DESPRE CELE 10 NUMERE ...

Sunt mai bine de 10 ani de când Centrul de Resurse și Asistență Educațională, Brăila, a
inițiat editarea unei reviste a profesorilor logopezi, din cadrul acestei instituții.
S-a dorit a fi un mediu de exprimare a temelor de interes din acest domeniu, a efortului
și profesionalismului terapeutului logoped, dar și de promovare a acestora. De asemenea, și cu
acestă ocazie le mulțumim, revista a găzduit în cele 10 numere, articole ale colegilor
psihologi, logopezi din alte domenii, cât și a unor nume de referință în sfera comunicării și
terapiei.
Logopedia – Logos Paidea, este un domeniu interdisciplinar, la interferența
neuroștiințelor, de o complexitate nebănuită, atât epistemologic, dar mai ales fenomenologic.
Ce realizare mai mare poate fi pentru un terapeut, decât aceea să poată deschide unui copil,
spiritul către Alter, către Lume. Cu ce poți asemui emoția unui părinte care își aude prntru
prima dată copilul de 3-5 ani zicându-i ”Mamă”, ”Tată”! În munca sa, echivalentă cu migala
unui bijutier și efortul unui miner (comparația nu îmi aparține, dar este justă și
demonstrabilă!), lodopedul, educă, formează reflexe, adică ”cultivă creier”. La propriu. Se
șterg deprinderi eronate și/ sau se implemetează patternurile srtuctural-funcționale ale
limbajului și comunicării. Ca psiholog specializat în domeniul comunicării, profesorul
logoped are în competență toate sferele limbajului – verbal, nonverbal și paraverbal, modul de
manifestare specific vârstei și patologiei acestuia. Numai cultivându-le împreună, armonios,
Personalitatea se poate manifesta și integra deplin în Social. Altfel poate fi, de exemplu, un
surdo-mut empatic...
În cadrul celor opt competențe cheie, devenite obiective strategice ale Comisiei
Europene pentru Educație și Formare, comunicarea ocupă locul primordial. De asemenea,
comunicarea este cea care face diferența dintre succesul/insuccesul școlar și cel social.
Marshall McLuhan afirma într-o lucrare dedicată cuvântului tipărit, un fapt evident:
”Marele și imanentul mass-medium nu îl reprezintă literatura, ci vorbirea. Limba este, în
același timp, cel mai vulgar dintre toate mijloacele și cea mai măreață operă de artă pe care
omul a creat-o vreodată.” (Galaxia Gutenberg, 1962).
RELAŢIA DINTRE TULBURĂRILE DE LIMBAJ
ŞI DOMINANŢA EMISFERICĂ
 În lumea de astăzi, abilitatea de a comunica este vitală şi valoroasă. Oamenii trăiesc
într-o lume a progresului tehnologic în care sunt înconjuraţi de multă informaţie care le este
furnizată fie sub forma orală fie sub forma scrisă. De aceea ne este greu să ne imaginăm o
viaţă în care să nu venim în contact în fiecare zi cu această informaţie ce ne asigură nu numai
o comunicare socială dar şi o modalitate de adaptare la mediul în care trăim. Pentru că
abordăm relaţia ce există între tulburările de limbaj şi dominanţa emisferică este bine să
amintim ce desemnează noţiunea de limbaj.
Limbajul este o competentă proprie creierului uman, datorită utilizării în timpul
producerii lui a unui sistem arbitrar de semne; limba, de natură fie sonoră, fie vizuală. Născut
din nevoia de comunicare cu aproapele, limbajul înseamnă folosirea unui cod, dar cu
particularităţile individuale, în cadrul aceluiaşi grup social. Deşi foloseşte acelaşi cod, adică
limba, limbajul reprezintă folosirea limbii la nivel individual. Limbajul este expresia omului;
voce a gândirii şi memoriei sale.(L. S. Vigotski, 1972; J Piaget, 1971). Aşadar mai putem
spune că limbajul este o specializare a limbii, o adaptare a schemei ei generale la o anumită
realitate pe care o are de exprimat. Este un sistem de comunicare alcătuit din sunete, specific
oamenilor, prin care aceştia îşi exprimă gândurile, sentimentele şi dorinţele .
