LEGĂTURA DINTRE RELIGIOZITATE ŞI VÂRSTA

A TREIA ÎN SOCIETATEA ACTUALĂ

„Toţi cercetează bătrâneţea, dar ce este
bătrâneţea o ştiu numai bătrânii”.
(Simone de Beauvoir)

Lect. Carmen-Gabriela Mândrilă

Bătrâneţea a constituit obiectul de studiu al numeroşilor oameni de ştiinţă,

scriitori, filosofi, dar şi o temă întâlnită frecvent în legendele şi miturile din tradiţiile
diferitelor popoare.
Legenda grecească a Aurorei, zeiţa zorilor şi a lui Tiothonus, un troian de
care era îndrăgostită, surprinde neajunsurile pe care le aduce bătrâneţea. Potrivit
legendei, Aurora îi cere lui Zeus să-l facă nemuritor, dar nu se gândeşte să-i ceară
să-i permită lui Tiothonus să-şi păstreze tinereţea. Această greşeală a Aurorei a fost
plătită de Tiothonus, care a început să încărunţească, să nu-şi poată mişca mâinile
şi picioarele. El se ruga zadarnic să moară, dar acest lucru nu era posibil. Într-o zi,
Aurora l-a închis într-o cameră, în care, legenda spune, că mai zace şi astăzi,
bolborosind singur cuvinte neînţelese (Hamilton, 1942).
Termenul de gerontologie şi, mai târziu, de geriartrie, desemnează ştiinţa
care se ocupă cu studiul procesului de îmbătrânire din perspectiva medicală. Tibbits
(1954) a fost primul care a introdus, în domeniul geriartriei, noţiunea de
gerontologie socială, care se ocupă cu relaţiile sociale la această vârstă şi influenţa
factorilor socio-culturali asupra individului bătrân.
Chiar de pe vremea lui Hammurabbi, în Babilon a existat concepţia că
viaţa este eternă, iar bătrâneţea pedeapsa adusă spiritului, moartea fiind considerată
accidentală.
În Egiptul antic, în vremea dinastiei a treia, Inhotop, arhitect, medic şi vizir,
avea concepţia că viaţa omului este supusă destinului, nemuritori fiind numai cei
care îşi asigurau mumificarea, deci cu alte cuvinte, faraonii şi familiile lor. Mai
târziu, un papirus medical, din jurul anilor 1600 î.e.n., menţiona că toiagul
(bastonul) este un însemn al bătrâneţii, iar vârsta a treia este vârsta „înţelepciunii şi
eliberării de deşertăciune”.
În scopul menţinerii tinereţii, se consumau diferite licori, se făceau
incantaţii şi se spuneau formule magice.
150 Lect. Carmen-Gabriela Mândrilă

Filosofii vremii din Grecia şi Roma antică, printre care menţionăm pe

Empedocles, Hippocrates, Platon în „Republica”, Aristotel în „Retorica”, Galenus
în „Sanitate sive de senectute”, Seneca şi alţii au ajuns la concluzia că bătrâneţea
este o stare normală, iar menţinerea unei stări de sănătate, vigoare şi longevitate se
realizează printr-o dietă corespunzătoare, exerciţii fizice, moderaţie şi activitate
intelectuală. Conceptele formulate în antichitate au influenţat rodul de percepere a
bătrâneţii şi în perioada Renaşterii. Două teme contrastante au fost predominante în
această perioadă până târziu: imposibilitatea de a prelungi viaţa şi dorinţa ca
aceasta să fie prelungită cât mai mult (Gruman, 1966). În această ultimă categorie
de teme, care se referea la dorinţa de prelungire a vieţii, sunt incluse trei subteme
mari:
- subtema antediluviană subliniază ideea că, în trecut, oamenii erau
răsplătiţi de Dumnezeu pentru credinţa lor, cu o viaţă mai lungă şi cu capacitatea
de a procrea până la vârste mai înaintate, fapt exemplificat în Geneza prin cele zece
cazuri de iudei, printre care îl menţionăm pe Adam, care atunci când s-a născut Set
avea 700 de ani şi „i s-au mai născut fii şi fiice” (Gen. 5; 4), el a trăit 912 de ani,
Enoh a trăit până la 190 de ani şi atunci i s-a născut Cainan ajungând până la 715
ani (Gen. 5; 10). Noe avea 500 de ani când i s-au născut trei feciori şi a mai trăit
până la 950 de ani;
- subtema hiperboreană dezvoltă ideea existenţei, într-o parte a lumii, a
unui popor longeviv, care nu a cunoscut boala, durerea, răutatea „părul lor este
încoronat cu frunze de aur, ei sunt fericiţi şi acest popor ales nu are boli, dureri, ci
trăiesc în depărtări, fără conflicte şi muncă chinuitoare” (Pindar, în Gruman, 1966).
Între acest spaţiu hiperborean şi grădina Edenului, în care Dumnezeu i-a pus de la
început, pe Adam şi Eva, există o oarecare asemănare, deoarece nici aici nu era
moarte, răutate sau nefericire. Acest lucru a fost posibil până la primul păcat, acela
de a mânca din pomul cunoaşterii binelui şi răului. După această faptă, Dumnezeu
îi goneşte din Rai, blestemându-i să mănânce din sudoarea muncii lor, acesta fiind
şi momentul în care moartea pătrunde în lume;
- o subtemă mai des întâlnită este cea a fântânii sau a izvorului tinereţii,
care se bazează pe ideea că o substanţă neobişnuită, o licoare, un elixir sau chiar
apa pot avea proprietăţi miraculoase, care prelungesc viaţa. Ideea aceasta apare
frecvent în basmele româneşti, cum ar fi „Harap Alb” de Ion Creangă, „Tinereţe
fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte” de Petre Ispirescu şi „Omul de piatră” de
Victor Eftimiu.
Joan Ponce de Leon (1513) este un exemplu al căutătorului izvorului
tinereţii, care descoperă, accidental, Florida. Povestea precizează că acest
explorator căuta izvorul numit Biminie, pe care indienii îl credeau cu puteri
 LEGĂTURA DINTRE RELIGIOZITATE ŞI VÂRSTA A TREIA… 151

generatoare de întinerire pentru cel ce se îmbăia sau bea din el (Lawson, 1946, în
Gruman, 1966).
Mitul apei a fost dezvoltat de Eliade (1994), care subliniază calităţile „de
zămislire a vieţii” a acesteia. Tertulian (citat de Eliade, 1994), menţionează în „De
baptismo”, că „apa a fost locaşul Sfântului Duh, care o prefera atunci tuturor
celorlalte elemente… Apei, i s-a poruncit, mai întâi, să creeze fiinţe vii. Apa, mai
întâi, a zămislit ce are viaţa, ca să nu rămânem uimiţi, atunci când, ea va face să
nască viaţa prin botez”.
Simbolismul moarte-renaştere al botezului este realizat prin actul ritualic al
scufundării în apă al „omului vechi, care moare” şi „renaşte omul nou”, fără păcat,
apa având calităţi sfinţitoare, cu condiţia să fie invocat harul Domnului, prin Duhul
Sfânt, care a pogorât din ceruri şi poposeşte pe ape, având, de această dată, mai
mult decât calităţi tămăduitoare ale trupului, pe cele ale sufletului, în vederea
mântuirii veşnice, deci a vieţii fără de moarte.
Această idee a tinereţii, deci implicit a prelungirii vieţii, apare şi în
povestea lui Johannes Georg (1480-1540), alchimist, astrolog şi doctor german,
care face pact cu diavolul în schimbul tinereţii. Tema faustiană a fost reluată, mai
târziu, de alţi scriitori (Marlawe, Heine, Goethe, Lenau, Th. Mann, Puskin,
Lermontov etc.), în muzică de Gounod, Berlioz, Listz, Wagner, iar în pictură de
Rembrant, Delacroix etc.
În literatura românească, tema faustiană apare în opera lui Bolintineanu
„Sorin”, iar la Victor Eftimiu în „Cocoşul negru” şi în „Doctorul Faust-vrăjitorul”.
Legenda marelui Graal are la bază tot ideea nemuririi. Conţinutul cupei, al
Graalului, a fost numit şi băutura nemuririi în perioada medievală. Graalul era un
vas de smarald, şlefuit de îngeri, care conţinea picăturile de sânge şi apă, prelinse
din rana făcută în coasta lui Hristos, de lancea centurionului Longin. Acest vas a
fost dus de Iosif din Arimatheea în Marea Britanie. Legendele precizează că această
cupă a fost folosită la Cina cea de Taină şi era confecţionată dintr-un smarald, picat
din fruntea lui Lucifer, în timpul căderii sale. Smaraldul a fost încredinţat lui Adam,
la plecarea din rai. Seth, fiul lui Adam, care se întoarce în paradisul terestru (Seth
fiind ramura cea bună a seminţiei lui Adam), primeşte acest smarald. Simbolul
pierderii Graalului reprezintă pierderea cunoaşterii. Astfel, Graalul, de provenienţă
ambiguuă, se transformă, prin sângele Mântuitorului, în izvor de viaţă.
Epopeea lui Ghilgameş, rege al Urucului, este o legendă sumero-
babiloniană, care surprinde tot acest aspect al nemuririi. Ghilgameş este un erou
care călătoreşte pe tărâmuri îndepărtate, pentru a dobândi nemurirea, ratând
obţinerea acesteia, fie pentru că nu a rezistat la proba somnului, fie din cauza
pierderii ierbii, care avea să-i confere această nemurire.
152 Lect. Carmen-Gabriela Mândrilă

