O scrisoare pierduta

Ion Luca Caragiale, dramaturg si prozator, a fost un observator ironic al societatii romanesti din
vremea lui, un scriitor realist si moralizator, un exceptional creator de personaje. Comediile sale ilustreaza un
spirit de observatie necrutator pentru cunoasterea firii umane, de aceea personajele lui traiesc in orice epoca
prin vicii, impostura, ridicol si prostie. El foloseste cu maiestrie satira si sarcasmul, pentru a ilustra moravurile
societatii romanesti si a contura personajele dominate de o trasatura de caracter reprezentativa pentru tipul
uman.
Reprezentata pe scena in 1884, comedia „O scrisoare pierduta” este a treia dintre cele patru scrise de
autor, o comedie de moravuri, in care sunt satirizate aspecte ale societatii contemporane autorului, fiind
inspirata din farsa electorala din anul 1883.
Tema comediei este demascarea prostiei umane si a imoralitatii publice si private, dezvaluirea
impletirii de interese dintre doua grupari politice locale ale partidului de guvernamant, intr-un oras de
provincie, capitala unui judet de munte. Autorul critica minciuna vietii politice, minciuna activitatii electorale
de la sfarsitul secolul XIX. Continutul operei are un puternic caracter social, dar si de viata familiala. Nimeni
nu se sinchiseste de nimic, imoralitatea e suverana peste tot, la toate nivelele, in oras, in case pretentioase, la
mosieri si la burghezi.
Comedia este o specie a genului dramatic, care starneste rasul prin surprinderea unor moravuri, a unor
tipuri umane sau a unor situatii neasteptate, cu un final fericit. Conflictul comic este realizat prin contrastul
intre aparenta si esenta. Sunt prezente formele comicului: umorul, ironia si diferite tipuri de comic.Incadrandu-
se in categoria comediilor de moravuri, prin satirizarea unor defecte omenesti piesa prezinta aspecte din viata
politica si de familie a unor reprezentanti corupti ai politicianismului romanesc.
Titlul pune in evidenta contrastul comic dintre aparenta si esenta. Pretinsa lupta pentru puterea politica
se realizeaza, de fapt, prin lupta de culise, avand ca instrument al santajului politic „o scrisoare pierduta” –
pretextul dramatic al comediei. Articolul nehotarat indinca atat banalitatea intamplarii, cat si repetabilitatea ei
(pierderile succesive ale aceleiasi scrisori, amplificate prin repetarea intamplarii in alt context, dar cu accelasi
efect).
Piesa este structurata in patru acte, fiecare dintre ele fiind alcatuite din mai multe scene. Personajele
piesei, numite de catre autor „persoane”, sunt mentionate cu numele si statutul social pe care il are fiecare in
cadrul comediei.
Perspectiva spatiala este reala si deschisa, fiind precizata de catre autor, iar timpul in care se petrec
intamplarile este plasat la sfarsitul secolului al XIX-lea: „in capitala unui judet de munte, in zilele noastre”.
Relatiile temporale sunt in cea mai mare parte cronologice, cu exceptia unot situatii in care perspectiva
temporala este discontinua, remarcandu-se alternanta temporala a intamplarilor, prin flash-back.Actiunea
scoate in relief circumstantele in care doua tabere politice se dusmanesc, se insulta, iar la final se conciliaza.
Noua personaje arata ca autorul pune pret pe personajele tipice, tipurile memorabile.
Actul I incepe cu o scena expozitiva in care se anunta pierderea unei scrisori de dragoste, in jurul careia
se va petrece intreaga actiune.Punctul culminant al acestei scene, il constituie vestea ca Nae Catavencu nu vrea
sa restituie scrisoarea decat in schimbul asigurarii ca va fi numit candidat pentru un loc de deputat, si aparitia
lui Zaharia Trahanache care anunta ca a descoperit o plastografie a lui Catavencu.
