Sunteți pe pagina 1din 43

Cultura

Termenul de cultură vine din latinescul “colo, colere” care semnifică a lucra pământul,
a locui. Sensul lui primar desemna activităţi agricole şi a fost utilizat cu acest sens din secolul
XI până în secolului XIX, în paralel cu accepţiunea dată de umanismul renascentist (sec. XVI)
de cultură a spiritului.
Până astăzi, literatura de specialitate a înregistrat un număr mare de semnificaţii ale
acestui termen şi un număr şi mai mare de definiţii : sociologul francez A. Moles susţine că ar
exista aproximativ 250 de definiţii ale culturii.
În limbajul curent, adesea, termenul sugerează o formă superioară de artă : operă,
teatru, coregrafie etc. Se consideră că o persoană este cultă atunci când deţine cunoştinţe
despre arte şi este capabilă să facă aprecieri fondate referitoare la creaţiile artistice, este
rafinată, are gust şi bune maniere. Acesta este un sens restrictiv : nu orice om este cult şi nu
orice produs al activităţii sale este un act de cultură. Acesta este şi punctul de vedere al lui J.
Szczepanski, care ţine să precizeze că “ nu toate produsele omului reprezintă cultura lui, ci
numai cele superioare, produse oarecum dezinteresat, pentru ele însele, deci ştiinţa, arta,
religia, ideile politice şi sociale, obiceiurile nobile – într-un cuvânt, produsele superioare ale
spiritului care necesită cultivarea minţii, tendinţa realizării unor scopuri mai înalte decât
simpla satisfacere a nevoilor biologice”.
Conform semnificaţiei întîlnite în vorbirea curentă, cultura este o caracteristică a
individului, nu a societăţii. Majoritatea sociologilor şi antropologilor se delimitează de acest
înţeles în favoarea unuia mai larg, mai cuprinzător. Astfel, E.F.Tylor (1871) desemna prin
cultură “ansamblul complex al cunoştinţelor, credinţelor religioase, al artei, moralei,
obiceiurilor şi al tuturor celorlalte capacităţi pe care le dobândeşte omul ca membru al
societăţii”.
În sociologie şi antropologie – aşa cum susţine şi Marvin Harris, termenii de cultură,
societate şi, uneori, etnologie, îşi dispută preeminenţa.
Kluchohn (1949) conferă şi el culturii înţelesul de fenomen social, definind-o într-o formulă
succintă ca “mod distinct de viaţă al oamenilor, model de a trăi”.
În viziunea lui Ralph Linton, cultura este de asemenea o caracteristică a societăţii, nu a
unui individ. Ea reprezintă tot ceea ce se învaţă în cursul vieţii sociale şi este transmis din
generaţii în generaţii ; cu alte cuvinte, este “ereditatea socială a membrilor unei societăţi”.
În altă ordine de idei, unele definiţi au pus accentul mai mult pe sensul obiectiv al culturii
(cultură materială sau civilizaţie), altele pe sensul subiectiv al culturii (cultură spirituală,
cunoştinţe, valori, simboluri etc.).
Wisller, dimpotrivă, ia în calcul multiplelele dimensiuni ale culturii, distingând în cadrul ei
următoarele trei diviziuni : “trăsături materiale”, “activităţi sociale” şi “idei”.
Aspectele materiale şi nemateriale ale culturii au fost evidenţiate şi de sociologul
american N. Goodman (1982) atunci când o definea ca fiind “moştenirea învăţată şi
socialmente transmisă, a obiectelor făcute de om, a cunoştinţelor, a părerilor, a valorilor şi a
perspectivelor care asigură membrilor unei societăţi unelte pentru a face faţă problemelor
curente”. Cu alte cuvinte, pe scurt, cultura organizează viaţa socială şi-i dă formă.
În aceeaşi perspectivă se înscrie şi opinia lui M.J. Herscovitz conform căreia cultura
reprezintă “ totalitatea valorilor materiale şi spirituale create … în procesul istoric de afirmare
a omului ca om, proces care evidenţiază progresul omenirii în cunoaşterea, transformarea şi
stăpânirea naturii, a societăţii şi a cunoaşterii însăşi”.

Componentele culturii
Aşa cum am arătat mai înainte, sociologii au distins între aspectele materiale (sensul
obiectiv) şi aspectele nemateriale (sensul subiectiv) ale culturii.
Cultura materială include toate “produsele” concrete şi tangibile ale societăţii, toate
manifestările fizice ale vieţii unui popor, de la cele mai vechi produse create de om
(descoperite de antropologi) cum ar fi oale de lut, unelte de piatră şi apoi de metal până la cele
mai recente : televizoare, avioane, computere etc.
Elementele culturii materiale sunt transmise de la o generaţie la alta : unele dintre ele
suportă modificări structurale esenţiale (automobilele, avioanele), altele schimbări
nesemnificative din punct de vedere structural (biroul, cada etc.) ; altele sunt la modă o
perioadă, apoi dispar.
Cultura nematerială. Sociologii tind să se concentreze mai mult asupra dimensiunii
spirituale a culturii, considerând că ea dă adevăratul puls al vieţii sociale. De altfel, cercetări
sociologice efectuate în Franţa confirmă faptul că acesta este şi înţelesul cel mai des utilizat în
conversaţia curentă. J. Laroue în Representations de la culture et conditions culturelles arată
că 83% din populaţia investigată adoptă sensul de cultură spirituală.
În cadrul culturii nemateriale, sociologia include ansamblul cunoştinţelor, opiniilor,
valorlor, normelor, semnelor şi simbolurilor care sunt vehiculate într-o societate.
Trebuie să reamintim faptul că opiniile şi cunoştinţele nu se identifică. Cunoştinţele sunt
concluzii care se fundamentează pe un anumit criteriu al evidenţei empirice (de ex., forma
sferică a Pământului). Opiniile, spre deosebire de cunoştinţe, nu au la bază o suficientă
evidenţă empirică : există astfel părerea că adoptarea unor legi care prevăd posibilitatea
pedepsei capitale ar duce la scăderea frecvenţei actelor criminale. “Orice cunoaştere umană,
începe cu opinii, trece de la acestea la noţiuni şi se sfârşeşte cu idei” (I. Kant). Deci, pe lângă
opinii şi cunoştinţe, cultura oricărei societăţi conţine şi idei (Kant) despre natură, despre viaţă
şi moarte, despre om şi ocietate.
Cultura oricărei societăţi este impregnată de sistemul valorilor.
Omul este fiinţa cu vocaţia valorilor (“axiologică”) susţine sociologul român Eugeniu
Speranţia. Sistemul de valori la care aderă un individ reprezintă “coloana lui vertebrală”.
Valoarea reprezintă “aprecierea pe care un subiect o manifestă faţă de un obiect (lucru, idee,
atribut, relaţie) după criteriul socialmente împărtăşit al satisfacerii unei nevoi sau a unui
ideal”. Ea trebuie înţeleasă ca o relaţie socială : sunt consistente numai acele aprecieri, opţiuni
individuale care sunt în consens cu aprecierile sau opţiunile grupului. În acelaşi timp trebuie
remarcat faptul că nu putem vorbi despre universalitatea valorilor în sensul că pe de o parte, o
valoare nu are acelaşi înţeles în toate societăţile şi, pe de altă parte, nu toţi individzii dintr-o
societate acceptă o anumită valoare. Dacă aztecii apreciau favorabil jertfirea copiilor pentru
înduplecarea zeului ploii, astăzi, pentru societăţile moderne, un astfel de act este innacceptabil
şi condamnabil. Sau dacă, spre exemplu, societatea americană apreciază munca în mod
deosebit, nu înseamnă că această valoare este acceptată, fără excepţii, de toţi americanii.
Valorile se schimbă în decursul timpului şi acest lucru este uşor observabil dacă analizăm
valorile referitoare la iubire, sex, căsătorie. Azi se vorbeşte tot mai puţin despre ,,fidelitate până
la sfârşitul vieţii” şi tot mai mult despre fidelitate succesivă, între două căsătorii, două relaţii
consensuale etc.
În altă ordine de idei, trebuie să constatăm că valorile nu sunt întotdeauna în consens :
uneori ele intră în conflict, se ciocnesc, sunt contradictorii. Cercetările actuale dovedesc că în
orice societate există conflicte valorice, diferă doar gradul în care ele sunt acceptate şi
“soluţionate”. În timp ce regimurile totalitare le ignoră, le resping, societăţile democratice le
acceptă, încearcă să le “soluţioneze”, să le administreze. Respinse sau excamotate, conflictele
valorice riscă să se acutizeze şi să degenereze în stări anomice.
Societatea democratică “reprezintă în fapt, modalitatea raţională de soluţionare şi de
neutralizare a acestor conflicte valorice, este buna administrare a tensiunii dintre libertate şi
ordine, dintre egalitate şi libertate”.
Valorile au o mare semnificaţie emoţională. Ele nu trebuie privite ca simple concepte
abstracte. Oamenii polemizează, intră în conflicte şi uneori sunt capabili chiar de mari
sacrificii pentru apărarea valorilor ai căror partizani sunt (de exemplu, pentru “libertate”).
Alături de valori şi în strânsă legătură cu acestea, normele reprezintă elemente
importante ale culturii societăţii. Comportamentul uman este structurat de reguli, linii de
conduită care prescriu un comportament adecvat în situaţii speciale (Nu ne comportăm la
şcoală ca la discotecă, nici la spital ca la operă). De asemenea, normele reglementează
comportamentele oamenilor în relaţiile dintre ei. (De exemplu, normele de politeţe definesc
comportamentul cuvenit, care se cade). Putem spune că normele duc la stabilirea “unei
anumite scheme a vieţii colective”, în cadrul căreia “fiecare om ştie cum să se comporte în
anumite situaţii, ştie ce aşteaptă de la el ceilalţi membrii ai colectivităţii şi ştie la ce reacţii se
poate aştepta în urma acţiunilor sale”.
Cadrul normativ cuprinde obişnuinţele, obiceiurile, moravurile şi legile existente într-o
societate dată. J. Szczepanski face distincţie între obişnuinţe şi obiceiuri. “Obişnuinţele sunt
modalităţi de conduită statornicite pentru anumite situaţii”, a căror încălcare nu stârneşte
obiecţii sau reacţii negative din partea societăţii, dar pe care membrii respectivului grup se
simt datori să le respecte (de exemplu, în anumite grupuri de muncă există obişnuinţa
celebrării aniversării fiecărui membru sau a evenimentului pensionării).
Obiceiurile sunt modele de conduită legate de valorile împărtăşite de grup, care au
importanţă pentru viaţă şi activitatea grupului a căror nerespectare atrage după sine
sancţionarea lor de către opinia publică. Exemplu de obiceiuri sunt : să arunci gunoiul la
ghenă, să alegi vestimentaţia potrivită (cu ocazia), să oferi locul în autobuz unui bătrân sau
infirm etc.
Dacă nu respectă obiceiurile respectivii indivizi pot fi consideraţi lipsiţi de amabilitate,
neatenţi, bizari, excentrici, pot fi evitaţi, marginalizaţi de către ceilalţi membrii ai comunităţii
dar nu pot fi pedepsiţi de lege.
Moravurile se înrudesc cu obiceiurile dar se diferenţiază de acestea (distincţia a fost
făcută pentru prima dată în 1906 de Summer). Ele sunt definite ca norme cu o mare
importanţă şi semnificaţie pentru funcţionarea societăţii. De exemplu: normele legate de
apărarea proprietăţii private, a bunurilor publice, a valorilor patriotice etc.
Încălcarea lor (furtul, frauda, incendierea unor proprietăţi etc.) atrage după sine
sancţiuni juridice.
În concepţia unor sociologi, distincţia dintre obiceiuri şi moravuri are un caracter
relativ : unul şi acelaşi fapt social este interpretat de anumite categorii sociale ca obicei iar de
altele ca moravuri. Aşa de exemplu, profanarea simbolurilor naţionale (steag, stemă etc.)
poate fi considerată ca o gravă violare a moravurilor societăţii şi trebuie aspru pedepsită sau
poate fi considerată ca nerespectare a unui obicei şi trebuie să fie doar dezavuată de opinia
publică.
În cadrul moravurilor, există o categorie aparte numită tabuuri care definesc ceea ce
este interzis, ceea ce este nepermis, ceea ce nu trebuie făcut ; ele sunt deci, moravuri
proscriptive. Majoritatea societăţilor contemporane au tabuuri cu privire la relaţiile sexuale şi
maritale între rude apropiate (tabuul incestului) şi tabuul referitor la consumarea cărnii de om.
Încălcarea lor atrage după sine sancţiuni de maximă severitate cum ar fi privarea de libertate,
exilul sau chiar pedeapsa capitală.
Legile sunt norme stabilite şi aplicate de autoritatea politică a societăţii ce cuprind
obligaţii generale pentru toţi membrii societăţii şi ce se aplică acelor comportamente ce sunt
considerate importante pentru societate.
Legile pot fi scrise sau nescrise (cutumiare). Constituţiile scrise se impun în secolul al
XVIIIlea (România, Franţa, SUA beneficiază de Constituţii scrise). Constituţiile cutumiare
sunt formate dintr-o parte scrisă şi dintr-o alta nescrisă, care are la bază obiceiuri, tradiţii,
practici politice îndelungate (ex. Constituţia Angliei, Israelului, Noii Zeelenade).
Indiferent de forma pe care o îmbracă, legile joacă un rol extrem de important în
reglementarea relaţiilor sociale şi nerespectarea lor duce la sancţiuni juridice. În literatura de
specialitate, întâlnim azi numeroase puncte de vedere care susţin că anumite fapte, reacţii
individuale sau de grup nu ar trebui să facă obiectul unor legi, ci ar trebui să fie tratate ca
obiceiuri, stiluri personale de viaţă, gusturi personale etc.
Astfel de controverse au fost stârnite de legile care permit orice fel de comportament
sexual între adulţi, cu consimţământul părţilor.
Semnele şi simbolurile constituie, aşa cum am arătat mai înainte, alte elemente
importante ale culturii spirituale. Filosoful german E. Cassirer constata că “omul nu mai
trăieşte într-un univers exclusiv fizic, ci într-un univers simbolic. Limbajul, mitul, arta … sunt
componente ale acestui univers. Omul nu mai poate înfrunta realitatea în mod nemijlocit, el
nu mai poate privi faţă în faţă … atât de mult s-a învelit pe sine cu forme lingvistice, cu
simboluri mitologice sau cu rituri religioase, încât nu poate vedea sau cunoaşte nimic decât
prin mijlocirea acestui mediu artificial”. În viziunea lui, cultura constă în simboluri şi se
transmite prin comunicarea simbolurilor.
Deşi nu putem reduce cultura la suma simbolurilor, trebuie să recunoaştem că acestea
reprezintă o parte, o componentă fundamentală a ei.
Simbolul este definit ca fiind ceva care social reprezintă, semnifică altceva decât este ;
este o reprezentare creată în mod arbitrar (gesturi, cuvinte, obiecte, imagini vizuale), care
capătă înţeles prin consens social. De exemplu, drapelul unui stat nu reprezintă doar o bucată
de pânză colorată şi desenată într-un anume fel. El este simbolul unei naţiuni, a unei societăţi
cu istoria ei, cu teritoriul ei, cu tradiţiile şi obiceiurile ei etc. Weitman (1973) sublinia că a
analiza semnificaţia pe care o societate o acordă drapelului său naţional furnizează informaţii
privind aspecte importante ale culturii respectivei societăţi.
Limba (vorbită şi scrisă) este cel mai important element al simbolismului social, cel
mai important aspect al culturii. Ea este cel mai important mijloc de comunicare, este
“vehiculul spiritului”, este cel mai important mijloc de socializare. După E. Sapir, limba scrisă
reprezintă simbolurile secundare ale simbolurilor vorbite, reprezintă deci, “simboluri de
simboluri”.
Mimica şi gesturile joacă şi ele rolul de simboluri sociale (sunt simboluri nonverbale).
Primele dezvăluie bucuria, tristeţea, disperarea, surpriza, mânia etc.
Celelalte reprezintă mişcări ale corpului care au semnificaţii consimţite social.
Simbolurile nonverbale sunt mai frecvent folosite în interacţiunile sociale comparativ cu cele
verbale. Experimentele efectuate de Albert Mehrabian au stabilit că impactul total al unui
mesaj este în proporţie de 7% verbal, 38% vocal şi 55% facial. Un alt cercetător, respectiv
Raymond L. Birdwhistell susţine că cel mult 35% din semnificaţiile unei conversaţii sunt
transmise prin intermediul cuvintelor.
Pe de altă parte, se constată că unul şi acelaşi gest poate avea semnificaţii diferite
pentru societăţi diferite. Astfel este, de exemplu, gestui care pentru americani are semnificaţia
“okay” (totul este în regulă), pentru francezi înseamnă că cineva este “un zero”, o nulitate, în
timp ce pentru turci şi greci are o semnificaţie obscenă (sugerează o invitaţie sexuală
grobiană). Gestul de a scoate limba este interpretat la noi ca nepoliticos, ca lipsă a bunelor
maniere etc. în timp ce în Tibet este considerat semn de respect. Acest exemplu ca şi multe
altele confirmă faptul că gesturile ca şi limba au semnificaţie în cadrul unui context social
dat ; scoase din acest context, ele fie îşi schimbă semnificaţia, fie îşi pierd orice semnificaţie.
Pe de o parte, utilizarea limbajului gestual alături de cel verbal face comunicarea mai bogată,
subtilă, savuroasă, pitorească. Pe de altă parte, limbajul nonverbal poate da naştere la
confuzii, neînţelegeri,chiar conflicte. Utilizarea abuzivă a limbajului gestual în comunicarea
interpersonală este contraindicată sau cel puţin nepreferabilă, întrucât erodează posibilitatea
unui bun dialog, a unei comunicări eficiente.
Gesturile pot fi utilizate şi în manipularea indvizilor : se face uneori exces de gesturi
amabile, politicoase pentru a obţine anumite favoruri nemeritate. De asemenea, sunt situaţii în
care indivizii interpretează gesturile semenilor săi într-un mod care le este favorabil, care-i
absolvă de vina săvârşită. Aşa se întâmplă atunci când bărbaţii, care sunt acuzaţi de viol susţin
că, deşi victimele lor le-au interzis verbal să aibă relaţii intime cu ele, totuşi gesurile acestora
au susţinut contrariul : îmbrăcămintea sumară, tonul îmbietor, dorinţa dezvăluită de expresia
feţei etc.
Să revenim puţin la rolul pe care limba îl joacă în societate şi la relaţia dintre limbă şi
gândire. Limba este mai mult decât un mijloc de comunicare şi socializare a indivizilor
umani. Limba dă expresie modului nostru de a gândi, concepţiilor noastre. Pe de altă parte,
însă, ea influenţează, structurează modul în care percepem lumea – teorie formulată iniţial de
doi antropologi, Edward Sapir (1929) şi Benjamin Lee Whorf (1956), sub numele de “ipoteza
relativităţii lingvistice”. Atât vocabularul cât şi structura gramaticală a unei limbi – susţin cei
doi antropologi – determină concepţiile despre lume şi viaţă ale membrilor unei societăţi, le
dirijează atenţia către anumite aspecte ale vieţii mai degrabă decât spre altele. Exemplul clasic
utilizat pentru susţinerea acestei ultime idei este următorul : inuiţii – spre deosebire de
englezi, care folosesc un termen general pentru zăpadă – au inventat un număr relativ mare de
cuvinte pentru fiecare tip de zăpadă (zăpadă care cade, nămeţi, zăpadă umedă, zăpadă
pufoasă), întrucât fiecare le influenţează în mod specific viaţa şi activitatea. Ei nu au un
termen general pentru zăpadă, dar au câte unul pentru fiecare tip de zăpadă în parte. De
asemenea, în limba hopi nu există un substantiv pentru timp şi nici un sistem temporal –
verbal (trecut, prezent, viitor).
Astăzi, sociologii admit o versiune mai slabă a ipotezei relativităţii lingvistice şi
anume : o anumită limbă nu te determină ci te ajută să gândeşti într-un anume fel, să te
concentrezi asupra anumitor dimensiuni ale existenţei.
Pe de altă parte, trebuie să abordăm relaţia şi în sens invers : limba, la rândul ei, se
modifică în funcţie de schimbările sociale. Schimbarea concepţiilor, mentalităţilor oamenilor
duce la schimbări în structura gramaticală.

