Traian DORZ

DIN PRAGUL VEŞNICIEI

1
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale
DORZ, TRAIAN
Din pragul veşniciei / Traian Dorz - Sibiu:
Oastea Domnului, 1999
390 p.; 24 cm.
ISBN 973-96866-9-9
821.135.1-1 Oastea Domnului

© Copyright 1999
Toate drepturile sunt rezervate
Editurii «Oastea Domnului» – Sibiu
str. Ch. Darwin, 11; tel 069/21.66.77
ISBN 973-96866-9-9

2
 Traian DORZ

Editura «OASTEA DOMNULUI» – Sibiu

1999

3
4
 CÂTEVA CUVINTE...

Glasuri ale amintirilor din anii luminoşi ai copilăriei, glasuri

de colind românesc şi cântece de leagăn, glasuri de durere
adâncă din funduri de temniţă, glasuri de rugă fierbinte în
aşteptarea jertfei izbăvitoare, toate se strâng şi răsună cu putere
în poezia lui Traian Dorz, topite şi transfigurate în focul credinţei
arzătoare, al nădejdii şi dragostei de Dumnezeu.
Cu o simplitate de suflet copilăresc, dar şi de martir,
cuvântul se rosteşte curat şi blând în lumina cerească a
aşteptării însetate a mântuirii, a întâlnirii faţă la faţă cu
milostivul Domn Iisus. Şi tocmai această simplitate a unui
însetat de absolut dă versului lui Dorz puterea de a emoţiona
deopotrivă sufletele oamenilor de rând şi pe cele ale
intelectualilor credincioşi. Forţa mesajului săi duhovnicesc
depăşeşte valoarea expresiei estetice, aşezându-l pe acest
împătimit al credinţei în rândul poeţilor religioşi trecuţi prin
cumplita gheenă a închisorilor din anii negri ai ateismului
comunist, după Vasile Voiculescu, Nichifor Crainic, Radu Gyr şi
ceilalţi care au înălţat, asemenea lui, de după gratii, ruga lor
către Domnul Izbăvitorul.

Zoe Dumitrescu Buşulenga

5
 Cântări luptătoare

Eu n-am vrut să scriu versuri, poeme şi

cântări
ce gâdilă urechea şi inima o-nmoaie,
ci-am vrut să rup zăvoare, am vrut să
sparg cărări
spre cer şi libertate, din iad şi din
noroaie.

Am vrut să-mbrac oştire cu număr

nesfârşit
din fiecare carte să-mi plece o coloană
de luptători cu suflet şi braţ nebiruit
pornind să spargă încă o linie duşmană.

Din orice gând să-mi iasă o sabie ţintind

în cuib viclean de şarpe, în inimă de
iudă
şi-n mână de satană ce umblă uneltind
să fure munca celui ce plânge şi asudă.

N-am vrut să strig cuvinte, ci-am vrut să

trag săgeţi
puternice şi multe cu negreşită ţintă
am vrut să sun alarme, am vrut să rup

6
peceţi
am vrut să-mpiedic răul să fure şi să
mintă.

Cântarea-i numai forma sub care-mi ies

plecând
ostaşii-acestei lupte de-un suflet şi-o
credinţă
ce oricâţi sunt, să meargă coloane, rând
pe rând,
să lupte-n orice parte spre-aceeaşi
biruinţă.
...O, dragi cântări a mele, plecaţi cum
v-am dorit
în linii largi de luptă pe-ntins din zare-n
zare
şi nu mai staţi din drumul viteaz şi
strălucit
decât când o să sune Cereasca
Încetare.

Luptaţi să nu ajungeţi în mână la

vrăjmaş
şi-ajunse, nu-i daţi sprijin în lupta lui
vicleană,
păstraţi-vă şi scutul şi spada de ostaş
nălţând Solia Sfântă şi-n tabăra
duşmană.

Plecaţi-mi, rânduri sfinte, mai multe an

cu an,

7
 mai îndrăzneţ, mai sigur, mai ager în
mişcare
cu fiece săgeată să-nfrângeţi un
duşman.
– Aşa să vă găsească Hristos pe
fiecare!

8
9
Din «Cântările Dintâi»

Octombrie
În lacrimi dese şi mărunte
al toamnei cer jeleşte iar…
Plâng codrii galbeni de durere
sub biciul crudului Brumar.

Pe-o cruce cu Iisus în cuie

doi stropi de ploaie s-au oprit,
ca două boabe mari de lacrimi
în ochi la Sfântul Răstignit.

Privesc... şi-un gând mă înfioară:

în lumea de „creştini“ şi az’
Tu tot pe Cruce eşti, Iisuse,
şi tot cu lacrimi pe obraz.

O, Doamne, când să vină-o toamnă

să nu mai plângă ceru-amar,
să nu mai plângă ochii Crucii
să cânte numai –
şi Brumar?...

10
 Am fost o harfă
Am fost o harfă plângătoare
ce-am prins în faptul unei seri
pe-a mele strune-ncepătoare
să plâng lumeştile dureri.

Dar într-o dulce primăvară

prin luna crinilor culeşi
când pe cărări ningea comoară
cu floare albă din cireşi,

o Mână s-a atins de strune

şi-n pacea liniştii din lunci
un cântec nou a prins să-mi sune
cum nu cântasem pân-atunci.

Ce blând m-a legănat întruna

al melodiei sfânt ecou,
când îmi cânta voioasă struna
preafericitul cântec nou...

Din clipa cea de mângâiere

în mai mulţi spini am stat şi-apoi,
dar n-am mai plâns de-a mea durere
şi nici de-aceste mici nevoi.

Ci-n bucurie şi-n furtună

cu inima şi ochii-n Sus
am scos înfiorat din strună
cântări şi psalmi
pentru Iisus.

o Mână s-a atins de strune

şi-n pacea liniştii din lunci
un cântec nou a prins să-mi sune
cum nu cântasem pân-atunci.

Ce blând m-a legănat întruna

al melodiei sfânt ecou,
când îmi cânta voioasă struna
preafericitul

11
Cânta o pasăre măiastră

Cânta o pasăre măiastră

de Golgota duios cânta
de Taina Cerului, sihastră
de pacea şi iertarea noastră
atât de limpede cânta,
că doina dulce şi măiastră
din glasul ei mă fermeca.

Din calea mea pierdută-n lume

o clipă m-am oprit s-ascult
şi nu mai ştiu ce-a fost anume,
părea că-s numai eu pe lume
aşa mă fermeca de mult;
uitasem unde sunt şi cum e
şi nu mă săturam s-ascult.

Duiosul viers pe nesimţite

am început să-l cânt şi eu
prin sfâşierile cumplite
un râu de lacrimi neoprite
în viersuri eu m-am frânt mereu,
cântarea Jertfei Preaiubite
m-a întâlnit cu Dumnezeu.

Cu cântul păsării măiestre

şi astăzi întristarea-mi strâng
când vântu-mi cântă la ferestre
şi-mi spune-a Golgotei poveste
în viers bucăţi de suflet frâng.
Prin doina Păsării măiestre
mă rog adânc,
şi cânt,
şi plâng...

12
O, Doina Golgotei, cum plânge
în tine cântecul preasfânt!
De-o dragoste scăldată-n sânge
de Sânul cel străpuns ce strânge
iertat, norodul Său cel sfânt!
– Te cânt cu cât mai mult voi plânge
şi plâng cu cât mai mult te cânt.

13
 Preasfinte Duh
Preasfinte Duh de viaţă darnic,
Preasfinte-mpărţitor de har,
în faţa Ta îngenunchează
a noastră mulţumire iar.

O, Tu ai dat vieţii noastre

botezul minunat de foc
ce-a cununat în noi durerea
cu fericirea la un loc.

O, Tu ne-ai răsărit în suflet

lumina altei noi vieţi
descoperindu-ne atâtea
necunoscute frumuseţi.

În inimi ne-ai aprins statornic

înflăcăratele trăiri
ca să-Ţi putem aduce jertfa
deplinei noastre dăruiri.

Făcut-ai sufletele noastre

potir de aur minunat
şi darnic le-ai umplut adâncul
cu Harul Tău nemăsurat.

Dezvăluitu-ne-ai frumseţea
Cerescului Ierusalim,
părtaşi la dulcea-i fericire
chiar de pe-acum ne faci să fim.

În faţa Ta întreaga noastră

recunoştinţă vine iar
şi-Ţi mulţumim... o, slavă Ţie
Preasfinte-mpărţitor de har.

14
Apostoli binecuvântaţi
Ce sfântă e chemarea voastră,
apostoli binecuvântaţi,
ce-n lutul slăbiciunii voastre
comoara harului purtaţi.

Ce sfânt e rodul zbuciumatei

şi răbdătoarei voastre vieţi,
dispreţuirea voastră-ascunde
comori de-atât de mare preţ.

Ce-adâncă, ce sublimă-i taina

ce-n sufletele voastre-a pus
lumina cerului şi slujba
mărturisirii lui Iisus!

Sunteţi puţini şi slabi şi umili

şi-n lumea-ntreagă risipiţi,
dar Adevărul şi Iubirea
vă dau puteri să biruiţi.

Chemaţi popoarele la viaţă

şi pe Hristos li-L arătaţi.
Jertfiţi-vă! Se cere jertfă,
apostoli binecuvântaţi.

15
Din «Cântări Îndepărtate»

Te-am văzut plângând aseară

Te-am văzut plângând aseară,
Călător Streine,
lângă poarta cu zăvoară
Te-am văzut plângând aseară
cine Te-a lăsat afară,
cine?

Stând în ceaţa friguroasă

Singur pe cărare
plânsu-n gene-Ţi îngheţasă
stând în noaptea friguroasă
care nu Te-a dus în casă,
care?

Pe căi triste cu noroaie

ai rămas, Streine,
ploaia se vărsa şiroaie
pe căi triste cu noroaie
cine Te-a lăsat în ploaie,
cine?

Cine Te-a lăsat afară

Singur să tânjeşti,
care-i inima avară
care Te-a lăsat afară
şi-a-nchis uşa cu zăvoară?
– Tu eşti!

16
 Mormântul meu...
Mormântul meu cu ziduri negre
cu patru schelete de fier
cu şapte gratii ruginite
şi-un strop îndepărtat de cer,

mormântul meu, cu ce putere

ai răscolit viaţa mea!
Nu-i glas pe lume să-mi vorbească
cum mi-a vorbit tăcerea ta!

În vremea încercării tale

am cunoscut durerea ce-i,
ce mare-i harul rugăciunii
ce-adâncă e puterea ei.

În noaptea zbuciumării tale

aşa am suferit încât,
nu sunt străfunduri să măsoare
adâncu-n care-am coborât!

Dar nici nu-i culme însorită

şi stări să poată aduna
atâta strălucire câtă
mi-a luminat în noaptea ta.

N-aş fi ştiut că pot fi lacrimi

atât de-amare pe pământ,
nici cât de-adâncă-i deznădejdea
din lupta sufletului frânt.

Dar nici n-aş fi aflat ce-aproape

e Dumnezeu cu-adevărat
de-acel ce-L cheamă, ca acolo
când sufletul e-nmormântat!...

Mormântul meu, cu ce lumină

ai răscolit viaţa mea!
– Nu-i glas pe lume să-mi vorbească
cum mi-a vorbit tăcerea ta.

17
 O, strop de cer...
Când m-au închis trântind în urmă
cu zgomot uşa grea de fier,
în noaptea grea privea spre mine
pe-un strop de geam, un strop de cer!...

– O, strop de cer, în câte rânduri

spre tine mâinile-am întins
când sufletul zăcea-n durere
zdrobit, şi doborât, şi-nvins!

În câte rânduri către tine

s-a ridicat privirea mea
când întunericul acela
de nemaiîndurat părea!

De câte ori în stări supreme,

când mii de duhuri mă-nvingeau
legat
şi doborât
doar gândul
şi ochii a privi puteau!

O, strop de cer, cu ce putere

şi har mă-nviorai atunci,
ce linişte-mi dădeai în suflet
când trupul se căznea în munci!

O, strop de cer, tu-ai fost solia

Acelui Care m-a iubit
să ştiu, să simt
că chiar şi-acolo
El mi-a rămas nedespărţit.

Când te-am văzut, din prima clipă,

simţit-am recunoscător
că sunt aici, dar nu sunt singur, –
în Mâna Lui, nu-n mâna lor!

18
 Astăzi lângă mine
Astăzi lângă mine am aflat o frunză –
cine ştie oare pe-unde-a străbătut,
de-a putut prin ziduri, biata, să pătrunză
pân-aici la mine în mormântul mut!

– Sora mea iubită, sora mea de-afară,

ruptă ca şi mine de pe-un ram iubit,
spune-mi ce anume vânturi te luară
oare ce haină mână te-a răpit?

Te creşteau călduţe razele de soare

te-adormeau în zâmbet legănări de vânt,
ţi-nsoţea iubirea cor de surioare
– şi-astăzi stai cu mine
doi într-un mormânt!

Unde-ţi este ramul plin de surioare,

soarele cel dulce, vântul iubitor...
cântecul de-afară unde este oare?
– Ţi-a rămas doar plânsul şi-amintirea lor!

Sora mea iubită ce-ai venit de-afară,

ruptă ca şi mine dintr-un loc iubit,
nu-ţi mai plânge locul! –
Vine-o primăvară
când ne va renaşte mult mai fericit!

Răsări-va iarăşi soarele Iubirii

şi ne vom renaşte din acest mormânt,
eu în bucuria dulce-a înfrăţirii,
tu-ntr-un mugur dulce legănat de vânt!

19
 Noaptea în Gheenă
Ca umbra fioroasă a solului osândei
se lasă grea ’noptarea din zările pustii
cu noi torturi să roadă scheletele flămândei
mulţimi de viermi, ori oameni, înmormântaţi de vii.

S-a dus o zi...

ce bine când înc-o zi se duce,
sfârşeşte-un veac de foame, de chin şi de bătăi
şi vine noaptea, noaptea –
o, de-ar veni sub cruce
să nu mai vezi doar foame şi groază-n ochii tăi.

Baraca-i plină-plină... prin gropi şi prin noroaie

pe jos, n-au loc, grămadă-s cu sutele trântiţi
zac unii peste alţii murdari şi uzi – o claie
de putrede cadavre, de monştri-nvineţiţi!

De-ţi vine-n gând o clipă în pragul adormirii

trecuta zi, –
te zgudui şi-o izgoneşti avar!
Şi-n vis te roade-ntruna tortura-nchipuirii:
vezi pâini,
vezi mese-ntinse,
şi când să mânci… dispar!

Prin sârme urlă vântul cu ger şi cu zăpadă

vecinul nu mai geme,
nici tremură –
ciudat!
– Toţi sar când cade, lespezi, tavanul pe grămadă,
el nu tresare… doarme adânc
– s-a liberat!

Abia când se alină infernul gălăgiei,

abia atunci se-aude câţi gem şi cum tuşesc,
te înfiori privindu-i, ca-n spasmele-agoniei,
sunt oameni?
Dar n-au parcă, nimica omenesc.

20
Plantonul doar mai mişcă târându-şi prin unghere
o umbră uriaşă de schelet străveziu...
Cum trece parcă-i moartea ce numără-n tăcere
cinci sute de cadavre închise-ntr-un sicriu.

O, Doamne, azi de-aicea, vezi, nimeni nu mai poate

spre cer măcar să-şi nalţe nici gândul cel mai mic!
Coboară-Te-n adâncul acesta Tu şi-i scoate,
fă totul doar Tu singur, ei nu mai pot nimic!

21
 Sub adânc
Sub adânc de iarbă verde
zace-un uriaş sicriu...
Vin şi trec de-asupră-i paşii
râd nepăsători urmaşii,
pot să râdă!
– ei nu ştiu.

Sub o faţă liniştită

zace-un suflet ars de viu!
– cântă împrejuru-i alţii
bucuroşi, nevinovaţii,
pot să cânte
– ei nu ştiu!

Numai glasul mulţumirii

cheamă-n prea adânc pustiu...
Cine-ar trebui s-asculte
uită prea ades, de multe
pân-odată!...
– prea târziu.

22
 Se cerne...
Se cerne printre gratii zăpada viscolită
precum se cern pe tâmple şuviţele-argintii,
precum se cern pe suflet din viaţa răvăşită
regretul şi tristeţea supusei bucurii.
Trec anii rând pe rând etern
şi-n scurgerea-ncetinitoare
pe ochi, pe gând, pe vis se cern
tăceri de dus şi de uitare.

Suntem de veacuri parcă aici după zăbrele,

de ne-am uitat şi fiii şi mamele cum sunt,
de nu mai ştim cum este un liber cer cu stele,
de nu mai ştim de-i soare sau plouă pe pământ...
Suntem bătrâni, dar nu mai ştim
nici nu vedem la noi schimbarea,
spre locurile ce iubim
de mult am şi uitat cărarea...

La fel trec zi de muncă ori zi de sărbătoare

la fel trec luni, trec anii, de parcă mii s-au dus, –
când vom ieşi de-aicea, ah! cine ştie oare
ce vom mai fi din gândul ce zi de zi l-am pus?
Copiii noştri n-au avut
ca alţi copii copilărie...
şi fără vreme ne-au trecut,
cei dragi zdrobiţi, în veşnicie!

– Sus credinţa însă, fraţii mei de pâine!

pieptul încă-i tânăr chiar dacă-i slăbit,
– a fost şi mai rău IERI
mai bine-o fi MÂINE
nu-i nimic pe lume fără de sfârşit.
Mai vine-o zi când orice greu
şi orice lacrimi vor fi-uitate,
minunile lui Dumnezeu
vin însă-atât de neaşteptate.

23
 Răbdare
Răbdare, o, încă puţină răbdare!
– Sus ochii şi gândul şi braţul şi paşii,
Slăvita Cetate Cerească răsare
iar cea mai frumoasă şi sfântă intrare
e-aceea prin care te-nalţă vrăjmaşii.

Răbdare în chinuri şi-n lipsă răbdare,

în zbucium, în luptă şi-n dorul fierbinte!
– Pe faţa brăzdată de lacrimi amare
vor cerne lumină, răsfrângeri de soare
din Slava ce vine... priveşte nainte!

Răbdare-n viaţă şi-n moarte răbdare!

– Al tău e triumful din veacul ce vine,
când noaptea apune, când Ziua răsare...
nu moartea-i aceea, ci viaţă şi har e
răsplata răbdării-ndelungi şi senine!

Răbdare, o, încă puţină răbdare!

– Priveşte răsplata să birui suspinul
şi treci peste moarte cu-a vieţii cântare
răbdare, o, încă puţină răbdare
căci vine seninul, seninul, seninul!...

24
 Mai ţineţi
Mai ţineţi, mai ţineţi azi mâinile-ntinse
– acum şi mai grele sunt luptele-n vale –
să crească nădejdea oştirii ne-nvinse,
să biruie Steagul Credinţelor sale!

Mai ţineţi, mai ţineţi azi mâinile-ntinse

mai tare credinţa, mai caldă strigarea!
– E ceasul cel mare al luptei aprinse
priviţi, Ceru-i gata să-nceapă cântarea!

Mai ţineţi, mai ţineţi azi mâinile-ntinse

– e vremea când mai multă rugă se cere –
un ceas doar... şi-n urmă pe veci necuprinse
lumini străluci-vor Întâia-nviere.

Mai ţineţi, mai ţineţi azi mâinile-ntinse

– doar azi,
căci de mâine cânta-veţi întruna
când mâinile-acestea cu soare încinse
din Mâinile Slavei primi-vor cununa!

25
Zbori, dulce înger
Zbori, dulce înger al Nădejdii,
departe undeva spre-apus
şi intră-ntr-o căsuţă unde
stă cineva cu gândul dus...

Şopteşte-i cui aşteaptă-acolo

că vremea nu-i fără hotar,
că nu se roagă şi nu plânge
şi nu aşteaptă în zadar!...

26
 N-am să uit...

N-am să uit, Iisuse Doamne, niciodată

din ce greu prin ce minune m-ai scăpat,
n-am să uit iubirea Ta nemăsurată,
bunătatea Ta şi grija-Ţi minunată, –
c-am fost mort şi dintre morţi m-ai înviat!

N-am să uit cum când durerea era mare

şi-am strigat să nu mă laşi că nu mai pot,
n-am să uit cum mi-ai răspuns, cu ce-ndurare,
cum în noaptea cea mai neagră de-ntristare
mi-ai umplut de strălucire cerul tot...

N-am să uit cum ai răspuns Tu rugăciunii

când credeam că sunt mai singur şi uitat,
când cei dragi nu mai ştiau că sunt niciunii,
când tânjeam de dorul soarelui şi-al lunii
n-am să uit Iisuse Doamne niciodat’...

Cât aş vrea să-Ţi pot aduce-o mulţumire

mai curată decât roua de pe crin
şi să-Ţi cânt un dulce cântec de iubire,
revărsat în stări de har şi fericire,
din potirul sfânt al rugăciunii plin!

– Cât aş vrea să pot să-Ţi cânt ca altădată

când era senin-senin tot cerul meu,
până nu plânsesem încă niciodată
până n-aveam inima împovărată
– recunoscător eu Ţi-aş cânta mereu!

Dar acum când după ani de pătimire,

eu îmi reamintesc de bunătatea Ta
vreau să-Ţi cânt un cântec numai mulţumire,
dar, Iisuse, Te rog iartă că-n neştire
mă trezesc că-mi scaldă lacrimi faţa mea.

27
O, mai dă-mi, Iisuse Doamne-o primăvară
fără nori şi fără plâns şi fără chin
şi dă-mi glasul fericit de-odinioară
să-Ţi aduc întreaga inimii comoară
în potirul sfânt al rugăciunii plin.

Şi-acest cânt doresc să-Ţi fie-o mărturie

pentru toţi câţi vor mai suferi cândva
ca să creadă-n Tine, Doamne, cu tărie
şi să strige către Tine din urgie
ca să-Ţi cânte-apoi ca mine Slava Ta.

28
Totdeauna pe-a Domnului cale
Totdeauna pe-a Domnului cale
au fost lupte şi-au fost spini destui,
căci acei ce-au urmat voii Sale
trebuit-a să-I semene Lui!

N-a iubit lumea, nu, niciodată

pe-acei câţi I-au urmat Lui cu zel,
ci cu-o ură mereu ne-mpăcată
i-a primit pe pământ ca pe El.

Dar cu ochii-aţintiţi la răsplată

prin răbdarea Golgotei privind
n-au cârtit cei aleşi niciodată
ci-au trăi şi-au murit biruind.

Nu-i la fel pentru toţi încercarea

nici nu-i vremea la toţi într-un fel,
însă toţi, în vreun fel, au chemarea
la un preţ de dureri pentru El.

Cei ce fug, sau fricoşi la-ncercare,

L-au lăsat sau vândut pe Iisus,
ruşinaţi se vor pierde-n uitare
alungaţi de blestemul de Sus.

Tu fii tare că-n ziua-ncercării

e alegerea ta pentru har,
strălucit eşti în haina ocării
când te urci răbdător pe calvar!

Tu cătuşele-atunci le sărută,
rugător pentru cei ce le-au pus
că-n cereasca răbdare tăcută
semăna-vei atunci cu Iisus.

Iar prin moarte-nmiit vei culege

răsplătirea cerescului zel,
căci mereu astfel Domnu-Şi alege
pe-acei ce-mpărăţi-vor cu El.

29
 O, om!...

O, om!... ce mari răspunderi ai

de tot ce faci pe lume!
– De tot ce pui în scris sau grai,
de pilda ce la alţii-o dai,
căci ea mereu spre iad sau rai
pe mulţi o să-i îndrume!

Ce grijă trebuie să pui

în viaţa ta, în toată,
căci gândul care-l scrii sau spui
s-a dus... şi-n veci nu-l mai adui,
dar vei culege roada lui
ori viu, ori mort odată.

Ai spus o vorbă! – vorba ta,

mergând din gură-n gură
va veseli sau va-ntrista,
va curăţi sau va-ntina,
rodind sămânţa pusă-n ea
de dragoste sau ură.

Scrii un cuvânt! – cuvântul scris

e-un leac sau e-o otravă!
Tu vei muri, dar tot ce-ai zis
rămâne-n urmă-un drum deschis
înspre Infern sau Paradis
spre-ocară sau spre slavă.

Spui o cântare! – viersul tău

rămâne după tine
îndemn spre bine sau spre rău,
spre curăţie sau desfrâu,
lăsând în inimi rodul său
de har sau de ruşine!

30
Arăţi o cale! – calea ta
în urma ta nu piere.
E calea bună sau e rea
va prăbuşi sau va nălţa,
vor merge suflete pe ea
spre rai sau spre durere.

Trăieşti o viaţă – viaţa ta

e una, numai una,
oricum ar fi tu nu uita
cum ţi-o trăieşti vei câştiga
ori fericirea-n veci prin ea
ori chin pe totdeauna!...

O, om! – ce mari răspunderi ai

tu vei pleca din lume!
Dar ce scrii azi, ce spui în grai,
ce laşi prin pilda care-o dai,
pe mulţi, pe mulţi mereu spre rai
sau iad o să-i îndrume.

O, nu uita!... fii credincios

cu grijă şi cu teamă!
– să laşi în urmă luminos
un grai, un gând, un drum frumos! –
Căci pentru toate ne-ndoios,
odată, vei da seamă!...

31
 Scrisoare despre jertfă
Să vă binecuvânteze, dragii mei, în veci iubirea
facă Domnul să vă fie ea de-apururi moştenirea
să vă fie hrana voastră, să vă fie băutura,
să vă fie totdeauna şi răcoarea şi căldura,
să vă fie perna nopţii de odihnă minunată
şi ogorul muncii voastre şi sămânţa semănată
şi recolta ostenelii şi răsplata ei deplină
să vă fie pururi umbră şi de-a pururea lumină,
să vă binecuvânteze şi Amurgul şi-Aurora
Domnul să vi-o dăruiască fericită, tuturora!...

