Ghenea Miruna-Andreea

Grupa 103 IF
Eseu final
LOGICĂ JURIDICĂ

Societatea românească din ultima se confruntă cu o serie de probleme legate de

interpretarea actelor normative. O autoritate competentă să interpreteze normele constituționale
și să verifice conformitatea legilor cu actele normative este Curtea Constituțională, care nu a
scăpat de controverse mai ales cu privire la Decizia nr. 358/2018 asupra cererii de soluționare
a conflictului dintre ministrul justiției, pe de o parte, și Președintele României, pe de altă parte.
Astfel, o vom analiza din punct de vedere al structurii logice.
În fapt, ministrul justiției a înaintat Președintelui României o cerere de revocare a
procurorului-șef DNA, întocmind un Raport al activității manageriale al procurorului și
obținând avizul consultativ al Consiliului Suprem al Magistraturii (unul negativ, de altfel),
îndeplinind toate formalitățile. Însă Președintele României a refuzat să demită procurorul-şef,
iar ministrul justiției a ajuns la concluzia că se află în fața unui conflict de natură
constituțională care presupune un blocaj instituțional. Astfel a prim-ministrul a decis să sesizeze
Curtea Constituțională (ministrul justiției nefiind unul dintre subiectele de drept care poate
sesiza Curtea în mod direct).
Autorul sezisării susține că cererea de soluționare a conflictului de natură
constituțională este admisibilă, întrucât sunt implicate în asemenea conflict autorități publice,
noțiune care se referă și la ministere, în cazul de față ministerul fiind reprezentat de ministrul
justiției. Se mai susține că există niciun text legal care să reglementeze partajarea de
competențe între Președintele României și ministrul justiției astfel sunt invocate Decizii
anterioare ale Curții Constituționale în care se susține că Președintele României nu are drept
de veto în proceduri constituționale care au legătură cu cele trei puteri ale statului. În aceste
decizii sunt invocate diverse proceduri de numire cum ar fi numirea un ministru de Președintele
României la propunerea prim-ministrului în caz de vacanță a funcției, în care Președinte poate
refuza o singură dată candidatul sau procedura de promulgare a legilor în care Președintele
poate cere o singură dată reexaminarea. <<În interpretarea gramaticală a art. 54 alin. (4) din
Legea nr. 303/2004, Președintele este obligat să revoce procurorul-șef al Direcției Naționale
Anticorupție la propunerea ministrului justiției. Aceasta, întrucât acțiunea Președintelui este
descrisă prin termenul "revocă", iar nu de o eventuală sintagmă de tipul "poate revoca". Este
reglementată, așadar, o obligație, iar nu o posibilitate a Președintelui.>>. <<Cât privește
interpretarea logică și sistematică a Constituției, se arată că există o obligație a Președintelui
de a da curs cererii de revocare, de natură să pună în valoare principiul cooperării loiale între
autoritățile publice. Interpretarea este aceea că, de principiu, într-o procedură care implică
mai multe autorități publice, numai una dintre autorități are rol central, decizional, în funcție
de sfera de competență vizată de respectiva procedură, celelalte autorități implicate fiind de
natură a oferi regularitate procedurii, fără a o putea bloca.>>. Autorul mai invocă art. 132
alin. (1) potrivit căruia: „procurorii își desfășoară activitatea [...] sub autoritatea ministrului
justiției.
Simplificând argumentarea:
Premisa 1: Ministerele sunt autorități publice.
Ghenea Miruna-Andreea
Grupa 103 IF
Premisa 2: Ministrul justiției reprezintă Ministerul Justiției.
Premisa 3: Ministerul Justiției este un minister.
Concluzie 1: Ministrul justiției este o autoritate publică.
Premisa 4: legea nu prevede competența ministerului justiției sau a Președintelui
României în materia revocării.
Premisa 5: Președintele României poate refuza o singură dată numirea unui candidat
propus de prim-ministru în funcția de ministru.
Premisa 6: Președintele României în procedura de adoptare a legilor poate cere o
singură dată reexaminarea
Concluzie 2: Președintele României nu are drept de veto în alte proceduri ce privesc
puterile statului.

