CAPITOLUL I.

GENERALITĂȚI

Clima planetei suferă modificări, temperatura medie globală este în creștere ca urmare a creșterii
cantității de gaze cu efect de seră produse de activitățile umane. Aceste gaze permit pătrunderea energiei
solare, dar împiedică eliberarea căldurii din atmosferă. Temperaturile ridicate au consecințe fără precedent
pe întreg globul. Acestea determină topirea ghețarilor și creșterea nivelului mării. Ele au adus inundații sau
secete în regiunile care înainte erau imune la astfel de fenomene extreme. Aceste condiții meteorologice
anormale au un impact tot mai mare asupra economiilor, mediului, sănătății și vieții de zi cu zi.

Înființat în 1988 de Programul Organizației Națiunilor Unite pentru Mediu și Organizația Mondială
pentru Meteorologie, IPCC este principalul organism internațional de evaluare a schimbărilor climatice și
a potențialelor impacturi socioeconomice și de mediu ale acestora. IPCC își bazează evaluările pe zeci de
mii de studii științifice realizate și verificate de oameni de știință din toată lumea.

Acțiunile la nivel internațional sunt esențiale, întrucât schimbările climatice depășesc granițele
naționale. UE a contribuit la elaborarea Convenției-cadru a Națiunilor Unite privind schimbările climatice,
semnată în 1992, și a Protocolului de la Kyoto din 1997, care limitează emisiile de gaze cu efect de seră
ale țărilor dezvoltate.

Combaterea schimbărilor climatice este una dintre cele cinci teme principale ale amplei strategii
Europa 2020 pentru o creștere inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii. Obiectivele specifice ale
strategiei au scopul de a garanta că, până în 2020, emisiile de gaze cu efect de seră din UE sunt reduse cu 20
%, o cantitate de 20 % din energie provine din surse regenerabile, iar eficiența energetică este îmbunătățită
cu 20 %. Primele două obiective au fost puse în aplicare printr-un pachet legislativ obligatoriu privind clima
și energia, care a intrat în vigoare în iunie 2009. Legislația stabilește obiective naționale obligatorii în
domeniul energiei din surse regenerabile, care reflectă punctele de plecare și potențialele diferite ale statelor
membre pentru mărirea producției de energie din surse regenerabile și pentru emisiile provenite din
sectoarele care nu sunt acoperite de schema UE de comercializare a certificatelor de emisii.