Cultură “reală” şi “ideală”. Cultură şi libertate

Ralph Linton, cel care foloseşte termenul de “fundament cultural al personalităţii”


operează şi distincţia între “cultura reală” şi “cultura ideală”, tocmai pentru a deosebi între
ceea ce spun oamenii că sunt şi că trebuie să facă şi ceea ce sunt ei în realitate, ceea ce fac ei
efectiv.
Cu alte cuvinte, cultura “ideală” se referă la normele care ne structurează
comportamentele. Ele reprezintă “idealul”, ceea ce societatea aşteaptă de la membrii săi,
modurile de acţiune aprobate, apreciate de societate. Normele nu se identifică întotdeauna cu
comportamentul. Existenţa sistemului normativ nu garantează că aşteptările societăţii vor fi în
toate cazurile îndeplinite, că în societate se vor manifesta doar comportamentele dezirabile.
Deşi majoritatea membrilor societăţii subscriu la diferite norme, le înţeleg necesitatea,
importanţa, totuşi nu le respectă. Deşi cuplurile apreciază norma fidelităţii sexuale, multe
dintre ele o încală : în SUA, jumătate dintre bărbaţii căsătoriţi şi o pătrime din femeile
căsătorite au relaţii extraconjugale.
Se ridică întrebarea : de ce dacă individul recunoaşte necesitatea normei, în practica
socială curentă el o încalcă? Este norma resimţită ca o constrângere de care individul încearcă
să se elibereze? Componentele culturii : normele, legile etc. restrâng ele libertatea omului sau
dimpotrivă, o fac posibilă şi mai mult, chiar o extind?
Putem spune că, pe de o parte, restricţiile impuse de norme şi legi limitează libertatea
individului în societate, pentru că acesta nu poate să facă orice vrea(ex., să danseze în timpul
unei conferinţe sau să se prezinte la un interviu pentru ocuparea unui post de manager în
costum de baie etc.).
Limitele impuse de cultură nu sunt aceleaşi pentru toţi indivizii şi pentru toate
categoriile sociale. Stereotipurile, prejudecăţile, discriminările promovate de o anumită
cultură îi limitează mai mult pe unii decât pe alţii ; de cele mai multe ori, este cazul femeilor
(în comparaţie cu bărbaţii), a minorităţilor etnice, a săracilor etc.
Pe de altă parte, este indiscutabil faptul că libertatea este posibilă şi se poate extinde
prin intermediul culturii. Cultura ne oferă şansa de a alege între mai multe alternative (între
diferite valori, idei, concepţii, lucruri etc.), ori libertatea nu poate exista în afara acestei
opţiuni. De altfel, absenţa sistemului normativ departe de a duce la libertate, ar duce la haos,
anarhie, imperiul legii junglei.
Cultura nu oferă posibilitatea de a comunica, de a profita de confortul pe care ni-l
oferă tehnologia modernă în toate momentele vieţii noastre : acasă, pe stradă, la slujbă ; ne
eliberează de muncile mecanice, anoste, care solicită efort fizic oferindu-ne mai mult timp
pentru creaţie, cercetare, divertisment.

Diversitatea culturală. Relativism şi etnocentrism cultural

Cercetările sociologice şi antropologice au scos în evidenţă existenţa unei diversităţi


culturale atât între diferitele societăţi cât şi în interiorul fiecăreia dintre ele.
Societăţile diferă între ele atât sub aspectul culturii lor materiale (civilizaţii), cât şi sub
aspectul culturii spirituale. Dacă comparăm locuinţele şi mijloacele de comunicaţie din
diferite societăţi, observăm cu uşurinţă diferenţele evidente privind civilizaţiile care le
corespund. Dacă este să comparăm normele care precizează comportamentul adecvat, vom
constata existenţa aceleiaşi diferenţe.
În antropologia culturală este prefigurată existenţa a două mari tipuri de culturi
diametral opuse : cultura apolonică (apolinică) şi dionisiacă. Caracterul apolonic – conform
studiilor lui Ruth Benedict (1934-1950) – aparţine unui tip de cultură primitivă, în care orice
exces este prohibit, moderaţia fiind comportamentul fundamental al colectivităţii, care cultivă
personalitatea uniformă, ştearsă. Un astfel de tip cultural este specific populaţiei Zuni a
tribului de indieni din SUA (New Mexico) , populaţie care se caracterizează prin calm,
conformism, o mai mare înclinaţie spre colectivism decât spre individualism.
La celălalt pol se află cultura dionisiacă, caracterizată printr-un exces de sensibilitate,
activitate frenetică, inividualism, competiţie. Tribul Kwakiutl (din Insula Vancouver,
Columbia Britanică) ai cărui membrii sunt dominatori şi războinici reprezintă un astfel de tip
cultural.
Şi societăţile moderne se caracterizează prin diferenţe culturale. Constatăm, în primul
rând, existenţa diferenţelor culturale dintre statele socialiste (care acrodă prioritate
colectivităţii în raport cu individul) şi statele capitaliste (în care accentul cade pe individ şi
competiţie). Deosebiri culturale există însă şi între ţările capitaliste (de exemplu, între Anglia
şi Japonia), precum şi între ţările socialiste (de exemplu, Cuba şi China), între ţările maritime
şi cele intercontinentale etc. Este de dorit ca o diversitate culturală – expresie a ingeniozităţi
umane – să fie cunoscută, acceptată şi valorificată de societăţile moderne spre folosul lor
reciproc.
Diferenţe culturale există aşa cum am arătat mai înainte şi în interiorul aceleiaşi
societăţi în funcţie de clasa socială, originea etnică, religia, rasa, stilul de viaţă, interesele
urmărite, alcătuind subculturile. Cu cât o societate este mai numeroasă, mai complexă, mai
modernă, cu cât diferenţele culturale, dintre diferitele grupuri sociale sunt mai mari, cu atât
întâlnim mai multe subculturi.
Subculturile reprezintă ansamblul de simboluri, norme, valori care dau identitate
grupului, îl disting de celelalte grupuri şi care se întemeiază fie pe moştenirea etnică, fie pe
situaţia economică a grupului, pe apartenenţa la o anumită regiune, la o anumită breaslă
profesională etc. Putem vorbi despre subcultura aurolacilor din canale, a săracilor din
ghetouri, a romilor, a oamenilor de ştiinţă, a muzicanţilor de cartier etc.
Subculturile se deosebesc de cultura dominantă şi prin utilizarea unui limbaj specific
(jargon subcultural). În privinţa rolului jucat de existenţa subculturilor în societate, părerile
sunt împărţie : unuii autori susţin că mozaicul cultural este un factor de îmbogăţire a
societăţii, alţii, dimpotrivă, consideră că este un element nociv pentru societate, ce are drept
consecinţă erodarea culturii naţionale.
Contraculturile sunt construite din acele valori, norme, simboluri, şi moduri de viaţă
care se manifestă în opoziţie cu cultura dominantă din societate. Deşi nu resping toate
normele şi valorile societăţii din care fac parte, adepţii contraculturii resping o parte mai mare
sau mai mică din modelele ei comportamentale. Reprezentările contraculturii pot fi grupurile
de delincvenţi, sectele satanice, grupurile anarhiste, etc. Mişcarea “hippie” din anii ’60 şi
începutul anilor ’70 a sfidat valorile americane fundamentale de individualism, competiţie,
bunăstare materială, constituind o astfel de contracultură. Tot aici se înscrie şi organizaţia Ku
Klux Klan din SUA şi Frăţia Musulmană din Egipt.
Apariţia unei contraculturi într-o societate este un indicator al neintegrării sociale, al
sentimentului de frustrare încercat de anumite categorii sociale.
Creşterea numerică a contraculturilor şi extinderea lor pot avea efecte disfuncţionale în
societate, fapt pentru care de cele mai multe ori sunt considerate neacceptabile de societate,
fiind chiar reprimate.
Diversitatea culturală între şi în interiorul societăţilor sugerează faptul că nu există un
singur tipar cultural, “cel mai bun”, că nu există o cultură inerent bună sau rea, idee ce stă la
baza relativismului cultural. Acesta este un principiu teoretic impus de antropologia culturală
modernă, în interpretarea culturilor lumii şi a raporturilor dintre ele. El se opune tendinţei
oamenilor de a evalua practicile, tradiţiile, comportamentele altor popoare în raport cu ale lor,
de a le subaprecia pe cele dintâi şi supraevalua pe cele din urmă. Conform relativismului
cultural, valorile unei culturi trebuie analizate în strânsă conexiune cu contextul social căruia
îi aparţin şi nu după criteriile altei culturi. Pentru un european, de exemplu, pare bizară
veneraţia pe care hinduşii o au faţă de vacă – animal considerat sacru în India.
Principiul relativismului cultural respinge etnocentrismul, adică etichetarea
obiceiurilor altor popoare, etnii, ca fiind “bune” sau “rele”, “civilizate” sau “înapoiate” şi de a
considera cultura proprie superioară altora din punct de vedere moral. Înainte de a face
aprecieri, trebuie să cercetăm de ce oamenii obişnuiesc să se comporte într-un anume fel şi nu
într-altul, care sunt coordonatele sistemului cultural care conţine respectivele obiceiuri.
Etnocentriştii percep practicile altor culturi ca deviaţii de la normalitate şi nu doar ca
simple şi fireşti diferenţe între culturi.
Manifestările etnocentriste sunt mai frecvente în societăţile tradiţionale, omogene şi
izolate, în care probabilitatea contactului cu alte culturi este redusă. Etnocentrismul operează
cu expresii ca “popor ales”, “naţiune bincuvântată”, “rasă superioară”, “străini perfizi”,
“popoare înapoiate”, “barbari”, “sălbatici” etc.
El are efecte contrare asupra indivizilor, grupurilor şi societăţilor. Pe de o parte,
întăreşte naţionalismul şi patriotismul şi protejează identitatea etnică. Pe de altă parte,
alimentează rasismul, descurajează schimbarea şi obstrucţionează împrumuturile culturale. În
anumite circumstanţe, el facilitează stabilitatea culturală, în altele poate provoca colapsul unei
culturi şi dispariţia unui grup.
Sociologia, politologia, antropologia, educaţia civică invită la respingerea
etnocentrismului şi adoptarea poziţiei relativismului cultural prin care oamenii se pot distanţa
de propria cultură pentru a o privi cu mai multă obiectivitate şi realism.
Relativismul cultural nu înseamnă însă că orice practică culturală este permisă, nu
înseamnă relativizarea, primarea sistemului normativ legislativ şi pierderea funcţiei sale de
mecanism de control social.
Relativismul cultural nu trebuie confundat nici cu xenocentrismul, care este opusul
etnocentrismului şi care, la rândul lui, se fundamentează tot pe anumite prejudecăţi.
Xenocentrismul constă în subaprecierea valorilor culturale autohtone şi supraevaluarea
valorilor culturale străine. El se întemeiază pe prejudecata că tot ceea ce este străin este în
mod automat şi bun.

Ipoteza decalajului cultural

Sociologul american William F. Ogburn este cel care a formulat ipoteza decalajului
cultural care susţine că “dacă o parte a culturii se schimbă, datorită unei descoperiri sau
invenţii şi, prin aceasta, generază schimbări într-o altă parte a culturii, dependentă de ea,
aceste schimbări se produc frecvent cu o anumită întârziere. Cât de mare este această
întârziere sau acest decalaj depinde de natura materialului cultural supus schimbării, dar
decalajul poate persista un număr considerabil de ani.
Ipoteza decalajului cultural, în ciuda tuturor criticilor, uneori exagerate, “poate fi,
totuşi, acceptată în măsura în care ea sesizează un aspect real al vieţii sociale : coprezenţa
ritmurilor sincronice şi asincronice ale evoluţiei sociale”.
Decalajul cultural poate fi înţeles şi analizat şi dintr-o altă perspectivă şi anume, ca
diferenţe cantitative şi calitative dintre spaţiile culturale. Înţelegerea satisfăcătoare a distanţei
dintre culturi se poate obţine “situîndu-ne pe poziţia metodei logico-experimentale propusă de
V. Pareto”. Procedând astfel, vom ajunge la următoarele concluzii verosimile :
- două culturi aflate în contrast vor exercita presiuni reciproce a căror forţă va oscila în
funcţie de diferenţele, contradicţiile, decalajele care există între ele ;
- când două culturi sunt comparate la nivelul actorilor sociali (indivizi, grupuri), vor fi
conştientizate deopotrivă atât avantajele cât şi dezavantajele fiecăreia;
- când una dintre cele două culturi în dialog se află într-o situaţie deficitară( rezolvarea
unor probleme sociale importante), aceasta va recurge la împrumutarea şi imitarea modelelor
celeilalte culturi. În această situaţie, spunem despre cultura imitatoare că se află într-un
decalaj faţă de cultura care-i oferă soluţiile ;
- noţiunea de decalaj este relativă pentru că, de regulă, raportul dintre două culturi este
biunivoc, reciproc : cele două culturi împrumutate reciproc se adaptează reciproc una la
cealaltă. Dialogul cultural presupune şi conexiunea inversă, feed-back-ul;
- în ciuda acestui relativism, conştiinţa colectivă percepe existenţa unei distanţe
culturale (mai ales materială) între clasele superioare şi inferioare, între mediul urban şi cel
rural, între populaţiile din aşa numitele “societăţi de consum” şi populaţiile din ţările slab
dezvoltate din punct de vedere economic ;
- criteriile pe baza cărora “se stabilesc” decalajele culturale sunt de asemenea relative :
decalajul cultural este perceput în funcţie de coordonatele spaţiului cultural căruia îi
aparţinem. În concluzie, aceste criterii pot fi nu numai diferite, ci chiar contradictorii. În unele
societăţi funcţionează (mai mult) criteriul pragmatismului în aprecierea normelor juridice
(SUA), în altele cel al concordanţei lor cu morala tradiţională (China). În unele culturi,
esteticul se bucură de o apreciere mai mare decât utilul, în altele invers (exemplu, tradiţia
românească – tradiţia săsească).
Coordonate esenţiale ale spiritualităţii româneşti

“Într-o Europă mărturisit faustică pare un popor care nu este faustic: poporul român” –
aşa începe C. Noica eseul Superarea românească, prin care încearcă să mai dezvăluie încă
ceva din viaţa ascunsă şi adâncă a sufletului românesc.
Înţelegând prin “faustic” “cunoaşterea cu orice preţ” şi, în acelaşi timp, “setea de
putere cu orice preţ”, C. Noica conchide că “noi nici nu am fost şi nici nu părem a ne pregăti
să fim faustici”.
De altfel, aşa cum remarca Mircea Vulcănescu, “românul nepăsător, neatent,
necalculat, surâzător, încrezător în Dumnezeu”, trece la fapte nu când poate, ci când nu mai
poate ; “numai deznădejdea în faţa neantului duce la acţiune”. “Fie ce-o fi!”, spune românul
oarecum resemnat : imperativul, “acum ori niciodată” care-l scoate din fire pe român, este
simptomul unei febre de-o clipă, apoi, “omul ieşit de sub vremi îşi reia dialogul cu veşnicia”.
“Fie ce-o fi!” – această uşurinţă cu care românii tratează poblemele vieţii, de altfel
explicabilă, deoarece suntem la porţile Orientului, unde totul este luat uşor a determinat
reacţia critică a paşoptiştilor. Ei susţineau că dimensiunea românească a existenţei este aidoma
unui semn din care românul trebuie deşteptat la realitatea prezentă.Se pare că românii
manifestă aproape aceeaşi uşurinţă cu care tratează problemele vieţii şi în faţa morţii, spre
deosebire de nordici, de exemplu, care se tem de moarte.
La noi, moartea nu-i privită ca fatalitate, ci ca o lege a firii. “Câte-n lume se nasc, mor
toate”, “Fiecare e dator cun moartea” sunt zicale româneşti care exprimă lapidar, concentrat,
concepţia românului despre inevitabilitatea firească a trecerii în nefiinţă. În viziunea mioritică,
moatea semnifică reintegrarea omului în universul natural.
Comunitatea om-natură, la români, are rădăcini străvechi manifestându-se încă la geto-
daci; aceştia, din dragoste pentru plai, preferau moartea, pe pământul ţării, fie chiar şi prin
sinucidere, decât să cadă în mâinile duşmanului, să fie ostateci pe pământ străin.
Ţăranul român, “trăind în zariştea cosmică şi în conştiinţa unui destin emanat din
veşnicie” se simte solidar cu natura, eternă şi ea, trăieşte în acord cu legile dumnezeieşti şi
legile firii.
În concepţia lui L. Blaga, plaiul apare ca spaţiu interiorizat, ca factor sufletesc creator,
ca “spaţii-matrice”, ca “substrat spiritual al creaţiilor anonime ale culturii populare
româneşti”, ca loc în care se plăsmuiesc destinele. El se înfăţişează sub forma unui “plan,
înalt, deschis, pe coamă verde de munte, scurs molcolm la vale”.
Pentru ţăranul român plaiul este sfânt. “Codrul, marea, râul, luna sunt divinităţi, nu
fenomene”. Orice gând de intrare brutală în cursul naturii este primit cu ironie. Românul va
modifica dar nu va forţa configuraţia pământului. Astfel, uliţele satelor româneşti, în loc să
taie stâncile mai bucuros le ocoloesc. Colaborează la acest fel de a fi românesc atât dragostea
invincibilă faţă de natură, de “plai”, cât şi respectul religios faţă de “fire”, în ale cărei rosturi e
păcat să intervii silnic.
Simţul pitorescului – arată L. Blaga – îl găsim la multe popoare dar la poporul nostru
are rădăcini sufleteşti mai adânci ; el nu dispare nici chiar în condiţii de sărăcie sau de luptă
pentru existenţă.
La ţăranul român nu primează interesele economice, adevărată rămâne dragostea lui
pentru frumos. Astfel, în lumea satului, obiectele cele mai simple şi modeste sunt împodobite
cu un “decor bătrânesc”, iar troiţele lucrate cu migală “ţin loc de altar şi turlă”.
S-ar putea spune că valorile apreciate, în primul rând, de arhitectura săsească sunt
ordinea şi utilul, în timp ce, valorile puse în prim plan de arhitectonica românească sunt :
frumosul şi firescul.
Spre deosebire de casele româneşti, casele săseşti au la temelie mai mult o concepţie
etică, decât estetică, despre rosturile vieţii. Casele româneşti, deşi mai sărace, nu sunt reduse
la util, ci ne întâmpină cu belşugul lor de inutilităţi (ex., stâlpii care înconjoară pridvorul.
Sistemul normativ exprimat prin “gura satului” sau “judecta obştii” funcţionează perfect.
“Gura satului, obârşia tuturor convingerilor” şlefuieşte, modelează necontenit personalitatea
românului.
“În conştiinţa grupului - susţine C. R. Motru – îşi găseşte dânsul pe de-a gata până şi
cele mai intime motive ale vieţii sale zilnice”. “Românul va căuta să-şi apropie natura externă
cu gândul de a o transforma şi a o diferenţia după caracterul persoanei sale, persoana sa nu
cere de la natură diferenţieri speciale, ci ea se mulţumeşte cu acelea pe care le-a dobândit
obiceiul neamului … Românul aproape că îşi are sufletul individual absorbit în sufletul
grupului”.
De altfel, C.R. Motru se arată mâhnit de faptul că această respectare necondiţionată a
valorilor “primare” şi a normelor instituite de “gura satului” a dus la pierderea individualităţii
ţăranului român, la depersonalizarea lui.
Referindu-se la specificiul spiritualităţii româneşti, Mihai Ralea sublinia că inteligenţa
românească “e incendiată, plină de claritate şi mai ales de bun simţ. Nimic monstruos, nimic
disproporţionat”.
Înzestrat cu un deosebit simţ al măsurii, românul ştie că “lăcomia strică omenia”, că
“lauda de sine, nu miroase a bine”, “ ce e mult nu e bun”. “Cumpătarea e cel mai mare dar al
celui înţelept”.
Heliade Rădulescu vorbea despre o aşa-numită “măsură românească” absolut
trebuitoare pentru propăşirea neamului.
La români, omenia este o statornică lege strămoşească cu caracter global, un fel de
sensibilitate faţă de cei din jur, o solidaritate nativă cu omul de pretutindeni, o doctrină a
înţelegerii semenilor, pe care-i “omeneşte” – cuvânt specific numai limbii române.
Socialitate, sociabilitate, socializare