Înainte de a discuta despre relaţia dintre tulburările de limbaj şi dominanţa cerebrală
doresc să amintesc câteva date legate de bazele neurofiziologice implicate în procesul de
producere şi organizare a comunicării prin limbaj oral şi scris.
La om limbajul este o activitate ce implică întregul encefal. El se organizează în jurul
a doi poli corticali ai emisferei dominante (stânga, la dreptaci), unul anterior, celălalt
posterior, centrat pe clasicele arii Broca şi Wernicke.
Structurile subcorticale controlează activitatea corticală, înlocuiesc informaţiile de la o
arie la alta, reglează aferenţele şi eferenţele corticale şi au, probabil, un rol lingvistic propriu.
Alte structuri encefalice intervin în activitatea regiunilor corticale specializate pentru
limbaj, ca substanţa reticulată şi aria motorie suplimentară.
Sistemul posterior cuprinde aria Wernicke (jumătatea posterioară a celor două prime
circumvoluţiuni temporale stângi), girusurile supramarginal şi angular (sau lobul parietal
inferior), substanţa albă subiacentă precum şi fascicolele asociative dintre care fascicolul
arcuat. Sistemul posterior asigură retenţia mesajului auditiv şi analiza lui fonologică, are acces
la lexic şi la semnificaţia cuvintelor, elaborează forma fonologică şi sintactică a mesajelor de
produs.
Rolul ariei Wernicke în tratamenul stimulilor lingvistici şi în comprehensiunea
limbajului vorbit a fost demonstrat prin studiile activităţii cerebrale în tomografie cu emisie de
pozitroni (ŢEP), cu ocazia lucrărilor specifice.
Regiunile temporale drepte omoloage sunt activate în acelaşi timp, ceea ce confirmă
rolul acestei emisfere în compresiunea limbajului.
În domeniul producţiilor orale structurile posterioare perisilviene intervin, în principal
în programarea fonemică, pe când regiunile aflate puţin mai în spate la joncţiunea temporo-
occipito-parietală, sunt implicate mai mult în selecţia cuvintelor în funcţie de semnificaţia lor.
Sistemul anterior cuprinde aria Broca (picior şi cap a celei de-a treia circumvoluţie
frontală sau ariile 44 şi 45), partea inferioară a circumvoluţiei frontale ascendente, insula,
substanţa albă subiacentă acestor structuri corticale, fasciculele de substanţă albă
periventriculară, capsula internă, nucleii caudat şi lenticular.
Sistemul anterior intervine în trei domenii principale: incitarea la vorbire (motivaţia
depinzând fie de stimulii exteriori, fie de o autoactivare); controlul semantic şi sintactic al
cuvintelor şi frazelor; programarea şi realizarea motorie a limbajului. Specificitatea
funcţională a zonelor corticale ale limbajului a fost dedusă din efectele leziunilor
circumscrise, din experienţele de stimulare electrică şi mai recent din studiile metabolismului
şi debitelor circulatorii cerebrale. Din punct de vedere anatomic aceste regiuni situate la
stânga au şi caracteristică de a fi mai dezvoltate decât regiunile omoloage din partea dreaptă.
În ce priveşte aspectele mai elaborate ale limbajului precum înţelegerea povestirilor,
elaborarea raţionamentelor, planificarea discursului, tot ce reprezintă utilizarea curentă a
limbajului necesită multiple competenţe şi vaste zone cerebrale; regiunile prefrontale stângi şi
drepte şi dispozitivele generale ale memoriei.
Sintetizând, procesul limbajului are la bază mecanisme nervoase reflexe. El începe
întotdeauna cu stimularea neuronilor eferenţi (motori) sub influenţa impulsurilor aferente
(auditive, vizuale, kinestezice, tactile etc) la nivelul scoarţei cerebrale. Neuronii verbo-motori
stimulaţi trimit impulsuri către musculatura organelor verbale ce realizează respiraţia, fonaţia
şi articulaţia sunetelor verbale.
Cercetările de neurofiziologie a limbajului au scos în evidenţă, o localizare dinamic
diferenţială, după cum urmează:
 - pentru percepţia limbajului oral sunt solicitate zonele auditive din lobul temporal
(centrul lui Wernicke); afazia senzorială rezultată din lezarea acestei zone conduce la
tulburarea decodificării în recepţia vorbirii celor din jur.
