul ca a fost destinata sa fie o revizuire stiintifica a filoxenienei.
Ea a fost intreprinsa de invatatul siriac Thomas din Harkel (mai tarziu episcop de Mabbug), si finalizata in 616. Dat fiind
starea de pastrare proasta a versiunii filoxeniene, este greu sa fi sigur in ce masura harcleana este o revizuire si in ce masura
este o noua traducere. Pe baza cartiilor pastrate in ambele, totusi, ar trebui sa para ca harcleana este in mare msura noua.
Avand in vedere ca filoxeniana tinde spre un stil siriac bun, harcleana este posibil poate cea mai literala traducere care s-a
incercat vreodata in vreo limba. Chiar si prepozitiile si particulele sunt traduse cu o consecventa rigida, si ordinea cuvintelor a
fost retinuta in mod precis (adesea in mod srevil), indiferent daca rezultatul este o buna siriaca sau nu. Harcleana este in
intregime improprie pentru folosirea publica. Pe de alta parte, este in mod remarcabil potrivita pentru munca critica textuala.
Poate chiar mai interesant decat textul foarte literal al harcleenei, este faptul ca aceasta este o editie critica. De-a lungul NT,
Thomas din Harkel a folosit mai multe manscrise (cel putin doua si poate trei din toate zonele), si in mod constant a notat
diferentele lor. In text noi gasim multe redari incadrate cu obelus( ÷ sau - sau † )(care arata semnul indoielnic al textului), iar
in margine noi gasim variantele de redare atat in greaca cat si in siriaca. Acest aparat enorm de complicat este una din
problemele principale ale harcleenei. Este dificil pentru copisti sa copieze, si astfel copiile sunt adesea imperfecte. Inainte ca
noi sa putem reface exemplarele lui Thomas din Harkel, noi trebuie sa refacem textul sau, si chiar si lucrul acesta este o
sarcina majora. Din fericire noi avem un numar considerabil de manuscrise din secolul VIII, si un nr. relativ mic din cele mai
timpurii, astfel ca cel putin noi avem materiale bune pentru refacerea versiunii( desi editiile critice doar acum au inceput sa
apara). Chiar si asa, noi putem sa ajungem la anumite concluzii clare prin studierea textului harclean. In evanghelii, ar parea
ca toate manuscrisele consultate au fost de tip bizantin. Cel putin, au aproape toate din redarile bizantine mai lungi( Matei.
16:2-3, Marcu 9:44, 46, Luca 22:43-44, 23:34, precum forma completa(adica varianta cea mai lunga a rugaciunii domnesti in
capitolul 11, si are toate “neintercalarile Western” in Luca 24). Noi gasim inchierea mai scurta din Marcu in margine
( incheierea mai lunga in text); Ioan 5:4 este cu asterix *, si manuscrisele cele mai bune omit Ioan 7:53-8:11. In Fapte si
epistole, harcleana este mult mai interesanta; aici manuscrisele consultate in pregatirea versiunii au provenit din mai multe
familii diferite. In Fapte, textele din marginea harcleenei era considerate de mult timp ca un aliat al textului “Western”. Acum
pare mult mai probabil ca harcleana a provenit dintr-un manuscris bizantin si un manuscris din familia 2138. Unele din
redarile marginale mai neobisnuite pot sa provina dintr-o sursa “Western” veritabila, dar cele mai multe dintre ele sunt
probabil din tipul 2138. Aceasta afinitate cu familia 2138 se continua in epistolele pauline si catolice. In cele pauline,
harcleana este foarte inrudita cu 1505 1611 2495; in cele catolice ea insoteste familia mai mare 614 630 1505 1611 1799 2138
2412 2495 etc. Desigur, este dependenta de o sursa bizantina de asemenea. Cu aceasta informatie, noi suntem in cele din urma
sa incepem refacerea metodei de traducere a lui Thomas din Harkel. Bazati pe datele din epistolele catolice, mi se pare mie ca
Thomas a dorit sa pastreze textul complet al ambelor exemplare ale sale. Astfel ca, oriunde ele erau variante, el ne-a notat.