Una din calităţile fundamentale ale omului este aceea de fiinţă socială, de fiinţă
grupală. În afara societăţii, omul ete pus în faţa unei alternative tragice : să piară sau să se
dezumanizeze. “Calitatea omului de a fi fiinţă socială şi proprietatea societăţii de a se
constitui ca formă a inter-existenţei oamenilor” pot fi cuprinse într-un singur termen şi anume,
acela de socialitate. Socialitatea este considerată a fi premisa constitutivă a societăţii şi ea se
distinge de sociabilitate, care desemnează “capacitatea (abilitatea) unui om sau a unui grup de
oameni de a se integra în societate”.
G.Simmel a remarcat faptul că sociabilitatea cuprinde numai manifestările pozitive ale
socialităţii : altruismul, cooperarea, gregarismul, întrajutorarea etc. Deci, sociabilitatea poate
fi definită ca fiind o formă, un tip de socialitate. Ion Ungureanu sugerează că în timp ce
sociabilitatea este o dimensiune cantitativă a societăţii ( “a formelor de inter-existenţă
umană”) socialitatea reprezintă o dimensiune calitativă a societăţii. De aceea, conchide
autorul mai sus citat, pentru a cunoaşte societatea trebuie să analizăm corelativ sociabilitatea
şi socialitatea. Se observă că anumite forme de socialitate (cooperatoare sau concurenţiale,
dominatoare sau participative etc.) generează sau permit diferite grade de manifestare a
sociabilităţii.
Vilfredo Pareto corelează sociabilitatea cu disciplina: “Societatea este imposibilă fără
oarecare disciplină şi, în consecinţă, între necesitatea sociabilităţii şi cea a disciplinei există o
strânsă legătură.”
Pareto analizează sociabilitatea ca o formă “reziduală” a disciplinei. Aceasta de pe
urmă constituie modalitatea prin care actorii sociali stimulează şi controlează asocierea dintre
indivizii umani. În viziunea lui, sociabilitatea măsoară mărimea unei clase de sentimente sau
instincte, dintre care cele mai importante sunt : sentimentul de “noi”, nevoia de uniformitate,
mila şi cruzimea, altruismul, sentimentul ierarhiei şi ascetismul.
Pe de altă parte, socialitatea este strâns legată de socializare. Omul nu se naşte ci
devine fiinţă socială. Cu alte cuvinte, ajungem la socialitate, prin socializare. Aceasta de pe
urmă reprezintă procesul prin care organismul biologic “Homo sapiens” se transformă într-o
fiinţă socială, într-un membru efectiv al societăţii. Socializarea este procesul psiho-social de
transmitere-asimilare a atitudinilor, valorilor, normelor, concepţiilor, modelelor de
comportament specifice unui grup în vederea formării, adaptării şi integrării sociale. B.
Bernstein consideră că “efectul socializării este să-i facă pe oameni siguri şi previzibili”,
întrucât în cursul acestui îndelungat proces “individul devine conştient, prin intermediul
diferitelor coduri pe care este chemat să le îndeplinească, de diferitele principii care
acţionează în societate”.
În opinia lui, socializarea este procesul prin care individul dobândeşte o anmită
identitate culturală şi în raport cu care reacţionează, nu rămâne inert, pasiv.
Evidenţiind funcţiile principale ale socializării ( de “normalizare” a vieţii sociale, de
asigurare a continuităţii şi coeziunii grupurilor sociale, de asigurare a stabilităţii şi
funcţionalităţii structurilor sociale), J.L. Child defineşte socializarea ca acel proces prin care
individul este orientat în a-şi dezvolta compcomportamentul său actual în concordanţă cu
standardele grupului din care face parte”.
Abordând problema dintr-o perspectivă culturologică, R. Linton, A. Kardiner şi E.
Sapir au substituit noţiunea de “relaţii sociale” cu cea de “raporturi culturale” precum şi cea
de “socializare” cu cea de “enculturaţie”. Ca proces de enculturaţie ( de învăţare), socializarea
este un proces de interiorizare a valorilor şi normelor unei culturi date ce facilitează
conformitatea şi consensul (pentru că permite adecvarea comportamentelor la valorile şi
normele sociale).
“Conformitatea sau obedienţa la normele sociale se datorează contribuţiei a cel puţin
trei factori : a) procesul de internalizare a normelor ; b) faptul că, adeseori, individul nu este
“conştient” de posibilitatea alegerii unor moduri alternative de comportament ; c) conştiinţa
faptului că încălcarea normelor atrage după sine sancţiuni punitive, în timp ce conformitatea
constituie un comportament socialmente normal”.
Spre deosebire de conceptele care pun în evidenţă aspectul producerii conformităţii
prin socializare, există şi puncte de vedere care susţin caracterul activ, dinamic al acestui
proces în cadrul căruia se schimbă nu numai individul ci şi mediul social.
Concomitent cu procesul socializării are loc şi cel al personalizării. În procesul de
asimilare a valorilor, normelor, regulilor, atitudinilor, acceptate social, individul îşi exersează
şi dezvoltă totodată gândirea, imaginaţia, capacitatea creatoare (L. Broom, Ph. Selznick,
Malrieu etc.).
Susţinătorii acestui punct de vedere definesc socializarea ca un proces de
“maturizare”, de dezvoltare progresivă care “permite identificarea individului cu ceilalţi
membrii ai societăţii din care face parte, discernământul faţă de mesajele primite şi
capacitatea de personalizare, adică afirmarea indvidului ca persoană unică”.
În concluzie, putem spune că, pe de o parte, socializarea presupune un proces de
învăţare socială, are deci o latură conformistă, iar pe de altă parte, un proces de “schimbare
perpetuă a mediului social”, are deci o latură activă.
Socializarea are o multiplă semnificaţie : psihologică, culturală şi sociologică şi, în
acelaşi timp, ea nu se identifică nici cu adaptarea, nici cu integrarea. Conţinutul intrinsec al
conceptului de socializare se referă la maturizarea copilului prin interiorizarea cerinţelor şi
motivelor sociale (semnificaţia psihologică), la învăţarea unor noi roluri sociale, a drepturilor
şi obligaţiilor aferente acestora (semnificaţia sociologică), precum şi la internalizarea valorilor
şi a normelor unei culturi (semnificaţia culturală). Nefiind epuizat de nici una dintre aceste
dimensiuni conceptuale separat, procesul de socializare nu se identifică nici cu procesul
adaptării sociale (ajustarea trăsăturilor personalităţii şi a conduitei înr-o situaţie de
interacţiune socială) şi nici cu cel al integrării sociale sau culturale (gradul de coeziune a
elementelor unei societăţi, culturi, organizaţii etc.)”.

Natură versus educaţie. Educaţie versus natură.

A. Importanţa experienţei sociale


Timp de două secole, savanţii s-au întrebat dacă identitatea şi comportamentul nostru
sunt determinate de moştenirea biologică sau de experienţa socială, cu alte cuvinte “natură
versus educaţie”.
Instinctiviştii a au crezut că natura, comportamentul uman sunt rezultatul instinctelor.
McDougall (1908) afirma că comportamentele sunt “modele de acţiune înnăscute,
fixe, programate genetic care sunt comune unei specii şi nu sunt dependente de experienţele
individului”.
Bernard (1924) afirma că au fost identificate peste 10 .000 instincte ca fiind cauze ale
comportamentului social : de la instinctul “agresiv” (războaie) la “asociativ” (constituirea
societăţii). Cu timpul, a devenit clar că instinctele au fost o explicaţie nepotrivită din două
motive : pentru fiecare formă de comportament identificată trebuia să se “descopere” un
instinct pentru a o explica ; în unele societăţi, comportamentele considerate instinctive fie nu
au fost găsite, fie erau reversul la ceea ce se aşteptase.
B) Punctul de vedere contrar, susţine că, dimpotrivă, mediul social determină
comportamentele umane.
Mediul, educaţia stau la baza dezvoltării comportamentale.
Psihologul Watson (1924)a fost cel care a elaborat teoria determinării
comportamentale extreme de către mediul social. Comportamentul uman şi identitatea umană
nu pot fi modelate în orice fel, oricum am dori. El susţine că dacă i s-ar da copii sănătoşi şi
control total asupra mediului în care aceştia trăiesc, i-ar putea creşte şi educa astfel încât să
devină persoanele dorite de el.
“Daţi-ne un copil de 8 ani şi vă garantez că va fi bolşevic toată viaţa”, afirma Lenin în
1923, într-o cuvântare în faţa comisarilor educaţiei.
Pe scurt, conform acestor teorii, moştenirea biologică a indivizilor este nerelevantă,
doar lumea lor socială (educaţia) le determină comportamentul.
Pe această teorie s-au bazat statele socialiste atunci când au adoptat şi instituţionalizat
o nouă pedagogie, care a luat forma sistemului naţional de reeducare. Noua pedagogie (Anton
Makarenko) se întemeia pe următoarele două axiome :
1. Ereditatea nu influenţează procesul educaţional. Nu există indivizi needucabili, ci
metode educaţionale inadecvate. În concluzie, terapia “educaţională” a statutlui era nu numai
posibilă, ci chiar şi indicată.
2. Educaţia are un caracter exclusiv colectiv. Nu există educaţie individuală. Educaţia
se face în şi prin colectiv. De aici, în locul tezei individualităţii, a personalităţii umane a fost
pusă cea a omogenizării sociale.
C. Corelarea celor două puncte de vedere : natura şi educaţia
Astăzi există un consens general că atât natura cât şi educaţia contribuie la dezvoltarea
individului. Descoperiri recente în ştiinţele vieţii evidenţiază faptul că biologia joacă un rol
important în dezvoltarea umană. A fost izolată o genă care pare să fie implicată în dezvoltarea
alcoolismului. Dar nu toţi oamenii care au această genă specială devin alcoolici, ea creează
doar predispoziţia către alcoolism. Dacă această predispoziţie se va obiectiva sau nu, aceasta
depinde de controlul social.
Conexiunea celor doi factori în forma identităţii şi determinării comportamentului
indivizilor sunt dovedite cu tot mai multă elocvenţă de studiile recente asupra , cu o moştenire
genetică identică. Aceastea au pus în evidenţă şi faptul că univitelinii nu au personalităţi şi
comportamente sociale identice. Deci, genetica singură, nu poate explica comportamentul
uman. Totuşi, gemenii univitelini deseori seamănă mai mult decât cei bivitelini (care
împărtăşesc doar o parte din moştenirea genetică) şi seamănă mult mai mult decât fraţii care
nu sunt gemeni.
Cercetările privind copiii sălbatici şi efectele izolării în copilărie (Singh şi Zingg,
1942; Malson, 1972; Lane, 1976) au condus la ideea că, în afara societăţii, individul piere sau
se dezumanizează.
Kamala şi Amala (Mindapore) constituie un exemplu clasic de copii sălbatici care,
după ce au fost descoperiţi, cu toate eforturile făcute de cercetători, ei nu s-au mai putut
adapta la viaţa socială. Totuşi, nişte concluzii generalizatoare nu au putut fi trase deoarece
autorii acestor informaţii, deseori, nu au fost savanţi, specialişti în ştiinţele sociale şi nu ştiau
ce fel de viaţă au avut aceşti copii înainte de abandon. Oricum, această informaţie sugerează
câteva din efectele lipsei de contact uman, semnificativ asupra socializării copiiilor.
Kingsley Davis (1940, 1947, 1948) studiază doi copii crescuţi în izolare : Anna,
Isabelle. Anna este izolată complet (de bunicii după mamă ), Isabelle este izolată împreună cu
mama sa (surdo-mută). Ele sunt descoperite la vârsta de şase ani.
Anna moare de hepatită după 4 ani, timp în care făcuse progrese mici, învăţase câteva
expresii, indicaţii simple legate de grija de sine.
Isabelle, tratată de o echipă de medici şi psihologi, după 2 ani ajunge la un nivel de
dezvoltare normală, merge la şcoală. Problema este că nu se ştie dacă rezultatele ei se
datorează unei mai bune moşteniri biologice, izolării în compania mamei sale sau atenţiei date
după descoperire. Un alt caz elocvent îl reprezintă (Curtis, 1977) fetiţa Genie, izolată la 2 ani
şi găsită la 13 ani. Deşi a primit o îngrijire foarte bună, progresele ei au fost modeste. Aceste
cazuri dovedesc importanţa contactului uman în dezvoltarea normală a unei fiinţe umane. Pe
lângă acestea, studiile despre copiii din orfelinate (Spitz, 1945 ; Dennis, 1960, 1973; Rutter,
1974) au arătat că aceştia sunt retardaţi din punct de vedere fizic, afectiv comparativ cu
ceilalţi copii. Aceste deficienţe tindeau să persiste chiar după ce copiii părăseau aceste
instituţii.
Perspective teoretice
Socializarea a fost examinată din următoarele 3 perspective principale : psihanaliză,
teoria cognitivă şi interacţiunea simbolică, pe care le vom prezenta pe rând.
A. Psihanaliza – S. Freud. S. Freud a apreciat ambii factori (natură şi educaţie) în
formarea personalităţii.
Necesităţile umane universale (impulsurile) modelează comportamentul uman : Eros
(“instinctul vieţii”) explică nevoia oamenilor de afecţiune iar Thanatos (“instinctul morţii”),
explică înclinaţia spre agresivitate. Ele se află adesea în opoziţie. Drama existenţei umane este
consecinţa acestui conflict. În viziunea lui Freud, personalitatea are 3 instanţe : id-ul (sinele),
supraeul, eul. Interacţiunea lor reprezintă substanţa vieţii mentale. Id-ul (sinele) magazia cu
impulsurile noastre universale ; este inconştient în mare măsură. Operează pe baza
“principiului plăcerii”. Sinele este o componentă biologică a personalităţii, reprezentant al
influenţelor ereditare, exponent al lumii interioare şi al experienţei subiective. Din această
perspectivă, sugarul reprezintă un id.
Supraeul (super-ego) este expresia existenţei individului în societate, este purtătorul
normelor etico-morale, este similar cu “conştiinţa”.
Iniţial, el este format din prescripţiile şi prohibiţiile impuse conpilului de părinţi. Pe
măsură ce creşte, contribuţiile la supraeu cresc. Rolul lui este să încerce să refuleze
impulsurile Id-ului, mai ales când acestea sunt de natură instinctivo-afectivă sau agresivă.
Id-ul şi supraeul se aseamănă mult : sunt exigente, inflexibile, deseori lipsite de
contact cu realitatea. Deseori sunt în opoziţie : Id-ul vrea ceva, iar supraeul, din cauza
normelor sociale, îl constrânge. Sarcina de a media acest conflict îi revine eul-ului.
Eul este acea parte a personalităţii care se află în contact cu realitatea. El mediază între
pretenţiile deseori nerealiste ale id-ului şi cerinţele restrictive ale supraeului, încearcă să le
adapteze pe amândouă la realitatea socială.
În esenţă, personalitatea conţine în ea (id-ul şi supraeul) acelaşi conflict care există
între individ şi societate, între natură şi educaţie.
Dezvoltarea personalităţii trece prin anumite serii de stadii succesive numite
“psihosexuale”. Ele sunt determinate de fixarea (cathexis) libidoului (energia sexuală derivată
din instinctul vieţii) pe diferite părţi ale corpului.
1. Stadiul oral : 1 an : sugarul caută plăcerea prin activităţi orale (suptul, muşcatul);
2. Stadiul anal : 2 ani : controlul intestinelor şi la vezicii urinare ;
3. Stadiul falic : 3-5 ani : conştientizarea sexuală iniţială. Este un moment integrat în
dialectica complexului lui Oedip : tendinţa copilului spre un ataşament puternic faţă de
părintele de sex opus şi de a dezvolta o rivalitate ostilă faţă de celălalt. Conflictul se rezolvă
prin identificarea cu părintele de acelaşi sex.
4. Stadiul latenţei : 5 ani – pubertate : sexualitatea scade în importanţă, creşte
dezvoltarea fizică şi intelectuală ;
5. Stadiul genital : revenirea la viaţă a energiilor sexuale (schimbările hormonale). În
contrast cu stadiul falic, scena este acum pregătită pentru o sexualitate mai matură, implicând
împărtăşirea cu altcineva.
Erik Erikson introduce în stadiile dezvoltării psihosexuale ale lui Freud o mai mare
conştienţă a contextului social şi o explicare a lui, redefinind procesul ca unul de dezvoltare
psihosocială.El s-a concentrat asupra dezvoltării socializării ca proces continuu şi a descris
stadii suplimentare ale dezvoltării.
B. Teoria cognitivă : J. Piaget. În timp ce Freud s-a concentrat aproape exclusiv pe
aspectul afectiv al socializării, J. Piaget (1896-1980) a fost preocupat de zona dezvoltării
cognitive.
Punctul lor de vedere comun este că procesul de dezvoltare se realizează contiuu
printr-o serie de stadii universale, care-şi au rădăcinile în biologie.
Piaget susţine că dezvoltarea cognitivă are loc în 4 stadii :
1. Stadiul senzorial.motor : 1 1/2 de viaţă
- copiii învaţă prin simţuri, prin contactul fizic cu lumea ; lumea lor este cea a
experienţelor fizice directe a mediului înconjurător ; nu folosesc simboluri, nu se pot angaja
într-o gândire superioară.
2. Stadiul preoperaţional : 18 luni – 7 ani
- acum se dezvoltă capacitatea de a folosi simboluri (îndeosbei limbajul) ;
- încep să întâlnească lucruri pe care nu le văd sau nu le ating ;
- poate face tot mai mare deosebiri între realitate şi fantezie ;
- totuşi au o perspectivă egocentrică : le este greu să vadă din perspectiva altuia (a
înţelege că un prieten plânge pentru că nu vrea să-i dea o jucărie este greu, pentru ei, aproape
imposibil);
În concepţia unor autori, acest stadiu include în sine următoarele 6 perioade :
- cea a exerciţiilor reflexe (0 - 1 lună) ;
- cea a primelor adaptări dobândite şi a relaţiilor circulare primare (1-5 luni) ;
- cea a reacţiilor secundare şi a procedeelor de a face să dureze spectacolele interesante
(5-9 luni);
- perioada coordonării schemelor secundare şi a aplicării lor la situaţii noi (9-12 luni);
- a reacţiilor circulare terţiare şi a descrierii de mijloace noi prin experimentare activă
(12-18 luni);
- a invenţiei de mijloace noi prin combinare netală.
3. Stadiul operaţional concret : 7-11 ani.
- se dezvoltă capacitatea de a folosi logica şi de a aprecia perspective alternative;
- logica le permite înţelegerea cauzelor şi a efectelor ;
- gândirea tinde să rămână mai mult legată de concret decât de idei abstracte ;
- încep să înţeleagă şi perspectiva altora, puncte de vedere alternative, este un pas
înainte în dezvoltarea socială.
4. Stadiul operaţional formal (12 ani )
- încep să gândească abstract ;
- nu numai că pot compara posibilitatea punctelor de vedere alternative, ci îşi şi pot
imagina care sunt acelea ;
- încep să depăşească limitările timpului şi ale spaţiului, pentru a vizualiza cu
exactitate un viitor şi locuri pe care nu le-au văzut.
Piaget a crezut că vârstele exacte la care copiii trec prin aceste stadii variază de la un
copil la altul şi de la o societate la alta.
Kohlberg (1969) elaborează o teorie despre dezvoltarea morală în 4 stadii.
C. Interacţiunea simbolică – . Fondatorul aceste perspective este G.H. Mead (1863-
1931), şi împărtăşeşte, în general, acelaşi punct de vedere ca şi Watson. Mead şi-a numit
metoda “behaviorism social” şi spre deosebire de cel dintâi, acordă o pondere însemnată
înţelegerii proceselor cognitive care duc la comportamentul vizibil. Mead a explorat
dezvoltarea şi organizarea sinelui. L-a interesat rolul acestuia în polarităţi ca libertate-control,
schimbare-stabilitate, creativitate-comportament.
Sinele este trăsătura centrală a modului de abordare simbolic-interacţionist al
socializării.
Dezvoltarea sinelui (sentimentul de sine). Sinele se dezvoltă din experienţa socială
datorită capacităţii individului de a-şi vedera acţiunile din perspectiva altora. Acest lucru este
posibil datorită limbajului care ne permite să fim atât obiectivi cât şi subiectivi în acelaşi timp.
În timp ce vorbim cu alţii, ne auzim ce spunem (aşa cum se aud şi ei) şi putem reacţiona la
acele afirmaţii (aşa cum reacţionează şi ei). În acele situaţii suntem atât subiectul (persoana
care “acţionează”) cât şi obiectul acţiunii (una din persoanele care “recepţionează”).
În esenţă, susţine Mead, noi dezvoltăm un sine prin luarea rolului celuilalt şi prin reflectarea
asupra noastră ca obiecte. Aceasta părere despre sine pune accentul principal pe contextul
social în raport cu biologia.
În contrast cu Freud şi Piaget, Mead nu a văzut acest proces producându-se printr-o
serie de stadii legate de vârstă. El a văzut devenirea sinelui spre o tot mai mare complexitate
ca rezultat al cercului experienţei sociale care se extinde tot mai mult. Totuşi, el distinge între
dezvoltarea care are loc înainte şi după folosirea limbajului.
În perioada preverbală, interacţiunea este rudimentară. Copiii nu fac distincţii între
ceea este sine şi ceea ce nu este. Comunicarea depinde de alţii, care “interpretează” (atribuie
sensuri) acţiunile copilului mic şi le etichetează cu ajutorul simbolurilor verbale.
Perioada verbală se caracterizează prin dezvoltarea capacităţii de a înţelege şi a folosi
comunicarea simbolurilor. Facultatea cognitivă se dezvoltă tot mai mult prin interacţiunea
socială. Joaca este prima formă a acestei interacţiuni. Prin joc, învaţă să ia rolul altuia, învaţă
că există diferite roluri sociale, fiecare având o perspectivă diferită. Mai târziu, prin
intermediul jocului organizat, se dezvoltă facultatea de a înţelege legăturile între roluri
multiple şi de a-şi considera propriile roluri ca parte a unui sistem. (Ex : echipa de football).
Copiii învaţă să ia rolurile altora şi să reflecteze la propriile acţiuni din perspectiva acestui rol.