- actul vorbirii reclamă zonele motorii din lobul frontal (“centrul Broca” şi zonele
adiacente) ca urmare a lezării acestor zone se ajunge la o afazie expresivă ce constă în
subminarea capacităţii subiectului de a produce independent limbajul oral;
- actul citirii angrenează zonele primare şi asociative din lobul occipital, precum şi pe
cele motorii şi vizuale din lobul frontal; tulburările de lectură pot avea drept cauză
leziuni la nivelul acestor zone;
- actul scrierii este legat de zonele motrice din lobul frontal;
De reţinut că nu orice tulburare de limbaj este localizată în zonele anterior amintite.
De exemplu în unele cazuri de surdoceciate unele zone menţionate mai sus nu funcţionează,
dar totuşi activitatea verbală se realizează.
Se consideră că majoritatea funcţiilor lingvistice sunt localizate în zona dominantă
(stângă pentru dreptaci şi dreaptă pentru stângaci). Se citează şi cazuri de bilateralitate, în care
funcţiile limbajului rezultă din emergenţa ambelor emisfere. De reţinut marea varietate
individuală a bazei neuro fiziologice aferente limbajului. Numai zonele mari sunt identice la
mai mulţi indivizi; elementele de detaliu variază în limite apreciabile (leziuni având aceeaşi
localizare şi întindere dau în planul limbajului efecte perturbatoare diferite).
Dacă leziunile cerebrale în primii ani de viaţă duc la tulburări nesemnificative şi de
scurtă durată a limbajului, odată cu înaintarea în vârstă consecinţele lezării unor zone
cerebrale sunt mult mai grave.
Scris-cititul corect presupune o integrare funcţională a celor două emisfere, în sensul
că totalul trebuie să fie mai mult decât suma părţilor; emisfera stângă controlează limbajul şi
funcţia să semiotică; emisfera dreaptă tratează simbolurile şi codurile sub forma activităţilor
automate şi inconştiente. Terapeuţi renumiţi în dislexo-disgrafie, precum şi mulţi alţi
practicieni, au neglijat, cel puţin în anumite momente ale evoluţiei lor profesionale, rolul
emisferei drepte, în procesul lecturii şi în interpretarea informaţiei.
Copilul, a cărei dislexo-disgrafie poate fi de natură neurologică, organică, pe bază de
stres sau de hiperactivitate, nu integrează bine activităţile celor două emisfere, în tratarea
simbolurilor. Unii copii pot memora cuvinte până la un anumit nivel, fără a putea să le
citească, alţii le pot citi pentru că pot sintetiza sunetele, dar nu pot recunoaşte sau vizualiza un
cuvânt în totalitatea sa.
 Antrenarea unui copil dislexo-disgrafic în executarea unor sarcini care reclamă
emisfera stângă nu face decât să complice problema, întrucât emisfera dreaptă, deconectată,
nu are acces la capacităţile naturale de vizualizare şi creaţie.
Emisfera dreaptă comandă partea stângă a corpului, iar cea stânga-partea dreaptă.
Nervii care conduc influxul către muşchii şi organele simţului traversează corpul conform
schemei controlaterale. În timp ce o emisferă lucrează, cealaltă se odihneşte sau execută
sarcini care nu necesită control conştient.
Schema cea mai eficientă de dominaţă implică o corelare totală. Persoana de tipul
”creierul drept” se va folosi de mâna, ochiul şi urechea stângă, în timp ce tipul
” creierul stâng” va folosi mână, ochiul şi urechea dreaptă (F Stefanache, 1997).
Când această corelaţie există, cele două emisfere se armonizează şi cooperează uşor şi
rămânând active, permit astfel integrarea bilaterală. Când schema nu este coerentă, când
dominaţiile laterale sunt mixte, cele două emisfere nu mai ştiu când şi cum trebuie să
funcţioneze. Se produce un dezechilibru la nivelul sistemului, care antrenează deconectarea
emisferei drepte.