Problema mântuirii şi a vieţii veşnice apare tratată în Vechiul, şi mai ales,

în Noul Testament, în credinţa creştină. Civilizaţia ebraică acordă o atenţie
deosebită bătrânilor în Vechiul Testament poziţia lor fiind chiar privilegiată, ei fiind
respectaţi şi având rol consultativ în treburile statului, sub forma „sfatului
bătrânilor”, putându-se vorbi, în această perioadă, chiar de o gerontocraţie. Bătrânii
au pus bazele statului teocratic, condus pe baza legilor divine. Din punct de vedere
al rolului pe care îl îndeplinesc, se poate preciza că bătrânilor le revin unele funcţii
distincte.
O primă funcţie, ce revine bătrânilor, este de continuatori ai seminţiei, prin
longevitatea vieţii lor şi capacitatea de procreaţie, aceasta reprezentând o formă de
răsplată, din partea lui Dumnezeu, pentru credinţa lor. Faptul că bătrânii au
întâietate în faţa lui Dumnezeu este demonstrat de alegerea lui Noe, „înaintat în
zile”, ca instrument de realizare a unui act de dreptate morală, înfăptuit de
Dumnezeu, în a curăţa pământul de oameni necredincioşi, corupţi şi violenţi:
15. „Atunci a zis Domnul Dumnezeu către Noe «Sosit-a înaintea feţei Mele
sfârşitul a tot omul, căci s-au umplut pământul de nedreptăţile lor şi iată Eu îi voi
pierde de pe pământ»” (Geneză 6; 13-14).
1. „După aceea a zis Domnul Dumnezeu către Noe: «Intră în corabie tu şi
toată casa ta, căci în neamul acesta numai pe tine te-am văzut drept înaintea Mea»”
(Geneză 7, 1).
Importanţa vârstei ca dar al lui Dumnezeu este subliniată prin versetele
care precizează anii la care au loc diferitele evenimente:
10. „Noe însă, când a venit asupra pământului potopul de apă, era de 600
de ani. După şapte zile au venit asupra pământului apele potopului” (Geneză 7, 10).
La 601 ani, Dumnezeu îl binecuvântează pe Noe:
1. „Naşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul” (Geneză 9, 1). Se
pomeneşte, aici, de faptul că toate zilele lui Noe au fost de 950 de ani.
Cu toată vârsta sa înaintată, lui Noe i s-a dat darul procreării, pentru
refacerea seminţiei. Acelaşi lucru apare şi în cazul lui Isaac, care a fost dăruit, şi el,
cu lungime de zile:
28. „Iar zilele pe care le-a trăit Isaac au fost 180 de ani”.
29. „Slăbind apoi, Isaac a murit şi a trecut la părinţii săi, fiind bătrân şi
încărcat cu zile şi l-au îngropat feciorii lui, Isav şi Iacov” (Facere 47; 28, 29).
O a doua funcţie a bătrânilor este cea politică, deţinută datorită
înţelepciunii lor. În cartea Numeri sunt descrise peregrinările israeliţilor şi rolul în
conducere îndeplinit de bătrânii lui Izrael. În Numeri (cap. 11; 16-17) este
prezentată criza de depresie a lui Moise, care se plânge lui Dumnezeu că sarcina sa
de a conduce pe poporul lui Izrael este prea grea şi nu poate să o ducă la bun
 LEGĂTURA DINTRE RELIGIOZITATE ŞI VÂRSTA A TREIA… 153

sfârşit. Dumnezeu, după ce îi ascultă plângerea, îi dă în ajutor 70 dintre bătrânii lui

Izrael, pentru a-l susţine şi pentru a-i oferi sfat.
16. „Atunci Domnul a zis către Moise: Adună-Mi 70 de bărbaţi dintre
bătrânii lui Izrael, pe care îi ştii tu că sunt căpetenii poporului şi supraveghetorii
lui, şi du-i în cortul adunării, ca să stea cu tine acolo.
17. Că Mă voi pogorî acolo şi voi vorbi cu tine şi voi lua din duhul care
este peste tine şi voi pune peste ei, ca să ducă ei cu tine sarcina poporului şi să nu o
duci numai tu singur” (Numeri 11; 16-17).
Intervenţia bătrânilor în treburile politice ale lui Izrael nu constă în
capacitatea lor de a munci sau de a activa în vreo direcţie, de exemplu, în această
situaţie, de a duce carnea pe care poporul lui Izrael o cerea pentru a se hrăni,
aceştia fiind neputincioşi, inferiori din punct de vedere fizic lui Moise, un bărbat în
plină putere. Rolul lor politic era de a oferi un suport psihologic ca sarcina lui să fie
mai uşoară, respectiv de a oferi alternative în situaţii limită, datorită experienţei lor
de viaţă şi a înţelepciunii. Rolul de conducător este subliniat şi în cazul lui Iosua
care, ajuns la o vârstă înaintată, predă moştenirea poporului şi înţelepţilor acestuia,
reprezentaţi de bătrâni.
1. „Iosua a ajuns bătrân şi înaintat în vârstă.
2. Atunci a chemat pe toţi fii lui Izrael, pe bătrânii lor, căpeteniile lor, pe
judecătorii lor şi pe mai marii oştilor lor şi le-a zis: Eu am îmbătrânit şi sunt
înaintat în vârstă;
3. Voi aţi văzut ce a făcut Domnul Dumnezeul vostru înaintea feţei voastre
cu toate aceste popoare, căci Domnul Dumnezeul însuşi s-a luptat pentru voi.
4. Iată, eu v-am împărţit, prin sorţi, popoarele acestea ce-au mai rămas în
moştenirea seminţiilor voastre…” (Iosua 23; 2-4).
Al treilea rol al bătrânilor este de păstrător al tradiţiei, al înţelepciunii şi al
valorilor spirituale, la care poporul poate apela. Acest rol este evidenţiat în versetele
următoare:
12. „Oare nu la bătrâni sălăşluieşte înţelepciunea şi priceperea nu merge
mână în mână cu vârsta înaintată” (Iov 12, 12).
sau
7. „Mi-am zis: Vârsta trebuie să vorbească şi mulţimea anilor să ne înveţe
înţelepciunea” (Iov 32, 7).
Rolul bătrânilor de păstrători ai tradiţiei spirituale este menţionat şi în
Deuteronom (cap. 32, 7-8).
7. „Adu-ţi aminte de zilele cele de demult, cugetă la anii vremurilor trecute.
Întreabă pe tatăl tău şi îţi va da de ştire, întreabă pe bătrâni şi îţi vor spune”.
154 Lect. Carmen-Gabriela Mândrilă