Tipuri de socializare
Socializarea este un proces interactiv de comunicare, ce presupune luarea în
consideraţie atât a dezvoltării individului cât şi a influenţelor sociale, respectiv modul
personal de receptare şi interpretare a mesajelor sociale şi dinamica intensităţii şi conţinuturile
influenţelor sociale.
Socializarea presupune învăţare socială ca mecanism fundamental de realizare a
persoanei, finalizându-se în asimilarea individului în grupuri. Ea se poate clasifica după mai
multe criterii :
a. în funcţie de finalitatea urmărită, se distinge între socializarea adaptativă
(integrativă) şi anticipatoare.
Socializarea adaptativă – conduce la formarea acelor capacităţi care facilitează
integrarea, participarea şi realizarea socială a unor activităţi într-un cadru instituţional dat ;
Socializarea anticipativă – constă în asimilarea acelor norme, valori care facilitează
integrarea într-un cadru organizaţional viitor. Ea poate conduce individul la situaţii de conflict
valoric sau normativ. Socializarea anicipativă susţine R.K. Merton, este determinată de
“conformismul social faţă de valorile unui grup de referinţă, diferit de grupul de apartenenţă”.
El consideră că disputa dintre concepţiile “pasiviste” şi cele “activiste” asupra socializării
pare să se întemeieze pe o falsă problemă şi, pentru a demonstra aceasta, sociologul american
a elaborat paradigma socializării anticipative.
Conceptele centrale ale acestei paradigme sunt grupul de apartenenţă şi grupul de
referinţă. Primul desemnează reuniunile de indivizi care satisfac următoarele trei condiţii :
1. Indivizii respectivi se află într-o interacţiune continuă.
2. Ei înşişi se definesc ca membrii ai gupului.
3. Cei care nu participă la interacţiune îi definesc, de asemenea, ca membrii ai
grupului. Grupul de referinţă reprezintă “punctele de comparaţie la care se referă o proporţie
suficient de importantă de indivizi care aparţin unei categorii sociale, cu scopul de a defini
situaţia care caracterizează respectiva categorie socială”.
Intensitatea socializării este maximă în copilărie sau în perioada de tranziţie de la un
stadiu de viaţă la altul. Dar ea se realizează pe tot parcursul vieţii … Corelate ale socializării
sunt procesul de desocializare şi resocializare (socializarea secundară).
Desocializarea presupune izolarea fizică şi socială a unei persoane, ruperea ei de
contextele sociale care i-au satisfăcut nevoile de interacţiune şi i-au sprijinit statusurile
adoptate în vederea eliminării modelelor de interacţiune şi comportament anterior însuşite.
Resocializarea este concomitentă cu desocializarea şi constă în orientarea învăţării
sociale şi controlului social către asimilare şi manifestări de comportament compatibile cu
tabla de valori şi atitudini specifice noului sistem integrator. Eficacitatea ei depinde nu numai
de receptivitatea individului, ci şi de intensitatea controlului social exercitat de noua agenţie
de socializare şi de gradul de eliminare a factorilor gratificării anteriori.
Resocializarea poate fi :
- voluntară (convertire religioasă, supunerea voluntară la psihoterapie), scopul ei fiind
înlocuirea identităţii, a valorilr cu unele noi, schimbarea comportamentului
- involuntară (“reeducare”, “spălarea creierului”, în închisoare, spitale psihiatrice) şi
presupune instituirea unui control total şi permanent asupra persoanei (zilnic, în fiecare clipă).
Unii sociologi consideră că resocializarea este un proces de reorientare şi remodelare a
personalităţii individului deviant, de reeducare a acestuia în raport cu normele de conduită
socialmente acceptabile. Ea presupune schimbări fundamentale în comportamentul şi conduita
individului, implicând abandonarea unui mod de viaţă şi adoptarea (“învăţarea” ) altuia, prin
dirijarea comportamentului individului deviant spre scopurile sociale dorite şi permise în
societate.
Această “rupere cu trecutul” se realizează deseori printr-un control total asupra
individului deviant, suprimarea statusurilor din trecut, sancţiuni şi mijloace punitive etc.
Pentru ca individizii cu “deficienţe de socializare” să nu dobândească, pe parcurs, o
“identitate delincventă”, resocializarea trebuie să creeze individului noi raporturi de referinţă,
noi trăiri, atitudini, comportamente.
Fiind un fel de proces de convertire, în cadrul căruia se intenţionează schimbarea
normelor, valorilor şi convingerilor individului deviant, prin inculcarea celor dezirabile din
punct de vedere social, resocializarea este doar unul dintre mijloacele de control ale
comportamentului marginal sau delincvent pe care societatea, grupul sau organizaţia le au la
dispoziţie, în afara aşa-numitelor sancţiuni punitive.
În literatura de specialitate, întâlnim şi opinii care susţin că în adevăratul sens al
termenului, resocializarea de fapt nu există ; în decursul vieţii sale, fiecare individ este expus
unor influenţe diverse, care provin din partea familiei, educaţiei şcolare, profesiuni, grupului
de prieteni, toate acestea constituind aspecte ale procesului de socializare. Datorită acestor
influenţe variate, individul achiziţionează treptat norme şi reguli de comportament, astfel încât
el se socializează oricum, dar nu îşi va elabora neapărat conduite socialmente dezirabile. În
esenţă, “resocializarea constă în dirijarea spre scopuri socialmente dorite, atunci când la
anumiţi indivizi socializarea a fost stagnată şi, iniţial, greşit orientată”.
Nevoia de socializare după copilărie rezidă în faptul că, pe parcursul vieţii :
1. obţinem noi şi diferite statute, jucăm noi roluri (profesionale, maritale), deci trebuie
să învăţăm cerinţele noilor roluri;
2. apar schimbări sociale care modifică normele, deci trebuie să învăţăm noile norme
(exemplu, rolul asociat statutului de femeie s-a schimbat în ultimii 20 de ani) ;
3. între teoria normelor, valorilor (învăţată în copilărie) şi practica acestei teorii este o
distanţă care trebuie înţeleasă, învăţată.
Socializarea după copilărie presupune trecerea de la dependenţă la autonomie şi apoi
influenţă asupra altora (Goodman).
Mulţi gânditori au încercat să analizeze raportul dintre socializare şi libertate. Ei s-au
întrebat mai întâi dacă o socializare reuşită reduce gradul de libertate al individului?
Wrong (1961) susţinea că socializarea nu este niciodată completă, deci nu poate
anihila libertatea individului. Mead afirma că oamenii renunţă la o oarecare libertate, dar
câştigă avantajul relaţiilor sociale. “Eu” şi “mine” (aflaţi în interiorul sinelui) reprezintă un
echilibru între nevoile societăţii şi nevoile individului. Perspectiva interacţionist-simbolică
este că eu şi mine nu sunt inerent în conflict (aşa cum sugera perspectiva psihanalitică despre
“id” şi “supraeu”). Una nu reduce automat şi complet libertatea celeilalte. Oamenii combină
în mod personal diferite experienţe de socializare. Socializarea nu poate înnăbuşi complet
libertatea individului. Oamenii sunt liberi să aleagă între diverse alternative. Socializarea
presupune nu numai adaptarea la norme, valori. Omul este capabil şi să schimbe valorile,
normele perimate Socializare poate fi autoritară (putând îmbrăca forma îndoctrinării) sau
democratică (situaţie în care gradul de libertate al individului este maimare).

Agenţii socializării
Deşi în bună parte socializarea coincide cu procesul educaţiei, sfera ei de cuprindere
este totuşi mai vastă, atât sub aspectul conţinutului cât şi al obiectivelor sale. Socializarea se
realizează prin intermediul mai multor “agenţi” aşa cum ar fi : familia, şcoala, grupul de
prieteni, diferite instituţii (economice, socio-culturale, politice) precum şi de mass-media. Ea
începe încă din copilărie, odată cu exersarea primelor interacţiuni şi experienţe sociale
(socializare primară) şi continuă pe tot parcursul vieţii de adult, odată cu dobândirea de
statusuri şi roluri succesive (socializare continuă).
În copilărie, predomină influenţele socializatoare exercitate de părinţi şi grupul de
prieteni. Mai târziu, influenţa exercitată de şcoală, de mass media şi alte instituţii sociale vor
completa, modifica capacităţile dobândite în cadrul socializării de bază (primare).
1. Familia este prima şi o continuă lume socială pentru copil. Ea îi oferă relaţii intime,
durabile, ea îl învaţă limba, vorbirea … Ea este cea care asigură identitatea socială iniţială a
copilului în raport cu rasa, religia, clasa socială, genul. Şansele generale în viaţă (sănătate,
educaţie, profesie, sunt influenţate de familie). Kohr (1963-1977) susţinea că interacţiunea
între părinte şi copil diferă de la o clasă socială la alta, datorită valorilor diferite pe care le
insuflă părinţii care aparţin unor clase sociale diferite.
2. Şcoala – este cea care mai târziu oferă informaţii, deprinderi, valori utile pentru
societate. Azi ne putem pune problema în ce măsură, în România, şcoala este ea conştientă de
rolul pe care îl are în socializarea tinerilor. Rolurile nu sunt intime, ci formale, oficiale;
profesorul este cel care supraveghează “ce face copilul” nu “cine este copilul” ; uneori, şcoala
este o experienţă nouă şi dificilă pentru aceştia din urmă. În şcoală învaţă multe deprinderi de
interacţiune interpersonală, învaţă să împartă cu alţii, să rezolve pe rând diferite sarcini, să se
compare cu egalii lor.
3. Grupa de vârstă (egali în statut : vârsta, statutul social general). Poziţia socială în
familie este automată (moştenitor), în grupele de vârstă trebuie câştigată. În familii şi în
şcoală, socializarea este planificată, gândită ; în grupele de vârstă ea are loc fără planificare.
Într-un fel, şcoala şi grupele de vârstă slăbesc legăturile copilului cu familia (iniţial
atotcuprinzătoare); ele asigură modele suplimentare (uneori alternative, pentru
comportamente, uneori valori , norme …).
4. Mass-media. Dacă ceilalţi trei factori ai socializării sunt implicaţi în contactul
interactiv şi personal, mass-media nu este. În acest caz, comunicarea este indirectă, mediată
Televiziunea are cea mai mare influenţă, prin opiniile pro şi contra pe care le aruncă în
discuţie referitor la diferite probleme. Ea este considerată cea mai atractivă sursă de
informare, divertisment, culturalizare, formare de opinii etc. (aparatele video, muzica etc., la
fel). În prezent, există o mişcare pentru a marca discursurile şi casetele potenţial dăunătoare
pentru procesul de socializare a copiilor şi al tinerilor.

Persuasiunea coercitivă – formă specifică de resocializare involuntară


Persuasiunea coercitivă este o tehnică de manipulare, în care se află în joc pârghii de
convingere de natură psihologică şi sociologică. Se caută convingerea subiectului prin
învăţarea şi adoptarea unor seturi de atitudini, credinţe şi comportamente intenţionate de
propagandist. Un exemplu l-au constituit tehnicile de spălare a creierelor din anii ’50, care
supralicitau stressul, factorul psihologic şi forţa fizică (prin încarcerare, abuz psihic sau
pistolul la tâmplă sau candidatul manciurian). Mai târziu, metodele de persuasiune coercitivă
au devenit mai subtile, mai nuanţate, putând convinge fără utilizarea forţei fizice.
Conceptul de persuasiune coercitivă a fost prima oară utilizat în încercarea de a
înţelege comportamentul colaborativ al prizonerilor de război, care au fost supuşi la
interogatorii şi îndoctrinări în timpul celui de al doilea război mondial şi mai ales în timpul
conflictului coreean (Schein, 1956, 1961).
Majoritatea prizonierilor raportau că erau convinşi de inocenţa lor, că nu aveau nici o
idee despre ce vorbeau interogatorii. Dacă presiunea devenea destul de severă, ei erau dispuşi
să semneze false confesiuni, să se angajeze într-o atitudine colaborativă şi să permită a fi
folosişi în activităţi de propagandă, dar nu şi-au acceptat niciodată vina. Studiile lui Lifton
(1956) şi Schein (1961) au arătat că a existat un număr considerabil de civili (studenţi, oameni
de afaceri, misionari şi diferiţi membrii ai ordinelor religioase), care au trăit în China şi care s-
au întors după mai mulţi ani de închisoare recunoscându-şi vina, spunând că au fost spioni şi
criminali şi exprimându-şi “gratitudinea” faţă de cei care-i capturaseră, pentru că i-au tratat
blând, explicându-le gravitatea crimelor lor (Lifton, 1956, Schein, 1961). Ei au trebuit să
treacă printr-un proces generativ de învăţare. Ceea ce l-a făcut generativ mai mult decât
adaptativ, a fost că repatriaţii ajunseseră să creadă într-adevăr în vina lor şi mulţi dintre ei au
muncit în locul temnicerilor lor, transmiţând mesajul şi altora, după cei ei fuseseră eliberaţi şi
erau “liberi să gândească orice voiau”.
Esenţa procesului de persuasiune coercitivtă a fost de a creea o situaţie în care mai
multe condiţii s-au obţinut simultan :
a. prizonierul a fost închis cu o sentinţă imprecisă, rostită de temnicer (“nu vei scăpa
de aici până nu vei face o confesiune sinceră şi nu vei accepta vina ca spion şi criminal şi nu
vei recunoaşte că valorile tale burgheze sunt un pericol inerent pentru poporul comunist”);
b. prizonierul a fost pus într-un grup cu alţi prizonieri care erau mult mai avansaţi în
procesul de învăţare ;
c. grupul a fost răsplătit pe baza progresului total. Numai dacă toţi membrii învăţau
“noul punct de vedere”, grupul beneficia de mai multe privilegii şi i se reduceau pedepsele;
d. noul punct de vedere a fost prezentat în mai multe feluri: personal, de către interogator, prin
lectură, materiale publicate şi prin grupuri de membrii mai avansaţi în discuţia informaţională;
e. principalul mijloc pentru învăţarea şi evaluarea gradelor studiului era confesiuena
scrisă şi autocritica, ce a fost cerută ca o activitate obişnuită şi a servit la stimula prizonierul
să regândească acţiunile lui trecute şi să înceap să le evalueze dintr-un nou punct de vedere.
f.Orice indiciu că prizonierul a început să înţeleagă noul punct de vedere sau noile
concepte a fost răsplătit imediat şi, pe de altă parte, oice indiciu de nesinceritate sau
superficialitate în procesul de înţelegere a fost sever pedepsit ;
g. Comunicările care, într-o manieră sau alta întăreau punctul de vedere vechi sau care
aminteau prizonierului de legăturile lui cu vechii prieteni sau grupuri de referinţă, au fost
interzise. Poşta de acasă era predată doar dacă avea veşti proaste, ca de exemplu faptul că o
soţie voia să divorţeze sau că un prieten drag murise;
h. Presiunile psihice de toate felurile în care privarea de somn era cea mai puternică,
erau aplicate constant pentru a slăbi puterea psihicului prizonierului. “Tortura” era folosită
numai ca pedeapsă pentru nesinceritate sau pentru lipsă de dorinţă de a învăţa ;
i. Siguranţa psihologică a prizonierului era conferită de către tovarăşii săi, avansaţi în
procesul de reeducare, care-l puteau sprijini în efortul lui de învăţare.
Lawrence Wollershein (1991) aprecia că există un număr de şapte tehnici de
persuasiune coercitivă clasică, care se întrepătrund şi se completează reciproc :
- Creşterea confuziei mentale şi a susceptibilităţii individului pentru a-l face să se
creadă mai slab, mai neputincios. Se face prin hipnoză, prin reeducarea odihnei şi a
somnului,prin restricţii alimentare drastice (a caloriilor şi a proteinelor), prin excesiva repetare
a activităţilor simple, prin repetata prezentare audio, video, tactilă a unui obiect sau a unei
persoane pentru a se fixa în memorie şi în subconştient. Un factor favorizant este distrugerea
puterii de concentrare prin discursuri monotone.
- Aplicarea unor pedepse grele non-violente. Tehnicile des folosite sunt umilirea,
pierderea priveilegiilor, izolarea socială, degradarea bruscă a statutului social,
inducerea anxietăţii şi a sentimentului de vinovăţie. Paradoxal, anumite premieri pot întării
aceste metode. Un zâmbet, o strângere de mână, o apreciere pot duce la confuzie şi supunere
faţă de “fratele mai mare” sau “tătuca”. Aceste premieri se folosesc în funcţie de context.
- Promovarea izolării sociale. Se face prin controlul timpului, a mediului social şi a
resurselor de suport social ale individului (familie, grup de prieteni, instituţii ostile acţiunii
propagandistuui). Se facilitează, de asemenea, prin absorbirea individului într-un grup de
acţiune cu program de persuasiune coercitivă ce-i manipulează lecturile, îi schimbă
perceperea evenimentelor şi a experienţelor, precum şi a trecutului (prin atacul valorilor şi al
credinţelor trecute) şi se caută consumul timpului acestor indivizi în grupuri de persuasiune
coercitivă, astfel încât afectarea timpului familiei, grupurilor de cunoscutţi etc. să devină o
povară, o suprasarcină
- Atacul concepţiei despre sine şi a viziunii asupra lumii. Este cea mai eficientă
tehnică. Se foloseşte metoda deselor şi amănunţitelor confesiuni şi istorisiri ale trecutului unei
persoane pentru a se creea sentimentul de culpabilitate şi pentru a se destabiliza, a se diminua
sinele şi trecutul, conştientizarea realităţii şi mecanismul psihologic de apărare. Acest asalt
psihologic forţează individul să-şi reinterpreteze istoria vieţii şi să adopte o nouă vziune
asupra cauzalităţii evenimentelor. Cel în cauză este convins treptat că trecutul său, fostele
credinţe, fosta familie, fostul grup de prieteni şi cunoscuţi sunt elemente negative. Se caută
inducerea ideii că supravieţuirea lui ca individ este posibilă numai în cadrul grupului de
persuasiune coercitivă.
- Susţinerea intensă şi frecventă a atacurilor la încrederea în sine a individului. Se
intensifică, astfel, crearea sentimentului lipsei de putere. Desele plângeri şi critici la adresa
subiectului sunt manevrate în aşa manieră încât se induce ideea că sistemul are mereu dreptate
şi că individul fără sistem mereu greşeşte.
- Manipularea informaţiei şi a limbii. Informaţiile fără suport sau cele ce dau naştere la
idei opuse sunt evitate când se intenţionează îndoctrinarea. Inteligentul amestec de minciună
şi adevăr poate fi folosit în evitarea descoperirii falsităţii informaţiilor. Se creează un limbaj
(“de lemn”) artificial de grup, noi reguli de comunicare precum şi noi câmpuri de subiecte
permise şi nepermise. Se dihotomizează realitatea prin “bun, conştient, minunat - al nostru” şi
“rău, inconştient, ignorant – al lor”. Această tehnică împiedică gândirea independentă,
descoperirea decepţiilor, tendinţa de revoltă, menţinând un sistem închis de logică şi o stare de
dezinformare. Această tehnică sugestiv prezentată în celebra carte a lui Orwell – “1984” –
arată cum cuvintele ce-şi modifică sensul reuşesc să modifice şi acţiunile rezultate din ele.
- Folosirea ameninţărilor de tip secular (“ceva rău ţi se va întâmpla de nu vei fi cu
noi”). Constă în utilizarea de atitudini, credinţe sau consecinţe ale comportamentului care sunt
direct ameninţătoare sau care duc la inocularea convingerii că o pedeapsă severă este
iminentă. Exemple de acest fel de ameninţări de tip secular sunt : afecţiuni fizice sau mentale,
dependenţă de narcotice, colaps economic, eşecul social, divorţ, ostracizare socială etc.
Aceste şapte tehnici, combinate în mod efectiv produc o influenţă coercitivă pe plan
psihologic şi sociologic şi duc la modificări puternice în comportament.
Relativ la rezultatele persuasiunii coercitive, putem spune că ele sunt metode eficiente,
dar nu în toate cazurile infailibile, imbatabile. Eficacitatea lor depinde de experienţa de viaţă,
bagajul biologic, genetic şi psihologic al subiectului, de durata şi severitatea metodelor
persuasiunii coercitive aplicate. Aceste şapte metode trebuie să fie “orchestrate” pentru a da
maximum de efect, fără a produce psihoze. Pentru a ajuta subiectul să se adapteze, aplicarea
acestor tehnici trebuie să se facă în condiţiile respectării următoarelor reguli :
- paşi mărunţi, pentru a se evita perceperea schimbărilor efectuate la nivelul
personalităţii şi aprecierii realităţii ;
- inducerea ideii că doar prin acceptarea noilor sisteme de valori şi credinţe se reduce
mai mult sau mai puţin presiunea din exterior ;
- mutarea subiecţilor în grupuri ale persuasiunii coercitive în care să nu se realizeze
adevăratele scopuri ale persuasiunii. Când se identifică exact forţa de presiune, pot apărea
reacţii puternice de opunere. Într-un grup de “prieteni şi aliaţi”, subiecţii sunt mai uşor de
îndoctrinat.
Tehnicile persuasiunii coercitive trebuie să fie aplicate concentrat şi permanent, pentru
a nu se acorda timp pentru reorganizarea noilor idei induse, pentru întrebări periculoase.
Se va acorda o atenţie deosebită cultivării , promovării ideii că schimbările survenite la
nivelul personalităţii şi aprecierii realităţii exterioare sunt rezultatul unui proces intern,
“pentru binele subiectului şi liber alese de subiect” (schimbări voluntare).
Structura socială