...Mulţumesc de orice dată când vă amintiţi de mine

şi de toate celelalte fapte de iubire pline,
căci în fiecare faptă văd de fiecare dată
duioşie şi frumseţe de iubire-adevărată,
părtăşia fericită a aceleiaşi credinţe,
gata la aceeaşi jertfe, pentru-aceleaşi năzuinţe...
Şi-nţelegerea înaltă care numai duhul poate
s-o descopere-n adâncul unor cugete curate
pentru rostul, pentru preţul jertfei pururi necesare
în lucrarea mântuirii sufletelor din pierzare.

N-a fost niciodată altfel! Pe Golgota-nsângerată

dragostea sub cea mai naltă formă – J e r t f a,
e-arătată!
Căci n-a fost o mai înaltă formă-n care să s-arate
adâncimea şi nălţimea stării ei nemăsurate
iar noi n-am fi-aflat
ca-n ăst fel,
unde-am fost şi-n ce pierzare
de-am fost scoşi prin dăruirea unui Preţ atât de Mare.
De atunci aceasta-i calea. Fiecare biruinţă
cere preţul ei de lacrimi, de dureri şi umilinţă.
Şi cu cât întinsul luptei şi izbânzii e mai mare
cu atât mai multe jertfe şi mai grele-s necesare.
Nu-n acelaşi timp sunt date,
nici la fel nu-s totdeauna,
însă în vreun fel se cere f i e c a r e să dea una.

32
Sunt chemaţi s-aducă-o jertfă în vreo formă toţi aceia
ce-o iubesc... şi în măsura contopirii cu ideea
unora se cere jertfă; osteneli şi dăruire
altora se cere lacrimi, rugăciune şi slujire.

Dar sunt unii puşi s-aducă jertfa vieţii personale

ăsta-i preţul cel mai mare,
asta-i cea mai aspră cale.
Rugul Jertfei, chinul, moartea! – ce cuvinte-nfricoşate –
însă trebuie!
se cere!
– fără-acestea nu se poate!

Astfel veţi putea-nţelege de ce trebuie să fie

unii întristaţi – ca alţii s-aibă-n schimb o bucurie.
De ce trebuie ca unii s-aibă mâinile legate –
pentru ca să poată alţii să lucreze-n libertate!
De ce trebuie ca singuri să stea unii-n depărtare
– pentru ca ceilalţi să aibă har mai mult în adunare!

Şi cu cât pentru-o lucrare e mai mare jertfa dată,

cu cât jertfa-i mai totală şi cu cât e mai curată
şi cu cât e de iubire şi dureri mai mistuită,
cu atâta-i mai plăcută, cu atâta-i mai primită
şi cu-atâta va atrage după ea un har mai mare
peste câmpu-ntins de lucru şi de luptă din lucrare.

O, fiinţă destinată pentru jertfă!

– ce curată
trebuie să-ţi fie viaţa şi slujirea necurmată!
Ce desprins de tot pe lume gândul trebuie să-ţi fie,
ce divină lepădarea de oricare bucurie,
ce totală contopirea prin răbdare cu lucrarea
pentru care urci calvarul întregind răscumpărarea!
Ce sfinţit de rugăciune trebuie să-ţi fie darul
ca să-ţi fie la-nălţimea care o pretinde-altarul!
Şi să poată Sus să-ţi fie arderea de tot primită
iar lucrarea pentru care te aduci, îmbogăţită!

J e r t f ă ! ...
ce cuvânt!
Ce taină cutremurător de mare!
– N-o rostiţi cu uşurinţă,
n-o chemaţi cu nepăsare,
n-o doriţi prea mult, n-o cereţi prea grăbiţi
că nu-i uşoară!
– Mii de doruri sunt în suflet care nu doresc să moară,

33
mii de rădăcini viaţa în fiinţa noastră are,
lupta-i supraomenească, crâncenă, îngrozitoare!

Mulţi ajunşi pe rugul jertfei, tremurând privesc calvarul

câţi pot oare să-i suporte flăcările-arzând şi jarul?
Câţi pot suporta-n tăcere, demn şi-nalt sacrificarea
pentru ca să fie-asemeni preţul cu răscumpărarea?
Cine n-are-aici dorinţe cu nădejde de-mplinire
spre-a putea fără regrete, să se ducă la jertfire?

Pentru câţi e mai înaltă, mai presus acea chemare

care cere categoric, t o t u l, fără ezitare,
decât setea de viaţă, decât cei dragi, decât toate
şi la care, să renunţe, care suflet oare
poate,
Ca pătruns de conştiinţa tainei veşnice ce-l cere
să se dăruie-n totală resemnare şi tăcere!

Dac-atunci sub Vechea Stare, când slujeau cerinţei Legii

jertfe nedesăvârşite apăreau ca sacrilegii,
dacă se-alegea făptura cea fără cusur şi pată
ca să fie la nălţimea pentru care este dată
fruntea turmei,
floarea holdei,
toate-alese să-ntrunească
frumuseţea, curăţia, perfecţiunea pământească,
– O, cu cât mai mult acuma, jertfa după noua Lege,
pentru-a-ndeplini cerinţa Însuşi Dumnezeu o-alege,
nu după-omeneşti criterii, nici pe merite părute
ci după cu totul alte gânduri, numai Lui ştiute.
Dar fiindcă pe măsura unei astfel de cerinţe,
întrunind desăvârşirea, nu sunt pe pământ fiinţe –
hărăzindu-Şi-le jertfe, Însuşi El le curăţeşte...
El fiind Cel care-aduce,
El fiind Cel ce primeşte!
Căci doar El e-n stare-o jertfă s-o dea astfel curăţită
încât ea să corespundă ca să poată fi primită.
Iată-atunci, aici e rostul flăcării mistuitoare
care trebuie să facă slujba cea curăţitoare,
care trebuie să ardă până la străfund fiinţa
spre-a putea să facă jertfa deopotrivă cu cerinţa.
Şi fiindcă-atâta zgură, încă-n aur se găseşte
trebuie ca el să ardă până se desăvârşeşte.
Arderea aceasta-n lupte, zvârcoliri şi suferinţă
e-un drum greu pe care nimeni n-a umblat cu uşurinţă.

O, dar este în această unică şi grea lucrare

34
un hotar la care chinul şi durerea ta dispare.
Este-acel hotar la care încetează-n totul firea
încetează mărginitul, începând nemărginirea.
Încetează orice simţuri, piere orice raţiune,
înghiţite în lumină, strălucirea le supune.
Nu mai sunt dorinţi sau temeri, sentimente şi-obligaţii,
piere orice legătură de-nrudire, timp şi spaţii,
piere tot cum niciodată n-ar fi fost şi nicăirea, –
şi rămâne numai una,
una singură
I u b i r e a!

De-atunci piatra nu răneşte,

de-atunci cuiul nu mai doare,
nu dor pumnii,
nu ard spinii,
toate, toate sunt uşoare...
Nu dor oasele zdrobite, ţi se pare că-s străine
şi străină-ţi pare carnea ruptă fără să suspine
şi străin îţi pare lutul care-ţi apăsa făptura
mai curând aştepţi să ardă ca să-i cadă legătura.
Simţi cum piere greutatea, simţi cereasca uşurare,
simţi o tot mai luminoasă şi divină transformare
şi întâmpini veşnicia cu făptură strălucită.
Ţelul e atins,
atuncea Taina Sfântă-i săvârşită!

... Dacă mai revii pe lume iarăşi după-această stare

curăţită-n suferinţă, faţa ta-i strălucitoare!
Căci acolo Sus pe munte aşteptând supus tăierea
preţul a fost dat chiar dacă n-a mai trebuit junghierea.
Prin totala resemnare şi-acceptare a jertfirii,
prin deplina dăruire,
prin supunerea iubirii,
prin senina renunţare la viaţă şi la toate,
tu plătit-ai preţul morţii! –
Restu-i fără-nsemnătate.
Coborând napoi calvarul, luminată fi-ţi-va faţa
întâlnirea cu vecia ţi-a desăvârşit viaţa.
Pentru restul de trăire porţi pecetea nemuririi
mai trăieşti ca mărturie a-ndurării şi iubirii...

Îndurării şi iubirii viaţa ce-o mai ai ţi-e dată,

altfel înţelege viaţa cel care-a murit o dată!
Şi-altfel înţelege moartea cel ce mai trăieşte iară
ştie ce-i deşertăciune şi cunoaşte ce-i comoară!

35
Altfel înţelege chinul,
altfel plânsul şi iertarea,
doar atunci va şti ce-nseamnă judecata şi mustrarea!
Doar atunci va şti ce-i mila, bunătatea şi iubirea,
doar atunci va şti şi scopul care merită trăirea.
Va fi milă şi iubire. – Căci cât beznă e şi moarte
e nevoie de lumină şi de jertfa care-o-mparte.
Şi cât încă sunt pe lume munţi de greutăţi şi silă
e nevoie de-ndurare
de-nţelegere şi milă!
Nesfârşit de multe lacrimi cât sunt încă-n lumea largă
o iubire nesfârşită poate numai, să le şteargă.
Şi cu orice rând de oameni,
cât va fi pe lume harul
necesară va fi jertfa, necesar va fi calvarul!
– Urmând calea Marii Jertfe şi-nmulţind răscumpăraţii
se impune-un preţ de jertfă fiecărei generaţii!
Altora urmând noi astăzi calea cea de sânge udă,
secerăm cântând ogorul semănat de ei cu trudă.
Şi la rândul nostru-n lacrimi facem slujba semănării
ca să aibă-n urmă alţii bucuria recoltării.
Căci mereu aceasta-i calea, fiecare biruinţă
cere preţul ei de lupte, de dureri şi nevoinţă.
Şi cu cât amploarea luptei şi izbânda e mai mare
cu atât mai multe jertfe şi mai mari sunt necesare.
Şi invers; cu cât mai mare-i şi mai scumpă jertfa dată
cu atât lucrarea-ntreagă e mai binecuvântată!
Te rugăm, Iisuse Doamne, dăruieşte-i Oastei Tale
har şi binecuvântare şi-ajutor pe-a jertfei cale.
Dă-i Tu suflete de jertfă, suflete de rugăciune,
curăţie şi lumină fă mereu s-o încunune.
Şi dă-i suflete sfinţite ca să poată fi în stare
să dea jertfa necesară când o ceri pentru lucrare
ca să meargă Oastea-Ţi sfântă din putere în putere
săvârşind cu bine slujba care voia Ta i-o cere.

Domnul să vă dea şi vouă, dragii mei, la toţi tărie

partea care vă revine, s-o-mpliniţi cu bucurie!
Să urmaţi fără abateri pe cărarea cunoscută
zi de zi făcând Lucrarea mai frumoasă, mai plăcută.
Şi cât nu se cere-n alt fel, –
să-I daţi jertfa de iubire
ostenind pentru izbânda lucrului de mântuire.

Iar dacă v-ar cere Domnul,

36
voi să-I daţi atunci iubirea
şi sub cea mai naltă formă, pentru slava Lui
– j e r t f i r e a.

37
 Voi, purtători
Voi, purtători ai steagurilor sfinte
spre-acel măreţ şi veşnic Viitor,
voi, făclieri de slove şi cuvinte,
fiţi voi întâi la înălţimea lor!

Tu care-ai prins în mâna ta condeiul

şi vrei să dai lumină la mulţimi
o, nu uita că pilda ta-i temeiul
izbânzii-n ridicarea spre nălţimi!

Tu care porţi în gura ta Cuvântul

şi-ndemnul spre mai bine şi frumos
o, nu uita că pilda ta-i avântul
spre-o slujbă mai curată lui Hristos.

Tu care ceri poporului putere

de jertfă pentru minunatul Ţel,
tu ce-ai jertfit?
ce drept
şi ce plăcere,
– să poţi fi-un far şi-o pildă pentru el?

O, nu uita că vorba ta-i scânteia,

dar fapta ta e focul uriaş!
– Doar pilda ta-i va ridica pe-aceia
ce vrei să-i vezi mai fericiţi urmaşi.

Doar pilda ta de muncă şi-nfrânare

şi de credinţă-n scopul cel slăvit
dă gândului vorbit şi scris valoare
şi rod măreţ în cei ce l-au primit

Voi, purtătorii steagurilor sfinte

spre-Acel Măreţ şi Veşnic Viitor,
voi, făclieri de slove şi cuvinte,
fiţi voi întâi la înălţimea lor!

38
Din «Cântări Luptătoare»

N-am drept să stau

– după 1 Petru 5, 8-9 –

N-am drept să stau, nici să privesc în urmă
cât am un steag şi-un duşman înrăit,
nu-n perii albi şi-n anii ce se curmă,
ci-n jertfa mea s-arăt cât am trăit.

Vrăjmaşii vin năvală ne-ntreruptă

hotarul lor se-ntinde an de an
şi rând pe rând cei buni căzură-n luptă
cu fruntea sus, cu faţa la duşman...

Tot mai grăbiţi trec anii înainte

şi-s tot mai rari vitejii luptători,
în loc de fraţi îmbrăţişăm morminte
jelind pe steaguri fără purtători.

... N-am drept să stau, nu m-ar primi la moarte

nici în pământ şi nici în Cer ai mei,
de n-aş lupta să treacă mai departe
solia lor, cum au adus-o ei.

N-am drept să stau, o torţă-mi fac fiinţa

arzând s-arăt pericolul străin
să pot trezi eroic conştiinţa
în toţi ai mei, câţi sunt şi câţi mai vin...

Când voi vedea că-nfrânt vrăjmaşul zace

şi-ai mei uniţi că merg desăvârşit,
abia atunci voi şti şi eu că-n pace
am drept să merg spre-odihnă liniştit.

39
 Sunt vinovat!

– după II Cor. 12, 19 –

Mi-ascult învinuirile vrăjmaşe

cuvântul lor viclean şi-nveninat
şi toată ura gurii lor trufaşe
– şi iată, recunosc, sunt vinovat.

Da, vinovat că nu mai rabd minciuna,

că nu ascund păcatul cel vrăjmaş,
că ţintuiesc la stâlp pe totdeauna
pe iudă, pe tâlhar şi ucigaş!

Sunt vinovat că-l spun pe cel ce minte,

că scot de piept pe-acela ce fura,
că-i rup acoperişul de cuvinte,
că nu-l mai las să facă tot ce-ar vrea.

Sunt vinovat că-mi apăr conştiinţa,

că vreau să stau în ce-i adevărat,
că-mi ţin învăţătura şi credinţa
sub steagul cel pe care am jurat.

Sunt vinovat că-i fac pe fraţi să vadă

primejdia vrăjmaşă – şi treziţi
i-ndemn să pună mâna iar pe spadă
să lupte, să se apere, uniţi...

– Dar faţă de credinţa-adevărată

şi de Lucrarea cărei m-am predat
nu, fraţii mei!
De Cauza Sfântă, iată,
în faţa lui Hristos: NU-S VINOVAT!

40
Eu n-am fost un trup

– după Ioan 6, 38 –

Eu n-am fost un trup pe lume

nici un chip cum se părea
nici o carte, nici un nume
– am fost misiunea mea.

N-am fost scrisul sau cuvântul

n-am fost viaţa mea ci-n ea
steagul, sabia şi cântul
– am fost misiunea mea.

Cât am ars, luptând, trăind-o

dăruit şi-aprins în ea
mi-am plătit-o înălţând-o
– şi-am fost misiunea mea.

41
6-6-6 – cel fără...

– după Apoc. 13, 18 –

Tată al minciunii,
capul răzvrătirii,
taina fărdelegii,
duhul ispitirii,
ivitor de bléstem,
– tot blestemul ţie!

Gură numai hule,

negru-abis de ură,
suflul răutăţii,
duşmanul sfinţirii,
tu eşti Antihristul
– Hrist te nimicească!

Cel fără credinţă,

împotrivitorul,
falsa-ncredinţare,
capul prigonirii,
zdrobitor de Cruce,
– Crucea te zdrobească!

Cel fără odihnă,

fără sărbătoare,
zbucium, luptă grijă,
veşnică-agitare,
tu eşti chinul muncii,
– fii muncit de chinuri!

Cel fără de Duhul,

cel fără iubire,
cel fără de milă,
cel fără de pace,
ucigaş din ceruri,
– cerul te ucidă!

42
Număr-fără-Unu
fii fără-mplinire!
Din tine-i tot răul,
fie tot din tine!
Şi să pieri odată
cu tot ce-ai creat tu!

43
 Cain

– după Facere 4, 10-15 –

Primul braţ satanic ucigaş de frate
fiu în care ura s-a-ntrupat întâi
zămislitul vinii, zămislind păcate
tată, fiu ori frate – ucigaş rămâi!

De eşti fiu, netrebnic îţi ucizi părinţii

de eşti tată, mârşav îţi ucizi copiii,
frate, chinui fraţii – monstru-al conştiinţei
– să te-alunge morţii, să te-alunge viii!

Gheara ta întruna caută gât de frate,

nesătul de sânge, fiul lui Satana
ori loveşti prin faţă ori loveşti prin spate
crima şi teroarea fără saţ, ţi-s hrana.

Duh flămând de sânge, eşti aceeaşi fiară,

deşi treci prin veacuri cu alt chip şi nume
– să te-nsemne Domnul, inimă tâlhară,
toţi să te alunge, ca să ieşi din lume!

44
 Iuda

– după Ioan 6, 70 –
Viperă de frate, ucenic tâlhar,
puiul linguşirii plin de viclenie,
pântece făţarnic, lacom şi avar –
– chipul şi sămânţa nimicite-ţi fie!

Frate şi tovarăş monstrului Caín

vânzător de viaţă celui ce ucide,
şarpe cu otravă, cântec cu venin, –
îţi întinzi cu zâmbet cursele-ţi perfide.

Îndrumând călăii, victima săruţi

şi predând la moarte, vii urând de bine,
ca să nu priceapă cei ce-au fost vânduţi,
să te creadă-acelaşi cei ce-au fost cu tine.

Viperă de frate, ucenic tâlhar,

tu porţi toată vina crimelor de fraţi!
– ardă pe-a ta frunte semn de veşnic jar
mia ta de gâturi, în acelaşi laţ!

45
 Căldărarul

– după II Tim. 4, 17 –
Ţi-ard ca două palme pe-un obraz curat
urmele şi fapta veşnic osândită.
– Tu te-ai dus în flăcări, dar al tău păcat
a rămas eternă pată şi ispită.

Suflet mic, dar pururi ros de patimi mari,

om al tulburării nesătul de rele,
gură de balaur, frate de tâlhari,
mergi pe veci cu soţii vinii tale rele!

Pieri, răufăcătorul sfântului trimis,

bârfitorul celui care-ţi face bine!
– Locul tău e pururi veşnicul abis
la un loc cu-acela ce-a făcut ca tine.

46
 Diotref

– după III Ioan 9,12 –

Nume de ruşine şi etern păcat,
fiul îngâmfării trufaş şi-apostat,
limbă-nveninată, gând nelegiuit –
cum ai dat în faţa care te-a iubit?

Cum ai spus cuvântul rău şi-nfricoşat?

Nu te-a ars pe gură focu-i blestemat?
– Cum te-a ros păcatul până într-atât
să nu vezi tu cine-i cel ce l-ai urât?

Peste chipu-ţi trufaş, peste duhul tău,

peste graiul gurii bârfitor şi rău,
peste-a tale fapte „frate“ dezbinat
şarpe şi iscoadă
– un etern stigmat!

47
 Am fost clopot

– după Luca 21,34 –

Am fost clopot de furtună tras a-nştiinţare
când se adunau grămadă norii peste zare.
Am dorit atunci puternic să feresc de moarte
până nu se înnoptează zarea prea departe.

Şi-am fost clopot de alarmă, tras, sunând în dungă

să vă pot trezi din vreme foc să nu v-ajungă
am dorit atunci ca ochii toţi să se deschidă
că vrăjmaş viclean întinde curse, să ucidă.

Şi-am fost clopot de chemare, glas de mamă bună

către inima şi vatra caldă şi străbună
am dorit atunci să-ntoarcă minţi împrăştiate
spre-ndreptările frumoasei căi adevărate.

Astăzi sun a rugăciune şi a sărbătoare

pregătire pentru ceasul Zilei Viitoare,
priveghere-n aşteptarea Mirelui ce vine
– cine mai aude încă, să-nţeleagă bine.

48
Sfârşit de bătălie

– după Matei 24, 9-13 –

Ce greu a fost în noaptea asta...
ce lupte crâncene-am trăit,
ce-nfuriat a fost vrăjmaşul
şi ce sălbatic a lovit!...
– Acum când se ridică fumul
şi când putem privi ’napoi
vedem mulţimea grea de pierderi
câţi sunt căzuţi şi morţi din noi.

Ne binecuvântăm martirii
de moartea-sfântă-nvredniciţi
cinstim eroii luptei sfinte
şi mângâiem pe cei răniţi,
dar înfierăm pe totdeauna
spre Judecata de Apoi
pe toţi cei dovediţi iscoade
şi slugi străine printre noi.

Sfânt înger al Recunoştinţei,

înalţă-o cruce pân-la cer
cu numele şi jertfa celor
biruitori ce-n veci nu pier!
Să fie-n veci la toţi urmaşii
îndemn înalt şi luminos
cum se trăieşte şi se moare
în lupta Cauzei lui Hristos.

Dar du-te, înger al Uitării,

adu un munte de pământ
şi pune-n veci pe cei netrebnici
un nemaiînviat mormânt;
cei rupţi şi morţi duhovniceşte
să moară şi-n uitarea-apoi,
nici nume-n veci,
nici amintire
să nu mai aibă printre noi!
O, fii şi strănepoţi, urmaţi-i
pe cei biruitori mereu
eroic să vă pomenească

49
Istoria şi Dumnezeu,
dar scârbă să vă fie veşnic
de trădători şi de mişei
– mai bine morţi, decât s-ajungeţi
vreunii dintre voi ca ei.

50
Când era credinţa bună

– după Apoc. 2, 4-5 –

Când era credinţa bună
mergea noaptea fără lună,
pe ninsoare şi furtună
numai să fie-mpreună,
pe-ntuneric şi pe tină
nu era nimic s-o ţină.

Erau fraţii peste munte

şi-i părea că-s ici la punte,
erau fraţii peste ţară
şi-i părea că-s ici afară,
era rugăciunea lungă
şi-i părea că nu-i s-ajungă,
erau lacrimi nu ştiu câte,
erau uşi nezăvorâte,
erau gânduri fericite,
zilele numa-nsorite,
ochii numai împreună,
gândul numai voie bună.
Dintr-o pâine cât era
luau toţi şi s-ajungea,
Era casa plină-plină
şi mai tot dorea să vină.
Era lumea cât un sat
nu vedea nici un păcat.
Căci din câţi treceau pe prag
Dumnezeu era mai drag...

...Dar de când credinţa moare

nu mai merge nici pe soare.
Vremea-i dulce, calea-i bună,
ea nu merge nici pe lună
nu-i nici noapte, nu-i nici tină,
dar ea tot găseşte vină.
Fraţii-s numai peste vale
dar ea nu-şi mai face cale.
Fraţii-s numai în grădină,
dar ea n-are timp să vină.

51
Altul sufere şi moare,
dar ea şade şi n-o doare.
Rugăciunea-i pare lungă,
lenevia i-o alungă,
lacrimile-s tot mai rare,
uşa-i tot mai cu zăvoare,
gândurile-s tot mai grele,
noaptea-i tot mai fără stele,
vorbele-s tot mai deşarte,
inima-i tot mai departe
şi din cât belşug s-ar strânge
pentru Domnul nu s-ajunge.
Ţara-ntreagă de-ar străbate
n-ar vedea decât păcate.
– Căci din câţi se duc şi vin
Dumnezeu e mai străin...

52
Din «Cântarea Îngeraşilor»

Suflă vânt

Suflă vânt din Miazănoapte,

suflă cu zăpadă,
coperind cu haină albă
casă şi ogradă...

...Sub o streaşină de paie

plânge-o păsărică,
cine s-o-ndura să-i deie
o fărâmă mică?...

Colo-n marginea de sat

într-o colibioară
doi bătrâni, de foame, stau –
şi de frig – să moară.

Copilaşul meu, acum

te gândeşti tu oare
la flămânzii de sub streşini
şi din colibioare?

Du-le-acum cu mâna ta
inimii văpaie!
Dacă mâine vor fi morţi
şi din vina ta e.

53
Copii rămaşi
Nani, frăţiorul meu,
dormi cu surioara,
nu mai plânge-aşa de greu
că-mi rupi inimioara,
nu mai plânge, nani-na,
că-mi rupi inimioara.
Hai, nani-nani,
dulce frăţior,
hai, nani-nani,
somn uşor-uşor.

– Ta-ta...
– Nani, tata nu-i,
inima şi-n mine
sângeră de dorul lui,
poate mâine vine
nu mai plânge, nani-na,
poate mâine vine.

– Ma-ma...
– Nani, nu-i nici ea,
cine ştie, cine,
de-o vom mai putea vedea,
culcă-te cu mine...
nu mai plânge nani-na,
culcă-te cu mine.

Dormi, Iisus ni-i poate da

lângă noi acasă,
ştii cum tata ne spunea:
„Domnul nu ne lasă!“
Nu mai plânge, nani-na,
Domnul nu ne lasă.

Nani, e târziu de tot

hai, fă-ţi cruce bine,
căci mi-e somn de nu mai pot
roagă-te cu mine,
pune-ţi mâinile aşa,
roagă-te cu mine...

54
Hai, nani-nani, puişor

Hai, nani-nani, puişor,

închide-ţi geana dulce,
că-i cântă mama-ncetişor
copilul să se culce.
Hai lui-lui, hai lui-lui,
dormi sub paza Domnului,
hai lui-lui,
hai lui-lui.