Actul al II-lea incepe cu numaratoarea voturilor posibile si cu teama lui farfuridi si branzovenescu ca
vor fi tradati. O scena importanta este reprezentata de intalnirea prefectului cu posesorul scrisorii, o scena
tipica si de nuante caracteriologice memorabil prinse, gradat redate, in care vedem tehnica santajului si a
schimbului.
 Actul al III-lea cuprinde doua parti, dominate de discursul agramat de betia de cuvinte, al lui farfuridi
si de discrusul categoric demagogic al lui catavencu pana la punctul culminant cand se pronunta numele
candidatului propus de centru, dupa care urmeaza vacarmul si bataia.
Actul al IV-lea aduce infrangerea lui Catavencu si alegerea senilului agamita dandanache, adevarat
maestru al santajului, de vreme ce cu o scrisoare bine pastrata isi poate asigura alegerea perpetua. Salvat de
consecintele unei plastografii, catavencu accepta ce i-a ordonat zoe si conduce manifestatia in cinstea noului
ales.
Atmosfera destinsa la final reface starea initiala a personajelor, fara nicio modificarea a statutului lor
dinainte pierderii scrisorii. Personajele actioneaza stereotip, simplist, ca niste marionete lipsite de profunzime
sufleteasca, fara a evolua pe parcursul actiunii, fara a suferi transformari psihologice.„O scrisoare
pierduta” cuprinde o galerie de tipuri ilustrative pentru epoca strabatuta de Caragiale. Mijloacele prin care
sunt realizate aceste tipuri sunt in acelasi timp procedee de realizare a comicului de moravuri, de caracter, de
situatie, de limbaj etc. Comicul e realizat prin contrast, prin afisarea gesturilor si atitudinilor, prin vorbire in
cea mai mare parte (incoerenta, nonsensuri, tautologii, inadvertente, automatisme lexicale, amestec de stiluri,
prin numele personajelor etc.).
In personaje, ca tipuri reprezentative, este concentrata toata prostia si coruptia societatii trecute si a
familiei, a politicianismului trecut: demagogie, lasitate, perfidie, lacomie, santaj, umilire, servilism, imoralitate
publica si intima, dar mai multa prostie decat toate. In comediile lui Caragiale, principala modalitate de
caracterizare a personajelor si de construire a situatiilor in care sunt puse acestea il constituie comicul.
Comicul de caracter contureaza personaje ridicole prin trasaturi negative, starnind rasul cu scop
moralizator, deoarece nimic nu indreapta mai bine defectele emane decat rasul. Autorul creeaza tipologii de
personaje, dominate de trasaturi morale negative. Personajele apartin viziunii clasice pentru ca se incadreaza
intr-o tipologie comica, avand o trasatura dominanta de caracter si un repertoriu fix de trasaturi: tipul
incornoratului (trahanache), tipul primului amorez (tipatescu), tipul cochetei si al adulterinei (zoe), tipul politic
si al demagogului (catavencu), tipul cetateanului, tipul servitorului (pristanda), prostul fudul (farfuridi), prostul
ticalos (dandanache).
Scriitorul depaseste, insa, cadrul comediei clasice avand capacitatea de a individualiza personajele, prin
comportament, particularitati de limbaj, nume, dar si prin combinarea elementelor de statut social si psihologic.
Personajele lui Caragiale sunt actuale si astazi, deoarece „natura nu lucreaza dupa tipare, ci-l toarna pe fiecare
dupa calapod deosebit: unul e sucit intr-un fel, altul intr-alt fel, fiecare in felul lui, incat nu te mai saturi sa-i
vezi si sa-ti faci haz de ei.” (I. L. Caragiale)
Comicul de caracter e relevat la fiecare personaj al piesei. Trahanache se bucura de o veche si solida
autoritate, de prestigiu recunoscut chiar si de opozitie. El sustine ideea integritatii morale a societatii, dar
practica inselaciunea, falsificand listele cu alegatori, se opune coruptiei, dar in jurul sau, peste tot, e coruptie.