Oamenii nu se comportă întâmplător : în anumite situaţii se comportă într-un anume


fel, în altele, în alt fel. Putem vorbi, deci, despre existenţa unui tipar al comportamentelor
noastre. Acesta este determinat nu numai de specificul cultural, ci şi de elementele structurale
ale societăţii, respectiv statutul, rolul, grupurile, organizaţiile, instituţiile sociale şi
comunitatea. Conceptele care delimitează elementele structurale ale societăţii nu sunt în mod
riguros separabile de noţiunile care privesc funcţionarea grupurilor umane. Opoziţia dintre o
statică socială şi o dinamică socială, prezentată adesea ca fundamentală de către pionierii
sociologiei, mai târziu, a fost catalogată, pe drept cuvânt, ca artificială şi chiar periculoasă, în
măsura în care ea tinde să inducă ideea că ar putea exista societăţi pur inerte, a căror punere în
mişcare ar fi – în acest context – pur aleatorie. Ori, este evident că una din proprietăţile
principale a universului uman este continua evoluţie. Dacă vom avea grijă, însă, să precizăm
că avem de-a face cu un principiu pur metodologic, cu o modalitate de a clasa lucrurile fără a
le izola unele de altele, atunci nu va mai exista nici un inconvenient pentru ca cele două
maniere de a observa, căuta, înţelege fenomenul social (aceea care-l prezintă ca pe un
ansamblu de “unităţi” analizabile şi aceea care-i demonstrează funcţionarea) să se succeadă şi
completeze reciproc. Pentru a înţelege funcţionarea sistemului social trebuie să considerăm
mai întâi că avem de-a face cu “unităţi” sau totalităţi în interiorul cărora indivizii umani se
inserează şi, în consecinţă, trebuie să începem prin a studia care poate fi locul lor, locul
fiecăruia în ansamblul social. “Pentru a realiza acest lucru, extrem de preţioase sunt noţiunile
de statut şi rol ”, situate la intersecţia dintre sociologie - ca ştiinţă de sine stătătoare - şi
psihologia socială. Din cunoscutele definiţii propuse de Jean Stoetzel deducem că cele două
noţiuni sunt distincte una de cealaltă, dar complementare : “ dacă luăm ca centru al
observaţiei noastre individul, locul pe care-l ocupă determină statutul şi rolul său, statutul său
este ansamblul comportamentelor la care el se poate aştepta în mod legitim din partea
celorlalţi, rolul său este ansamblul comportamentelor la care ceilalţi se aşteaptă în mod
legitim din partea sa”.
A) Statutul
În vorbirea curentă, prin statut se înţelege un nivel de prestigiu, de bogăţie sau putere.
Sociologii folosesc termenul în înţelesul de poziţie a unei persoane într-o reţea de relaţii
sociale, statutul de decan (sau de director de şcoală) se referă la o poziţie în sistemul de
învăţământ la fel ca şi cel de elev sau de student. Statutele de mamă, bunică, fiică, nepoată
etc. indică poziţia persoanei în familie. Raymond Boudon şi François Bourricaud remarcau
faptul că poziţia într-o reţea de relaţii poate avea două dimensiuni : orizontală şi verticală.
Dimensiunea orizontală desemnează interacţiunile reale şi posibile pe care individul le are cu
alte persoane situate la acelaşi nivel social. Dimensiunea verticală se referă la contactele cu
persoanele situate într-o poziţie superioară sau inferioară pe scara ierarhiei sociale. În
concepţia lor, statutul se defineşte ca un sistem de interacţiuni egalitare şi ierarhice pe care
individul le are cu ceilalţi membrii ai grupului din care face parte.
Mai întâi, termenul de statut a fost utilizat în filosofia socială semnificând puterea de care
dispune o persoană, suma drepturilor şi îndatoririlor sale. Sociologul francez Emile Durkheim
în renumita sa lucrare “De la division du travail social” (1893) a aprofundat analiza anomiei
prin perturbarea, dereglarea ierarhiei de statut. Ceva mai târziu, (1921) sociologul german
Max Weber folosea termenul în înţelesul de prestigiu social.
În lucrarea “The Study of Man” (1936), de pe poziţiile antropologiei culturale, Ralph
Linton acorda noţiunii de status înţelesul de colecţii de drepturi şi de datorii generate de locul
ocupat de individ în societate. El, împreună cu Talcott Parsons (1902-1979) şi alţii atrag
atenţia asupra distincţiei dintre statusurile atribuite pentru care individul nu a optat în mod
expres, care i-au fost conferite de societate sau grupul din care face parte şi statusurile
dobândite, pe care el, cel puţin teoretic le-a ales, care depind de calităţi asupra cărora
individul are un oarecare control. Printre cele dintâi se află statutele legate de condiţiile
biologice sau geografice (vârstă, rasă, sex, naţionalitate etc.). Oamenii nu pot, iniţial, să-şi
aleagă sexul, rasa, etnia, religia şi chiar clasa socială. Pentru statutele dobândite putem
enumera statutele profesionale (medic, profesor etc.) statutele maritale (soţ, soţie), statutele în
cadrul grupurilor informale (prieten). Acestea, de regulă, sunt funcţii ale opţiunilor
individuale, deşi constrângerile sociale pot restrânge evantaiul posibilităţilor accesibile.
În unele societăţi, cum ar fi de exemplu regimul castelor, statutele atribuite depăşesc
cu mult limitele biologico-geografice deoarece, chiar şi profesiile sunt strâns legate în mod
obligatoriu de originea familială (fiii învaţă şi practică meseria tatălui). Într-un fel, problema
mobilităţii sociale priveşte marja dintre ceea ce este atribuit şi ceea ce este dobândit.
Sociologia face şi distincţia dintre statusul actual şi statusul latent. Statusul actual
susţine R. Linton este pus în evidenţă de situaţia socială concretă. De exemplu, un individ
apare ca muncitor când îl observăm în viaţa sa profesională (în timpul lucrului, în instituţia în
care îşi desfăşoară activitatea). Acest lucru nu-l împiedică să aibă în acelaşi timp alte statute
(tată de familie, de exemplu), care sunt în această circumstanţă latente. Statutele latente sunt,
deci, statutele neactualizate dar posibil de evidenţiat în alte situaţii sociale.
Fiecare om are mai multe statute sociale ce alcătuiesc aşa numitul set de statute ale
persoanei. Profesoară, mamă, fiică, ortodox, prieten, femeie, româncă etc sunt statute care se
pot aplica uneia şi aceleşai persoane. E. K. Wilson (1966) a grupat statutele în trei mari
categorii : biologice, familiale şi extrafamiliale (profesionale, economice, culturale). Statutele
profesionale se pot clasifica, la rândul lor, în statute formale (oficiale, conform cu
organigrama) şi informale (dobândite pe baza caracteristicilor psihice ale persoanei).
În cadrul constelaţiei pe care o alcătuiesc, nu toate statutele au aceeaşi importanţă. De
multe ori, avem de-a face cu un statut principal, un statut cheie, care joacă un rol foarte
important în interacţiunile noastre sociale, precum şi în identităţile noastre sociale. În
societăţile arhaice, deseori statutul religios şi de vârstă a reprezentat statutul cheie al
individului.
În societăţile moderne, se pare că în mod frecvent statutul profesional reprezintă
statutul principal. Observăm că statutele cheie diferă de la o societate la alta. Dacă în mod
tradiţional statutul profesional al unui bărbat era extrem de important atât pentru sentimentul
său de sine cât şi pentru relaţiile sale cu ceilalţi, astăzi, bărbaţii încep să acorde tot mai mult
timp familiei cu alte cuvinte, îşi împart timpul între carieră şi familie. Dacă în mod tradiţional
statutul principal al femeii este cel de familie, astăzi, deoarece tot mai multe femei exercită o
anumită profesie, statutul lor profesional devine din ce în ce mai important pentru ele.
Pierderea unui statut principal poate produce sentimente de frustraţie şi poate tulbura
sentimentul de identitate pe care persoanele în cauză l-au încercat de-a lungul multor ani. Este
cazul pierderii statutului de muncă atunci când oamenii se pensionează sau al modificării
esenţiale (percepută tot ca o pierdere) a statutului de părinte, atunci când copiii se
maturizează, devin independenţi, îşi întemeiază propriile familii.
Statutele parţiale ale unei persoane pot fi congruente sau incongruente, cele de pe
urmă, generând conflicte interstatus aşa cum ar fi acelea dintre statusul profesional şi statusul
familial. Există însă şi statusuri care sunt generatoare de conflicte prin însăşi natura lor.
Sociologia organizaţională a evidenţiat faptul că poziţiile ierarhice intermediare generează
conflicte interstatus. Mergând pe acelaşi filon, Wilson arată că aceste conflicte sunt relativ
frecvente în statusurile flotante între două extremităţi ale unui sistem ierarhic, cu alte cuvinte
în rolurile legate de statusurile intermediare. Astfel, maistrul se poate simţi mai aproape de
muncitori sau mai aproape de manager, subofiţerul se poate situa fie lângă ofiţer, fie lângă
soldaţi, asistenţii universitari se pot simţi mai solidari cu decanul sau dimpotrivă, cu studenţii
etc. Este renumită ancheta5 realizată la Universităţile Harvard şi Radcliffe asupra studenţilor
însărcinaţi cu responsabilitatea de a supraveghea examenele, fapt ce le-a conferit un statut
intermediar între colegii lor şi administraţia universităţii. Respectivii “supraveghetori” au fost
întrebaţi ce ar face dacă ar vedea că un student trişează la examen, copiind din notiţele sale. Li
s-a dat posibilitatea să aleagă între următoarele cinci conduite posibile:
1. Îl dă afară imediat pe vinovat şi îl denunţă ;
2. Îi permite să termine examenul, după aceea îi confiscă notiţele şi îl denunţă ;
3. Îl roagă să se retragă, să abandoneze examenele şi nu-l denuţă decât dacă refuză ;
4. Îi ia notiţele, îl lasă să-şi termine lucrarea şi nu-l denunţă;
5. Se preface că nu remarcă frauda.
Subiecţii investigaţi trebuiau apoi să spună care era, după părerea lor, conduita pe care
colegii lor ar fi aprobat-o şi care era cea aprobată de autorităţi. Răspunsurile au indicat faptul
că autoritatea ar fi aprobat conduita cea mai severă şi colegii cea mai indulgentă. În 28 %
dintre cazuri, subiecţii chestionaţi au arătat că această situaţie îi pune într-un conflict de roluri,
în imposibilitatea de a se conforma în acelaşi timp celor două tipuri de cerinţe (ale studenţilor
şi ale administraţiei).
Doar 11% dintre respondenţi au considerat că situaţia respectivă nu creează nici un fel
de probleme, una şi aceeaşi soluţie fiind aprobată în acelaşi timp şi de studenţi şi de autorităţi.
Pentru 61% , adică majoritatea, exista cu certitudine o diferenţă între aşteptările autorităţilor şi
cele ale studenţilor ; dar o soluţie de compromis putea fi găsită. După părerea subiecţilor
investigaţi, cea de-a treia variantă de răspuns părea a fi cea mai bună soluţie pentru a obţine în
final, atât aprobarea colegilor, cât şi a conducătorilor universităţii.
În opina lui Wilson, oamenii apelează în mod constant la astfel de compromisuri
pentru a regla conflicte între atitudini divergente. De altfel, integrarea socială depinde şi de
capacitatea membrilor societăţii de a minimaliza incompatibilităţile care pot izvorî din
complexitatea vieţii moderne. Pe de altă parte, o societate bine echilibrată trebuie să aibă
mecanisme care să permită evitarea situaţiei în care unul şi acelaşi individ ocupă statusuri care
comportă roluri incompatibile. Reunind tezele lui Gibbs, Martin şi Durkheim, Wilson
estimează că procentul sinuciderilor se micşorează când numărul rolurilor şi statusurilor
compatibile creşte, adică atunci când se perfecţionează integrarea statutelor.
Cercetările sociologice concrete au demonstrat că modul în care o persoană îşi percepe
propriul status joacă un rol decisiv în depăşirea conflictelor inter- şi intrastaus.
Cazeneuve constată că sociologii, în abordarea problematicii statusurilor şi rolurilor, în mod
frecvent, iau ca referinţă statutul de prestigiu, ajungând chiar să utilizeze termenul de statut în
înţelesul de statut de prestigiu. Acesta de pe urmă este mai puţin instituţionalizat decât statutul
profesional şi mai dificil de măsurat decât statutul economic, fiind determinat prin consens. Îl
putem examina prin anchete empirice, solicitând reprezentanţilor grupului social să aleagă ce
contează mai mult pentru ei (profesia, cultura, şansa, familia, educaţia, decoraţiile etc.) şi
invitându-i apoi să stabilească o ierarhie pentru fiecare tip de statut (după gradul de stimă pe
care i-l acordă). Pe de altă parte, estimarea statutelor conduce la evidenţierea grupurilor de
referinţă. Cel mai adesea, aşa cum sublinia Merton, individizii pentru a evalua propriul lor
statut, se referă la grupurile de apartenenţe (vârstă, naţionalitate etc.). Nu se constată acelaşi
lucru când este vorba despre clasele sociale (aici, de regulă, se aspiră la clasele superioare).
Pe de altă parte, individul îşi percepe şi defineşte statutul şi în funcţie de situaţia în
care el se află în raport cu ceilalţi (prieteni, vecini, colegi). În concluzie, grupul de referinţă
poate să fie complex şi să aibă o mare influenţă asupra nivelurilor aspiraţiilor, frustrărilor
(care iau naştere deseori prin comparaţie). Este ceea ce Merton a pus în evidenţă, analizând
rezultatele unei renumite anchete efectuată asupra soldaţilor americani în timpul celui de al
doilea război mondial, rezultate ce au fost publicate de Stouffer ş.a. în lucrarea “The
American Soldier” în 1949. Soldaţii căsătoriţi se simţeau mai frustraţi atunci când se
comparau cu celibatarii mobilizaţi sau cu bărbaţii căsătoriţi nemobilizaţi.
O altă problemă pe care sociologia a evocat-o a fost cea a eficacităţii simbolurilor prin
care se exprimă diferite statusuri. În multe societăţi anumite statusuri de profesie şi de
prestigiu etc. se manifestă efectiv prin semne concrete şi distinctive cum ar fi : uniformele sau
decoraţiile (militarii, medicii, judecătorii etc.). Remarcăm, de asemenea, că există anumite
simboluri şi pentru statusurile naţionale sau provinciale, aşa cum sunt de exemplu costumele
naţionale. În acelaşi context, putem să supunem atenţiei şi simbolurile onorifice şi semnele
distinctive ale prestigiului care sunt casele, automobilele, titlurile (titluri de nobleţe, titlul de
doctor în ştiinţe, de preşedinte etc.). Se întâmplă uneori ca termenul de statut să fie înlocuit
prin simbolul său. Aşa, de exemplu, termenul de “blue collar” (gulere albastre) este utilizat
pentru a desemna statutul de muncitor manual, în timp ce termenul de “white collar” (gulere
albe), pentru statutul de specialist fără funcţii de conducere sau, în viziunea lui C. Wright
Mills (1917-1962), pentru statutul de clasă de mijloc a societăţii contemporane. El abordează
această problematică într-o celebră lucrare apărută în 1951 intitulată : White Collar. The
american middle class.
Cercetările sociologice au pus în evidenţă şi existenţa unor corelaţii semnificative între
statusuri şi anumite boli psihice. În viziunea lui Jaspers, bolile psihice vor fi mai frecvente
printre persoanele care exercită profesii liberale. L. Stern confirmă această concluzie,
adăugând că agricultorii sunt cei mai puţin atinşi de aceste afecţiuni.
Cazeneuve, în lucrarea citată apreciază că existenţa acestei situaţii se datorează mai
mult diferenţelor existente între modul de viaţă la sat şi cel de la oraş decât diferenţelor între
profesii.
Pe de altă parte, în urma observaţiilor clinice efectuate în Spania 7 asupra câtorva mii
de subiecţi, s-a constatat că toxicomania este frecventă deseori la intelectuali, schizofrenia la
studenţii de la filosofie şi teologie, delirul persecuţiei la poliţişti, nevrozele la infirmieri şi
învăţătoare. Aceste date trebuie să le primim însă cu circumspecţie deoarece ele pot ţine de
cauze conjuncturale.De altfel, nu toate anchetele realizate au condus la aceleaşi rezultate sau
la rezultate convergente. R. Bastide (1965) constată că, deşi, conform documentelor, maladiile
mentale par a fi mai răspândite printre intelectuali, studiul actualelor profesii le relevă în
procentaj mai mare printre muncitorii manuali. Pe de altă parte, R.W. Trumkin (1955) sesiza
că persoanele cu statute sociale puţin elevate dezvoltă adesea maladii mentale sociogenice,
îndreptate contra societăţii în timp ce în clasele sociale elevate, găsim mai mult boli psihice
dirijate contra Eului.
Variaţia rezultatelor cercetărilor efectuate în timp asupra acestei chestiuni ar putea fi
explicată, pe de o parte, prin faptul că reperarea bolilor mentale în clasele mai modeste
întâmpină unele dificultăţi, iar pe de altă parte, prin faptul că dezvoltarea automatizării a
antrenat condiţii de viaţă diferite de cele ale artizanatului.
Ne putem întreba dacă echilibrul personal este legat mai mult de statutul economic sau
de cel de prestigiu. R.W. Trumkin estimează că diversele tipuri de statut pot influenţa
împreună viaţa psihică a individului, dar el atribuie o importanţă mai mare statutului de
prestigiu decât celui economic. Roger Bastide corectează această concluzie, remarcăm faptul
că, adesea, sentimentul de securitate este legat de statutul economic. Dacă luăm în considerare
tabloul stratificărilor sociale după venituri, constatăm că nevrozele predomină la clasele înalte
şi psihozele la păturile inferioare ale populaţiei. În particular, procentajul de schizofrenie pare
să crească atunci când se coboară pe scara socială.
Alţi autori printre care se află şi Warner, ataşează starea mentală la dificultăţile
mobilităţii sociale. Cei mai vulnerabili, susţin el, sunt actorii sociali care vor să se înalţe pe
scara prestigiului social dar nu reuşesc. Ajungem astfel la o problemă mai generală şi anume
aceea a acceptării statutelor.
Pe de altă parte, constatăm că existenţa decalajelor dintre diverse tipuri de statut a stat
la originea bulversărilor sociale şi politice.
Studiile lui Vence Packard , realizate în anii ’60, semnalează o dihotomie între ierarhie
ideală a valorilor şi ierarhia reală a statuselor care comandă atitudinile opinei publice
americane.
B) Rolul. Conexiunea rol-status
În timp ce statutul desemnează locul unei persoane într-o reţea socială, rolul indică un
model de comportare asociat unui status, punerea în act a drepturilor şi datoriilor prevăzute de
statusuri într-o societate.
În accepţiunea sociologică modernă, termenul de rol a fost utilizat pentru prima dată
de Ralph Linton în lucrarea sa “The Study of Man” (1936). Raymond Boudon şi François
Bourricaud constată că înainte ca Linton să fi utilizat acest termen, el a circulat în scrierile
filosofice, încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea.
Cu puţin înaintea lui R. Linton, respectiv în (1934), sociologul american G.H. Mead
evidenţiază importanţa îndeplinirii rolurilor sociale, subliniind faptul că învăţarea lor duce la
formarea personalităţii şi asigură funcţionarea societăţii umane. (Mind, Self and Society).
Iniţial, Ralph Linton a definit rolul ca fiind ansamblul de comportamente pe care în
mod legitim îl aşteaptă ceilalţi de la individul care ocupă o poziţie socială determinată, un
status social. Acesta este şi punctul de vedere al lui Jean Stoetzel (“La Psychologie sociale”,
1963). Mai târziu, Linton a sugerat că rolul era alcătuit din comportamentele efective ale
ocupantului unui status. Constatăm, deci, împreună cu Mme Rocheblave – Spenlé că, prin
acest termen, unii autori se referă la un comportament efectiv, alţii, la o conduită teoretică
normativă. Pentru a se evita o eventuală confuzie, Newcomb a propus acceptarea distincţiei
dintre rolul jucat şi rolul prescris, respectiv între rol (aspectul prescriptiv al conduitei asociate
unui status) şi conduita de rol (comportamentul efectiv, modul în care fiecare îşi interpretează
efectiv rolul său). Brim (1960) sesizează, la rândul lui, deosebirea între prescripţiile rolului şi
îndeplinirea rolului. Rolurile corespunzătoare unui status nu sunt mereu aceleaşi, ele pot
evolua. Aşa de exemplu : rolul femeii astăzi a suferit schimbări importante faţă de trecut.
Rolul se poate defini, adesea, prin “aşteptări” ce au la bază consensul social, sau, altfel
spus, consensul indivizilor fundamentează aşteptările grupului cu privire la prescripţiil rolului.
Pornind de la acest punct de vedere, Newcob a propus un exemplu de studiu empiric al
aşteptărilor şi consensului privind rolul matern .
El a constatat că toţi subiecţii invesigaţi au corelat anumite comportamente cu rolul
matern. De exemplu, toţi considerau că o mamă trebuie să-şi îngrijească copiii, să le asigure
hrana etc. Deducem de aici că această activtate reprezintă, în opinia tuturor, o conduită de rol
esenţială. Alte conduite, cum ar fi de exemplu, preocuparea de a spune poveşti copiilor, au
fost apreciate de subiecţi ca fiind doar dezirabile (şi nu obligatorii). Un al treilea tip de
activităţi a fost consideat ca fiind doar permis sau indiferent în rapot cu rolul. În aceeaşi
ordine de idei, studiile realizate de T. Parsons (“The Social System”, 1951) au demonstrat că
nu toate prescripţiile rolului social au aceeaşi importanţă pentru conduite : unele sunt esenţiale
şi obligatorii, altele sunt doar benevole, în timp ce unele dintre ele introduc interdicţii
comportamentale.
Pe de altă parte, prin consens social anumite roluri sunt mai intense decât altele. Mai
multe anchete – susţine Cazeneuve – au stabilit că deseori, criza adolescenţei se poate imputa
impreciziei rolului de adolescent. Gerontologii fac constatări asemănătoare cu privire la rolul
bătrânilor pensionari în societatea actuală. Cu alte cuvinte, rolurile legate de adolescenţă,
bătrâneţe (rolurile de vârstă) sunt mai neclare, aşteptările celorlalţi mai puţin precise. În
opoziţie cu acestea, rolurile profesionale sunt mai clare, mai precise.
Asemenea statusurilor, rolurile sociale pot fi impuse (atribuite şi dobândite,
achiziţionate).
Un alt criteriu după care se pot clasifica rolurile îl reprezintă sistemul de referinţă.
Există roluri care se referă la societatea globală în general, la idealurile şi valorile
recunoscute. Există roluri corespunzătoare personalităţii de bază, aşa cum ar fi cel de cetăţean,
de om cinstit, de gentleman. Altele, cum ar fi acelea care privesc vârsta, sexul sunt legate de
ansamblul bio-social. Alte roluri sunt în raport cu clasele sociale sau grupările sociale
(profesii, situaţii familiale etc.). Se observă că această ultimă clasificare este corelată cu
statutele care derivă din structurile sociale. Raportul dintre rol şi status este complex. În
corelaţie cu statusurile sociale, fiecărei persoane îi sunt proprii, la un moment, dat mai multe
roluri sociale, care pot fi congruente sau incongruente. Neconcordanţa dintre rolurile sociale
poate genera conflicte inter-rol. Acestea pot apare atunci când prescripţiile ataşate unui statut
sunt discordante. Aşa de exemplu, în SUA, statutul de “asistent intern” într-un cămin al unui
colegiu prevede, pe de o parte, sprijinirea studenţilor aflaţi în situaţii problematice, acordarea
unor sfaturi utile iar pe de altă parte, raportarea oricărei încălcări a regulamentului. Cele două
prescripţii sunt în conflict, deoarece cu cât asistentul intern aplică mai mult regulamente, cu
atât va pierde mai mult încrederea studenţilor şi, deci, posibilitatea de a fi confesorul şi
sfătuitorul lor.
Aşa cum am demonstrat şi în subcapitolul anterior, conflictul între roluri apare şi
atunci când prescripţiile rolului asociate cu două sau mai multe statute, sunt contradictorii. O
astfel de situaţie este şi În atunci când unui student aflat înaintea unui examen dificil i se
solicită de către un bun prieten, un serviciu important care necesită timp. Ambele prescripţii
ale rolului sunt justificate, dar satisfacerea uneia atrage după sine nesatisfacerea celeilalte.
“Rolurile se pot afla în tensiune atunci când eforturile de a satisface prescripţiile întruchipate
într-un statut social provoacă anxietate, stress, tensiune”.11 În această situaţie, prescripţiile nu
sunt neapărat contradictorii. De exemplu, un şef de birou trebuie să asigure armonizarea
situaţiilor de muncă dintre funcţionarii biroului, dintre el şi aceştia şi, în acelaşi timp, să
propună promovările şi măririle de salariu, fapt ce creează adesea o anumită tensiune
psihologică. Raportul dintre rol şi statut este complex. Dacă rolul nu se poate defini decât în
raport cu statutul, la rândul său, statutul trimite cu necesitate la un rol. Societatea dispune de
un anumit număr de mijloace de constrângere, implicite sau explicite pentru a-i face pe
indivizi să-şi ajusteze conduita la modelul care constituie rolul legat de statutul care le este
recunoscut. Hurbert Touzard, definind familia în termenii lui Kurt Lewin, arăta că rolurile de
familie au variat în funcţie de transformarea statuelor. În timp ce familia rurală se întemeia pe
dominanţa umană dintre cei doi membrii ai cuplului (femeia sau bărbatul), familia urbană
trece de la dominanţă la cooperare. Rolurile sunt, deci, asociate cu anumite tipuri de statut şi
se transformă în funcţie de câmpul social. Pe de altă parte, cercetările sociologice au arătat că
complexitatea structurilor sociale lasă individului o marjă de interpretare şi chiar îi impune
luarea unei decizii personale.
Cu alte cuvinte, rolul individului constă nu numai în asemănarea statutului său, ci şi în
a-l interpreta, în a-l face să evolueze. În acest sens, rolul este un element al dinamicii sociale
şi o societate riscă să se sclerozeze dacă încorsetează prea mult rolurile în definiţiile rigide ale
statutelor. Pe de altă parte, putem spune însă că grupul mic poate menţine coeziunea şi
existenţa, doar dacă statutele sunt acceptate (mai mult sau mai puţin) ca fiind conforme cu
valorile recunoscute, ceea ce implică o anumită coerenţă între roluri.
In acelaşi timp, putem spune că adecvarea rolurilor şi statutelor este un element
important al echilibrului nostru psihic, acesta fiind legat, în mod particular, de realizarea unei
inserţii sociale armonioase. G. H. Mead a consacrat opera sa cea mai cunoscută demonstrării
faptului că învăţarea rolurilor duce adesea la formarea personalităţii conştiente şi la asigurarea
funcţionării comunităţii sociale. În acelaşi context, Moreno estima că putem analiza mai bine
personalitatea profundă a oamenilor, punându-i să joace anumite roluri (este principiul
psihodramei în cursul căreia individul inventează sau reproduce un rol şi care, adesea, este un
procedeu de diagnostic).
C) Tipuri de societăţi
În viziunea lui Norman Goodmann, societăţile pot fi clasificate în cinci tipuri
fundamentale : societăţile de vânători şi culegători, horticole şi pastorale, agrare, industriale şi
postindustriale. Ele se diferenţiază după două criterii esenţiale : tehnologia pe care o utilizează
şi strategia de viaţă (pentru existenţă) adoptate.
1) Societăţile de vânători şi culegători
Cele mai vechi strategii pentru existenţă pe care le-a cunoscut omenirea sunt vânatul,
pescuitul cu ajutorul uneltelor simple din piatră şi lemn şi culesul. Astăzi, susţine Van der
Zanden (1990), din cele 6 miliarde de pământeni, doar vreo 300 000 îşi aisgură mijloacele de
subzistenţă în acest mod.
Societăţile în discuţie se cacterizează prin nomadism şi sunt relativ mici, deoarece cele
mai multe regiuni nu pot întreţine populaţii numeroase care depind în mod exlcusiv de hrana
furnizată de natură.
Economia acestui tip de societate este o economie de subzistenţă, membrii societăţii
consumând tot ce au. Comerţul desfăşurat de diversele populaţii este nesemnificativ.
Diviziunea muncii, în măsura în care ea există, este redusă şi se bazează pe vârstă şi sex.
Organizarea socială are la bază relaţiile de rudenie iar diferenţierea socială este scăzută.
Conducerea est realizată de cei care obţin perfomanţe mari la vânătoare şi cules şi are caracter
neformal.
2) Societăţile horticole şi pastorale.
În urmă cu 10-19 mii de ani în urmă, în regiunile fertile evoluau societăţile horticole
iar în cele aride, societăţile pastorale. Primele dezvoltau cultivarea plantelor, celelalte se
ocupau cu îmblânzirea animalelor. Aceste societăţi sunt mai eficiente în asigurarea hranei şi a
altor bunuri necesare decât societăţile de vânători şi culegători.
Practicile horticole (tehnica “doborârii şi arderii”, uneltele simple, sapele primitive) au fost
utilizate iniţial în Orientul Mijlociu şi Asia de S-E, ca mai apoi, prin difuziune culturală să se
răspândească până în Europa Orientală şi China, creînd o cantitate mai mare şi mai stabilă de
hrană.
Creşterea eficienţei economice a dus la apariţia unui surplus de bunuri şi a permis
apariţia diferenţierilor sociale şi a statutelor specializate: meşteşugarul, şamanul (persoană
care practică magia şi vindecă oamenii). Încep să apară instituţiile politice, unele dintre ele
îmbrăcând forma conducerii ereditare.
Societăţile horticole şi pastorale au dus la mărirea societăţii. Societăţile pastorale se
caracterizeau, însă, printr-o densitate mai mică (aveau nevoie de pământuri întinse pentru
creşterea animalelor) şi prin nomadism. Strămutarea de pe un pământ pe altul a dus la
dezvoltarea unor contacte sporite cu alte societăţi şi la dezvoltarea comerţului cu aceştia. Pe
de altă parte, însă, contactul cu alte societăţi a dus şi la apariţia unor ostilităţi între grupuri şi
la dezvoltarea sclaviei (prizonierii din războaie erau transformaţi în sclavi). “Stilul de viaţă
pastoral – susţine N. Goodmann – pare să fi jucat un rol şi în dezvoltarea ideilor religioase,
bazate pe zeităţi supreme, care manifestau un interes activ pentru problemele omeneşti de
fiecare zi. Aceste idei sunt comparabile cu iudaismul bătrânilor păstori evrei şi cu religiile
care îşi au originea în el, creştinismul şi islamismul”.
3) Societăţile agrare.
Societăţile agrare au apărut acum 5-6 mii de ani. “Revoluţia agrară” a constat, înainte
de toate, în descoperirea plugului şi utilizarea animalelor de tracţiune, ceea ce a permis
cultivarea pământului la scară mare şi creşterea semnificativă a eficienţei lucrărilor agricole.
Nomadismul a fost înlocuit cu aşezări omeneşti permanente. Mai târziu au fost confecţionate
unelte din metal (mai eficiente decât cele din lemn sau piatră), fapt ce a creat posibilitatea
dezvoltării sistemului de irigaţii atât de necesar agriculturii pe scară largă. Creşterea eficienţei
şi producerea unor mari surplusuri de hrană a dus la mărirea numărului de statute specializate
şi de ocupaţii distincte. Trocul a fost înlocuit cu utilizarea banilor în realizarea schimburilor de
bunuri, ceea ce a facilitat dezvoltarea comerţului şi a pieţelor. La rândul lui, comerţul a creat
premisele apariţiei marilor centre urbane şi în cele din urmă a oraşului modern.
Diferenţierile sociale şi inegalităţile sociale s-au accentuat şi instituţionalizat. Apare o
elită politică specializată ce deseori îmbracă forma monarhiilor ereditare absolute. În mod
similar iau naştere clasele sociale : o mică clasă prosperă, care controla pământul şi o mare
clasă dependentă (de prima) care îl muncea.
În centrul religiilor care s-au dezvoltat în această epocă (ca şi următoarele) stăteau
zeităţile masculine, fapt ce a extins stratificarea pe bază de sex.
Constatăm deci că societăţile agrare se caracterizează prin structuri politice, economice şi
sociale tot mai complexe ce sporesc posibilitatea dezvoltării lor.
4) Societăţile industriale.
Revoluţia industrială a avut loc iniţial în Anglia la mijlocul secolului al XVIII lea,
răspândindu-se apoi în multe alte ţări (Franţa, Germania, SUA etc.). Ea s-a materializat în
confecţionarea şi utilizarea unor maşini complexe,acţionate de un motor, în procesul de
producere a bunurilor parte a societăţilor lumii, cu alte cuvinte, a schimbat faţa lumii : imense
surplusuri de bunuri necesare subzistenţei, explozie de statute sociale specializate, ierarhii de
statut şi inegalităţi sociale. Concomitent cu creşterea inegalităţii sociale, mecanizarea -
paradoxal - a avut drept consecinţă şi reducerea ei, deoarece a micşorat importanţa statutului
social moştenit şi a permis mobilitatea socială. Locul de muncă s-a deplasat de acasă în
fabrică şi din mediul rural în cel urban. Economia devine cea mai importantă şi puternică
instituţie a societăţii. Industrializarea a avut efecte considerabile, a exercitat o influenţă
semnificativă asupra principalelor instituţii ale societăţii: familia, educaţia, religia, politica.
“Nevoia de muncitori calificaţi şi cultivaţi a reclamat extinderea şanselor educative şi la alte
categorii, nu numai la mica elită. Familia şi-a pierdut statutul centru al producţiei economice.
O populaţie mai educată a pretins şi a deţinut mai multe drepturi politice. Autoritatea morală a
religiei a scăzut pe măsură ce industrializarea a mărit diferenţele în stilurile de viaţă ale
oamenilor, slăbindu-le astfel consensul asupra normelor şi valorilor fundamentale”.
De industrializare este legată şi urbanizarea :oamenii au migrat de la sate către oraşe
acolo unde îşi aveau slujbele.
Standardele de viaţă au crescut dar nu în aceeaşi măsură pentru toţi. Pe lângă beneficiile
aduse, industrializarea a creat şi numeraose probleme :creşterea poluării, a şomajului,
inegalităţile sociale etc.
În 1956, într-o conferinţă la Chicago intitulată “Agresivitatea în societatea industrială
contremporană”, Herbert Marcuse a ţinut să evidenţieze “tarele”, “tensiunile” specifice
societăţii industriale în general şi a societăţii americane în particular. El considera că
principalele caracteristici al acestui tip de societate sunt : “
1. O capacitate industrială şi tehnică foarte dezvoltată, care în cea mai mare parte este
destinată producerii şi distribuirii (…) unor bunuri şi servicii neproductive”
2) un standard de viaţă în creştere, la care au acces şi straturi sociale anterior
nepriilegiate ;
3) un înalt grad de concentrare a puterii economice şi politice care merge mână în
mână cu imixtiuni organizatorice serioase guvernului în viaţa economică
4) cercetarea, controlul şi manipularea ştiinţifică şi pseudoştiinţifică a comportării
indivizilor şi a grupelor de indivizi în timpul muncii şi în timpul liber, din care se trag cu
succes concluzii şi asupra comportamentului psihic conştient, subconştient şi inconştient şi ale
căror rezultate sunt valorificate în scopuri comerciale şi politice”.
5) Societatea postindustrială.
D.Bell (1973) constata că recent a apărut un nou tip de societate, societatea postindustrială, în
care principala sursă de subzistenţă este mai degrabă producerea de informaţii şi de bunuri
decât producerea de bunuri materiale. În acest tip de societate, oamenii au şanse mai mari să
lucreze sectorul serviciilor decât în agricultură sau în industria prelucrătoare. Acest lucru este
posibil datorită tehnologiei extrem de performante, ce asigură realizarea aceluiaşi nivel al
producţiei sau chiar al unuia mai ridicat cu un număr mai mic de muncitori. Societatea
postindustrială este bazată pe cunoştinţe şi producerea de cunoştinţe. Este o societate a
ştiinţei, ingineriei şi educaţiei. Instituţiile economice sunt la fel de importante ca şi în trecut,
dar sunt mai dependente de sfera informaţională şi educativă decât erau în trecut. Se
înregistrează o mobilitate socială şi geografică fără precedent, datorită perfecţionării
tehnologiilor, comunicaţiilor, transportului.
Creşterea mobilităţii a generat diversificarea stilurilor de viaţă, a valorilor acceptate,
mărind posibilitatea unei mai mari egalităţi între sexe, creşterea toleranţei faţă de diferite
stiluri de viaţă, relativismuilui cultural. Principalele instituţii ale societăţii se aflau în plin
proces de adaptare la ceinţele acestui nou tip de societate (învăţământul, familia etc.). “Astăzi,
remarcă Alvin Toffler, în naţiunile abundente – supuse schimbărilor rapide în pofida
inechităţilor de câştig şi avere, eminenta luptă pentru putere se va transforma tot mai
accentuat într-o confruntare pentru distribuirea şi accesul la cunoştinţe (…) Controlul
cunoaşterii este nodul gordian al luptei mondiale de mâine pentru putere, în toate instituţiile
omeneşti”.
El susţine că omenirea trece acum de la o economie de tip Al doilea val la una de tip
“Al treilea val”. Primul val a adus agricultura şi cel de-al doilea, societatea industrială de
masă. Celui de “Al Treilea Val” în mijlocul căruia trăiau îi sunt caracteristice economia “de-
masificată” (serii scurte, unicate), computerizarea, revoluţia biologică, descentralizarea,
localismul însoţit de globalizare.