1
 CAPITOLUL II. STUDIUL FENOMENELOR METEO EXTREME
CUTREMURELE DE PĂMÂNT ÎN PERIOADA 2000-2017

Cutremurele sunt definite drept mișcări puternice sau trepidații ușoare ale anumitor porțiuni din
suprafața Pământului produse de eliberarea neașteptată a tensiunilor acumulate în crusta terestră, de erupții
vulcanice sau alte cauze. Vreme îndelungată aceste fenomene naturale au fost explicate prin folclor
mitologic sau religie. Se consideră că Pământul se sprijină fie pe umerii unor ființe supranaturale
subpământene, fie pe spatele unui peste enorm la unele popoare din Extremul Orient sau a unei broaște
țestoase gigantice. Schimbarea poziției acestei poveri avea ca efect producerea cutremurelor. Descoperirea
unor oase gigantice în Siberia a fundamentat credința că acestea aparțin unor animale subpământene uriașe,
care, deplasând-se din loc în loc produceau cutremure. În credința popoarelor scandinave cutremurele erau
provocate de zeul Loji, care încerca să se elibereze de legăturile care îl țineau înlănțuit de o stâncă.
Din punct de vedere istoric cunoașterea cauzelor cutremurelor este relativ recentă. La mijlocul
secolului trecut s-a observat că distrugerile produse de cele mai multe cutremure sunt concentrate în zone
restrânse, fapt ce sugera existenta unor surse localizate. Existenta unor fracturi sau falii la suprafața terenului
a alimentat confuzia cu privire la cauzele și efectele acestor fenomene naturale până în 1981 când
seismologul japonez Beketov în urma studiului cutremurului Minor Ogari nota: “se poate afirma cu
certitudine că falierea bruscă a fost cauza reală și nu efectul cutremurului”. Această afirmație a constituit
începutul acceptării ideii că deplasarea faliilor reprezintă mecanismul de producere a cutremurelor și nu
rezultatul acestora. Dar, cutremurele pot fi provocate și de erupțiile vulcanice, prăbușirea tavanelor unor
peșteri, grote sau vechi exploatări miniere, alunecări masive precum și de activitatea umană.
Harry Fried a formulat teoria “zvâcnirii elastice” și a explicat mecanismul producerii cutremurelor
tectonice. La baza acestei teorii au stat observațiile geologice și măsurătorile geodezice care au demonstrat
că rocile din apropierea faliei au suferit deformări. Au fost comparate trei seturi de măsurători de triangulație
efectuate transversal pe direcția San Andreas. Aceste măsurători au arătat că s-au produs importante
deplasări orizontale, paralel cu planul faliei, atât înainte cit și după cutremur. Redi a notat că între două
puncte aflate pe compartimentele opuse ale faliei s-au produs deplasări de 3,2m într-o perioadă de 50 ani.
Conform teoriei menționate, rocile pot înmagazina energia mecanică la fel ca un arc ce se comprimă.
Când două blocuri sunt supuse unei deplasări mici, rocile din zona faliei suferă a deformare elastică; dacă
tensiunile devin mai mari decât rezistența opusă de frecare, se produce ruperea acestora iar energia elastică
înmagazinată în roci este eliberată, parțial sub formă de căldură și parțial sub forma undelor elastice care se
propagă în toate direcțiile. Aceste unde reprezintă cutremurul.

2
 Punctul inițial al ruperii denumit focar sau hipocentru poate fi aproape de suprafață sau la adâncime
mai mare.
În funcție de adâncimea focarului cutremurele se clasifică în :
superficiale (0-50km),
intermediare (50-250 km)
adânci (250-700 km).

Deplasarea faliilor nu se produce întotdeauna în plan orizontal. Adesea sunt constatate ample
deplasări verticale ale faliilor.
Sânt cunoscute trei tipuri principale de falii: 1) falii normale, 2) falii de încălcare și 3) falii de
decroșare.

Fig. 1. Principalele plăci tectonice (sursa: http://www.ct.upt.ro/users/AurelStratan/dsis/curs04_dsis.pdf)

Deoarece multe cutremure au loc în arii cu vulcani activi s-a format opinia, după care erupțiile
vulcanice ar constitui cauza principală a cutremurelor. Statisticile au arătat însă că numai aproximativ 7%
din numărul de cutremure se datoresc erupțiile vulcanice și cu toate că unele erupții au produs mișcări
seismice foarte puternice, cutremurele din regiunile vulcanice au în general efecte locale.