8. „Când Cel Prea înalt a împărţit moştenirea popoarelor, când a împărţit

pe fiii lui Adam, a statornicit hotarele neamurilor după numărul îngerilor lui
Dumnezeu”.
Înţelepciunea specifică bătrânilor este subliniată şi în Pildele lui Solomon,
dar se specifică că ea nu este condiţionată, neapărat, de lungimea zilelor, ci de o
viaţă neîntinată.
8. „Bătrâneţele cinstite nu sunt cele aduse de o viaţă lungă, nici nu le
măsori după numărul anilor.
9. Înţelepciunea este la om adevărata cărunteţe şi vârsta bătrâneţelor
înseamnă viaţă neîntinată” (înţelepciunile lui Solomon, cap. 4, 8-9).
Al patrulea rol îndeplinit de bătrâni în Vechiul Testament a fost de
judecători şi învăţători ai legii, în diferite situaţii. Ei stăteau la porţile cetăţii şi
judecau diferitele probleme ale comunităţii, fiind cunoscuţi sub numele de „bătrânii
cetăţii” sau „bătrânii din porţile cetăţii”. Exemplificat prin citatul următor: Atunci
ieşeam la poarta de sus a cetăţii şi aşezam în piaţă scaunul meu (Iov 39, 7).
Rolul bătrânilor de judecători era diferit, în funcţie de situaţia existentă. Ei
aveau rolul de judecători ai criminalului, atunci când acesta era cunoscut. Şi se
ascundea în cetăţile care erau rânduite pentru a sta vinovaţii (se referă la cetăţile de
scăpare, pentru cei care au ucis din greşeală, fără premeditare) (Iosua 20, 23).
11. „Iar dacă cineva dintre ai tăi va fi duşman aproapelui tău şi-l va ucide
şi apoi va fugi în una din cetăţile acestea,
12. bătrânii cetăţii lui să trimită ca să-l ia de acolo şi să-l dea în mâinile
răzbunătorului sângelui, ca să moară”.
În cazul în care criminalul era necunoscut, se făcea practic un ritual de
purificare, ca astfel să se spele păcatul vărsării de sânge nevinovat, care ar fi putut
să cadă, pe capul celor aflaţi în cetatea cea mai apropiată.
1. Dacă în pământul pe care ţi-l dă în stăpânire Domnul Dumnezeul tău se
va găsi om ucis, zăcând în câmp şi nu va şti cine l-a ucis,
2. Să iasă bătrânii tăi şi judecătorii tăi şi să măsoare ce depărtare este de la
cel ucis până la oraşele dimprejur
3. Şi bătrânii cetăţii aceleia care va fi mai aproape de cel ucis, să ia o
junincă, ce n-a fost pusă la muncă şi n-a purtat jug.
4. Şi bătrânii cetăţii aceleia să ducă această junincă la apa curgătoare, într-
un loc care n-a fost arat, nici semănat şi să junghie juninca, acolo, în apa cea
curgătoare.
6. Şi toţi bătrânii cetăţii aceleia, care sunt mai aproape de cel ucis, să-şi
spele mâinile deasupra capului junincii celei înjunghiate în râu.
 LEGĂTURA DINTRE RELIGIOZITATE ŞI VÂRSTA A TREIA… 155

7. „Şi să grăiască şi să spună: Mâinile noastre n-au vărsat sângele acesta şi

ochii noştri n-au văzut” (Deut. 21; 1-4; 6-7).
În cazul în care copiii nu ascultă de părinţii lor şi săvârşeau o abatere gravă
de la lege, erau aduşi la intrarea în cetate, pentru a fi judecaţi de bătrânii cetăţii.
18. „De va avea cineva fecior rău şi nesupus, care nu ascultă de vorba
tatălui său şi vorba mamei sale şi aceştia l-au pedepsit, dar el tot nu ascultă,
19. Să-l ia tatăl lui şi mama lui şi să-l ducă la bătrânii cetăţii lor şi la
poarta acelei cetăţi şi către preoţii cetăţii lor să zică:
20. Acest fiu al nostru este rău şi neascultător, nu ascultă de cuvântul
nostru şi este lacom şi beţiv.
21. Atunci toţi oamenii cetăţii lui să-l ucidă cu pietre şi să-l omoare. Şi aşa
se stârpeşte răul din mijlocul tău şi toţi izraeliţii vor auzi şi se vor teme” (Deut. 21;
18-21).
Judecata era făcută de către bătrânii cetăţii, la cererea părinţilor, iar
pedeapsa era executată de toţi locuitorii cetăţii, pentru a conştientiza şi a elimina
răul din mijlocul lor.
Bătrânii aveau, în acest caz, şi rol educativ, dar nu numai de a pedepsi
copiii atunci când părinţii nu mai puteau interveni, ci şi de a educa copiii regelui şi
de a sugera care ar putea fi urmaşul acestuia.
3. „Şi alegeţi pe cel mai bun şi mai vrednic dintre fiii domnului vostru, şi
să-l puneţi pe tronul tatălui său şi să vă luptaţi pentru casa domnului vostru.
5. Căpeteniile casei domneşti, căpeteniile cetăţii, bătrânii şi cei ce creşteau
pe copiii regelui, au trimis la Iehu să-i spună: Noi suntem robii tăi, ce ne vei zice,
aceea vom face; nu vom pune pe nimeni rege, ci fă ceea ce-ţi place” (IV Regi 10; 3
şi 5).
Bătrânii mai judecau şi supravegheau respectarea legilor căsătoriei, cum ar
fi: în vederea ţinerii legămintelor, sau interveneau atunci când o fată era necinstită
sau violată.
14. „Am luat femeia aceasta şi am intrat la ea şi n-am găsit la ea feciorie
15. atunci tatăl fetei şi mama ei să ia şi să ducă semnele fecioriei fetei la
bătrânii cetăţii, în poartă,
16. şi tatăl fetei să zică bătrânilor: Am dat pe fiica mea de femeie acestui
om şi acum el a urât-o,
17. şi, iată, ridică asupra ei învinuiri de lucruri urâte, zicând: N-am găsit
feciorie la fiica ta; dar iată semnele fecioriei fiicei mele. Şi să întindă haina înaintea
bătrânilor cetăţii.
18. Atunci bătrânii acelei cetăţi să-l ia pe bărbat şi să-l pedepsească;
156 Lect. Carmen-Gabriela Mândrilă

19. să pună asupra lui gloabă de 100 de sicli, pentru că a stârnit zvonuri
rele despre o fată israelită, ea însă să-i rămână femeie şi el să nu se poată despărţi
de ea toată viaţa lui” (Deut. 22; 14, 15, 16, 17, 18, 19).
Bătrânii erau cei care judecau aceste pricini şi pedepseau pe cel vinovat,
bărbat sau femeie.
În cazul morţii unuia dintre fraţi, dacă legea leviratului nu era respectată în
sensul că fratele supravieţuitor nu lua de soţie cumnata, această nerespectare a legii
era judecata. Cumnata rămasă văduvă după moartea fratelui trebuia să fie luată în
căsătorie de către fratele supravieţuitor.
7. „Iar dacă el nu va voi să ia pe cumnata sa, aceasta să se ducă la poarta
cetăţii, înaintea bătrânilor, şi să zică: Cumnatul meu nu vrea să păstreze numele
fratelui său în Israel, nevrând să se căsătorească cu mine.
8. Iar bătrânii cetăţii lui să-l cheme şi să-l sfătuiască şi, dacă el se va ridica
şi va zice: Nu vreau să o iau,
9. Atunci cumnata lui să se ducă la el, acolo, în faţa bătrânilor, să-i dezlege
sandaua din piciorul lui, să-l scuipe în obraz şi să zică: Aşa se cuvine omului care
nu vrea să zidească casa fratelui său în Israel” (Deut. 25; 7-9).
Bătrânii luau parte la efectuarea unor tranzacţii, în calitate de martori, şi
participau la realizarea unei căsătorii, cum este cazul Cărţii Ruth (4; 9).
9. „Boz a zis către bătrâni şi către tot poporul: Voi sunteţi martori astăzi,
că eu am cumpărat de la Noemina ale lui Elimelec şi toate ale lui Chilion şi toate
ale lui Mahlon.
10. De asemenea, şi pe Ruth, moabiteanca, femeia lui Mahlon, o iau de
soţie…”.
În Cartea Tobit, cap. 3; 17, este menţionată răsplata lui Dumnezeu, dată lui
Tobit, un bătrân orb, pentru rugăciunea sa de a vedea şi de a avea urmaşi de pe
urma fiului său.
16. „Şi a fost auzită rugăciunea… înaintea slavei mari a lui Dumnezeu.
17. Şi Rafael a fost trimis să-i ridice pe amândoi, să ridice albeaţa lui
Tobit, ca să vadă cu ochii săi lumina lui Dumnezeu şi să dea pe Sara, fiica lui
Raguel, de soţie lui Tobie, fiul lui Tobit” (Cartea Tobit 3; 16-17).
Rolul de mucenici al bătrânilor, în Vechiul Testament este reprezentat de
Eleazar, care prefigurează pe creştinii Noului Testament, ce vor prefera moartea
martirică, în locul lepădării de credinţa creştină.
23. „Iar el, gând bun luând şi vrednic fiind de vârstă şi de adâncile
bătrâneţe, şi de cinstitele bătrâneţe şi de cinstitele cărunteţe, care şi le agonisise, şi
de creşterea cea foarte bună din pruncie şi mai vârtos de cea sfântă şi de rânduiala
legii, pusă de Dumnezeu, îndată a răspuns zicând să-l trimită curând la moarte.
 LEGĂTURA DINTRE RELIGIOZITATE ŞI VÂRSTA A TREIA… 157