La căpătâiul tău am pus

să-ţi fie ocrotire
Cuvântul Domnului Iisus
şi sfânta mea iubire.
Hai dui-du, hai dui-du,
credincios să-I fii şi tu,
hai dui-du,
hai dui-du.

Dă-ţi mâna dulce într-a mea

când ruga mi-o voi spune,
ca Domnul Dumnezeu să-ţi dea
un duh de rugăciune.
Hai lui-lu, hai lui-lu,
să te rogi mereu şi tu,
hai lui-lu,
hai lui-lu.

Să-ţi fie sufletul senin

şi inima curată
precum e cerul cristalin
când noaptea-i înstelată.
Hai lui-lui, hai lui-lui,
să fii fiul Domnului,
hai lui-lui,
hai lui-lui.

55
Să-ţi fie fiecare ceas
iubire şi cântare,
să ai la fiecare pas
o binecuvântare.
Hai dui-du, hai dui-du,
binecuvântat fii tu,
hai dui-du,
hai dui-du.

Hai, somn uşor, iubirea mea,

cu îngerii-mpreună,
o, Doamne, ia-ne-n paza Ta,
dormi, nani, noapte bună!
Hai lui-lu, hai lui-lu,
Tată Sfânt, cu noi fii Tu,
hai lui-lu,
hai lui-lu...

56
Nani-nani, mica mea

Nani-nani, mica mea,

culcă-te cu mine,
mama te va legăna
în cântări senine,
nani-na,
nani-na,
mama te va legăna
în cântări senine.

Te-am scăldat odorul meu

cu-apă-nrourată
ca să-ţi ţină Dumnezeu
inima curată,
nani-na,
nani-na,
Domnul să-ţi păstreze-a ta
inimă curată.

Pe-al tău cer senin oricând

nori să nu se-adune,
sufletul să-ţi crească blând
ca o rugăciune,
nani-na,
nani-na,
blând şi liniştit aşa
ca o rugăciune.

Dormi, că mama-ţi va cânta

somnul legănării,
să-ţi cuprindă inima
dragostea cântării,
nani-na,
nani-na,
Domnul pentru El să-ţi dea
dragostea cântării.

57
Să-ţi vegheze păzitori
îngerii iubirii,
cum veghează până-n zori
roua trandafirii,
nani-na,
nani-na,
până-n zorii zilei ca
roua trandafirii.

Dormi, că şi eu voi dormi,

nani, împreună,
Domnul ne va ocroti,
noapte bună-bună.
nani-na,
nani-na,
Tatăl nostru să ne dea
noapte bună-bună.

58
 Decembrie
A sosit Crăciunul,
o, ce bucurie!
Tu ne-aduci, Iisuse,
har şi veselie.

Ce frumos e bradul,
ce frumos e tot,
o, ce bucurie
parcă nu mai pot!

Noi avem hăinuţe

calde şi frumoase,
jucării şi pâine,
case călduroase.

Dar atâţia, Doamne,

n-au nici foc, nici casă,
nici măicuţă bună,
nici hăinuţă groasă...

Dă-mi inimă bună,

Tu, Iisuse, mie,
să-mpart cu săracii
marea-mi bucurie.

Toţi de-ar face astfel,

o, ce sărbătoare!...
N-ar mai plânge nimeni
că-i sărac şi n-are.

59
De ce se uită păsărica?
– De ce se uită păsărica
în sus, când cântă, mama mea?
De ce se uită păsărica
în sus, atunci când apă bea?

De ce se uită ea, ca mine

spre tine, când mă-nveţi să cânt?
Sau este Cineva Acolo
ce-i spune ei un drag cuvânt?

De ce se uită-n sus, ori are

Acolo Sus în Cer şi ea
vreo mamă dulce care-o-nvaţă
şi care-i dă mereu ceva?

De ce şi florile se uită
cu ochişorii, mamă-n sus?
De parcă-atâtea vor să ştie
şi parcă-atâtea au de spus...

De ce li-s ochii plini de rouă

de parcă braţe dragi le-atrag,
sau vor şi ele-atunci, măicuţă,
sărutul Cuiva ce li-i drag?

– De ce, copile? – ştiu şi ele

că Undeva, acolo Sus,
e-Acela ce le face bine –
şi-I cântă Domnului Iisus.

60
Peste-a cerului fereastră
Peste-a cerului fereastră
îngeraşii trag perdea
înstelată şi albastră
să se joace după ea.

Luna-i minge luminoasă

aruncată printre nori,
când o prind şi când o lasă –
fericiţi şi zâmbitori.

Dup-atât de multă joacă,

dimineaţa, obosiţi,
somnu-i fură şi-i apleacă
printre raze adormiţi.

Maica Domnului cea bună

îi adună iubitor
şi-i aşază împreună
sub o plapumă de nor.

...Fericiţi acei cu suflet

iubitor şi credincios
că nu-i minte să priceapă
ce-i aşteaptă la Hristos.

Şi nu-i minte să priceapă

ce minuni şi în ce fel
ştie Domnul să le-arate
celor ce-L iubesc pe El.

61
Cât de minunat e câmpul
Cât de minunat e câmpul
plin de flori în fel şi fel,
dar ce minunat e-Acela
Care l-a făcut pe el!

Cât de minunată-i noaptea

cu luceferii din ea,
dar ce minunat e-Acela
Care i-a făcut aşa!

Dac-aşa frumos e cerul

şi pământu-aşa plăcut,
cât de minunat e Domnul
Dumnezeu ce le-a făcut!

62
Păsărică mică-mică
– Păsărică mică-mică
de ce cânţi pe rămurică,
nu ţi-e foame,
nu ţi-e frică,
ai tu soră
ori mămică,
ai tu casă,
ai hambar,
de ce cânţi aşa cu har?

– N-am nici grijă cum sunt eu,

ci-L slăvesc pe Dumnezeu,
n-am hambare, cum ai spus,
însă tot ce-i jos şi sus,
de cu zori până-n apus,
e al meu de la Iisus.
Eu ascult de voia Sa
şi El poartă grija mea.

63
Din «Osana, osana...»

Vântule ce zbori uşor

Vântule ce zbori uşor,
du-mi cântarea mea de dor
Bunului Mântuitor.

Sus, mai sus, sus, mai sus,

lui Iisus, lui Iisus, lui Iisus,
Bunului Mântuitor.

Munţilor cu frunţi de nea,

înălţaţi cântarea mea
Celui mai iubit de ea.

Sus, mai sus, sus, mai sus,

lui Iisus, lui Iisus, lui Iisus
Celui mai iubit de ea.

Cerule cu drag senin

du-mi al dragostei suspin
Celui Căruia mă-nchin.

Sus, mai sus, sus, mai sus,

lui Iisus, lui Iisus, lui Iisus,
Celui Căruia mă-nchin.

64
Drag copil orfan
Drag copil orfan,
sufleţel sărman,
– tu eşti fără mamă,
glasul tău sfârşit,
sufleţel zdrobit,
în zadar o cheamă...

Voi ce-l întâlniţi

dulce să-i vorbiţi,
blând să-l ocrotiţi,
buni părinţi să-i fiţi,
– astfel şi de voi
va-ngriji apoi,
când veţi fi la greu,
Tatăl-Dumnezeu.

Drag copil rămas,

suflet de pripas,
– tu eşti fără tată,
ochii tăi plângând,
peste tot la rând,
în zadar îl cată...

Drag copil străin

sufleţel de chin,
– tu eşti fără casă,
Tatăl-Dumnezeu
va veghea mereu
şi El nu te lasă...

65
Sfântă Maică, Sfânt Copil
– colind –

Sfântă Maică, Sfânt Copil,

dulce Taină Sfântă,
sufletul plecându-mi-l,
gura mea Vă cântă:

Fiu Frumos şi Sfânt,

Maică Preacurată,
ceruri şi pământ
preamăresc cântând
Taina minunată.

Înfăşat în scutecaş
de inuţ subţire
vine Sfântul Copilaş
– Miel pentru jertfire.

În grăjduţ cu mieluşei,
păstoraşi de stână
dar călduţ I-aduc şi ei
– cojocel de lână.

Dulce Copilaş Ceresc

şi Măicuţă bună
ceruri şi pământ privesc
Taina împreună.

Noi şi îngerii venim,

înălţând osane
şi din imnuri împletim
dragostei coroane.

66
Cine vine, cine?
– colind –

Cine vine, cine?

– Trei umbre străine
şi ne cer sălaş
pentr-un Copilaş,
– florile dalbe.

– Nu-i loc în sălaş,

numa-n stăuraş
între vaci şi oi,
pe păiţe moi,
– florile dalbe.

Albul scutecel
tremură pe El,
Fiul Sfânt la sân
tremură pe fân,
– florile dalbe.

Tânără Fecioară,
dulce-I înfăşoară
scutecel de in
cu miros de crin,
– florile dalbe.

Scutecel de zori
cu miros de flori,
aşternut micuţ,
cojocel călduţ,
– florile dalbe.

Domnul-Copilaş
vine-n stăuraş,
printre miei şi oi,
vine pentru noi,
– florile dalbe.

67
Vine Fiul Sfântului
– colind –

Vine Fiul Sfântului,

Soarele pământului,
vine-n ieslea mieilor,
Regele iudeilor
cu Mirele Iubirilor,
Preţul mântuirilor!

Ce-I aducem Lui?

– raza soarelui,
floarea câmpului.
Florile dalbe!

Noi aducem Sfântului

lacrima Cuvântului,
închinarea zorilor,
adorarea norilor,
tremurul suspinului
şi cununa spinului!

Pentru raza părului

– nimbul adevărului,
pentru taina brâului
– cununiţa grâului,
pentru Fiul Cerului
– ascuţişul fierului!

Vine Fiul Domnului,

Mântuirea omului,
şi darul primiţilor
– Crucea răstigniţilor,
şi plata pământului
– peştera mormântului!

68
Din «Cântările Domnului»

O moarte, noi ne-am întâlnit

O, moarte, noi ne-am întâlnit demult, la o răscruce-odată,
tu m-aşteptai, eu n-am simţit decât fiinţa-n foc scăldată.

De-atunci am mers mereu la pas pe nişte urme-nsângerate

tu mi-ai fost soţ şi mi-ai rămas nedespărţit mereu prin toate.

De câte ori mă-mbrăţişai simţeam o tainică plăcere

că-n toată inima-mi lăsai o nelumească mângâiere.

Mi-ntunecai orice-amintiri, mi-nseninai orice-ntristare

să dau oricâte despărţiri pe-o strălucită-mbrăţişare.

De-atâta mers nedespărţit suntem prieteni spre lumină

şi nu-i nimic neliniştit în ceasul aşteptat să vină.

Deşi pentru-ntâlnirea ta mă pregătesc de-atâta cale

merg liniştit căci numai ea mă trece Dincolo de vale.

Dar faţa ta de var şi sloi eu ştiu că n-am s-o văd vreodată

că-n veci va străluci-ntre noi un Miel şi-o Cruce-nsângerată.

69
 Nu voi dormi pe totdeauna
Nu voi dormi pe totdeauna, când Mâna Ta va trece lin
şi-mi va acoperi pe-o noapte a ochilor trudit senin.

Nici nu mă voi preface-n umbră nemaiîntoarsă printre vii,

când mă vei semăna pe-o noapte în sânul liniştitei glii.

Nici mă voi nimici-n ţărână când voi fi pus, pe-o vreme-n ea,
ci am s-aştept ca-n altă mamă, o altă naştere a mea.

Şi-n clipa când cu glasul care m-ai zămislit cândva, din nou
mă vei chema din aşteptare – voi fi-nviat de-al ei ecou.

Şi-am să mă-nalţ spre veşnicia ce-am aşteptat-o adormind

înmărmurit de strălucirea a tot ce voi vedea-nviind.

Şi-n negrăita mea uimire la umbra harfei mele stând,

pierdut îţi voi şopti-n neştire, Iisuse, Numele plângând...

70
 Mai este la sfârşit
Mai este, la sfârşit, o judecată,
cumplita Judecată de Apoi,
căci trebuie pe drept să-şi ia răsplată
cum a lucrat oricare dintre noi.

Noi nu murim când inima-ncetează,

lăsăm în urmă tot ce-am scris şi spus,
dar tot ce dăm la cei ce ne urmează
mereu dă rod când noi de mult ne-am dus.

Avem copii, – şi-i creştem după vrere,

avem elevi, – şi-i învăţăm ce vrem,
avem o turmă-n grijă şi veghere
– şi-ntreaga lor răspundere avem.

Căci ei vor fi în lume şi-n viaţă

aşa cum noi le-am spus şi arătat
iar ei la fel aşa vor da povaţă
– şi-un lung popor e-acum de noi format.

Îi creştem buni – la fel şi ei vor face!

Îi creştem rău, – aşa vor îndruma,
noi i-ndreptăm înspre război sau pace,
rând după rând, pe câţi ne vor urma.

Şi-abia atunci, la Marea Judecată,

vedea-vom toţi uimiţi cu-adevărat
cât a salvat o creştere curată,
cât a ucis un suflet blestemat.

O, voi cei mari, răspunzători de gloate,

părinţi şi-ndrumători pentru urmaşi,
voi veţi purta răspunderile toate,
voi creşteţi sfinţi sau creşteţi ucigaşi.

De-aceea, pentru tot ce ne urmează,

la Marea Judecată de Apoi
cu ochi uimiţi oricare o să vază
cât rău sau bine a-nceput cu noi.

71
 În clipa morţii vede omul
În clipa morţii vede omul cum trebuia să fi trăit,
ce cale trebuia s-aleagă s-ajungă bine la sfârşit.

O, n-aştepta, o, n-aştepta, c-atât de-aproape-i clipa ta,

primeşte-L pe Hristos acum, să mergi la slavă, nu la scrum.

În clipa morţii vede toată deşertăciunea ce şi-a strâns

pe care-aşa curând o lasă schimbând-o cu un veşnic plâns.

În clipa morţii vede calea păcatului pe care-a mers

că nici un pas şi nici o vorbă şi nici o faptă nu s-au şters.

În clipa morţii vede groaza în care se aruncă-mpins

ce-i viermele ce nu mai moare, ce-i focul cel pe veci nestins.

În clipa morţii vede slava ce-l aştepta, dar n-a crezut

şi fericirea şi lumina din cerul lui pe veci pierdut.

În clipa morţii, – dar atuncea e prea târziu, e prea târziu!

– Un râs de-o clipă se plăteşte cu plâns prea veşnic şi pustiu.

72
 Trupu-i forma de ţărână
Trupu-i forma de ţărână ce ne ţine până când
ni se-ncheagă-n el fiinţa de lumină şi de gând.

Când ni s-a format fiinţa pentru Nepătrunsul Ţel

lutul formei ni se sfarmă şi ne liberăm din el.

...Cât e de departe forma de slăvitul chip suprem

tot atâta-i de departe ce vom fi, de ce suntem.

73
 Liniştită-i moartea
Liniştită-i moartea celui credincios
ca un somn preadulce într-un loc frumos,
ca o odihnire dup-o muncă grea
– fericit acela ce sfârşeşte-aşa.

Dintre fraţi el trece între îngeri Sus,

cea dintâi, el vede Faţa lui Iisus,
Faţa cea dorită care-a sângerat
patima prin care l-a răscumpărat.

Ochii-nchişi în lume se deschid în Rai

unde ce-l aşteaptă nu-i pe lume grai
toţi cei duşi nainte într-un cor nespus
îl primesc în slava Dulcelui Iisus.

Lăudaţi pe Domnul când un credincios

are-o moarte dulce şi-un sfârşit frumos
şi vă-ntoarceţi şi voi la Hristos deplin
ca s-aveţi la moarte loc în Rai. Amin.

74
 Nu este moarte pentru nimeni
Nu este moarte pentru nimeni, nici pentru buni, nici pentru răi
– e numai veşnica viaţă ori numai veşnice văpăi.
Nimic nu-ţi poate şterge nimeni din ce cu fapta-ţi scrii acum
şi plata lor e ori lumina ori noaptea veşnicului fum.

Nici toată măreţia lumii nu-ţi poate-acoperi-un păcat,

nici toată apa veşniciei nu-i stinge focul blestemat,
– deci cântăreşte bine preţul acestui unic timp de har
că ori plâns veşnic, – ori cântare ţi-e dincolo de-acest hotar.

Cutremură-te-n faţa Crucii pe care sângeră Hristos!

– de-aici ori sui spre Raiul dulce ori cazi spre iadul fioros
şi clipa ta e numai asta şi-al tău prilej e doar acum,
– de-aici ţi-alegi ori raiul slavei ori iadul veşnicului scrum.

75
Din «Cântarea anilor»

Mă dăruiesc luminii
Mă dăruiesc luminii spre-a arde necurmat
acolo unde jertfa se cere mai curat.

Lumina să mă facă o flacără pe-altar

adeverind Misterul din Pâine şi Pahar.

Şi să mă facă rază de candelă-nsoţind

gemuta rugăciune din duhul suferind.

Şi să mă facă-un soare strălucitor şi-aprins

mărturisind iubirea pe cât pământ m-a-ntins.

Şi să mă fac-al nopţii luceafăr îndreptar

spre Adevărul Unic din orişice hotar.

Şi să mă facă farul ce-arată luminos

Limanul şi Salvarea eternă în Hristos.

Şi să mă facă faclă să luminez curat

Soliei înţelesul cel drept şi-adevărat.

Şi să mă facă fulger puternic despicând

hotare de-ntuneric cu fiecare gând...

Mă dăruiesc Luminii ca torţă şi ca rug,

pe totdeauna gata de jertfă şi de plug.

76
 Când Te-am aflat
Când Te-am aflat pe Tine, Doamne,
de toate eu m-am lepădat,
eram în sfânta-mi sărăcie
dumnezeieşte de bogat!

Când Te-am aflat pe Tine, Doamne,

al primăverii vis era,
dar ca-ntr-un mijloc greu de iarnă
atât belşug de flori ningea.

Când Te-am aflat pe Tine, Doamne,

nici nu simţeam că merg pe jos
părea că zbor prin întuneric
aşa era de luminos.

Când Te-am aflat pe Tine, Doamne,

tot sufletul mi-era vrăjit
plângeam ca-n cea mai grea durere
atât eram de fericit.

Când Te-am aflat pe Tine, Doamne,

eram atât de vinovat
dar ca pe cel mai fără vină
aşa cu drag m-ai sărutat.

Când Te-am aflat pe Tine, Doamne,

o zi aşa de rând era
dar n-am de-atuncea sărbătoare
mai fericită decât ea.

Când Te-am aflat pe Tine, Doamne,

eu am simţit că sunt bogat,
dar nici atunci, nici azi, Iisuse,
nu ştiu cât sunt, cu-adevărat...

77
Frumoasă floare-a toamnei
Frumoasă floare-a toamnei, tu singură-ai rămas
când toate celelalte zac moarte pas cu pas;
e faţa ta lovită de stropii ploii reci,
dar străluceşti mai dulce cu cât mai greu te-apleci.

În jurul tău grădina e-un cimitir de flori

tu ştii că vine iarna şi ştii curând că mori,
şi totuşi lupţi păstrându-ţi curajul neclintit
în amintirea scumpă a soarelui iubit.

– Când toate celelalte se ofilesc şi mor,

când totu-i deznădejde şi plâns de-al verii dor,
când totul e ruină părând pe veci pierdut
tu stai luptând eroic pe locul cunoscut.

Cu-ai tăi căzuţi sub colţii duşmanului de rând,

nu-ţi părăsi chemarea, rezistă rămânând!
Ştiind că-i pân-la urmă vrăjmaşu-nvingător
zâmbind priveşte-ţi moartea privind spre Viitor.

Cu ultimele lacrimi de gheaţă pe obraz,

priveşte neclintită spre Soarele Viteaz.
Şi mori încredinţată că El va triumfa
că-n Ziua Biruinţei şi tu vei învia.

78
O, noi ne-am bizuit pe Domnul
O, noi ne-am bizuit pe Domnul,
de-aceea nu ne-a nimicit
nici vântul când vuia năpraznic,
nici valul când izbea cumplit.

Bizuiţi-vă pe Domnul
toţi ai Lui în orice fel,
căci în El au biruinţa
câţi se bizuiesc pe El!

O, noi ne-am bizuit pe Domnul

de-aceea când zdrobiţi păream,
spre strălucita izbăvire
adânc încrezători priveam.

O, noi ne-am bizuit pe Domnul,

de-aceea-n nopţi de suferinţi
crezând noi pregăteam din lacrimi
cântarea marii biruinţi.

O, noi ne-am bizuit pe Domnul,

de-aceea-n linişte-am privit
şi-am stat neclătinaţi în faţa
asupritorului cumplit.

O, noi ne-am bizuit pe Domnul,

de-aceea azi cântăm aşa
şi veşnic vom slăvi şi-n ceruri
Măreaţă Biruinţa Sa.

79
 N-am fost ispravnicu-nţelept
N-am fost ispravnicu-nţelept pus peste-averi cuprinse,
scriind puţin să pot da mult la cei cu mâini întinse,
– ci mult scriind am dat puţin. Iar cei ce mă căutară
s-au depărtat dezamăgiţi că n-am fost ce-aşteptară.

Şi n-am fost înger uşurel cu aripi diafane,

s-aduc la cei ce m-adorau râvnite-averi profane,
– ci înger cu aripi de lut ce-n zborul către soare
plătesc şi visul cel mai scurt c-o trudă zdrobitoare.

Şi n-am fost floare răsărind din gras pământ de seră,

ci-odraslă din pământ uscat, trudită şi stingheră.
– De-aceea rodul meu sărac e plin de-amărăciune
şi tot ce are bun în el e-un strop de rugăciune.

80
 Ce strâmt e locul
Ce strâmt e locul unde sunt nevoit să stau
simt unghiurile pândei cum strâng şi mă-năduşe
văd umbrele vrăjmaşe cum se întind şi iau
lungi forme-ntunecate cu dungă de cătuşe.

Simt casa, cu pereţii subţiri şi străvezii,

pe zece drumuri pusă de-o ştie ţara toată –
nici zidul n-are umbră, nici pivniţa chilii
nici noaptea întuneric neliniştea s-o scoată.

...O, Doamne, dă-mi odihna din Cer şi din pământ

să scap de fiara lumii ce sfâşie şi pradă,
să scap de mine însumi acesta care sunt
nici cheie să mă ştie, nici gheară să mă vadă.

Sau fă să-mi vină iarăşi plecaţii porumbei,

să-mi cânte turturica prin viile-nflorite,
să se ridice noaptea să-mi pot vedea pe-ai mei
şi să-mi mai cânt o dată cântările dorite.

81
Nu-i Crucea mit
Nu-i Crucea mit
– e-un sfânt altar
şi-un nesfârşit
izvor de har,
e-n Taina ei un negrăit
şi-un nesfârşit
izvor de har.

Nu-i numai lemn,

– e-avânt şi steag
divin îndemn
spre Ţelul drag,
e-n Jertfa de pe Sfântul Lemn
divin îndemn
spre Cerul drag.

Nu-i doar simbol

– e-un fapt măreţ,
Cuvântul sol
al Noii Vieţi,
e-n glasul ei chemând, ocol,
Cuvântul sol
al Noii Vieţi.

Nu-i Crucea mit

– ci-adevărat
şi-n veci slăvit
temei curat.
E-n chipul ei prealuminat
în veci slăvit
temei curat.

82
 Acolo de unde
Acolo de unde cei duşi au sosit
nu-i lună, nici stele, nici soare,
dar nu e niciunde Hristos mai slăvit
mai viu, mai puternic, mai mare...

Acolo-n cuptorul ce arde nestins

pier urme şi visuri şi feţe,
dar sufletul gustă din cerul atins
divinul trăirii măreţe.

Acolo-n căinţa şi-n plânsul amar

mor patimi, dorinţi şi păcate,
dar sufletul iese din marea de jar
ca faţa luminii curate.

Acolo se-ngroapă deşartele-averi

cu scrumul trăirii deşarte,
dar sufletul strânge din chin şi tăceri
comori care trec peste moarte.

– De-acolo v-aducem cu chip strălucit

minuni şi-adevăr şi cântare
şi calea aflată şi preţul plătit
şi harul re-ntors în Lucrare.

Hristos să vă facă mai treji să păstraţi

solia Lucrării curate,
nicicând să nu-nfrângă iubirea de fraţi
plecări, rătăciri şi păcate.

Hristos să vă facă odoare de preţ

în slujba Lucrării sfinţite,
s-ajungeţi la slava Eternei Vieţi
urmaţi de mulţimi nesfârşite.

83
Pe la geamul îngheţat
Pe la geamul îngheţat
al credinţei mele
trece iar colind curat,
călător spre stele.

Trec în zbor de-argint, cântând,

îngerii Minunii,
Domnului Hristos ducând
razele cununii.

Trec păstorii fericiţi,

moşii şi părinţii,
Domnului ducând, smeriţi,
aurul credinţii.

Trec cuminţii magi plecaţi

peste veacul zării,
Domnului ducând, mişcaţi,
smirna ascultării.

Iar din albul lumii nins

de lumina lunii,
ca tămâia s-a desprins
zborul rugăciunii:

An de an se duc aşa
solii spre Mesia,
numai din căsuţa mea
n-a plecat solia.

– Doamne, fă-mi din casă iar

Praznic cu lumină,
ca şi de la ea, cu dar
solii dragi să-Ţi vină!

84
Şi iar se-ntoarce Taina...
Şi iar se-ntoarce Taina
Divinei Întrupări
se strânge-n Timp Cel Veşnic
şi-n Chip, Cel-Fără-Zări.

Plus-Infinit Se-ntoarce
spre Minus-Infinit,
EL Însuşi cu EL Însuşi
în Sine S-a-ntâlnit.