Daca varianta era o adaugire/omisiune, el punea redarea mai lunga in text dar o incadra cu semnul obelus. Unde variantele au
implicat substituirea, una ajungea in text si una in margine. Pare sa nu fie un model cu referire la care ajungea in text ;
redarile bizantine si din familia 2138 se gasesc atat in text cat si in margine. De presupus ca era implicat un principiu critic,
dar nu a fost evident pentru mine. Putina cercetare pare ca a fost facuta, pentru datare, a versiunii harcleene a Apocalipsei. O
data cu versiunea harcleana, istoria Bibliei in siriaca/aramaica ajunge la final. Cuceritorii arabi au slabit in mod serios biserica
crestina, (mai ales cea siriaca), si cererea pentru traduceriile noi probabil nu s-a mai acceptat. Acest fapt a dus la o evolutie a
limbii aramaice. Cu pentru redarile noi astfel s-a mutat, pesita si harcleana au fost capabile sa sustina acest domeniu pana in
timpurile moderne. Exista alte versiuni siriace, insa ele sunt in dialecte diferite si nerelatate in intregime. O versiune verificata
in dialectul palestinian alternativ/complementar este cunoscuta, destul de logic, ca...
f) Palestiniana
Daca celelalte versiuni siriace sunt asemenea unui copac crescand fiecare din cealalta, siriaca palestiniana (de
asemenea cunoscuta ca siriaca din Iersualem sau aramaica palestiniana crestina) poate fi privita ca fiind in intregime din alta
padure. Dialectul, textul, si istoria sunt in intregime diferite—si in general mai putin bine cunoscuta. Celelalte versiuni sunt
scrise in dialectul din Edessa, care este numit corespunzator siriaca. Siriaca palestiniana este scrisa intr-o scriere similara, dar
limba este cea palestiniana(ar fi mai bine daca era pur si simplu numita aramaica mai degraba decat siriaca). Istoria siriacei
palestiniene este larg cunoscuta. Nici o relatare a originii ei nu a supravietuit. Tot ceea ce poate fi spus cu siguranta este ca
manuscrisele mai timpurii par sa fie datate din secolul VI. Cei mai multi oameni de stiinta ar aloca o data a ei in secolele VI
sau VII (sec. VI este de obicei trecut in tabele) Siriaca palestiniana a supravietuit in lectionare. Cele mai importante
manuscrise ale versiunii sunt trei lectionare – unul la Vatican si datat in 1.030 e.n. si doua la Sinai si datate in 1.104 si 1.118
e.n. (In mod ironic, prin aceasta vreme aramaica palestiniana a evoluat in forme mult mai moderne, si copistii au avut anumite
dificultati cu limbajul). In plus, exista fragmente din Evanghelii, Fapte, Iacob, 2 Petru, si cele mai multe din epistolele pauline
in manuscrise cu text continuu. Siriaca palestiniana a fost in mod clar facuta(tradusa) din greaca. Baza versiunii a fost subiect
de dezbatere. Este clar ca nu e bizantin, dar nici nu pare a fi alexandrin pur nici “Western”. Multi l-au vazut ca fiind
“cezarean”, si acest fapt pare rezonabil la prima vedere. Noi cu greu putem sa spunem mai mult in aceast moment.
B) Versiuni importante
1) Armeana
Traducerea armeana a Bibliei a fost numita “Regina versiuniilor”. Titlul este meritat. Armeana este unica in faptul ca
redarea acesteia a NT este clara, exacta, si literala—si in acelasi timp este excelenta din punct de vedere stilistic. Ea are de
asemenea un text profund interesant. Originea versiunii este misterioasa. Noi avem documente istorice, dar aceste pot sa
ridice mai multe intrebari decat sa le solutioneze. Cel mai recent rezumat asupra subiectului, cel al lui Joseph M. Alexanian,
afirma ca traducerea initiala armeana (arm1) a fost facuta din siriaca veche in 406-414 d.Chr. Aceasta a fost urmata de o
traducere revizuita (arm2) facuta din greaca dupa Conciliul de la Efes din 431. El sugereaza ca mai departe au urmat revizuiri.