24. Că nu se cuvine vârstei noastre a făţărniciei ca mulţi din cei tineri, să

socotească cum că Eleazar, cel de 90 de ani, a trecut la obiceiurile celor de alt
neam” (11 Macabei 6; 23, 24).
În versetele următoare este surprinsă demnitatea cu care acest bătrân,
Eleazar, primeşte moartea, pentru ca trecerea la altă credinţă păgână să nu aducă
„urâciune şi ocară bătrâneţelor” pe care le agonisise, devenind astfel un model de
urmat pentru tineri. Un caz asemănător este cel al lui Razis supranumit „părintele
iudeilor” (II Macabei 14; 16).
Proverbele surprind şi altă dimensiune a bătrâneţii calme, detaşate de viaţa
lumească, traversată de elementul spiritual.
„Bătrâneţea este o cunună strălucitoare, ce se află mergând pe calea
cuvioşiei” (Proverbe 16; 31).
Rolul de bunici al bătrânilor conferă împlinirea şi o finalitate vieţii, prin
revitalizarea ciclului de dezvoltare, care asigură continuitatea neamului, a seminţiei
şi o binecuvântare dată de Dumnezeu prin aceştia.
6. „Cununa bătrâneţii sunt nepoţii, iar mărirea fiilor sunt părinţii lor (Pilde
17, 6) şi întru bătrâneţe unde se vor înmulţi şi vor vieţui împreună” (Ps. 9; 1-15).
În poruncile lui Dumnezeu apar şi îndemnuri la respectarea bătrânilor:
32. „Înaintea celui cărunt să te scoli, să cinsteşti faţa bătrânului şi să te
temi de Domnul Dumnezeul tău” (Levitic 19-32).
14. „Grăieşte tu, cel care eşti mai bătrân, cu bună ştiinţă, că ţi se cuvine şi
să nu împiedici muzica” (înţelepciunea lui Iisus Sirah, 32; 4).
În psalmul 70, 10 apare o rugăciune adresată de bătrâni lui Dumnezeu,
când vor deveni neputincioşi: „Nu mă lepăda la vremea bătrâneţilor; când va lipsi
tăria mea, să nu mă laşi pe mine”.
Vechiul Testament subliniază, aşa cum s-a arătat, rolul bătrânilor în
societatea ebraică, rol destul de diversificat şi cu multiple conotaţii, putându-se
vorbi clar despre o gerontocraţie.
În Noul Testament, spre deosebire de Vechiul Testament, unde accentul se
pune pe gerontocraţie şi capacităţile bătrânilor de conducători, înţelepţi şi păstrători
ai tradiţiei, se subliniază, mai mult, capacităţile omului ajuns la vârsta maturităţii,
bărbăţiei, vârstă glorificată prin figura centrală a Mântuitorului Iisus Hristos.
Evoluţia spirituală a ciclului vieţii este prezentată în Noul Testament ca o
potenţialitate ce poate fi atinsă şi la alte vârste, nu numai la vârsta a treia. Se
subliniază şi în Noul Testament calitatea bătrânilor de a procrea la vârste înaintate,
ca o răsplată dată de Dumnezeu în schimbul credinţei, fapt exemplificat prin
Zaharia, căruia i se vesteşte, printr-o anghelofanie (apariţia îngerului Gavril) că
158 Lect. Carmen-Gabriela Mândrilă

soţia sa, Elisabeta, va naşte un fiu. După legea firii, acest lucru era cu neputinţă de
îndeplinit, deoarece ambii erau înaintaţi în vârstă, iar Elisabeta era stearpă.
Surprins de această veste Zaharia cere un semn, care să-i garanteze că cele
auzite sunt adevărate. Semnul acordat este sub forma unei pedepse; Zaharia rămâne
mut până la naşterea fiului său, Ioan Botezătorul (Luca 1; 6-7).
În viaţa Mântuitorului Iisus Hristos sunt marcate anumite momente
esenţiale, prin apariţia unor figuri de bătrâni; naşterea lui a fost prevestită de doi
bătrâni, care au jucat rolul de prooroci în Noul Testament, Simeon şi Ana, ce au
aşteptat la templu venirea Lui: „Şi i-a binecuvântat Simeon şi a zis către Maria,
mama Lui: Iată, Acesta este pus spre căderea şi ridicarea multora din Izrael şi ca un
semn care va stârni împotriviri” (34), „Şi prin sufletul tău va trece sabie, ca să se
descopere gânduri din multe inimi” (35).
Versetele 36 şi 37 prezintă pe proorociţa Ana, originea şi viaţa pe care a
dus-o până la venirea Mântuitorului:
36. „Şi era şi Ana, proorociţa, fiica lui Fanuel, din seminţia lui Aşer,
ajunsă la adânci bătrâneţe şi care trăise cu bărbatul său şapte ani de la fecioria sa”.
37. „Şi ea era văduvă, în vârstă de 84 de ani şi nu se depărta de templu,
slujind noaptea şi ziua, în post şi rugăciune” (Luca 2; 36-37).
În Noul Testament este subliniat caracterul conservator al bătrânilor, de a
păstra datinile, mai mult în ceea ce priveşte latura formală a religiei. Acest lucru
este evidenţiat din discuţiile care au loc între Mântuitorul Iisus Hristos şi bătrânii,
fariseii şi cărturarii vremii. Reproşurile lor sunt legate mai mult de anumite lucruri
lipsite de importanţă, legate de ritual, pierzând sensul adevărat al poruncilor lui
Dumnezeu:
„Pentru ce ucenicii tăi calcă datina bătrânilor, căci nu-şi spală mâinile când
mănâncă pâine” (Matei 15; 2).
Pasajul acesta subliniază clar janseismul care apăruse ca un fenomen, mai
ales în cazul bătrânilor ca păstrători ai legii, important fiind sentimentul de
purificare, cu adevărat spirituală, şi nu după cum se subliniază în acest caz,
spălatul mâinilor ca act ritualic. Spălatul mâinilor reprezenta purificarea sau
pregătirea sufletului pentru a mânca pâinea cu respect, ca pe un dar divin, pe care
Dumnezeu îl oferă omului şi nu curăţirea mâinilor de eventualele impurităţi.
Simbolistic, această curăţire exterioară, echivala cu o pregătire şi o curăţire
interioară, pâinea semnificând şi mana pe care poporul evreu a primit-o în deşert.
Din perspectiva psihologică, acest act de spălare a mâinilor reprezintă un
mecanism de apărare (menţionat de Anna Freud, 1953), mecanism care apare şi în
cazul lui Pilat din Pont, ce se spală pe mâini de sângele Mântuitorului, atunci când
îl condamnă, deşi nu era evreu, iar acest ritual nu-i era obişnuit, gestul său
 LEGĂTURA DINTRE RELIGIOZITATE ŞI VÂRSTA A TREIA… 159