3
 Prăbușirea tavanului unor peșteri, grote sau galerii de mină părăsite a fost considerată multă vreme,
mai ales în Europa Occidentală. Zguduirile produse pe această cale sunt însă slabe, fiind simțite pe arii
restrânse. După unele evaluări, mai puțin de 3% din numărul total de cutremure produse într-un anumit
interval de timp sunt declanșate în acest mod.
Deplasările de teren au produs uneori cutremure importante. Alunecarea din primăvara anului 1974
de pe fluviul Mânător a produs unde seismice ca au fost înregistrate clar pe seismografe aflate la sute de
kilometri distanta. În urma prelucrării înregistrărilor s-a constatat că magnitudinea șocului a avut 4,5 grade
pe scara Richter. Durata șocului a fost de trei minute.
Stațiile seismice înregistrează adesea cutremure declanșate de explozii nucleare sau de activitatea
tectonică superficială din zona marilor lacuri de acumulare.
Se admit în general două cauze mai importante care ar putea declanșa acest tip de cutremure. În
primul rând este luată în considerație creșterea eforturilor la care sunt supuse rocile de pe fundul lacului de
acumulare sub acțiunea sarcinii suplimentare reprezentată de coloana de apă, deși se pare că această
încărcare este relativ mică în comparație cu energia acestor cutremure. un alt mecanism l-ar putea constitui
pătrunderea apei prin fracturile existente sub rezervorul recent umplut. Presiunea apei din porii rocilor creste
în măsură suficientă pentru a reduce rezistența la forfecare de-a lungul fracturilor și liniilor de minimă
rezistență, favorizând astfel alunecarea unor compartimente.
II. 1. Tipuri de unde seismice
Energia eliberată în focarul unui cutremur se propagă în toate direcțiile după un front mai mult sau
mai puțin sferic. Sânt două tipuri principale de unde prin care este transmisă această energie: unde de volum
sau unde de suprafață.
Undele de volum se propagă în interiorul Pământului și sunt de două tipuri: unde primare, notate cu
simbolul P și unde secundare, notate cu simbolul 5.
Undele P au cea mai mare viteză, deplasarea lor fiind asemănătoare cu cea a undelor sonore și se
realizează prin comprimări și dilatări succesive ale mediului pe direcția lor de propagare. Aceste unde se
transmit atât prin medii solide cit și prin lichide sau gaze.
Undele S sunt unde de forfecare și se deplasează prin vibrații ale particulelor mediului perpendicular
pe direcția de propagare a undei. Undele S au viteza mai karmică și se propagă numai prin medii solide.
Acest tip de unde au efectele cele mai distrugătoare asupra construcțiilor.
Undele de volum permit localizarea focarelor cutremurelor și oferă informații cu privire la structura
internă a Pământului.
Undele de suprafață iau naștere din reflectarea repetată a undelor P și S în depozitele geologice aflate
în apropierea suprafeței Pământului. Viteza undelor de suprafață este mai mică decât a undelor de volum.
Sânt două tipuri de unde de suprafață: unde Love, a căror deplasare este asemănătoare cu cea a undelor S,
4
 cu deosebire că se propagă în plan orizontal, paralel cu suprafața Pământului; unde Ray Leigh, care o
mișcare orbitală în plan vertical pe direcția de propagare.

Fig. 2. Reprezentarea schematică a undelor seismice de volum – P (a) şi S (b), şi a celor de Rayleigh (c) şi Love
(d), Bolt, (2004). (sursa:http://www.ct.upt.ro/users/AurelStratan/dsis/curs04_dsis.pdf)
Viteza undelor seismice depinde de densitatea rocilor prin care se propagă. În apropiere de suprafața
Pământului undele P au viteze între 5,5 și 7,0 km/s, mai mari de cca 1,73 ori decât viteza undelor S. Undele
de suprafață se propagă cu viteza mai mică, aproximativ de 3,2 km/s. În timpul deplasării, undele de
volum(P și S) sunt reflectate la limita de separație a diferitelor strațe pe care le străbat.

II.2. Înregistrarea și măsurarea cutremurelor

Unul din cele mai vechi instrumente capabile să semnaleze un cutremur a fost construit în China de
Chang Hang în anul 132 e.n., în timpul dinastiei Han. Acest seismoscop era construit din bronz și avea
diametrul de aproape 2 metri. La partea exterioară erau plasați simetric opt dragoni, fiecare purtând în gură
câte o bilă de metal. Pe un postament, în dreptul fiecărui dragon, se află o broască din metal.
Seismografele sunt principalele instrumente ale seismologiei moderne. Acestea defectează și
înregistrează mișcările pământului produse de vibrații. Senzorii, denumiți seismometrii sunt construiți pe
principiul inerției și sunt capabili să măsoare mișcarea relativă dintre o masă liberă și un cadru rigid. De
această masă este fixată o peniță înregistratoare. La unele seismografe moderne mișcarea relativă dintre
pendul și cadru produce un semnal electric care este amplificat electronic de mii și chiar sute de mii de ori,
înainte de a fi înregistrată seismografe. Aceste semnale pot fi înregistrate și pe banda magnetică puțind fi
redate vizual la dorință. Pentru determinarea tuturor elementelor unui cutremur este necesară utilizarea în
stațiile seismice a cel puțin trei seismografe: două orizontale, pe direcțiile N-S și E-V; unul dispus în plan
vertical.