In evaluarea pretentiilor lui Alexanian, trebuie sa retinem ca nu sunt manuscrise armene din aceasta era(sec.V), si citatele
patristice, in timpe ce sunt abundente, nu au fost studiate sau catalogate in mod corespunzator. Armenia este strans legata de
crestinatatea siriana. Tara s-a intors oficial la crestinism inainte de Constantin, intr-o era cand existau ca state crestine doar
cateva principate siriace precum Edessa. Ar trebui sa ne asteptam, de aceea, ca versiuniile armene timpurii sa arate semne
puternice ale influentei siriace. Semnele influentei siriace exista (printre ele, manuscrise cu 3 Corinteni si fara Filimon). In
plus, textul armean nu se potriveste nici cu siriaca veche nici cu pesita. Pare sa fie mult mai strans legat de textul
“cezareean”(ms. fam 1, fam 13). De fapt, armeana este indiscutabil cea mai buna marturie a acelui text (n.tr. Impreuna cu
ms.Koridethi). Istoria versiunii armene este strans legata in istorie de limba armeana scrisa. Dupa poate o incercare
nereusita facuta de un cleric numit Daniel, despre alfabetul armean se relateaza ca a fost creat de Mesrop, prietenul si co-
lucrator al liderului bisericii armene Sahak. Anul este relatat ca a fost 406, si impusul pentru inventie se spune ca a fost nevoia
intr-un fel de a scrie biblia armeana. Se spune ca traducerea a fost terminata intr-un nr mare de anii dupa ce Mesrop a inceput
munca sa. In pofida lui Alexanian, baza versiunii ramane diputata. Oameni de stiinta competenti au argumentat atat pentru
siriaca cat si pentru greaca. Sunt pasaje unde formularea pare sa sustina pentru un original siriac-- dar altii care sustin la fel
de puternic pentru o baza greaca. Cel putin trei explicatii sunt posibile pentru acest fapt. Unul, este ca armeana a fost tradusa
din greaca, dar ca traducatorul a fost profund de familiar cu o redare siriaca. O propunere alternativa este ca armeana a fost
tradusa in mai multe stadii. Stadiul cel mai timpuriu a fost probabil o traducere din una sau alta din versiuniile siriace vechi,
sau poate din Diatessaronul siriac. Aceasta a fost apoi revizuita inspre textul grec, poate dintr-o marturie “cezareeana”.
Revizuirile ulterioare poate ca marit nr de redari bizantine. In sfarsit, poate ca au fost doua traduceri separate (Conybeare
sugereaza ca Mesrop a tradus din greaca si Sahak din siriaca) si care au fost in cele din urma combinate. “Textul majoritar”
armean i-a fost acordat credit de Nerses din Lambron, ce a revizuit Apocalipsa, si poate intreaga versiune, pe baza ms
grecesti in sec. XII. Acest text tarziu, totusi, are o valoare mica; este vizibil mai mult bizantin decat textul timpuriu. Din
fericire, ms armene cel mai timpurii sunt mai vechi decat acesta; un nr din ele dateaza din sec, IX. Manuscrisul datat cel mai
vechi provine din 887 d.Chr. (Un ms pretins a fi datat in 602 d.Chr., dar acest fapt se crede a fi o fals). Exista cateva locuri
unde armeana reda greaca mai degraba in mod liber (“dinamic”) (de obicei pentru a scoate in evidenta sensul mai clar);
acestea au fost comparate cu targumurile [aramaice], si poate sa fie dovada influentei siriace. Legatura dintre armeana si
textul “cezareean” a fost mentionata devreme in istoria acelui tip; Streeter a comentat aceasta, si chiar Blake (care gandea ca
armeana este predominant bizantina) a crezut ca a provenit dintr-o forma “cezareeana”. Existenta textului “cezareean” este in
momentul de fata indoielnica, dar nu este nici o indoiala ca armeana atesta un text care este foarte indepartat de cel bizantin,
si ca contine un nr mare de redari alexandrine, precum la fel de mult, un nr asociat cu marturii “Western”. Marturiile cele mai
vechi in general fie omit Marcu 16:9-20, fie au un anumit gen de indicatie care este indoielnic. Ioan 7:53-8:11 este de
asemenea absent din mai multe copii timpurii.In Fapte si epistole, armeana continua sa afiseze un text care nu este bizantin,
dar nici alexandrin pur. Totusi—cel putin in epistolele pauline – nu este “Western”. Armeana nu se potriveste nici cu familia
1739, nici cu H. ambele au etichetate (probabil in mod fals) ca “cezareene”. Daca armeana are vreo afinitate cat de cat, in
epistolele pauline, aceasta este cu familia 2127-- un grup alexandrin tarziu cu un anumit grad de amestecatura. Acest fapt nu
este intr-adevar surprinzator, intrucat una din marturiile principale pentru familie este 256, un ms bilingv grec-armean (de
fapt, textul armean din 256 este una din marturiile cele mai timpurii pentru epistolele armene). Lyonnet a considerat ca textul
armean al epistolelor catolice sunt apropriate de Vaticanus. In Apocalipsa, Conybeare a vazut o afinitate pentru latina (de fapt,
el a sustinut ca a fost tradusa din latina ai apoi revizuita-- nu mai putin de 5 ori!!-- din greaca. Acest fapt este probabil o
complicatie inutila, dar legaturile latine sunt interesante. Jean Valentin ofera speculatia ca influenta latina provine de la
cruciade, cand armenii si francii erau in contact si alianta frecventa.) Editia primara, cea a lui Zohrab, este bazata cel mai mult
pe ms relativ recente si nu este intr-adevar o editie critica (desi anumite variante de redare se gasesc in margine, sprijinul lor
nu este trecut). Pana ca o editie mai buna a versiunii sa devina disponibila – o nevoie urgenta, data calitatea traducerii-- textul
versiunii trebuie sa fie folosit cu precautie.