Actele de scris-citit sunt sarcini de tip exclusiv emisfera stângă, iar învăţarea lor
presupune următoarea schema de dominaţă: emisfera stângă-mână dreapta-ochiul drept-
urechea dreaptă (F Stefanache, 1997).
În timp ce emisfera stângă se ocupă de analiza faptelor, emisfera dreaptă se ocupă de
procesele inconştiente: recunoaşterea cuvintelor, mişcarea necesară scrierii, ascultarea
ritmului, a debitului cuvintelor şi propoziţiilor, organizarea şi sinteza ansamblului.
Situaţia va fi total diferită pentru tipul ”creierului drept” sau pentru cel cu dominanţă
mixtă, care trebuie să înveţe să rămână echilibrat şi conectat, maximizând perioadele de
integrare şi minimalizându-le pe cele care conduc la deconectare sau tulburare.
Un număr de studii asupra mişcării ochilor în timpul proceselor mintale arată că
dominanţa emisferei drepte/ emisferei stângi se produce în raporturi aproape egale, fără
corelarea mâinii cu ochiul aparent dominant.
Integrarea vizuală. Relaţia între mişcările oculare şi procesele mintale debutează
devreme în ontogeneză. La început, copilul se foloseşte de un singur ochi, dar foarte repede el
învaţă să-i folosească pe amândoi, atunci când începe să meargă în patru labe, să se caţere, să
alerge. Dacă copilul învaţă repede să efectueze mişcări bioculare corecte, va dezvolta
aptitudini vizuale eficiente, în caz contrar, el va trebui să compenseze şi să modifice mesajul
care vine de la creier, pentru a evita să vadă dublu (P. E. Dennison, 1988).
 Câmpul vizual este aproximativ de 180 grade. Fiecare ochi are un câmp vizual de 120
de grade cu o “ încălecare”, suprapunere a linie mediana de 60 grade. Cele 90 de grade de la
stânga reprezintă câmpul vizual stâng, iar cele 90 de grade de la dreapta-câmpul vizual drept.
Chiar dacă emisferele cerebrale primesc informaţii de la fiecare ochi, emisfera stângă
este cea activă atunci când se priveşte în câmpul vizual drept şi reciproc. Dacă există o
conexiunea nervoasă defectuoasă la nivelul emisferei drepte; se produce o confuzie datorită
faptului că feeback-ul ce vine din emisfera dreaptă este distorsionat dincolo de linia mediană.
În kinestezia educativă se utilizează testarea musculară pentru determinarea calităţii
reale a organizării neurologice şi pentru a verifica dacă integrarea este suficientă pentru
învăţare eficientă.
Integrarea auditivă. Dezvoltarea limbajului în strânsă legătură cu nivelul percepţiei
auditive este o evidenţă ce nu mai necesită explicaţii, ci doar o remarcă privitoare la acelaşi
sistem funcţional colateral auzului (I. Petroveanu, M. Zamfir, 1999).
Ca şi ochii, care se mişcă după o ţintă vizuală, urechea se fixează pe o ţintă auditivă.
Copilul întoarce capul către sunet, iar mişcările proprioceptive de la nivelul gâtului dau un
impuls creierului pentru ca acesta să activeze una dintre urechi.
Ca şi pentru ochi, emisfera dreaptă are acces direct la urechea stângă, iar emisfera stângă
comandă urechea dreaptă.
Copilul se naşte cu această aptitudine, de a auzi vorbirea (funcţie a emisferei stângi) cu
urechea dreaptă şi de a percepe ritmuri cu urechea stângă, funcţie a emisferei drepte.
Vorbind de integrare vizuală şi auditivă se poate afirma că cele două emisfere sunt
specializate fiecare pentru anumite activităţi, determinând două mari tipuri diferite de
învăţare: vizuală şi auditivă.
Copilul de tip auditiv foloseşte emisfera stângă: el percepe sunetele cuvintelor, are
tendinţa de a verbaliza, este logic şi doreşte să cunoască regulile pentru a le respecta.
Copilul de tip vizual foloseşte emisfera dreaptă, citeşte şi triază cu ajutorul ochilor,
este creativ şi intuitiv, ghicind cu uşurinţa un alt cuvânt, în locul unuia care, eventual, începe
cu aceeaşi silabă.