Teorii despre tipurile de societate


În cadrul acestei dezbateri ne propunem să trecem în revistă punctele de vedere
susţinute de perspectivele evoluţioniste socio-culturale, structural-funcţionaliste,
conflictualiste şi weberiene.
În conformitate cu teoriile evoluţioniste ale lui Gerhard şi Jean Lenski (1987),
societatea evoluează ca urmare a schimbărilor culturale, îndeosebi ale tehnologiei.
Acumularea unei cantităţi tot mai mari de informaţii despre mediul înconjurător şi despre
modul în care acesta poate fi “explorat” spre beneficiul oamenilor, duce la schimbarea
societăţii.
De regulă, susţin cei doi sociologi, schimbarea se concretizează în creşterea
complexităţii şi a perfecţionării tehnologiei. Principalele mijloace prin care societăţile
realizează schimbarea sunt difuziunea culturală şi invenţiile independente. Utilizarea
invenţiilor tehnologice limitează capacitatea mediului natural de a modela natura societăţii.
Cu alte cuvinte, societăţile scapă oarecum de sub controlul mediului natural, intrând tot mai
mult sub propriul control, fapt ce nu trebuie însă, absolutizat.
Schimbarea tehnologiei produce schimbări în economie, în organizarea socială şi în
comportamentul social, acestea nu au însă caracter de lege. Gerhard şi Jean Lenski au elaborat
o versiune mai sofisticată a teoriei evoluţioniste socio-culturale, care nu presupune
inevitabilitatea “progresului”. Ei au considerat că schimbarea se poate produce în sfere sociale
diferite, în ritmuri şi direcţii diferite, au conceput, deci, schimbarea ca fiind “multiliniară”.
Perspectiva structural-funcţionalistă, prin reprezentantul ei cel mai de seamă Talcott
Parsons, concepe societatea ca pe un sistem, ca pe un ansamblu de elemente aflate într-o
interdependenţă structruală. Părţile aflate în strânsă conexiune, respectiv instituţiile
fundamentale ale societăţii, au ca obiectiv central menţinerea stabilităţii sistemului. Toate
societăţile se confruntă cu probleme similare, putem vorbi deci, de existenţa unor probleme
general-valabile pentru toate societăţile. Rolul instituţiilor este de a găsi soluţii pentru aceste
probleme universale, ele au deci funcţii importante în societate. Astfel, regimul politic are ca
funcţie asigurarea securităţii societăţii, distribuirea şi folosirea puterii inerente vieţii colective.
Deşi în fiecare societate întâlnim o formă de regim politic, natura acestuia diferă de la o
societate la alta (autoritarism, democraţie …).
Economia este instituţia socială care, în viziunea lui Parsons, asigură distribuirea
bunurilor şi serviciilor necesare vieţii sociale.
Familia, altă instituţie socială fundamentală, pe lângă funcţia specială de reproducere
sexuală, trebuie să asigure (alături de sistemul educaţional), socializarea membrilor săi.
În celebra sa lucrare “The Social System”(1951), T. Parsons formulează patru tipuri
universale de cerinţe funcţionale a căror satisacere este indispensabilă funcţionării societăţii.
Aceste cerinţe – precondiţii funcţionale – sunt : adaptarea, realizarea scopurilor, integrarea şi
latenţa. Această teză fundamentală este cunoscuta sa paradigmă “A.R.I.L.”
Adaptarea se referă la nevoia societăţii de a se adapta la mediul său fizic. Pentru a
supravieţui, societatea trebuie să ţină cont de condiţiile de mediu, să valorifice şi distribuie
resursele. Aceasta este funcţia economică.
Realizarea scopului se referă la nevoia societăţii de a îndeplini obiective importante,
aşa cum ar fi asigurarea securităţii şi desfăşurarea de bune relaţii cu alte societăţi. Această
sarcină este îndeplinită de regimul politic.
Integrarea socială implică realizarea coeziunii sociale, solidarizarea diferitelor părţi ale
societăţii, astfel încât ele să colaboreze şi să funcţioneze ca un întreg – rolul integrării este jucat
de familie.
Latenţa se referă la menţinerea sistemului, la menţinerea modelului valoric, funcţie
realizată de instituţiile familiei, educaţiei, religiei prin procesul socializării.
Parsons vede societatea ca pe o structură socială relativ stabilă şi liniştită, oarecum
conservatoare opunând rezistenţă schimbării sociale. Schimbarea se produce, totuşi, incet şi în
mod organizat, scopul ei fiind realizarea unui nou echilibru, a unei noi stabilităţi.
Evoluţia societăţii se realizează prin specializarea elementelor subsistemelor,
componente ale societăţii. Iniţial, familia a îndeplinit toate cele patru funcţii universale ale
societăţii. Pe măsură ce societăţile au evoluat, au apărut instituţii specializate, respectiv,
instituţiile economice, politice etc. În concepţia lui Parsons, omenirea a cunoscut trei mari
tipuri de societăţi : primitive, intermediare şi moderne.
Societăţile primitive sunt echivalente cu societăţile de vânători şi culegători şi primele
societăţi horticole (descrise în subcapitolul anterior), cele intermediare corespund societăţilor
horticole şi pastorale târzii şi cu cele agrare timpurii, iar cele moderne sunt echivalente cu
societăţile industriale şi postindustriale care, în opinia lui Parsons, constituie stadiul final al
evoluţiei.
O altă perspectivă din care este abordată problema structurii sociale şi a tipurilor de
societate este teoria conflictului. K. Marx principalul reprezentant al acestei teorii contestă
faptul că instituţiile sociale funcţionează armonios în scopul soluţionării nevoilor sociale
universale. El consideră că instituţiile societăţii sunt mai degrabă instrumente de control social
decât de rezolvare a problemelor. Nu toate instituţiile continuă el, joacă un rol la fel de
important. Instituţia economică este cea mai importantă, de ea depinzând toate celelalte
instituţii sociale. Ea stă la baza controlului social şi politic. Cei care se află în posesia
mijloacelor de producţie, capitaliştii, se află într-o poziţie privilegiată faţă de cei lipsiţi de
astfel de mijloace, proletariatul. Cei dintâi îi pot controla şi chiar exploata pe cei din urmă.
Dacă în societăţile timpurii familia era instituţia principsală, începând cu revoluţia industrială
acest rol este jucat de economie.
În viziunea lui Marx, schimbarea socială se bazează pe conflictul de clasă. “Istoria
întregii societăţi existente până acum – susţine el – este istoria luptelor de clasă”. Societatea
se schimbă pentru că interesele ceor două clase antagoniste (fie ei stăpâni şi sclavi, fie
proprietari şi ideologi, fie capitalişti şi proletari) sunt în conflict. Clasele exploatate
subordonate, în cele din urmă, vor porni lupta împotriva celor exploatatoare, reuşind să preia
puterea. Schimbarea socială fundamentală se realizează prin revoluţie şi nu prin
perfecţionarea tehnologiei, conchid adepţii acestei teorii.
Teoria acţiunii sociale propune un alt model de exploatare pentru înţelegerea structurii şi
schimbării sociale. Max Weber evidenţiază consecinţele stilurilor de gândire asupra acţiunii
sociale. Comportamentul oamenilor este influenţat de modul lor de gândire, de concepţiile lor
sau sunt factorii stimulatori esenţiali în viaţa socială. Weber are convingerea că ideile religiei
calviniste au jucat un rol semnificativ în dezvoltarea capitalismului modern, pentru că au
generat dezvoltarea însuşirilor caracteristice capitalismului : munca susţinută, investiţii de
capital, disciplina eficientă, raţiune. Societăţile au progresat de la formele timpurii,
tradiţionale la cele moderne.
Constatăm că viziunea lui Weber asupra naturii vieţii sociale este diferită de a lui K.
Marx. În timp ce primul consideră ideile cauza structurilor sociale, cel de al doilea susţine că
dimpotrivă, ideile sunt rezultatul structurilor sociale. Oricum, cei doi mari sociologi, spre
deosebire de reprezentanţii structural-funcţionalismului, accentuează asupra ideii de
schimbare socială.
Grupurile sociale și organizaționale. Organizațiile formale și birocrația

Ce este grupul social. Tipuri de grupuri.