Ambitia politica si comoditatea vietii il fac sa pastreze cu strasnicie „enteresul” de a fi prieten cu prefectul.
Politician abil, stie ca functia sa in partid depinde de sefii de la „Centru” si se lasa manevrat cu usurinta de
acestia. Este incult, trasatura reiesita din comicul de limbaj, dovada fiind ticul verbal „ai putintica rabdare”,
care reflecta viclenia, tergiversarea individului abil, care sub masca batranetii cauta sa castige timp pentru a
gasi o solutie. Pronunta gresit neologismele din sfera limbajului politic: „dipotat”, „endependent”. Se exprima
confuz, cu abateri de la normele limbii literare. Principiul sau de viata ce explica falsa naivitate a personajului
este acela ca „Intr-o sotietate fara moral si fara printip… trebuie sa ai si putintica diplomatie”.Numele sau este
definitoriu pentru comicul onomastic. Zaharia sugereaza zahariseala, moliciunea, lentoare, iar trahanache,
faptul ca poate fi usor modelat de catre superiorii „de la centru” sau de „enteres” si de zoe.
Tipatescu este prefectul judetului pe care il administreaza ca pe propria mosie, avand o mentalitate de
stapan absolut. Orgolios, abuziv, incalca legea, daca „o cer interesele partidului” si admite, amuzat,
escrocheriile politaiului: „ai tras frumusel condeiul”. Tipatescu este lipsit de abilitati politice, singura cale de a
parveni fiind amorul, de care stie sa profite cu fler si diplomatie. Comicul de nume, Tipatescu, trimite la
cuvantul „tip”, care semnifica june prim, om rafinat, amorez abil, adventurier.
Zoe Trahanache este sotia lui Zaharia Trahanache si amanta lui Tipatescu. Este inteligenta, autoritara,
ambitioasa si isi impune vointa in fata oricui. Este o luptatoare hotarata si foloseste tot arsenalul de arme
feminine ca sa-si salveze onoarea. Penduland intre sot si amant cu inteligenta si abilitate, conduce din umbra
manevrele politicii, toti fiind constienti de puterea si influenta ei, avand asupra barbatilor o seductie aparte,
care o face intelegatoare, generoasa.
Ghita Pristanda, functionarul servil, vrea sa para modest, necajit, devotat unui prefect energic, dar se
preteaza la mici furtisaguri, ghidandu-se dupa o deviza a nevestei lui: „Ghita, Ghita, pupa-l in bot si papa tot”.
Este arogant sau umil, in functie de imprejurari, penduland cu o siretenie primitiva si avand ca centru de
greutate propriul interes. Incultura, lipsta de instructie sunt evidentiate pregnant prin comicul de limbaj:
deformeaza neologismele – „bampir”, „famelie”, „catrindala”, „renumeratie” -, are ticuri verbale care frizeaza
prostia. De exemplu, alaturarea cuvatului „curat” altor cuvinte, evidentiaza un nestapanit servilism, facandu-l
penibil si ridicol. Comicul de nume al personajului Ghita Pristanda sugereaza principalele sale trasaturi de
caracter – servil si umil fata de sefi, lipsit de personalitate -,deoarece pristanta este un joc popular, ce se
danseaza dupa reguli prestabilite, intr-o parte si in alta, conform strigaturilor si comenzilor unui conducator de
joc.
Nae Catavencu, parvenit, santajist, grosolan si impostor, se conduce dupa deviza „scopul scuza
mijloacele”. Este infumurat si impertinent atunci cand stapaneste arma santajului, spunandu-i prefectului
„asasin”, dar devine umil, slugarnic si lingusitor atunci cand pierde scrisoarea si-i ureaza aceluiasi prefect, sa
traiasca „pentru fericirea judetului”. Lipsit de demnitate si de coloana vertebrala, el conduce manifestatia
festiva in cinstea rivalului sau politic, Dandanache, fara niciun scrupul, intuind ca sansa de a castiga in viitor
este legata de Zoe. Comicul de limbaj este relevat mai ales de discursurile sale, care ilustreaza personajul
semidoct, dar infatuat, plin de importanta. Atunci cand ia cuvantul la adunarea electorala care precede
alegerile, Catavencu isi construieste cu ipocrizie „o poza” de patriot ingrijorat de soarta tarii, rostind cu greu
cuvintele din cauza emotiei care-l ineaca.
