Crăiasa a murit. I s-a dezbrăcat trupul de învelișul mânjit cu orgoliu rănit și mânie.

Goală, stă în
fața ta. Așteaptă să o atingi cu iertare, cu acea căldură pe care mâinile le purtau doar în preajma
ei. Ai ochii pustii, supți de privirile doritoare ale celorlalți, orbiți, obișnuiți cu întunericul nopților
târzii sacrificate în așternuturi străine. O atingi, încerci să o iubești, ea tremură de durere. Îi arzi
pielea cu pielea ta îmbibată cu alte trupuri. Ea tânjește, așteaptă, plânge. Se uită la tine, te atinge
și vede fiecare trup în parte, fiecare noapte, fiecare pat răvășit, apoi te îndepărtează. Corpul îi
intră în sevraj, i-ai intrat în sânge sub o altă formă iar acum nu mai reușești să îi alini dependența.
În câteva secunde de agonie, crăiasa decăzută revede toate iubirile trecute. Cumulate, nu pot
cuprinde în toate brațele lor ceea ce zace în ea acum. Cade în genunchi, subjugată de durere, se
transformă. Ochii-i devin cascade, pălmile nasc flăcări, coloana i se rupe vertebră cu vertebră și i
se lipesc la loc, urlete venite parcă din abis se ridică spre tavanul trist și semi-iluminat.