Grupul social este un concept cheie în sociologie. El reprezintă doi sau mai mulţi
indivizi care au un sentiment comun de identitate şi se influenţează reciproc pe baza unui set
comun de aşteptări referitoare la comportamentul fiecăruia.
Starea naturală a omului este cea colectivă sau grupală. Oamenii desfăşoară cele mai
multe activităţi în grupuri, fie că acestea sunt familii, echipe, grupuri de muncă, de prieteni
etc.
Grupurile sociale se disting şi de categoriile sociale şi colectivele sociale. Acestea de
pe urmă desemnează totalitatea indivizilor care au o caracteristică comună (toate persoanele
cu ochii verzi), un statut similar (clasa de jos) sau se află în aceeaşi situaţie (spectatorii unui
concert de jazz). Oamenii din aceeaşi categorie socială nu formează cu necesitate un grup
social. Putem spune, însă, că ei reprezintă grupuri potenţiale pentru că ceea ce ei au comun
poate deveni baza unei identităţi împărtăşite şi le poate organiza interrelaţionarea. Categoriile
sociale sunt modalităţi confortabile de a deosebi oamenii care au ceva în comun. Spre
deosebire de grupurile sociale ele, în general, nu joacă un rol important în viaţa socială, nu
sunt forţe sociale coercitive sau “de acces”.
Studiul sociologic sistematic al grupului social a fost dezvoltat mai întâi de Şcoala de
la Chicago, prin reprezentanţii ei de seamă, respectiv : W.J. Thomas, R.E. Parck, H. Mead.
Literatura psihologică şi sociologică despre grupuri s-a dezvoltat în mod complementar,
rezultând ceea ce se numeşte psihosociologia grupurilor.
În literatura de specialitate, există un număr mare de clasificări ale grupurilor sociale.
Din această mulţime, ne vom opri la cele mai cunoscute şi semnificative dintre ele.
Ch. H. Cooley foloseşte drept criteriu de clasificare a grupurilor sociale, tipul de relaţii care
se statornicesc între indivizi, respectiv relaţii afective, formale, contractuale. În conformitate
cu acest criteriu, susţine eminentul sociolog, grupurile pot fi primare sau secundare.
Grupurile primare sunt grupuri mici, în cadrul cărora membrii desfăşoară relaţii personale,
strânse şi durabile, relaţii de tipul “faţă în faţă”, ce sunt foarte importante pentru dezvoltarea
individului. Membrii grupului petrec o mare parte din timp împreună, desfăşoară activităţi
comune, au experienţe comune şi se cunosc bine între ei, cu grijă unul faţă de altul, cu alte
cuvinte, relaţiile dintre ei sunt profund afective, intime. În cadrul lor, solidaritatea dintre
indivizi nu se desfăşoară la nivelul conştientizării şi este mai mult un fel de sentiment decât
un calcul.1
Grupurile secundare sunt grupuri mai mari, cu durată determinată. Ele se constituie
pentru un scop precis. Relaţiile între indivizi sunt “secundare”, relativ impersonale. Investiţia
afectivă a membrilor grupului este mică, relaţiile dintre ei concentrându-se mai degrabă
asupra activităţii decât asupra nevoilor şi dorinţelor lor. Deseori, membrii grupului au puţine
cunoştinţe unii despre alţii.
Pe scurt, se pare că grupurile primare se disting de cele secundare prin următoarele trei
caracteristici interdependente : 1) “ele sunt fundamentale în formarea naturii sociale şi ideilor
individului” 2) “ele sunt în mod practic universale, aparţin tuturor tipurilor şi stadiilor de
dezvoltare” ; 3) “ele au o influenţă mult mia mare decât alte grupuri asupra copiilor şi indivizilor
maturi.
Malcolm şi Hulda Knowles, într-o lucrare de referinţă (“Introduction to Group
Dynamics”, 1959) apreciau că grupul mic nu este o simplă colecţie de oameni, ci o uniune de
indivizi care posedă următoarele caracteristici : 1) o colecţie de doi sau mai mulţi indivizi care
pot fi identificaţi prin nume sau tip ; 2) prezenţa unei conştiinţe de grup ; 3) scopuri comune ;
4) interdependenţă în realizarea necesităţilor care decurg din îndeplinirea scopurilor ; 5)
interacţiune (comunicaţie, influenţă şi reacţie reciprocă) ; 6) abilitatea de a acţiona într-o
manieră unitară.
Pe de altă parte, deosebirea dintre grupurile primare şi cele secundare nu trebuie
absolutizată. Se constată că unele grupuri secundare (cum ar fi de exemplu grupul de muncă),
pot dobândi caractersticile unui grup primar.
Pe lângă această clasificare esenţială, sociologia propune şi realizarea distincţiei dintre
grupurile formale, nonformale şi informale. Această clasificare se întemeiază pe tipul de
normativitate implicată în organizarea grupurilor. Grupurile formale sunt instituţionalizate,
funcţionează în conformitate cu anumite statute, reguli, legi, aparţin de regulă unor organizaţii
(grupul de muncă, de educaţie etc.). Grupurile nonformale se constituie pentru realizarea unei
sarcini, apoi se dizolvă. Ele sunt mai flexibile, mai puţin normativizate (grup de petiţionari).
Grupurile informale se constituie fie ca subgrupuri în cadrul celor formale, fie în afara
unor cadre instituţionalizate, pentru realizarea unor scopuri specifice (grupurile de prieteni, de
pensionari, pentru petrecerea timpului liber etc.).
După mărimea lor, grupurile pot fi mari (clasele sociale, popoarele, naţiunile), mijlocii
(colectivul unei întreprinderi) şi mici (alcătuite din doi până la 30-40 de membrii : grupuri
şcolare, de muncă, politice, de creativitate). Grupurile mari sunt, prin excelenţă, grupuri
formale, secundare, care dispun de o mare stabilitate în timp, ele furnizând setul de valori şi
norme fundamentale pentru comportamentele de la nivel microstructural.
Literatura de specialitate pune în evidenţă faptul că în timp ce analiza psihologică este
orientată spre grupurile mici, referirile analitice la grupurile mari se fac în antropologie,
sociologia clasică a comunităţilor (F. Tonnies, G. Simmel) şi psihologia colectivităţilor
(Wundt, M. Lazarus, G Le Bon). A nu se înţelege de aici să sociologia nu ar fi interesată de
grupurile mici.
Un alt criteriu de clasificare a grupurilor îl constituie durata lor de existenţă. Întâlnim
astfel grupuri temporare (formaţii muzicale), grupuri durabile (grupul de prieteni), grupuri
permanente (familia).
După modul de acces la ele, grupurile pot fi deschise (cluburile sportive etc.) şi închise
(cum ar fi de exemplu, lojile masonice).
Sociologia distinge, de asemenea, între grupuri de apartenenţă şi grupuri de referinţă.
Grupul de apartenenţă desemnează grupul căruia individul îi aparţine ca “membru
competent”. Grupul de referinţă este grupul la care individul se raportează şi ale cărui valori,
credinţe, comportamente valorizate le ia ca referinţă, atunci când îşi evaluează situaţia şi
atunci când adoptă un anumit mod de a fi, a simţi, a gândi, a acţiona.
Termenul de grup de referinţă a fost introdus de Hyman (1952) pe baza cercetărilor
privind influenţa explicită sau latentă a grupului asupra indivizilor membrii sau simpatizanţi.
M. Sherif defineşte grupul de referinţă ca fiind acesl grup căruia individul aspiră să i se
ataşeze ca membru (de exemplu, pentru o studentă care ar dori să devină manechin, grupul de
studenţi este grupul de apartenenţă, în timp ce grupul de manechine reprezintă grupul de
referinţă). Newcomb face deosebirea dintre grupurile de referinţă pozitive (care exprimă ceea
ce indivizii ar dori să devină), şi grupul de referinţă negative (de care indivizii ar dori să se
distanţeze), de exemplu, în SUA pentru militanţii anticomunişti, liberalii tradiţionali (prea
blânzi, prea confuzi)constituie un grup de referinţă negativ.
Grupul de referinţă poate fi reprezentat de un grup, un individ sau chiar o idee
abstractă (ideea de libertate, de egalitate care influenţează modul în care oamenii gândesc
despre ei înşişi ). Putem spune, deci, că grupurile de referinţă nu sunt întotdeauna grupuri în
sensul sociologic al termenului.
Formulând aşa numita “paradigmă a socializării anticipative”, R. K. Merton susţine că
indivizii tind să interiorizeze mai degrabă valorile, normele şi modurile de a gândi ale
grupurilor de referinţă, decât cele ale grupurilor de apartenenţă.
Grupurile de referinţă au o funcţie dublă : comparativă şi normativă. Funcţia
comparativă se referă la faptul că grupul de referinţă oferă un model pentru a fi imitat, un
standard după care poate fi judecată corectitudinea unei persoane (exemplu, elevul imită
limbajul profesorului). Grupul de referinţă comparativ este acela ale cărui caracteristici sunt
diferite de cele ale individului. (Individul nu posedă respectivele caracteristici, ci doar se
compară, se raportează la ele). Grupurile de referinţă au şi o funcţie normativă pentru că ele
definesc forme adecvate de comportament, ce trebuie să facă şi ce nu trebuie să facă individul.
Grupul de referinţă normativ este acela ale cărui comportamente, norme, valori sunt adoptate
de individ. Unele grupuri sunt în acelaşi timp şi de apartenenţă şi de referinţă : familia,
tovarăşii de joacă, prietenii etc. Alteori, grupurile de referinţă diferă de cele de apartenenţă.
Termenul de grup de referinţă este util în analiza tensiunilor, conflictelor resimţite mai
ales de indivizii cu mobilitate socială crescută (trec de la o categorie socială la alta ) şi care
sunt divizate între aşteptările grupului la care aspiră şi cele ale grupului pe care sunt gata să-l
părăsească, dar cu care continuă să întreţină legături afective şi de loialitate.
În celebra lucrare “La vocation actuelle de la sociologie”, G. Gurvitch 5 propune
următoarea “schemă generală a clasificării” grupurilor sociale :
1. după conţinut : unifuncţionale şi multifuncţionale ;
2. după anvergură : reduse, mijlocii, întinse ;
3. după durată : temporare, durabile, permanente ;
4. după ritm : cu cadenţă latentă, mijlocie, precipitată ;
5. după dispersie : grupuri în care indivizii sunt la distanţă, grupuri în care indivizii au
contacte artificiale, în care indivizii se adună periodic şi în care ei sunt reuniţi în permanenţă ;
6. după baza formării : grupuri de fapt, voluntare, şi impuse;
7. după modul de acces : grupuri deschise, cu acces condiţionat şi închise ;
8. după gradul de organizare : neorganizate, parţial organizate, complet organizate;
9. după funcţiile îndeplinite : grupuri de rudenie, de afinitate fraternală, de activitate
economică, nonlucrative, mistico-extazice ;
10. după orientare : grupuri ce tind spre diviziune şi grupuri ce tind spre unificare ;
11. după modul în care permit înţelegerea, penetrarea, înţelegerea lor de către
societatea globală : refractare la penetrarea de către societatea globală, mai mult sau mai puţin
penetrabile, total penetrabile ;
12. după gradul de compatibilitate între grupuri : integral compatibile cu grupurile de
acelaşi tip, parţial compatibile, incompatibile, exclusive;
13. după modul de constrângere : grupuri care dispun de constrângere condiţională şi
grupuri care dispun de constrângere necondiţională;
14. după principiul organizării : grupuri de dominanţă şi de colaborare ;
15. după gradul de unitate : grupuri unitare, federaliste, cofederaliste.

Cum se formează grupurile. Normele şi structura de grup.


Grupurile se formează la întâmplare sau dimpotrivă, prin decizia individului, la
alegerea lui. Este întâmplător în ce ţară sau în ce familie ne naştem, deci naţiunea, familia din
care facem parte sunt grupuri în care intrăm întâmplător. Există însă şi grupuri la care aderăm
cu bună ştiinţă, din care am decis să facem parte. Studiile arată că principalii factori care stau
la baza alegerii unui grup sunt apropierea (cadrul geografic imediat) şi asemănarea.
Cu cât indivizii sunt mai apropiaţi geografic, cu atât probabilitatea ca ea să formeze un
grup creşte. Apropierea geografică măreşte probabilitatea interacţiunii dintre oameni, a
desfăşurării unor activităţi comune. Festinger, Schachter, Back (1950) au realizat o cercetare
asupra studenţilor căsătoriţi de la Institutul de Tehnologie din Massachusetts. Ei au constatat
că înfiriparea prieteniilor depindea de distanţă : pentru cei care locuiau în vecinătate,
probabilitatea de a se descrie unul pe celălalt drept prieteni apropiaţi era mai mare decât
pentru cei care locuiau mai departe, deşi pe acelaşi palier. Cei care locuiau în vecinătate se
descriau unul pe celălalt ca prieteni.
Asemănarea este un alt factor ce stă la baza formării grupurilor. Oamenii preferă de
foarte multe ori să se asocieze cu oamenii cu care se aseamănă. Ei se simt mai confortabil în
prezenţa persoanelor cu care au interese, valori, idei comune, care au caracteristici sociale
comune (rasă, religie, etnie, clasă etc.) sau caracteristici personale comune (vârstă, nivel de
inteligenţă). Există un studiu clasic realizat de Newcomb (1961), care confirmă această teză.
Sociologul american a studiat modul în care s-au realizat legăturile sociale dintre studenţii
Universităţii din Michigan sau locuiau în cămine. El a demonstrat clar că interacţiunile dintre
studenţi, asocierea lor a avut la bază similaritatea valorilor şi intereselor lor.
Mai mult decât atât, studiile efectuate de Belkin şi Goodman (1980) confirmă faptul că
asemănarea dintre indivizi este un factor important în alegerea partenerului pentru căsătorie.
Odată constituit, grupul impune membrilor săi respectarea anumitor norme.
Comportamentul grupului, al fiecărui membru din grup, este influenţat de normele operative
de grup. Acestea apar gradat, în procesul interacţiunii dintre membrii grupului, se nasc din
procesul cumulativ al interrelaţionărilor (când un individ acţionează în grup, celilalţi îi
confirmă sau, dimpotrivă, îi infirmă comportamentul).
Se ridică întrebarea de ce majoritatea oamenilor consimte să se conformeze la norme,
se lasă influenţaţi de grupurile sociale, acceptă regulile pe care acestea le impun ? Un răspuns
ar fi că oamenii obţin multe beneficii, satisfacţii din viaţa grupală. Studiile sociologice au
arătat că grupurile mici sunt mai puţin tolerante faţă de nerespectarea normelor decât
grupurile mari. Presiunea pentru respectarea normelor este mai mare în grupurile mici.
S.E. Asch a remarcat faptul că “presiunile pe care un grup le exercită asupra unui nou membru
(denumit de obicei “naďve subject”) (…) sunt maxime atunci când avem de-a face cu un grup
unanim, format din trei persoane, în timp ce, în cadrul grupurilor mai numeroase, ele descresc
simţitor”.
Conformarea la normele grupului este procesul prin care grupul modelează
concepţiile, judecăţile, percepţiile membrilor săi. Asch a subliniat faptul că acest proces este
complex, subtil şi că în realizarea lui o mare importanţă o au atât factorii situaţionali (suport
social, dimensiunea divergenţelor existente în grup, ambiguitatea şi nesiguranţa indivizilor
etc.), cât şi cei care ţin de personalitatea indivizilor (înclinate spre atitudine autoritară,
autoîncredere, încredere în valorile altui grup).
T. M. Newcomb, L. Festinger, S. Schachetr şi K. Back ş.a. au arătat că extinderea
conformării indivizilor la standardele unui anumit grup se află într-o directă conexiune cu
gradul de coezivitate a respectivului grup (ce poate fi măsurată cu ajutorul alegerilor
sociometrice). Drept urmare, în viaţa grupurilor nici nu se poate sesiza tendinţa de respingere
a acelor membri care se abat de la valorile şi credinţele grupului (mai ales de la acele valori şi
credinţe considerate a fi fundamentale, esenţiale). Presiunea spre conformitate poate îmbrăca
forma unei uniformităţi de gândire şi comportare sau poate sprijini eterogenitatea valorilor şi
credinţelor. Acceptarea presiunii spre conformitate (fie sub forma uniformităţii, fie sub forma
eterogenităţii) poate satisface anumite necesităţi spirituale ale unor membrii şi nemulţumi pe
alţii.
Sociologii au manifestat interes nu numai pentru studierea genezei şi normelor
grupului, ci şi a structurii de grup. Fiecare grup are o organizare, o structură specifică.
Deseori, membrii grupului au poziţii diferite în grup, beneficiază, deci, de statute diferite şi
trebuie să se angajeze în activităţi diferite, cu alte cuvinte, trebuie să joace roluri diferite (de
exemplu, într-o familie mama are un statut diferit faţă de copii, desfăşoară activităţi diferite de
ale acestora). Putem spune că grupurile sunt alcătuite din statute care se împletesc cu rolurile
corespunzătoare. Diferitele statute servesc diferitelor aspecte ale scopurilor generale ale
grupului. Ele nu sunt nici identice, nici egale. În cadrul grupului se constituie o anumită
ierarhie a statutelor. Unele statute sunt apreciate ca fiind mai imporante decât altele pentru
funcţionarea grupului şi drept urmare li se acordă mai multă putere şi respect (de exemplu,
preşedinte, şef suprem etc.). În acest caz, ierarhia este definită prin poziţiile statutelor în grup
(şeful este în vârful piramidei, subalternii la baza acesteia).
În alte grupuri, însă, ierarhia se întemeiază pe alte criterii şi nu pe poziţia (statutul)
persoanei în grup. Diferenţele în materie de putere şi influenţă se stabilesc în funcţie de ceea
ce sunt şi ceea ce fac membrii grupului. Grupul acordă mai mult respect şi mai multă influenţă
unora dintre membrii săi, pentru ceea ce sunt ei efectiv, pentru calităţile lor, pentru
performanţele, realizările lor în cadrul grupului.
Strodtbeck, James şi Hawkins (1957) au realizat un experiment în cadrul căruia s-a
simulat alegerea unui grup de juraţi. S-a constatat că, iniţial, la baza alegerilor a stat fie
impresia pe care respectivele persoane (alese) au lăsat-o, fie statutul pe care acestea îl aveau
în viaţa cotidiană (în afara experimentului). Abia ulterior, participanţii la experiment au
“descoperit” că există un alt treilea element cheie, mai important decât primele două care
trebuie să stea la baza deliberării şi anume, calitatea activităţii oamenilor în rolul de juraţi.
Diferenţierea membrilor grupului după anumite criterii (stratificarea în grup) are două
ipostaze : una pe verticală (când este generată de statusuri inegale) şi una pe orizontală (când
se constiutie pe baza statusurilor egale). Stratificarea pe verticală influenţează negativ
coeziunea grupului pentru că accentuează presiunea de conformare pentru a împiedica
tensiunile inegalităţii de statuts. La polul opus, stratificarea pe orizontală influenţează pozitiv
coeziunea, pentru că potenţează reciprocitatea dependenţelor.