Scriere armeana din sec X:

2) Etiopiana
Desi originiile multor versiuni sunt neclare, putine sunt la fel de obscure ca etiopiana. Legenda ca crestinatatea s-a
mutat si in tinutul de sud al Egiptului prin eunucul din Fapte 8:26, poate sa fie usor alungata.Astfel s-a putut relata ca unul
din apostoli a lucrat acolo. Chiar daca una sau mai multe din povestiri erau adevarate, ele nu ar explica existenta versiunii
etiopiene.(NT a fost chiar scris in vremea convertirii etiopianului din Fapte). Chiar si numele versiunii este indoielnic; numele
corect pentru limba oficiala a Etiopiei este amharica, si ms versiunii “etiopiene” sunt intr-o forma veche a acestei limbi. O
legenda spusa de Rufinus sustinea ca crestinatatea a ajuns in Etiopia pentru a se stabili in sec .IV. Desi acest fapt este dincolo
de a se putea verifica, sunt indicii ca crestinatatea a ajuns intr-adevar in tara in acea vreme. Spre deosebire de multe alte limbi
in care a fost tradusa Biblia, Etiopia avea deja dezvoltata o scriere in vremea cand crestinatatea a ajuns in tara ( alfabetul este
asemanator celui semitic in care se folosesc litere pentru consoane si simboluri mai mici pentru vocale; totusi, formele
literelor se deosebesc considerabil de feniciana, si limbajul se citeste de la stanga la dreapta. A fost teoretizat ca alfabetul
etiopian este de fapt derivat din alfabetul vechi ebraic, care a fost abandonat de evrei, insisi, in perioada post -exilica.
Alfabetul modern “ebraic” este de fapt aramaic. Etiopiana, totusi, a adaugat simboluri vocale la o data foarte timpurie-- nu ca
litere suplimentare, ci ca inflorituri atasate literelor-- de fapt, un silabar(alfabet silabic). Aceasta este o dovada in plus a
originii semitice-- si, probabil, a absentei influentei grecesti). Deoarece scrisul etiopian este antedatat NT, noi nu putem data
versiunea bazati [doar] pe datele documentelor scrise cele mai timpurii. Nici datele ms cele mai timpurii nu ne sunt de mult
ajutor, intrucat toate ms etiopiene sunt din sec. XI sau mai tarzii, si majoritatea larga sunt din sec. XIV sau mai tarzii. Nici
tiparirea nu a afectat in mod imediat versiunea; ms a continuat sa fie copiate in sec. XVII si chiat dincolo de acesta. Poate
teoria cea mai comuna este ca versiunea dateaza din aproximativ sec. V, atunci cand crestinatatea probabil a ajuns raspandita
in Etiopia. Nu este clar ce limba a format traducerea de baza a versiunii etiopiene, desi greaca si copta sunt candidate
principale (Apocalipsa, in special, contine un nr de transliteratii din greaca). Este posibil ca ambele au fost folosite in diferite
carti. Siriaca si araba au fost de asemenea mentionate (versiunea poarta similaritati ortografice insemnate in comparatie cu
aceste limbi), si revizuiriile bazate pe cea de-a doua nu pot fi excluse. Pe de alta parte, etiopiananu este indo-europeana, astfel
ca multe din caratersticile notabile din greaca (de pilda, declinarea substantivului, topica, si multe forme verbale) nu pot fi
transmise. Indiciile din influenta siriaca sau araba asupra versiunii pot doar sa fie deoarece etiopiana este cea mai apropiata de
aceste limbi. Problema nu este simplificata prin faptul ca limba nu este bine cunoscuta pentru invatati si versiunea nu a fost
editata in mod corespunzator. In plus, pare probabil ca diferiti traducatori au lucrat la diferite carti (intrucat limitele stilului
sunt de la liber la literal artificial); este posibil ca au fost folosite texte de baza diferite. Nu este nimic valoros ca Biblia
etiopiana include mai multe lucrari care in mod obisnuit nu sunt socotite canonice. Bazati pe informatie disponibila, ar parea
ca etiopiana are un text alexandrin-- dar unul necontrolat, cu redari alexandrine foarte primitive alternand cu redari bizantine
primare si anumite variante care sunt pur si simplu neobisnuite. Zuurmond o numeste “bizantina timpurie” in evanghelii, si
de asemenea o noteaza ca “o tendinta extrema inspre armonizari”. Hoskier a notat ca etiopiana are un nr de acorduri/potriviri