... Privim uimiţi minunea

şi tot mai nepătruns
e înţelesul celor
la care ceri răspuns.

– Doar dragostea-i puterea

ce-nfrânge orice legi
ea singură dezleagă
ce nu poţi să-nţelegi.

85
O, Sfânt Colind
O, Sfânt Colind îndepărtat
din Noaptea Neuitată
ce fericit Te-am colindat,
Copil bălai cu glas curat,
când trei păstori
umblau prin zori
cu Vestea Minunată.

O, Praznic Sfânt şi luminos

al Naşterii Slăvite,
ce fericit şi ce duios
ne-aduci în inimi pe Hristos,
când dăruieşti
trăiri cereşti
credinţei neclintite!

O, Sfânt Copil Dumnezeiesc

cu Faţa-n raze line,
ce-adânc şi tainic retrăiesc
fiorul unic şi ceresc
din noaptea cea
ce te-aducea
aievea şi la mine.

O, Sfânt Colind, o, dalbe flori,

o, Noapte neuitată,
când vin a’ voastre Sărbători
v-aştept mereu cu noi fiori
s-aduceţi iar
cerescul har
ce-l aduceaţi odată.

86
 Deschid
Deschid a nu ştiu câta oară
fereastra-n noaptea cea adâncă,
deschid, Iisuse, dar afară
tot noapte-i şi-ntuneric încă.

Cu ochii obosiţi de veghe

privesc în zarea de cenuşe,
dar cerul pare tot în zeghe
şi peste zare tot cătuşe.

Ascult, şi parc-aud blesteme

şi plâns şi ceva ce se frânge...
– Nu-i vântul, vântul altfel geme
nu-i ploaia, ploaia altfel plânge!...

Privesc, şi parcă-nlănţuite
trec mii şi mii de umbre supte
– ce stinşi li-s ochii din orbite
la jertfele acestei lupte!

Înfiorat mă strâng în şoapte

şi ard pe-un rug de rugăciune
ce noapte-i Doamne... ce mai noapte
şi inima ce taine-mi spune!...

87
Poate fi-nfrunzită lunca
Poate fi-nfrunzită lunca, iarba s-o-nveşmânte,
mieii pe câmpii să zburde, graurul să cânte,
pot cireşii să-nflorească, inul să răsară,
poate câmpul să-nverzească, – nu e primăvară!

Pot copiii să se joace, vântul să adie,

pot să se îmbrace-n zâmbet caişii toţi la vie,
pot albinele s-alerge floare după floare,
clopotele pot să cânte, – nu e sărbătoare!

Pot să sune mii de strune, cântecul suspină,

pot să ardă candelabre, – jale e-n lumină,
pot să fie ouă roşii, – casa e tăcere
cât mormintele sunt pline, – nu e Înviere!

Când nu vor mai fi pe lume ziduri şi lăcate,

când va respira şi gândul numai libertate,
când va fi lumină-n casă şi senin afară,
– aia fi-va Sărbătoare, – aia Primăvară!

88
 E toamna mea aproape
E toamna mea aproape, ca frunzele pe drum
cad unul după altul toţi anii mei de-acum,
ca umbrele se lasă ceva pe ochii-mi vii,
ca bruma ce coboară pe tâmplele-argintii.

...Mă uit peste livada atâtor ani trecuţi:

toţi pomii goi de roade îmi plâng loviţi şi muţi,
au frunză multă încă, dar rod atât de rar,
ce veştedă li-e faţa şi gustul ce amar!
– Mă ruşinez de mine şi inima mi-o frâng
ce-aproape e culesul, – şi n-am nimic să strâng!
E-adevărat că vara întreagă-au fost furtuni
şi grindină şi tunet şi noapte de genuni
că florile şi pârga mi-au rupt şi mi-au zdrobit,
că ramurile toate mi-au frânt şi le-a-ndoit,
că nu e loc să-mi fie întreg şi neatins,
că n-a cruţat prăpădul întregul meu cuprins,
că toată vremea-n care era să fi rodit
am fost amar şi crâncen călcat şi pustiit...
– şi totuşi prin aceasta nu-s dezvinovăţit
ce mult răbdat-au alţii şi ce mult au rodit!...

– O, dacă măcar toamna mi s-ar lungi senin

să-mi îndulcească urma atâtor ani de chin,
să-mi coacă măcar rodul mlădiţelor târzii,
să nu mă tai, Stăpâne, atunci când ai să vii.

89
 Argilă şi cernoziom
Argilă-am fost...
şi rod din mine puţin am dat şi prea târziu
atunci când trebuia-n recolte,
bogat cernoziom să fiu.
Argilă-am fost...
şi prea devreme dogoarea aspru m-a făcut
atunci când trebuia-n răbdare
să fiu cernoziom tăcut.

N-am fost argilă-atunci când umil

în mine trebuia să ţin
statornic neschimbată forma
dintâi, a chipului divin
n-am fost argilă când durerea
sub grele lovituri m-a pus
să nu mă sfărm ajuns sub ele,
ci să mă-ndoi şi mai supus.

Argilă-am fost atunci când ploaia

de har ceresc s-a revărsat
în loc să intre-n mine rodnic,
s-a scurs grăbit şi s-a uscat.
Argilă aspră-am fost când roade
în mine ai dorit să vezi,
cernoziom sfărmat, când Chipul
în mine-ai vrut să-Ţi modelezi.

...N-am fost argilă-asemănată cu aurul cel luminos

am fost cernoziomul negru cu chip închis şi-ntunecos,
n-am fost la timp nici bună-argilă,
n-am fost nici bun cernoziom
am fost o slabă şi săracă şi aspră inimă de om.

90
 De unde ai în tine?
– De unde ai în tine, pământule strămoş,
lumină-atât de albă şi sânge-atât de roş
cât pui în crinii candizi şi-n trandafirii-aprinşi?
– Din inima fierbinte a fraţilor ne-nvinşi!

– De unde ai în tine, pământule străbun,

miros atât de dulce şi gust atât de bun
cât pui în pâinea caldă şi-n strugurii culeşi?
– Din inima cea bună a fraţilor aleşi!

– De unde ai în tine, pământule hain,

atâta fiere neagră şi-atât amar venin
cât pui în iarba morţii şi-n fructul blestemat?
– Din inima-nrăită de frate dezbinat!

– De unde ai în tine, pământule vrăjmaş,

miasma-nveninată şi mustul ucigaş
ce-l pui în tot ce-i putred, urât şi-otrăvitor?
– Din inima şerpească de frate vânzător!

...O, sfânt pământ al Tihnei, fii binecuvântat,

sporească-ţi Domnul pâinea şi vinul cel curat;
dar sterp să fii tu veşnic, pământule vrăjmaş,
nici Şarpele, nici Iuda să n-aibă-n veci urmaş!

91
 Vă chem
Vă chem cu mâini întinse printre gratii, ca spre soare
şi inima trimisă, din depărtări v-aduce
ca zorile-Aurorii pe Serile Polare,
ca zâmbetul Genezei pe Faţa de pe Cruce!

...Sub crucea mea nu-i nimeni...

surorile şi mama
plâng, neştiind, departe de locul pătimirii
întunecat, aproape e numai Akeldama
şi albul sol prieten cu luntrea despărţirii!

O, reveniţi spre ochii închişi, fiinţe scumpe,

şi-mi însoţiţi plecarea cu-o albă fâlfâire,
cu frunte luminoasă să intru-n beznă cum pe
nălţimi zâmbeşte, seara, apusa strălucire.

92
 Taina Crucii

Verticală ce coboară, şi întors, uneşte sus,

şi orizontală care-ncercui răsărit şi-apus,
linie de coborâre de la slavă spre noroi,
trăsătură de unire largă dintre noi şi noi,
coborâre luminoasă de la cer pân-la atom,
legătura-mbrăţişării dulce dintre om şi om,
punte pe eterne-abisuri ocolind desăvârşit
este linia şi cercul, şi sfârşit şi nesfârşit.
Este unul şi mulţimea, este clipă şi etern,
Sabie cerească-ntinsă din nălţime spre infern,
taină şi simbol şi Jertfă, Stâncă de nebănuit
semn de teamă şi putere, steag pe veci nebiruit
cheie care cele patru margini ale lumii-nchizi,
braţul milei şi dreptăţii care mântui sau ucizi,
Viu Izvor al mântuirii pentru vii şi pentru morţi
– Cruce, slava cui te poartă,
slavă Celui care-L porţi!

Sus – Înţelepciunea

Nordul, punctul unic nalt şi neclintit

toate către dânsul merg necontenit
după el se-ndreaptă toate câte sunt
infinitul nordic: Locul cel Preasfânt.

Nemişcatul nordic: adevărul drept

muntele ştiinţei Celui Prea-nţelept
Marea strălucirii Celui peste tot
toate-arzând din Unul Veşnic Savaot.

El e Adevărul tuturor ce sunt

conţinute-n orice faptă şi cuvânt
El Înţelepciunea care a creat
şi conduce totul drept şi minunat.

93
El, Lumina care, strălucind pe zări,
umple-a lumii cele patru depărtări
– Slavă Ţie Celui care le conduci
şi le-atragi pe toate, Capul Sfintei Cruci!

Jos – Puterea

Sudul, Sfânta Temelie

care ţine lumea-ntreagă
tot ce moare sau învie
El le leagă sau dezleagă.

El e soare, El e gheaţă,
El amurgul şi-aurora,
El Izvorul de viaţă,
El sfârşitul tuturora.

El e floarea, El rodirea,
El puterea, El mişcarea,
El, ţinând nemărginirea,
poartă tuturor cărarea.

Slavă, Cel Puternic Ţie

Care-nvii şi Care-usuci
Sud, – Eternă Temelie,
Biruinţă-a Sfintei Cruci.

Dreapta – Dreptatea

Vestul, veşnica dreptate

ne-ncetat echilibrând
şi veghindu-le pe toate
cu răsplată, rând pe rând.

Cu loviri sau răsplătire,

suferinţi sau mulţumiri,
El supune-ntreaga fire
dreptei Sale-orânduiri.

94
De la El e răsplătirea
binelui ascuns făcut,
de la El descoperirea
răului necunoscut.

– Slavă Ţie, Care-n toate

drepte hotărâri aduci
şi-ai pus legi nestrămutate
Vest – Dreptatea Sfintei Cruci!

Stânga – Iubirea
Estul – Dragostea eternă din Hristos,
bunătatea Celui veşnic credincios,
îndurarea Celui veşnic îndurat,
inima ce arde-n tot ce-a fost creat.

Dragoste ce iartă, răul pedepsind,

milă care-ndreaptă, inima rănind,
har ce-ascultă zilnic mii de rugăciuni,
taină care-aşteaptă după răi şi buni.

Dărnicie care-mparte ne-ncetat,

duioşie care cheamă-ndelungat,
bucurie dulce pentru duh şi gând,
pacea şi odihna totul cuprinzând...

Fericire sfântă, braţ ocrotitor,

mângâiere caldă, glas alinător,
ce lumină, pace şi iertare-aduci
– slavă celor patru Taine-a’ Sfintei Cruci!

95
 Eu nu mă tem de moarte
Prin apele nălţimii văd vulturii de pradă
rotindu-se cu ură deasupra mea şi azi,
aşteaptă numai clipa prielnică să cadă
să-mi sfâşie fiinţa, s-o-mprăştie prin brazi.

Eu nu mă tem de moarte, dar chiar de m-ar ucide,

comoara care-o apăr n-o pot răpi nicicând
căci drumul către dânsa un sol de foc l-închide
puterea care-o ţine o apără tăcând.

Eu nu mă tem de moarte căci cântecele mele

şi lupta mea şi jertfa nălţate lui Hristos
mă vor schimba în râuri, în lanuri şi în stele
– şi nimenea nu poate trăi fără Frumos.

Tot ce-am nălţat din suflet în veac nu se va frânge,

tot ce-am aprins în alţii va arde-n veci curat,
tot ce-am udat cu lacrimi şi-am altoit cu sânge,
cu cât e mai furtună, rodi-va mai bogat.

Cât de târziu, odată, va fi să mă dezgroape

o spadă, ori o harfă, ori un avânt slăvit
– şi s-or mira urmaşii cât le eram de-aproape
câţi m-au ucis prin veacuri şi totuşi n-am murit.

96
Din «Cântările Roadelor»

Pământ
Făcea prietenul un şanţ şi se silea să mute
hotarul dinspre celălalt, cu-o brazdă mai departe...

– Al cui e locul? – îl întreb.

– Al meu! – el îmi răspunse.
– Dar înainte-al cui era?
– Al tatei şi-al lui moşu!...
– Dar mai nainte decât ei?
– Eu nu mai ştiu, – îmi zise.
– Dar şi ei tot aşa au zis că este-al lor pământul
iar astăzi oare unde-s ei?
– În el, răspunse dânsul!
– Şi tu vei merge tot în el. Ca cei de mai nainte!
Căci nu pământul este-al tău, ci tu al lui, sărmane.

97
 Lemne...
Lemne bune, lemne rele – toate ard odată
doar cenuşa nu-i la fel
şi căldura dată.

Zile bune, zile rele – toate trec cu seara

numai cerul lor e altfel
şi-alta li-e comoara.

Vieţi curate, vieţi urâte – toate mor odată,

numai e-alta moartea lor
şi-alta-i a lor plată.

98
 Cântec
Prietenul de pâine îmi cânta aseară
lăcrimând un cântec trist şi înţelept...
– prietenul de pâine m-a făcut, cântându-mi,
să mă afle miezul nopţii meditând...

„...Două flori frumoase ne avea sătuţul

amândouă astăzi petrecute sunt:
una-n cântec merge către cununie
iar cealaltă-n bocet merge spre mormânt...

N-o petreceţi încă prea plângând pe una

şi nici pe cealaltă cu prea vesel cânt –
încă nu ştiţi care dintre ele merge
către cununie sau către mormânt...“

– Prietene de pâine, cântecul de-aseară

mi-a trezit în suflet mare adevăr:
cei ce mor puternici sunt mai vii prin moarte,
cei fără iubire sunt mai morţi trăind.

99
 Uşa
Voi care vă puteţi deschide-a voastră uşă
când doriţi,
voi ce puteţi ieşi din casă sau să intraţi,
după plăcere,
voi ce puteţi privi în voie la soarele plăcut al zilei
sau stelele şi luna nopţii,
sau câmpul înflorit şi verde,
sau ploaia primăverii caldă,
sau fulgii legănaţi ai iernii,
– voi nu ştiţi ce înseamnă-o uşă
pe care n-o puteţi deschide
şi care n-o puteţi închide
nici la nevoie,
nici la voie,
o uşă unde n-ai tu cheia,
– dar care-i totuşi uşa ta!...

Voi care nu ştiţi,

care n-aveţi de unde şti, ce-amar se plânge
şi-ngrozitor se poate arde
şi suferi de viu în groapă,
dincolo, dup-o uşă-nchisă,
mai îngropat decât toţi morţii...
voi care n-aţi stat treji în flăcări de aşteptare
nopţi şi zile
şi luni şi ani
cu răsuflarea oprită şi
auz atent,
cu inima zdrobită-n zbucium de teamă
şi de bănuială
şi chinuiţi de deznădejde şi de nădejde totodată
’napoia unei uşi închise pe dinafară,
de un veac...
voi care nu ştiţi în ce-adâncuri întunecate
şi-n ce iaduri se prăbuşeşte şi ridică,
trăieşte ne-ncetat
şi moare
de mii de ori pe zi un suflet, zdrobit
bucată cu bucată,
clipită cu clipită-ntruna
de mii de ori gustând otravă,
stând singur după-o uşă-nchisă

100
ca după-o piatră de mormânt...

voi care vă puteţi întinde din casă

mâinile-amândouă
să vi le răcoriţi în stropii călduţi ai ploilor de mai,
voi care vă culcaţi pe iarbă sub merii
sau cireşii voştri,
sau vă puteţi purta pe braţe zâmbind copiii
sau soţia,
sau iarna vă-alungaţi prin neauă
cu faţa roşie şi plină
sau toamna vă puteţi întinde
în grădiniţa voastră mâna
spre-o prună roşie-ntre frunze
pe care încă-s stropi de rouă,
sau orişicând vă este sete puteţi bea apă
după voie
din cana voastră
sau din unda unui izvor însingurat
şi-apoi să odihniţi la umbră,
să mirosiţi o floare albă,
să vă uitaţi la peştişorii ce-noată jucăuşi în râu,
să vă scăldaţi voioşi în apă
în soare
sau nisipul cald...

voi care vă puteţi în pace ruga în odăiţa voastră

cu tatăl sau cu mama voastră,
cu fiii voştri, cu soţia,
sau singuri
sau în Casa Sfântă
şi nimeni nu vă râde-n faţă,
nici nu vă bate pentru asta,
nici nu vă-njură mânios,
nici nu sunteţi siliţi s-o faceţi în pat
cu pătura pe faţă –
ci liniştiţi,
cu tot respectul şi
bucuria clipei ei...
voi care după uşa voastră staţi liniştiţi,
netremurând,
de câte ori s-aude-un zgomot,
de câte ori simţiţi un pas
că poţi fi scos, de nu ştii cine,
că poţi fi dus şi nu ştii unde,
că poţi fi chinuit de-oricare
şi nu ştii pentru ce,

101
oricând...

voi care vă puteţi în voie culca în aşternutul vostru

şi făr-să vi se-nsemne locul
ce nu-i permis să-l depăşiţi,
voi ce puteţi mânca o pară sau pâine,
pâine câtă vreţi,
sau care, când simţiţi nevoie de a rămâne
cei mai singuri
puteţi ieşi când vreţi din casă
sau din mulţime neopriţi...
– o, voi nu ştiţi,
nu ştiţi ce har e,
ce fericire negrăită-i,
ce lucru necrezut de mare-i
o uşă ce-o deschizi când vrei!...

– O, voi ce nu ştiţi,
nu ştiţi încă,
nici vreţi să ştiţi,
nici să căutaţi,
să ştiţi, că va veni clipita
când Dumnezeu o să vă spună:
– „Plecaţi, voi blestemaţi, în focul de veci
în care n-aţi crezut...“
Voi care nu gândiţi nici astăzi
şi nici nu vreţi să ţineţi seama
ce iad-spăimântător şi veşnic
e depărtarea de Hristos,
ce noapte veşnică-i aceea neluminată de-o nădejde
de nici o singură nădejde,
pe vecii vecilor închis...
Voi care nu vă daţi azi seama ce-ngrozitor
este păcatul
fiindcă fără nici o teamă trăiţi în el
şi el în voi,
nici cât de veşnice sunt: noaptea şi chinurile remuşcării
şi usturimea conştiinţei de-a pururi nemaiadormite
şi ispăşirea nesfârşită a săvârşitului păcat
al neascultării de Cuvântul lui Dumnezeu ce-l cunoşteaţi...
voi nu ştiţi ce respingeţi astăzi
când nu vă pasă de Hristos,
când n-ascultaţi chemarea sfântă
a Crucii Răscumpărătoare
şi când respingeţi harul care e Uşa Veşnicei Lumini!

...Dar când veţi fi ajunşi, odată

102
napoia unei uşi închise
a unei uşi pe veci închise,
pe veci închise, după voi,
când veţi fi despărţiţi de-a pururi
de orişice fiinţă scumpă,
când singuri,
singuri pe vecie
vă veţi trezi închişi,
închişi
în deznădejde,
în uitare,
în veşnica-ngrozire, singuri,
şi vă veţi da cu spaimă seama că-n veci
şi-n veci, aşa va fi,
că nici măcar nu-i altă moarte
s-aveţi măcar în ea nădejde,
atunci,
abia atunci,
acolo, cu-adevărat vă veţi trezi,
gândindu-vă ce har odată era o uşă larg deschisă,
o uşă larg deschisă vouă spre mântuire
prin Hristos...
Că-o viaţă-ntreagă-a stat deschisă
deschisă şi îmbietoare
dar voi, batjocorind iubirea,
dispreţuind înştiinţarea
şi lepădând iertarea care prin Cruce v-a răscumpărat,
n-aţi vrut să credeţi nici în moarte,
nici în osânda necredinţei,
nici în Gheena unde focul
şi viermele
vor roade veşnic
– şi astfel v-aţi închis voi singuri,
cu mâna voastră
uşa vieţii
şi aţi ajuns pe drept la locul unde vă chinuiţi acum...
Pe veci de veci,
pe veci de veci,
pe veci de veci,
pe veci de veci...
– Abia atunci veţi şti ce-nseamnă
o uşă
ce vi s-a închis...

O uşă ce v-a fost deschisă atâţia ani,

atâta vreme
dar care-acum vă va fi-nchisă

103
pe veci de veci
pe veci de veci.

O, tu cel pentru care uşa mai este încă azi deschisă,

nici la chemarea cea din urmă,
ce-i poate a s t a ,
nu răspunzi?

104
 La anii răstignirii...
La anii răstignirii când am intrat în beznă
eroic, dar cu suflet naiv şi neprecis,
lucea cătuşa pusă la mână şi la gleznă,
dar ochii şi-adevărul purtau umbriri de vis.

Urcuşul greu şi crâncen prin anii duri de după,

mi-au dăltuit un suflet mai matur şi mai clar
căci bând singurătatea cu-o prea amară cupă,
i-am fost deschis iubirii prea slobod stăvilar.

Trăind prea fără oameni o lume-nchipuită

nu cunoscusem fiara sub zâmbetul senin,
cum să pricep că poate chiar mâna miluită
să-ntoarcă bunătăţii tăişul cu venin?

Dar anii încercării prin foc şi rugăciune

mi-au ars pe veci perdeaua naivelor vederi
şi strâns lângă frumseţea sfinţeniei străbune
i-am juruit depline rămasele puteri.

Descoperind Lumina de Dincolo de Fire

în tainele din duhuri şi oameni am pătruns
şi-atunci cărări şi fapte mi-au prins să se deşire
sub înţelesul tainic ce-n toate zace-ascuns.

...La anii învierii când am ieşit din beznă

despovărat de fumuri, de neguri şi-amăgiri,
cătuşa ruginise la mână şi la gleznă,
dar ochii şi-adevărul purtau cereşti luciri.

105
Timpul a rămas afară
Timpul a rămas afară
dincolo de temnicer,
ziua vine fără seară,
noaptea trece fără cer.

Peste peştera de gheaţă

arde-un ruginit stigmat,
ca un ceas fără viaţă
ucigaş şi apostat.

Printre ziduri anii suie

fără chip şi fără pas,
nu e nimenea să spuie
cât a fost şi ce-a rămas.

Numai Duhul luminează

drumul mut şi-ntunecos
către tot ce nu-nserează
şi ne-aşteaptă ne-ndoios.

106
 O luntre
O luntre ce-a pornit spre larguri
cu-o singură lopată doar,
vâslind cu-o singură putere
n-ajunge ţărmul, în zadar!

O pasăre pornită-n zboruri

spre-al visului dorit hotar,
plutind cu-o singură aripă
n-ajunge ţelul, în zadar.

Un foc aprins oricât de mare

pe cel mai fericit altar,
arzând doar c-un cărbune singur
curând se stinge, în zadar.

Şi-o însoţire neunită

ce doar mai pâlpâie arar,
când numai unul mai iubeşte
curând se pierde, în zadar.

Iubeşte-ţi soţul cu credinţă

căci părtăşia e un har –
din vina ta când ai pierdut-o
o poţi tot plânge, în zadar...

107
 Nu-s numai slove
Nu-s numai slove cântecele mele,
nu-s numai rânduri cele ce le-am scris
ci-i lupta mea şi inima în ele
şi crezul meu e-ntreg în ele-nchis.

Sunt hrană pentru inima flămândă

şi cântec pentru sufletul vioi,
avânt viteaz şi alinare blândă
şi plâns de-ajuns oricărui dintre voi.

Dar mai presus sunt dragoste fierbinte

şi-ncredere eroică-n Hristos,
sunt gânduri pentru care nu-s cuvinte
spre tot ce-a fost şi-n veci va fi frumos.

Le-am frământat pe toate-o pâine bună

sfinţite la altarul pământesc
şi-n datina creştină şi străbună
eu le sărut şi-apoi vi le-mpărţesc.

Gustând, luaţi în inimă-ntărire,

curaj luptând şi-alin în ceasul greu
iar când veţi fi datori cu-o mulţumire
s-o daţi deplin şi cald lui Dumnezeu.

108
O, cântecele-acestea...
O, cântecele-acestea nu-s porumbei zglobii
împrăştiaţi în soare pe-un cer de primăvară,
nici şopot de izvoare cu unde azurii,
nici cântec lin de clopot
din tainic ceas de seară.

Ci-s gemete amare din umbrele cu dungi,

sunt şiroiri de lacrimi prelinse sub zăbrele,
sunt scrâşnete de lanţuri cu tânguiri prelungi
din anii cei prea negri, prea mulţi şi grei, cu ele.

Iar şoaptele frumoase din tot ce-am şi cântat

sunt clipele prea rare când sfânta fericire
s-a-nduioşat o clipă trecând şi mi-a lăsat
sau mi-a părut că-mi lasă un zâmbet de iubire...

...O, cât doresc de tainic şi de-nsetat un veac

şi-o lume fără lanţuri şi fără-ngrijorare
să scap de amintirea trăită şi să-mi fac
o altfel de viaţă şi-o altfel de cântare,

Să-mi uit pe veci trecutul de spaime şi coşmar

cu tâlhăreşti întoarceri prin visurile mele
şi umbrele Satanei cu gheare de pândar...
pe veci să mă despartă un zid ceresc de ele.

109
 Revin
Revin,
cum vine-un înger cu aripile rupte
din lungile războaie pe care le-am purtat...
din rodul luptei mele sunt alţii să se-nfrupte
şi alţii-şi fac podoabe din tot ce-am câştigat.