Procesele grupului
Cei mai mulţi sociologi printre care se află şi R.F. Bales, A.P. Hare, E.F.Borgatta ş.a.
sunt de părere că există patru procese importante în cadrul grupurilor mici : de realizare a
sarcinii, de comunitate, de influenţă şi afectiv-axiologice.
În concepţia altor autori (cum ar fi de exemplu sociologul american Norman
Goodman) studiul grupului nu se poate realiza în afara analizei următoarelor procese
fundamentale ale interacţiunii, respectiv comunicarea, conflictul şi coeziunea.
Unul dintre cele mai studiate procese interacţionale este acela al comunicaţiei. Printre
sociologii care s-au ocupat sistematic, cu deosebită seriozitate de problemele comunicaţiei în
grupurile mici se află şi T.M. Newcomb, H.J. Leavitt şi A. Bavelas.
Comunicarea este activitatea centrală a grupului. Membrii grupului se informează,
calmează, corectează reciproc ; comunică nu numai informaţii ci şi sentimente şi atitudini. Ei
pot comunica sau recepţiona mişcări, gesturi, expresii faciale, cuvinte, sunete etc. În opinia lui
W.J. H. Sprott, “principalele probleme ale comunicaţiei sunt : viteza, integritatea, direcţia,
rigiditatea şi precizia ei”.8 Pe de altă parte, calitatea comunicării, susţin Malcolm şi Hulda
Knowles, depinde de răspunsurile primite la câteva întrebări, şi anume : îşi exprimă membrii
lor ideile în mod clar? Se simt aceştia liberi în a solicita anumite clarificări atunci când ei nu
înţeleg un conţinut comunicat? În ce măsură răspunsurile indivizilor faţă de conţinuturile
recepţionate sunt adecvate sau nu? etc.
Din conţinutul comunicativ deducem că relaţiile de comunicare pot fi verbale (prin
limbajul natural) sau nonverbale (prin mimică, gesturi etc.).
Comunicarea poate dispune de un grad înalt de centralitate, atunci când întreaga reţea
este dirijată de persoane care filtrează mesajele şi orientează relaţiile sau, dimpotrivă, de un
înalt grad de lateralitate, atunci când este încurajată comunicarea interpersonală, directă,
nefiltrată şi necentrată.
Ordonarea relaţiilor de comunicare în reţele, afirmă A. Bavelas, poate lua diferite
forme : lineare, în cerc, fragmentate reciproc. H. Leavitt constată că eficienţa comunicativă a
unei reţele depinde de flexibilitatea şi de adaptarea la sarcina de îndeplinit, precum şi de
comunalitatea codurilor de structurare a informaţiei.
Reţeaua primară include statusuri de comunicare echipotenţiale pentru fiecare membru
al grupului, fără nici o organizare a fluxului informaţiilor. În cadrul reţelei în formă de cerc,
fiecare partener transmite informaţia vecinului său din dreapta sau din stânga.
Reţeaua tip lanţ indică faptul că unul dintre emiţători este închis, blocând circularea
informaţiei, stopând comunicarea. Reţeaua de tip furcă (sau y) uneşte o parte din membrii
grupului, ceilalţi având posibilitatea de a comunica doar cu unul dintre membrii acestuia.
Ultimul tip de reţea, în formă de roată, este o structură care deţine o persoană centrală
în procesul comunicării şi care interacţionează cu fiecare dintre ceilalţi.
S-a constatat că sarcinile simple sunt realizate mai eficient în cadrul reţelelor
centralizate, iar satisfacerea resimţită de membrii grupului este minimă. În cadrul sarcinilor
complexe, individul care ocupă locul cheie, în cadrul reţelei de comunicare centralizată poate
fi copleşit de bombardamentul informaţional, fapt ce creează posibilitatea propagării unor
erori în procesul comunicaţional. Pentru realizarea sarcinilor complexe sunt mai eficiente
reţelele descentralizate, iar satisfacţia membrilor grupului este mare, datorită nivelului
calitativ al participării fiecăruia la comunicaţie.
Studiile lui Homans au demonstrat că natura activităţilor unui grup influenţează
modelele de comunicare între membrii. Aşa, de exemplu, pentru rezolvarea unor sarcini de
lucru, comunicările se realizează în general între membrii cu statute diferite (superioare şi
inferioare). În situaţiile sociale recreative, comunicarea are loc, mai degrabă între persoane cu
acelaşi statut.
Aşa cum am arătat mai înainte, un alt proces fundamental al grupurilor mici îl
constituie coeziunea grupului . Ea se referă la puterea legăturilor dintre membrii grupului
(puterea cu care indivizii sunt atraşi de grup), spiritul de grup, moralul grupului. Coeziunea
este expresia atmosferei generale existente în grup, a “climatului social” al grupului care
poate fi afectuos, prietenos, informal, tolerant, calm sau, dimpotrivă, tensionat, ostil, rece,
formal, reţinut. Ea influenţează realizarea obiectivelor generale şi realizează o anumită
presiune asupra membrilor săi în sensul acceptării anumitor idei, valori, norme şi desfăşurării
anumitor activităţi.
L. Festinger defineşte coeziunea ca “rezultanta tuturor forţelor care acţionează asupra
membrilor pentru a îi determina să rămână în grup”.
Cercetările sociologice au dezvăluit existenţa unei corelaţii între ameninţare şi
creşterea coeziuniii grupului . Mecanismul acestei corelaţii a fost descifrat de S. Schachter
(1959) 10 în urma unui experiment care a constat în punerea subiecţilor într-o situaţie de
ameninţare, respectiv în situaţia de a primi un şoc electric. S-a constatat că subiecţii puşi în
situaţii cu grad înalt de ameninţare (perspectivă de a primi un şoc electric destul de puternic)
şi deci cu o anxietate ridicată, simt o mai mare nevoie de afiliere decât subiecţii aflaţi într-o
situaţie cu grad scăzut de ameninţare (perspectiva unui şoc electric foarte blând).
Relaţia dintre coeziune şi ameninţare este mediată de anxietate. Cercetările lui L.
Weller (1963) confirmă concluziile experimentului realizat de S. Schachter. Weller, în urma
experimentelor sale, conchide că grupurile alcătuite din persoane cu un grad înalt de anxietate
sunt mai coezive şi resping cu mai multă fermitate membrii devianţi decât grupurile formate
din membrii cu un nivel mai scăzut de anxietate. El susţine că “ se pare că oamenii doresc să
fie împreună, pentru că a fi împreună reduce anxietatea, iar prezenţa unui deviant produce o
creştere a anxietăţii şi, din acest motiv, este ameninţătoare”.
Coeziunea, conformitatea şi consensul variază în funcţie de caracteristicile grupului,
cum ar fi : autonomia (centrarea pe sine, evoluţia independentă), permeabilitatea (măsura în
care admite sau nu cooptarea de noi membrii), flexibilitatea (gradul de libertate şi
informalitate în grup), intimitatea (gradul de apreciere reciprocă a membrilor săi), participarea
(investiţia de timp şi de efort în activitatea grupului). Modul specific în care se obiectivează
fiecare din caracteristicile mai sus enunţate, ca şi modul în care ele se corelează, conferă
grupului calitatea de entitate distinctă, de tot integrat distinct. R. B. Catell (1948) foloseşte
termenul de sintalitate pentru a individualiza sau caracteriza personalitatea unui grup ca
întreg. Sintalitatea, susţine el, este influenţată atât de caracteristicile membrilor grupului
(inteligenţă, atitudini, însuşiri individuale de personalitate) cât şi de structura grupului. Pe de
altă parte, ea dispune, însă, de o dinamică proprie, care se manifestă prin schimbările ce apar
în suma intereselor membrilor sau în energia totală disponibilă în grup, respectiv în sinergia
grupului şi prin interacţiunile dintre grup şi subgrupuri sau dintre un grup şi alte grupuri.
Sinergia este utilizată de membrii grupului pentru menţinerea coeziunii de grup şi atingerea
scopurilor propuse. Se constată că trăsăturile de sintabilitate ale grupului şi cele ale
personalităţii individuale tind către congruenţă pentru a asigura stabilitatea grupului.
Pe lângă cele analizate până acum, mai există şi alte procese de grup, respectiv
competiţia şi cooperarea, pe care sociologia le studiază mai ales în legătură cu eficienţa sau
productivitatea, şi concomitent cu evidenţierea efectelor lor sociale.
Competiţia şi cooperarea sunt forme ale interacţiunii pe care le întâlnim în orice grup.
Competiţia constă în eforturile indivizilor, grupurilor de a atinge un scop (a avea un
beneficiu), care este indivizibil sau despre care se crede că este ca atare Privită dintr-o
perspectivă sociologică mai largă, competiţia nu presupune întotdeauna conştiinţa existenţei
concurenţelor sau a opoziţiei faţă de ei şi deci nu presupune cu necesitate elaborarea de
strategii din partea competitorului care să limiteze acţiunile celorlalţi competitori.
se deosebeşte de conflict, deşi, uneori poate degenera în conflict. Evidenţiind această
distincţie, K. Davis (Human Society, 1949) arăta că regulile competiţiei limitează mijloacele
ce pot fi utilizate şi că doar atunci când aceste reguli sunt încălcate, competiţia se transformă
în conflict.
Cooperarea este o formă de interacţiune socială şi un proces de grup, care presupune
acţiuni conjugate ale mai multor persoane sau grupuri, pentru atingerea unui scop comun,
pentru obţinerea unor gratificaţii de care să beneficieze toţi participanţii.
Cooperarea, susţin P. Kropotki, W.C.Aller, M. Crowford ş.a. măreşte satisfacţia
globală la nivel de grup dar are şi efecte de uniformizare şi deci, de scădere relativă a
satisfacţiei individuale.
Astăzi, în promovarea competiţiei sau cooperării în grup, se ia în calcul atât specificul
sarcinii de îndeplinit cât şi necesitatea obţinerii unui randament maxim.
Conflictul este definit în sociologie ca “opoziţie deschisă, luptă între indivizi, grupuri,
clase sociale, partide, comunităţi, state cu interese economice, politice, religioase, etnice,
rasiale, divergente sau incompatibile, cu efecte disruptive asupra interacţiunii sociale”.13
Letha şi John Scanzoni (1976), studiind conflictul într-un grup mic, respectiv în familie, au
evidenţiat existenţa a trei forme dihotomice diferite pe care le pot lua conflictele.14 În raport
cu prima formă, conflictele pot fi cu rezultat zero sau cu motiv mixt. Într-un conflict cu
rezultat zero, o persoană fie câştigă ceva, fie pierde totul. Într-un conflict cu motiv mixt, nici
una dintre cele două persoane nu doreşte să câştige sau să piardă totul.
Cel de al doilea tip se referă la conflictele bazate pe personaliate şi la cele situaţionale.
După cum reiese şi din denumirea lor, conflictele bazate pe personalitate sunt generate de
diferenţele personale dintre indivizii implicaţi, în timp ce celelalte, situaţionale, sunt cauzate
de contextul social, de situaţia socială concretă în care se află membrii grupului ( de exemplu,
împărţirea unor resurse insuficiente rare).
Cea de a treia formă de conflict pusă în evienţă de Letha şi J. Scanzoni include
conflictele fundamentale şi nefundamentale. Primele se produc în legătură cu normele
fundamentale ale situaţiei. De exemplu, disputa privind alegerea fotbaliştilor care să intre în
echipa naţională şi să joace la campionatul mondial. Conflictul nefundamental izvorăşte din
aplicarea normelor acceptate la o situaţie specifică. Un astfel de caz, îl constituie alegerea
echipei pe care s-o provoci la meci. De regulă, conflictele situaţionale, nefundamentale şi cu
motiv mixt, sunt soluţionate mai uşor decât oponentele lor deoarece, deseori, este posibilă
găsirea unei formule de compromis.
Conform teoriei lui Coser şi a altor sociologi, nu orice conflict este negativ. El poate
ajuta la clarificarea scopurilor grupului şi a graniţelor şi, dacă este tratat cum trebuie, poate
chiar să mărească activismul membrilor grupului. Cheia soluţionării cu succes a conflictelor o
constituie “rezolvarea” în conformitate cu normele care au fost în prealabil stabilite şi acceptate.

Conceptul sociologic de organizaţie. Natura organizaţiei.


Înţelegem prin organizaţie, grupuri de oameni care îşi organizează şi coordonează
activitatea în vederea realizării unor finalităţi relativ clar formulate ca obiective.
Întreprinderile economice, partidele politice, instituţiile de cercetare, armata, spitalele sunt
exemple de organizaţii. Putem spune, deci, că organizaţia este un tip de grup, care este anume
creat pentru a duce la bun sfârşit o sarcină specifică şi care are o structură formală prin care
încearcă să îndeplinească acea sarcină. Organizaţia este un grup secundar ce conţine o
structură formală de statute, roluri şi grupuri mai mici.
Dacă luăm criteriul mărimii, constatăm că societatea abundă în organizaţii de toate
dimensiunile : de la cele mai mari (compania Ford), până la cele mai mici (club şcolar).
Prin ele însele, organizaţiile prezintă o orientare structurală spre realizarea cât mai
eficientă a finalităţilor lor (caracteristică întâlnită îndeosebi în cazul întreprinderilor
economice). În analiza structurilor organizaţionale putem desprinde mai multe etape. La
începutul secolului XX s-a dezvoltat managementul ştiinţific clasic (Frederick Taylor, Henri
Fayol, Luther Galick, Lyndall Urwick), al cărui principal obiectiv a fost identificarea
principiilor unei organizări eficiente, raţionale a organizaţiei. Problemele examinate se
refereau mai ales la diviziunea muncii şi a responsabilităţilor, organizarea ierarhică a
conducerii activităţii, modalităţile de realizare a controlului etc. Tot în această perioadă, în
paralel cu această mişcare, Max Weber elaborează cunoscuta şi influenta teorie a birocraţiei
(1921). El intenţiona ca, prin respectiva teorie, să răspundă la întrebarea : care sunt
caracteristicile unei organizaţii raţionale, care să asigure realizarea scopurilor propuse?
Soluţiile pe care el le identifică sunt formularea de reguli generale şi impersonale, disciplina
strictă în aplicarea regulilor şi procedurilor, sistem ierarhic de diferenţiere a autorităţii cu
competenţe strict delimitate, carieră în care promovarea se bazează pe vechime şi merit,
salariu fix, diferenţiat în raport cu poziţia în organizaţii.
Formularea de reguli generale şi impersonale şi aplicarea lor cu stricteţe se referă la
faptul că organizaţiile trebuie să îşi întemeieze cu seriozitate setul de reguli, norme,
regulamente (cele mai multe scrise) care să ghideze comportamentul salariaţilor şi să
constituie baza majorităţii deciziilor organizatorice. Regulile şi regulamentele au drept scop
inducerea unui element de stabilitate şi predictibilitate acţiunilor organizaţiei.
Caracterul impersonal al regulamentelor se referă la faptul că organizaţia (birocraţii) trebuie
să trateze pe fiecare “client” al organizaţiei ca pe un “caz”, nu ca pe o persoană. Interacţiunea
cu clienţii trebuie să se bazezeze pe setul de norme şi regulamente ale organizaţiei, pe rolul
oficial al birocratului şi nu pe sentimentele lui personale.
În privinţa sistemului ierarhic şi de promovare, pentru început, trebuie să specificăm
faptul că departamentele, într-o organizaţie, nu numai că au sarcini precise dar sunt şi
organizate, într-un sistem ierarhic de autoritate, în care fiecare departament este supravegheat
de un departament superior. Această ierarhie, în cadrul marilor organizaţii îmbracă forma unei
structuri piramidale, autoritatea fiind concentrată la vârf, în mâinile unei elite restrânse şi
diluându-se treptat, treptat spre baza piramidei (alcătuită din cei mulţi). Fiecare angajat al
organizaţiei trebuie să aibă o anumită competenţă tehnică pentru a îşi putea îndeplini sarcinile
în cadrul diviziunii muncii şi al sistemului ierarhic de autoritate : Weber subliniază că acest
fapt constituie o ruptură radicală cu trecutul, când meseriile depindeau în cea mai mare parte
de relaţiile familiale, personale şi nu de competenţa tehnică a individului. Organizaţiile
consideră că eficienţa activităţii, succesul profesional nu au nici o legătură cu familia de
origine, cu relaţiile personale ale indivizilor şi, de aceea, corelează promovările lor cu
vechimea în muncă şi meritul (competenţele tehnice). Cu toate că, în multe organizaţii,
relaţiile joacă încă un rol important, aprecierea competenţei tehnice capătă tot mai mult teren
în angajarea şi promovarea personalului. Folosirea tot mai frecventă a examenelor pentru
ocuparea unor posturi sau promovarea în diferite funcţii a salariaţilor constituie o confirmare a
acestui fapt.
În concepţia lui Weber, caracteristicile mai sus enunţate desemnează un mod raţional
de organizare, considerat de el a fi singura alternativă pentru atingerea efectivă a obiectiveilor
organizaţiei. Pentru a numi acet mod raţional de organizare, el a întrebuinţat termenul de
birocraţie.
În accepţiunea curentă, termenul birocraţie are aproape în exclusivitate o însemnătate
peiorativă şi semnifică nu un mod de organizare care să servească la rezolvarea în mod optim,
raţional şi eficient a problemelor, ci organizarea, în cadrul căreia rezolvarea esenţială a
problemelor şi eficienţa intrinsecă sunt subordonate funcţionării aparatului organizatoric, axat
în special pe îndeplinirea sarcinilor de serviciu şi pe respectarea prescripţiilor care
reglementează funcţionarea lui.
Se vorbeşte, deci, despre birocraţie, atunci când problemele esenţiale, importante ale
cetăţenilor sau ale statului nu sunt rezolvate, deoarece prescripţiile care reglementează
activitatea instituţiilor de stat obligă la tărăgănare şi decizii în discordanţă cu nevoile
esenţiale.
Marele “Dicţionar Enciclopedic Larousse” a găsit pentru “birocraţie” trei definiţii
scurte :
1. putere sau influenţă a administraţiei asupra conducerii afacerilor ;
2. ansamblu de funcţionari ;
3. putere a membrilor aparatului de stat sau a aparatului administrativ.
Spre deosebire de acesta, “Dicţionarul de Sociologie” coordonat de Cătălin Zamfir şi
Lazăr Vlăsceanu oferă o definiţie mult mai complexă, văzând în birocraţie un “mod de
organizare destinat administrării pe scară largă a unor resurse prin intermediul unui corp de
persoane specializate, de regulă plasate într-o structură ierarhică şi dispunând de atribuţii,
responsabilităţi şi proceduri strict definite”.
Norman Goodman vede în birocraţie o “structură administrativă formală,
răspunzătoare de planificarea, supravegherea şi coordonarea muncii diferitelor segmente ale
unei organizaţii”.
În viziunea lui Jan Szczepanski, birocraţia este “un anumit tip de organizare în
accepţiunea că reprezintă o modalitate de conducere a oamenilor şi că serveşte atingerii
scopurilor anumitor grupuri sociale”.
Primele referinţe şi analize asupra fenomenului birocraţiei, apărute în cursul secolului
al XIX-lea, în condiţiile unei intervenţii crescânde a statului în Franţa, Anglia şi îndeosebi în
Germania, au inaugurat o linie conceptuală, încă prezentă în sociologia contemporană, care a
pus accent pe implicaţiile negative ale funcţionării birocraţiei :
a) exercitarea birocratică a puterii de către corpul specializat al oficialităţilor se opune
principiilor şi practicilor democratice, care implică participarea unor largi categorii de
populaţie la procesul deciziei şi al controlului social, democraţia fiind sinonimă cu “res
republicae”, în timp ce birocraţia practică decizia autoritară şi cultivă secretul ;
b) în toate sistemele bazate pe organisme şi proceduri birocratice s-a înregistrat o
tendinţă constantă spre autonomizarea corpului de funcţionari publici şi spre transformarea sa
într-o categorie distinctă, care tinde să-şi reproducă şi să-şi impună propriile interese prin
intermediul exerciţiului puterii.
Printre primii care au afirmat această linie teoretică, J.S.Mill a subliniat contraicţia
dintre birocraţie şi democraţie. Definită ca “guvernare a unor conducători de profesie”,
birocraţia este considerată o ameninţare la adresa libertăţii şi a formelor reprezentative de
guvernare (“On Liberty”, 1859 ; “Consideration on Representative Government”, 1861).
Un moment important în cristalizarea unei teorii critice a fenomenului birocraţiei îl
constituie contribuţiile marxismului clasic. În “Contribuţii la critica filosofiei hegeliene a
dreptului” (1843), Marx arată că exponenţii birocraţiei, în calitate de reprezentanţi ai statului,
“nu sunt deputaţi ai societăţii civile înseşi, care îşi apără prin intermediul lor propriul ei
interes general, ci delegaţi ai statului însărcinaţi să administreze statul împotriva societăţii
civile”. În această lucrare, Marx reuşeşte o descriere extrem de dură a birocraţiei :
- promovarea propriilor interese (“scopurile statului se transformă în scopuri ale
birocraţiei, iar scopurile birocraţiei în scopuri ale statului”);
- cultul autorităţii (“autoritatea este principiul ştiinţei sale”);
- maschează incompetenţa (“vârfurile încredinţează cercurilor inferioare grija de a
înţelege amănuntele, în timp ce cercurile inferioare socotesc vârfurile capabile să înţeleagă
generalul şi astfel se înşală reciproc”);
-spiritul corporatist şi confiscarea secretului de stat ca proprietate privată a birocraţiei
(“spiritul general al birocraţiei este secretul, misterul, a cărui păstrare este asigurată în interior
de organizarea ei ierarhică, iar faţă de lumea din afară de caracterul ei de corupţie închisă”);
-carierismul (“ … vânătoarea după posturi cât mai înalte”);
- supunerea şi pasivitatea etc.
Veritabile teorii ale sistemelor birocratice vor fi dezvoltate de Marx şi Engels într-o
serie de lucrări şi articole ulterioare (“Optsprezece Brumar al lui Ludovic Bonaparte”,
“Luptele de clasă din Franţa”, “Originea familiei, a proprietăţii private şi a
statului”,”Contribuţii la problema locuinţelor”, “Domnia pretoerienilor” etc.).
Aşa cum am arătat mai înainte, un alt moment important în elaborarea teoriei
referitoare la birocraţie îl reprezintă Max Weber.
În urma unui amplu studiu (începând cu Egiptul antic, monarhia romană a lui
Diocleţian, Imperiul Bizantin, China, Biserica catolică din secolul al XIIIle apână la statele
moderne), Weber a ajuns la concluzia că “acest tip de putere administrativă raţională apare
odată cu economia bănească. Oriunde au apărut elemente ale economiei băneşti, conducerea
economică a trebuit să fie organizată pe baze raţionale, care să asigure eficienţa acestei
economii. De aceea, şi puterea exercitată asupra unei asemenea economii nu putea să se
bazeze nici pe tradiţie, nici pe însuşirile mistice sau religioase ale conducătorului, ci trebuie să
existe o administraţie organizată raţional”.
Pe baza materialelor istorice, a analizelor cazurilor de putere birocratică care au existat
în epocile mai sus amintite, Weber s-a străduit să construiască un “tip ideal” de birocraţie,
adică să prezinte sub formă de schemă abstractă toate trăsăturile care apar în cazurile de putere
birocratică cunoscute din istorie.
Ce este controlul social, forme şi stiluri de manifestare