neobisnuit cu P46 in epistolele pauline, insa nu a intreprins nici un studiu amanuntit. Poate sa fie ca etiopiana sa fie bazata pe
genul de text liber care pare ca predominat in Egipt in anii timpurii ai crestinatatii: in principal similar textului alexandrin, cu
un nr de redari foarte primitive (cele mai recente sunt adesea mai degraba grosolane), dar cu anumite redari neobisnuite, alte
caracaterstici ale textului ulterior, si un nr de redari care au rezultat doar din neglijenta scribala(copierii). Lipsa unui studiu
detaliat ne impiedica pe noi sa spunem mai mult.
3) Georgiana
Daca vreo versiune este cea mai notabila pentru ignoranta noastra asupra originii acesteia, acesta este geogiana.
Limba este dificila si nu este cunoscuta in mare masura (nu este nici indo-europeana, nici semitica; alfabetul , cunoscut ca
Mkhedruli, este folosit numai de aceasta limba. Georgiana este singura limba din grupul Kartvelian care are o forma scrisa),
tara fiind mica, si istoria traducerii este neclara. Oricare ar fi originile, totusi, versiunea este de o mare insemnatate textuala.
Legenda spune ca evanghelistul georgienilor, o femeie numita Nino, a ajuns in Georgia ca si sclava in timpul domniei
imparatului roman Constantin. Alta legenda spune ca alfabetul georgian a fost invetat de sfantul Mesrop la un anumit timp
dupa ce el a creat forma de scriere armeana. Amandoua din aceste legende pot sa fie indoielnice—prima pe temeiuri istorice,
iar ultima pe baza simplei improbabilitati. In nici un caz nu este sigur ca alfabetul georgian a fost inventat pentru a asimila o
traducere biblica (daca a fost asa, de ce este asa de diferit de alte alfabete?); alfabetul georgian poate foarte bine sa fie mai
vechi de sec. V. Data fiind ignoranta noastra despre istoria crestinatatii in Georgia, noi putem doar sa speculam despre istoria
versiunii. Data posibila cea mai tarzie ar parea sa fie sec. VI, intrucat ms noastre cele mai vechi (fragmente “han-met'i”) sunt
datate din punct de vedere lingvinstic in acea era, sau poate chiar in sec . V. Cea mai probabila data pentru versiune este de
aceea sec. V. Acest lucru este sustinut de o relatare a vietii sfantului Shushanik, datata in sec. V si care contine aluzii la textul
biblic. Prin natura ei este dificil pentru georgiana sa exprime carateristicile sintaxei grecesti. Acest fapt face destul de dificil
pentru a determina sursa versiunii. (Nu ne ajuta nici faptul ca limba insisi a evoluat; traducerea a fost inceputa in georgiana
veche, insa georgiana noua a aparut in sec. XII, si ms mai tarzii vor fi fost influentate de dialectul nou). Greaca, armeana, si
siriaca, toate au fost propuse-- in unele cazuri chiar de acelasi om de stiinta! Pare clar ca versiunea a fost la un anumit timp in
istoria sa revizuita inspre greaca—dar intrucat ms din textul nerevizuit sunt in acelasi timp mai degraba cateva si se
deosebesc, noi nu putem probabil sa ajungem la o anumita concluzie in ce priveste sursa din acesta vreme. Parerea curenta
pare sa fie ca, in afara Apocalipsei ( care in mod clar este preluata din greaca), textul de baza—pe care noi putem sa-l numim
“georgiana veche”, si care se gaseste acum in primul rand in geo 1 si in unele din fragmente-- a fost armean, si ca in mod
progresiv a fost schimbat prin comparare cu textul grec. Ms. georgiene cele mai vechi sunt la care s-a facut deja aluzie in
fragmentele “han-met'i” din sec. VI si VII, sunt urmate de fragemente “hae-met'i” din sec. urmator. (Numele provine din
trasaturile lingvistice ale georgienei, care a cazut in disetitudine/dizgratie). Aceste fragmente sunt, din nefericire, asa de
putine incat (cu exceptia celor listate mai jos) ele sunt putin folos in refacerea textului (45 de ms. contin, printre ele,
fragmente din evanghelii, Romani, si doar Galateni). De curand un nou palimpsest “han-met'i” a fost descoperit si publicat,
continanad portiuni intinse din evanghelii, dar detaliile textului sau nu sunt inca cunoscute; pare in linii mari sa mearga cu ms.