5
 Prin prelucrarea seismografelor sunt determinați parametrii cutremurelor, care apoi sunt înserați în
așa numitul catalog al cutremurelor. Majoritatea cataloagelor cuprind și informații asupra unor cutremure
care s-au produs cu mult înainte de existenta instrumentelor de înregistrare.

Figura 3. Conceptul unui seismograf (a) şi un accelerometru modern (b).

Cel mai lung catalog își are începuturile cu aproape 3000 de ani în urmă. În acest catalog sunt
menționate peste 1000 de cutremure distrugătoare.
Cataloagele de cutremure au o importantă deosebită pentru înțelegerea relațiilor dintre cutremure și
particularitățile geologice ale planetei, datele pe care le conțin fiind utilizate în încercări de predicție, la
întocmirea hârților de zonare seismică. Practic întreaga activitate care are drept scop reducerea efectelor
distrugătoare ale cutremurelor se bazează pe datele înscrise în cataloagele cutremurelor.
Pentru înregistrarea cutremurelor puternice s-au construit seismografe speciale, care permit citirea
înregistrărilor obținute direct ca accelerații, viteze sau deplasări ale terenului. Cel mai obișnuit seismograf
pentru mișcări puternice înregistrează direct accelerația terenului și se numește accelera. Cele mai multe
accelerare nu funcționează continuu, ci sunt declanșate de primele unde care sosesc cu o anumită
amplitudine la locul înregistrării.
Accelerografele sunt instalate de obicei în clădiri înalte, în corpul barajelor, podurilor sau altor
lucrări inginerești, dar și în zone neconstruite, la nivelul solului. Înregistrările furnizează informații cu
privire la modul în care reacționează la solicitarea seismică diferite tipuri de structuri sau terenul pe care
sunt instalate. Aceste informații stau la baza elaborării și perfecționării metodelor de proiectare antiseismică
a construcțiilor.
În România sunt în funcțiune în prezent 136 accelerografe și 14 seismoscoape.

6
 a) Măsurarea cutremurelor
În trecut mărimea șocului seismic se aprecia după numărul de victime sau valoarea pagubelor
materiale produse. Odată cu inventarea tiparului au apărut și primele imagini reprezentând efectele
cutremurelor.
În prezent pentru măsurarea și compararea cutremurelor sunt utilizate două tipuri de scări: scara
intensității, alcătuită în câteva variante și scara magnitudinii.
Intensitatea cutremurelor.
Deși cu ocazia cutremurului din 1755 care a distrus orașul Lisabona au fost făcute descrieri mai
detaliate ale efectelor, se poate spune că primele studii sistematice ale urmărilor unui cutremur au fost
inițiate de către Robert Mâlit. Au fost analizate clădirile, s-au făcut observații asupra comportării terenului
precum și asupra gradului de percepție a mișcării seismice de către oameni și alte viețuitoare. Datele
consemnate pe hârți au scos în evidentă diminuarea efectelor șocului odată cu creșterea distanței fată de
epicentru.
Intensitatea, stabilită în funcție de gravitatea stricăciunilor suferite de construcții, de tipul și
amploarea deformărilor suprafeței Pământului și de reacțiile oamenilor fată de șocul seismic a fost și este
utilizată în prezent pentru evaluarea mărimii cutremurelor.
Prima scară de intensități din timpurile moderne a fost întocmită de Roși în Italia și Forel în Elveția
în 1873. Această scară are valori I-X. O altă scară mai perfecționată a lui Mercalloy (1902) are de asemenea
100. Apoi Mercalloy, Cancan, Spielberg au elaborat împreună în 1917 o altă scară de 12 grade. în 1931
Wood și Newman au modificat scara Mercalloy (100) transformând-o în 120. Scara Mercalloy, Cancan,
Spielberg a fost modificată de Roth în 1942, apoi de Richter în 1956. Aceasta e denumită scara intensității
seismice Mercalloy Modificat (MM).

II.3. Magnitudinea cutremurelor.

Seismicitatea exprimată în grade de intensitate nu poate fi aplicată direct în practica construcțiilor.
De aceea s-a încercat elaborarea unei scări pentru stabilirea mărimii cutremurelor cu ajutorul înregistrărilor
instrumentale. Prima tentativă de elaborare a unei scări cantitative, care să poată fi aplicată atât cutremurelor
din regiunile locuite cit și celor care se produc în zone nepopulate, a fost făcută de Adate, în 1931, în
Japonia, Charles Richter a adoptat și a perfecționat metoda utilizată de Adate, stabilind o scară a
magnitudinii pentru cutremurele din zona Californiei.
Undele seismice folosite în determinarea magnitudinii locale au perioade cuprinse între 0,1 și 2
secunde, echivalentul unei lungimi de undă fiind de aproximativ 300m până la cca 5km. Richter a definit
magnitudinea unui cutremur local Ml drept logaritmul în baza 10 a amplitudinii maxime a undei seismice

7
 înregistrată pe un seismograf standard de tip Wood-Anderson. Aceasta înseamnă că fiecărei creșteri a
magnitudinii cu o unitate îi corespunde o creștere a amplitudinii undei de 10 ori.

Magnitudine Frecvență de
Descriere Efecte
Richter producere

sub 2,0 micro Microseisme; nu se simt. 8.000 pe zi

2,0–2,9 De obicei nu se simt, dar sunt măsurate/înregistrate. 1.000 pe zi

minor
3,0–3,9 Adeseori se simt, dar rareori produc pagube. 49.000 pe an

Trepidații perceptibile ale obiectelor în interiorul clădirilor,

4,0–4,9 ușor 6.200 pe an
zgomote prin lovire; pagube importante sunt puțin probabile.

Pot provoca pagube importante, pe porțiuni restrânse, la clădirile

5,0–5,9 moderat 800 pe an
prost construite și pagube ușoare la clădirile bine construite.

Pot provoca distrugeri în zone populate pe o rază de până la circa

6,0–6,9 puternic 120 pe an
160 km.

7,0–7,9 major Pot provoca distrugeri importante pe întinderi mari. 18 pe an

Pot provoca distrugeri importante în zone situate la sute de

8,0–8,9 1 pe an
kilometri în jurul epicentrului.
important

9,0–9,9 Devastează zone pe o rază de mii de kilometri. 1 la 5 ani

10,0 și peste devastator Nu s-au înregistrat; posibilă devastare la scară planetară. necunoscută

Tabelul1.Scara de magnitudine Richter (sursa https://ro.wikipedia.org/wiki/Scara_de_magnitudine_Richter )

Scara magnitudinii nu este limitată nici la partea inferioară nici la cea superioară. Cel mai mic
cutremur simțit de oameni are magnitudinea 2; cutremurele cu magnitudini mai mici de 2 se numesc micro
cutremure, iar cele cu magnitudinea 7 sau mai mare sunt considerate cutremure majore.
Magnitudinea unui cutremur nu dă informații asupra distrugerilor. Un cutremur de o anumită
magnitudine într-o zonă dens populată poate provoca mari pierderi de vieți omenești și distrugeri
considerabile, iar altul, de aceiași magnitudine, produs într-o zonă nepopulată, nu va provoca nici un fel de
8
pagube. Un cutremur având o magnitudine mai mare are un potențial de distrugere mai mare. Dar lucrurile
nu se petrec întotdeauna astfel, deoarece un șoc superficial poate provoca distrugeri mari pe o zonă relativ
restrânsă, în vreme ce un șoc mai adânc, de aceiași magnitudine, va afecta o arie mai mare iar distrugerile
pot fi comparativ neînsemnate.
Pentru calcularea magnitudinii se pleacă de la amplitudinea înscrisă pe seismograf. Dar această
amplitudine depinde de mecanismul șocului care poate determina diferențe azimutale respectiv o intensitate
mai mare în unele direcții, de distanta dintre focar și seismograf, de natura substratului geologic din zona
stației de observație și altele.
Se poate adăuga faptul că nu toți seismologii sunt întru totul de acord cu utilizarea aceleiași formule
pentru transformarea micronilor amplitudinii înregistrate în cifre de magnitudine așa încât nu poate fi
surprinzător faptul că există variații între magnitudinile calculate pentru același șoc.

II.4. Localizarea cutremurelor

Sporirea numărului de stații seismice și înzestrarea acestora cu aparate sensibile care funcționează
continuu permite înregistrarea cutremurelor ce se produc în orice punct de pe suprafața Pământului.
Cu ajutorul acestor înregistrări se calculează poziția geografică a fiecărui cutremur. Dacă se plasează
pe un planiglob pozițiile epicentrelor cutremurelor produse într-o anumită perioadă de timp se obține o
hartă. Privind această hartă se constată că cele mai multe cutremure sunt localizate în anumite zone care pot
fi unite într-o rețea de benzi înguste, continuei, ce brăzdează întreg Pământul. Această rețea delimitează arii
imense caracterizate în general printr-o seismicitate mai redusă.
Unele calcule au arătat că în fiecare an se produc două cutremure cu magnitudinea 7,7 sau mai mare;
17 cu magnitudine între 7,7 și 7,0; o sută având magnitudine între 7,0 și 6,0 și nu mai puțin de 50000 cu
magnitudini între 4,0 și 3,0
. Aproape 90% din aceste cutremure au loc în două zone distincte: prima înconjoară aproape complet
Oceanul Pacific, sub denumirea de “Centura de foc”, iar cea de-a doua se întinde sub forma unui arc imens,
din arhipelagul Sonda prin Himalaia, Hindukush, Iran, Anatolia, Carpați și Munții Atlas din nordul Africii.
Multă vreme s-a considerat că Pământul este rigid, iar continentele imobile. După descoperirea
Americii și caracterizarea țărmurilor sale s-au făcut unele comentarii foarte vagi, cu privire la paralelismul
dintre cele două țărmuri ale Oceanului Atlantic.
Spre sfârșitul secolului trecut se conturase ideea că uscatul a reprezentat inițial o masă unică ce s-a
scindat, dând naștere continentelor cunoscute în zilele noastre.
În anul 1912 Alfred Wiener a dezvoltat și închegat cunoștințele și ipotezele din vremea sa într-o
teorie coerentă care a devenit cunoscută ca teoria derivei continentelor. Conform acestei teorii cu cca 200
milioane de ani în urmă continentele formau un singur bloc, Pingica (uscatul universal), înconjurat de un
9
ocean Panthalassa (marea universală). Această masă de pământ s-a scindat în două Lăturașii la nord și
Goldana la sud separate de un braț de mare.
La data elaborării teoriei lui Wiener geologiei și geofizicienii considerau că Pământul s-a format din
starea de topitură inițială prin solidificarea și contractarea continuă.
Ideile de bază ale lui Wiener s-au adeverit, însă modelul său de derivă a continentelor a fost
modificat, devenind conceptul tectonicii globale, larg acceptat în prezent.
Potrivit teoriei tectonicii globale, litosfera, formată din crustă și o parte din mantaua superioară este
fragmentată în mai multe plăci groase de 70-100 km, care se deplasează una fată de alta pe un strat cu
rigiditate mai mică denumită astenosferă. Dacă se admite, conform teoriei tectonicii globale, că noua crustă
este creată continuu de-a lungul crestelor mediu-oceanice, iar dimensiunile Pământului rămân neschimbate
pentru perioade geologice relativ îndelungate, înseamnă că, pe măsură ce în zona rifturilor este creată o
crustă nouă, în alte locuri crusta oceanică este consumată. Astfel s-a imaginat un sistem global, care unesc
zonele de formare cu cele de consumare a crustei. Afundarea, respectiv seducția și consumarea rocilor are
loc în zonele foselor oceanice și a arcurilor insulei.
Acest proces se manifestă prin alunecarea și coborârea unei plăci ce poartă un ocean sub o altă
placă. Alunecarea este mecanică și are loc pe un plan înclinat la 450 – 600.
Cu toate că teoria tectonicii globale nu a găsit răspuns tuturor întrebărilor privitoare la structura și
evoluția Pământului, ea a reușit mai bine decât oricare alt concept din științele geologice, să ofere explicații
logice derivei continentelor, răspândirii vulcanismului și cutremurelor, formării munților, procese
grandioase ce au determinat aspectul actual al planetei.
Activitatea seismică este strâns legată de ariile cele mai mobile ale globului terestru și anume de
limitele dintre marile plăci tectonice unde au loc deplasări divergente și convergente.

II.5. Cutremure de pământ în perioada 2000-2017

În România în perioada 2000-2017 au fost înregistrate 44 de cutremure, tabelul 1 prezintă data și
magnitudinea înregistrată. În tabelul 2 este prezentat numărul de cutremure si magnitudinea lor între anii
2000-2007 la nivel global.
Data cutremur Zona Magnitudine An
02.08.2017 ROMANIA 4.8 2017
08.02.2017 ROMANIA 4.7 2017
28.12.2016 ROMANIA 5.6 2016
24.09.2016 ROMANIA 5.7 2016
29.03.2015 ROMANIA 4.5 2015
24.01.2015 ROMANIA 4.5 2015
07.12.2014 ROMANIA 4.5 2014
22.11.2014 ROMANIA 5.6 2014
03.11.2014 ROMANIA 4.5 2014
31.10.2014 ROMANIA 4.6 2014
10
 10.09.2014 ROMANIA 4.7 2014
03.04.2014 ROMANIA 4.5 2014
29.03.2014 ROMANIA 4.7 2014
24.02.2014 ROMANIA 4.5 2014
23.01.2014 ROMANIA 4.7 2014
15.10.2013 ROMANIA 4.7 2013
06.10.2013 ROMANIA 5.3 2013
08.09.2013 ROMANIA 4.7 2013
01.12.2012 ROMANIA 4.6 2012
04.10.2011 ROMANIA 4.8 2011
01.05.2011 ROMANIA 4.9 2011
30.09.2010 ROMANIA 4.7 2010
08.06.2010 ROMANIA 4.5 2010
22.10.2009 ROMANIA 4.6 2009
05.08.2009 ROMANIA 4.8 2009
24.07.2009 ROMANIA 4.5 2009
25.04.2009 ROMANIA 5.4 2009
06.09.2008 ROMANIA 4.5 2008
07.05.2008 ROMANIA 5.4 2008
06.03.2006 ROMANIA 4.7 2006
13.12.2005 ROMANIA 4.9 2005
18.06.2005 ROMANIA 5.2 2005
14.05.2005 ROMANIA 5.5 2005
27.10.2004 ROMANIA 6 2004
03.10.2004 ROMANIA 4.7 2004
27.09.2004 ROMANIA 4.7 2004
05.10.2003 ROMANIA 4.7 2003
30.11.2002 ROMANIA 4.7 2002
03.05.2002 ROMANIA 4.6 2002
20.07.2001 ROMANIA 4.8 2001
24.05.2001 ROMANIA 4.9 2001
04.03.2001 ROMANIA 4.8 2001
06.04.2000 ROMANIA 5 2000
Tabelul 1. Cutremure de pământ între anii 2000-2017 (sursa https://snas.ro/index.php?option=istoric)

Magnitudine 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007*

8.0 to 9.9 1 1 0 1 2 1 1 2
7.0 to 7.9 14 15 13 14 14 10 10 2
6.0 to 6.9 158 126 130 140 141 141 132 56
5.0 to 5.9 1345 1243 1218 1203 1515 1697 1483 586
4.0 to 4.9 8045 8084 8584 8462 10888 13918 13069 3791
3.0 to 3.9 4784 6151 7005 7624 7932 9189 9953 2741
2.0 to 2.9 3758 4162 6419 7727 6316 4636 4016 1001
1.0 to 1.9 1026 944 1137 2506 1344 26 19 15
0.1 to 0.9 5 1 10 134 103 0 2 0
Fara 3120 2938 2937 3608 2939 865 849 632
magnitudine
Total 22256 23534 27454 31419 31194 30483 29534 8826
Numarul de 231 21357 1685 33819 284010 82364 6605 136
morti estimat

Tabelul 2. Numarul de seisme pe glob in perioada 2000-2007 (sursa

http://www.construieste.info/?p=1610)
11
 CONCLUZII

Global rata producerii cutremurelor s-a mǎrit mai ales din cauza activitǎţilor umane. Au crescut
Magnitudinea și Intensitatea cutremurelor, rate mai mari se înregistreazǎ și la activitǎţi vulcanice și .
Numǎrul redus de consolidǎri și de construire de noi clǎdiri, diguri de protecţie, creste (ţǎrmuri) de ape
(oceane, mǎri, râuri, lacuri), vedem o necesitate de îmbunătățire a prezentelor soluţii insuficiente și
ineficiente contra „încǎlzirii globale”. Creare de lacuri de acumulare de mare capacitate și înǎlţime duc la
efecte ulterioare dezastruoase. Din punctul de vedere al monitorizării, control redus și aparatura insuficientǎ
și chiar neperformantǎ în zonele cu risc ridicat de producere cutremure este un semnal de alarmă. În unele
ţǎri termenul de cutremur este folosit doar pentru acele mișcǎri ale plǎcilor care provoacǎ daune majore,
termenul de seism sau mișcare seismicǎ este folosit pentru acele mișcǎri care nu sunt observate decât prin
instrumente specializate.

12
 Bibliografie

[1] http://www.ct.upt.ro/users/AurelStratan/dsis/curs04_dsis.pdf
[2]http://www.mdrap.ro/_documente/publicatii/2007/brosura%20Cutremurele%20si%20efectele%
20lor%20-%20prevenire%20si%20masuri.pdf
[3]http://www.mdrap.ro/_documente/publicatii/2007/brosura%20Cutremurele%20si%20efectele%
20lor%20-%20prevenire%20si%20masuri.pdf
[4] https://fizicaliceu.wikispaces.com/file/view/UndeSeismice_XIC.pdf
[5] http://old.unibuc.ro/prof/ivan_m/docs/2012/dec/17_16_53_13CHB.PDF
[6] https://snas.ro/index.php?option=istoric
[7]http://www.isujcv.ro/Pagini/Inspectia%20de%20prevenire/Serviciul%20protectie,%20pregatire
%20si%20educatie%20preventiva%20a%20populatiei/PREGATIREA%20POPULATIEI/TEME/
CUTREMUR.pdf
[8] https://ro.wikipedia.org/wiki/Scara_de_magnitudine_Richter

13