reprezentând, de fapt, că păcatul nu-i aparţine. Sentimentul este cel al eliberării

sufletului de păcate (act care apare şi în comportamentul lui Lady Machbeth, pentru
a-şi curăţi sângele de pe mâini, păcatul uciderii soţului urmărind-o permanent). În
cazul de faţă, actul spălării pe mâini reprezenta pregătirea, aşa cum s-a menţionat,
pentru a primi hrana lui Dumnezeu, iar ucenicii lui Iisus Hristos, prin faptele lor şi
viaţa curată pe care o duceau, erau în această stare fără a îndeplini, obligatoriu,
acest act ritualic în mod demonstrativ, pentru a arăta că sunt pregătiţi pentru a
primi această hrană. Ucenicii fiind în permanenţă în preajma Fiului lui Dumnezeu,
deci spiritual fiind cu Cel care, de fapt, le oferea starea de puritate sufletească, nu
mai aveau nevoie de spălarea pe mâini, decât pentru curăţirea acestora.
Pâinea simboliza o hrană obişnuită, pământească, pentru că sfinţirea ei era
realizată de prezenţa Mântuitorului în mijlocul lor.
Bătrânii şi arhiereii îl întreabă pe Iisus Hristos cu ce drept face minunile pe
care le face, fără a analiza însă că aceste minuni şi învăţătura pe care o răspândea
nu erau în contradicţie cu legea lui Moise şi cu ceea ce au spus proorocii, iar că
acest moment, ce avea să revoluţioneze întreaga religie creştină, a fost prezis şi
scris în legea veche.
23. „Iar după ce au intrat în templu, s-au apropiat de El, pe când învăţa
arhiereii şi bătrânii poporului şi i-au zis: cu ce puteri faci aceasta? Şi cine ţi-a dat
puterea aceasta?” (Matei 21-23).
În învăţăturile pe care le prezintă poporului şi ucenicilor săi, Iisus Hristos
nu uită să releve şi evenimentele ce vor urma, vânzarea Lui de unul dintre ei,
judecata, apoi patimile pe care avea să le treacă, în vederea realizării scopului
pentru care a fost trimis pe pământ.
21. „De atunci a început Iisus să arate ucenicilor Lui că El trebuie să
meargă la Ierusalim şi să pătimească multe de la bătrâni şi de la arhierei şi de la
cărturari, să fie ucis şi a treia zi să învieze” (Matei 16; 21).
Deci, această moarte pe cruce şi înviere a Mântuitorului a reprezentat
momentul renaşterii omenirii, al eliberării de sub jugul păcatului strămoşesc, fapt
destul de greu de înţeles pentru bătrânii şi cărturarii vremii. Un exemplu în acest
sens îl reprezintă discuţia cu Nicodim şi chiar cu ucenicii Săi (cazul lui Petru, care
scoate sabia pentru a-şi apăra învăţatorul), care nu înţeleg că acesta era traseul
firesc al evenimentelor, care aveau să aibă loc.
3. „Răspuns-a Iisus şi i-a zis: Adevărat, adevărat zis ţie: de nu se va naşte
cineva de sus, nu va putea să vadă împărăţia lui Dumnezeu”.
4. Iar Nicodim a zis către El: Cum poate omul să se nască fiind bătrân
(Ioan 3-4). Iar răspunsul Mântuitorului a fost „din apă şi din duh”, adică prin
Sfânta taină a botezului.
160 Lect. Carmen-Gabriela Mândrilă

Grija Mântuitorului şi vindecările miraculoase au fost îndreptate şi spre

bătrâni, cum este cazul soacrei lui Petru, pe care a vindecat-o, şi probabil şi spre
alţii, dar vârsta lor nu a fost menţionată în mod special.
Ucenicii Mântuitorului, printre care Timotei, Tit şi chiar Ioan, în
Apocalipsa, au îndemnat pe cei tineri să-i respecte pe bătrâni, iar bătrânilor le-au
dat poveţe, spre a deveni buni creştini, deci să se apropie de modelul Mântuitorului.
1. „Pe cel bătrân să nu-l înfrunţi, ci să-l îndemni ca pe un părinte, pe cei
tineri, ca pe fraţi.
2. Pe femeile bătrâne îndeamnă-le ca pe nişte mame, pe cele tinere ca pe
surori în toată curăţia” (I Timotei 5; 1).
Iar Tit îi îndeamnă pe bătrâni:
2. „Bătrânii să fie treji, cinstiţi, întregi la minte, sănătoşi în credinţă, în
dragoste, în răbdare;
3. Bătrânele, de asemenea, să aibă, în înfăţişare, sfinţită cuviinţă, să fie
neclevetitoare, nerobite de vin, mult să înveţe de bine” (Tit 2; 2).
În Apocalipsa lui Ioan, rolul bătrânilor se schimbă. Ei sunt prezentaţi ca
stând pe scaune, în jurul tronului „Celui ce este viu” şi purtând pe cap cununi de
aur. Ei asistă, alături de Dumnezeu şi Fiul Său la judecata ce va avea loc. În
această viziune a lui Ioan, a „împărăţiei lui Dumnezeu”, rolul bătrânilor este,
oarecum, schimbat, ei reprezentând o formă spiritualizată, purificată, pentru că şi-
au câştigat, pe lângă mântuire, şi o poziţie centrală în împărăţia lui Dumnezeu.
Această imagine a lui Ioan anticipează pe mucenicii, pustnicii (eremiţii) de mai
târziu, care au dus o viaţă de sfinţenie şi care au devenit sfinţi (exemplu: Sfântul
Nicolae, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Paisie de la Neamţ etc.). Poziţia
ocupată de aceşti bătrâni în împărăţia lui Dumnezeu reflectă rolul lor de
continuatori ai credinţei creştine, preluat de la ucenicii Mântuitorului. Ei reprezintă
acele modele care au atins perfecţiunea modelului hristic. Rolul lor nu este acelaşi
ca în Vechiul Testament, de conducători (deci de o gerontocraţie), ci este un rol
spiritual, moral, atins de unele persoane, la care vârsta înaintată a verificat şi a
întărit această stare de desprindere de păcat şi de înaintare pe scara virtuţilor, fapt
reflectat şi de culoarea hainelor pe care le poartă, iar cununile de aur de pe capetele
lor reflectă cununa muceniciei, pe care o depun ca pe o jertfă la picioarele tronului.
4. „Şi 24 de scaune înconjurau tronul şi pe scaune, 24 de bătrâni, şezând
îmbrăcaţi în haine albe şi purtând, pe capetele lor, cununi de aur” (Apocalipsă 4;
4).
10. „Atunci, cei 24 de bătrâni, căzând înaintea Celui ce şedea pe tron, se
închinau Celui ce este viu în vecii vecilor şi aruncau cununile lor înaintea
tronului…” (Apocalipsă 2; 10).
 LEGĂTURA DINTRE RELIGIOZITATE ŞI VÂRSTA A TREIA… 161