Prea mulţi trecură anii prin lupte-ndepărtate

ori prea târziu vin astăzi
şi prea schimbat de munci,
ori poate alţii-s ochii
ori zările schimbate
– de nu mai văd pe nimeni, cum i-am lăsat
atunci.

110
 Prosopul
De-atâţia ani acelaşi, eşti rupt acum şi tras
de numai amintirea din tine-a mai rămas.

Din ce te rupe vremea şi văd cum te sfârşeşti

ca moartea unui prieten îndurerat îmi eşti.

Mi-ngrop în tine faţa cu sufletul pribeag

în amintirea mâinii ce mi te-a dat cu drag.

Şi-a Chipului Iubirii ce-ntâi te-a-mbrăţişat

rămas şi azi pe tine senin şi-nsângerat...

111
 Traista
Tu loc de mamă
şi de soră,
şi de soţie
mi-ai ţinut
cu tine-am adormit alături,
tu mi-ai păstrat tot ce-am avut.
De-atâţia ani
mereu mai goală de tot ce e lumesc erai
comoara mea de taine însă,
mereu crescută
mi-o purtai.

Ai dat puţinul meu

când furii te-au scotocit înverşunat
dar tainele încredinţate
mi le-ai ascuns, de neaflat
şi n-ai trădat nimic din câte ţi-am spus
toţi anii
până-n zori,
– Ce prieten ar mai şti atâtea
şi n-ar trăda de mii de ori?

112
 Castronul
Atât amar de viaţă mi-ai fost nedespărţit,
mi-ai fost un frate vitreg,
– dar nu m-ai părăsit;
zgârcit ai fost cu mine,
că pe-orice strop ce-mi dai
acelaşi preţ de foame şi lacrimi îmi cereai.

Mereu sărac şi jalnic

şi ruginit şi gol
erai al tiraniei şi-al foametei simbol.
– Cu lacrimile câte în tine mi-au căzut
mai darnic ca stăpânul,
– eu i te-am dat umplut.

113
 Aş vrea...
Aş vrea ca-n focul unic de-aprins şi uriaş
al Dragostei şi Jertfei, la cea mai naltă pară,
să-mi pot topi fiinţa, pân-la a fi părtaş
desăvârşit de una cu tot ce-o să mă ceară.

Cu-o inimă-ncălzită în flăcări pân-la alb

fierbinte şi curată să-nvălui lumea-ntreagă,
cu fiecare faptă să-aduc un calm şi cald
balsam pentru-o durere ce plânge şi
se roagă.

Să-mi contopesc fiinţa cu neamul meu erou,

cu-a lui însângerată istorie slăvită,
ca să mă-nalţ cu dânsul
prin naşterea din nou
spre Ziua
şi Cununa
şi Plata strălucită...

Aş vrea,
– dar nu pot face să sufăr mai puţin,
iubind mai cu măsură
şi dând mai cu cruţare:
– cămara-i tot mai goală,
dar drumu-i tot mai plin,
tot mai puţin oleiul,
iar para tot mai mare!...
– O, Doamne, fă să ardă aşa pân-la sfârşit
să se împartă darnic, cu dragoste, şi toată!
Iar când n-o să mai aibă nimic nedăruit
atuncea să se stingă, –
puternic!
Dintr-o dată!

114
Din «Cântări de Drum»

O, iată, vine seara!...

O, iată, vine seara, e părul tău cărunt
şi-ţi tremură piciorul cu pas tot mai mărunt.

Ţi se-ngustează palma hotarului văzut

se-mpuţinează stropul firavului tău lut.

Şi-ţi cade tot mai groasă perdea peste-amintiri...

– un alt fel de-a-nţelege să-ţi pui peste priviri.

Un alt fel de iubire să-ţi creşti de pe ruini,

un alt fel de-a-i cunoaşte pe-ai tăi şi pe străini.

Cu alt fel de regrete priveşte spre trecut

cu-o altă preţuire spre ce-i necunoscut,
cu-o alt fel de dorinţă spre tot ce n-ai atins.

– Corabia-ţi porneşte, iar largu-i necuprins

şi-ţi stă Neprevăzutul în drumul tău cât vezi.
– O, iată, vine Seara, şi unde-ai să-nnoptezi?

115
De ce-ţi iei inima?
De ce-ţi iei inima din locul
în care-a tresărit întâi,
spre unde crezi c-o să mai poată
să te oprească să rămâi?

Spre unde-o duci, pe ce-ai s-o rezemi

să-şi afle-o clipă de popas
când larg pustiul se desface
mai gol cu fiecare pas?

Eroic năbuşe-ţi durerea

şi-ascunde-ţi rănile răbdând,
sărută mâinile mustrării
sub biciul dragostei tăcând.

Din calea păcii să înlături

dărâmăturile grăbit,
nimic să nu-ţi întoarcă ochii
şi paşii de la ce-ai iubit.

Chiar dac-o vei stropi cu lacrimi

fierbinţi şi ani îndelungaţi,
din calea dragostei vreodată
nici pedepsit să nu te-abaţi.

Căci nu mai afli-n lumea-ntreagă

mai cald şi dulce căpătâi
ca locul fericit în care
ai tresărit şi-ai plâns întâi.

116
 Pentru nimic în lume
Pentru nimic în lume nu-ţi vinde trei comori:
credinţa şi nădejdea şi dragostea dintâi,
chiar dacă pentru ele ar trebui să mori
fă totul pân-la moarte cu ele să rămâi.

Pentru nimic în lume să nu uiţi trei porunci:

virtutea, ascultarea şi-ntâiul legământ.
Cu cât mai mulţi le calcă, cu-atât mai mult atunci
veghează-le mai harnic, urmează-le mai sfânt.

Pentru nimic în lume să nu laşi trei virtuţi:

smerenia, 'nfrânarea şi pacea lui Hristos,
şi-atunci cu cât trec anii mai mulţi şi mai plăcuţi,
cu-atâta rodul vieţii va creşte mai frumos.

117
 Din zorii zilei mele
Din zorii zilei mele în lanul Tău m-am dus,
culegător de spice, aşa cum Tu mi-ai spus.

Cântau secerătorii, eu îi urmam tăcut,

sfios şi singuratec şi lăcrimând ca Rut.

Prin tot zăduful zilei sub soarele arzând,

cu fruntea aplecată m-am ostenit tăcând.

Dorind când vine seara să-Ţi pot aduce-n prag

cu-o dragoste smerită toţi snopii strânşi cu drag.

– Stăpâne, iată seara se-ntinde peste văi

pe rând se-ntorc Acasă toţi lucrătorii Tăi.

În urma tuturora mă-ntorc şi eu tăcut,

sfios şi singuratic şi lăcrimând ca Rut.

Mă ruşinez de rodul puţin agonisit,

dar Tu cunoşti arşiţa prin care m-am trudit.

O, iată vine noaptea, Îţi cer un adăpost

s-adorm cu cei cu care la munca Ta am fost.

Întinde-Ţi peste mine veşmântul Tău plăcut,

la sfintele-Ţi picioare s-adorm şi eu ca Rut.

Iar Mâine Dimineaţă mă scoală fericit

să-ntâmpin Bucuria spre care-am suferit.

118
Nu-mi mai aduc aminte!
Nu-mi mai aduc aminte şi nici nu vreau acum
să-mi mai aduc de greul purtat atâta drum;
doresc să mă apropii mai calm şi mai uşor
de tainica-mplinire a marelui meu dor...
Ci ţes un nimb de aur din lacrimi şi din cânt
întregii suferinţe răbdate pe pământ.
Cu mâini bătătorite de sapă şi de ger
vreau să înalţ cântarea răbdării pân-la cer;
cu buze curăţite în flăcări să sărut
lumina urmei sfinte a celor ce-au trecut,
cu tălpi strălucitoare spre ceruri, prin noroi,
ca-n urma lor să mergem chiar şchiopătând, şi noi,
căci ei ne-au dat curajul unui slăvit avânt
spre ceru-a cărui scară începe pe pământ.

Ferestrele mi-s toate deschise spre Izvor,

miresmele eterne străbat prin largul lor
şi tot ce-odată singur am plâns cândva amar
se face-acum cântare cu uriaş hotar,
se fac mărgăritare al lacrimilor şir
şi stropii frunţii mele cunună de Ofir.
Cărările din urmă cu ceaţă le-nfăşor
să nu-mi abată ochii nimic din glasul lor.

Cândva, când voi re-ntoarce spre lutul părăsit,

purta-voi veşnicia pe chipul înnoit
şi-aici unde ocara şi foame-am îndurat
voi reveni de-al Slavei popor înconjurat...
iar Dumnezeu, în faţa vrăjmaşului zdrobit,
îmi va plăti ocara răbdată, înmiit.

119
Poate-mi va fi dat...
Poate-mi va fi dat să zac
pe-un pat rece şi sărac,
singurel şi părăsit
după cum am şi trăit
şi să mor înstrăinat
pe-ntuneric îngropat,
într-o margine de sat
neştiut şi ne-nsemnat.

Sau îmi va fi dat să mor

ca o şoaptă de izvor,
într-o noapte fără nor
la lumina stelelor,
în adânc umbrit de fagi
ca-ntre fraţii mei cei dragi
– după zbuciumul trăit
mi-ar fi somnul fericit.

Orişicum mi-e dat să mor

ca un vânt ori ca un nor,
ca un plâns ori ca un cânt
mi-e tot una pe pământ,
căci mi-e moartea prieten drag
către mine mi-o atrag,
către slavă mi-o-nsoţesc
şi de mult mi-o-mprietenesc.

Că deşi mi-e drumul lung

fără ea nu pot s-ajung,
că deşi mi-e Domnul Ţel
fără ea n-ajung la El.

120
 Când m-am născut
Când m-am născut cu trupul acesta printre voi
era şi nor şi noapte şi iarnă şi război...
ce stări nefericite, cum s-au răsfrânt durut
cu toată-amărăciunea pe viaţa mea de lut!

Când m-am născut cu duhul din Duhul cel Divin

era şi primăvară şi pace şi senin,
tot cerul cu pământul se-mbrăţişau zâmbind
privindu-mi viaţa nouă din lacrimi zămislind.

Din ea pe câte drumuri apoi am străbătut

împrăştiat-am darnic al lacrimii avut;
nemaifiind pe lume decât un călător
cu cât duc mai puţine pot merge mai uşor.

Când Mâine înc-o dată mă voi renaşte iar,

va străluci Cuprinsul de-un nou şi veşnic har
şi-abia-n a treia viaţă voi strânge fericit
ce-n celelalte două am ars şi-am dăruit.

121
O, iartă-mi, Te rog, Doamne
O, iartă-mi, Te rog, Doamne, atâtea rugăciuni
prin care-Ţi cer doar pâine şi pază şi minuni,
căci am făcut adesea din Tine robul meu,
nu eu s-ascult de Tine, ci Tu de ce spun eu.
În loc să vreau eu, Doamne, să fie voia Ta,
Îţi cer şi-Ţi cer întruna să faci Tu voia mea.
Îţi cer s-alungi necazul, să nu-mi trimiţi ce vreai
ci să-mi slujeşti în toate, să-mi dai, să-mi dai, să-mi dai...
gândindu-mă că dacă Îţi cânt şi Te slăvesc
am drept să-Ţi cer întruna să-mi faci tot ce doresc...

O, iartă-mi felu-acesta nebun de-a mă ruga

şi-nvaţă-mă ca altfel să stau în faţa Ta,
nu tot cerându-Ţi Ţie să fii Tu robul meu,
ci Tu cerându-mi mie, iar robul să fiu eu.
Să înţeleg că felul cel bun de-a mă ruga
e să doresc ca-n toate să fie voia Ta.

122
 N-am vrut alt har
N-am vrut alt har pe lume decât să cresc statui
cu feţe de lumină şi inimi de văpaie
Hristos să le-mpreune pe frunţi pecetea Lui –
nici lupte, nici ispite, nici chinuri să nu-i moaie.

N-am vrut alt har pe lume decât să dăltuiesc

vii pietre pentru faţa Bisericii Slăvite,
oriunde-ar fi-aşezate să poarte chip ceresc,
încununat cu roade curate şi smerite.

Am vrut cu orice slovă, cu fiece cuvânt,

cu fiece cântare ceva să fac mai bine,
ceva să fac mai rodnic, ceva mai drept şi sfânt
să aibă-o bucurie mereu vreun om de mine.

Am vrut s-ajut Credinţei să urce încă-un steag,

Nădejdii încă-o treaptă, Iubirii încă-o zare,
am vrut s-aduc sub Cruce o lacrimă de drag,
un dor de mulţumire şi-un rod de ascultare.

Am vrut s-aprind prin lumea prin care am trecut

pentru Hristos şi semeni o dragoste fierbinte,
c-un sfânt curaj eroic să-mi apăr ce-am avut
primit cu preţ de sânge din Cer şi din morminte.

Am vrut s-ajut pe fraţii de-un crez, de-un duh şi-un Ţel

mai limpede să vadă, mai curajos să lupte,
mai hotărâţi să-nfrunte vrăjmaşul de-orice fel,
mai veghetori să-i fie unirii ne-ntrerupte.

Aşa am vrut să-mi fie orice cuvânt săpat

în suflete, ca-n piatră, pe timp şi veşnicie
Hristos să-l recunoască frumos şi-adevărat
– atunci mi-ar fi lucrarea cum mi-am dorit să fie.

123
 Eram copil
Eram copil, trecea zăpada,
eu cu tristeţe-o petreceam,
mi se părea că iarna trece,
mi se părea – dar eu treceam.

Eram crescut, treceau cocorii,

mă-ndurerau până-i pierdeam,
mi se părea că vara trece,
mi se părea – dar eu treceam.

Eram gândind pe malul apei,

cu unda ei la pas mergeam,
mi se părea că apa trece,
mi se părea – dar eu treceam.

Priveam ades cum zboară norii

şi frunzele zburând priveam,
mi se părea că vântul zboară,
mi se părea – dar eu zburam.

Eram mâhnit cum bate ceasul,

de graba lui umbrit oftam,
mi se părea că vremea trece,
mi se părea – dar eu treceam.

Mi se părea cândva că alţii

crezând se-nşală şi-i plângeam,
mi se părea că-s ei pierduţii,
mi se părea – dar eu eram.

Azi văd cu-amar, Iisus, tot harul

ce l-am pierdut când n-ascultam,
mi se părea că-l am de-a pururi,
mi se părea – dar nu-l mai am.

124
 Când nu ştii!...
Când nu ştii-umbrele-apei ce-ascund în sânul lor,
nici cum se leagă apa şuvoaielor în nor
de nu se rupe norul sub greul lor potop
ci se desface ploaia ca roua, strop cu strop,
când nu ştii cum pământul stă pe nimic, desprins,
nici cum stă peste goluri al-Miază-nopţii-ntins,
nici cum e ţărmul dintre lumină şi abis,
cum vine-nştiinţarea din presimţiri sau vis
sau suflul Cui tot cerul l-înseninează larg,
sau valurile mării cum slabul ţărm nu-l sparg,
sau Cine greutatea luminii-a hotărât,
sau Cine porunceşte îngheţului: atât,
sau după ce legi aştri sunt aşezaţi pe cer,
sau cine-ndrumă noaptea cocorul cel stingher...

Când nu ştii Cine-aşază hotarul iernii blând

sau Cine dă legi ploii ori soarelui arzând,
sau Cine-aşază margini la trăsnet şi furtuni,
sau cât rău pot să facă cei răi acelor buni,
sau când să iasă luna şi peste câte zări,
sau Cine stăpâneşte a grindinii cămări,
sau stelele-nserării în imnuri când roiesc
din Mâna Cui mişcarea şi razele-şi primesc...

Când nu ştii Cine-aşază al naşterilor fel

echilibrând pământul şi viaţa de pe el,
când nu ştii începutul Vieţii, nici ce-i ea,
când nu-nţelegi nici taina ascunsă-n umbra ta,
când ne-nţeles ţi-e totul în jurul tău mereu

– de ce spui, stârpitură, că nu e Dumnezeu?

125
 Solia mea...
Solia mea, mai strânge-ţi centura pe mijloc
ne-apropiem credinţa de cel din urmă foc.

Aşază-ţi bine coiful pe capul tău de-acum

de ultima-ncercare ne-apropiem pe drum.

Mai bine ţine-ţi scutul şi platoşa mai drept

vrăjmaşul cel din urmă să-l birui piept la piept.

Mai strânsă ţine-ţi spada, să nu greşeşti cu ea

când va veni-ncleştarea cea crâncenă şi grea.

Mai mută strânge-ţi gura un grai să nu strecori

când mai de preţ tăcerea va fi de mii de ori.

Picioarele ţi-ncalţă mai harnice şi iuţi

spre paşii cei din urmă datori la cei pierduţi.

Grăbeşte spre Cuvântul cel încă datorat

şi nu-ţi da untdelemnul din candelă-adunat.

Prin crâncena-ncleştare te ţine de şirag,

cu inima-ndreptată spre ţintă şi spre steag.

Primejdia din urmă cu bine dac-o treci,

solia mea, chemarea ţi-ai împlinit pe veci.

126
Dacă scriind puţin
Dacă scriind puţin umplut-ai
cu hrană bună sacii goi,
dacă din buna vistierie
scoţi pietre scumpe vechi şi noi,
dacă-ai fost pom lângă izvoare
cu dulce rod la vremea lui,
atunci mai nalt şi mai puternic
vei străluci cu cât apui.

Dacă-ai putut iubi vrăjmaşul

cu toată inima iertând,
dacă-ai putut să-ajuţi săracii
mereu cu glasul cel mai blând,
dacă-ai ştiut tăcea la vreme,
dacă-ai ştiut vorbi cu miez,
atunci cu cât te-ascunzi mai tare
cu-atât mai luminos te vezi.

Dacă-ai putut cu cele slabe

să biruieşti pe cele tari,
dacă-ai trudit spre roada bună,
crescând frumoşi şi drepţi lăstari
şi dacă slujba-ncredinţată,
smerit şi harnic ţi-ai plinit,
atunci în Veşnicele Corturi
ţi se va spune: „Bun venit!“.

127
 Încă puţin
Încă puţin şi ce s-a spus curând o să se-arate,
se va vedea că ce s-au scris sunt toate-adevărate,
se va vedea că este-un iad şi este-o Judecată,
se va vedea cât de-nşelaţi sunt cei ce-au râs odată.

Încă puţin şi tot ce-i azi neghină şi ocară

trimişi cereşti vor arunca în focul mai de afară
şi seceriş nemaivăzut va trece peste lume
că ziua groazei va sosi tot răul să-l sugrume.

Încă puţin şi semne mari, puteri ne-nchipuite

se vor ivi cutremurând privirile-ngrozite
şi toţi cei care n-au primit credinţa mântuirii
primi-vor crezul blestemat al hulei şi-al pieirii.

Încă puţin şi Dumnezeu Cel Viu în veci, deodată

ivi-Se-va zdrobind pe veci minciuna apostată;
încă puţin, dar pân-atunci dureri cum n-au fost încă
vor încerca nimicitor credinţa cea adâncă.

Fiţi treji şi vă rugaţi voi toţi câţi mergeţi către-aceste

nemaivăzute vremi şi stări căzute fără veste,
orice-aţi vedea şi-aţi auzi pe voi să nu vă-nşele,
căci vai de cei ajunşi atunci nepregătiţi în ele!

128
Să calci cu teamă
Să calci cu teamă-n iarba
cea moale de la şes
ispita, ca năpârca,
acolo stă mai des.

Acolo stă păcatul

ca şarpele, pândind
virtutea, rugăciunea
şi râvna lenevind.

Acolo stă desfrâul

când toate-ţi merg din plin
şi una după alta
dorinţe negre vin.

Şi unul după altul

vin demonii vrăjmaşi
iar tu, slăbit şi leneş,
acolo te mai laşi.

O, nu-ţi slăbi vegherea,

ci roagă-te mai des
şi mai cu râvnă-aleargă
ajuns la drum de şes!

Când scapi din calea aspră

şi-ajungi la locuri moi,
o, mai ales acolo
ispitele vin roi.

Atâţi din cei ce-n valuri

luptat-au strălucit
în locuri liniştite
vrăjmaşul i-a zdrobit.

– Mergi mult mai plin de teamă

ajuns la drum plăcut,
cununile mai multe
acolo s-au pierdut.

129
 La ceasul pocăinţei
La ceasul Pocăinţei mă cercetez în tot
adâncul vieţii mele, şi fără părtinire
să-mi aflu orice vină, orice păcat să-l scot
să-l osândesc, să-l leapăd, să-mi aflu liniştire.

…N-am otrăvit pe nimeni, dar buzele-mi de jar

şi ochii de dorinţe n-au biruit ispite…
n-am omorât pe nimeni, n-am ars pe nimeni, dar
prea des şi cu plăcere am mers pe căi oprite.

Prea m-am temut de ochii tâlhari şi prefăcuţi

lumina cea din mine nu le-a învins trufia,
şi n-am luat în seamă duşmanii cei tăcuţi,
nici vulpile mărunte ce-mi nimiciră via!

Prea multă nepăsare am dat la cele mici,

prea multă grijă celor ce le-am crezut de frunte
şi-azi văd că nu-i nimica de lepădat şi nici
nu sunt pe lumea asta păcate prea mărunte.

Nu-n orice timp blândeţea smerită m-a-nsoţit,

iertarea şi tăcerea n-au fost mereu senine,
adeseori în noapte nu m-am sculat grăbit
să chem din drum străinul să-l ospătez la mine.

A stat atâta vreme pe uşa mea zăvor

şi n-am spălat picioare, spre Domnul, prăfuite,
n-am dat cu bucurie oricând la cerşetor,
prea slobozi mi-au fost câinii prin curţile-ngrădite.

…La ceasul Pocăinţei mă cercetez în tot

şi-mi cer zdrobit iertare, plecând zdrobita frunte,
căci toate sunt păcate de moarte câte-mi scot,
iar cel mai greu e-acela că le-am crezut mărunte.

130
Din «Cântarea Cântărilor Mele»

Ca mugurul ferice
Ca mugurul ferice
de soare-mbrăţişat
ce nu mai poate-ncape
în coaja-n care-a stat
când viaţa nouă-l umple
cu clocot şi trăiri
ce-şi cer eliberarea
în floare şi-n rodiri,

– Tot astfel când, Iisuse,

mă umpli Tu de har,
Când Tu, Cel Fără Seamăn
şi Fără de Hotar,
cobori în încăperea
îngustei mele vieţi
umplând-o cu trăirea
cereştii frumuseţi, –

– Simt cum îmi arde lutul

Nemuritorul Foc,
cum firea nouă creşte
de nu mai are loc,
cum şubredei fiinţe
îi rupe slabul cort
de-aş cere-un trup, din ceruri
lumina să-i mai port.

131
 De dorul Tău
De dorul Tău, Iisus iubit,
în dragostea Ta arse
şi inima, spre Răsărit,
şi faţa ni-s întoarse.
Iisus, Iisus... şi Te-aşteptăm
cum crinii-aşteaptă rouă,
privind spre ceruri Te chemăm
cu mâinile-amândouă.

Treci peste anii viitori,

Iisuse drag – şi vină,
ne du mai sus, mai sus de zori
spre Ţara de Lumină!
Şi-n clipa când ni-i cununa
cu-a-slavei Tale Taine,
schimbaţi, ca Tine vom purta
a păcii albe haine.

Iar noi, iubit şi drag Iisus,

Ţi-om da cu braţe pline
toţi crinii dorului nespus
şi-ai dragostei de Tine;
şi Ţi-i vom presăra în drum
cu-o veşnică-nchinare,
precum Îţi presărăm acum
a dragostei cântare.

În zorii fiecărei luni,

vom strânge cu uimire,
din pomii Veşnicei Minuni,
noi roduri de iubire;
şi-Ţi vom cânta, Iisus iubit,
de drag, o veşnicie,
că Te-am chemat şi Te-am dorit
cât nimenea nu ştie!...

132
Dor al dorurilor mele
Dor al dorurilor mele
strălucit şi sfânt şi nalt,
toată dragostea mea suie
către Ţărmul Celălalt...

Cum atrase-n dor de ţărmuri

cheam-un val pe altul val,
mi se cheamă-a mele doruri
către Ţărmul de cristal.

Orice clipă îmi aduce

alt nou dor Acolo Sus
unde inima-mi cu toată
dragostea pe veci mi-ai dus.

Alt nou dor în orice clipă

Îţi aduce-n Sfântul Prag
tot ce pot avea pe lume
mai curat, mai scump, mai drag.

Rugăciunea şi cântarea
vin să-Ţi spună-n lacrimi cât
Te doreşte-un suflet care
Te iubeşte-atât, atât.

Cât Te cheamă, cât suspină,

cât aşteaptă clipa când
Ţărmul fericirii Tale
Ţi-l va săruta plângând...

Care-i valul ce m-ar duce

până Dincolo-ntr-un salt,
Dorul dorurilor mele
de pe Ţărmul Celălalt!

133
 Fecioară înţeleaptă
Fecioară înţeleaptă cu candela aprinsă,
ce trează-aştepţi întruna pe Mirele Slăvit,
se lasă înserarea pe faţa zilei stinsă
iar Faţa Lui Slăvită nici azi n-a răsărit.

Pe cerul larg răsare puzderie de stele

frumoşii Lui luceferi răsar în lung şi-n lat,
dar nici în seara asta nu vezi venind prin ele
Luceafărul Iubirii şi Soarele-aşteptat.

Se-ntinde ca o mreajă a somnului ispită

lumina să ţi-o stingă, vegherea să ţi-o ia
dar, suflet alb, păstrează-ţi nădejdea neclintită,
căci lupta aşteptării curând se va-ncheia.

Cu candela credinţei aprinsă, o, fecioară,

rămâi spălându-ţi ochii prin lacrimi de-orice somn
în haina curăţiei, frumoasa ta comoară
aşteaptă cu răbdare pe-al Slavei Dulce Domn.