Dacă se determină de la început dominanţa emisferică, programul terapeutic va fi mai
eficient şi mai redus în timp.
În practica logopedică, este destul de greu să clasezi imediat un copil în unul dintre
cele două grupuri mai ales că activitatea de scriere presupune un echilibru, o colaborare a
celor două emisfere, iar atunci când o emisferă se deconectează, cealaltă va fi mai activă,
producând tipul preponderent de percepţie. De aceea observaţia şi practica testelor musculare
ne ajută să înţelegem mai bine mecanismul funcţional folosit atunci când copilul produce
semne grafice pe hârtie. Cu alte cuvinte pentru a descoperi mai uşor dominaţa cerebrală este
nevoie de a identifica tipul învăţării folosite de copil şi aceasta se face printr-o analiză îngrijită
a posturii, a mişcărilor şi obiceiurilor vizuale şi auditive ale persoanei care scrie.
Caracteristicile celor două emisfere (după P.E. Dennison, 1988, p.130):
Stângă Dreaptă
auditivă vizuală
mioapă hipermetropă
convergentă divergentă
analitică sintetică
abstractă concretă
raţională emoţională
temporală spaţială
digitală analogică
obiectivă subiectivă
activă pasivă
tensionată deconectantă
euforică deprimată
simpatică parasimpatică
secvenţială / liniară holistă / simultană
mintală intuitivă
ştiinţifică artistică
introvertită extrovertită
În kineziologie este emisă ipoteza conform căreia, în cele mai multe cazuri, cheia
învăţării constă într-o analiză îngrijită a posturii, a mişcărilor şi obiceiurilor vizuale ale
persoanei care scrie, ceea ce nu este puţin, dar nici suficient am putea spune.
Vom aborda şi relaţia dintre mâna dominantă şi aptitudinile pentru scris. Scrisul, ca şi
cititul, este o activitate umană, care necesită un timp de pregătire şi de asimilare. Majoritatea
oamenilor scriu cu dreapta, care este mâna lor dominantă; aceasta funcţionează mai bine
pentru că emisfera dominantă (stângă) exercită asupra ei un control conştient (F. Stefanache,
1997, vol 1). Acest tip de control este interesant atunci când este necesar, de exemplu, în
prima etapă de însuşirea scrisului. Scrierea odată însuşită, trebuie să treacă sub controlul
emisferei drepte, oricare ar fi mâna sau emisfera dominantă.
 Pornind de la ideea unei “lateralizări funcţionale” a emisferelor cerebrale unii specialişti
în domeniu au avansat ideea unei relaţii dintre preferinţa manuală şi dominanţa cerebrală.
Discutând de acest aspect M. I. Botez (1996) consideră că există:
- o stângăcie pură, adică o folosire preferenţială înnăscută a mâinii stângi şi a piciorului
stâng;
- stângăcia mutaţională sau ambidextria, când stângacii şi-au educat mâna dreaptă ca să
scrie cu ea;
- dextria mutaţională sau dreptacia determinată congenital;
- stângacii puri care apar în familiile în care predomină dreptacii;
- dreptacii puri care apar în familiile în care predomină stângacii;
- cazurile disociate, în care există o preferinţa evidenţă pentru folosirea mâinii stângi,
persoana se foloseşte preferenţial de ochiul drept şi piciorul drept.
Din punct de vedere al kineziologiei educative, scrierea odată însuşită, trebuie să treacă sub
controlul emisferei drepte, oricare ar fi mâna sau emisfera dominantă aşa cum am mai amintit
anterior.
Scrierea are nevoie de o libertate de mişcare, o uşurinţă şi o expresivitate în deplin
acord cu energia corpului. Scrierea trebuie să se automatizeze, să dobândească un ritm, fără a
fi nevoie de un control conştient, ca în cazul respiraţiei.
Pentru o scriere echilibrată, în opinia lui P. E. Dennison emisfera dreaptă, şi nu cea
stângă, trebuie să comande mâna dreaptă.
Când emisfera stângă acordă prea multă atenţie grafiei, în loc să se ocupe de mesajul
comunicării, rezultă o scriere incorectă şi/ sau neglijentă.