Rolul bătrânilor este subliniat în versetul 8, cap. 5 al Apocalipsei, când ei,

alături de Mielul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, participă la deschiderea cărţii
judecăţii de apoi (Cartea cu şapte peceţi) şi în mâini ţin cupe pline cu tămâie, care
reprezintă rugăciunile sfinţilor (Apocalipsă 5; 8; 7; 11-16; 14; 3).
Noul şi Vechiul Testament subliniază rolul bătrânilor în viaţa socială, dar
şi în cea spirituală. Desigur, exemplele ar putea continua cu vieţi de sfinţi, care au
ajuns la vârste înaintate, devenind adevărate modele spirituale şi întemeind centre
spirituale, de cultură şi ajutor social (exemplu Lavrele creştine, „Vasiliada”) sau
rolul de sfetnici înţelepţi, pentru domnii ţării (exemplu, Daniil Sihastrul).
Unele cercetări au încercat să surprindă implicaţiile religiei în viaţa
individului şi modul în care acesta are o pondere mai mare sau mai mică în
dezvoltarea lui ulterioară. În general, când se vorbeşte despre fenomenul religios, se
face, implicit, legătura cu moartea, viaţa de dincolo, iar o altă reprezentare este cea
legată de bătrâneţe. Imaginea bătrânului pios, cu tâmplele argintii (poate a
eremitului), apare, aproape instantaneu, individul realizând aceste conexiuni
independent de voinţa lui, fără a da şi alte conotaţii acestui sentiment.
Lucrarea de faţă îşi propune, pe baza studiilor efectuate de diferiţi
cercetători, să sublinieze relaţia dintre îmbătrânire şi religiozitate. Acest aspect este
dificil de stabilit, deoarece studiile în acest domeniu religios au fost omise de pe
lista temelor de cercetare, din diferite motive:
- dificultatea în stabilirea unor definiţii operaţionale ale religiei şi ale
experienţelor religioase;
- abordarea religioasă interdisciplinară este, uneori, ignorată, datorită
complexităţii sale aparente;
- lipsa unor cunoştinţe teoretice religioase ale celor care realizează aceste
studii cu caracter sociologic, psihologic etc.;
- percepţia eronată a secularizării continue, care face, după unii cercetători,
ca aceste subiecte să devină perimate, lipsite de interes în scurtă vreme, nemeritând
a fi studiate;
- rezistenţa unor organisme de finanţare, care nu alocă fonduri unor astfel
de studii sau teme de cercetare, cu caracter religios.
Lipsa interesului pentru aceste teme de cercetare poate fi considerată o
problemă a societăţii româneşti, deoarece pentru alte societăţi, cum ar fi cea
americană, studiile statistice, realizate în acest sens, au demonstrat că numai 3%
din populaţia americană nu este interesată de religie, restul populaţiei fiind
implicată, iar în proporţie de 50% sunt chiar participanţi activi la serviciul religios.
Whitehead (1942), în cartea sa Ştiinţa şi lumea modernă, subliniază
importanţa religiei, a ştiinţei şi, mai ales, complementaritatea lor când luăm în
162 Lect. Carmen-Gabriela Mândrilă

considerare ce reprezintă religia şi ce reprezintă ştiinţa pentru oameni, nu este

exagerat să precizăm că viitorul curs al istoriei depinde de decizia generaţiei actuale
asupra relaţiei dintre ele. Noi avem aici cele mai puternice forţe care influenţează
oamenii şi ele par a fi îndreptate una împotriva celeilalte.
Deoarece în această lucrare se urmăreşte surprinderea existenţei unei
specificităţi a religiozităţii prezente la vârsta a treia, se impune cunoaşterea acestor
particularităţi pentru fiecare etapă a ciclului de vârstă şi modul în care evoluează
sentimentul religios de la primele etape ale ciclului până la ultimele, ceea ce ar
corespunde unor studii sociologice longitudinale (ce nu au fost efectuate) şi nu
transversale. Într-un mod mai explicit, nu putem compara (deoarece nu există un
aparat conceptual şi diferenţe observabile, măsurabile pentru fiecare etapă de
vârstă). Comportamentul şi sentimentul religios al unui individ de 65 de ani nu pot
fi comparate cu cele ale unui individ de 30 de ani, cei doi aparţinând unor grupuri
cu caracteristici diferite, cum ar fi contextul cultural şi familial în care s-au format,
gradul de secularizare care acţionează asupra indivizilor este perceput diferit,
circumstanţele sociale pot fi diferite şi, de asemenea, sentimentele religioase pot
deveni personale, particulare, pentru fiecare individ. Această particularizare poate fi
explicată în funcţie de structura sa, prin faptul că, prezenţa în comunitatea
religioasă din biserică poate avea semnificaţii diferite pentru fiecare individ. Pentru
unii, poate reprezenta fie rădăcinile, identitatea naţională (în comunităţile minoritare
religia reprezintă şi un instrument, o formă de rezistenţă) de care are nevoie
individul; în cazul în care unii se mută dintr-o comunitate în alta, biserica constituie
o modalitate de a-i introduce în noua comunitate. Pentru bătrânii al căror câmp de
activitate se reduce (se restrâng rolurile sociale, parentale, maritale etc.), biserica
este, poate, singura care oferă posibilitatea altor „roluri de expresie” (de exprimare)
în comunitatea religioasă, care reprezintă un alt spaţiu social, cu alte valori. În
cazul unui tânăr, în ascensiune politică sau socială, comportamentul religios poate
fi un element calculat, pentru popularitate şi avansare. Din aceste motive, concluzia
care se impune este că nu există o corelaţie între participarea religioasă şi vârstă,
dacă nu se cunosc exact motivaţiile atitudinilor şi a sentimentelor care sunt asociate
acestor comportamente religioase.
Studiul religiozităţii indivizilor, din acest punct de vedere, comportă o
investigaţie mai amplă, care cuprinde două componente distincte, componenta
cognitivă şi componenta comportamentală. La rândul ei, componenta
comportamentală se subdivide în parte formală şi cea informală. Cele două forme
de manifestare, formală şi informală, sunt determinate de anumiţi factori, cum ar fi
tipul de comunitate rural-tradiţională, de vârstă, de profesie, structura individului,
de evoluţia socio-istorică a societăţii, factorii economici etc.
 LEGĂTURA DINTRE RELIGIOZITATE ŞI VÂRSTA A TREIA… 163

Religiozitatea caracteristică comunităţilor de tip rural-tradiţional este

acceptată ca formă apriorică a existenţei individuale şi colective, moştenite prin
naştere, Aceasta nu presupune numai un caracter formal, o acceptare
necondiţionată a unor valori tradiţionale, ci şi o componentă informală, care implică
trăiri religioase intense, cu particularităţile mediului socio-cultural şi individual
respectiv (Georgiana Szilagyi şi Flora, 1997).
În mediul urban, factorul coercitiv al presiunii exercitate de colectivitatea
comunităţii respective se reduce considerabil, societăţile urbane caracterizându-se
printr-o atomizare din ce în ce mai pronunţată. Ritualurile şi valorile religioase
moştenite nu se mai impun necondiţionat ca în societăţile rurale. În acest caz,
comportamentul informal este mai pronunţat iar legăturile tradiţionale formale cu
biserica, instituţia religioasă, sunt diminuate.
Caracteristicile legate de vârstă, în privinţa componentei formale sau
informale a comportamentului religios, au fost subliniate şi de Flower (1985), care
a emis ipoteza existenţei unei evoluţii, mai exact a şase stadii de dezvoltare a
credinţei, care coincid cu stadiile evoluţiei umane, stabilite de Piaget (1963),
Erikson (1963) şi Konhlber (1973). În acest sens, Flower a realizat un studiu,
folosind un eşantion, cuprins între limitele de vârstă de 3-84 de ani. El a ajuns la
concluzia că evoluţia sentimentului religios este legată de dezvoltarea cognitivă şi
de experienţele sociale ale fiecărui individ (crizele situaţionale sau de dezvoltare)
de-a lungul vieţii. Cercetătorul porneşte, în studiul său, de la ipoteza că sentimentul
religios cunoaşte o evoluţie, de la concret spre abstract, transcendent, de la
imaginile concrete ale lui Dumnezeu, care însoţesc perioada copilăriei şi chiar a
adolescenţei, iconografia, în acest sens, jucând un rol important spre gândirea
abstractă, spre construirea unui anumit sistem filozofic, care dă sens vieţii. La
acestea se adaugă cunoştinţele religioase, care se acumulează în timp şi care vin în
sprijinul realizării unui anumit sistem de gândire. ţinând cont că perioada
adolescenţei este perioada sinelui spiritual (Ursula Şchiopu şi Verza, 1997), când
individul iese din conformismul infantil, câştigându-şi independenţa de mentalitate,
manifestările sunt destul de controversate în această etapă, acum pot apărea
întrebări existenţiale asupra sensului şi a scopului vieţii. Adolescenţii dezvoltă
sentimente religioase, care, uneori, pot fi destul de particulare, specifice fiecărui
individ, deoarece, aşa cum se precizează „nu trăim doar cu pâine, cu succes sau cu
sex… Avem nevoie de un ţel. Avem nevoie de un scop, de priorităţi, ne trebuie un
punct de reper în acest gigantic tablou” (Flower, 1985).
Perioda adultă este o perioadă, care poate fi numită de maturitate, de
cercetare a cunoştinţelor acumulate, este etapa în care se înregistrează progrese, pot
fi înţelese şi celelalte sisteme religioase şi pot fi comparate, pot fi făcute paralele,
164 Lect. Carmen-Gabriela Mândrilă

