SA CONSTRUIM IMPREUNA CEI 7 ANI….

DE-ACASA

Prof.înv.preşc.OPREA IONELA
ŞCOALA GIMNAZIALĂ BIRCII

Ca educatori, este important să-i susţinem pe părinţi în demersurile lor

educative, să ştim să-i orientăm în eforturile lor de a avea un copil fericit.
Ca părinţi, este important să ştim ce hotărâri luăm pentru copilul nostru, cum
şi cu ce ocupăm timpul copilului, când să-l ajutăm şi când să-l lăsăm să se descurce
singur.
Ȋn primele etape ale vieţii, responsabilitatea educării copilului îi revine familiei
iar pentru copil, familia reprezintă primul său univers afectiv şi social, trăsăturile şi
coordonatele personalităţii se cristalizează în raport cu modelul şi natura
situaţională trăită în mod direct , nemijlocit, de copil, în mediul familial, iar
atitudinile părintilor au consecinţe durabile asupra personalităţii în formare a
acestuia. Mediul familial este primul mediu educativ şi socializator pe care îl
cunoaşte copilul şi a cărui influenţă îi marchează esenţial dezvoltarea ca individ.
Legătura copilului cu familia este extrem de puternică şi de neînlocuit.
Familia exercită o influenţă deosebit de adâncă asupra copiilor. O mare parte
despre cunoştinţele despre natură, societate, deprinderile igienice, obişnuinţele de
comportament, elevul le datorează educaţiei primite în familie. Rolul familiei este
foarte important în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual,
moral estetic, ş.a.. Ca prim factor educativ, familia oferă copilului aproximativ
90% din cunoştinţele uzuale (despre plante, animale, ocupaţiile oamenilor,
obiectelor casnice), familia este cea care ar trebuie să dezvolte spiritul de
observaţie, memoria şi gândirea copiilor. Copilul obţine rezultatele şcolare în
funcţie de modul în care părinţii se implică în procesul de învăţare. Părinţii trebuie
să asigure copilului cele necesare studiului, trebuie să-şi ajute copilul la învăţătură.
Acest ajutor trebuie însă limitat la o îndrumare sau sprijin, nefiind indicat să se
efectueze tema copilului. Cu timpul părinţii se vor limita la controlarea temei de
acasă şi a carnetului de note. Deci, atitudinea părinţilor trebuie să fie una de mijloc:
să nu-l ajute prea mult pe copil, dar nici să ajungă să nu se intereseze deloc de
rezultatele acestuia.
Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament:
respectul, politeţea, cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudini, ordinea,
cumpătarea, grija faţă de unele lucruri încredinţate. Toate acestea reprezintă de fapt
ilustrarea cunoscutei expresii „a avea cei şapte ani de-acasă”. Un elev fără „cei
şapte ani de acasă” va crea mereu probleme chiar şi ca viitor adult. Aici trebuie
reamintit că, în general, elevii nu primesc în cadrul şcolii nici un exemplu sau sfat
negativ, toate acestea influenţându-l în afara şcolii. Din cele 24 de ore ale unei zile,
elevul este la şcoală 5 – 6 ore, de restul timpului fiind responsabilă familia
elevului. Uneori părinţii uită că trebuie să facă front comun cu profesorii, deoarece
şi unii şi alţii nu doresc decât dezvoltarea armonioasă a elevului, educarea şi
îmbogăţirea cunoştinţelor acestuia. A fi părinte este ceva înnăscut, acest sentiment
aflându-se în noi în stare latentă. Se întâmplă totuşi ca ceea ce consideră părinţii a
fi o măsură corectă pentru copilul lor într-o anumită situaţie, să nu fie tocmai ceea
ce are nevoie copilul în acel moment. De aici apar conflictele, rupturile dintre
membrii familiei, renunţarea la intervenţii din partea părinţilor care sunt depăşiţi de