Incultura sa reiese atat din nonsensul afirmatiilor – „Industria romana e admirabila, e sublima putem
zice, dar lipseste cu desavarsire” – precum si din confuzii semnatice, Catavencu numindu-i „capitalisti” pe
locuitorii capitalei, iar el considerandu-se „liber-schimbist”, adica flexibil in conceptii.
Numele Catavencu sugereaza firea de mahagiu, de palavragiu – cata=mahalagioaica- si ipocrizia, demagogia –
cataveica=haina cu doua fete-, trasaturi ce definesc acest personaj si prin comicul de nume!
Farfuridi si Branzovenescu sunt doi membri marcanti ai partidului de guvernamant. Ei formeaza un
cuplu de imbecilitate, intruchipare a ramolismentului politic. Cei doi se atrag prin firilecomplet diferite:
Farfuridi este coleric, prost, fudul, infatuat, iar Branzovenescu este, dimpotriva, placid, moale, fricos, o umbra
a celuilalt. Farfuridi are automatisme ce creioneaza „intruparea prostiei solemne” (stefan cazimir),prin formule
aberante, care-i releveaza incultura: „eu am n-an sa-ntalnesc pe cineva, la zece fix ma duc la targ”; „am n-am
infatisare, la douasperezece trecute fix ma duc la tribunal…”. discursul sau este un model al comicului de
limbaj, care scoate ine evidenta platitudinea gandirii, confuzia lingvistica a personajului, iar stilul bombastic si
infatuat devine caricatural atat prin ticurile verbale, cat si prin contradictiile in termeni: „din doua una, dati-mi
voie: ori sa se revizuiasca, primesc! dar sa nu se schimbe nimica, ori sa nu se revizuiasca, primesc! dar atunci
sa se schimbe pe ici pe colo si anume in punctele esentiale.”Comicul de nume – farfuridi si branzovenescu –
consta in sufixele onomasticul grecesc „-idi” si romanesc „-escu”, recum si aluzia culinara –branza si farfurie-
care ilustreaza semnificativ relatia de dependenta reciproca dintre ei, fiindu-si numai unul altuia de folos.
Agamemnom Dandanache se contureaza prin acumularea tuturor defectelor personajelor: parvenit,
demagog, prost, incult, perfid si ramolit. Prost, demagog, amnezic si senil, este o epava morala si un santajist
perpetuu, caci el nu restituie scrisoarea compromitatoare, sper a o putea utiliza si in alte dati.
Magistral construit, discursul lui Dandanache este, poate, cea mai convigatoare si sugestiva ilustrare a
incompetentei si demagogiei oamenilor politici, din toate comediile lui Caragiale. Comicul de nume este
relevant, prin alaturarea ridicola a numelui viteazului razboinic grec, conducator de osti si bun strateg cu
Dandanache, care sugereaza incurcatura, dandana.
Cetateanul turmentat, reprezentantul omului simplu, al alegatorului care nu are ambitii, nu este nici el
tocmai constit. Vicios pentru ca e mereu beat, asteapta sa fie dirijat, pentru ca el nu are nicio opinie, este o fire
lenesa, comoda, gasindus-i scuze superficiale, „da-i cu bere, da-i cu vin, da-i cu vin, da-i cu bere”. Replica cea
mai sugestiva pentru caracterul sau labil si pentru lipsa de opinie a devenit memorabila: „eu cu cine votez?”,
iar pentru ca Zoe il lamureste voteaza disciplinat cu cine i s-a indicat, apoi bea „in sanatatea coanii Joitichii ca
e dama buna!”. El apare in momentele cele mai nepotrivite, enerveaza pe toata lumea cu prezenta lui, este
dispretuit tocmai de clasa politica, desi este reprezentantul electoratului care urma sa se prezinte la vot pentru
a-si desemna alesul in Camera deputatilor. Nu are nume, el este alegatorul anonim, bulversat de campania
electorala confuza pentru omul de rand.