Adysh (geo1). Incepand cu sec .IX, din fericire, noi incepem sa detinem ms. mai complete, de o buna calitate textuala, din
care noi putem sa incercam sa refacem textul “georgian vechi”. Multe din aceste ms., din fericire, sunt datate. Textul
georgian complet, in mod considerabil, cel mai vechi este ms. Adysh, o copie din evanghelii dateaza din 897 d.Chr. Pare sa
fie cel mai primitiv din toate traducerile georgiene, si este in mod obisnuit denumit ca geo 1. Din sec. urmator provin
evangheliile Opiza (913), evangheliile Dzruc(936), evangheliile Parhal(973), evangheliile Tbet' (995), Athos Praxapostols
(intre 959 si 969), si Apocalipsa Kranim (978), precum si diferite texte nu asa de bine cunoscute. Multe din aceste ms. se
combina, pt. a reprezenta al doilea stadiu al versiunii georgiene, denumita geo 2. Cnad sunt citate in mod separat, evangheliile
Opiza sunt denumite geoA, evangheliile Tbet' sunt denumite geo B. ( Evangheliile Parhal sunt uneori citate ca geo C, insa
lucrul aceste nu este asa de comun). Incepand cu sec. X, versiunea georgiana a fost revizuita, cea mai notabila fiind cea de
sfantul Euthymius din Athos (care a murit in 1028). Din nefericire, versiunea care a rezultat, in timp ce este imbunatatita in
forma si merit literar, este mai putin interesanta din punct de vedere textual; schimbarile sunt general conforme cu textul
bizantin. Textul versiunii georgiene, in evanghelii, este in mod clar “cezareean” (presupunand, desigur, ca exista acel tip de
text). Intr-adevar, georgiana pare sa fie, alaturi de armeana, documentul care a supravietuit cel mai pur al acelui tip de text.
Atat geo1cat si geo2 pastreaza multe redari ale tipului, desi nu intotdeauna au acelasi redari. Blake crede ca geo 1 se asociaza
cu  565 700

si geo2 cu familiile 1 si 13. In Fapte, Birdsall leaga georgiana veche de formele tarzii ale textului alexandrin gasit in
minuscule precum 81 si 1175. In epistolel pauline, el mentioneaza o legatura cu P 46, desi acesta consta in redari imprastiate,
mai degraba decat ca o potrivire generala.
c) Alte versiuni
1) Gotica
Dintre toate versiuniile citate in mod regulat in aparatele critice, gotica este probabil cea mai putin cunoscuta. Acest
fapt nu este deoarece este ignorata. Acest fapt este doarece ea aproape a incetat sa existe. Versiunea gotica a fost in mod
evident in intregime lucrarea lui Ulfilas (Wulfilas), apostolul gotilor. Desemnat episcop al gotilor in jurul anului 341, el si-a
petrecut urmatorii 40 de ani evanghelizand si facand ca evanghelia sa fie disponibila pentru poporul sau. In acest proces el
creat alfabetul gotic. Imaginea de mai jos arata s-a bazat pe modele grecesti si latine, dar ca de asemenea a inclus anumite
simboluri din alfabetele runice (care sunt cam din jurul anului 300 d.Chr.) Ulfila a tradus atat VT cat si NT, din greaca
(conform relatarilor, in afara de cartea Regilor, deoarece era prea militanta pentru grupul sau), insa au spravietuit doar
fragmente din NT. (Astfel, ele sunt aproape doar resturi literare ale limbii gotice, o limba care de mult timp a murit.)
