Caracterizarea Ancutei

Povestirea este una dintre cele mai vechi specii ale genului epic, care reinvie prin
evocare magia unei lumi de demult. Este o naratiune puternic subiectivizata, realizata din
perspectiva unui personaj-narator (naratiune homodiegetica). Spre deosebire de nuvela,
focalizata pe caracterizarea personajelor, povestirea este centrata pe actiune, prezentand fapte
spectaculoase. Ca si nuvela, dezvolta un singur fir epic.
Volumul se compune din noua povestiri, relatate de noua naratori, care apartin unor
categorii sociale diferite:
 Iapa lui Voda – comisul Ionita
 Haralambie – calugarul Gherman
 Balaurul – mos Leonte zodierul
 Fantana dintre plopi – capitanul Neculai Isac
 Celalalta Ancuta – Ienache coropcarul
 Negustor Lipscan – Damian Cristisor
 Judet al sarmanilor – ciobanul Constantin Motoc
 Orb Sarac – orbul Constantin
 Istorisirea Zahariei fantanarul
Volumul se remarca prin diversitate tematica. Un loc important il ocupa iubirea,
nedreptatea sociala, moartea si viata, calatoria, ca experienta initiatica.
Ancuta este personajul principal si eponim al acestei opere sadoveniene si deschide
seria impresionanta de eroine din creatia de maturitate a autorului: Vitoria Lipan din romanul
„Baltagul”, jupaneasa Ilisafta din „Fratii Jderi” sau Maria din „Creanga de aur”.
Ancuta (al carei nume sugereaza apropierea afectiva, datorata diminutivului) este,
impreuna cu comisul Ionita si cu mos Leonte zodierul, factorul catalizator al existentei de la
han. Hanul pe care il conduce este receptat ca o adevarata imagine a lumii, surprins la
„vremea petrecerilor si povestilor”. Imaginea hanului, „care ii poarta numele” nu poate fi
despartita de imaginea Ancutei. Hanul-cetate si „gardianul” sau, Ancuta, creeaza cititorului
sentimentul de prelungire a „varstei de aur”.
In lumea fictionala creata de Sadoveanu, statutul Ancutei este interesant prin
omonimia mama-fiica, prin care se anuleaza barierele timpului.
 Prin prezenta ei discreta si plina de farmec, Ancuta cea tanara este comparata mereu de
naratori cu dublura ei, „cealalta Ancuta”. Atat mama, cat si fiica sunt femei frumoase si
pricepute, care isi cuceresc oaspetii cu zambetul viclean si cu ospitalitatea lor.
Aflata in prezentul narațiunii, Ancuta cea tanara isi indeplineste exemplar rolul de
amfitrioană. Hangita care „imparte vin si mancari, rasete si vorbe bune” este o prezenta
aeriana, aproape impalpabila. Supranaratorul ii face un portret, surprinzand cateva imagini
fugare care contin detalii fizionomice si morale: „sprancenata si vicleana, cu obrazul aurit de
soare” – caracterizare directa.
Uneori, prezenta ei blanda provoaca rememorarea, depanarea amintirilor, ca in cazul
povestirii capitanului Isac. Alteori, tanara hangita intampina drumetii veniti din locuri
indepartate (ca in cazul negustorului lipscan) sau strecoara raze de lumina in ochii orbului
sarac: ii saruta mana pribeagului si il serveste cu fripturi si placinte – caracterizare indirecta,
prin gesturi, care sugereaza respectul, omenia si ospitalitatea.
Spre deosebire de mama ei, care a avut un rol activ in desfasurarea unor evenimente,
Ancuta cea tanara isi rezerva doar rolul de regie si mediere. In toate cele noua povestiri
ramane in umbra, ascultand cu infiorare istoriile de demult. Ramane o prezenta discreta,
diafana, dar memorabila.