situaţie
Cei doi părinţi,deşi implicate în aceeaşi măsură în procesul de educaţie,au
roluri diferite mama asigură căldura afectivă,iar tatăl reprezintă autoritatea.Mama
contribuie la atmosfera intra-familială şi la asigurarea securităţii afective, iar tatăl
la comunicarea socio-familială şi respectarea normelor, dar amandoi părinţii
asigură sentimentul de confort şi securitate.Ambii sunt răspunzători de situaţia
copilului în cadrul familiei, de optimizarea vieţii de familie, îmbinând sau
încercând să imbine cele doua aspecte: atitudinea afectuoasă a mamei cu
autoritatea sau exigenţa raţionala a tatălui.
Exista şi familii în care sunt diferenţe de opinii în ceeea ce priveşte
creşterea şi educarea copilului, în care nu există unitate de cerinţe şi consecvenţa
în atitudini, o viaţa de familie frământată de tensiuni, lipsită de afecţiune, cu
conflicte ce pot genera acte de opoziţie sau chiar de violentă duce inevitabil la
reacţii de inadaptare, frustrări, la stări de dezechilibru afectiv ale copilului. Ȋntr-un
astfel de mediu apar şi se dezvoltă situaţii conflictuale care vor afecta atmosfera
afectivă a grupului familial şi comunicarea dintre membrii ei.
Ȋn familie se constituie sentimentul de apartenenţă socială, pentru că familia
este în primul rând o instituţie socială fundamentală, este un grup social în care
membrii sunt legaţi prin anumite relaţii biologice, dar şi psihomorale economice şi
juridice, răspunzând unul pentru altul în faţa societăţii.
Există unele argumente pentru care părinţii trebuie să se implice în educaţia în
cadrul instituţionalizat a copiilor lor, încă de la vârsta preşcolară:părinţii primesc
permanent feedback despre potenţialul şi progresul copilului ,ei pot solicita
informaţii, pot oferi sugestii şi îşi pot exprima nemulţumirile;părinţii implicaţi
servesc drept model de comportament responsabil pentru propriul copil iar
participarea părinţilor la activităţile şcolii reprezintă un factor generator de
motivaţie pentru copil.
Construcţia celor ”7 ani de acasă” este un proces îndelungat, proces în care
avem nevoie de parteneri.Atunci când construim împreună trebuie să fim conştienţi
de importanţa fiecăruia dintre noi, de ce anume ne leagă, cine suntem „noi” şi cine
suntem fiecare dintre noi .
 Copiii învaţă ceea ce trăiesc , de Dorothy Law Nolte
Dacă trăiesc în critică şi cicăleală, copiii învaţă să condamne;
Dacă trăiesc în ostilitate, copiii învaţă să fie agresivi;
Dacă trăiesc în teamă, copiii învaţă să fie anxioşi;
Dacă trăiesc înconjuraţi de milă, copiii învaţă autocompătimirea;
Dacă trăiesc înconjuraţi de ridicol, copiii învaţă să fie timizi;
Dacă trăiesc în gelozie, copiii învaţă să simtă invidia;
Dacă trăiesc în ruşine, copiii învaţă să se simtă vinovaţi;
Dacă trăiesc în încurajare, copiii învaţă să fie încrezători;
Dacă trăiesc în toleranţă, copiii învaţă răbdarea;
Dacă trăiesc în laudă, copiii învaţă preţuirea;
Dacă trăiesc în acceptare, copiii învaţă să iubească;
Dacă trăiesc în aprobare, copiii învaţă să se placă pe sine;
Dacă trăiesc înconjuraţi de recunoaştere, copiii învaţă că este bine să ai un ţel;
Dacă trăiesc împărţind cu ceilalţi, copiii învaţă să fie generoşi;
Dacă trăiesc în onestitate, copiii învaţă respectul pentru adevăr;
Dacă trăiesc în corectitudine, copiii învaţă să fie drepţi;
Dacă trăiesc în bunăvoinţă şi consideraţie, copiii învaţă respectul;
Dacă trăiesc în siguranţă, copiii învaţă să aibă încredere în ei şi în ceilalţi;
Dacă trăiesc în prietenie, copiii învaţă că e plăcut să trăieşti pe lume.