Veghează, mai veghează, mai sufere o clipă

în candela sleită mai toarnă-ţi untdelemn
vor trece toate-acestea, vor trece-aşa de-n pripă
cum n-ar fi fost vreodată, când El va face-un semn.

Dorm toţi? – O, nu-i nimica! – tu rabdă şi veghează;

plângi mult? – e grea vegherea, El ştie tu cât plângi.
Dar iată răsăritul cum tot se luminează
şi-obrazul tău cu lacrimi în slavă ţi-l răsfrângi.

Răsare Faţa Dulce a Celui Care vine

iar Harul într-o clipă pe veci te-a mângâiat,
– cu ce cununi măreţe de sori şi stele pline
îţi va-mbrăca El faţa cea plâns şi-a privegheat!

134
 Se-mprăştie-nnoptarea
Se-mprăştie-nnoptarea în cercuri tot mai dese
fugind în ascunzişuri de codrii nevăzuţi,
din scame de lumină prind norii a se ţese
ca-n Prima Dimineaţă în care-au fost făcuţi.

Doar a târziu, ici-colo, mai vezi sclipind arare

ca stelele prin ceaţă în nopţi de primăveri,
opaiţe vii ce încă nestinse ard, fecioare
cu mâini neîntinate de-a iadului plăceri.

Aşteaptă răsăritul Luceafărului Dulce

ce mai naintea Zilei de Veci Se va ivi,
ca faţa obosită pe braţul Lui să-şi culce
şi lângă El odihna pe veci a-şi regăsi

– Luceafăr Sfânt, Iisuse, de plâns ni-e faţa stoarsă

ca-n somnul cel de moarte pământul e-adormit,
simţim că noaptea trece, că zorii se revarsă
privirea ni-e întoarsă mereu spre Răsărit.

Răsai, arată-Ţi Faţa o clipă mai devreme

ni-e-aşa de dor, Iisuse, de Chipul Tău cel blând,
ni-e dor ca glasu-Ţi dulce pe nume să ne cheme,
le-am vrea, Iisuse, toate o clipă mai curând.

Adu-ne dezlegarea de-a lutului zăvoare

şi albul zbor din zorii seninei Dimineţi,
ce-ntregul cer va umple cu valuri de cântare,
cu-atâta mulţumire şi-atâtea frumuseţi.

135
Dorită Patrie-a Iubirii
Dorită Patrie-a Iubirii,
grădina crinilor de nea,
cu ce suspinuri şi ce lacrimi
şi doruri te-am putut chema?

Ce haruri mi-ai turnat în suflet

de nu-mi mai aflu-n lume loc,
de arde-n dorurile mele
atâta dragoste şi foc.

De-am străbătut atâtea vremuri

şi drumuri fără de popas
de harul păcii şi luminii
şi fericirii tale-atras?

Zadarnic amăgirea lumii

cu-al ei miraj îmi dă ocol,
azi paşii mei mai poartă-n lume
doar trupul bătrânit şi gol…

Căci sufletul şi tinereţea

şi tot ce-a fost mai minunat
tu, Dulce Patrie-a Iubirii,
Acolo-n tine mi-ai luat

Şi m-ai lăsat aici să-mi ardă

puternic doar un singur gând:
cântând să pot să-ţi trec hotarul
c-un ceas, cu-o clipă mai curând.

Mi-e dor de tot ce am Acolo

Ţinut de-argint şi de cleştar,
– desprins de lumea asta, ia-mă
să-ţi trec doritul tău hotar.

136
 Cuib de lut
Cuib de lut umplut cu-atâta
dragostea de Slavă,
ce putere te mai ţine,
inimă bolnavă,
de nu arzi şi nu te mistui,
inimă bolnavă!

Cum nu te-a topit văpaia

câtă te-nconjoară,
cum nu te doboară oare
marea ei povară! –
Cum mai poţi să porţi în tine
marea ei povară?

Te-ard, de-atâţia ani în taină,

dorurile – lavă –
cum nu te-ai făcut cenuşă,
inimă bolnavă,
că eşti numai lut şi umbră,
inimă bolnavă!

Cuib de foc ce-mi arzi viaţa,

cum nu pot eu oare
să te-arunc acolo unde-i
dragostea vâltoare,
unde mistuie şi arde
dragostea vâltoare!

Unde arde fericirea

veşnic vâlvătaie
să te faci în ea un veşnic
cântec de văpaie,
nalt, strălucitor şi veşnic
cântec de văpaie.

Doar atunci afla-şi-va stâmpăr

dorul tău de Slavă,
cuib de lut umplut cu soare
inimă bolnavă,
lut îndrăgostit de soare,
inimă bolnavă.

137
 Porumbel...
...din stejarii depărtaţi
fără soţ şi frate
singur, singurel străbaţi
zări îndepărtate,
arse şi pustii şi moarte zări îndepărtate.

Glas străin te prigoneşte,

uli viclean te-alungă,
iar din urmă dorul creşte,
calea-i tot mai lungă,
zarea arde, dorul creşte, calea-i tot mai lungă.

Arzi de sete-n gol de stepe,

pieptu-i vâlvătaie
şi-nnoptarea grea începe
aripa să-ţi taie,
înnoptarea morţii-ncepe aripa să-ţi taie.

Nicăieri nu-i nici o frunză,

nici o creangă verde,
nici un suflet să pătrunză
dorul ce te pierde,
cât de mare şi fierbinte-i dorul ce te pierde!

Unde-i albul suflet oare

care te-nţelege,
unde-i mâna iubitoare
rănile şă-ţi lege,
mâna albă, mâna moale, rănile să-ţi lege?

Cazi... dar sufletul tău suie

– zâmbet alb spre soare –
către Ţara unde nu e
dor şi depărtare,
unde nu e despărţire, dor şi depărtare,

Unde te aşteaptă-n cale

veci de slăvi senine,
Ţara dorurilor tale,
porumbel străine,
Dorul dorurilor tale, porumbel străine...

138
Iisuse, Mire-al vieţii mele
Iisuse, Mire-al vieţi mele,
din veşnicii pe veşnicii,
de-aici de jos, din lumea morţii
Te chem mereu, Te chem să vii.

În pacea miezului de noapte,

cu-nfiorat şi lung suspin
Te chem cu dor, Te chem pe Nume,
Preabunul meu, Iisuse, vin’...

În revărsat de zori când cerul

lumină prinde-n Răsărit,
în dorul revederii Tale
Te chem şi plâng, Iisus Iubit.

În miez de zi când toţi aleargă

a’ lumii treburi spre-a-mplini,
eu stau cu dor privind spre Tine –
o, de-ai veni, o de-ai veni!...

Iar seara când lumina fuge

spre depărtări de zări pustii,
Luceafărul vieţii mele,
Te-aştept mereu, aştept să vii.

Cu candela iubirii-aprinsă
de-atâţia ani Te-aştept în prag,
o, vin' o clipă mai devreme,
Te chem, o, vino, Mire Drag!

139
La Nunta Noastră
La Nunta Noastră, Mire Sfânt,
va fi o bucurie
cum nu s-a pomenit cuvânt
nici Sus în Cer, nici pe pământ,
cum din vecii n-a fost nicicând
şi nici n-o să mai fie.

Va clocoti în izbucniri
de slavă Veşnicia –
măreţe, necuprinse firi,
adânci şi tainice zidiri,
în haru-acelei Fericiri,
striga-şi-vor bucuria.

Din drumul ei spre Nesfârşit

Întreaga-Alcătuire
o clipă-atunci s-o fi oprit
şi lumi ce nu s-au mai zărit
în haru-acela fericit
s-o-mbrăţişa-n iubire.

Din înălţimi şi din genuni,

o Mână Preafrumoasă,
din mii de raze şi minuni,
din sori, din stele şi din luni,
topi-va salbe şi cununi
– podoabe de mireasă.

Când sfinţii Tăi cu mii de mii

Ţi-or auzi chemarea,
din munţi, din ape, din pustii,
în alb veşmânt de stele vii,
pe-a’ Cerului de-argint câmpii
îşi vor opri ninsoarea.

Şi miile de mii de sori

de îngeri şi de raze,
în haru-acelei Sărbători
vor pune-a’ Cerului Comori
pe frunţi de sfinţi biruitori
– cunună de topaze.

140
Şi va urma, Iisus Iubit,
nespusa strălucire
a Nunţii fără de sfârşit
unui norod preafericit,
cu Cel mai Scump şi mai Dorit
Mântuitor şi Mire.

141
 Al Tău Nume
Al Tău Nume nu-i nici unul
dintre câte se rostesc
sau se pot rosti – oricare
ar fi-n graiul omenesc.

Tu – sau noi, Ţi-am dat un Nume

să putem cumva vorbi
despre Tine, Care, altfel
n-am ştiut cum Te numi.

Dar adevăratu-Ţi Nume

e-ntr-un fel în care nu-s
poate nici în Cer cuvinte
ca să poată-aşa fi spus.

Noi, cu graiul, cu condeiul

sau cu tot ce-am mai avea
niciodată-al Tău Sfânt Nume
a-l cuprinde n-am putea.

Numai inima, în clipe

de extaz, de har, de rai
bănuieşte doar frumuseţea
Numelui pe Care-l ai.

Slavă-Acestui Nume Tainic,

Minunat şi Sfânt şi Nalt
Care-o să-l cântăm cum este
doar cu graiul celălalt.

142
O, Sfânt Cântec, vino
O, Sfânt Cântec, vino
spre Cer s-alergăm
ia-mi duhul şi mâna
şi hai să zburăm!

Mă nalţă cu tine
mai sus şi mai sus
pe norul luminii
rămas de Iisus,

Spre forma cerească

în care doresc
să cânt bucuria
pe care-o trăiesc...

– E-atâta lumină
pe unde plutim,
Iisuse, Iisuse,
ce haruri trăim!

Mai sus, mai departe

hai, imnule sfânt,
spre veşnica formă
a altui cuvânt,

Spre-a Slavei izvoare

din care s-adun
cleştarul luminii
în care s-o spun.

Şi du-mă, Sfânt Cântec,

la starea de har
în care-Adevărul
e fără hotar

Şi lasă-mă unde
voi şti c-am găsit
iubirea deplină
şi fără sfârşit.

143
Peste-al anilor hotar
Peste-al anilor hotar
răsar zorii noi răsar
peste ei spre vârful lor
fac drum lung cu lungu-mi dor,
drum cu crini împodobit
pentru Domnul meu Iubit,
drum cu lacrimi lung şi drept
că de ani şi ani L-aştept,
drum de sfinte aşteptări,
drum de rodnice-ascultări,
drum de cântec şi dorinţi
pentru paşii Lui cei sfinţi...

Arde-mi, soare de amiaz',

lacrimile pe obraz,
uscă-mi, vânt de răsărit,
graiul stins şi chinuit!
Urme-nsângerate las
prafului la orice pas,
jar mi-e inima din piept
dar aştept, aştept, aştept...
Noapte lungă s-a lăsat
peste-ntins şi peste lat,
peste duh şi peste gând
nici o rază luminând...

Numai mâinile se-ntind

după zări ce nu cuprind,
numai ochii se deschid
către Dincolo de zid.
Bate ceasu-nfiorat
miezul nopţii-ntârziat
ah – şi nici n-am tresărit
Slava când m-a-nvăluit.
Şi-ndelungii ani de jar
azi mai scurţi de-o clipă-mi par,
ne-nţelegem gând cu gând:
Doamne, ai venit curând.

144
Dragul mult iubirii mele

Dragul mult iubirii mele

plin de raze-n păr,
sub privirile de stele
m-ai trezit sub măr,
strălucind de haruri grele
m-ai trezit sub măr.

Cerul se-ntindea sub mine,

zarea căpătâi
m-a unit pe veci cu Tine
dragostea dintâi,
dulcea, minunata, sfânta
dragoste dintâi.

Mi-ai umplut cu-a Ta privire

inima de drag,
fericit de-a ei sfinţire
n-am mai fost pribeag,
dintr-un ceas de strălucire
n-am mai fost pribeag.

Îţi ascult răpit Cuvântul,

plâng când Ţi-l ascult,
oare unde-i azi pământul
de-s în Cer de mult,
unde s-a pierdut pământul
de-s în Cer de mult?

De ce oare-ntreaga fire
cântă-acum aşa?
Mai e oare fericire
dulce ca a mea?
Nu e, nu e fericire
dulce ca a mea.

145
Unde-i azi cetatea oare
unde-s câinii răi?
Cântă-atâta sărbătoare
dulce-n ochi Tăi,
numai pacea şi iertarea
cântă-n ochi Tăi.

Cântă ca un roi de-albine

câmpu-n floare plin
zările-s de taină pline,
totul e divin,
lângă Tine, lângă Tine
totul e divin.

Ţes cununi de rouă zorii

să ne-anine-n păr,
fericiţi nemuritorii
cununaţi sub măr –
Nunţii Sfinte, Sărbătorii
cununaţi sub măr.

146
Din harfa unei fără seamăn
Din harfa unei fără seamăn
iubiri aprinse pe pământ
am vrut cum am ştiut, Iisuse,
mai cald şi mai frumos să-ţi cânt.

În orice viers am pus o parte

din inima ce le-a purtat,
în fiecare slovă-mi arde
un strop din duhu-nflăcărat.

Am vrut a dragostei văpaie

din Jertfa Golgotei s-o iau
şi miilor de inimi stinse
puternic foc ceresc să dau

Să văd cum arde-ntreg pământul

înalt şi larg şi fericit
în focul dragostei de Tine,
Iisus, Mîntuitor Iubit...

Dar cât sunt trist că nici cântarea,

ca tot ce-am spus şi ce-am făcut,
n-a fost nici naltă, nici fierbinte,
nici fericită cum am vrut.

Azi vin plângând ca Magdalena

când vasul scump şi l-a sfărmat,
ca nimenea din el pe urmă
să nu mai fie-nmiresmat.

Şi-mi sparg, Iisuse Dulce, harfa

cu care-am vrut aici să-ţi cânt,
ca nimănuia după Tine
să nu-i mai cânte pe pământ,

Rugându-te măcar în ceruri

să faci să pot cânta aşa
cum toată viaţa mea din lume
am vrut, dar n-am putut cânta.

147
 E cineva, cântă
Iisuse, Iisuse, ascultă acum
departe, pe dealuri, prin văi, pe câmpie
un cântec de lacrimi, de jertfă şi drum
– e cineva, cântă prin zarea pustie.

E cineva, cântă... E unul, sunt doi,

sunt sute, sunt mii, sunt mulţimi fără zare
şi cântă prin soare, prin noapte şi ploi
un imn de iubire, de har şi chemare.

E cântecul meu de dragoste – strâns

din primul fior de grea sfâşiere,
din ziua când Ţie, Iisuse, Ţi-am plâns
întâia iubire şi-ntâia durere.

Ascultă-l cum creşte mereu mai aprins,

mereu mai puternic, mereu mai fierbinte
o Oaste, o ţară, o lume-a cuprins
o-nalţă, o-ncântă şi-o poartă nainte...

Ascultă-l, Iisuse... – e imnul slăvit

din ziua când haru-Ţi veni peste mine
şi-n care-Adevărul a rupt strălucit
tristeţea trăită departe de Tine.

Ascultă-l, Iisuse, – e-ntregu-mi avut,

puterea, avântul şi sfânta iubire,
comoara-mi întreagă, întâiu-mi născut
adus pentru Tine supremă jertfire.

Ascultă-l, Iisuse, în ceasul ceresc

când harfa se sfarmă pe culmi de extaze,
când lutul apune, când ochii privesc
uimiţi, Veşnicia de slavă şi raze.

148
 Am fost aleşi
Am fost aleşi să fim o jertfă de-nviorare pentru voi,
fiind supuşi de Domnul nostru atâtor lungi şi grele munci,
sub Mâna Lui atâta vreme ne-a curs al lacrimii şuvoi –
azi voi cântaţi cu bucurie, fiindcă noi am plâns atunci.

Prin viscoliri de ierni vrăjmaşe am fost trimişi în loc oprit

s-aducem focul sfânt s-aprindă al vostru suflet îngheţat,
azi voi cântaţi cu bucurie, vi-e dorul inimii-mplinit,
dar nouă ne e arsă viaţa prin care dorul v-am purtat.

Din jertfa inimilor noastre ce neştiut s-au mistuit

aţi strâns voi binecuvântarea şi-avântul inimii v-aţi strâns...
Ce bine-i că nu ştiţi voi preţul ce-n locul vostru l-am plătit
că poate n-aţi cânta nici unul, dac-aţi cunoaşte cât am plâns.

Dar fericirea că pe-ntinsul acestor zări cândva pustii

se leagănă acum belşugul bogat şi greu şi sănătos
întrece înmiit durerea din anii cruntelor urgii
sub care-am dezgropat comoara transfigurării prin Hristos.

149
 În faţa Ta...

În faţa Ta plec ochii umezi

cu suflet copleşit de drag,
Strălucitoarea Ta Frumseţe
uimit m-a-ngenuncheat pe prag.

O, eşti Frumos ca Adevărul

Strălucitor şi Minunat
ce-n limpezimea lui e veşnic,
atotputernic şi curat.

O, eşti Frumos cum e Iubirea,

dumnezeiescul Har Slăvit,
Iubirea care ca şi Tine
e fără margini şi sfârşit.

O, eşti frumos cum e Nădejdea

din jertfa inimii fierbinţi
ce pentru-o clipă fericită
îndură ani de suferinţi.

O, eşti Frumos cum e Credinţa

curată şi de neclintit
mereu mai mare, mai frumoasă,
dar cea dintâi, pân-la sfârşit.

O, eşti Frumos cum e Iertarea

ce-mbrăţişează pe vrăjmaş,
primindu-l frate şi făcându-l
aceloraşi comori părtaş.

O, eşti Frumos ca Mântuirea

ce-a şters atât adânc alean
şi-arată veşnic mai frumoasă
din zi în zi, din an în an.

150
O, eşti Frumos cum de Frumoasă
e numai Frumuseţea Ta –
mi-e sufletul pe veci, Iisuse,
robit şi fermecat de ea.

Şi-mi uit şi zbuciumul, şi lupta,

şi-ntregul plânset dureros
şi Te privesc uimit, Iisuse,
o, eşti Frumos, a ş a Fr um os ...

151
Nainte de-a fi fost vecia
Nainte de-a fi fost vecia,
nimic când încă nu era
Eu te-am văzut prin vremi nainte
şi te-am iubit de-atunci fierbinte,
Biserică, Mireasă Mea.

De-atunci Eu te-am dorit întruna

că M-a răpit frumuseţea ta
şi-am aşteptat cu-aşa iubire
dorita Noastră întâlnire,
Biserică, Aleasa Mea.

De-atunci am auzit, Iubito,

iubirea ta cum Mă chema
simţeam fiinţa ta curată
răpindu-Mi Inima Mea toată,
Biserică, Iubirea Mea.

Te-am aşteptat cu nerăbdare

atâţia ani câţi trebuia
s-arăt cu-o Jertfă peste fire
cum te iubesc, cu ce iubire,
Biserică, Lumina Mea .

Ne-am întâlnit pe Dealu-acela

când Trupu-n cuie-Mi sângera,
şi ne-a iubit iubirea care
nici moarte-n veci, nici seamăn n-are,
Biserică, Cununa Mea.

De-atunci Mi-ai dăruit întreagă

viaţa ta şi inima,
de-atunci chemăm cu-nflăcărare
a Nunţii Noastre Sărbătoare,
Biserică, Comoara Mea.

O, fericită Veşnicia
când Cerul te va-ncununa,
când prin Nemărginiri Divine
tu vei umbla pe veci cu Mine,
Biserică, Mireasa Mea.

152
 Bolnav de iubire

Bolnav de iubire şi zdrobit de jale

am pornit pe drumuri lungi a Te găsi,
să-Ţi sărut cu lacrimi urma Urmei Tale
şi măcar o dată Faţa-a-Ţi mai privi.

Ţi-am greşit, Iisuse, mi-am călcat cuvântul,

Ţi-am trădat iubirea, sunt un lepădat,
dar azi sunt în stare să-nconjor pământul
să sărut obrazul care l-am scuipat.

Undea-i mers? O, unde ai plecat Tu oare,

sfâşie căinţa sufletul meu tot,
risipesc pe drumuri lacrime amare,
e pustiu şi-s singur, Doamne, nu mai pot.

Viaţa mi-e zdrobită, iar în jur, haíne

urlă numai fiare groază şi fiori
şi-a înfipt Durerea mii de colţi în mine...
– iată, Doamne, plata celor trădători.

Vai, sunt gol şi singur şi privesc cu jale

stârvul pentru care eu Te-am părăsit,
n-am pus preţ pe harul ascultării Tale
şi-azi mi-e-ntregul suflet ars şi pustiit.

Am crezut iubirea ceva de vânzare

anii-atâtor jertfe i-am pierdut din gând,
Scumpa mea Comoară, n-am putut fi-n stare
s-o plătesc cu sânge, dar să nu mi-o vând.

Am crezut că astfel va-nceta odată

zbuciumul şi lupta cu răniri de jar,
am zis: ,,da”, iar astăzi viaţa mi-e-ncleştată
de-nmiite cazne, zbucium şi amar...

153
Mâinile ispitei negre şi haine
vălul curăţiei crud mi-au sfâşiat
şi-aruncară-n tină sufletul din mine
– ce-am făcut cu Tine, Darul meu Curat!

Unde-i curăţia mea de altădată,

unde-i frumuseţea limpezii priviri,
unde-i fericirea sfântă şi curată
din înfiorarea primei ei iubiri?

Unde eşti iubirea mea de-ntâia oară,

legănată-n lacrimi şi trezită-n cânt?
– Azi trecută-i lupta, azi e pace-afară
dar în suflet plânge cel mai drag mormânt.

Ah, Te caut pe drumuri noaptea printre sate

pe-unde-au dus odată farmec paşii Tăi,
dar nu-i nimeni-nimeni, numai în cetate
latră tot aceiaşi câini flămânzi şi răi.

Nu mai cântă câmpu-n zumzet de albine,

zorii sunt departe, cerul e-nnorat,
depărtări de veacuri mă despart de Tine...
– Oare-aşa-i răsplata celor ce-au trădat?

O, de se mai poate să-mi primeşti fierbinte

lacrima căinţii, plânsul meu amar,
din acel tezaur ce-am avut nainte
Îţi mai cer, Iisuse, o fărâmă doar:

Fă măcar o dată să-Ţi mai văd privirea

ca să ştiu că totuşi nu m-ai lepădat,
că în al Tău Suflet n-a-ncetat iubirea
– să Te aflu iarăşi unde Te-am lăsat.

154
 Ce Nume Scump
Ce Nume Scump ai Tu, Iisuse,
Iubitul sufletului meu,
mireasma Lui dumnezeiască
îmi umple sufletul mereu.
Comori pe lume nu mă-ncântă,
nu mă vrăjesc şi nu m-atrag,
Comoara mea pe veşnicie
eşti numai Tu, Iisuse Drag.

Pământul n-a văzut frumseţe,

nici Cerul cântec mai curat,
nici sufletul un har mai dulce
ca Scumpu-Ţi Nume Minunat.
– Să spună vântul ce-ntâlneşte
atâtea flori în calea sa
mai este oare-n în lumea-ntreagă
mireasmă ca Mireasma Ta?

Să spună soarele ce vede

atâţia crini şi trandafiri
ce s-ar asemăna-n frumseţe
cu-a Tale sfinte-mpărtăşiri ?
– Eu strig şi soarelui şi lunii
şi cerului că-n ele nu-s
nici fericiri, nici frumuseţe,
nici Nume cum ai Tu, Iisus.

155
Când va începe Nunta noastră
Când va începe Nunta noastră
în Dimineaţa Fără Nori
întreaga-ntindere albastră
va fi lumină şi splendori.

Când Faţa Ta Strălucitoare,

Iisus Iubit, Se va ivi
păli-vor lună, stele, soare,
Lumina Ta le-o copleşi.

Păli-va orice frumuseţe

şi-orice puteri vor fi apus,
căci Slava Sfintei Tale Feţe
va umple tot atunci, Iisus.

Ai Cerului străjeri vor stinge

toţi sorii-aprinşi din Ziua-ntâi,
căci Strălucirea Ta va-ncinge
şi slăvi şi-adâncuri în văpăi...

...Dar noi, înveşmântaţi în soare,

uimiţi de Ceasul Cel Slăvit,
cântând Ţi-om pune la picioare
cununa harului primit.

O, bucuriile-ntâlnirii...
ce inimi, Doamne, vom avea
ca strălucirea fericirii
s-o poată-ntreagă-atunci purta?

O, vino, Zi mult-aşteptată
când vom pluti strălucitori
spre Nunta noastră minunată
din Dimineaţa Fără Nori!

156
 Cât de neuitată eşti...

Cât de neuitată eşti... dar ce departe-i

azi a ta căldură, Casa Prieteniei!...
Dulcea ta-ncăpere, scumpa grijă-a Martei
dragostea lui Lazăr, inima Mariei.

Cum era acolo zâmbetul de soare,

cum ningeau cireşii straturi de petale
aşternând pe drumuri albele covoare
pentru bucuria revenirii Tale...

– Unde-i primăvara dulce de-altădată

când peste portiţă înflorea scumpia,
când umbla prin casă Marta ocupată,
când vorbeai cu Lazăr, când cânta Maria...

Cum era hotarul plin atunci de floare

şi întreg cuprinsul plin de tinereţe,
plin era de cântec până-n larg de zare
numai bucurie, numai frumuseţe.

Când urcai cu soţii calea pe colină,

Te-nsoreau cu raze lacrimile serii
şi-ţi zâmbea căsuţa albă din grădină
cu înfiorarea sfântă-a revederii.