determinând construirea şi consolidarea propriului sistem de credinţă, care va

contribui la structurarea ulterioară a personalităţii, la o anumită orientare şi un
anumit comportament.
În ce priveşte vârsta a treia, în ciuda folclorului, care a adăugat o aură de
religiozitate acestei vârste, nu se înregistrează o modificare a sentimentului sau a
comportamentului religios, în sensul creşterii, ci chiar o descreştere a
comportamentului religios (frecvenţa la biserică), din diferite motive, specifice
acestei perioade (sănătate precară, lipsa mijloacelor de transport şi, chiar, lipsa
unor programe speciale).
Dintre studiile efectuate, s-a constatat că bisericile care înregistrează un
număr constant şi chiar crescut la slujbele religioase ale bătrânilor sunt cele ale
evreilor şi ale negrilor din America, deoarece, după cum motivează ei, bisericile
sunt mai active şi dezvoltă programe cu bătrânii, care răspund nevoilor lor
(Moberg, 1975).
Statisticile indică, în privinţa comportamentului formal şi informal, că
predomină comportamentul formal până la vârsta de 10 ani, după care acesta
cunoaşte un declin, în detrimentul celui informal, spre 30 de ani, înregistrându-se un
maxim în jurul vârstei de 35 de ani, după care cunoaşte o nouă creştere până la
vârste înaintate, de 70 de ani, când mobilitatea indivizilor scade, determinând şi
scăderea frecvenţei la biserică. Sondajele Gallup, efectuate în anul 1970, au sprijinit
aceste ipoteze cu date concrete, apreciind că în timpul unei „săptămâni tipice” (fără
modificări deosebite), 42% dintre adulţii din toate confesiunile au participat la
slujba religioasă, creşteri mai mari înregistrându-se în cadrul vârstei de 50 de ani,
până la 65-70 de ani, după care frecvenţa a scăzut. În categoria persoanelor în
vârstă, la care se înregistrează o participare activă la slujbele religioase, 98% au
copii sau nepoţi.
În ceea ce priveşte definirea şi redefinirea religiei, a ceea ce înseamnă să fii
religios, au existat controverse sute de ani, neexistând un consens în această
problemă, însă Lenski (1961), în urma studiului efectuat în Detroit, a concluzionat
că religia este importantă pentru toate categoriile de vârstă, dar că se impune o
diferenţiere între participarea la activităţile în implicarea într-un grup religios sau
obştesc; activităţile solitare, particulare, care includ rugăciunea individuală zilnică,
meditaţiile, citirea Bibliei, vizionarea programelor TV cu caracter religios (această
formă de asistare la slujba religioasă, prin intermediul mijloacelor audio-video a
fost numită de americani biserica electronică) şi participarea la slujbele religioase
(care, aşa cum s-a menţionat, este scăzută în cazul bătrânilor, la vârste înaintate şi
chiar a unor tineri, pentru care comunitatea religioasă este un cadru formal, preluat
 LEGĂTURA DINTRE RELIGIOZITATE ŞI VÂRSTA A TREIA… 165

prin moştenire, şi mai puţin o sursă spirituală, care să le satisfacă nevoile, după
cum menţionează şi Georgiana Szilagyi şi Flora (1997).
Altă caracteristică este şi structura ocupaţională, observându-se chiar o
repartiţie pe confesiuni, în proporţie mai mare sau mai mică, în funcţie de tradiţie.
În judeţele în care au efectuat studiul (Covasna şi Harghita), Georgiana Szilagyi şi
Flora (1997) au observat că o pondere mai mare au profesiile cu caracter comercial
(care urmează tradiţia meşteşugarilor) pentru evanghelişti, urmaţi de romano-
catolici, reformaţi, respectiv de baptişti. Cel mai ridicat procent al celor cu studii
superioare aparţine cultului evanghelic. În cazul reformaţilor şi al romano-
catolicilor nu au fost semnalate diferenţe mari privind nivelul de şcolarizare.
Menţionăm că, în judeţele investigate, nu au fost efectuate studii referitoare la cultul
ortodox.
Vechimea în localitatea respectivă poate constitui, de asemenea, un
indicator important atunci când se fac statistici privind modul în care mediul de
origine poate influenţa gradul de religiozitate. Un factor care a contribuit, şi
contribuie în continuare, la modificare gradului de religiozitate este fenomenul de
secularizare şi modul în care acesta a fost perceput în diferite medii sociale (rural
sau urban). Secularizarea cunoaşte două etape, corespunzătoare perioadelor
istorice, pe care le-a traversat România, şi anume o secularizare ideologică,
corespunzătoare perioadei comuniste, cu marginalizarea credinţei şi a segmentului
eclezial, ale căror efecte nu au fost evaluate, şi o secularizare specifică perioadei de
tranziţie.
Secularizarea ideologică, specifică perioadei comuniste, a prezentat un
dublu efect. Efectul negativ s-a manifestat prin distrugerile monumentelor din acea
perioadă şi a rămânerii în urmă a instituţiei bisericeşti, prin marginalizarea şi
desconsiderarea valorilor impuse de ea, rupându-se, în acest fel, o serie de legături
tradiţionale între individ şi biserică, motiv pentru care această instituţie nu s-a putut
acomoda atât de repede la schimbările survenite în ultima perioadă. Al doilea efect
este pozitiv, această formă de marginalizare având un efect contrar celui scontat, în
sensul că religia a reprezentat un factor de rezistenţă, de protest tacit, contribuind la
păstrarea identităţii naţionale, la păstrarea valorilor tradiţionale, rol similar celui
jucat de religie astăzi, în cazul populaţiei etnice minoritare. Efectul interzicerii şi
negării valorilor religioase în acea perioadă poate fi comparat cu rolul prohibiţiei în
America anilor 1929-1933.
A doua formă de secularizare este specifică perioadei de tranziţie, în care s-
au produs oscilaţii din punct de vedere ideologic, religiozitatea cunoscând o erupţie,
la care instituţiile religioase nu s-au putut adapta imediat nevoilor prea mari care au
apărut.
166 Lect. Carmen-Gabriela Mândrilă