Premisa 7: legea prevede că Președintele României „revocă” procurorul-şef DNA.

Premisa 8: termenul „revocă” menționat în lege are caracter imperativ.
Concluzie 3: Președintele este obligat să revoce procurorul-șef DNA.

Premisa 9: între autoritățile publice trebuie sa existe o cooperare.

Premisa 10: Cooperarea implică recunoașterea caracterului decizional al uneia dintre
ele.
Premisa 11: recunoașterea caracterului decizional al uneia dintre ele va împiedica un
blocaj instituțional.
Concluzie 4: Cooperarea va împiedica un blocaj instituțional.
Premisa 5: dacă procurorii își desfășoară activitatea sub autoritatea ministrului justiției,
atunci ministrul justiției are caracter decizional.
Premisa 6: dacă ministrul justiției are caracter decizional, refuzul Președintelui va duce
spre un blocaj instituțional.
Concluzie 5: dacă procurorii își desfășoară activitatea sub autoritatea ministrului
justiției, refuzul Președintelui va duce spre un blocaj instituțional.
Premisă 7: blocajul instituțional presupune un conflict de natură constituțională între
două autorități publice.
Premisa 8: Președintele României este o autoritate publică.
Concluzie finală: exista un conflict de natură constituțională între ministrul justiției și
Președintele României.
Eu consider că această concluzie este fără temei, întrucât s-a exclus premisa 4, iar
premisa 7 este falsă întrucât textul art. 54 alin. (4) prevede că: „Revocarea procurorilor din
funcțiile de conducere [...] se face de Președintele României, la propunerea ministrului
justiției”, deci niciun verb cu caracter imperativ, astfel concluzia 3 este neadevărată, ceea ce
afectează validitatea ultimei concluzii.

Președintele României susține că nu ar fi un conflict de natură constituțională, întrucât

aceasta se realizează între autorități publice, iar ministrul justiției nu reprezintă o autoritate
publică, el ocupă o demnitate publică din cadrul unei autorități publice, iar „ în calitate de
Ghenea Miruna-Andreea
Grupa 103 IF
conducător al Ministerului Justiției, este unul dintre membrii Guvernului, organ învestit de
Parlament și care își exercită atribuțiile colegial și răspunde solidar. Guvernul, și nu ministrul
justiției, este, de fapt, autoritatea publică ce exercită nemijlocit puterea de stat și care poate fi
parte într-un conflict juridic de natură constituțională. ” Refuzul Președintelui este reglementat
în art. 54 alin. (4) din Legea 303/2004, astfel nu poate fi vorba despre o competență ce rezidă
în mod direct din textul Constituției nici pentru Președinte, nici pentru ministrul în cauză,
neputând exista un conflict de natură constituțională, ci un conflict legal mai ales pentru că
decizia Președintelui de a refuza revocarea procurorului este supusă controlului de contencios
administrativ. În plus, nu este un blocaj instituțional, întrucât procedura legală nu este blocată,
iar autoritatea din cadrul căreia face parte ministrul nu are vreo atribuție cu privire la revocarea
procurorilor-şefi. Se invocă și de această dată o Decizie a Curții Constituționale în care se
apreciază că Președintele României nu ar mai avea niciun drept de examinare sau de apreciere,
dacă nu ar putea refuza nici motivat, nici o singură dată numirea judecătorilor sau procurorilor
și a funcțiilor de conducere, iar atribuțiile sale ar fi golite de importanță și conținut. 《Art.
54 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 nu are un caracter imperativ, în sensul că Președintele ar
fi obligat să emită decretul de revocare dacă ministrul justiției propune acest lucru, întrucât,
în speță, trebuie aplicate prevederile art. 51 alin. (2) din aceeași lege, iar manifestarea de
voință a ministrului justiției nu poate avea aceeași forță juridică cu actul administrativ la baza
căruia stă. Per absurdum, dacă s-ar aprecia că Președintele României nu are un drept de
apreciere cu privire la legalitatea și oportunitatea revocării procurorilor din funcții de
conducere, nu s-ar fi folosit noțiunea de "propunere" formulată de ministrul justiției》.
Simplificând argumentarea:
Premisa 1: Guvernul este o autoritate publică.
Premisa 2: ministrul justiției este un demnitar public din cadrul Guvernului.
Premisa 3: Ministrul justiției își desfășoară activitatea în cadrul Guvernului.
Concluzie 1: ministrul justiției nu este o autoritate publică.
Premisa 4: Refuzul Președintelui este prevăzut în lege.
Premisa 5: Refuzul Președintelui nu este prevăzut în Constituție.
Premisa 6: refuzul Președintelui este supus unui control legal.
Concluzie 2: refuzul Președintelui provoacă un conflict legal.
Premisa 7: Dacă Guvernul nu are atribuții cu privire la revocarea procurorilor-şefi,
atunci procedura legala nu este blocată.
Premisa 8: Dacă procedura legala nu este blocată, atunci nu se produce niciun blocaj
instituțional.
Concluzie 3: Dacă Guvernul nu are atribuții cu privire la revocarea procurorilor-şefi,
atunci nu se produce niciun blocaj instituțional.

Premisă 9: Dacă Președintele nu poate refuza o singură dată, motivat numirea în

funcțiile de conducere, atunci Președintele nu are drept de examinare și apreciere.
Premisa 10: Dacă Președintele nu are drept de examinare și apreciere, atunci atribuțiile
nu mai au importanță și conținut.
Concluzie 4: Daca Președintele nu poate refuza o singura dată, motivat numirea în
funcțiile de conducere a procurorilor, atunci atribuțiile sale sunt lipsite de conținut.
Ghenea Miruna-Andreea
Grupa 103 IF
Premisa 11: Dacă dispoziția din lege prevede sintagma „ministrul justiției propune”,
atunci dispoziția nu este imperativă.
Premisa 12: Dacă dispoziția nu este imperativă, atunci Președintele nu este obligat să
dea curs cererii ministrului.
Concluzie 5: Dacă dispoziția din lege sintagma „ministrul justiției propune”, atunci
Președintele nu este obligat sa dea curs cererii ministrului.
Concluzie finală: Între Președintele României si ministrul justiției nu există un conflict
de natura constituțională.
Consider că premisele sunt adevărate, iar concluzia decurge din acestea. Astfel, autorul
își susține temeinic punctul de vedere.
În argumentarea sa, Curtea reține că ministerele fac parte din categoria autorităților
publice, dar acest minister nu are o consacrare expresă în Constituție, ci se face referire la
ministrul justiției. „Astfel, Constituția recunoaște ministrului justiției o putere și o autoritate
proprie, fiind lato sensu o autoritate publică în raporturile constituționale în care este expres
nominalizat.”. Se susține că chiar dacă „decretul Președintelui este un act administrativ nu
înseamnă că toate raporturile pe care acesta le are cu celelalte autorități publice, care conduc
la emiterea decretului, sunt raporturi de drept administrativ”. „De asemenea, chiar dacă actul
rezultat din consumarea raportului juridic de drept constituțional este unul de drept
administrativ nu înseamnă că poate fi angajată competența instanței de contencios
administrativ pentru verificarea desfășurării raportului juridic antereferit. Dacă s-ar accepta
această teză, s-ar recunoaște competența instanței de contencios administrativ de a aplica și
interpreta textul Constituției în detrimentul competenței Curții Constituționale”. Instanța de
contencios administrativ nu se poate pronunța asupra raporturilor constituționale dintre cele
două autorități publice, ci numai asupra procedurii legale. Curtea Constituțională se poate
pronunța, întrucât se prevede expres în Constituție „sub autoritatea ministrului justiției” în art.
132 alin. (1), ceea ce determină un raport de drept constituțional pur. 《Prin Decizia nr. 45 din
30 ianuarie 2018, par. 165, Curtea a statuat: "Având în vedere caracterul bicefal al autorității
executive, legiuitorul a optat pentru o procedură [în privința numirii procurorilor în funcții de
conducere - s.n.] în cadrul căreia Guvernul și Președintele să conlucreze. Rolul central în
această ecuație îl are, însă, ministrul justiției, sub autoritatea acestuia funcționând procurorii
constituiți în parchete. Președintele României nu are nicio atribuție constituțională expresă care
să justifice un drept de veto în această materie.”. „Ministrul justiției are un rol central și în
cadrul acestei proceduri. Dacă în cazul numirii în funcția de conducere ministrul justiției deține
o marjă largă de apreciere, iar Președintele României una limitată, în cazul revocării, ministrul
justiției are o marjă de apreciere minimă, din moment ce limitările impuse de lege sunt extrem
de stricte, și, în aceste condiții, Președintele României îi poate opune numai dreptul său de a
verifica legalitatea propunerii, putând-o refuza doar în cazul în care propunerea nu respectă
condițiile legii, caz în care procedura încetează.”
Premisa 1: ministerele sunt autorități publice.
Premisa 2: Ministerul Justiției nu este prevăzut expres în Constituție.
Premisa 3: Ministrul justiției este consacrat în Constituție.
Premisa 4: autoritățile publice sunt consacrate în Constituție.
Concluzie 1: ministrul justiției este o autoritate publică.
Ghenea Miruna-Andreea
Grupa 103 IF
Premisa 5: Toate decretele Președintelui sunt acte de drept administrativ.
Premisa 6: unele acte de drept administrativ conduc la raporturi de drept administrativ.
Concluzie 2: unele decrete ale Președintelui conduc la raporturi de drept administrativ.
Premisa 7: Dacă după consumarea raportului de drept constituțional rezultă un raport
de drept administrativ, atunci instanța de contencios administrativ nu poate verifica raportul
anteferit.
Premisa 8: Dacă instanța nu poate verifica raportul anteferit, atunci nu se recunoaște
dreptul instanței de contencios administrativ de a aplica și interpreta textul Constituției, în
detrimentul Curții Constituționale.
Concluzie 3: Dacă după consumarea raportului de drept constituțional rezultă un raport
de drept administrativ, atunci nu se recunoaște dreptul instanței de contencios administrativ de
a aplica și interpreta textul Constituției, în detrimentul Curții Constituționale.
Premisa 9:instanța de contencios administrativ se poate pronunța asupra procedurii
legale.
Premisa 10: numai Curtea Constituțională se poate pronunța asupra raporturilor
constituționale dintre cele doua autorități.
Premisa 11: natura constituțională a raporturilor dintre cele două autorități este dată de
textul constituțional „sub autoritatea ministrului justiției”.
Concluzie 4: Instanța de contencios administrativ nu se poate pronunța asupra
raporturilor dintre cele două autorități.
Premisa 12: Dacă ministrul justiției are un rol central în cadrul procedurii de numire a
procurorilor, atunci Președintele nu are nicio atribuție care sa-i justifice dreptul de veto în
procedura de numire.
Premisa 13: Dacă Președintele nu are nicio atribuție care sa-i justifice dreptul de veto
în procedura de numire, atunci Președintele poate opune numai dreptul de verificare a
procedurii legale în cazul de revocării.
Premisa 14: Președintele poate opune numai dreptul de verificare a procedurii legale
procedura în cazul revocării, atunci poate refuza revocarea doar în cazul nerespectării
procedurii legale.
Premisa 15: Dacă Președintele poate refuza revocarea doar în cazul nerespectării
procedurii legale, atunci ministrul justiției are o marjă minimă de apreciere în cazul revocării.
Concluzie 5: Dacă ministrul justiției are un rol central în cadrul procedurii de numire a
procurorilor, atunci ministrul justiției are o marjă minimă de apreciere în cazul revocării.
Concluzie finală: există un conflict de natură constituțională între Președintele
României și ministrul justiției.
Din punctul meu de vedere putem respinge premisa 11, întrucât nu este foarte clar textul
constituțional și nu prevede o atribuție care sa justifice că Președintele României nu poate
refuza revocarea. Această premisă reprezintă temeiul întregului argument, astfel că această
concluzie nu se poate susține pe celelalte premise.
În concluzie, Curtea Constituțională dat o decizie care a pus mulți practicieni ai dreptului
pe gânduri, majoritatea susținând că această neînțelegere se putea rezolva în instanța de
contencios administrativ, având, mai degrabă, un temei legal.