Evangheliile sunt pastrate in primul rand in codex Argenteus din sec. VI. Tocmai acest ms. a pierdut aproape jumatate din
paginile sale, dar a supravietuit destul pentru a ne spune noua ca cartile sunt in ordinea “Western” (Matei, Ioan, Luca,
Marcu), si ca ms. include Marcu 16:9-20, dar omit Ioan 7:53-8:11. Celelalte in afara de Argenteus, toate care au ajuns la
lumina din cadrul evangheliilor, sunt o portiune mica din Matei dintr-un palimsest si cateva versete fragmentare din Luca,
dintr-o foaie gotica/latina distrusa in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Conform lui Metzger, nu a supravietuit nimic
din Fapte, epistolele catolice, si Apocalipsa. Vincent Broman ne pune ca VT este aproape in totalitate pierdut, desi exista un
fragment din Nemia, destul de intins pentru a indica un stramos lucianic. Din epistolele pauline sunt mai multe ms., toate
fragmentare si palimpsesturi. Numai 2 Corinteni este complet, iar Ebrei lipseste in intregime. ( S-a speculat ca Ulfilas, din
motive teologice sau alte motive, nu a tradus Ebrei, dar Borman ne informeaza ca a fost citata intr-un comentariu.) Versiunea
lui Ulfila este socotita literala (criticii au numit-o “strident” de literala, pastrand topica greaca, indiferent daca se potrivea cu
gotica sau nu). Aceasta este foarte atenta in traducere, sfortandu-se ca intotdeauna sa foloseasca acelasi cuvant gotic pentru
fiecare cuvant grec. Chiar si asa, gotica este o limba germanica, si astfel nu poate sa distinga mai multe variatii in greaca (de
pilda, timpul verbelor; unele variatii ale topicii sunt de asemenea nepermise). Este de asemenea posibil, desi nu orice caz , ca
Ulfila (care era un predicator arian pentru arieni), a permis ca anumite putine inclinatii teologice sa se strecoare in traducerea
sa. In evanghelii, tendinta de baza a textului este foarte puternic bizantina, desi von Soden nu a fost capabil sa determine la
care subgrup apartine. Burkitt a gasit un nr de redari pe care gotica le-a impartasit cu ms latin vechi f (10) , desi invatatii nu
cad de acord asupra insemnatatii acestui fapt. Unii cred ca latina veche a influentat gotica; altii cred ca influenta a provenit in
alt mod. Indiciul nostru cel mai bun provine din epistolele pauline. Aici gotica este din nou bizantina, dar mai putin, si are un
nr. izbitor de acorduri cu marturiile “Western”. S-a speculat ca Ulfilas a lucrat pe baza unui text grec bizantin, dar de
asemenea s-a facut referire la o versiune latina veche. S-a presupus ca aceasta versiune a fost fie mai “Western” in epistole,
fie (poate mult mai probabil) Ulfilas a facut mai multa referire la ea. Este mult de regretat ca gotica nu a fost pastrata mai
bine. In timp ce textul evangheliilor nu este in mod special de folos, o copie completa din epistole se poate dovedi cel mult cu
caracter informativ. Si este, alaturi de peshitta, una din marturiile cele mai vechi bizantine; ea poate sa furnizeze intelegeri
clare isi interesante in cadrul textului bizantin. Nr. de ms. care a supravietuit este de asemenea de interes profund pentru
lingvisti,deoarece gotica este membrul cunoscut cel mai vechi al familiei de limbi germanice, este antedatata celor mai
timpurii texte enlezesti vechi prin cateva secole; este de asemenea de insemnatate ca fiind singura limba germanica din est
(grupul germanic se crede ca are trei familii: Germanica de vest, care include toate limbiile care sunt numite acum
“germane”, plus engleza,olandeza,frisiana, si yiddish; germanica din nord, care a cauzat aparitia islandezei, faroezei,
suedezei, danezei, si norvegienei, care sunt inca cele mai inteligibile din punct de vedere reciproc, si consta, cu greu, mai mult
decat dintr-o singura sursa ; si germanica din est, care consta numai din gotica). Astfel gotica este foarte importanta in
refacerea proto-germanica-- si, intr-adevar indo-europeana.