Iar în faţa casei să-ţi deschidă poarta,

arătând în zâmbet toată bucuria
Te-aşteptau iubiţii: bucuroasă Marta,
prieteneşte Lazăr, lăcrimând Maria.

Şi-n căsuţa albă ca o sărbătoare

de înduioşarea întâlnirii plină
răspândea miresme busuiocu-n floare
prin fereastra largă care da-n grădină...

157
...Cum au fost de scumpe clipele acele,
cât de neuitate şi de fericite
şi-astăzi vai, Iisuse, n-a rămas din ele
numai amintirea umbrelor iubite.

S-a sfârşit frumoasa, dulcea lor poveste,

s-a plecat portiţa, s-a uscat scumpia,
dus demult e Lazăr, Marta nu mai este,
plânge-n casa goală singură, Maria.

Când Te vei re-ntoarce vei găsi, Iisuse,

din ruini grăindu-Ţi neuitata şoaptă...
– căci când şi Credinţa şi Nădejdea-s duse
Dragostea rămâne, plânge şi aşteaptă.

158
Ce liniştiţi sunt paşii Tăi
Ce liniştiţi sunt paşii Tăi
în mine când coboară
şi pe-a’ iubirii mii de căi
fiinţa-mi înconjoară...

Ca mersul stelelor pe cer,

ca răsăritul lunii,
ca luntrea gândului, năier
pe apa rugăciunii,
ca izvorârea din afund
a stropilor de unde,
ca taina harului profund
când duhul mi-l pătrunde,
ca roua cerului senin
pe iarba aplecată,
ca seara ce-nfăşoară lin
pădurea nemişcată,
ca şoapta dulcii adieri
prin spicele-nflorite,
ca pacea marilor tăceri
pe culmile-nsorite,
ca zvonul paşnicei cântări
din sânul primăverii,
ca sfintele înfiorări
din noaptea Învierii...
Ca a iubirii dulci văpăi
spre-a inimii comoară…

– Ce liniştiţi sunt paşii Tăi

în mine când coboară.

159
Cum marea şi-aduce
Cum marea şi-aduce spre ţărmul dorit
adâncul suspinelor grele,
Ţi-aduc din străfunduri, Iisuse iubit,
comoara cântărilor mele.

Cum vântul şi-aduce din drum nesfârşit

spre munte parfum de vâlcele,
Ţi-aduc de prin lupte, Iisuse iubit,
mireasma cântărilor mele.

Cum crinul şi-aduce din noapte smerit,

spre soare potirul cu stele,
Ţi-aduc de prin bezne, Iisuse iubit,
lumina cântărilor mele.

Cum stupul de munte şi-adună trudit

din stâncă dulceaţa-n inele
Ţi-aduc din durere, Iisuse iubit,
nectarul cântărilor mele.

Şi-n ceasul răpirii înalt şi slăvit

iubirea Ţi-ncheagă din ele
frumoasă ca Ţie, Iisuse iubit,
cununa cântărilor mele.

Când sufletu-mi cântă arzând strălucit,

Ţi-aduce-n sclipiri de mărgele
eterna-nchinare, Iisuse iubit,
frumseţea cântărilor mele.

Sărută-L şi-ascultă că-Ţi dă fericit

în starea şi-n clipele-acele
suprema-i iubire, Iisuse iubit,
Cântarea Cântărilor mele.

160
Din «Cântări Nemuritoare»

Am cu urmaşii un cuvânt
Am cu urmaşii un cuvânt
şi-aş vrea să nu-l rămân dator
el, prin Hristos, mi-e-un legământ
al sufletului meu cu-al lor.

El mi-este ultimul răspuns

spre mii de fraţi, de fii şi soţi
– nemaivorbind la nime-ascuns
le pot vorbi deschis la toţi.

O, nu uitaţi şi nu zâmbiţi
spre Judecata de Apoi
când veţi vedea ce nu doriţi
atunci, ce-o să vă faceţi voi?

Când veţi vedea ce n-aţi crezut

sau rai cu flori
sau iad cu munci
cu sufletul pe veci pierdut
ce-o să mai faceţi voi atunci?

Urmaşi ai mei, cuvântul meu

e s-ascultaţi de tot ce-i scris
e Cer, e iad, e Dumnezeu
iar Veşnicia nu-i un vis.

Un lanţ de aur strălucit

vi-e şirul de strămoşi frumos,
fiţi şi voi un inel slăvit
legat de ei
şi de Hristos!

161
 Să ard de sete...
Să ard de sete, tot n-aş bea
din apele stricate,
ce le-ntâlnesc în calea mea
prin lumea de păcate.

Să mor de foame, tot n-ating

mâncările-otrăvite,
spre care ne-ncetat mă-mping
păcate şi ispite.

Să crăp de frig, nu mă-ncălzesc

la focuri vinovate,
pe unde slugile pândesc
iubiri îndurerate.

Să pier în drumuri, n-aş intra

în casa blestemată,
care-ar zdrobi şi-ar întrista
iubirea mea curată.

Să umblu gol, tot n-am să-mbrac

ce diavolul mi-ntinde,
să zac în şanţ, să mor sărac,
pe Domnul nu-L voi vinde.

Mai bine plâng acum un ceas

cu Domnu-n părtăşie,
decât, fără Hristos rămas,
să plâng o veşnicie.

162
Ce-mi vezi tu, ochiul meu?
– Ce-mi vezi tu, ochiul meu în lume
când eşti deschis şi treaz trecând?
– Un lanţ legând povara-mpinsă
de-un rând de oameni altui rând,
un lanţ de patimi însetate
după-adevăr şi după vis
ce mult râvnitelor ajungeri
le-aţin un drum mereu închis...

– Ce-mi vezi tu, inimă deschisă,

ce uiţi şi crezi aşa uşor?
– Văd Adevărul cum întoarce
plângând din uşa tuturor
şi-nţelepciunea risipindu-şi
pe uliţi aurul ceresc,
iar umbrele deşertăciunii
cum râd spre tină şi cerşesc.

– Ce-mi vezi tu, sfântă-nştiinţare

spre Mâine când priveşti acum?
– O parte-o văd întunecime
şi foc şi grindină şi scrum
şi-o parte-o văd lucind de-un soare
nemaivăzut şi nesfârşit
dar Strălucirea şi Uitarea
le despărţesc desăvârşit...

163
Când Te-ai plecat spre noi
Când Te-ai plecat spre noi, Iisuse,
ai vrut ca să putem spera
că ridicându-ne pe vârfuri
putem atinge talpa Ta.

În cea mai îngerească clipă

noi ne-am nălţat abia atât
cât Tu, în cea mai omenească,
spre noi, mai mult ai coborât.

Cu ce-aveam mai ceresc în fire

atunci parcă-am atins ceva
din ceea ce-a putut să fie
mai pământesc în Firea Ta.

Dar haru-atingerii slăvite

ne-a străbătut cu-acei fiori
ce ne-au cuprins pe veci în Tine
făcându-ne nemuritori.

Minunea Golgotei divine

s-a-nveşnicit deplin apoi
– un strop înomenit din Tine
ne-a îndumnezeit pe noi.

164
O, de-am putea!
O, de-am putea să trecem
pe lângă orice ins
ca raza ne-ntinată
de orice-ar fi atins!

Am trece prin cuvinte

şi nu le-am întina,
am trece printre valuri
şi nu ne-am scufunda,

Am trece prin iubire

făr-s-o zdrobim trecând,
am trece prin cântare
făr-s-o lăsăm plângând,

Am trece peste spice

şi nu le-am apleca,
am trece peste ramuri
şi nu le-am despoia,

Am trece prin părere

spre veacul de apoi
cu braţele-ncărcate
de unde-am venit goi

Şi-atuncea nu zadarnic
am fi trecut prin vis
– ne-ai săruta pe lacrimi
Tu, Cel ce ne-ai trimis.

165
Voi numai de viaţa asta
Voi numai de viaţa asta
vă-ngrijoraţi şi vă vedeţi,
cum n-aţi avea decât viaţă
– voi moarte oare nu aveţi?

Doar trupu-acesta vă robeşte

pe el puneţi întregul preţ
de parcă sunteţi numai trupul
– voi suflet oare nu aveţi?

La clipa asta-i cereţi totul

ei vă jertfiţi şi ei vă vreţi,
dar oare numai A s t ă z i este
– voi veşnicie nu aveţi?

Urziţi la fapte vinovate

nepăsători şi îndrăzneţi,
dar oare nu este-o răsplată
– voi oare Dumnezeu n-aveţi?

166
 S-au dus pierind milenii

S-au dus pierind milenii – şi altele-or să vină

Tu ai rămas Acelaşi... şi-aşa vei fi oricând
cântară-Ţi veci de aur din harfe de lumină
– ci alţi veci au să vină cântarea-Ţi reluând.

Te-au preamărit profeţii vizionari prin ere,

Te-au admirat artiştii creând desăvârşiri,
Te-au adorat eroii trecând spre Înviere
– ci Tu rămâi Neapusul eternelor iubiri.

Cândva, prin Veşnicie, s-a ridicat din Vină

un fir de praf pe-o clipă voind să-Ţi stea vrăjmaş,
dar Neputinţa-l duse Uitării – şi senină
Nemărginirea-Ţi curge pe-al ei etern făgaş.

Ca valurile mării se nasc şi pier popoare,

cresc noi puteri în locul acelor ce-au pierit
– ci toate-s pentru Tine nici cât un praf în soare
mânate în Nimicul cu chip acoperit.

Prin toată existenţa ne-ai arătat iubirea

în mii şi mii de feluri vădind acelaşi har
– ci n-am putut să-i credem atât nemărginirea
ca-n Clipa-cea-eternă a Jertfei, pe Calvar.

Iubiri tot mai înalte prin veci tot mai lumină

de după Veşnicie şi după Infinit
în valuri nesfârşite vor trece şi-or să vină
– ci Tu vei fi de-a pururi mai nou şi nou numit.

Veni-vor alte graiuri, veni-vor alte ere,

veni-vor alte forme de tot mai preafrumos,
cânta-Ţi-vor Noul Nume Etern din sfere-n sfere
– ci pentru clipa noastră
rămâi: Iisus Hristos.

167
 Pe Crucea Golgotei
Pe Crucea Golgotei stă Harul zdrobit
răbdând suferinţa tăcut şi smerit,
păcatele lumii amar apăsau,
prostia şi ura sălbatic loveau.

Seninul deasupra sub nori se-ascundea,

pământul sub Cruce de patimi gemea,
tot iadul alături lupta ispitind,
dar Harul îndură şi moare iubind.

Căci Harul priveşte spre Tatăl mereu,

mai tare e Tatăl ca orişice greu!
Mai tare-i iertarea ca vina cea grea,
iubirea-i puterea şi El este ea.

Fecioara şi Maica de Cruce s-a prins

tot sufletu-i arde străpuns şi aprins,
că-n orişice jertfă a fiilor sfinţi
şi-aduc şi-a lor jertfă zdrobiţii părinţi.

Stă frânt ucenicul iubit suspinând,

iubirea, alături rămâne oricând.
Cât veacul e ură şi lumea e rea
iubirea-i pe cruce, iubirea-i sub ea.

Dar vine şi Ziua Iubirii curând,

Hristos va învinge pe veci rămânând,
pieri-va tot răul de orişice fel
iubirea va-nvinge, căci ea este El.

168
Din «Cântările din Urmă»

Când las din mână harfa

Când las din mână harfa caldă
încă vibrând înfiorat
– ca urma soarelui pe ape
mai simt rămas un văl curat.

Când las din mână Cartea Sfântă

încă ne-ntors dintre tăceri
– ca urma vântului pe spice
mai simt cereştile-adieri.

Când las pe mână fruntea, încă

păstrând al rugăciunii strai
– ca urma liniştii pe rouă
mai simt umblările prin rai.

Când las din mână Mâna-Ţi dulce

încă simţindu-Te pe prag,
– ca urma lacrimii pe cântec
mai simt că-ai fost, Iisuse drag...

Când las din mâini făclia dusă

încă părând a o ţinea
– ca urma razei peste-o noapte
mai simt c-a fost cărarea mea.

Când las şi mâinile odihnei

încă părând că n-am sfârşit
– ca urma imnului pe-o clipă
mai sui un prag – şi l-am păşit.

169
Ce duşmănit eşti Tu acum!
Ce duşmănit eşti Tu acum
pe unde mergi cu mine,
vrăjmaşii Tăi m-ar rupe-n drum,
de-ar şti că merg cu Tine!
Când la ospăţul lor m-ar vrea,
las mesele lor pline
şi, dezlegând merindea mea,
mănânc ce pot cu Tine.

Când mă îmbiu spre-un aşternut,

ce cald şi moale-ar ţine,
eu merg în colţul meu tăcut
şi-adorm lipit de Tine.
Când ei mă vor cu ei s-alerg
la patimi şi ruşine,
rămân napoi de toţi şi merg
pe calea mea cu Tine.

Când ei mă-ndeamnă să îmbrac

podoabele lor fine,
privesc veşmântul Tău sărac
şi-l caut să fiu ca Tine.
Când sunt chemat spre-un loc dintâi
ştiu gândul lor prea bine,
mă trag spre urmă şi rămâi
nedespărţit de Tine.

Când ei mă vor să stau râzând

cu ei de tot ce-i bine,
eu mă feresc şi-ascuns, plângând,
mă rog un duh cu Tine.
– O, iartă-mă, când nu-s aşa
de-al Tău cât se cuvine,
când Te ascund spre-a nu vedea
vrăjmaşii că-s cu Tine!

170
Cu cât mă-mpărtăşesc
Cu cât mă-mpărtăşesc din soare
mi-e mai străină noaptea mea
– dar după fiecare seară
re-ntoarcerea mi-e tot mai grea.
Din ce mă nalţ mai sus cu Tine
cobor tot mai puţin spre lut,
– dar după fiece cântare
mi-e sufletul tot mai tăcut.

Din ce m-apropii de plecare

simt mai uşor oricare pas,
– dar după fiece răbdare
simt mai puţin ce-am mai rămas.
Cu cât am mers mai singuratic
simt vorbele tot mai pustii
– dar după orice despărţire
iubirile mi-s tot mai vii.

Cu eul mistuit de patimi,

despătimind, am ispăşit
– dar din cenuşa strălucită
un eu ceresc mi-am înnoit.
Iar astăzi când sfârşesc urcuşul
şi nu mai am să lupt nicicând
îmi pare parcă rău, Iisuse:
– ce fericit eram luptând!

171
 Anii trec ca norii
Anii trec ca norii, perii-ncărunţesc,
vremurile-s altfel, totul e-n schimbare,
zilnic se preface tot ce-i pământesc
– numai Adevărul este-acelaşi soare.

Iarba se usucă, frunza cade iar,

apa-şi face vaduri altele întruna,
peste toate-n lume plânge-un «în zadar»
– numai în iubire cântă-un «totdeauna».

Vara arzi în soare, iarna arzi în ger,

ce te-ncântă astăzi, mâine ţi-e povară,
toate-apasă duhul, toate-l strâng ca-n fier,
– numai conştiinţa sfântă e uşoară.

Toţi sunt ca şi tine: slabi şi schimbători,

cei aproape astăzi ţi-s departe mâne;
oamenii, ca anii-s aburi trecători,
– numai Domnul singur neschimbat rămâne.

... Nu-ţi lega de nimeni inima acum,

ca să nu ţi-o smulgă ruperea ce vine!
Leagă-ţi-o de Domnul; lumea-i vis şi fum,
Singur El rămâne veşnic lângă tine!

172
 Să nu te uiţi în urmă
Să nu te uiţi în urmă la fumul sodomit
când scapi de-nlănţuirea ruşinii blestemate,
ci suie, suie, suie spre muntele slăvit
pe care a te-ajunge pârjolul nu mai poate.

Să nu te uiţi în urmă când mâna pui pe plug,

ci-apasă dreaptă brazda, cu ochii prinşi de Ţintă
să nu te uiţi la flăcări când ai ajuns pe rug
nici temeri, nici speranţe credinţa să nu ţi mintă.

Să nu te uiţi la valuri când umbli spre Hristos,

să nu te uiţi la moarte când mergi către viaţă
– după Hristos nu-ţi este nimic întunecos,
ci totul ţi-e lumină când ţi-e Hristos în faţă.

173
 Sunt născut…
Sunt născut o dată cu acest pământ
toate ce-s într-însul şi în mine sunt:
timpul lui ce fuge, lutul lui cel greu,
plânsul lui cel singur – sunt şi-n trupul meu.

Şi-s născut o dată cu acest cer sfânt

toate ce-s într-însul şi în mine sunt:
cântecul, lumina, veşnicul credeu
liniştea şi taina-s şi-n sufletul meu.

Şi-s născut o dată cu acest Cuvânt

toate ce-s într-însul şi în mine sunt:
zbucium de iubire, calm de Dumnezeu,
dor de veşnicie – sunt şi-n duhul meu.

174
 Veacu-acesta
Veacu-acesta-i mai sălbatic
decât toate pân-la el,
noaptea urii şi-a cruzimii
e de cel mai crâncen fel.
Nu-i nici milă, nici credinţă,
stinsă-i flacăra iubirii
numai fiara râde, râde
bucuria nimicirii.

Oamenii, de mici învaţă

cât mai crud să se omoare,
nepăsarea ucigaşă
calcă totul în picioare,
relele dezlănţuite
umblă drumurile toate
jefuiesc, ucid şi pradă
inimile frământate.

Mâine vor rămâne lupii

să se sfâşie-mpreună
şi-i va prinde dintr-o dată
a Sfârşitului furtună...
– Dar de starea lor pierdută
şi de tot ce-o să le vină
care dintre cei buni poate
spune că el n-are vină?

175
 Am fost odată harfă
Am fost odată harfă – de-aceea cânt mereu
cu-ntreaga mea putere slăvind pe Dumnezeu.
– Voi fi odată iarbă de-aceea mă aplec
să fac mai moale pasul acelor care trec.

Am fost odată frunză, de-aceea mă-nfior

de tot ce e iubire şi lacrimă şi dor
– voi fi odată rouă de-aceea răcoresc
trudita-nsingurare acelor ce iubesc.

Am fost ca voi odată, de-aceea vă-nţeleg

şi vă doresc spre soare cu sufletul întreg
– veţi fi ca mine-odată şi voi un imn duios,
de-aceea v-aduc dulce sărutul lui Hristos.

176
 Aş vrea să-mi cer iertare
Aş vrea să-mi cer iertare acelor care nu-s
şi n-au cum să mai ierte suspinul meu supus,

Să cer iertare ierbii stropită cu noroi

şi vitei înjugate la carul prea greoi,

Să cer iertare crengii ce-am rupt-o prea uşor

şi florilor călcate cu mers nepăsător,

Să cer iertare apei al cărei cer l-am frânt

şi fiecărui geamăt ce-ar fi putut fi cânt,

Să cer iertare pâinii nedată la flămând

şi mâinilor nestrânse cu dragoste, trecând,

Să cer iertare umbrei pe care am călcat

– dar cine-mi iartă, Doamne, ce nu-mi credeam păcat?

O, Doamne, măcar de-astăzi ajută-mă să ştiu

ce pot să mai răscumpăr, şi mâine-ar fi târziu.

177
 Nepreţuit Prieten
Nepreţuit Prieten al tinereţii mele,
al Tău e tot ce cântă în jurul meu şi-n mine,
a Ta-i grădina scumpă cu stratul ei de stele,
cu lacrima şi roua de crini şi de rubine.

Nedespărţit Prieten al tinereţii bune,

a Ta-i fântâna dulce ce sânu-mi răcoreşte,
a Ta e pâinea bună cu gust de rugăciune
şi perna-mpărtăşirii ce faţa mi-o sfinţeşte.

Neasemuit Prieten al tinereţii sfinte,

în tot ce-ating pe lume mă-nfiorez de Tine,
în tot ce-aud descopăr preadulcile-Ţi cuvinte
şi-n tot ce văd, Ţi-e numai sărutul pentru Tine.

Nemaiuitat Prieten al tinereţii scumpe,

pe orice drum m-ai duce e numai fericire
şi-n orice loc descopăr divina-Ţi Mână cum pe
întreaga mea fiinţă revarsă doar iubire.

Ne-nlocuit Prieten din tinereţea dulce,

a Ta-i pe veşnicie fiinţa mea întreagă
căci nu-i asemeni Ţie oriunde m-aş mai duce
nimic, pe lumea asta, aşa să mă atragă.

Dumnezeiesc Prieten al tinereţii mele,

eu n-am alt rai şi soare şi dor decât pe Tine
doar Tu-mi eşti toate-acestea – şi mult mai mult ca ele
– cuprinde-mă la Sânu-Ţi
şi-n veci aşa mă ţine.

178
Din «Cântarea Învierii»

Ce-Ţi voi spune oare?

Ce-Ţi voi spune oare Ţie, Dulce Preaiubitul meu,
când odată o să fie să fim numai Tu şi eu?
Care oare-ar fi cuvântul ce-o să-l pot rosti uimit
cuprinzând tot simţământul cât, trăind, Ţi l-am sfinţit?

Cum o să-mi înalţ spre Tine din al Porţii Slavei Prag

ochii tremurând în lacrimi – cu sfială ori cu drag?
Cum o să răspund Privirii care-mi va pătrunde tot,
am să pot grăi o vorbă? – sau nici una n-am să pot?

Ce-o să pot să spun privindu-Ţi semnul ranelor arzând,

oare-am să le văd şi-acele de la mine oarecând?
O să ştiu vreo mulţumire pentru câte mi-ai făcut
sau o să-Ţi grăiască numai plânsul şiroind tăcut?

Oare n-ai să-mi ceri talanţii care mi i-ai dat şi nu-s,

oare n-ai să-ntrebi de rodul care trebuia adus?
Fi-mi-va oare-ndreptăţire, fi-mi-vor dezvinovăţiri
sau ce am să-Ţi aflu oare, într-o clipă, din priviri?...

Doamne, toată-ndreptăţirea de vreun grai aş mai avea

cred c-aş spune-atuncea numai: „Te-am iubit…“ –
– şi voi tăcea...

179
E-atâta pace-aici...
E-atâta pace-aici, că-auzi
şi mersul stelelor cum cântă,
şi roua de pe crinii uzi
cum picură tăcere sfântă...

Aşa-ntr-o linişte şi-un har

poate-ai să vii, Iisuse, iar,
când nimeni nu s-o aştepta
atunci va fi venirea Ta,
cum nimeni nu s-o aştepta
aşa va fi venirea Ta.

E-atâta linişte pe sus

şi-n toate-i parcă-atâta pace,
de-auzi cum Mâna Ta, Iisus,
lumina spicelor desface.

E-atâta pace-n jur, că simţi

cum duhul rugăciunii zboară
şi cum în stol de îngeri sfinţi
curate doruri te-nfăşoară.

E-atâta linişte aici,

de parcă-s toate-n aşteptare...
– în taina unei sfinte frici
iubirea inimii tresare.

O, Doamne, cum Te rog să-mi ţii

fiinţa cu veghere-ncinsă,
ca-n orice strajă-ar fi să vii
să-mi afli candela aprinsă!

180
Tu n-ai putut să fii
Tu n-ai putut să fii un sfânt
şi nici un geniu pe pământ,
acestea cer un unic rost,
– dar om, nici om, de ce n-ai fost?

Tu n-ai putut să nalţi cetăţi

nici fapte mari şi largi s-arăţi,
un bine mare, n-ai putut
– dar mic, nici mic, de ce n-ai vrut?

Tu n-ai putut s-aduci pe mii

pe căile credinţei vii,
nici la Hristos să-i duci pe toţi
– dar tu, nici tu, de ce nu poţi?

O, vine ceasul cel temut

să dai răspuns: ce n-ai făcut!
Şi n-o să-ai unde să te-ascunzi
– ci tu, doar tu, ai să răspunzi!

181
 Când duhul meu
Când duhul meu se leagănă-ntre ceruri
şi gândul meu se-nchină-ntre iubiri,
şi graiul meu Te laudă-ntre lacrimi
– de ce-mi sfârşesc aceste străluciri?

De ce-ntorc iar spre câte-mi sunt străine

din noru-Ţi luminos şi-nsingurat,
de ce mă-ntorc de unde-s doar cu Tine
şi unde n-am nimic de întrebat?

De ce-mi sfârşeşte clipa strălucită,

de ce se frânge-al inimii sfânt zbor,
de ce cobor spre teama de ispită,
de ce nu merg în sus de pe Tabor?

...O, până când îmi voi sfârşi lucrarea,

ce tot mai sfântă vreau să Ţi-o închin,
fă-mi tot mai sus şi tot mai lungă starea
din care n-aş mai vrea să mai revin.

Iar saltul când, Iisus, îmi vei desparte

cântarea mea de trupu-n care-o sui,
mi-l fă uşor – ea-mi zboare, fără moarte,
iar el, nu ştiu... ci doar să-l simt că nu-i...

182
 În spaima strălucită
În spaima strălucită a Marii Învieri
cădea-vor dintr-o dată hotare de tăceri,
porţi veşnice cădea-vor adâncuri arătând
şi cei de după ele ieşi-vor tremurând...

Nimicul ce ascunsese sub chip acoperit

tot ce-a-nghiţit de veacuri, tot ce părea pierit,
va da-ntr-o clipă totul strigând cutremurat
că nu există moarte, că nu-i nimic uitat.

Mormintele de flăcări, de ape sau pământ

vor da-ntr-un salt afară tot ce-au ascuns tăcând,
se vor reface trupuri cu chip înmărmurit,
căci nu există moarte, căci nimeni n-a murit!

În clipa cea de fulger a Marii Arătări

va izbucni prin ceruri furtuna de cântări,
toţi vecii de-aşteptare se vor părea un vis
şi Cerul, ca Adâncul, va aştepta deschis.