Dacă vorbim de sensul rotaţiei şi de energia folosită în timpul scrierii putem spune că:
cei mai mulţi copii sunt apţi pentru a începe să înveţe scrierea între 5, 6, 7 ani (8, în cazul
celor cu debilitate mintală), în momentul în care ei pot desena un cerc în sensul invers de
mişcare a acelor ceasornicului. Atunci când copilul va fi capabil de un asemenea desen,
înseamnă că emisfera lui dreaptă este capabilă să preia din sarcinile emisferei stângi, în ceea
ce priveşte scrierea şi că, din acest moment, emisfera stângă poate să se dedice în totalitate
limbajului, sunetelor şi mesajelor verbale.
Specializarea emisferelor se instalează pe măsura dezvoltării copilului; înaintea acestui
stadiu de simetrie şi echipotenţialitate, emisferele nu sunt specializate.
Începând cu acest moment specializarea devine necesară, din cauza complexităţii
procesării informaţiei.
 Dacă abordăm şi problematica citirii şi a relaţiilor dintre tulburările dislexice şi
dominanţa emisferelor cerebrale putem vorbi de aşa –zisul “Balance model” creat de S. W. D.
Galude. Acesta este un model explicativ atât pentru lectura normală cât şi pentru cea
deficientă. El arată că fazele iniţiale de învăţare ale lecturii sunt mediate în special de
emisfera dreaptă, în timp ce lectura eficientă este o capacitate mediată de emisfera stângă.
Acest aspect ne conduce la ideea că în cursul procesului de învăţare a lecturii, sediul emisferic
al lecturii trece de la dreapta la stânga. Ceea ce ar părea o competiţie dintre cele două emisfere
presupune de fapt o cooperare interemisferică fiecare aducându-şi aportul caracteristicilor
sale funcţionale în raport cu natura sarcinilor care trebuie îndeplinite. În sensul acesta,
emisfera cerebrală dreaptă poate interveni în tratarea perceptiv-spaţială a cuvintelor scrise,
completând astfel tratarea analitică a acestora, care este funcţia emisferei cerebrale stângi.
Trebuie ţinut seama de acest mecanism şi de aceea în construirea programelor pentru
învăţarea cititului la copil este necesar să schimbăm strategia de învăţare a cititului în funcţie
de etapa în care se află în achiziţionarea lecturii.
Rezultă astfel că diferenţele funcţionale dintre emisfera dreaptă şi cea stângă nu se
prezintă în termeni de superioritate sau de dominanţă, ci ele se exprimă după modul de tratare
a informaţiei, analitică şi secvenţială în cazul emisferei cerebrale stângi şi globală , în cel al
emisferei cerebrale drepte.
În concluzie, se poate spune că de fapt nu poate fi vorba despre o dominanţă a unei
emisfere cerebrale asupra celeilalte, ci despre modalităţi diferite de organizare funcţională,
legate de structuri diferite.

BIBLIOGRAFIE:
1. Botez, M.I..(1996) Neuropsihologie clinică şi neorologia comportamentului, Editura
Medicală, Bucureşti
2. Burlea, Georgeta (2007) Tulburarile limbajului scris- citit- Editura Polirom, Iaşi
3. Dennison, P. E.(1988), Kinesiologie et education, Le souffle d’Or, B. P.3 Barret-Le-Bas
citat de Burlea Georgeta (2007), pag 206
4. Galude, S. W. D. (1994) Prevention of Dyslexia în latent P-and L- type kindergarten
Children. A three year follow-up’, în R licht şi G Spyer (coord.), The balance model of
Dyslexia; Theoretical and Clinical Progress, Van Gorcum, Assen,pp.77-99 citat de Burlea
Georgeta (2007) pag.42-43
5. Petroveanu I, Zamfir,M. (coord.) (1999)- Emisferele cerebrale. Sisteme Informaţionale,
Intact, Bucureşti
6. Piaget Jean (1971) Biologie şi cunoaştere ,Editura Dacia, Cluj Napoca
7. Stefănache F (1997) Neurologie clinică, Editura Universităţii de Medicină şi
Farmacie ”Gr.T. Popa” Iaşi
8.Vigotski, L. S. (1972) Opere psihologice alese, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti
9.Articol internet: http://www.scritub.com/sociologie/psihologie/neurofiziologia-limbajului