Importantă pentru studierea religiozităţii este şi structura individului, care

poate avea o tendinţă mai mare de raţionalizare a sentimentului religios sau
manifestă o religiozitate emoţională. Manifestările, în acest sens, nu au apărut în
cadrul indivizilor de acelaşi sex, ci la ambele sexe.
În rezumat, caracteristicile care pot influenţa sentimentele religioase sunt
următoarele:
- socio-demografice (în funcţie de sex, vârstă, structură individuală, grad de
educaţie);
- socio-economice (ocupaţia, mobilitatea socială);
- politice (influenţa regimului politic, atitudinile actorilor politici faţă de
religie);
- culturale (gradul de educaţie, identitatea naţională).
Credinţa religioasă a fost caracterizată de Glock (1962) prin cinci
dimensiuni specifice:
- dimensiunea ritualistică reprezintă partea practică a religiozităţii. Criteriul
de măsurare a dimensiunii ritualistice este frecvenţa la biserică, mai scăzută, în
cazul bătrânilor, aşa cum s-a precizat, după 65-70 de ani, fiind legată de factori ai
stării de sănătate;
- dimensiunea experenţială (emoţională) este modul subiectiv în care se
percepe sentimentul religios. Această dimensiune se suprapune peste elementul
afectiv (din cele trei componente, care din punct de vedere religios intră în
alcătuirea credinţei, a rugăciunii, intelectuale, voluntare şi afective). În privinţa
vârstei, se poate preciza că această dimensiune experenţială (emoţională) sau
afectivă devine mai puternică pentru bătrâni în cazul celor care cred în Dumnezeu.
Din punct de vedere religios, aşa numita experienţă cu Dumnezeu, după cum
menţionează Vioiutschi (1906), se realizează cu ajutorul faptelor, a experienţei
personale din prezent şi din trecut, demonstrând în omul religios prezenţa lui
Dumnezeu. Acest sentiment infinit, al măreţiei lui Dumnezeu în om, declanşează
sentimente deosebite (acel proces psihic de sublimare, după Freud). Această stare a
fost explicată de părintele Amedée în discuţia avută cu psihiatrul Meggle prin
sentimentul de „fericire specială numită beatitudine”, care este, aşa cum explică
părintele, „un dar de primit şi o poruncă de îndeplinit”, după cuvântul german
Gabe, care înseamnă dar, cadou, Aufgabe, un efort, muncă, deci fericirea este
chintesenţa lor, un paradox (Amedée şi Meggle, 1998);
- dimensiunea ideologică reprezintă doctrina religioasă, care se
concentrează asupra problemelor doctrinar-religioase. În cadrul acestei dimensiuni
pot apărea diferenţe între anumite segmente de vârstă. Bătrânii pot fi mai
conservatori în păstrarea tradiţiilor şi chiar în ceea ce priveşte interpretarea
 LEGĂTURA DINTRE RELIGIOZITATE ŞI VÂRSTA A TREIA… 167

pasajelor biblice, care se face ad literam faţă de interpretarea pe care o dau tinerii
(Mober, 1972);
- dimensiunea intelectuală sau cognitivă se referă la cunoştinţele şi
informaţiile legate de propria religie. Pentru bătrâni, acest subiect religios poate
deveni preferat, realizându-se în condiţii foarte bune, nu numai cu persoanele
avizate, preot, consilier, ci chiar cu prietenii, colegii etc. pot să apară conflicte între
generaţii în privinţa cunoaşterii textelor Scripturii, pe care bătrânii le cunosc mai
exact dintr-un anume punct de vedere. Se constată, chiar, că discursurile cu
caracter religios sau activitatea pe aceste teme religioase, îi atrag pe cei aflaţi în
jurul vârstei de 50 de ani. Această dimensiune intelectuală corespunde componentei
care face parte din cele trei elemente specifice credinţei. Prin intelect se înţeleg
puterile cunoscătoare ale sufletului, adică posibilitatea de a percepe realitatea sau
adevărul. Intelectul este capacitatea informativă, receptivă, care în forma
superioară reprezintă raţiunea. Spre deosebire de raţiunea şi inteligenţa trupească,
care sunt puse în slujba intereselor şi plăcerilor, inteligenţa şi raţiunea spirituală
sunt puse în slujba binelui.
17. „Căci Hristos nu m-a trimis că să botez, ci să binevestesc, dar nu cu
înţelepciunea cuvântului, ca să nu rămână zadarnică crucea lui Hristos” (I Cor. 1;
17).
Cu alte cuvinte, inteligenţa spirituală este rezultatul unirii a două mari
puteri sufleteşti, inteligenţa şi simţul moral, care îi îngăduie omului discernerea
binelui de rău şi modalitatea înfăptuirii acestuia;
- dimensiunea normală sau consecvenţială se referă la consecinţele
credinţei, la efectele ei în sensul creşterii dovezilor de securitate afectivă, de
satisfacţie de viaţă prin raportarea la un grup de referinţă, care lipseşte celor care
nu sunt legaţi de biserică.
În concluzie, se pot sublinia următoarele idei, rezultate din cele discutate
anterior:
1. Legătura dintre religiozitate şi vârsta a treia este dificil de studiat din
cauza lipsei unui aparat conceptual corespunzător, care să permită măsurarea
fenomenului religios pentru toate etapele de vârstă, astfel încât să poată fi urmărită
involuţia sau evoluţia acestuia.
2. Cercetările efectuate în acest sens, susţinute şi de sondajele Gallup, au
ajuns la concluzia că religiozitatea scade cu vârsta, mai ales după 65-75 de ani, din
cauza unor anumite motive, legate de sănătate, de transport şi existenţa unor
anumite programe specifice acestei categorii de vârstă.
168 Lect. Carmen-Gabriela Mândrilă

3. După Flower (1985), religiozitatea cunoaşte o evoluţie de la real spre

abstract, transcendent, el precizând că există şase etape de dezvoltare, care se
pliază pe etapele evoluţiei umane, menţionate de Piaget (1963) şi Erikson (1965).
4. Fenomenul religios, cu componentele lui formale şi informale, prezintă
specificităţi legate de anumite variabile, cum ar fi vârsta, mediul de provenienţă,
profesia, dezvoltarea economică, nivelul cultural etc.
5. Studiile şi cercetările asupra fenomenului religios întâmpină anumite
greutăţi în privinţa mentalităţii anumitor finanţatori şi a unor cercetători.
Societatea actuală, comparativ cu cea tradiţională, oferă puţine şanse
bătrânilor pentru o revitalizare a ciclului vieţii, după perioada de dezactivare
(pensionare). Lipsa unor organisme abilitate pentru preluarea acestora şi antrenarea
într-o altă formă de activitate specifică vârstei şi capacităţii lor de muncă determină
rupturi intergeneraţionale şi o adaptare anevoioasă la această vârstă. Singura care
permite activarea altor roluri şi creează un nou microsistem, cu alte valori, este
biserica. Astfel, vârsta a treia devine o etapă în care aria rolurilor se restrânge
simţitor şi dureros pentru cel în vârstă şi chiar dacă nu putem vorbi de o vârstă
„fără de rol”, cum au apreciat unii cercetători, putem sublinia faptul că este o
vârstă cu o paletă de roluri reduse. Din acest motiv, bătrânii se adaptează mai greu
sau mai uşor acestei etape de vârstă, fapt ce determină modificări de personalitate şi
de comportament. Citându-l pe Wallon, putem menţiona că „puţini oameni ştiu
îmbătrâni frumos, iar aceştia devin umanişti sau panteişti”.
 LEGĂTURA DINTRE RELIGIOZITATE ŞI VÂRSTA A TREIA… 169

Bibliografie

1. Durkheim E., 1965, The elementary forms of religious life, New York: Free
Press.
2. Eliade M., 1994, Imagini şi simboluri, Bucureşti, Humanitas.
3. Erikson E., 1965, Child hood and society, Harmonds Worth, Pinguin.
4. Giock C.Y, 1962, On the study of religious commitment, Religious Education
Research Supplement, 57.
5. Gruman G., 1966, A History of ideas about the prolongation of life,
Philadelphia, PA: American Philosophical Society.
6. Kohlberg L., 1973, Continuities in childhootd and adult moral development
revisited, în P.B. Baltes & K.W. Schaie (Eds), Life-
spandevelopmental psychology: Personality and socialization, New
York: Academic Press.
7. Hamilton E, 1942, Mythology, Boston: Little, Broum and Co.
8. Lenski G., 1961, The religious factor, New York: Double day.
9. Moberg D.O., 1975, Needs felt by clergy for ministeries to the aging
Gerontologist, 16, University of Southern California Press.
10. Piaget, 1963, Childhood and society, 2 ed., New York.
11. Szilagy Georgiana, Flora G.,1997, Atitudini religioase în rândul populaţiei
romano-catolice şi protestante din zone rurale şi urbane din
Transilvania, Rev. de cercetări sociale, nr. 4, Edit. Imas S.A.
12. Tibbits C., 1960, Gerontology: Societal aspects of aging, Chicago: University
of Chicago Press.
13. Voiutschi E., 1906, Morala creştină ortodoxă. Prelegere din morala cr. ort.,
Vol. I, Cernăuţi.
14. Whitehead A.N., 1942, Science and the modern World, New York: Mac
Millan (Mentor books).
15. *** 1982, Biblia, Edit. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti.