FENOMENUL MIGRAŢIEI ŞI TRAFICUL DE PERSOANE

Comisar şef drd. Sandu FRANGULEA, DIRECŢIA DE COMBATERE A CRIMEI

ORGANIZATE, B.C.C.O. – Ploieşti

Rezumat

Cauze dintre cele mai diverse şi complexe care produc mişcările populaţiei au căpătat în
prezent o amploare fără precedent. În ultimele decenii, fluxurile migratorii spre ţările
industrializate, au avut la bază o diversitate de cauze şi factori.

Printre cauze menţionăm: conflictele armate, foametea catastrofele naturale, încălcarea

flagrantă a drepturilor omului, condiţiile economice deplorabile ş.a.

Factorii care determină aceste cauze sunt şi ei foarte diverşi: demografici, economici,
tehnologici, de dezvoltare, politici sau combinaţi.

Cunoaşterea acestui fenomen care este însoţit de numeroase acte şi fapte criminale
determină statele să acţioneze pentru cunoaşterea şi combaterea acestuia. Propunem în
prezentul studiu o încercare de a pune la dispoziţia celor interesaţi câteva informaţii cu
privire la migraţie şi modul în care structurile statului pot şi trebuie să se implice în
stăpânirea fenomenului

1. Clarificari conceptuale şi terminologice

Termenul de migraţie provine din franceză (migration) şi latină (migratio, -onis) şi

reprezintă fenomenul de deplasare în masă a unor populaţii de pe un teritoriu pe altul,
deplasare determinată de factori economici, sociali, politici sau naturali [1].

Vorbind despre migraţie trebuie să ne referim la cele două componente ale acesteia:
emigraţia şi imigraţia.

A emigra reprezintă acţiunea de a pleca din patrie şi a se stabili (definitiv sau temporar) în
altă ţară (din fr. émigrer, lat. emigrare)[2].

A imigra reprezintă acţiunea de a veni dintr-o ţară străină pentru a se stabili aici (din
fr.immigrer, lat. immigrare)[3].
Abordând problema migraţiei trebuie să facem distincţie între formele acesteia:
internă/externă şi legală/ilegală.

Emigraţia în sensul migraţiei oamenilor, legală sau ilegală, către alte state reprezintă un
factor de interes major pentru statul sursă şi instituţiile sale. Interesul statului este acut
întrucât acesta are nevoie de o cunoaştere cât mai precisă a populaţiei care emigrează, a
cauzelor care favorizează sau împiedică acest lucru. Aceste cauze sunt dezvoltate ulterior
în studii care iau în considerare o multitudine de factori, de la cei politico-sociali la cei
economici, culturali, etnici, religioşi.

Pe baza acestor studii se pot elabora prognoze pe termen scurt, mediu şi lung cu privire la
aspectele demografice pe regiuni, zone şi ţari, pot fi fundamentate acte normative, precum
şi politici sectoriale adecvate. Plecarea multor persoane la muncă în străinătate a creat în
unele zone decalaje demografice serioase. Sunt sate întregi din Estul şi Sud-Estul Europei
în care nu au mai rămas decât bătrînii, ca urmare a plecării la muncă în străinătate a
populaţiei active, sate care riscă să dispară, cu toate consecinţele care decurg de aici.

Imigraţia are în vedere cetăţenii străini care, din diferite motive, migrează în alte state. Este
un factor de luat în seamă de către autorităţile locale întrucât ponderea celor care doresc să
vină în statul de destinaţie provine din ţări subdezvoltate sau în curs de dezvoltare.

Aceştia acced, în general, din aceleaşi motive pentru care cetăţenii proprii pleacă în
străinătate. Străinii care migrează generează o serie de efecte pozitive şi negative cu
repercursiuni atât asupra lor cât şi a populaţiei locale. Vom vorbi pe larg despre aceste
efecte în capitolul următor deoarece modul de manifestare a acestora este, cu unele mici
diferenţe, similar pentru toţi migranţii şi populaţiile.

Migraţia legală este forma unanim acceptată de către toate statele lumii, pentru că poate fi
controlată ca număr de persoane, locuri şi domenii de muncă şi deopotrivă poate fi
determinată în timp.

În acest sens, statele încheie acorduri, înţelegeri, tratate sau convenţii prin care acordă
facilităţi lucrătorilor care migrează legal şi se obligă să respecte condiţiile legale de muncă
şi de protecţie socială ca şi pentru cetăţenii proprii. La respectarea drepturilor şi obligaţiilor
stipulate în acorduri veghează reprezentanţii statelor respective, care, în virtutea atribuţiilor
cu care sunt investiţi, pot interveni pe lîngă autorităţile statului beneficiar în vederea
remedierii situaţiei.

În acest mod, migraţia poate fi uşor controlată de statul beneficiar al muncii prestate pentru
că acesta oferă numai locurile de muncă pe care cetăţenii săi nu le-au ocupat (sau nu au
dorit să le ocupe) din diverse motive[4].

Migraţia legală dă posibilitatea statelor să-şi colecteze taxele şi impozitele aferente

câştigurilor realizate de proprii lucrători în străinătate şi să cuantifice aceste venituri pentru
a le stabili în mod just în raport cu deficitul bugetar. Nu trebuie uitat faptul că, în urma
acestor acorduri, statele implicate câştigă şi prin schimbul cultural, social şi tehnologic care
se realizează între populaţiile care intră în contact.

Migraţia ilegală este alternativa uzitată de către persoanele care nu pot folosi calea legală
pentru a pleca în străinătate. Componentă a traficului de persoane, migraţia ilegală este un
flagel din ce în ce mai extins şi mai greu de stăpînit datorită reţelelor criminale implicate, a
ingeniozităţii infractorilor.

La toate acestea se adaugă diferenţele în materie de legislaţie ale ţărilor sursă, de tranzit
sau ţintă care îngreunează lupta autorităţilor pentru combaterea acestui fenomen. Nu
trebuie uitat nici aportul migranţilor care, în îndeplinirea scopului la care aspiră sau la
ameninţările ori indicaţiile traficanţilor, preferă să păstreze tăcerea sau să nege orice
legătură cu persoanele ori grupurile infracţionale care îi ajută.

Statistici ale O.N.U. relevă că profiturile obţinute din traficul internaţional cu fiinţe umane –
aici intrând proxenetismul internaţional, traficul cu cerşetori, cu handicapaţi, cu copii,
precum şi migraţia ilegală – de la începutul secolului XXI şi pînă în prezent, au fost mai mari
cu aproape 50% decât câştigurile obţinute din traficul internaţional cu autoturisme furate şi
cu cca. 25% mai mari decât cele obţinute din traficul de droguri. Iată de ce cunoaşterea
fenomenului migraţiei ilegale este importantă pentru stat.

2. Traficul ilegal de migranţi

Această practică reprezintă una din cele mai acute manifestări ale criminalităţii
transfrontaliere cu consecinţe vizibile pentru victimele traficului şi cu efecte secundare greu
de evaluat pe termen lung.

În afară de faptul că se regăseşte de multe ori cu alte aspecte ce ţin de crima organizată
(trafic de droguri, de arme, terorism), traficul ilegal de migranţi poate ameninţa stabilitatea
socio-economică a statelor şi chiar pacea şi securitatea acestora prin tulburarea echilibrului
demografic, etnic, cultural, prin incapacitatea mecanismelor de protecţie socială sau de
sănătate publică, prin depăşirea capacităţii de absorbţie a pieţei legale a muncii şi implicit,
prin bulversarea raportului de forţe dintre structurile de control a legalităţii şi ordinii publice
şi partea de populaţie canalizată spre activităţi infracţionale.

De cele mai multe ori aceste infracţiuni sunt săvârşite de un grup infracţional organizat -
grup structurat, format din trei sau mai multe persoane, care există pentru o perioadă şi
acţionează în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracţiuni grave, de
exemplu, cum ar fi traficul cu migranţi, pentru a obţine direct sau indirect un beneficiu
financiar sau alt beneficiu material.

Atât traficul cu migranţi, cât şi traficul cu fiinţe umane sunt infracţiuni cu caracter
transnaţional, în sensul juridic reprezentativ, adică orice infracţiune care, după caz fie este
săvârşită atât pe teritoriul unui stat, cât şi în afara teritoriului acestuia, fie este săvârşită pe
teritoriul unui stat, dar pregătirea, planificarea, conducerea sau controlul său are loc, în tot
sau în parte, pe teritoriul altui stat, fie este săvârşită pe teritoriul unui stat de un grup
infracţional organizat care desfăşoară activităţi infracţionale în două sau mai multe state, ori
este săvârşită pe teritoriul unui stat, dar rezultatul acesteia se produce pe teritoriul altui
stat[5].

Traficul de migranţi, atât din punct de vedere legal cît şi din punct de vedere al conţinutului
infracţiunilor incluse în acest concept, este clar diferenţiat în cele două componente majore
: traficul de persoane şi traficul cu fiinţe umane.

De asemenea, expresia trafic ilegal de migranţi consfiinţeşte activitatea, în sine, ca fiind

faptul de a asigura, în scopul obţinerii, direct sau indirect, un folos financiar ori un alt folos
material. Intrarea ilegală într-un stat parte a unei persoane care nu este nici cetăţean, nici
rezident permanent al acelui stat, desemnează implicit, expresia intrare ilegală ca trecerea
frontierelor atunci când condiţiile necesare intrării legale în statul primitor nu sunt
satisfăcute.

Acelaşi acte normative interaţionale[6] stabilesc şi faptul că, prin trafic de migranţi se
înţelege asigurarea intrării ilegale pe teritoriul unui stat a unei persoane care nu are
cetăţenia acelui stat sau nu domiciliază pe teritoriul acelui stat.

Traficul ilegal de migranţi este unul dintre subiectele a căror actualitate s-a menţinut în mod
constant, atât pe agendele şi discursurile politico-sociale din spaţiul european, dar mai ales
în mass-media ţărilor occidentale.

În acest context, creşterea semnificativă a fluxurilor migratorii având ca destinaţie finală

ţările cu o economie dezvoltată din Uniunea Europeană, precum şi descoperirea a tot mai
multe şi mai complexe reţele de traficanţi de persoane, cu conexiuni aproape în întreaga
lume, se constituie într-un semnal de alarmă pentru toate statele europene şi în mod
deosebit pentru ţările membre Uniunii Europene.

În primul rând fluxurile migraţioniste nu sunt distribuite uniform, câteva ţări fiind în mod
disproporţional afectate, în funcţie de nivelul lor de dezvoltare economică ce poate oferii
oportunităţi migranţilor. Dacă la începutul anilor 1990, Germania şi Austria erau principalele
ţări ţintă, ulterior au fost Marea Britanie, Olanda, Franţa şi Italia, iar în prezent alăturându-se
Spania, Portugalia, Grecia, Cehia, Suedia, Finlanda, şi Norvegia.

Principalele ţări de destinaţie a migranţilor ilegali din Europa de Est nu sunt diferite faţă de
ţările de destinaţie a celorlalţi migranţi şi anume Italia, Spania, Franţa, Belgia, Anglia,
precum şi ţările nordice ale continentului european, ţări care, datorită legislaţiei permisive în
problema sporului demografic, precum şi a facilităţilor de ordin social oferite celor care
întemeiază o familie şi au mai mulţi copii, au început să devină din ce în ce mai atractive cât
mai multor români .

Statisticile arată că principalii „furnizori” de emigranţi continuă să fie zonele de sud-est ale
Europei, regiuni cu potenţial economic scăzut, în timp ce, pentru deplasarea către ţările de
destinaţie, în prezent se recurge cu precădere la rutele Iugoslavia-Italia-Franţa-Spania sau
Ungaria-Austria-Italia-Franţa-Spania faţă de anul precedent, când majoritatea emigranţilor
erau călăuziţi prin Ungaria-Cehia-Austria-Germania sau Ucraina-Polonia-Germania.(vezi
Anexa 1).

Acest fapt a dus la radicalizarea generală a opiniei publice din ţările respective cât şi din
celelalte state ale Uniunii Europene împotriva migraţiei ilegale, fapt evidenţiat de
performanţele electorale ale partidelor anti-migraţioniste din Austria, Franţa, Olanda şi
Marea Britanie, ce a impus adoptarea de poziţii mai dure faţă de acest fenomen. Tendinţa
opiniei este alimentată şi de numărul mare de migranţi care, abuzând de anumite lacune
legislative, lucrează în economia subterană, formează reţele criminale ce au ca obiect
furtul, prostituţia şi cerşetoria, mass-media subliniind de obicei originea etnică rromă a
multora dintre făptaşi.

Mulţi dintre cei care merg să îşi caute un loc de muncă în străinătate au înaltă calificare sau
educaţie, pierderea “inteligenţelor” fiind considerată un impediment în dezvoltarea ulterioară
a ţării de domiciliu.

În vederea prevenirii şi stopării traficului ilegal de migranţi, statele implicate s-au aliniat
legislaţiei internaţionale în domeniu elaborând şi promovând acte normative[7] care
responsabilizează instituţiile guvernamentale şi neguvernamentale în acest sens.

Numărul mare al instituţiilor implicate în prevenirea şi combaterea acestui fenomen

reliefează interesul deosebit al statelor respective pe această linie, fiecare dintre acestea
având sarcini concret stabilite în analizarea factorilor criminogeni cauzali, monitorizarea
evoluţiei unor forme specifice de infracţionalitate transfrontalieră şi elaborarea unor
diagnoze şi prognoze, care, ulterior, fundamentează strategiile specifice de contracarare.

Referindu-ne strict la migraţia ilegală, s-a constatat că Europa de Est reprezintă un element
de atracţie pentru migranţii din diferite ţări ale continentul asiatic, în ultima perioadă şi din
cel african, pentru persoanele periculoase, infractori daţi în urmărire prin Interpol, care fac
parte din grupări teroriste, din organizaţii criminale sau care sunt implicate în fenomenul
criminalităţii transfrontaliere. După aderarea României la Uniunea Europeană şi NATO,
România, din ţară sursă şi de tranzit, a devenit o ţară ţintă, fiind supusă unei presiuni din ce
în mai mari.

Trebuie avut în vedere faptul că activitatea traficanţilor se exprimă mai ales prin acţiuni de
racolare, transport, cazare şi trecere frauduloasă a frontierei unui stat.
Modul de operare, pentru traficanţi, îl reprezintă traficul de migranţi din Europa de
Estrealizat prin ieşirea legală în calitate de turist, şedere ilegală pe teritoriul altui stat, intrare
ilegală pe teritoriul statelor unde este necesară viza de intrare, precum şi traficul de migranţi
de origine străină, realizat prin intrare/ieşire ilegală (paşapoarte false, rute ocolitoare ale
punctelor de frontieră, ascunşi în mijloace de transport), intrare legală/ieşire ilegală
(cetăţeni chinezi şi din spaţiul ex-sovietic), paşapoarte, vize sau invitaţii false (cetăţeni
moldoveni, ucrainieni, ruşi).

Nu trebuie desconsiderate nici condiţiile favorizante ale comiterii de infracţiuni, respectiv:

cadrul legislativ intern lacunar şi ambiguu care nu acoperea integral domeniul faptelor ilicite,
sancţiunile prevăzute neavând caracterul descurajant necesar şi neasigurând protecţia
societăţii civile la nivelul standardelor europene împotriva fenomenului infracţional extern;
cadrul instituţional şi organizatoric de prevenire şi combatere a fenomenului este insuficient
adaptat condiţiilor actuale şi nu asigură o ripostă fermă şi eficientă, creşterea în intensitate
a procesului de interconectare a afacerilor legale cu cele ilegale.

Printre factorii care influenţează pregnant migraţia ilegală sunt: creşterea demografică,
necontrolată, situaţia economică din principalele state “sursă” – producătoare de migranţi,
situaţia incertă din punct de vedere politic din unele zone geografice, conflictele armate
(care de multe ori au ca efect crize umanitare, afluxuri masive de persoane care au nevoie
de protecţie internaţională), aceştia ducând la concluzia că fenomenul migraţiei este în
continuă creştere.

Putem enumera următorii factori favorizanţi ai traficului cu migranţi:

contextul istoric, economic şi social;

carenţe ale cadrului legal;

insuficieţa unor mecanisme de combatere şi control;

sărăcia (dar nu mizeria, ci o relativă stare de sărăcie la care te raportezi în comparaţie cu

cetăţenii statelor dezvoltate);

ignoranţa – lipsa unor informaţii adecvate şi bine structurate;

influenţa negativă din partea unor curente şi ideologii străine;

spiritul de aventură, etc.

De asemenea, nu trebuie neglijaţi nici factorii de risc:

§ dezvoltarea cantitativă a fenomenului migrator, prin înmulţirea “ţărilor sursă”;

§ afectarea substanţială a ţărilor puternic dezvoltate economic din vestul şi nordul Europei,
acestea devenind ţinte predilecte pentru grupuri masive de migranţi originari din zonele
defavorizate (Africa, Asia de Sud, America Centrală ) sau din zonele de conflicte violente (
Irak, Afganistan, Pakistan, Sudan, Palestina etc.);

§ afectarea majoră a ţărilor de tranzit, care sunt lipsite de potenţialul economic pentru a
găzdui, fie şi temporar, fluxurile de migranţi;

§ modificări calitative în evoluţia fenomenului migrator care, datorită măsurilor de

autoprotecţie luate de “ţările ţintă” sau cele de tranzit, se manifestă prioritar în ultimul timp
prin modalităţi ilicite.

O particularitate a migranţilor, proveniţi cu predilecţie din India, Pakistan, Bangladesh, Irak

sau China, este aceea că sosesc în Europa de Est în grupuri mari (7-10 persoane) şi trec
graniţa de est, sau mai recent şi cea de sud, în mod ilegal, după care solicită recunoaşterea
statutului de refugiat cu scopul de a-şi reglementa şederea în România, până la
identificarea unui mod de a-şi continua călătoria către ţările din vestul Europei.

Evoluţia fenomenului migraţiei arată că schimbările apărute sunt reprezentate de originea

imigranţilor, a căror majoritate este reprezentată, în general, de cetăţenii afgani, urmaţi de
cei irakieni şi cei somalezi, iar ulterior cei mai mulţi fiind cei proveniţi din Irak, urmaţi de cei
din India şi din China, Bangladesh şi Afganistan, situaţie existentă datorită schimbărilor de
ordin politic (de exemplu noua turnură a conflictele militare din Afganistan şi Irak) în special,
dar şi de ordin economic.

Alte modificări constau în reducerea numărului intrărilor ilegale şi schimbarea zonei de

intrare în România, spre exemplu, de la frontiera de est în anul precedent, la cea de sud în
acest an şi deplasarea preponderentă a migranţilor pe ruta Turcia-Bulgaria, faţă de
Moscova-Chişinău anul trecut.

Avînd în vedere că majoritatea celor returnaţi sunt plecaţi de mai mulţi ani, apreciem că
numărul cetăţenilor returnaţi a crescut nu ca o consecinţă a sporirii migraţiei ilegale, ci mai
degrabă ca efect al eforturilor depuse în ultimii ani pentru combaterea acestui fenomen. La
baza acestor eforturi au stat acţiuni ce au constat în încheierea de noi acorduri de
readmisie între statele implicate şi alte state europene dar şi instituirea şi aplicarea unui
regim legislativ mult mai exigent decît în anii precedenţi faţă de nerespectarea obligaţiilor
privind libera circulaţie.

De asemenea a ieşit în evidenţă faptul că, pentru trecerea ilegală a frontierei, migranţii
folosesc următoarele metode:

v obţinerea vizei de tranzit şi de intrare, colectivă, în scop turistic, urmată de rămânerea

ilegală în ţară;

v folosirea de paşapoarte sau vize falsificate sau contrafăcute;

v obţinerea vizei de şedere, motivată de prestarea unor activităţi comerciale, sau solicitarea
statutului de azilant;

v folosirea a două acte de identitate, un paşaport valabil la intrare şi altul pentru ieşire;

v ascunderea în mijloacele de transport internaţional –auto, feroviare, navale, etc.;

v trecerea frauduloasă peste “frontiera verde”;

v asigurarea transportului şi a cazării unor cetăţeni străini (chinezi) sub pretextul participării
la competiţii sportive;

v sub masca unor confesiuni religioase, invitarea şi asigurarea transportului, cu achitarea

tuturor taxelor, a unor cetăţeni români în Statele Unite ale Americii;

v pentru o ţară ţintă, folosirea de documente false în numele unor societăţi multinaţionale cu
renume.

Fenomenul migraţiei are mai multe consecinţe negative, astfel:

Ø prezenţa pe teritoriul naţional a unor comunităţi străine eterogene din punct de vedere
etnic, lingvistic, religios şi educaţional, ceea ce implică dificultăţi majore de adaptare în
relaţiile cu localnicii şi constituie surse de conflict între grupurile de străini (pakistanezi şi
indieni sau între aceştia şi străini proveniţi din Bangladesh, între turci şi kurzi, între irakieni
şi iranieni sau între pakistanezi şi indieni, etc.);

Ø implicarea unor structuri de tip mafiot în traficul ilicit de persoane, posibilitatea ca

migranţii, determinaţi de situaţia lor citică, să fie recrutaţi cu uşurinţă de structurile crimei
organizate, pentru a fi folosiţi şi în celelalte forme de trafic (arme şi muniţii, droguri,
autoturisme de lux, etc.) astfel că, din acest punct de vedere se poate spune că migraţia
implică inevitabil şi “import de criminalitate”;

Ø tendinţa a numeroşi străini, lipsiţi de mijloace de întreţinere, de a şi le procura prin

săvârşirea de infracţiuni, deseori în complicitate cu elementele infractoare autohtone;

Ø apariţia a tot mai multe societăţi comerciale cu sedii fictive, care constituie paravane
pentru desfăşurarea unor activităţi ilegale;

Ø posibilitatea transmiterii de către migranţi a unor boli specifice zonelor geografice de

unde provin;

Ø unii dintre migranţi sunt simpatizanţi sau chiar membri ai unor organizaţii extremist-
teroriste de sorginte fundamentalist-islamică;

Ø suportarea unor cheltuieli împovărătoare pentru bugetul naţional, în legătură cu

returnarea migranţilor ilegali în ţările de origine, ca şi pentru cazarea, întreţinerea şi
asistenţa solicitanţilor de azil.
3. Traficul de fiinţe umane: cauze, forme, modalităţi şi mijloace.

Traficul de fiinţe umane a cunoscut o creştere constantă în ultimii ani, devenind o problemă
naţională şi internaţională.

Fenomenul nu este unul episodic, implicând un număr mare de persoane, cunoscând

profunde conotaţii de ordin social şi economic, demonstrând încălcarea profundă a
drepturilor fundamentale ale omului şi devenind o problemă ce se agravează constant.

În acest context, se impune formularea unor politici coerente pentru prevenirea şi

combaterea traficului de fiinţe umane, proces care întâmpină însă o serie de dificultăţi
rezultate, în primul rând, din necunoaşterea dimensiunilor reale ale fenomenului, datorată
mobilităţii foarte mari, intensei circulaţii peste frontiere a persoanelor şi bunurilor, iar, în al
doilea rând, din obscuritatea fenomenului, asigurată de menţinerea manifestărilor sale în
contextul unor activităţi aparent legale.

În plan regional, criza din Balcani din ultimul deceniu a favorizat dezvoltarea fenomenului,
Europa de est fiind citată cu ţări de origine şi de tranzit pentru marile reţele de trafic de
femei, provenind îndeosebi din Asia, dar şi din ţările vecine ca Ucraina, Moldova sau
Belarus, cu destinaţia în ţările din fosta Iugoslavie (cu accent pe regiunea Kosovo), precum
şi Turcia, Grecia sau statele din Europa Occidentală.[8]

Deşi fenomenul ia amploare în întreagă lume, el se manifestă cu precădere în zonele în

care lipseşte o legislaţie corespunzătoare şi un sistem de cooperare eficient între instituţiile
guvernamentale şi societatea civilă.

De aceea, un prim aspect care priveşte traficul de persoane trebuie raportat la cauzele care
i-au determinat apariţia.

Traficul de persoane nu este un fenomen recent, existând rapoarte ale poliţiei din alte state,
datate la sfârşitul secolului al XIX-lea, care indicau răpiri şi vânzări de copii şi fete din satele
locuite de evreii din Ţara Galilor şi din alte ţări ale Europei Centrale şi de Est în bordelurile
din toată lumea, în special în America de Sud. În America Latină şi în Caraibe, în particular
Argentina şi Brazilia, date despre astfel de cazuri sunt înregistrate înainte de anii 1860[9].

Peste mai bine de un secol şi jumătate, factorii acestui fenomen au rămas practic aceiaşi,
însă datorită tendinţelor de industrializare, internaţionalizare şi globalizare au apărut şi
cauze noi.

O examinare atentă a cauzelor care au determinat apariţia şi proliferarea fenomenului

traficului de fiinţe umane, face posibilă gruparea acestora.

Discriminarea pe piaţa muncii relevată prin ratele ridicate ale şomajului (pe piaţa muncii
femeile sunt ultimele angajate şi primele concediate, în acest mod fiind împinse tot mai mult
către sectoarele neconvenţionale ale economiei, trebuind să muncească „la negru” pentru
a-şi câştiga existenţa, unul dintre cele mai profitabile sectoare de pe piaţa muncii „la negru”
fiind industria sexului), combinată cu sărăcia motivată de remunerarea proastă a muncii şi
cu ocaziile de a emigra au determinat considerarea emigrării în ţările mai dezvoltate, ca
unică soluţie.

Corupţia autorităţilor poate constitui un factor care permite dezvoltarea fenomenului

traficului de persoane; traficul şi corupţia se completează reciproc, prin aceea că traficul
creează multiple oportunităţi care au ca finalitate coruperea funcţionarilor publici şi crearea
premiselor de subminare a întregului efort depus de alţi factori pentru combaterea acestui
fenomen.

Controlul slab al graniţelor, lipsa sistemului de evidenţă a persoanelor care emigrează, în

ţara de origine, lipsa cadrului legislativ sau existenţa unui cadru legislativ neadecvat,
inaplicabil referitor la migraţie, la combaterea traficului de persoane, protecţia victimelor şi a
martorilor constituie, de asemenea, cauze care au determinat apariţia şi dezvoltarea
traficului de fiinţe umane.

Restricţionarea oportunităţilor de migrare legală în ţările de destinaţie, precum şi

reglementările foarte restrictive cu privire la migraţia legală impuse de ţările cu o economie
mai dezvoltată, spre care tind victimele traficului, limitează cu severitate orice formă de
migraţie legală, situaţie care favorizează traficul.

Internaţionalizarea grupărilor criminale şi profiturile mari obţinute în urma traficului de femei

au creat premisa ca Interpolul să califice traficul ca fiind crima cu cea mai rapidă
ascensiune din lume, iar O.N.U. accentua că traficul a devenit un business global cu o cifră
de afaceri de 7 miliarde de dolari.[10]

Factorii informaţionali scăzuţi privind realităţile pieţei muncii sau nivelul de trai în ţările de
destinaţie, posibilităţile reale de angajare în câmpul muncii peste hotare, consecinţele
muncii la negru determină aprecierea incorectă a şanselor reale de succes, favorizând
traficul.

Potrivit unui studiu comandat de O.I.M.[11] în România, s-au identificat o serie de factori care
determină vulnerabilitatea la trafic a tinerelor, factori care se constituie în tot atâtea cauze
care determină şi preced apariţia traficului de fiinţe umane, astfel:

- amplasarea geografică „avantajoasă”; România fiind ţară de origine, de tranzit şi de

destinaţie favorizează dezvoltarea traficului. De asemenea, comunitatea devine o cauză
atunci când ne referim la localizarea geografică într-o regiune săracă (majoritatea victimelor
traficului provin din Moldova şi Muntenia) şi rezidenţa într-o aglomerare urbană (de
exemplu, tinerele care locuiesc în marile oraşe sunt mai vulnerabile faţă de trafic, în
comparaţie cu cele care locuiesc în comunităţi mici, rurale);
- grupurile de apartenenţă; tinerele care locuiesc într-un mediu instituţionalizat sunt
semnificativ mai vulnerabile la trafic decât cele care trăiesc singure sau cu familia;

- abuzul şi disfuncţionalitatea familială, lipsa de comunicare în familie şi dezintegrarea

socială; astfel, experienţa unui abuz, fie în familie, fie într-o instituţie, creşte substanţial
vulnerabilitatea faţă de trafic; mediul familial abuziv este un factor generator de migraţie şi
trafic, alimentând sentimentul eşecului în relaţiile personale şi determinându-le pe tinere să-
şi caute libertatea în altă parte; pe de altă parte, comunicarea redusă dintre părinţi şi tinere
generează sentimentul de nonapartenenţă la familie şi măreşte vulnerabilitatea faţă de
trafic; lipsa unui grup de prieteni accentuează sentimentul dezintegrării şi facilitează
desprinderea de familie şi de comunitate;

- achiziţiile şi aspiraţiile personale; dorinţa de realizare personală şi independenţă financiară

se află într-un raport de directă proporţionalitate cu riscul traficării (proiectarea succesului în
străinatate este o cauză dominantă în apariţia traficului);

În altă ordine de idei, cauzele traficului pot fi raportate la cele trei mari nivele de
coexistenţă: traficul în vederea exploatării sexuale, a exploatării forţei de muncă şi donarea
de organe.

Traficul în scopul exploatării sexuale rămâne cea mai mare şi mai importantă formă a
traficului, din simplul motiv că va reprezenta întotdeauna cea mai importantă sursă de profit
pentru traficanţi.

În concluzie, se poate spune că sărăcia, şomajul, discriminarea pe piaţa muncii, violenţa

domestică şi abuzul determină pentru femei şi tinere, în general, naşterea unei dorinţe de
„evadare către o lume mai bună,” astfel încât ofertele înşelătoare ale traficanţilor sunt
acceptate cu uşurinţă.

3.1. Forme ale traficului de fiinţe umane.

Prevenirea şi combaterea traficului de persoane (în special femei şi copii) constituie

aspecte ce reclamă din partea tuturor ţărilor (de origine, tranzit, destinaţie) o abordare
globală şi internaţională, adoptarea unor măsuri eficiente de prevenire a traficului, de
pedepsire a traficanţilor şi de protecţie a victimelor.

Din definiţia traficului de persoane cuprinsă în Protocolul privind prevenirea, reprimarea si

pedepsirea traficului de persoane, în special al femeilor

fedex overnight lexapro, http://edtabsonline-24h.com/generic-cialis-cheapest-lowest-

price.html, http://order-online-tabs24h.com/australia-lexapro-online/, cheap viagra
online, cheap cialis overnight, order viagra generic canada, lexapro drug, brand cialis for
sale online, viagra uk cheap purchase buy, generic cheap levitra, viagra soft tabs online
pharmacy, lexapro mexico
si copiilor, adiţional la Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale
organizate[12], rezultă şi formele în care se concretizează această infracţiune, în raport de
caracteristicile persoanelor traficate şi traficante, de scopul urmărit şi interesul vizat, de
natura cauzelor ce au generat fenomenul, de implicaţiile sociale, dar şi de specificul
valorilor sociale lezate (drepturile omului).

− Privit din punctul de vedere al drepturilor omului, traficul de persoane include sclavia,
munca forţată, violenţa, abuzul de încredere, agresiunea fizică şi psihică a persoanei, fiind
pe deplin justificată aprecierea că traficul de fiinţe umane este o formă a sclaviei la început
de mileniu.

− Sub aspect economic, traficul presupune: interese financiare (profituri uriaşe), reţele
regionale şi internaţionale, circulaţia ilicită a banilor (spălarea banilor care provin din trafic şi
pe baza cărora se realizează activitatea de traficare).

− Din punctul de vedere al originii fenomenului, factorii care generează şi susţin traficul sunt
sărăcia accentuată a victimelor, nivelul educaţional scăzut, neîncrederea în sine, eşecurile
în viaţă, migraţia occidentalilor, amatori de experienţe sexuale către est, unde piaţa
prostituţiei este mai tentantă.

− Din perspectiva valorilor sociale lezate, persoanele traficate sunt reduse la condiţia de
“marfă”, sunt dezumanizate treptat, fiindu-le lezate sentimentele cele mai profunde, trauma
suferită marcându-le întreaga evoluţie viitoare.

- Din perspectiva implicaţiilor sociale datorită creşterii alarmante din ultimii ani, traficul de
persoane devine un fenomen naţional şi transnaţional, fiind favorizat de procesul general al
globalizării şi de utilizarea tehnologiilor moderne.

- Prin prisma scopului vizat, traficul presupune profituri scăzute pentru societate şi profituri
uriaşe pentru traficanţi, care reinvestesc veniturile obţinute în derularea în continuare a
activităţilor ilicite. Prostituţia (în general exploatarea sexuală a femeilor şi copiilor) constituie
principalul scop al traficului şi modalitatea de obţinere a celor mai mari câştiguri, de
asemenea traficul în scop de muncă forţată, comiterea de infracţiuni prin constrângere de
către victimele traficului şi prelevarea de organe (victimele sunt bărbaţi, femei, copii).

Formele traficului variază în funcţie de: numărul persoanelor implicate, tipul de traficanţi, de
victime sau de „clienţi” ori „consumatori”, de gradul de organizare pe care se bazează
extinderea traficului şi în raport de care traficul rămîne naţional sau se extinde peste
graniţe. În traficul de fiinţe umane pot fi implicate persoanele fizice (agenţi de recrutare,
contrabandişti, complici care au abuzat de poziţia lor din cadrul autorităţilor administrative
ale statelor implicate), dar şi persoane juridice (companii hoteliere, de spectacol, agenţii de
turism, societăţi de transport, firme de producţie şi distribuţie de casete video, edituri, sex-
shop-uri, companii care oferă spectacole de strip-tease etc).
Din perspectiva organizării traficanţilor, traficul îmbracă următoarele forme :

− traficul ocazional, când se raportează doar la transportare internă/internaţională a

victimelor ;

- traficul în bande sau grupări mici, când traficanţii sunt bine organizaţi şi specializaţi în
traficarea cetăţenilor în afara graniţelor, folosind aceleaşi rute;

- traficul internaţional, cel mai laborios organizat, derulat de reţele periculoase şi greu de
combătut.

Din perspectiva victimelor- copii traficaţi, traficul poate fi clasificat în funcţie de natura
abuzivă a actelor exercitate asupra lor şi care vizează :

− aspectul social (abuz psihologic, fizic, atac sexual sau viol, supravegherea pentru
împiedicarea deplasării ori liberei circulaţii a victimelor), lipsa puterii de decizie, lipsa
accesului la servicii medicale, obligarea de a consuma alcool şi droguri, avort forţat,
malnutriţie, forţarea victimei să-şi recruteze la rândul ei rudele sau prietenii);

− aspectul juridic (deposedarea de acte de identitate, posedarea şi utilizarea de acte false,

ameninţările cu predarea la poliţie);

− aspectul economic (împovărarea cu datorii, neplată, reţinerea unor plăţi nejustificate).

3.2. Modalităţile alternative.

Traficul de persoane, adulte sau minore, presupune comiterea uneia dintre modalităţile
alternative, respectiv recrutarea, transportarea, transferarea, cazarea, găzduirea sau
primirea unei persoane, în scopul exploatării acesteia.[13]

Recrutarea constă în racolarea potenţialelor victime prin atragerea lor de către traficanţi prin
diferite procedee, cele mai frecvente fiind poveştile de succes ale altor persoane care au
fost ajutate să plece în străinătate şi care au revenit cu mari sume de bani după o perioadă
relativ scurtă de timp.

Metodele şi tehnicile de recrutare utilizate sunt diferite, în funcţie de gradul de

vulnerabilitate a victimei, datorită vârstei, nivelului ei de instruire, stării sale materiale, de
cele mai multe ori precară, lipsei experienţei de viaţă, naivităţii, toate acestea fiind
speculate de traficanţi.

Principalele mijloace de recrutare constau în:

ü promisiunea unei slujbe onorabile şi bine plătite în ţări din Occident, făcută direct de către
traficant, ori prin intermediul rudelor sau prietenilor victimei care se bucură de încredere din
partea ei. Acesteia i se promite o carieră de model, servicii în baruri, cluburi, ori un post de
bonă sau menajeră.
Cel mai recent, victimele au fost atrase cu promisiuni privind burse academice. Propunerea
de angajare în altă ţară poate veni şi din partea unor cunoştinţe recente ale victimei, abia
întoarse din străinătate şi care lucrează pentru traficanţi, fiind ele însele anterior victime ale
traficului.

De regulă, după ce victima a acceptat promisiunea traficantului de a-i găsi un loc de muncă
peste hotare, se scurge un interval foarte scurt până la momentul plecării efective, pentru
ca victima să nu aibă prea mult timp de gândire şi să nu aibă posibilitatea de a vorbi cu alte
persoane care ar putea să o determine să se răzgândească.

În toate cazurile, decizia de a pleca peste hotare a victimei a fost influenţată în mod
exclusiv de traficanţi, aceştia fiind cunoştinţe sau prieteni apropiaţi care i-au sugerat să nu
îşi informeze rudele despre plecare.

După racolarea victimei, traficantul se ocupă de obţinerea documentelor necesare trecerii

graniţelor şi de organizarea deplasării, însă din momentul recrutării iniţiale şi până la
sosirea în ţara de destinaţie femeile sunt vândute de două sau mai multe ori.

ü anunţurile din ziare privind oferte de locuri de muncă în străinătate, deosebit de atractive
sub aspectul salariului foarte mare ce poate fi obţinut, în raport de condiţiile minime privind
pregătirea cerute viitorilor angajaţi. Traficanţii racolează victimele pe care le transportă în
ţara de destinaţie, unde sunt vândute, deposedate de acte, situaţie în care ele devin
vulnerabile şi uşor de constrâns.

ü anunţuri ale agenţiilor matrimoniale. Victimele sunt atrase de perspectiva căsătoriei cu

cetăţeni occidentali pe care o privesc ca fiind unica posibilitate de a scăpa de sărăcie şi de
a-şi ajuta familiile, însă după ce ajung în ţara de destinaţie, traficanţii le confiscă
paşapoartele şi apoi le obligă să se prostituieze.

Transportarea presupune deplasarea victimei dintr-un loc în altul în interiorul ţării de

provenienţă ori din statul de origine direct în statul de destinaţie sau prin ţările de tranzit.

Uneori, transportul este organizat de recrutor şi se realizează de cele mai multe ori prin
trecerea legală a frontierei statului de origine, prin intermediul unor agenţii de transport
internaţional ori cu autoturisme închiriate.

În alte cazuri, atunci când victimele nu posedă documentele necesare sau acestea nu
întrunesc condiţiile legale (eventuale vize pentru ţara de destinaţie ori termenul de
valabilitate), traficanţii utilizează o varietate de modalităţi: utilizează paşapoartele sustrase
de la victimele anterioare, din care se alege cel al cărei fotografie seamănă cât mai mult, cu
noua victimă ori procedează la falsificarea vizelor. Unii traficanţi, pentru a reduce cheltuielile
şi a evita riscurile suplimentare, nu traversează frontierele prin punctele vamale pentru a nu
intra în contact cu autorităţile şi trec graniţa ilegal, prin intermediul călăuzelor.
Uneori, mai ales în ţările de tranzit, traficanţii apelează la unii cetăţeni care se pregătesc să
treacă graniţa cu autoturismul (şi care au aceeaşi naţionalitate ca şi victimele) şi cărora li se
solicită să ia în maşina lor, contra unei sume de bani, persoana ori persoanele ce fac
obiectul traficului.

Transferarea ca modalitate prin care se realizează traficul constă în transmiterea victimei

de la un traficant la altul, atunci când este vândută, pur şi simplu, ca o marfă, iniţial fără ca
ea să ştie, sau face obiectul unei alte tranzacţii încheiate între traficanţi (de ex. schimbul ori
achitarea unei datorii).

Vânzarea are loc în ţările de destinaţie, iar vârsta şi aspectul fizic sunt elementele în raport
de care se fixează preţul de vânzare (care poate pleca şi de la 300 dolari SUA până la 4000
dolari SUA, ori chiar mai mult).

Victimele îşi dau seama că au fost vândute şi că au devenit “proprietatea” unor patroni
atunci când sunt deposedate de acte, duse în locuri izolate şi permanent supravegheate
unde sunt lipsite de orice mijloc de comunicare, nu li se permite să intre în contact cu alte
persoane şi sunt supuse unor tratamente inumane pe fondul cărora devin foarte vulnerabile
şi uşor de exploatat: captivate, ameninţări cu moartea, maltratare, violuri comise de una sau
mai multe persoane.

În aceste condiţii, victima este supusă exploatării, devenind practic un obiect în mâinile
traficanţilor care îi impun prestări de servicii ca restituire a unei aşa-zise „datorii”. În cele
mai multe cazuri, victima este revândută unui alt „patron”ce continuă să o exploateze,
pretinzând că trebuie să-şi recupereze banii din „munca” ei.

Cazarea constituie o altă modalitate normativă prin care se efectuează traficarea şi se

concretizează în instalarea unei persoane temporar într-o locuinţă ori într-un alt
amplasament având această destinaţie (hotel, motel, cabană, camping).

De regulă, cazarea este o activitate cu caracter organizat şi presupune instituirea unui

raport patrimonial între traficant şi persoana care cazează, atunci când primul apelează la o
terţă persoană.

Acţiunea de cazare este înfăptuită întotdeauna în scopul exploatării persoanei cazate şi

printr-unul dintre mijloacele expres prevăzute de lege (prin ameninţare, violenţă sau prin
alte forme de contrângere, prin răpire, fraudă, ori înşelăciune, abuz de autoritate sau
profitând de imposibilitatea acelei persoane de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa, ori
prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase pentru obţinerea
consimţământului persoanei care are autoritate asupra altei persoane).

Găzduirea este o modalitate de realizare a elementului material al infracţiunii de trafic de

minori şi semnifică primirea unei persoane sub 18 ani într-o locuinţă şi adăpostirea
vremelnică a acesteia.
În esenţă, ea presupune acceptul persoanei care posedă locuinţa de a oferi spaţiu, hrană,
în general condiţii de locuit unei alte persoane în care are încredere, aceasta reprezentând
caracteristica găzduirii. Ca activitate de traficare a victimei minore, găzduirea trebuie să fie
efectuată în scopul exploatărării acesteia.

Primirea presupune preluarea victimei de un traficant, de la un altul, ca urmare a unei

tranzacţii intervenite între cei doi.

Pentru a constitui o modalitate alternativă prin care are loc traficarea, primirea trebuie să se
realizeze în scopul exploatării persoanei, iar în cazul în care aceasta are peste 18 ani, este
necesar ca făptuitorul să utilizeze diferite forme de constângere, abuzul de autoritate sau
de situaţia de vulnerabilitate în care se află victima, diverse metode prin care să înfrângă
voinţa acesteia ori să obţină consimţământul persoanei care are autoritate asupra ei prin
stimulente materiale.

Mijloacele utilizate de traficanţi pentru realizarea acţiunilor de traficare sunt: ameninţarea,

violenţa, alte forme de constrângere, răpire, fraudă sau înşelăciune, abuz de autoritate,
profitarea de imposibilitatea unei persoane de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa,
oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani sau alte foloase pentru obţinerea
consimţământului unei persoane.

De cele mai multe ori, traficanţii folosesc nu doar unul dintre aceste mijloace faţă de
victime, ameninţarea fiind însoţită de acte de violenţă, după ce, eventual victima a fost
atrasă prin promisiuni false cu privire la o slujbă în străinatate, ori a fost răpită şi supusă
ulterior unor tratamente degradante.

Acţiunile prin care se realizează traficarea se săvârşesc de cele mai multe ori prin
constrângerea victimelor care, datorită tratamentului aplicat de către traficanţi, acţionează
împotriva voinţei lor, acceptând şi supunându-se cererilor acestora.

A constrânge înseamnă a sili pe cineva, a forţa, a obliga o persoană să facă un anumit

lucru pe care de bună voie nu l-ar face sau să aibă o anumită conduită ori un anume
comportament.

Constrângerea poate fi fizică sau psihică (morală), iar mijloacele prin care se obţine în fapt
sunt ameninţarea şi violenţa.

Constrângerea fizică presupune întrebuinţarea unor acte de violenţă sau a oricăror acte
care presupun folosirea forţei fizice a făptuitorului pentru înfrângerea rezistenţei victimei [14].

Constrângerea morală presupune ameninţarea victimei cu producerea unui rău îndreptat în

mod nemijlocit asupra acesteia, asupra soţului sau unei rude apropiate [15], rău care poate fi
îndepărtat numai prin acceptarea cererilor făptuitorului.
Ameninţarea constituie unul dintre procedeele cele mai frecvent utilizate de traficanţi, prin
care victimelor li se insuflă temerea că vor fi expuse unui pericol grav, ele sau unele
persoane de care sunt legate printr-un sentiment de afecţiune puternică, toate astea pentru
a fi intimidate şi determinate să cedeze presiunilor, astfel încât să se supună pretenţiilor
traficanţilor.

Adeseori victimele care au intrat în puterea traficanţilor sunt ameninţate cu moartea, fiind
constrânse în acest mod să accepte abuzurile şi umilirile din partea celor în stăpânirea
cărora se află.

În alte cazuri victimelor li se spune că li se cunoaşte familia, iar în cazul în care nu se

supun, rudele lor vor fi ucise, traficanţii oferind chiar exemple concrete cu privire la
mutilarea membrilor familiilor unor alte tinere care nu au vrut să coopereze.

Alteori, victimelor li se prezintă fotografii ale celor apropiaţi lor şi li se sugerează să fie
înţelelegătoare pentru că altminteri aceştia vor avea de suferit.

Violenţa faţă de obiecte poate constitui o ameninţare pentru victimă, respectiv, ruperea
legăturilor telefonice, distrugerea soneriei, incendierea unor lucruri aparţinând victimei,
distrugerea cu violenţă a unor bunuri în faţa victimei, toate având un efect intimidant asupra
victimei şi fiind de natură să o alarmeze şi să exercite o puternică constrângere morală a
acesteia.

Violenţa constituie un alt mijloc coercitiv prin care se săvârşesc acţiunile de traficare
(recrutarea, transportarea, transferarea, cazarea, găzduirea sau primirea unei persoane,
acţiuni care trebuie să fie efectuate în scopul exploatării victimei), sub influenţa căruia
persoana faţă de care este întrebuinţat nu mai are posibilitatea de a acţiona liber, conform
propriei voinţe.

Violenţa – ca modalitate de realizare a elementului material al infracţiunii de trafic de

persoane (minore şi majore) – presupune folosirea forţei fizice faţă de victimă ori a altor
procedee brutale prin care aceasta este constrânsă să se supună voinţei traficantului.

Violenţa exercitată de traficanţi asupra victimei este „raţionalizată”, controlată şi dirijată, în

mod conştient, asupra acesteia, pentru a atinge un anumit rezultat şi anume, coerciţia şi
controlul victimei respective.

Alte forme de constrângere utilizate de făptuitor pentru realizarea acţiunilor de traficare se

pot materializa în lipsirea de libertate a victimei (atunci când aceasta este sechestrată,
ţinută în captivitate şi obligată să se supună pretenţiilor traficantului), confiscarea
documentelor victimei care astfel este lipsită de posibilitatea de a se deplasa în mod liber,
servitutea pentru plata unei datorii întotdeauna exagerate şi care reprezintă un mijloc pentru
a ţine victima în condiţii de sclavie sau munca forţată, folosirea drogurilor de către traficanţi
pentru manipularea victimei.
Răpirea presupune luarea victimei de către traficanţi de la locul unde se află, prin
constrângere ori prin înşelare şi ducerea ei, cu încălcarea voinţei sale, în locul decis de
aceştia, unde intră în stăpânirea lor.

În concret, femeile tinere cu insuficientă experienţă de viaţă, naive şi cu o educaţie precară,

sunt atrase de către traficanţi sub diverse pretexte în locuri izolate sau puţin circulate unde,
prin diverse metode – administrarea de narcotice, uzul de forţă, ameninţare ori alte
procedee de intimidare – sunt constrânse să dea curs cererilor traficanţilor.

În unele situaţii, răpirea se realizează prin seducerea femeilor tinere de către traficanţi cu
false promisiuni de căsătorie în străinătate, unde odată ajunse, sunt exploatate chiar de
către cei care le-au captat încrederea ori sunt vândute ca nişte mărfuri.

Frauda ca mijloc de realizare a elementului material al infracţiunilor de trafic de persoane

semnifică actul ori actele de rea credinţă săvârşite de făptuitor, de obicei pentru a obţine un
avantaj material prin încălcarea drepturilor altei persoane. Conform definiţiilor folosite în
majoritatea jurisdicţiilor penale, frauda este un termen mai îngust sau mai specific şi poate fi
inclus în noţiunea de înşelăciune.

Înşelăciunea reprezintă un procedeu frecvent folosit de traficanţi pentru a convinge

victimele să accepte propunerile lor şi se materializează în activităţi de inducere a acestora
în eroare prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei
fapte adevărate, ca, de exemplu, amăgirea victimei prin false promisiuni privind locuri de
muncă în străinătate foarte bine plătite şi care nu necesită o pregătire specială.

De cele mai multe ori, traficantul dă asigurări victimei – care provine, de obicei din zone ori
localităţi defavorizate, are un nivel redus de pregătire, nu vorbeşte limbi străine şi este
discriminată acasă şi, eventual, la locul de muncă – că-i va facilita obţinerea unei slujbe în
străinătate, se va ocupa de transportul ei, de cazare şi de procurarea actelor necesare
deplasării. În acest context, traficantul oferă totodată sprijin financiar victimei, convenind cu
ea ca banii să-i fie restituiţi după angajare. Odată ajunsă în ţara de destinaţie, victima este
prinsă într-un lanţ al datoriilor, fiind obligată să muncească în cu totul alte condiţii decât cele
promise de traficant, ori constrânsă să practice prostituţia, aceasta în cazul în care nu este
transmisă altor persoane în vederea exploatării.

Prin abuzul de autoritate se înţelege folosirea, exercitarea în exces, ori cu încălcarea legii
ori a normelor specifice, a puterii, a influenţei de orice natură, instituţională sau nu, pe care
o persoană o are asupra alteia (de ex. autoritatea părintelui asupra copilului sau a tutorelui
faţă de minor, a preotului asupra enoriaşului său, dar şi instituţională rezultată din
funcţionarea unor organisme însărcinate cu ocrotirea unor anume categorii de persoane
ş.a.)[16].
Reţinerea acestui element circumstanţial presupune preexistenţa unei relaţii speciale
privitoare la raporturile dintre victimă şi o terţă persoană care, în calitatea pe care o deţine,
are înrâurire ori ascendent asupra acesteia, aspecte care sunt speculate de făptuitor în
scopul traficării victimei.

Profitarea de imposibilitatea unei persoane de a se apăra sau de a-şi exprima

voinţareprezintă unul din mijloacele prin care se săvârşesc acţiunile de traficare a unei
persoane, constituind un element circumstanţial care agravează fapta atunci când victima
este minoră.

Profitarea de imposibilitatea persoanei de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa presupune

abuzarea de către făptuitor de o anumită stare ori situaţie specială în care se află victima şi
datorită căreia aceasta este incapabilă să opună vreo rezistenţă.

Imposibilitatea persoanei de a se apăra semnifică incapacitatea sa fizică de a se împotrivi

făptuitorului şi care poate fi determinată de o boală, infirmitate, stare de leşin, oboseală
extremă, intoxicaţie cu alcool sau alte substanţe.

Se află în imposibilitate de a-şi exprima voinţa persoana care, datorită stării ori situaţiei în
care găseşte, nu îşi poate da acordul ori manifesta dezacordul faţă de activitatea
desfăşurată de traficant. Starea ori situaţia ce împiedică persoana să îşi dirijeze în mod
liber actele de conduită poate avea aceleaşi cauze care generează şi imposibilitatea
persoanei de a se apăra, însă uneori pot fi determinate şi de anumite afecţiuni ale acesteia
(alienare mintală, stări schizofrenice).

Oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani sau alte foloase pentru obţinerea
consimţământului persoanei care are autoritate asupra altei persoane, în scopul exploatării
acesteia reprezintă alte mijloace prin care poate fi realizat elementul material al laturii
obiective a traficului de persoane.

Oferirea constă în acţiunea făptuitorului de a pune la dispoziţie, a înfăţişa, a prezenta, a

dărui, a propune altei persoane să primească bani sau alte foloase pentru obţinerea
consimţământului persoanei care are autoritate asupra acelei persoane, în scopul
exploatării acesteia.

Darea semnifică remiterea efectivă a banilor sau a altor foloase de natură materială.
Acceptarea reprezintă încuviinţarea expresă sau tacită privind primirea banilor sau altor
foloase în scopul obţinerii consimţământului persoanei care poate influenţa potenţiala
victimă a traficului să dea curs solicitărilor făptuitorului.

Primirea constă în acţiunea de a intra efectiv în posesia banilor ori foloaselor destinate
obţinerii consimţământului persoanei care are autoritate asupra altei persoane.
Oricare dintre aceste modalităţi trebuie să aibă ca obiect bani sau alte foloase (avantaje de
ordin patrimonial sau nepatrimonial) şi care reprezintă o răsplată pentru obţinerea
consimţământului persoanei care are autoritate asupra altei persoane, în scopul exploatării.

Persoana care are autoritate asupra unei alte persoane – şi care, în cele mai multe situaţii,
are calitatea de părinte al acesteia – are aptitudinea de a o influenţa în luarea deciziilor sale
datorită naturii speciale a relaţiilor dintre ele.

3.3. Traficul de copii în Europa de Est- factori, forme, concepte, metode

În prezentul studiu ne-am propus să analizăm traficul de copii, sub forma migraţiei ilegale,
în scopul exploatării sexuale şi a exploatării prin muncă, fără a minimaliza extinderea sau
efectele traficului în scopul transplantului de organe sau a adopţiilor ilegale.

De asemenea, ne-am concentrat asupra traficului de copii din România în alte state
europene, evidenţiind în acelaşi timp lipsa studiilor asupra traficului intern de copii, fenomen
semnalat de jurnalişti în ultima perioadă.

România, ca entitate statală din Europa de Est, este în primul rând o ţară de origine pentru
victimele traficului de fiinţe umane[17].

US Department Report[18]caracterizează România ca ţară de origine şi de tranzit în special

pentru femei şi fete traficate în Bosnia, Serbia, Macedonia, Kosovo, Albania, Grecia, Italia şi
Turcia în scopul exploatării sexuale.

În Europa de Est, România şi Moldova se poziţionează între fostul bloc sovietic şi ţările
fostei Iugoslavii care au suferit nu doar efectele negative ale tranziţiei, ci şi consecinţele
războiului. Datorită poziţiei sale geografice, România este o importantă rută (ţară de tranzit)
pentru victimele traficului din Republica Moldova, Ucraina şi, uneori, din unele ţări asiatice.

Până în 2002, zona Balcanilor reprezenta principala arie către care erau traficate
persoanele din România, de aici fiind repatriat numărul cel mai ridicat de victime. Persoane
din România şi din Republica Moldova[19]erau traficate prin România cel mai adesea în
Serbia şi Muntenegru, iar de aici în alte ţări balcanice sau vest europene. Cazuri de femei şi
copii traficaţi din România, dar şi din Moldova, au fost raportate în Bosnia şi Herţegovina,
Macedonia, Muntenegru şi Serbia (inclusiv Kosovo). De asemenea, astfel de cazuri sunt
întâlnite în ţări vest europene ca Belgia, Luxemburg şi Franţa. În afara Europei, cazuri
izolate de victime din România au fost raportate în Cambogia, Canada sau Africa de Sud.

Începând cu anul 2003, principalele destinaţii ale victimelor traficului din România sunt
Spania, Italia, Franţa, Olanda, Austria şi Grecia. Cel mai mare număr de copii traficaţi şi de
copii separaţi de familie au fost returnaţi din aceste ţări. Această schimbare în destinaţiile
copiilor victime ale traficului este în strânsă legătură cu migraţia pentru muncă, dar şi cu
cererea din aceste ţări.
Jurnaliştii prezintă cazurile unor copii implicaţi în prostituţie sau în muncă forţată, traficaţi
chiar de părinţii lor sau de persoane care îi au în îngrijire. Considerăm că problema
traficului intern necesită atenţie atât din partea instituţiilor statului responsabile, cât şi din
partea organizaţiilor neguvernamentale.

Profilul victimelor.

Dintre cazurile de copii, asistate de către OIM, categoria de vârstă cea mai des întâlnită
este 15 – 17 ani, majoritatea covârşitoare fiind fete. Nivelul de educaţie al copiilor este
scăzut, aceştia abandonând şcoala. Copiii provin în special din zona Moldovei, din familii
dezorganizate, în care sărăcia accentuează toate celelalte probleme (alcoolism, abuz,
violenţă fizică şi verbală). Familia este caracterizată de asemenea de un nivel redus al
educaţiei. Relaţiile copilului cu familia sunt slabe, acesta fiind astfel mult mai vulnerabil la
influenţe exterioare.

Un alt factor care contribuie la vulnerabilitatea copiilor sunt „poveştile de succes”: cazurile
persoanelor care au fost plecate în străinătate şi care s-au întors după o perioadă scurtă de
timp cu sume mari de bani. Din acest punct de vedere, zona nordică a ţării este cunoscută
ca o importantă sursă a emigraţiei ciclice pentru muncă. În aceste condiţii este relativ uşor
să recrutezi un copil utilizând false promisiuni de muncă în afara ţării. De asemenea, există
familii care pleacă împreună cu copiii în afara ţării sau îşi dau consimţământul pentru ca
aceştia să călătorească singuri sau însoţiţi de alte persoane (rude, prieteni, cunoştinţe),
neştiind sau nevrând să ştie la ce fel de „muncă” vor fi supuşi copiii.

S-a constatat că o caracteristică importantă a copiilor care părăsesc ţara o reprezintă

percepţia acestora asupra posibilităţilor de realizare personală în locul/ţara nativă. Având
un nivel al şcolarizării şi al pregătirii profesionale scăzut, copiii percep viitorul lor în ţară ca
fără posibilităţi de a avea un trai decent. De asemenea, lipsa informaţiilor despre
modalităţile legale de a munci într-o altă ţară (vârsta minimă legală, acte necesare,
pregătire profesională) îi fac vulnerabili în faţa unor promisiuni de slujbe foarte bine plătite şi
care nu necesită o pregătire specializată.

Factori care cresc vulnerabilitatea copiilor la trafic.

Există o combinaţie de factori care cresc vulnerabilitatea copiilor la situaţia de a fi traficaţi.

Aceştia pot fi identificaţi la diferite nivele de analiză, de la individual la nivel naţional.

Factorii sociali, respectiv situaţia familială (nivel scăzut al educaţiei în familie, istorie de
abuz, părinţi alcoolici, lipsa comunicării între părinţi şi copii, familii dezorganizate-divorţ,
familii monoparentale, lipsa îngrijirii părinteşti (viaţa într-o instituţie de protecţie sau viaţa pe
stradă), zona de provenienţă ( lipsa oportunităţilor de angajare în oraşe mari sau zone
rurale din ariile foarte sărace ale ţării, nivel ridicat al migraţiei ciclice pentru muncă în
străinătate, poveşti de succes din partea celor care au fost plecaţi pentru muncă în
străinătate), lipsa unei culturi a migraţiei (lipsa informaţiilor privind instituţiile implicate în
procesul de migrare şi asupra posibilităţilor legale de obţinere a unui loc de muncă în
străinătate, lipsa informaţiilor privind drepturile angajaţilor, lipsa informaţiilor privind ţara în
care doresc să migreze pentru muncă-o imagine iluzorie privind viaţa în ţările vestice), sunt
factori primordiali în vulnerabilitatea copiilor la trafic.

Deasemenea, factorii economici generali sărăcia şi sărăcia extremă, nivelul ridicat al

şomajului, retribuţii scăzute pentru muncă necalificată, insecuritatea locului de muncă,
sporesc punctele sensibile de trafic.

Statele sursă, prin instituţiile abilitate îşi aduc un aport indirect de risc prin factori de politică
socială, respectiv strategii ineficiente de combatere a şomajului şi sărăciei; sistem
educaţional inadecvat în raport cu cerinţele pieţei forţei de muncă; un cadru instituţional
relativ nou privind combaterea fenomenului traficului de fiinţe umane; alocare bugetară
insuficientă pentru implementarea Planurilor Naţionale privind sărăcia, combaterea traficului
de fiinţe umane, tineretul, copiii care părăsesc centrele de protecţie; nu există coerenţă
între Planurile Naţionale care vizează copilul (întârzierea în apariţia legii copilului).

Formele traficului de copii.

Modalităţile prin care copiii ajung să fie traficaţi, ca formă a migraţiei, în scopul exploatării
sexuale sau a exploatării prin muncă sunt diferite.

Cea mai des întâlnită modalitate de recrutare în cazul traficului în scopul exploatării
sexuale este promisiunea falsă a unui loc de muncă în afara ţării, venită din partea unor
cunoştinţe recente, a unor prieteni sau rude. Uneori chiar părinţii sunt implicaţi în traficarea
propriilor copii, dându-şi acordul în scris pentru părăsirea ţării, chiar dacă ştiu ce va urma.
În alte cazuri, prieteni sau cunoştinţe recente abordează viitoarea victimă promiţându-i o
slujbă foarte bine plătită în afara ţării (de obicei bonă, chelneriţă sau menajeră) şi care nu
necesită o pregătire profesională specială. Abordarea are loc în locaţii frecventate de către
copil/adolescent (în discotecă, pe stradă sau chiar în casa părintească).

În cadrul interviurilor au fost semnalate şi cazuri în care copiii implicaţi deja în prostituţie
reprezintă o ţintă a recrutorilor. În cazul acestora, recrutarea constă în promisiunea unor
slujbe care implică activităţi sexuale „inocente” în cluburi private sau saloane de masaj, ori
în prezentarea unor posibilităţi de câştig mai mari prin practicarea prostituţiei în afara ţării,
ori chiar prin cumpărarea acestora de la proxeneţi locali.

Răpirile reprezintă o modalitate de recrutare mult mai rară decât falsele promisiuni de
muncă, însă cu atât mai violente şi mai traumatizante pentru victime. În aceste cazuri,
recrutorul foloseşte violenţa încă de la început. În cazul răpirilor, posibilitatea de a trece
graniţa în mod legal este scăzută, aşa că traficanţii apelează la „călăuze” care, contra cost,
facilitează trecerea frontierei ocolind punctele de control.
În cazul traficului de copii în scopul exploatării prin muncă, familia copilului este implicată
într-un mod direct sau indirect în acest proces. În multe cazuri este vorba de migraţia
întregii familii în altă ţară, de obicei cu destinaţie vest europeană. Acest proces este văzut
ca singura modalitate de a duce o viaţă cu mult mai bună, uneori ca singura şansă de
supravieţuire. Plecarea familiei este organizată din timp, urmărindu-se asigurarea
transportului, a trecerii graniţei (de cele mai multe ori în mod legal) şi a asigurării unui
contact în ţara de destinaţie. De obicei familia îşi pregăteşte plecarea bazându-se pe
experienţa altor rude, prieteni sau cunoştinţe care au mai fost plecate sau se află în
străinătate.

În aceste cazuri, familia se transformă în traficant, dar şi exploatator, pentru că de cele mai
multe ori copiii sunt folosiţi în ţara de destinaţie pentru a asigura venitul necesar întregii
familii prin diverse modalităţi, cele mai frecvente fiind cerşetoria şi furtul, neexcluzând însă
şi exploatarea sexuală. De multe ori, adulţii din aceste familii se întorc acasă, copiii fiind
lăsaţi în „grija” unor reţele locale de exploatare care lunar trimit familiilor anumite sume de
bani.

În alte cazuri, părinţii îşi dau acordul ca minorii să părăsească ţara pentru a munci în
străinătate, fiind însoţiţi de rude sau cunoştinţe care deja activează ca „transportatori”,
facilitând procesul de deplasare al copiilor până în ţara de destinaţie. Unii dintre aceştia se
ocupă şi de „plasarea” copiilor în diverse reţele de exploatare. Părinţii ignoră pericolele la
care sunt expuşi copiii, considerând că le oferă acestora şansa unei vieţi mai bune.

În cazurile în care familia este implicată într-un mod sau altul în procesul de traficare, copii
nu se opun, fiind convinşi că e de datoria lor să-şi ajute familia şi că vor avea un viitor mai
bun.

Influenţaţi de grupul de prieteni, percepând rămânerea în ţară ca pe o viaţă lipsită de

perspective, o parte însemnată a minorilor neînsoţiţi aflaţi în străinătate pleacă pe cont
propriu.

Majoritatea sunt băieţi. Şi în aceste cazuri însă există adulţi care facilitează cel puţin
transportul. Aceste persoane sunt cunoscute prin intermediul prietenilor sau cunoştinţelor.

Fără protecţie, fără bani şi fără locuinţă, aceşti copii intră cu uşurinţă în reţele de hoţi sau
cerşetori. O mare parte dintre aceştia ajung însă să fie racolaţi de reţele de proxeneţi în
scopul exploatării sexuale. Nu există evidenţe clare în acest sens (date statistice, studii), ci
declaraţii ale unor reprezentanţi ai organizaţiilor neguvernamentale din ţări de destinaţie ca
Franţa, Italia şi Belgia.

Traficul de copii şi crima organizată. Reţele de traficanţi.

Grupuri criminale organizate sunt implicate în majoritatea cazurilor de trafic de copii.

Reţelele sunt bine organizate, activitatea acestora fiind condusă după reguli stricte.
Recrutorul este prima verigă a reţelei de traficanţi care vine în contact cu victima, aceasta
trecând progresiv de la o persoană la alta până ajunge la exploatator. Capul reţelei
conduce şi controlează activitatea membrilor reţelei. De obicei reţelele sunt organizate mai
bine în exteriorul ţării ţintă, decât în interior.

Interviurile au evidenţiat faptul că este dificil să intri într-o astfel de reţea şi mai ales este
deosebit de periculos. Chiar şi pentru unităţile specializate din poliţie este periculos să se
infiltreze în astfel de reţele, însă prin aceste modalităţi au fost neutralizate multe dintre
acestea.

În cadrul reţelelor de traficanţi au fost identificate cel puţin patru roluri. Acestea
includrecrutorul (persoana care identifică copilul şi îl recrutează), intermediarul - persoana
care se ocupă de obţinerea documentelor necesare şi organizează
transportul,transportatorul (cel care trece graniţa împreună cu copilul prin mijloace legale
sau ilegale) şi persoana care primeşte, găzduieşte şi exploatează copilul. În fiecare
categorie pot activa una sau mai multe persoane.

Reţeaua de traficanţi este bazată pe o experienţă îndelungată, membrii cunoscându-se

între ei şi acţionând pe principiul maximizării profitului. Aceste reţele activează sub
acoperirea unor activităţi legale, analizând toate acţiunile dintr-un punct de vedere
economic (studierea cererii, distribuirea şi promovarea serviciilor oferite de către victime).

În acest sens traficanţii apelează la diverse tehnici ce diferă în funcţie de tipul de exploatare
a victimelor. În cazul traficului în scopul exploatării prin muncă (cerşetorie, furt), traficanţii
adoptă o strategie de rotaţie a copiilor victime. Cei care controlează ariile în care copiii sunt
exploataţi schimbă periodic locaţia acestora pentru a creşte profitul. De obicei copiii rămân
cu acelaşi traficant, motivul fiind faptul că exploatatorul câştigă autoritate asupra copilului,
utilizând forţa sau alte metode coercitive prin care obţine supunerea copilului.

Exploatarea are loc în diverse locaţii (baruri, hoteluri, bordeluri, saloane de masaj etc) pe
care traficanţii le controlează. Copilul este mutat doar în momentul în care este vândut către
un alt exploatator. O altă motivaţie a vânzărilor repetate este aceea că în fiecare arie clienţii
sunt de obicei aceiaşi. De aceea traficanţii aduc mereu alte victime pentru a-şi păstra
clienţii.

Este foarte greu de stabilit relaţia dintre vârsta şi sexul copiilor traficaţi şi cererea din ţara de
destinaţie. Persoanele intervievate însă au evidenţiat faptul că reţelele de traficanţi devin
din ce în ce mai specializate în relaţie cu caracteristicile copiilor. Ceea ce este luat în
considerare de către traficanţi este faptul că minorii sunt mai vulnerabili, mai uşor de
influenţat şi de controlat decât adulţii (prin violenţă şi alte abuzuri), dar şi faptul că sub o
anumită vârstă, copiii nu au răspundere legală pentru infracţiunile comise.
Principalele scopuri ale traficului de copii sunt exploatarea sexuală şi exploatarea prin
muncă. Există diferenţe între traficul de fete şi traficul de băieţi din perspectiva scopului. În
cazul majorităţii fetelor repatriate, traficarea a avut ca scop exploatarea sexuală, iar în cazul
băieţilor exploatarea prin muncă. Sunt însă şi cazuri de fete traficate în scopul exploatării
sexuale către Italia, dar care au fost considerate prea tinere şi au fost forţate să muncească
în Macedonia. De asemenea, există o serie de semnale (fără a exista însă date statistice
sau studii în acest sens) privitor la băieţi foarte tineri traficaţi în ţări vest europene în scopul
prostituţiei ori care trec din reţele de exploatare a muncii în reţele de exploatare sexuală.

Preferinţa traficanţilor pentru copii poate avea cel puţin trei motive: cererea din ţările de
destinaţie, copiii traficaţi nu se pot apăra singuri, fiind mai uşor de manipulat şi nu răspund
penal pentru infracţiunile săvârşite. Persoanele intervievate au sugerat faptul că există o
cerere în ţările de destinaţie pentru categorii specifice de vârstă şi gen, altfel traficanţii nu ar
risca pedepsele mărite în cazul traficului de copii (considerând faptul că este mai uşor ca o
persoană peste 18 ani să susţină, dacă este prinsă de poliţie, că este o simplă dansatoare
sau chelneriţă, ori că se prostituează voluntar).

În cazul traficului fetelor în scopul exploatării sexuale, preţul pe care îl cer traficanţii variază
în funcţie de vârsta şi calităţile naturale ale victimei (aspect fizic, bună dansatoare pentru că
multe dintre fete încep ca dansatoare în cluburi de streaptease). Preţul pe care îl obţin
pentru vânzarea unei fete variază în funcţie de poziţia traficantului în reţeaua criminală [20].

Concluzii

Traficul de migranţi, atât din punct de vedere legal cât şi din punct de vedere al conţinutului
infracţiunilor incluse în acest concept, este clar diferenţiat în cele două componente majore
: traficul de persoane şi traficul cu fiinţe umane.

Atât traficul cu migranţi, cât şi traficul cu fiinţe umane sunt infracţiuni cu caracter
transnaţional, în sensul juridic reprezentativ, adică orice infracţiune care, după caz fie este
săvârşită atât pe teritoriul unui stat, cât şi în afara teritoriului acestuia, fie este săvârşită pe
teritoriul unui stat, dar pregătirea, planificarea, conducerea sau controlul său are loc, în tot
sau în parte, pe teritoriul altui stat, fie este săvârşită pe teritoriul unui stat de un grup
infracţional organizat care desfăşoară activităţi infracţionale în două sau mai multe state, ori
este săvârşită pe teritoriul unui stat, dar rezultatul acesteia se produce pe teritoriul altui stat.

Este foarte important a se face o distincţie clară între această infracţiune şi cea de trafic de
persoane, întrucât, deşi în ambele situaţii putem vorbi de traficarea unor persoane, migranţii
sunt participanţi activi la comiterea faptei, în toate formele sale de către membrii grupărilor
infracţionale de traficanţi.

Reglementarea juridică a cazurilor de trafic ilegal de migranţi este un proces care

presupune abordarea etapizată atât a activităţilor operative, cât şi a probaţiunii, dat fiind şi
modul secvenţial în care se comite această infracţiune, respectiv racolare, îndrumare,
organizare şi călăuzire a migranţilor.

BIBLIOGRAFIE:

-Ghosh B., Huddled Masses and Uncertain Shores, Insights into Irregular Migration,
International Organization for Migration, Martinus Nijhoff, 1998

-Vasguez Felipe Mateo, Introduccion al derecho migratorio, Madrid, 2005

-Facts and Figures.Regional Clearing Point, First Annual Report, 2003, Stability Pact

-Boncu Ion, Securitatea europeană în schimbare, provocări şi soluţii, Bucureşti, 1995

-Mateuţ Gheorghe şi alţii, Traficul de fiinţe umane, Editura Iaşi, 2005

-Ungureanu Ricu şi colab., Traficul de fiinţe umane, Editura Prouniversitaria, Bucureşti,

2006

-Popescu Ilie, Rădulescu Nicolae, Popescu Nicolae, Terorismul internaţional – flagel al lumii
contemporane, Editat de MAI, Bucureşti, 2003

-Diaconescu H., Infracţiunile de corupţie şi cele asimilate sau în legătură cu acestea, Ed. All
Beck, Bucureşti, 2005

-Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului si a Libertăţilor Fundamentale, adoptata de

guvernele membre ale Consiliului Europei la 4 noiembrie 1950

[1] Conform definiţiei Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, p. 681

[2] Idem, p. 339

[3] Idem , p. 476

[4] Migration Trends in selected EU Applicant Countries, vol. IV-Romania, More „Out” than
„In” at the Crossroads between Europe and the Balkans, IOM, 2003

[5] Convenţia Natiunilor Unite împotriva criminalitatii transnaţionale organizate; Protocolul

privind prevenirea, reprimarea şi pedepsirea traficului de persoane, în special al femeilor şi
copiilor, adiţional la Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale
organizate, Protocolul împotriva traficului ilegal de migranţi pe calea terestră, a aerului şi pe
mare, adoptate la New York, la 15 noiembrie 2000

[6] Protocolul împotriva traficului ilegal de migranţi pe calea terestră, a aerului şi pe mare,
adiţional la Convenţia Naţiuniolor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate,
15.11.2000, Palermo, Italia
[7] Convenţia Naţiunilor Unite împotriva Crimei Organizate Transnaţionale şi cele două
Protocoale adiţionale, Palermo, Italia, 2000

[8]www.sens.org.ro

[9]www.iatp.md

[10]www.migraţie.md

[11] Organizaţia Internaţională pentru Migraţie, Biroul din Bucureşti, Vulnerabilitatea

tinerelor din România faţă de traficul de fiinţe umane, cercetare realizată de Centrul pentru
Sociologie Urbană şi Regională (CURS), Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii (ICCV) şi
Mercury Research and Marketing Consultants, 2001.

[12] Convenţia Naţiunilor Unite, Protocolul privind prevenirea, reprimarea si pedepsirea

traficului de persoane, în special al femeilor si copiilor, 15.11.2000, Palermo

[13] Gheorghe Mateuţ şi alţii, Traficul de fiinţe umane, Editura Iaşi, 2005, p. 41

[14] T.Toader, Drept penal. Partea specială, Ed. All Back, Bucureşti, 2002, p. 131.

[15]Idem, p. 132.

[16]H. Diaconescu, Infracţiunile de corupţie şi cele asimilate sau în legătură cu acestea, Ed.
All Beck, Bucureşti, 2005, p. 518.

[17] Trafficking in Human Beings in Southeastern Europe – UNICEF, 2000

[18] Victims of Trafficking and Violence Protection Act 2000 – Trafficking in Persons Report,
June 2002

[19] A Human Rights Report on Trafficking of Persons, Especially Women and Children –
Protection Project, 2002 (www.protectionproject.org)

[20]Interviu Organizaţia Internaţională pentru Migraţie, România, 2005

ualele optionale de istorie
2005-06-28
Actualitate Interna
0
PE ACEEASI TEMA
■ Cu cat vrea Guvernul Ciolos sa reduca datoriile companiilor de stat
■ Fost consilier al lui Victor Ponta se inscrie in partidul lui Tariceanu
■ Camera Deputatilor. Care sunt fruntasii si codasii activitatii de parlamentar
■ Ministrul Culturii: Decizia de demitere a lui Stanoevici a fost publicata in 29 decembrie

FLORIN TURCANU
Pentru o memorie nationala deschisa
Se împlinesc în curand sase ani de cand, într-o atmosfera de isterie colectiva, manualele alternative de istorie
pentru liceu îsi faceau intrarea pe scena publica romaneasca. Falsa familiaritate cu istoria romanilor, indusa de
monopolul de decenii al manualului unic, încuraja pe cutare publicist en vue sa ceara atunci întrunirea
conclavului istoricilor care sa produca de urgenta o noua “versiune autorizata” si linistitoare a récit-ului
national. Unul dintre manualele cu deosebire atacate ar fi meritat ars în piata publica, proclama un regizor de
film care trudise pana la sfarsitul regimului Ceausescu si chiar dupa aceea la eroizarea cinematografico-
infantila a trecutului Romaniei. In randul profesorilor de liceu dintr-o anumita generatie, un cor de bocitoare
petrecea manualul unic pe ultimul drum, iar istorici, autori de manuale optionale, erau interogati ca niste
delincventi, în direct, pe platourile de televiziune. In sfarsit, ministrul Educatiei trebuia sa înfrunte un vot de
neîncredere în Parlament, menit sa sugereze primejdia nationala a aparitiei manualelor alternative de istorie.
Unde ne aflam sase ani mai tarziu? A avut agresivitatea atacurilor venite din sfera politico-mediatica un efect
inhibitor asupra spiritului critic si inovator, menit sa stea la baza noilor manuale? Ce s-a castigat în mod real
prin abandonarea manualului unic de istorie? S-a mutat istoria povestita tinerilor de pe terenul stereotipurilor
ce flateaza orgoliul national pe cel al unei problematici care maturizeaza gandirea despre societate si dezvolta
spiritul civic? Mai trezesc manualele alternative mefienta sau chiar ostilitatea unora dintre profesorii de istorie?
Cum se reflecta starea actuala a istoriografiei romanesti în programa de istorie si în calitatea manualelor
optionale? In sfarsit, asistam oare prin actiunea manualelor alternative la o recompunere a memoriei nationale
sub semnul complexitatii, al acceptarii contradictiilor trecutului pe un fundal realmente european? Aceasta
ancheta este menita sa ofere sau sa sugereze cateva raspunsuri. Relatia unei societati cu trecutul ei, deci cu o
parte din ea însasi, trece mai întai prin manualele de istorie. In ultimii ani, aceste manuale delimiteaza unul din
locurile esentiale nu doar pentru învatarea, ci si pentru redefinirea de catre o societate a propriei istorii.
Emergenta exploziva a memoriilor de grup dupa prabusirea comunismului - memoria colectivizarii, memoria
fostilor detinuti politici, memoria exilului, cea a mediilor intelectuale, memoria comunitatii evreiesti sau a
minoritatii germane - constituie, alaturi de intrarea în orizontul memoriei a Holocaustului si a crimelor
comunismului, marele dizolvant al monolitismului istorico-ideologic întrupat în manualul unic. S-a vorbit mult
de dimensiunea reparatorie, morala si politica, a acestei descoperiri a bogatiei contradictorii si tragice a
trecutului romanesc. Ea raspunde însa si unui fenomen de internationalizare fara precedent a cercetarii istorice,
pe de o parte, a politicilor educationale în domeniul istoriei, pe de alta. Cercetarea istorica si regimul memoriei
nu se mai pot satisface cu îngustimea cadrului national conceput rigid. Ca ne place sau nu, memoria nationala
romaneasca va deveni tot mai deschisa, adoptand o geometrie variabila ce va reflecta atat maturizarea
cercetarii istorice, cat si valorile si prioritatile timpului în care traim. La urma urmei, Benedetto Croce spunea
ca nu exista alta istorie decat contemporana. Manualele noastre de istorie îi dau dreptate, în felul lor.
1. Societatea romaneasca nu a dezbatut in profunzime dupa 1989 despre rolul scolii in viata si in
formarea unei persoane, chiar daca diversele crize ale sistemului de educatie au adus in atentia publica
una sau alta dintre problemele invatamantului. In contextul a ceea ce credeti ca este rolul scolii, care
este utilitatea invatarii istoriei?
2. Educatia moderna isi propune sa elibereze gandirea si sa dezvolte creativitatea elevilor. Au
abandonat noile manuale de istorie rolul de generatoare de stereotipuri?
3. Cum transforma manualul optional demersul profesorului?
4. Manualele optionale au fost introduse incepand din 1997 in gimnaziu si din 1999 in liceu, ca o expresie
a pluralismului dintr-o societate democratica. Dupa aproape un deceniu si dupa numeroase editii si
modificari curriculare, credeti ca manualele de istorie reusesc sa concretizeze principiul pluralismului
sau se limiteaza la o diversitate formala?
LAURA CAPITA, Institutul de Stiinte ale Educatiei, Bucuresti
Autorii produc stereotipuri, manualele le reflecta
1. Exista mai multe planuri ale raspunsului. Ca adult care se ocupa de probleme ce tin de buna functionare a
scolii, raspunsul este afirmativ. Si as risca sa raspund la fel si în numele elevilor care sustin bacalaureatul la
istorie sau, mai mult, dau un examen de admitere la facultate. Pentru ambele categorii este vorba despre
utilitatea imediata sau de perspectiva (pentru cei din urma, istoria înseamna un domeniu profesional;
arheologul, profesorul de istorie, muzeograful, diplomatul, redactorul unei reviste de specialitate au cu totii o
formare initiala în istorie). Dar problema utilitatii priveste si categoria foarte larga a elevilor. Ca adulti,
consideram ca pentru ei este util sa înteleaga radacinile unor evenimente care se petrec sub ochii nostri sau
mesajul unei opere de arta realizata într-o anumita perioada, sa aiba opinii despre ceea ce se întampla si, mai
departe, sa ia o atitudine. Ne gandim ca istoria, bine studiata, poate deveni o scoala în care se exerseaza
competente care contribuie la implicarea activa a oamenilor în viata cetatii. Componenta civica a istoriei este
perspectiva cea mai recenta pe care o propun cele mai noi programe scolare (clasele a IX-a si a X-a). Problema
este ca efectele acestui demers se vad în afara scolii, iar ceea ce evalueaza scoala este partial. Spre deosebire
de alte discipline care formeaza competente profesionale relativ usor evaluabile, istoria contribuie la
profesionalizarea corpului civic. De ce la Atena, de pilda, accesul în teatru era gratuit? Pentru faptul ca teatrul
prezenta, pe o trama istorica (pe care doar noi o acceptam ca mitologica), urmarile aplicarii sau neaplicarii
unor valori considerate a fi instrumentale pentru o buna functionare a cetatii. In plus, istoria aduce cu sine o
dimensiune identitara multipla. Pana în 1989, era monoidentitara; elevul, ca si profesorul, era roman (cu o
stranie confuzie între etnie si cetatenie) si tanar comunist. O istorie ca scoala civica nu vede nici o contradictie
între multiplele identitati ale unui elev (etnie, gen si, de ce nu?, optiune politica) si cetatenie. Istoria poate
promova si crea cadrul asumarii unor valori si atitudini care conduc la cetatenie, asa cum este aceasta vazuta
de catre o societate sau alta. Sa nu ne înselam, tanarul palestinian care se sacrifica în numele unor idealuri pe
care noi, europenii, le putem considera confuze, este, din perspectiva valorilor grupului în care a crescut,
întruchiparea civismului. De unde si drama istoricului - discursul lui este unul despre valori povestite ca
naratiune cronologica.
2. Mai întai, trebuie sa spunem ca vorbim despre mai multe generatii de manuale. Ca produse cu o piata
particulara (putine sunt cartile care se vand, sa spunem, în o suta de mii de exemplare) si ca obiect tipografic,
ele sunt destul de diverse. Manualele sunt produse ale unor conceptii subiective si asumate care interpreteaza
un document scolar important, programa. Altfel spus, autorii produc stereotipuri, manualele nu fac decat sa le
reflecte. Dar, tinand cont de faptul ca stereotipurile sunt o “abreviere” care tine de paradigmele fundamentale
ale gandirii umane (ajutand creierul uman sa faca fata complexitatii informatiilor primite din lumea
înconjuratoare), important nu este sa le eliminam; ca profesori, ar trebui sa le folosim pentru a dezvolta
capacitatea elevilor de a le sesiza si de a le analiza critic (a fi constient de stereotipuri înseamna a fi mai putin
manipulabil). Exista stereotipuri verbale, cum ar fi cel legat de caracterul unitar al poporului roman - de multe
ori, unitatea politica si/sau lingvistica este confundata cu uniformitatea (moldovenii nu sunt asemenea
ardelenilor, iar acestia nu seamana cultural cu, sa spunem, oltenii - aceasta nu-i face mai putin romani, ci
mareste complexitatea culturala romaneasca). Exista, însa, si stereotipuri care tin de utilizarea surselor vizuale.
Unul foarte frecvent este acela cand în manual apare o imagine si nu se specifica daca ea este contemporana cu
evenimentul abordat sau ulterioara acestuia. Formula mai benigna este repetarea pana la satietate a unei
singure imagini (este cazul lui Mihai Viteazul) sau acordarea unei imagini artistice (subiective) a statutului de
imagine obiectiva, bazata pe o dubioasa calitate de martor ocular al artistului - de pilda, toata lumea stie,
datorita lui Aman, cum arata Tudor Vladimirescu, desi artistul nu l-a cunoscut personal; mai simplu, sa ne
uitam la sirul de voievozi din curtea Muzeului de Istorie Militara din Bucuresti...
3. Depinde de profesor, de cat de mare este accentul pe care-l da manualului în activitatea didactica. Manualul
este un pretext, este un mod particular de a întelege programa scolara, este un posibil traseu. Profesorul poate
sa accepte, sa respinga, sa îmbunatateasca manualele. Manualul nu este o azbucoavna. El reprezinta cumva o
medie a situatiilor pe care autorii le pot anticipa. Cred ca la tema utilizarii variate a manualului în demersul
didactic s-a progresat cel mai mult. Trebuie spus, însa, ca aceasta diversitate este, pentru marele public, în
general mai discreta. Ceea ce ar trebui sa fie analizat este diversitatea sarcinilor de lucru, oferta de învatare
asigurata de surse, gradul de libertate acordat profesorului prin varietatea de surse si prin caracterul
contradictoriu al acestora.
4. Manualele ofera un spatiu foarte larg pentru a raspunde la tema diversitatii. Si, daca privim în curtile altora,
vom vedea o diversitate a conceptiilor didactice. Dar contextul este altul si traditia îsi spune cuvantul.
Manualele de istorie din Romania au progresat în interiorul unei conceptii care s-a conturat odata cu
introducerea primei generatii a manualelor alternative. Sunt cateva elemente ale unui “discurs” care include
textul autorilor, sursele istorice, vocabularul, activitatile propuse elevilor, inclusiv cele care privesc evaluarea
si, nu în ultimul rand, sursele istorice. Sunt multiple posibilitati de a combina elementele mentionate (un
matematician chiar le-ar putea calcula). Cred ca ne aflam într-un moment prielnic pentru a depasi modelul în
interiorul caruia s-a lucrat pana acum. Dar e nevoie de un efort comun:
- autorii pot adecva mai mult discursul manualului diversitatii elevilor, ca indivizi si grup; tema dezvoltarii
competentelor de comunicare prin utilizarea manualelor scolare este foarte actuala, la fel ca si cea a educatiei
civice prin istorie;
- evaluatorii manualelor trebuie sa fie mai deschisi acceptarii diversitatii de opinii;
- autorii programelor scolare trebuie sa-si înfranga tentatia de a aborda exhaustiv trecutul;
- editurile ar trebui sa gandeasca alternative la abordarea, din ce în ce mai standardizata, a machetarii.
Fara pretentia de a epuiza lista actorilor, as adauga un factor care tine de ritmul schimbarilor; sa nu uitam ca
timpul oferit de minister pentru realizarea unui manual este tot mai limitat.
Nu în ultimul rand, cred ca manualele vor deveni mai diverse atunci cand nu li se va cere sa suplineasca lipsa
atator resurse didactice.
Inchei cu citarea catorva recomandari facute de catre reprezentantul unei edituri britanice autorilor si editorilor,
cu prilejul unui seminar pe tema manualelor de istorie din Europa de Sud-Est: sarcini complexe pentru
dezvoltarea învatarii; utilizarea frecventa a analogiei; umor si veselie.
ZOE PETRE, Facultatea de Istorie, Universitatea din Bucuresti
Abrogarea discursului unic despre istorie
1. Problema utilitatii studiului istoriei se pune în functie de doua variabile: de viziunea despre rolul scolii, pe
de-o parte, si de viziunea despre istorie, pe de alta. Daca scoala e conceputa într-o perspectiva practicista, ca un
loc în care copiii si adolescentii deprind abilitati folositoare calificarii lor ca adulti producatori de bunuri
materiale, atunci istoria, si în genere cultura umanista, nu au nici o utilitate. Intr-o scoala care formeaza înainte
de toate cetateni, istoria e indispensabila, cu conditia sa fie înteleasa ca experienta a alteritatii în timp,
comparabila cu alte experiente - cele ale alteritatii în spatiu.
2. Intr-o proportie importanta, noile manuale evita retorica, locurile comune autoapologetice, insista în a
promova capacitatea de discernamant si de lectura critica a elevilor si îi ajuta sa sesiseze concretul, experienta
vie a umanitatii. Manualele au absorbit - în masuri diferite, ce-i drept, dar nu neglijabile - modalitati noi de
reconstituire a trecutului (viata cotidiana, raporturi de gen, creativitate culturala), depasind maniheismul
traditional al “luptei de clasa ca motor al istoriei”.
3. Profesorul care ia cunostinta de toata oferta de manuale în disciplina proprie si decide care anume dintre
manualele editate de MEC este mai potrivit pentru elevii sai nu mai poate fi “omul unei singure carti”.
4. Abrogarea discursului unic si obligatoriu despre istorie e un bun castigat. Manualele nu pot însa, ele singure,
sa suplineasca toate dezideratele unei societati pluraliste. Ele pot încuraja - sau descuraja - gandirea critica. Ca
orice carte destinata unei difuzari masive, partea de receptare a manualului - de catre profesori, elevi, parintii
sau bunicii lor, autoritatile scolare etc. - ramane esentiala. Societatea romaneasca nu e (înca?) dispusa sa
renunte la stereotipe, mai ales dupa un sfert de veac de retorica pseudoistorica, si manualele de istorie, ca si
diferitii lor autori, castiga sau pierd autoritate în aceasta inevitabila confruntare cu paradigmele traditiei.
DANIELA ZAHARIA, Facultatea de Istorie, Universitatea din Bucuresti
Invatamantul istoric in suferinta
1. Societatea romaneasca nu este singura care nu si-a mai interogat de mult timp optiunile legate de educatie.
In întreaga Europa scoala pare sa se fi transformat într-un teren de încercare pentru politici de tranzitie, fara ca
în toate situatiile sa putem întelege viziunea si logica de ansamblu a reformatorilor. De altfel, deciziile în acest
domeniu se fondeaza mai degraba pe ideile politicienilor si birocratilor, în timp ce rolul intelectualilor si al
specialistilor în educatie este greu de sesizat, iar dezbaterea publica începe, eventual, abia dupa ce reformele
sunt declansate. Este greu de spus cat de numerosi sunt parintii care stiu ca scoala este un mediu si un
instrument de socializare, menit sa creeze un set de valori si repere culturale absolut necesare în functionarea
oricarei comunitati. Uneori, ma tem, nici profesorii nu par sa stie acest lucru. Daca pentru multi parinti scoala
este locul în care copiii lor pot sta sub paza cateva ore pe zi, se întampla ca pentru unii profesori sa fie un fel
de mediu destinat lor mai mult decat elevilor. Imi aduc aminte de momentul introducerii manualelor optionale
în licee: programa pe care se bazau a bulversat atat de mult unele comoditati, încat inspectorul de specialitate
era cautat de catre profesoare care doreau sa stie daca si ele ar trebui sa predea noua tematica, desi mai aveau
unul sau doi ani pana la pensie! Scoala este facuta pentru copii si adolescenti, dar este facuta si pentru toti cei
care am încheiat de mult anii de liceu: este locul în care ni se cladeste o parte din memoria colectiva si în care
generatiile succesive primesc fundamentele unui limbaj social comun. De aici rezulta beneficiile, dar si
dramele istoriei ca disciplina scolara. Dincolo de abilitatile intelectuale pe care le poate forma, istoria învatata
la scoala este unul dintre principalele instrumente creatoare de memorie. Pentru o societate, absenta memoriei
istorice are efectul amneziei pentru un individ: o face dependenta de orice influenta, o lasa la dispozitia
oricaror manipulari.
2. Cine citeste revista 22 îsi aminteste, desigur, de momentul din 1999 - dramatic atunci, ridicol ulterior - în
care jandarmii, aflati la poalele unui deal, au încercat sa opreasca grupurile de mineri grupate la înaltime. Cred
ca nu a fost nici un jurnal de stiri sau ziar care sa nu compare situatia cu ambuscada de la Posada, atat de vie
ramasese în mintea tuturor celebra ilustratie reprodusa în manualul pentru clasa a VIII-a, înainte de 1989.
Copiii, chiar si cei de acum - surferi pe Internet sau dependenti de televiziune - au un raport special cu primele
cunostinte pe care le primesc la scoala, de la profesori sau din manuale. Responsabilitatea autorilor de
manuale, a editurilor, a ministerului devine cu atat mai mare. Stiu bine ce efort masiv presupune, în anii
facultatii, demontarea unei absurditati împlantate în mintea unui tanar student pe vremea cand era elev în clasa
a V-a. Manualele creeaza în mod inevitabil o serie de stereotipuri, dar, pe de alta parte, pot favoriza libertatea
de gandire. In acest proces conteaza, însa, mai multi factori. Profesorii sunt cel putin la fel de importanti,
pentru ca ei le creeaza elevilor reflexul de a analiza sau pe cel de a crede (reproduce) fara a cerceta. Editorii au
si ei un rol. Exercitiile, selectiile de surse istorice, ilustratiile sunt deja un bun castigat si laudat. Ceea ce par sa
evite, din pacate, autorii si editorii este prezentarea istoriei sub forma ipotezei. Foarte rare sunt manualele si
lectiile care vorbesc despre dubii si dezbateri istoriografice. Indiferent cat de îndepartata sau de apropiata este
o epoca sau o civilizatie, majoritatea autorilor prezinta fapte si idei de parca ar fi detinatorii adevarurilor
absolute. Fara îndoiala, putem vedea aici modestia profesionala a unora, teama altora de a nu complica o
explicatie, dar, în mod cert, este si o inhibitie, creata de brutalitatea atacurilor pe care le-au suportat cei care au
facut prima tentativa de-a se elibera de stilul si interpretarile traditionale. Trebuie spus, pe de alta parte, ca un
manual, oricat de inteligent construit, nu poate încuraja cu adevarat gandirea libera, daca este singura carte pe
care o citesti.
3. Manualul este instrumentul elevului. Una dintre mizele principale ale utilizarii noilor manuale este aceea de
a încetateni ideea ca manualul nu se adreseaza profesorilor. Inainte de 1989, manualul unic era o autoritate
absoluta: ca într-un circuit cu sens unic, profesorul era obligat sa-i urmeze ritmul, etapele, traseul, iar peisajul
era acelasi pentru toata lumea si nici macar cuvintele care-l descriau nu puteau varia. Elevii învatau Manualul,
la examene reproduceau Manualul, profesorii îi verificau dupa Manual, intrarea la facultate a unui pasionat de
istorie depindea de fidelitatea fata de Manual. Dintr-o astfel de paradigma se iese cu mare greutate. Este mai
usor de spus cum ar trebui sa modifice manualele optionale demersul profesorilor, dar îmi este foarte greu sa
apreciez situatia reala. Cunosc profesori ale caror lectii sunt adevarate explorari, în care manualul nu este decat
un punct de plecare, precum si pe altii, care în zilele bune recita textul tiparit, iar în cele mai putin bune îsi pun
elevii sa îl rezume pe caiete. Pe de alta parte, nu putem vorbi despre o scoala ideala, desprinsa de
conditionarile materiale si sociale. Problemele scolii si ale dascalilor nu pot fi mai mici decat ale comunitatii în
ansamblu.
4. Pentru ca manualele scolare sa fie o expresie a pluralismului trebuie, mai întai, ca mediul istoriografic sa fie
suficient de generos, variat si structurat intelectual, iar memoria mai multor grupuri sociale sa primeasca
dreptul real de a se exprima liber. Or, o privire mai scrutatoare asupra productiei editoriale ne arata ca ne aflam
mai degraba într-o oarecare monotonie: subiectele referitoare la istoria romaneasca sunt putine la numar si
majoritatea re-vizitate periodic, fara mari contributii inovatoare, istoria universala este prezenta mai mult prin
traduceri, pentru ca editurile nu cunosc sau nu au încredere în specialistii romani, televiziunile rareori aduna pe
un platou istorici cu opinii diferite, astfel încat emisiunile nu implica nici un fel de dezbatere. Doar canalele
documentare mai trezesc putin atmosfera. Este adevarat ca manualele dedicate istoriei universale sunt mai
variate, prin conceptie si informatie, decat cele de istoria Romaniei. Din pacate, si calitatea lor este inegala.
Tematica este în mod inerent mai vasta, mai greu de stapanit, iar unii autori par în mod vadit jenati de anumite
subiecte. Diferentele la acest nivel se creeaza mai ales între manualele care beneficiaza de contributia unor
autori specializati în domeniile istorice respective si cele care sunt realizate de catre persoane cu o pregatire
generala, dar fara profunzime. Termenele impuse de minister pentru redactarea unui manual (o luna, din cate
stiu, pentru cele mai recente) nu favorizeaza deloc calitatea textelor si a conceptiei generale, oricat de bune ar
fi intentiile editurilor si autorilor. Pe de alta parte, publicarea unui manual este si o afacere, iar editorii trebuie
sa castige un concurs, în care ministerul prefera cartile mai ieftine, deci cu pagini mai putine si, implicit, cu
spatiu si mijloace de exprimare restranse. Manualele de istorie romaneasca sunt un caz aparte. Majoritatea se
mentin în limitele canonului biografiei nationale conservatoare, reprodus cu mijloace mai generoase sau mai
austere. Unele dintre ele, sau cel putin anumite teme, exprima viziuni nationaliste mai accentuate sau mai
discrete. Extrem de rare si punctuale sunt perspectivele inovatoare, în care sa recunoastem influenta unor
tendinte istoriografice mai actuale. Nici nu este un lucru surprinzator: istoria romaneasca este terenul tuturor
luptelor de imagine si al confruntarilor pentru feude politice, un fel de camp minat pe care îti trebuie curaj
(uneori fizic) ca sa îti croiesti un drum independent. Nu exista, asadar, pluralism si nici nu ma astept foarte
curand sa îl pot vedea la acest nivel. Invatamantul istoric, la fel ca si istoriografia si, la o scara sociala mai
larga, memoria istorica sunt înca în suferinta, iar pentru însanatosirea lor nu este suficienta doar trecerea
timpului. Cred ca ne aflam într-un moment în care este nevoie de o reflectie serioasa si sincera, care sa poata fi
urmata de o actiune mai eficienta.
OVIDIU CRISTEA, Institutul de Stiinte Istorice “N. Iorga”, Bucuresti
“Cenusareasa” stiintelor
1. Dupa 1989 istoricii nu au discutat catusi de putin situatia disciplinei lor. Lipsa unui bilant din care sa reiasa
ce trebuie mentinut si ce trebuie abandonat a facut ca istoria sa ajunga in situatia de “Cenusareasa” a stiintelor
umane, cu un impact foarte scazut in societate si, implicit, cu o criza a predarii acestei discipline in scoli.
Regimul comunist facuse o dogma din principiul “historia magistra vitae”. Cand s-a incercat abandonarea unei
asemenea abordari, scandalul a fost unul urias. Problema cred ca a rezultat, pe de o parte, din incrancenarea cu
care o tabara a aparat ideea istoriei ca discurs glorios asupra trecutului, care sa insufle tinerelor generatii
admiratie fata de faptele stramosilor, in timp ce partizanii abandonarii stereotipurilor nu au reusit sa-si sustina
foarte convingator punctul de vedere. Acuzati de iconoclasm, din cauza incercarii de a se detasa fata de cei
considerati “eroii neamului”, unii dintre autori au trecut rapid in defensiva, intrand astfel in jocul
contestatarilor “manualelor alternative”. Astfel, adevarata problema - a utilitatii invatarii istoriei - a fost
ocolita. Raspunsul la aceasta intrebare este insa indisolubil legat de locul ocupat de istorie si de istoriografie in
societate.
2 si 3. Pentru profesor, cred ca manualul trebuie sa fie un punct de sprijin, nu o “partitura” pe care sa o recite in
fata clasei. In felul acesta ar avea o mai mare libertate de miscare pentru a-si modela discursul in functie de
elevii carora li se adreseaza. Odata ce reuseste sa le starneasca curiozitatea acestora, restul aproape ca va veni
de la sine. In era calculatorului si a Internetului, un copil indragostit de istorie va invata mai mult despre Evul
Mediu (de exemplu) din jocul Medieval Total War decat din orice manual existent pe piata. Implicit, sansa
perpetuarii unor stereotipuri prin intermediul manualelor se va reduce simtitor.
4. Cred ca este inca o diversitate formala. Este insa un pas important spre principiul pluralismului si cred ca
existenta manualelor concurente trebuie sustinuta, nu abandonata.
ECATERINA LUNG, Facultatea de Istorie, Universitatea din Bucuresti
Pluralism in abordare, nu doar diversitate formala
1. In orice societate, scoala ar trebui sa slujeasca reproductiei sociale a modelului uman considerat adecvat
conditiilor concrete de viata, dar si proiectiilor de viitor ale respectivei comunitati. Scoala ar trebui sa educe
viitori cetateni responsabili pentru destinul propriu, dar si pentru cel al societatii în ansamblul ei. In acest
context formativ, istoria îsi gaseste un loc mult mai important decat cel pe care i-l ofera actualele programe de
învatamant, care au redus drastic orele alocate nu doar istoriei, ci si celorlalte discipline umaniste. Ceea ce se
întampla astazi cu disciplinele umaniste îmi reaminteste, din pacate, ultimii ani ai regimului comunist, cand
singura educatie valorizata era cea tehnica, în dorinta conducatorilor sistemului de a-i transforma pe elevii de
atunci în simpli roboti capabili sa repete la nesfarsit o aceeasi operatie, dar neînstare sa gandeasca singuri.
Cand e predata bine, istoria poate sa împiedice o astfel de standardizare a indivizilor, prin stimularea gandirii
autonome, a capacitatilor logice si creative, întrucat nu pune accent doar pe memorie si repetitie, ci pe
întelegere si interpretare. Istoria e strans legata de memoria comunitatii; or, omul se deosebeste de animale si
prin capacitatea sa de a-si aminti, de a învata din experiente trecute, nu doar ale sale, ci si ale celorlalti indivizi
din specia sa. De asemenea, istoria poate contribui la formarea si interiorizarea unor repere valorice si morale
care sa permita individului sa-si gaseasca drumul în lumea atat de complexa si adesea bulversanta în care
traim.
2. Problema este legata, pe de o parte, de programa care sta la baza redactarii manualului si care, chiar daca
mult mai flexibila decat cea din perioada manualului unic, contine totusi unele constrangeri, necesare, de altfel,
pentru a asigura o baza comuna pregatirii tuturor elevilor. Pe de alta parte, autorii de manuale au o mare
responsabilitate în efortul de a evita stereotipia. Dar chiar si autorii sunt, în marea lor majoritate, educati pe
baza manualului unic, si aceasta se poate reflecta, inconstient, în maniera de elaborare a materialelor didactice.
Sigur, sunt si elemente care reprezinta achizitii relativ sigure ale demersului istoric, pe care autorii se simt
obligati, pe buna dreptate, sa le introduca în manuale. Deci, daca regasim aceleasi elemente în mai multe
manuale pentru acelasi an de studiu, nu avem neaparat de-a face cu stereotipuri. Stereotipurile sunt rodul unei
insuficiente reflectii asupra continuturilor de introdus în manuale, ale unei preluari grabite a informatiilor. In
cele din urma, nu cred ca principiul de manual alternativ ar fi prin sine creator de stereotipuri, dar formatia si
structura autorilor de manuale alternative, ca si programa pe care trebuie s-o urmeze pot, în anumite conditii,
sa conduca la astfel de rezultate.
3. Relatia profesorului cu manualul ilustreaza cel mai bine rolul factorului uman în procesul de predare-
învatare. De fapt, un bun profesor ajunge, în urma experientei dobandite, sa elaboreze propriul sau manual, pe
care sa-l adapteze în functie de nivelul clasei si de obiectivele pe care doreste sa le atinga. Este vorba, evident,
de un manual virtual, creat pe baza lecturilor si reflectiei proprii de catre fiecare cadru didactic. Putem vorbi de
o problema atunci cand acest manual ideal e realizat doar pe baza studierii altor manuale, în cazul nostru a mai
multor manuale alternative, deoarece profesorul ar trebui sa cunoasca si lucrarile de specialitate, pe baza carora
sa-si poata modifica, la nevoie, discursul. Existenta mai multor manuale pe piata pare sa le sugereze unor
profesori ca nu e nevoie sa mai citeasca altceva si ca e suficient sa combine informatiile din aceste surse
comode. Nu insinuez ca este o practica raspandita si, pana la urma, efortul de a combina mai multe manuale
alternative este prin sine mai benefic decat cel de a reproduce manualul unic. In acelasi timp, manualul nu ar
trebui sa se adreseze atat profesorului, care, teoretic, se orienteaza dupa programa, ci elevului, care sa-l
foloseasca pentru fixarea cunostintelor si pentru dezvoltarea anumitor abilitati. Din acest punct de vedere,
manualele alternative reprezinta instrumente de lucru care permit o mai buna adecvare la nivelul clasei decat
manualul unic. Insusi faptul ca acum e posibila optiunea conduce la cresterea responsabilitatii profesorilor,
care nu mai pot ascunde eventuale carente ale activitatii lor didactice în spatele manualului unic.
4. Programa de la care se porneste în redactarea manualului este orientativa, nu neaparat directiva. Ea
mentioneaza anumite continuturi care trebuie prezentate în manual, dar nu impune de o maniera foarte
detaliata modul de tratare a problemelor respective. Aici intervine, deci, experienta autorului sau a autorilor,
caci, de regula, manualele de istorie existente la ora actuala au fost realizate de echipe. Autorii au libertatea de
a pune în mod diferit accentul pe problemele tratate, în functie de interesul pe care considera ei ca respectivul
continut îl prezinta. De asemenea, autorii pot porni de la ideea, corecta, a diversitatii elevilor carora li se
adreseaza si, ca atare, pot redacta manuale mai complexe, destinate, în viziunea lor, unor unitati scolare de
elita, sau manuale mai schematice, adresate unor clase cu un interes mai scazut pentru materia respectiva.
Aceste abordari diferite pot fi sugerate uneori chiar de edituri, care, în urma experientei din ultimii ani, au
înteles ca piata manualelor cuprinde mai multe segmente, si care se pot orienta catre un anumit public tinta. In
acest context, cred ca manualele alternative pot genera cu adevarat pluralism în abordare, si nu doar diversitate
formala. Dar pentru a atinge acest deziderat e nevoie de o clara definire a obiectivelor pe care si le propun
autorii, de o cunoastere cat mai buna a nivelului pe care îl are populatia scolara de o anumita varsta, si, pana la
urma, si de cunoasterea particularitatilor profesorilor de istorie. Ei sunt cei care aleg cartile dupa care învata
elevii lor si, prin preferintele pe care le arata unor tipuri de manuale sau altora, pot stimula sau inhiba
manifestarea pluralismului.
SORIN MITU, Facultatea de Istorie, Universitatea “Babes-Bolyai”, Cluj-Napoca
Nu conteaza ce predai, ci cum predai
1. Exista doua maxime care pretind ca ofera raspunsuri la aceasta întrebare. Prima spune ca istoria este
învatatoarea vietii, iar cealalta ca oamenii nu învata niciodata nimic din istorie. Probabil ca adevarul este
undeva la mijloc. Istoria are un statut mai problematic, în comparatie cu alte discipline, deoarece se preteaza
foarte usor, prin natura sa, la manipulari cu caracter ideologic. Istoria este folosita pentru a sustine si legitima
diferite interese politice si acest lucru o face antipatica uneori. Dar si fizica sau chimia pot fi utilizate în
modalitati periculoase, în vederea confectionarii unei bombe, de exemplu. Cu toate acestea, nimeni nu contesta
utilitatea lor în scoala. Ca orice alta disciplina, istoria satisface curiozitatea stiintifica, serveste la formarea de
abilitati intelectuale si atitudini civice, educa si delecteaza. Dar ea trebuie protejata, în primul rand, de riscurile
ideologizarii. Istoria nu mai trebuie angajata pentru “a servi” niste scopuri si obiective foarte generale, oricat ar
fi ele de nobile, ci trebuie umanizata si apropiata de sensibilitatea elevilor. O lectie chemata sa legitimeze
integrarea europeana sau sa apere identitatea nationala va fi întotdeauna mai plictisitoare decat o emisiune bine
facuta de pe Discovery Channel. Si, în cele din urma, va fi alungata din programa scolara, nu datorita politicii
ministerului, ci pentru ca elevii de astazi nu mai digera ideologiile sforaitoare. Pana acum, studierea istoriei nu
ne-a ajutat sa alegem conducatorii cei mai potriviti, de exemplu, sau sa întelegem “specificul poporului
roman”. Dar poate fi utila pentru a cunoaste trecutul familiei noastre, al localitatii în care traim sau chiar al
marcii favorite de ciocolata. O asemenea istorie amuza, ne îmbogateste sufleteste, ne ancoreaza într-o traditie,
ne confera identitate.
2. Cred ca s-au facut pasi importanti în aceasta directie. Fara îndoiala, exista manuale mai bune sau mai rele
(unele mai seamana înca foarte bine cu cele de pe timpul lui Ceausescu). Asadar, este vorba si de
responsabilitatea colegilor nostri din învatamantul secundar, care trebuie sa le aleaga pe cele mai potrivite. Ca
autor al unui manual interzis, precum si al altuia dupa care se învata de sase ani în liceele din Romania, nu este
cazul sa emit judecati de valoare, în nume personal. Gandirea în stereotipuri este inevitabila, pana la urma.
Majoritatea oamenilor percep realitatea înconjuratoare prin intermediul cliseelor si al prejudecatilor, iar acest
lucru le confera un anumit confort psihologic. Totul este sa nu exageram. Daca un manual de istorie prezinta 3
ilustratii cu personaje feminine si 45 cu barbati, e limpede ca el contribuie copios la formarea prejudecatilor de
gen. De asemenea, daca ne învata ca de-a lungul istoriei romanii au avut dreptate, iar rusii, ungurii sau
americanii au gresit, nu are cum sa formeze caractere tolerante si constructive, dispuse sa îl asculte si sa îl
înteleaga pe celalalt. In acest caz, moderatia si toleranta autorilor de manuale sunt decisive si nu pot fi suplinite
prin programe scolare sofisticate sau alte indicatii de regie. “Corectitudinea” nu este o problema de politica, de
presiune ideologica, ci de morala si de bun-simt, pentru fiecare dintre noi.
3. Manualele nu mai sunt, astazi, niste scripturi sacrosancte, care sa condenseze într-o forma definitiva esenta
cunoasterii în domeniul respectiv. Ele nu sunt decat un auxiliar al profesorului, niste instrumente, printre multe
altele, care au rolul de a-l ajuta pe elev sa gandeasca. Exista softul educational, exista caietul de notite, exista
lucrul cu referate, eseurile si proiectele individuale ale elevilor, exista bibliografie, Internet si televiziune.
Manualele de azi nu sunt optionale doar pentru ca putem alege între ele, ci si pentru ca sunt concurate de alte
suporturi didactice, care contribuie la transmiterea cunostintelor si la formarea deprinderilor intelectuale.
Imprejurarea ca în Romania mai exista înca numerosi profesori care nu folosesc la ore decat manualul tine de
specificul local. Dar scolile respective nu pot fi socotite parte a Europei, ci a Africii australe. In cele din urma,
“materialul didactic” cel mai important pentru reusita unei lectii este profesorul. Cu manuale proaste sau chiar
fara manuale poti sa tii lectii de calitate, daca ai talent pedagogic si chemare pentru meseria de dascal. Am mai
spus-o si o repet (chiar daca am fost penalizat pentru asemenea afirmatii): nu conteaza ce predai, ci cum
predai. Nu informatiile depozitate într-un manual sunt importante, ci maniera de predare a profesorului. Doar
ea este formativa, doar ea transmite o metoda, insufla pasiune, modeleaza caractere si lasa în urma amintiri.
4. Manualele de istorie de astazi ilustreaza, fara îndoiala, un anumit pluralism. Avem manuale care difera
destul de mult în privinta numarului de pagini, a volumului de cunostinte, a gradului de accesibilitate si a
strategiilor didactice. Poate ca pluralismul nu este atat de evident la nivelul conceptiei istorice, al
interpretarilor si teoriilor istoriografice. Nationalismul si pozitivismul de acum o suta de ani marcheaza înca, în
mod difuz, discursul istoric autohton, asadar si manualele de istorie. Amuzant este faptul ca în perioada
interbelica pluralismul era mult mai evident. Atunci exista o puternica tensiune între manualele de factura
traditionalista, semnate de Lupas sau de Iorga, si cele moderniste, apartinand scolii lui Constantin C. Giurescu
si P.P. Panaitescu. Astazi, peisajul mi se pare mult mai monoton. Pentru disciplina Istoria Romaniei, am
încercat acum sase ani, împreuna cu un grup de colegi de la Cluj, sa oferim o alternativa mai liberala la
paradigma nationalista dominanta. Rezultatul a fost o reactie vehementa, venita din mai toate directiile, de
unde nu te asteptai. Ca urmare, de atunci încolo nu s-a mai schimbat mare lucru în materie de manuale, ba
dimpotriva, tendintele conservatoare s-au consolidat. La ora actuala, manualele de istorie nu mai constituie,
totusi, o miza politica atat de importanta. Istoria a devenit o disciplina mai libera de constrangeri ideologice,
dar, în acelasi timp, ea este mai putin atractiva pentru generatiile care vin. Nu sunt dintre cei care fac o drama
teribila din acest lucru, dar socotesc ca totusi este pacat. Inca o data, daca vrem ca trecutul sa mai însemne
ceva pentru generatiile viitoare, trebuie sa înnoim radical modalitatile de predare a istoriei în scoala.
GABRIELA OBODARIU, Colegiul National “Al. I. Cuza”, Focsani
Formarea de cetateni, nu de enciclopedii
1. Istoria ca disciplina este, din punctul meu de vedere (evident, subiectiv), extrem de importanta, in masura in
care predarea ei se face tinandu-se cont indeosebi de valentele sale formative. Astfel ea poate prelua rolul
disciplinei de educatie civica, educand elevii in spiritul democratiei, tolerantei, intelegerii rolului institutiilor
statului si al societatii civile, contribuind la crearea de cetateni capabili sa se descurce in societatea in care
traiesc si sa fie expusi cat mai putin la indiferenta, intoleranta sau manipulare.
In al doilea rand, predarea istoriei ajuta si la dezvoltarea spiritului critic, a gandirii, a oratoriei, a respectului
fata de interlocutor, cu conditia ca predarea acesteia sa includa metode adecvate, si nu doar transmiterea de
informatii. Centrarea pe crearea de atitudini si transmiterea de valori (care sunt acum pe hartie in programe),
educarea profesorilor in spiritul acestor cerinte ar putea transforma istoria intr-o disciplina cu extrem de multe
valente.
2. O parte din manualele de istorie, da. Dar depinde foarte mult de profesor. El poate avea la clasa un manual
nemaipomenit, cu multe documente, exercitii de invatare activa, imagini, si sa continue (ceea ce se intampla de
fapt) sa predea aproape intreaga ora, dictandu-le elevilor, care in ora urmatoare reproduc ceea ce le-a spus
profesorul. Mai greu insa cu manualele de istoria romanilor, care inca mai pastreaza vechile clisee, atat in
temele alese, cat si in modalitatea de prezentare. Cred ca aici e si o inhibitie foarte mare. Nimeni nu a uitat cum
au fost pusi la zid autorii unui manual de istoria romanilor care nu respecta cliseele si stereotipurile.
3. Pe de o parte, stimuleaza responsabilitatea profesorului, care incearca sa aleaga cel mai bun manual. Pe de
alta parte, creeaza disconfort, mai ales profesorilor care isi pregatesc elevii pentru olimpiade si examene si care
trebuie sa treaca in revista toate manualele, intrucat manualele de istorie difera prin informatia oferita. Un
manual cautat nu e neaparat cel ce usureaza cel mai mult invatarea, prin exercitii, harti, documente, imagini, ci
acela care ofera cele mai multe amanunte, ajutandu-i pe cei care merg la olimpiade si examene sa ia note cat
mai mari (ceea ce aduce profesorului nu doar laude, ci si punctaje pentru salarii sau gradatii de merit). Este
insa un pas important in marirea libertatii de miscare a profesorului. La fel si dreptul acestuia de a aloca un
numar de ore pentru fiecare tema. Din pacate, intelegerea istoriei doar ca transmitere de date si fapte, si mai
ales examenele concepute in acelasi mod, reduc din libertatea profesorului la clasa. In SUA profesorii au la
dispozitie un manual extrem de voluminos, cu toate temele mari ale istoriei, dar el isi alege ce teme sa faca.
Bineinteles, cate date si evenimente stiu elevii e mai putin important decat folosirea acestora ca pretext pentru
dezvoltarea anumitor abilitati, atitudini, valori.
4. Da, pluralismul exista, dar e limitat la un numar de manuale aprobate de minister, ceea ce da mereu nastere
la suspiciuni. Cine afla de selectia pentru manuale si cand? Cum de nevestele de inspectori, prietenii sau altii
care au acces la informatii sunt mereu autori de manuale? Oricum ar fi insa, cu poticneli si suspiciuni,
manualele alternative sunt binevenite. Ultimele manuale aparute sunt mult mai bine concepute decat primele.
Din pacate, ele sufera in continuare de exces de informatii si sunt dificile pentru elevi, fiind mai curand
manuale pentru profesori, care incearca sa le faca accesibile elevilor. Pana cand nu se va schimba viziunea
asupra rolului disciplinei istoriei in formarea elevilor si nu vor fi educati profesorii in spiritul predarii acestei
discipline, pentru formarea de cetateni, si nu de enciclopedii, oricate manuale alternative ar fi, lucrurile nu se
vor schimba.
MIHAI MANEA, Colegiul National “Mihai Viteazul”, Bucuresti
Imaginea manualului ca “Biblie a profesorului” trebuie sa dispara
1. Astazi, în Romania, toata lumea se pricepe si da verdicte în domeniul predarii istoriei. Este desigur o
mostenire funesta a perioadei anilor 1990-1992, cand se picura veninul prin urechile oamenilor si cand
dezinformarea privind probleme fundamentale ale istoriei, precum: monarhia, partidele politice din Romania
interbelica sau directia de dezvoltare a Romaniei în ultimii 45 ani, si altele, facea ravagii.
Transformarile petrecute dupa 1989 au modificat si statutul istoriei ca disciplina de învatamant. Obiectivul
fundamental a constat în reconsiderarea rolului istoriei în cadrul planului de învatamant si dezideologizarea sa.
S-au depus numeroase eforturi pentru ca istoria sa redevina o disciplina cu adevarat stiintifica, iar istoria
nefalsificata, inclusiv cea recenta sau cea a personalitatilor istorice, a început sa transpara tot mai clar la ore
sau din paginile manualelor.
Si totusi, la trecerea a 15 ani de la evenimentele din 1989, lucrurile în domeniul predarii istoriei nu par însa a fi
deloc simple si clare. Istoria ca disciplina de învatamant continua sa se afle, într-o forma sau alta, sub influenta
politicului. In atari conditii, în anii din urma s-au elaborat diverse scenarii privind studiul istoriei pe clase si
cicluri de învatamant. Astazi, discutiile despre ce tip de istorie trebuie studiat preponderent la clasa sunt din ce
în ce mai insistente. Desi în prezent functioneaza o structura de tip modern a predarii istoriei, absolut
perfectibila, dar cu trimitere evidenta la cele mai noi orientari în domeniul educatiei istorice pe plan european -
o istorie nationala integrata în context european -, exista înca voci care sustin ca aceasta abordare trebuie
înlocuita si ar trebui sa domine studiul istoriei nationale, pe cand cea universala sa aiba un statut cu totul
secundar. Cu o usurinta absolut dezarmanta, deseori se trece peste ideile extrem de interesante si generoase ale
Recomandarilor Consiliului Europei nr. 1283/1996 privind istoria si predarea istoriei în Europa si nr.15/2001
privind predarea istoriei în Europa în secolul XXI, la care Romania, în calitate de stat membru al forului
european, a subscris si în care se sugereaza ca predarea istoriei nationale sa se desfasoare într-un cadru general
european. Multi dintre adversarii actualei abordari a studiului istoriei în învatamantul preuniversitar sustin ca
aceasta nenoroceste generatii întregi de elevi, care nu vor mai putea beneficia de unul din cele mai importante
obiective ale studiului istoriei, si anume cultivarea valorilor patriotismului national.
Ne întrebam cat de multa atentie acorda profesorii de istorie în prezent acestei probleme, absolut cruciala.
Aceasta mai ales ca o dezbatere stiintifica si competenta, fara accente nationaliste, pe tema educatiei patriotice
se impune cu necesitate, deoarece a pune problema în cadrul dinainte de 1989 înseamna clar sa deschidem
calea catre abordari foarte apropiate de nationalismul ieftin si de parada.
2. Regimul comunist a abandonat sistemul mai multor manuale de istorie pentru ciclul gimnazial si liceal ale
caror autori reprezentau nume de rezonanta în stiinta istorica romaneasca din perioada interbelica, precum:
Nicolae Iorga, Ioan Lupas, Petre P. Panaitescu si multi altii. Astfel, s-a impus manualul unic, în general,
redactat de cadre didactice universitare, uneori cu concursul unor colegi profesori din învatamantul
preuniversitar.
Dupa 1989, în Romania s-au elaborat numeroase manuale de istorie, mai întai unice, care au fost blamate, desi
nu aveau decat menirea de a acoperi, strict pentru moment, un gol, care urma sa fie umplut de noile manuale si
dupa 1997-1999, de cele optionale, dar profesorii de istorie, cei mai multi dintre autori, si universitarii nu sunt
mereu consecventi principiului dupa care istoria, ca obiect de studiu în scoala, nu constituie apanajul exclusiv
al istoricului specialist, al dascalului, al autorului de manuale sau al editorului. Politicienii, minoritatile etnice
si lingvistice, precum si unii dintre parintii elevilor considera ca au dreptul sa încerce sa influenteze continutul
curriculumului de istorie si modul în care este predata istoria mult mai mult decat ar face-o în privinta
curriculumului de matematica sau geografie. Din acest punct de vedere, manualele de istorie sunt considerate
ca proprietatea tuturor.
Credem ca actualele manuale de istorie din Romania, desi reprezinta importante realizari pe plan didactic, nu
s-au rupt total de vechile stereotipuri, precum: noi suntem cei mai viteji, noi i-am înfrant de numeroase ori pe
otomani, nu prea au existat tensiuni în Romania secolelor XIX-XX, noi si... ceilalti, noi barbatii si mult mai
putin femeile...
3. Manualele optionale introduse în 1997-1999 au constituit un soc pentru dascalii de istorie. Romania s-a
numarat printre statele europene in care a avut loc un scandal al manualelor de istorie, unde s-a cerut, de la
tribuna Parlamentului, arderea unui manual de istorie. Cauzele au fost multiple si s-au datorat fie necunoasterii,
fie exagerarii unora dintre aspectele istoriei, fie conservatorismului acelora chemati sa transpuna în practica, la
clasa, demersul propus. Trebuie luata in considerare si lipsa de informare sau graba cu care s-au aplicat unele
prevederi ale reformei educationale, amestecul în discutii al diletantilor, pe motivul, repetat pana la saturatie,
ca istoria este un bun national.
Manualul optional, daca îndeplineste cateva conditii importante - este redactat într-un timp rezonabil, este
pilotat în scoala, este ales de catre profesori în deplina cunostinta de cauza, si nu la repezeala, cum se mai
întampla în prezent, s.a.m.d. -, poate contribui masiv la modificarea demersului profesorului la clasa. Astfel, se
pot crea conditiile necesare pentru ca imaginea manualului ca “Biblie a profesorului” sa dispara. Manualul
optional poate oferi ocazia unei abordari a istoriei de pe pozitiile multiperspectivitatii, sa ofere elevului
libertatea de a-si folosi în mod liber abilitatile de gandire critica, sa determine transformarea rolului
profesorului dintr-un transmitator pasiv de informatii într-un coordonator si mijlocitor al unei reale dezbateri
de idei în clasa. Acesta depinde însa în mare masura de iscusinta, dedicarea, de modul în care profesorul
priveste actul de predare-învatare.
4. Ca sa putem da un raspuns la aceasta întrebare, ar trebui mai întai sa putem întelege cum se nasc manualele
optionale. Procedura este destul de complicata, mai ales avand în vedere cativa factori care de la început
viciaza întregul ciclu de viata al manualului optional, si anume: 1) timpul foarte scurt în care se cere elaborarea
unui manual: în statele occidentale ale Europei - un an; în Romania - de la cateva saptamani, pana la o luna, 2)
manualul optional nu se poate practic pilota în scoala, timpul fiind prea scurt, 3) criterul licitatiei organizate de
catre Ministerul Educatiei si Cercetarii înclina enorm balanta catre pret, si nu catre calitatea stiintifica, 4)
promovarea de catre unele edituri a unor preturi de dumping, pentru a fi sigure ca pot forta adjudecarea
licitatiei, 5) modalitatea de alegere a unui manual optional de catre dascali.
Manualele optionale sunt elaborate pe baza unei programe unice, realizata de catre un grup de lucru si apoi
avizata de catre Comisia Nationala de Istorie si, în final, de catre Ministerul Educatiei si Cercetarii. Desi
subiectele sunt comune, diferentele privind abordarea, practic, se refera mai ales la aspectele metodologice si
mai putin la continutul stiintific. Exista diferente de datare, de apreciere a rolului unei personalitati, de
evaluare a continutului unor documente istorice. De aceea, mi se pare ca este mai mult vorba de o diversitate
formala, caci principiul pluralismului reprezinta înca un deziderat de urmat de catre autorii de manuale
optionale din Romania.
Ancheta realizata de Florin Turcanu si Armand Gosu
TAGS :

Exemplu de stereotip si discriminare de gen din istorie

Unul dintre cele mai importante argumente in favoarea

restrictionarii participarii femeilor la luarea deciziilor in societate si
la accesul la diferite profesii a fost cel care indica creierul baietilor
ca fiind mai mare decat cel al fetelor.

Iata un exemplu al modului in care acest argument a fost folosit in

legatura cu problematica acordarii dreptului de vot femeilor: ”Daca in
treacat vom deschide aici chestiunea emanciparii femeii, noi observam
atat numai, ca ideea, cu toata frumusetea ei teoretica, in starea de azi a
lucrurilor, este precipitata si cam nerealizabila. Cum am putea in adevar
sa incredintam soarta popoarelor pe mana unor fiinte a caror capacitate
craniana e cu 10 la suta mai mica? Abia ajung astazi creierii cei mai
dezvoltati pentru a putea conduce o natiune pe calea progresului si a
prosperitatii materiale.” (discurs public Titu Maiorescu, la conferinta de
la Ateneu, despre ”Darvinismul in progresul intelectual”, publicat in
Romania Libera din 5 mai 1882, redat de catre Stefania Mihailescu in
publicatia ”Emanciparea femeii romane”, Editura Ecumenica, 2001)

Studiile arata ca diferentele exista, insa este vorba doar despre

diferente de cantitate si nu de calitate, diferente care
sunt explicabile prin faptul ca, in general, barbatii sunt mai inalti si
cantaresc mai mult decat femeile, atat la nastere, cat si la
maturitate . (Lise Eliot, Creier roz, creier bleu. Diferente de gen la
copii si adulti, Editura Trei, 2011)
Stereotipuri si preudecati

PREJUDECĂŢI ŞI STEREOTIPURI
Adăugat de Cofaru Ramona M..., Dum, 07/08/2012 - 15:02

Numele şi prenumele cursantului: Cofaru Ramona - Mihaela

Specializarea: Geografie
Modulul B
Disciplina: Inteligenţă şi instruire diferenţiată

REFERAT

TEMA: PREJUDECĂŢI ŞI STEREOTIPURI

Formarea stereotipurilor la copii începe să prindă contur încă de mici. Diferenţele din societatea în care trăim sunt
multiple. Ele pornesc de la vârstă, religie, aspect fizic, abilităţi mentale, orientare sexuală, venituri, statut social şi lista
poate continua.
Stereotipul este strâns legat de prejudecată şi discriminare. Stereotipurile sunt de fapt idei preconcepute. Ele
reprezintă o opinie fixă pe care cineva şi-o formează despre ceva sau altcineva fără a cunoşte suficient de multe
lucruri despre el. Aceste idei formate sunt nedrepte şi nejustificate şi sunt construite dintr-o eroare de cunoaştere şi
dintr-o generalizare care apare cu privire la ele.
Oricât de tolerant ai încerca să creşti un copil, el se va lovi la un moment dat de astfel de prejudecăţi pe masură ce le
va experimenta. În faţa unora va opune rezistenţă, însă în faţa altora va ceda fără să-şi dea seama sau pentru că se
lasă influenţat. Iată care sunt mediile din care învaţă copiii cele mai frecvente prejudecăţi:

• de la televizor;
• din jocuri video;
• de pe internet;
• de la şcoala;
• din familie;
• din reclame;
• din cărţi etc.

Experţii în dezvoltarea copiilor au studiat îndelung cum funcţionează şi ce determină procesul prin care un copil
respinge alt copil. În loc sa vada acest lucru din punct de vedere comportamental sau social, ei au luat în calcul
motivele de gen, rasă sau etnie pentru care sunt daţi la o parte.
Copiii devin conştienţi de apartenenţa la un grup cam în perioada preşcolară. Abia atunci ei încep să îşi dea seama
cum funcţionează un grup, care sunt regulile şi faptul că ei fac parte din el.
Iniţial, copiii încep să devina conştienţi de gen şi să îşi stabilească identitatea sexuală. Ei reuşesc astfel să facă
diferenţa dintre femei şi bărbaţi. Apoi, preşcolarii reuşesc să înţeleagă că oamenii au culori de piele diferite, dar nu
folosesc acest lucru pentru a-i clasifica în funcţie de activităţi şi interese. Dacă întrebi un astfel de copil "ce le place
copiilor de culoare albă?", el nu va fi în stare să răspundă.
Stereotipurile de rasa şi etnie încep să se formeze la copii în primii ani de şcoala. Pe masură ce înaintează în vârstă,
încep să formeze stereotipuri culturale. Ei învaţă cum funcţionează dinamica grupurilor şi se folosesc de astfel de
bariere pentru a crea motive de excludere din grup. De exemplu, îi poţi auzi spunând "el nu poate face parte din
grupul nostru de prieteni pentru că nu îi place ceea ce ne place nouă".
Copiii nu se nasc cu stereotipii şi nici nu le învaţă ca şi cum ar învăţa o poezie. Ele se nasc din interacţiunea lor cu
oamenii.
Prejudecata reprezintă dimensiunea afectivă asociată stereotipului. Stereotipurile sunt de fapt idei preconcepute. Ele
reprezintă o opinie fixă pe care cineva şi-o formează despre ceva sau altcineva fără a cunoaşte suficient de multe
lucruri despre el. Aceste idei formate sunt nedrepte şi nejustificate şi sunt construite dintr-o eroare de cunoaştere şi
dintr-o generalizare care apare cu privire la ele.Prejudecata conduce la ură, ura induce radicalism exprimat prin
cuvinte si radicalismul cuvintelor duce la radicalismul faptelor.
Voltaire susţine ca "Prejudecata este opinie fara judecată", ea este formată fără o cunoaştere reală despre o
persoană sau un grup de oameni. Prejudecăţile implică stereotipuri, care reprezintă generalizarea unor aspecte
individuale la un întreg grup.
Discriminarea este acţiunea indusă de prejudecăţi şi înseamnă tratarea inegală a indivizilor sau grupurilor în raport
de apartenenţa etnică, religioasă, clasă socială, sex, infăţişare si altele. Aceasta la rândul ei înseamnă o sursă
importantă de conflicte în lume: (Holocaustul, genociduri si conflicte etnice violente)

Prejudecăţile se clasifică în funcţie de categoria socială faţă de care apar:

-sexism – prejudecăţi legate de gen,
-xenofobie – teama faţă de străini,
-rasism – prejudecăţi legate de alte rase.

Deseori existenţa unor stereotipuri negative si prejudecăţi cu privire la un grup social conduce la dezvoltarea de
comportamente discriminative faţă de acesta la nivel social. Folosirea unei “etichete” în absenţa cunoaşterii
persoanei prin generalizarea rapidă a unor experienţe individuale sau de grup punctuale specifice la nivelul tuturor
reprezentanţilor grupului sau culturii respective stau de obicei la baza dezvoltării unor seturi de comportamente care
marginalizează, exclud sau discriminează categoria căreia i se adresează cu efecte negative asupra imaginii
acesteia în timp.
Discriminarea rasială reprezintă tratamentul inegal la care este supus un grup de populaţie numai pe motivul
posedării unor caracteristici fizice sau de alta natură, definite din punct de vedere social ca desemnând o anumita
rasă. Rasisimul este sistemul determinist de credinţe aflate in spatele discriminării rasiale, asociind aceste
caracteristici cu anumite trasături fizice, psihologice sau sociale valorizate negativ.Rasismul si practicile rasiale există
în fiecare colţ al lumii. Actele rasiale variază de la limbaj ofensiv până la violenţă şi crimă. Nici un grup rasial sau
etnic nu este ferit de aceste acte. Rasismul este atât de puternic cât sunt şi promotorii si practicanţii lui si educând
generaţia următoare, este metoda cea mai eficientă de a reduce numărul acestora.
Marginalizarea este proces prin care unui grup sau individ ii este interzis accesul la pozitii importante si simboluri ale
puterii economice, religioase sau politice in cadrul unei societati
Articolul 1.1 al Convenţiei Internaţionale de eliminare a tuturor formelor de discriminare (1965), defineşte
discriminarea rasială ca orice distincţie, exclusie, restricţie sau preferinţe bazate pe rasă sau culoare, etnie care are
scopul sau efectul de a anula sau împiedica beneficiul sau exercitarea pe considerentul egalităţii a drepturilor omului
si a libertaţilor fundamentale în viaţa politică, economică, socială, culturală sau orice alt nivel al vieţii publice.
Categorii de comportament rasial :
- atac fizic sau hărţuire
- abuz verbal
- propagandă rasistă
- incitarea altora la comportament rasist
- refuzul de a coopera cu alte persoane din cauza etniei, religiei sau a limbii
- rasism instituţional

Exemple de comportament rasial in contextul unui mediu public :

- povestirea bancurilor etnice
- refuzul de a lucra cu persoane dintr-o altă etnie
- refuzul de a sta lânga o persoana de altă etnie
 - glume pe seama accentului sau numelui persoanelor sau aspectului fizic
- refuzul de a comunica cu cei de altă etnie
- de a interzice folosirea limbii materne in public
- excluderea colegilor din grupuri sociale din cauza etniei acestora
- a forţa persoane de a participa la activitaăţi care vin in conflict cu religia lor
- promovarea unor publicaţii oponente unor grupuri etnice sau culturale
- a face prezumţii legate de abilităţile sau preferinţele persoanelor în funcţie de apartenenţa culturala a acestora
- comportament de intimidare faţă de persoane de alte etnii sau culturi

Toate aceste comportamente pot fi considerate de mulţi ca inofensive, dar contextul în care se întamplă poate
determina un caracter discriminator şi chiar rasist.
Toti putem contribui la lupta împotriva intoleranţei, importantă este propria decizie de a acţiona si de ai încuraja si pe
alţii să ne urmeze.Primul pas ar fi să recunoaştem ca toţi suntem de fapt captivii propriilor noastre experienţe. Poate
nu vom putea elimina niciodată prejudecăţile dar putem să le recunoaştem şi să ne controlăm impulsurile faţă de
ceilalţi. Aceasta poate duce la eliminarea treptată a prejudecăţilor.Lupta împotriva intoleranţei este un angajament
într-un proces îndelungat de influenţare a atitudinii oamenilor si de creare a unei culturi în care intoleranţa nu este
tolerată.
Nu putem să fim pasivi împotriva rasismului.Trebuie să ducem o luptă continuă pentru a trăi într-o ţară unde nimeni
nu are dorinţa de a discrimina.Din păcate in Romania unde discriminarea este prin lege interzisă, la fiecare pas se
aud comentarii de genul :
"Nu sunt rasist, deoarece nu am nimic împotriva maghiarilor, daca urmează regulile noastre. De fapt unii dintre
prietenii mei sunt maghiari.."
Reducerea prejudecăţilor existente in societatea noastră trebuie sa fie scopul fiecăruia dintre noi.Pentru aceasta
trebuie să aplicăm anumite reguli:
-admite că ţi-ai format păreri eronate despre alţii
-confruntă fară a te autoacuza stereotipiile pe care le- ai învăţat
-adună informaţii pentru a dezminţi fiecare gând prejudicios
-măreşte gradul de contact cu cei care aparţin grupului către care ai acumulat stereotipii
-află ce părere au alte grupuri faţă de grupul tău de identitate
In concluzie, fiinţele umane pot să difere prin vârstă, rasă, naţionalitate, religie, dar cu toţii avem ceva în comun -
dreptul de a trăi în demnitate ca fiinţe umane.Trebuie să promovăm acţiuni împotriva violentei, abuzului, ignoranţei si
urii. Sunt fundamentale pentru libertate, justiţie şi pace. Trebuie să ni le asumăm ca să trăim într-o lume în care
discriminarea nu este motivată.
Modificarea stereotipurilor si a prejudecatilor se poate realiza prin:
- evidenţierea unor reprezentanti ai grupului cu privire la care identificăm existenţa unor stereotipuri, care infirma
stereotipul
- oferirea unei cantităţi semnificative de informaţii cu privire la acel grup – privind toate valorile si normele specifice
acestuia si a membrilor acestuia;
- motivarea indivizilor în sensul înţelegerii corecte a grupului cu care doreşte să comunice;
- implicarea în activităţi în vederea atingerii unor scopuri comune
- identificarea propriilor noastre stereotipuri si prejudecăţi este esenţială în realizarea unei comunicări autentice pe
termen lung între diferite grupuri culturale. De asemenea constituie primul pas spre deschiderea către celalalt şi
dezvoltarea unor noi perspective asupra grupurilor culturale cu care interacţionăm.
Fiecare din noi etichetăm sau avem anumite stereotipuri la un moment dat.Ele ne pot împiedica să vedem realitatea
aşa cum este ea.

 Cofaru Ramona Mihaela: blog

 Autentifică-te pentru a adăuga sau vizualiza comentarii



Căutare

Noutăţi
08/28/2013
Comunicat de presă. Târgoviște, august 2013
12/15/2012
Comunicat de presă. Târgoviște, decembrie 2012
09/26/2012
Structura an şcolar 2012-2013
02/24/2012
Comunicat de presă. Târgoviște, februarie 2012
01/13/2012
Conferinţa Naţională „Educaţie şi dezvoltare profesională”

 1

 2

 ›

 »

autentificare
Autentificare
>> Ai uitat parola?
>> Cont nou?

Evenimente care s-au intamplat pe 06

Ianuarie:
 1412 - S-a nascut Ioana d'Arc, eroina nationala a Frantei, sanctificata in 1920
 1540 – Regele Angliei, Henric al VIII-lea, se c?s?tore?te cu Anne de Cleves, ce-a de-a patra
sa so?ie
 1822 - S-a nascut arheologul Heinrich Schliemann; incercand sa identifice locurile evocate in
epopeile homerice, Schliemann a descoperit Cetatea Troiei si tezaurul atribuit regelui Priam
(m.26.12.1890)
 1919 - A murit omul politic si scriitorul american Theodore Roosevelt, presedinte al SUA in
perioada 1901-1909 (n.27.10.1858)
 1950 - Prin Decretul nr.6/6.01.1950, promulgat de Prezidiul MAN, la 13.01.1950, se hotara
infiintarea coloniilor (lagarelor) de munca. Lagarele isi incep activitatea la 14.01.1950. Intre
1950-1954, au fost internate in lagarele de munca 22077 de persoane.
 1990 - Reinfiintarea ofi


 ciala a Partidului National Liberal

 Литература
1. Липпман У. Общественное мнение /пер. с англ. Т.В.Барчунова, под ред. К. А.Левинсон,
К.В. Петренко. М.: Институт Фонда «Общественное мнение», 2004.
2. Allport, Gordon W.: Die Natur des Vorurteils, Kiepenheuer & Witsch, 1971.
3. Gomolla, M./ Radtke, F-O. : Institutionelle Diskriminierung. Die Herstellung ethischer
Differenz in der Schule; Opladen, 2005.
4. Horkheimer M. / Über das Vorurteil. - Köln [u.a.] : Westdt. Verl., 1963.
5. Horkheimer M./Autoritärer Staat. Die Juden und Europa [u.a.]. Aufsätze 1939 -1941 / Max
Horkheimer. - Amsterdam: de Munter, 1967.
6. Jeschek W./ Ausbildung junger Ausländer in Deutschland: Rückschritte bei der
Berufsausbildung, In: Wochenbericht des DIW Berlin. 27, 2002.
7. Laubach H./"Erste Ergebnisse der JMD-Statistik für den Zeitraum 1. Januar – 31. Dezember
2003", BAG KJS, Düsseldorf, 23.07.2004, die Ergebnisse der 1. Statistik der
"Jugendmigrationsdienste" (JMD) in katholischer Trägerschaft für den Berichtszeitraum 1.
Januar – 31. Dezember 2003.
8. Marcuse H/ Schriften in 9 Bänden, ZuKlampen Verlag, Lüneburg 2004.
9. Mitscherlich A./ Toleranz - Überprüfung eines Begriffs; 1974.
10. Mitscherlich A./ Massenpsychologie ohne Ressentiment – Sozialpsychologische
Betrachtungen, 1972.
11. Schuch J./ Beitrag zur Jugendamtsleitertagung in Baden-Württemberg vom 13./14. März 2003
in Herrenberg-Gültstein.
12. www.wikipedia.ru
13. www.wikipedia.de