Scriere gotica din sec. VI:

2) Slavona veche bisericeasca

Anumite versiuni ale NT sunt in totalitate pierdute. (Gotica este un exemplu). Altele, precum armeana, a supravietuit
foarte bine. Insa doar cateva, altele decat latina veche, au obtinut statul canonic in dreptul lor. Slavona veche bisericeasca este
o exceptie. In cazul Vulgatei, canonizarea este poate de inteles; este destul de veche asa cum o versiune a circulat , si a fost
pregatita de invatati celebri ai generatiei acesteia. Cazul slavonei este oarecum diferit de latina. Este mult mai noua decat
vulgata, si traducatorii, in timp ce au fost venerati, nu au fost invatati grozavi precum a fost Ieronim. Acest fapt a insemant ca
slavona veche bisericeasca, desi este Biblia celo mai multe biserci ortodoxe slave, a primit o mai putina atentie critica-- desi
mai degraba mai multa atentie din partea lingvistilor, intrucat slavona veche bisericeasca este limba slava cea mai veche cu
ceva resturi literare. Istoria crestinatatii printre slavi este nesigura. Cineva pretinde relatarea ca imparatul bizantin Heraclius a
facut o incercare de a evangheliza slavii in jurul inceputului sec. VII. Aceasta relatare, totusi, este asa de murdarita de
contradictii incat nu poate sa fie tratata ca istorie. Cele mai solide relatari sunt din sec. IX, de la o misiune condusa de fratii
Methodius si Constatin. In jurul anului 860, cei doi au fost trimisi printre slavi.(Sunt relatari ca ei au gasit crestini aici, si ca ei
au detinut o traducere partiala a Bibliei, dar noi nu sunt pur si simplu capabili sa aflam adevarul, sau detaliile, ale acestui
fapt.) in 863, cei doi a mers in Moravia si a inceput sa invete pe localnici. De acolo incoace, povestea devine complicata, cu
politicile locale si ale bisercii jucand un rol important. Lasand la o parte aceste detalii, noi aflam ca Constantin (care in cele
din urma a luat numele de Cyril) a inventat un alfabet slav si a pregatit traducerea slava. Aici din nou noi intram in
incurcatura, deoarece sunt 2 alfabete slavone vechi, cel glagolitic si cel chirilic. Glagolitica este un alfabet geometric, facut
din cercuri si patrate si alte forme simple si nelegate in mod evident de vreo alta forma de scriere. Chirilica est clar clar
derivata din formele de litere grecesti. In ciuda numelui acesteia, cei mai multi experti considera ca alfabetul chirilic nu este
lucarea lui Cyril (unii l-au creditat pe Kliment, un elev al lui Metodiu si Chiril ce a lucrat in Bulgaria). Chirilica a fost mai
veche, de aceea este greu sa vezi cum glagolitica a putu sa apara. Ms. cele mai vechi ale slavonei vechi bisericesti, care par a
fi datate din sec. X, sunt de obicei glagolitice, dar chirilica a aparut nu la mult timp dupa aceea. Chiar aceste ms. timpurii
arata semne ale variatiei dialecticale (multe din care ulterior au ajuns limbi separate), astfel ca sunt probabil oarecum
indepartate din traducerea originala. Sunt de asemenea dezvoltate diferente textuale, astfel ca noi putem vorbi de boema,
bulgara, croata, rusa, si “recenziile” sarbe ale slavonei. Slavona a fost tradusa pentru folosirea liturgica, astfel ca nu trebuie sa
fim surprinsi ms. lectionare sunt obisnuite, si ca ms. din Apocalipsa (care nu este folosita in lectionar) sunt rare. Cercetarea
asupra textului slavonic a fost limitata, atat din cauza dificultatii libii (slavona veche bisericeasca este ,desigur, indo-
europeana, dar ramura slava a familiei, nu este bine cunoscuta de invatatii occidentali), cat si din cauza datei recente a
traducerii. Slavona in general reda greaca bine (in afara de problemele ale timpului verbelor si vocabularul specific), dar
textul pare sa fie tarziu. Trasatura bizantina este clara, desi par sa fie anumite redari timpurii. Vajs considera textul de baza in
evanghelii ca apartinand familiei , dar cu influente insemnate “Western”. In epistolele pauline , textul este din nou in mare
masura bizantin, desi cu anumite redari interesante si neobisnuite. Acestea nu par sa se alinieze unui anumit tip de text
cunoscut.