Comicul de situatie e abundent la Caragiale. El reiese din imprejurarile provocate de coincidente, de
incurcaturi, confuzii si situatii echivoce. Gasirea si pierderea succesiva a scrisorii de amor constituie principala
situatie comica in care sunt implicate personajele si din care reies trasaturile lor de caracter. Se sugereaza
astfel, ca aceasta arma politica a santajului va fi eficenta si in viitor, cinstea si meritele politice neavand nicio
sansa in viata politica. Catavencu si Dandanache folosesc acelasi mod de santaj, insa izbuteste cel mai corupt,
care are traditia unor astfel de procedee de la centru. Catavencu spune ca tot romanul trebuie sa prospere, dar
tocmai in acel moment intra cetateanul turmentat care striga: „Si eu!” unde rasul e generat de contrastul dintre
pretentia teoretca a politicianului demagog si realitatea betiei celui venit pe scena. Numararea steagurilor de
catre Ghita este o alta situatie comica, din care reiese ca politaiul fura din avutul statului, fiind incurajat si de
catre prefect, in calitatea lui de conducator politic al judetului.Una dintre cele mai sugestive situatii comice este
aceea in care Trahanache, dupa ce fusese la Catavencu si vazuse „scrisoricade amor” adresata Zoei, vina acasa
la Tipatescu, spunanadu-i ca scrisoarea e „plastografie”.
Comicul de intentie este o modalitate foarte aparte in litaratura, ilustrand atitudinea autorului fata de
personaje si situatiile in care acestea actioneaza. Pornind de la afirmatia autorului, aceea ca „nimic nu ardepe
ticalosi mai mult ca rasul”, adept al preceptului clasic „rasul indreapta moravurile”,caragiae isi propune sa-si
exprime opiniile prin scris. Astfel, acest „demon al veseliei” (Paul Zarifopol) isi uraste personaele, marturisind
„ii urasc, ma, ii urasc”.
Dintre toate tipurile de comic, cel de moravuri ilustreaza in mod special rolul educativ, formator pe
care scriitorii il atribuie artei, in general, si literaturii, in particular. Moravurile satirizate ”Într-o scrisoare
pierduta” sunt: adulterul, servilismul, prostia, coruptia, incultura, infatuare. Demagogia si coruptia sunt
intalnite la nivelul intregii societati si la nivelul clasei politice inclusiv al marii burghezii. Comedia „O scrioase
pierduta” apartine genului dramatic si are ca moduri de expunere dialogul si monologul. Caracterizarea
personajelor se face atat in mod indirect prin vorbele, faptele si gandurile personajelor ori direct de catre
celelalte personaje. O modalitate aparte o constituie referirile lui Caragiale, cuprinse in didascalii, ca indicatii
scenice prin care autorul isi „misca” personajele, le da viata.
In concluzie, „o scrisoare pierduta”exprima vocatia de scriitor realist a lui caragiale, nu numai prin
spiritul de observatie acut si prin luciditatea cu care scruteaza lumea ci si prin procuparea pentru domeniul
social. Obiectivitatea, veridicitatea realizata prin tehnica acumularii detaliilor, sunt trasaturi esentiale ale
acestei capodopere.personajele tipologice sunt supuse ridiculizarii, pentru ca rasul a fost intotdeauna considerat
un mijloc de amelioare a moravurilor , atitudine prin care scriitoul atinge dezideratul educativ al artei.