Renaașterea, expresie a distorsionării conștiinței eclesiale structurate

prinÎntruparea Logosului Hristos, Dumnezeu-omul

1. Semnificația Renașterii
O mare parte a istoriografiei împarte istoria în trei perioade majore : Antichitatea,
Evul Mediu și Modernitatea.

Antichitatea se întinde până în secolul al V-lea, care a fost marcată de căderea

Imperiului Roman de Apus.

Evul Mediu continua din secolul al V-lea până în secolul al XVI-lea.

Modernitatea începe odată cu secolul al XVI-lea.

Renașterea a fost un fenomen care a apărut în Europa Occidentală, prima data ea

s-a manifestat în Italia cu preponderență majoră la Veneția dar și la Florența.

La început ea a fost definite și înțeleasă ca și mișcare de promovare a unui

umanism bazat pe recuperarea și valorificarea păgânismului din Antichitate și
afirmarea Universalismului acestei concepții, trebuie menționat că aceasta reprezintă
doar un aspect al universului extreme de complex și diversificat al gândirii
renașcentiste .

Renașterea nu a însemnat un eveniment al păgânismului antic, ci o perioadă

complexă de interfață între umanismul classic păgân și valorile creștine, exprimând
totodată drama unei dedublări, neputința de a exprima, într-o istorie marcată de
creștinism, formele unei perfecțiuni înțelese exclusive naturalist. Odată cu,
întruparea Fiului lui Dumnezeu, cu deschiderea istoriei către veșnicie și cu
pecetluirea istoriei de către Dumnezeu-Omul, utopia unor forme desăvârșite,
exclusive în plan imanent., reprezintă o dureroasă dezamăgire.

Renașterea dezvăluie imposibilitatea desăvârșirii clasice a formelor și a

limpezimii clasice, în perioada creștină a istoriei.

Din perspectivă creștină, contradicția internă a umanismului renascentist se

întrevede în numeroasele eșecuri care arată că orice formă de umanism care-și
revendică autonomia degenerează în forme antiumaniste.

După înomenirea Fiului lui Dumnezeu în istoria omenirii orice tendință de a

oculta sau de a face abstracție de această taină uimitoare a întregii istorii, orice
demers de a restaura o realitate specific istoriei anterioare actului Întrupării
reprezintă un eșec cu efecte vizibile în plan imediat sau pe termien lung în maniera
de raportare a omului la lume și la Dumnezeu.

2. Renașterea și cultara imaginarului

Cultura renașterii este una a imaginarului. Prin neoplatismul său, Marsilio Ficino
promovează o gândire structurată prin acțiunea fantasmelor, folosindu-se de
imaginația umană. Arta memoriei dezvoltate în Renaștere acordă o prioritate
imaginii, fantasmei în raport cu cuvântul.

Ficino și urmașii săi cultivă interesul pentru simbolismul bazat pe imagini.

Preocuparea lui Ficino pentru imaginar se concretizează în studiul său asupra
semnificației hieroglifelor. Acestea aveau autoritatea unei tradiții vechi, exprimând
misterele divine din religia egipteană mai mult prin imagini decât prin cuvinte.
 Giovanni Pico della Mirandola continua amplificarea culturii imaginarului
promovate de Ficino. El va folosi și imagini ale simbolismului din Kabbala.

3. Renaștere și magie

3.1 Renaștere și Evul Mediu

Asimilare Renașterii cu triumful rațiunii eliberate de obscurantismul medieval

reprezintă un clișeu consacrat al istoriografiei pozitiviste din secolul al XIX-lea
care operează și astăzi în mod determinant. Viziunea rationalist-pozitivistă
asupra istoriei,tributară mitului progresului, consider că Renașterea reprezintă o
etapă superioară Evului Mediu.

Will Erich Peuckert afirmă:,, Renașterea este o renaștere a științelor oculte și

nu, cum se spune zilnic în școli, resurecția filologiei clasice și a unui vocabulary
uitat. Departe de a fi așa ceva, miza luptei sale pasionale a fost de a da viață
știintelor moarte sau căzute în uitare din pricina raționalismului scholastic.

Interpretările istoriei au consacrat înțelegrea Renașterii ca o perioadă

superioară Evului Mediu, în care s-au consolidat o gândire, o cultură, o artă și o
perspectivă eliberate de sub tutela autorității obscuratiste a Evului
Mediu.Umanismul renașcentist este asumat ca un progress fașă de perioada
întunecată a Evului Mediu.

Umanismul autonom reprezintă o desfigurare a tainei divino-umanității lui

Hristos împărtășite în viața Bisericii, fiind o expresie a unui orgoliu de tip
luciferic.
 Spre deosebire de paganismul de dinainte de Hristos, în cazul păgânismului
post-creștin există pretenția cultivării unei identități creștine, motiv pentru care
el poate dobândi accente anticreștine.

3.2 Renaștere și hermetism ocult

Exaltarea condiției umane în Renaștere nu presupune în primul rând, așa cum

s-a statornicit o anumită înțelegere, un primat al rațiunii autonome în raport cu
experiența religioasă, ci preeminența unor elemente de tip magic și ocult specifice
unei tradiții ezoterice păgâne.

Renașterea este caracterizată de o solidă cultură a imaginarului. Fantasmele

create de plasarea omului în centrul lumii sunt cultivate într-o cunoaștere de tip
magic și hermetic. Logica omului, ca măsură a tuturor lucrurilor, substituie
concepția prin care Dumnezeul Om este asumat ca măsură a fiecarei existențe în
parte și totodată a întregii lumi.

Papa Alexandru al VI-lea valorizează și el tradiția hermetică și ocultă, punând

să se picteze imagini și simboluri egiptene la Vatican. Interesul pentru magie și
hermetism arată aspirația omului Renașterii către o Revelație Primordială.

Căutarea unei revelații pre-mozaice în Renaștere a zguduit creștinătatea

apuseană, dând naștere în cele din urmă unor ideologii naturaliste și pozitiviste.

Elita intelectuală era preocupată de misterele egiptene, de corespondențele

dintre tradiția hermetică și creștinism, promovând o gândire de tip syncretic care
invocă tot mai rar conștiința eclesială.

Hermetismul și magia au constituit atracții fașcinante pentru intelectualii din

perioadă renașcentistă.
 3.2 Renaștere și alchimie

Hemetismul promovat în Renaștere este în strînsă legătură cu practicarea

alchimiei. Nu contează transformarea metalelor de tip magic al metalelor , ci

înnoirea lăuntrică.

În alchimia mistică se cere transformarea de pietre moarte în pietre filosofale

vii. Prin intermediul alchimiei arabe se transferă în alchimia occidentală
concepția despre efectele terapeutice ele pietrei filosofale, inclusive mirajul
exercitat de elixirul vieții, prin care bolile sunt vindecate și tinerețea fără
bătrânețe devine posibilă.
 Bibliografie

1. Mircea Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase, Vol. III, E.

Stiințificăși Enciclopedică , București
2. Pr. Răzvan Ionescu , Diac. Sorin Mihalache , Cristinel Ioja , Apologetică
Ortodoxă , Vol. I , E. Basilica , București 2013