Din faţa-nfricoşată a Marelui Judeţ

vor merge-n flăcări fiii eternului dispreţ,
vor merge-n slavă fiii eternei Învieri
şi n-au să se mai vadă în veci şi nicăieri.

O, Mare Zi, trezeşte-i pe toţi cu spaima ta

şi fă-i de-acum să-aleagă de partea cui vor sta,
fă-i toţi să-aleagă partea din ceruri, lângă Miel,
în iad să meargă singur Satana, singur el!

183
 O, după-a Ta iubire
O, după-a Ta iubire ce mult am tot căutat
mi-am dus toiagul verde şi l-am adus uscat,
m-am dus cu părul tânăr şi m-am întors albit,
mergeam cu bucurie şi mă-ntorceam zdrobit...

Căutam, – dar tot cuprinsul mi se părea pustiu

strigam, – dar tot întinsul îmi răspundea: nu ştiu,
nădăjduiam spre toate, plângeam spre nicăieri
până-n clipita marii şi sfintei Învieri!

...De-atunci mă duc cu lacrimi şi mă întorc cu stele,

duc florile uscate şi-ntorc cu roua-n ele,
merg plin de-ngrijorare şi vin cu bucurie
– s-a prefăcut grădină întreaga mea pustie.

Iisus – a mea Iubire căutată şi găsită

fii binecuvântată, cântată şi slăvită,
rămâi pe veci cu mine să nu-mi pleci niciodată
Supremă Sărbătoare etern îmbrăţişată.

184
Din «Cântarea Veşniciei»

Crucea-i Semnul Jertfei

Crucea-i Semnul Jertfei
Domnului Hristos,
Crucea este Steagul
celui credincios,
– fericit ostaşul
ce-a purtat mereu
Semnu-acesta vrednic
pân-la Dumnezeu.

Focul este semnul

veacului de-acum,
viitorul lumii
este jar şi scrum
– fericit creştinul
ce-a ales mereu
calea cea spinoasă
pân-la Dumnezeu.

Dragostea curată
suferă acum,
adevărul plânge
părăsit pe drum
– dar ferice-aceia
care-şi duc mereu
crucea lor curată
pân-la Dumnezeu.

185
 Au înflorit măslinii
Au înflorit măslinii pe Muntele Divin
şi-nfrăgezesc lăstarii smochinilor grădinii,
albită holda lumii se leagănă a plin
chemând Secerătorii cu arderea neghinii.

Fecioarele-nţelepte lumina şi-o-nteţesc,

răsună Miez-de-Noapte în clopot de aramă,
străjerii de pe ziduri primejdii prevestesc
şi-n cer răsună zvonuri ce-ameninţă şi cheamă.

– Cum poţi tu sta molatec în patul tău mizer

când freamătă văzduhul şi ţărna e fierbinte,
când tunete-nfundate cutreieră prin cer
şi parcă se-nvârt morţii cu zgomote-n morminte?

Priveşte Marea Poartă cum tremură-n uşiori

şi Timpul ce stă gata să bată Doisprezece,
– nu trec prin tine oare nici azi nişte fiori
şi-n viaţa ta, nici astăzi, nimic nu se petrece?

186
Căutând mereu
Căutând mereu cărări frumoase,
am dat de drumul Tău, Iisus,
şi-a’ Tale urme luminoase
ne-au tot atras şi ne-au tot dus.
Cu Tine ne-am suit pe munte,
gustându-Ţi chipul fericit,
ce face sufletul să-nfrunte,
eroic, orice vânt cumplit.

Cu Tine-am coborât pe mare,

printre furtuni şi încleştări,
aflând credinţa care n-are
nici îndoieli, nici lepădări.
Cu Tine-am stat lângă fântână,
aflând Izvorul Apei Vii,
trecuţi de cer şi de ţărână,
spre slava veşnicei Tării.

Cu Tine-am străbătut Calvarul

lui Moria şi Golgota,
golindu-Ţi pân-la fund paharul
ne-am cununat sub Crucea Ta.
Cu Tine vom intra prin Poarta
Cerescului Sărut, Iisus, –
aici unită ne-a fost soarta,
unită fi-ne-va şi Sus.

187
 Ce minunate sunteţi
Ce minunate sunteţi, voi, cele trei frumseţi
care-aţi sfinţit în lume cereştile vieţi:
durere, sărăcie, singurătate, – voi,
doar voi ştiţi face aur din ce era noroi.

În lumea prăbuşirii, doar voi rămâneţi sus,

voi, dulcile mirese-ale Dulcelui Iisus,
Hristos v-ascunde chipul cel negrăit de sfânt
de cea mai mare parte din cei de pe pământ.

...O, mulţumesc Iubirii că mi v-a scos în drum

să vă cunosc frumseţea şi s-o-ndrăgesc de-acum,
ce dulci vă văd prin vălul sub care vă feriţi
de toţi nebunii lumii ce fug de voi, grăbiţi.

O, fericiţi aceia ai căror ochi, Hristos,

îi face să vă vadă curatul chip frumos,
voi sunteţi cei trei îngeri ce-i duc pe cei sfinţi sus,
voi, dulcile mirese-ale Dulcelui Iisus.

188
 Cuvântul despărţirii
Cuvântul despărţirii să nu-l spui neplângând
că nu-l ştii niciodată de nu-i pe totdeauna,
neprevăzutul poate să vină mai curând
de cum răsare seara, sau cum apune luna.

Prin nici o răspântie nu trece prea uşor,

întâi priveşte bine spre calea apucată,
că orice pas te duce spre-un veşnic viitor
iar clipa care trece nu-ntoarce niciodată.

În nici un ceas de noapte să nu te culci râzând

că nu se ştie dacă mai vezi o dimineaţă,
la orice-apus de soare priveşte meditând
că nu ştii când răsare, de vei mai fi-n viaţă.

La orice despărţire, în Duhul Sfânt să fii,

căci ea e ca o moarte de fiecare dată;
ieşi dintr-un timp în care în veci nu mai revii
şi pierzi ceva ce poate n-o să-afli niciodată.

O, fie-n toate-acestea, căldura Ta, Hristos,

şi-n tot ce faci, oriunde, să fie-a Lui iubire,
că-atunci de fiecare te-ai despărţi frumos
şi-aşa o să-l şi afli în veşnica-ntâlnire.

189
Mi-erai lângă portiţă
Mi-erai lângă portiţă,
mi Te uitai pe geam
părea că-mi tragi zăvorul
– şi iată, nu Te am!
De ce atunci, Iisuse,
am stat şi n-am sărit
să-Ţi fi deschis deodată
şi Tu să-mi fi venit?

Erai aici la mine

şi totuşi m-am oprit,
de ce, Iisuse, toate,
nu le-am lăsat grăbit?
A Ta e uşa asta
şi masa e a Ta
şi toate sunt, şi casa,
– de ce n-ai loc în ea?

A Tale-s toate-a’ mele

– din toate-mi străluceşti,
mi-e totul plin de Tine
– de ce doar Tu lipseşti?
O, vino, vino, vino
m-aşez şi iar mă scol
şi casa Ta e goală
şi locul Tău e gol...

190
Celor care n-au în totul
Celor care n-au în totul
inima smerită-n ei,
duhul falselor credinţe
le zideşte-un fals temei,
le dă false adevăruri
care dau un fals folos
şi cea mai cumplită plată:
„slava“ unui fals Hristos.

De acei ce n-au în totul

cugetul în ei curat
Duhul Sfânt se depărtează
amărât şi-ndurerat,
şi rămân apoi cu duhul
prefăcut şi mincinos
ca să facă spre osândă
slujba unui fals Hristos.

De acel ce nu-i în totul

credincios şi-ascultător,
Adevărul se ascunde
după cel mai negru nor,
şi-i rămâne-apoi minciuna
prefăcută-n chip frumos
şi satana cel mai negru
prefăcut în fals Hristos.

191
 Acum, slobozi în pace
Acum, slobozi în pace pe robul Tău, Stăpâne,
spre-odihna cea de astăzi şi slava cea de Mâne
că-ajunge ura nopţii şi-a vânturilor ace
şi arşiţa vegherii – slobozi-mă în pace!

Tu ştii că n-am cui plânge şi nu mai am cui spune

aici zadarnic graiul ar fi să-mi mai răsune,
s-au obosit de mine destui – şi nu le pasă,
de-ajuns e-acum, Stăpâne, – slobozi-mă acasă!

Ajungă a vegherii singurătate lungă,

şi-a bătrâneţii trudă, – Stăpâne Sfânt, ajungă,
cenuşa jertfei arse pe-altar întreagă-mi zace,
dezleagă-mă, Stăpâne, şi mă slobozi în pace!

Spre alţi profeţi şi-ndreaptă acum cei de-astăzi faţa,

Stăpâne, fă-le parte de-aceia cu povaţa,
pe mine iată lumea tot mai oprit mă ţine,
ajungă-acum, Stăpâne, – slobozi-mă la Tine!

Ai mei s-au dus cu toţii în ţărnă şi-n lumină

şi ce-ar mai fi, Stăpâne, aici să mă mai ţină:
de dulcea Ta Lucrare la nimeni nu-i mai place,
de alţi „Hristoşi“ vrea lumea, – slobozi-mă în pace...

192
 Iisuse, mergi cu mine
Iisuse, mergi cu mine pe-oriunde mă trimiţi
atunci şi eu oriunde mă duc cu voie bună,
şi tot de-acelaşi Lazăr vom fi-amândoi primiţi
şi tot de-acelaşi Iuda vânduţi vom fi-mpreună.

Ce fericit, Iisuse, voi sta de veghe când

Tu, obosit, în luntre vei adormi vreodată,
nu m-ar clinti nici vântul, nici marea spumegând,
căci luntrea cea cu Tine e-n veci nescufundată.

Frumoasa mea comoară e-aceea din ascuns

ce-am strâns-o-n pâinea dată la mai flămânzi ca mine,
ocările nedrepte plătite-ar fi de-ajuns
prin sfânta fericire că sufăr lângă Tine.

Iisus, mergi mai cu mine atunci când merg lovit

şi stai mai lângă mine când stau pe rug de pară,
să nu port altă vină decât că Te-am iubit,
nici altă apăsare decât a Ta povară.

Cu Tine-mi trece iarna mai iute ca o zi

şi-mi zboară ca un sunet toţi anii de furtună,
şi vine Veşnicia în care vom prânzi
sub steaguri şi sub raze cu îngerii-mpreună.

193
 Să ne-ntoarcem la-Nceputul
Să ne-ntoarcem la-Nceputul tuturora câte sunt
şi-o să-ajungem totdeauna – la Hristos, Izvorul Sfânt.

Slavă-n toate Sus şi Jos

Domnului Iisus Hristos,
El e Veşnicul Izvor
şi Sfârşitul tuturor.

Dacă-ncepem de la Pâine, treci prin soare, prin pământ

şi prin rouă – şi ajungem tot la El – Izvorul Sfânt.

Dacă-ncepem de la Cântec, treci prin sunet, prin cuvânt

şi prin taină – şi ajungem tot la El – Izvorul Sfânt.

Dacă-ncepem de la Floare, treci prin umbră şi prin vânt

şi prin rază – şi ajungem tot la El – Izvorul Sfânt.

Dacă-ncepem de la Viaţă, treci prin dragoste şi-avânt

şi minune – şi ajungem tot la El – Izvorul Sfânt.

Dacă-ncepem de la Moarte, treci prin gheaţă şi mormânt

şi-nviere – şi ajungem tot la El – Izvorul Sfânt.

Să ne-ntoarcem totdeauna la eternu-nvăţământ:

Începutul şi Sfârşitul e Hristos – Izvorul Sfânt.

194
 Mai cred
Mai cred în izbucnirea scânteii din cenuşă,
chiar dacă par pierdute orice nădejdi acum,
cât n-a murit iubirea mai poate fi o uşă,
cât nu s-a-nchis mormântul, mai poate fi un drum.

Mai cred în ochii umezi şi-n geana ce se-apleacă

şi-n înverzirea crengii din chivotul ascuns,
mai cred în învierea suspinului lui „dacă“
– căci Dumnezeu se-ndură când plânsul e de-ajuns.

Mai cred, chiar dacă-adesea mă-ncearcă întristarea

că muntele tot creşte şi zările tot scad,
– când apa şi pustiul prea cresc însingurarea
ţâşneşte dintr-o dată lumina ca un vad.

Mai cred chiar împotriva oricărei stări amare

cu-atât mai mult cât totul ruină e şi scrum:
– mai e încă Minunea – şi-n orice disperare
Hristos mai are-o uşă, Hristos mai ştie-un drum!

195
 Primeşte-mă, Iubire
Primeşte-mă, Iubire, şi mă sărută drag,
când vin de-aşa departe şi de demult – acasă,
şi ca o mamă dulce întâmpină-mă-n prag,
strângându-mă la sânu-ţi cu-o lacrimă duioasă!

Primeşte-mă, Iertare, să plâng în poala ta

ca după pocăinţa cea mai adânc-curată
şi leagă-mă cu lacrimi spre-a nu mă mai putea
să mă dezlege nimeni de tine niciodată!

Primeşte-mă, Blândeţe, să-mi alipesc pe veci,

de sânul tău fiinţa atât de obosită
şi pacea ta cea dulce deasupra-mi să-ţi apleci,
făcându-mi pe vecie căderea ispăşită!

Primeşte-mă, Tăcere, pe muntele tău sfânt,

pe care rugăciunea e slobodă să plângă
şi unde fericirea e singurul cuvânt,
iar mâinile întinse pot cerul tot să-l strângă!

De-acolo te deschide apoi să mă primeşti,

o, Patria mea scumpă, în dulcea-ţi limpezime,
şi-apoi mi-nchide-n urmă grădinile cereşti,
din ele, pe vecie, să nu mă scoată nime’!…

196
Din «Cântarea Biruinţei»

Vă prea tot spun?

Vă prea tot spun de moarte?
– se poate că prea spun,
dar ce e oare, plânsul
sau râsul mai nebun?

Am prea vorbit de lacrimi?

– da, ştiu c-am prea vorbit,
dar ce-i mai scump ca ele
în scurtul timp trăit?

Mi-am prea tăcut durerea?

– o, da, am prea tăcut,
dar câţi mi-ar fi-nţeles-o
pe unde-am petrecut?

Am prea-ndurat ocara?
– aşa-i, am prea-ndurat,
dar nu ştia aceasta
Acel ce m-a-ncercat?

E prea departe cerul?

– se poate că va fi,
dar mila – de-azi nu-i oare
mai scurtă ca o zi?

Şi nu există iadul?
– se pare-acum astfel,
dar e mai bine-a-l crede
acuma, sau din el?

197
 Pe treptele acestea
Pe treptele acestea din piatra albă, dreaptă
Tu sui pieziş nainte, Iubitul meu Iisus,
şi numai urma albă Ţi-o văd din treaptă-n treaptă,
chemându-mă: Urmează-Mi, curând ajungem Sus.

Îmi pun cu drag genunchii pe urmele-Ţi senine

şi mâna mea se ţine de raza ce mi-o laşi,
sunt fericit, Iisuse, că pot să urc ca Tine,
că pot pe-aceleaşi urme să calc cu-aceiaşi paşi.

Ce dreaptă-i şi frumoasă această albă scară,

ce calmă-i şi uşoară fiinţa mea urcând
şi ce nepământeană lumină-mi înfăşoară,
silinţa bucuriei s-ajung cât mai curând.

O, cât Te rog, Iisuse, dă-mi zarea Mâinii Tale,

s-ajung şi eu degrabă spre unde năzuim,
chiar dacă eu sunt încă mult prea napoi pe cale,
fă amândoi Acolo, de-odată să sosim.

198
 Mă duc să dorm...
Mă duc să dorm puţin la sânul
odihnitor din care sunt,
precum adoarme grâul, toamna,
la sânul caldului pământ.

Cântările-mi vor ţine locul

la masa dragostei cu voi
şi ne-ntâlnim, când veţi întoarce
prin câte-o lacrimă-napoi.

Mă duc să-mi iau o harfă nouă,

şi-o altă carte cu cântări,
şi-un alt veşmânt de cununie,
spre Ziua dulcii Aşteptări.

Am să mă-ntorc când tot pământul

de grâul sfânt va fi-nverzit
şi Cerul nou va fi-n veşmântul
Ospăţului Sărbătorit.

Atunci, cu mâinile slăvite,

vom legăna cereşti finici,
nălţând spre Zări Nebănuite
cântările-ncepute-aici.

…Mă duc numai puţin deoparte

să odihnesc un ceas, apoi,
în Dimineaţa Fără Moarte,
cu Domnul voi veni la voi.

199
 Îţi mulţumesc
Îţi mulţumesc că mi-ai venit,
Lumina mea cea bună,
că ceasul nostru mult dorit
ni-l vom petrece fericit
rugându-ne-mpreună.

Rămâi cu mine fără gând

şi fără nici o teamă,
şopteşte-mi inimii arzând
şi poartă-mi mâinile lucrând
Tu, Frate, Soţ şi Mamă.

O, nu pleca, Iubitul meu,

rămâi aici cu mine
şi-aşteaptă până-mi gat şi eu
cununa şi veşmântul meu,
să mă cununi cu Tine.

Atunci vom merge amândoi

pe-o rază luminoasă,
şi-al îngerilor dulce roi
cântând ne va petrece-apoi,
până intrăm Acasă.

Rămâi aici să ne rugăm,

Lumina mea cea bună
şi Tatăl nostru Cel Iubit
binecuvânte fericit
o cruce şi-o cunună!

200
Doamne, toate câte-mi dai
Doamne, toate câte-mi dai,
dacă vrei poţi să le iai,
numai dragostea să-mi laşi
însoţindu-mi orice paşi,
luminându-mi orice zări,
fericindu-mi orice stări,
căci, dacă mi-o laşi pe ea,
n-am pe lume ce mai vrea.

Doamne, iată tot ce-mi ceri,

ieie-mi-se orice-averi,
ieie-mi-se-n lume tot,
fără orice-avere pot,
numai fără una nu,
asta eşti, Iisuse, Tu.
Când eşti Tu averea mea,
n-am pe lume ce mai vrea.

Numai chipul de copil,

Te rog, Doamne, lasă-mi-l,
să pot trece neoprit
pragul cerului dorit
şi s-ajung în cel mai Sus,
pe genunchii lui Iisus,
şi cât vecii vor ţinea,
n-am în ceruri ce mai vrea!

201
 Am întrebat Lumina
Am întrebat Lumina: de unde vii spre mine
şi care ţi-e Izvorul în Soare, sau mai Sus
şi Cine mă iubeşte de-mi face-atâta bine?
– şi mi-a răspuns Lumina: Iisus, Iisus, Iisus.

Şi-am întrebat Credinţa: de unde eşti, ce Stâncă

te ţine şi-ntăreşte când undeva te-ai pus,
şi care-i Temelia: Înaltă ori Adâncă?
– şi mi-a răspuns Credinţa: Iisus, Iisus, Iisus.

Şi-am întrebat Nădejdea: din Cine ai avântul

ce-ţi dă puteri să birui când toate ţi-au apus,
şi Cine-ţi re-noieşte curaju-mprospătându-l?
– şi mi-a răspuns Nădejdea: Iisus, Iisus, Iisus.

Şi-am întrebat Iubirea: din Cine eşti, din Cine

tu scumpo, tu frumoaso, tu dulceo de nespus,
şi Cine-mi dete mie tot cerul Lui cu tine?
– şi mi-a şoptit Iubirea: Iisus, Iisus, Iisus.

202
De ce-mi pierd uneori?
De ce-mi pierd uneori iubirea
şi-mi plânge inima uscată,
– ori am nevoie iar de sete,
să nu uit apa niciodată?

De ce-mi pierd uneori credinţa

şi zac învins în întristare,
– ori am nevoie de înfrângeri
să pot să mă ridic mai tare?

De ce-mi pierd uneori seninul

şi plâng cu zarea sfâşiată,
– ori am nevoie de-ntuneric
să caut lumina mai curată?

De ce-mi laşi uneori prea goală

divina inimii-ncăpere,
– ori am nevoie iar de-o moarte
să gust mai dulce-o înviere?

De ce cad uneori sub lespezi

de apăsare şi tristeţe,
– ori am nevoie-aşa să-Ţi caut
mai dulci ale luminii Feţe?

De ce-mi pleci uneori, Iisuse,

şi parcă-mi piere viaţa-n mine,
– ori am nevoie să-mi văd astfel
ce gol şi mort sunt fără Tine?

203
 Eu Îţi cântam
Eu Îţi cântam cântări divine,
– că Te iubesc şi-aştept – cântam
iar Tu treceai pe lângă mine,
Iisus, – şi nu Te cunoşteam.

Vorbeam mulţimilor de Tine,

– înalt şi inspirat vorbeam,
iar Tu treceai pe lângă mine,
Iisus, – şi nu Te cunoşteam.

Scriam, cum nu scria altcine

– că Tu eşti Viu şi vii, scriam,
iar Tu treceai pe lângă mine,
Iisus, – şi nu Te cunoşteam.

Spuneam cuvintele-Ţi divine,

– de Milă şi Săraci, spuneam,
Tu sufereai pe lângă mine,
Iisus, – şi nu Te cunoşteam.

Ci numai când târziu, odată,

m-a luminat un tainic Grai
căzu de peste mine ceaţa,
– Iisus, să ştiu că Tu erai.

De ce-am fost orb atâta vreme,

să trec pe lângă fraţi de-ai mei,
ce plâng şi sufăr şi aşteaptă
– şi să nu văd că Tu eşti ei!...

204
Şi-i iarăşi cerul tânăr
Şi-i iarăşi cerul tânăr,
şi pe pământ e Mai,
şi dragoste-nfloreşte,
şi lumea-i numai rai.

Miroase-a mir lumina

în orişice-nserat,
şi-i ceasul rugăciunii
sărut înlăcrimat.

Şi-i şoaptă caldă taina

cereştii-mpărtăşiri
şi buzele iubirii
rămân pe trandafiri.

Şi mii de zări albastre

se-adună-n ochii dragi,
şi aerul minunii
e tot ce-n suflet tragi,

şi-ntinderile toate
sunt un feeric cânt
şi-i numa-mbrăţişare
de ceruri cu pământ.

Slăvită fii Iubire

din care toate vin,
fă sufletele toate
un singur sfânt suspin.

205
 Mă-ntorc la tine
Mă-ntorc la tine, dulcea şi scumpa mea cântare,
cum aş veni la mama şi casa mea din rai;
ce dor mi-a fost de tine în lunga depărtare
şi-acuma cum mă umple lumina ce mi-o dai!

Mă-ntorc la tine, naltă şi-adâncă rugăciune,

ca din dogoarea aspră a unui lung pustiu,
să mă adăpi din lacrimi, ca din izvoare bune,
să-ngrop înstrăinarea şi dragostea s-o-nviu.

Mă-ntorc la tine, sfântă şi unică iubire,

ce singură-mi ştii pune pe rana mea alin,
că numa-n curăţie şi-n plâns e fericire
când în genunchi cu tine îmbrăţişat mă-nchin.

Mă-ntorc la tine, stare de har, în care toate

aceste sfinte feţe a’ lui Hristos le ştiu,
o, sfântă curăţie dă-mi-le-mbrăţişate
şi-nchide-mă cu ele, în casa mea să fiu!

206
 Iubirea mea-i culeasă
Iubirea mea-i culeasă din raiul Tău, Iisus,
din straturile tainei, din starea cea mai sus,
din unduiri de raze şi irizări de har,
amestec de lumină, de cântec şi de jar.

Din ea am scos nectarul prelins pe-orice cuvânt,

din ea e zvonul molcom din ceasul nostru sfânt,
din ea e răcorirea cu legănări de ram,
şi tot ce-am pus în toate, Iisus, din ea le am.

Şi-acum Ţi-o dau, primeşte-o în cel mai dulce loc,

când rugăciunea-i lacrimi şi-mbrăţişarea-i foc,
şi legământu-i jertfă şi muntele-i divin,
şi-n Numele Treimii de patru ori Ţi-o-nchin.

Ţi-o dau sfinţită-n lacrimi, cu inimă cu tot,

căci s-o dezleg de suflet în veci n-am s-o mai pot,
ea una e în mine, eu una sunt în ea,
ca zarea luminoasă în flacăra de nea.

207
Vino, suflet călător!
Vino, suflet călător,
să-ţi mai spun ce sunt dator,
că puţin şi mai puţin
şi pe veci ne despărţim,
şi te duci unde te duci
şi nu ştii de mai apuci
vreun prieten sau popas
până unde-i fi rămas.

Umblă, suflet călător,

mai cu teamă, că e nor,
mai cu grijă, că e vânt
şi primejdii multe sunt,
seama ia-ţi la orice paşi
ce să iei şi ce să laşi,
că din cei pe drum părtaşi
rari ţi-s fraţi şi des vrăjmaşi.

Asta-i clipa când să-nveţi

ce mult este-al vieţii preţ,
dar şi clipa când a şti
că-i mai mult să ştii muri,
că toţi cred viaţa steag,
dar puţini o văd un prag
şi toţi ştiu la Asfinţit,
dar puţini la Răsărit.

208
 Zorim pe drumul vieţii
Zorim pe drumul vieţii cu mers aşa grăbit
de parcă niciodată n-ajungem la sfârşit
şi strângem la gunoaie şi ziduri înălţăm
de parcă niciodată n-ar fi să le lăsăm.

Să ne oprim şi să privim
spre unde ne grăbim
şi cât putem – acum să vrem
viaţa s-o avem.

Mor lângă noi părinţii şi prieteni dragi şi soţi,

mormântul nu alege, la fel îi ia pe toţi,
şi mor pe neaşteptate, se duc şi noi privim
de parcă niciodată noi n-ar fi să murim.

Din câte toamne, frunza ne-a spus ceva căzând,

şi părul alb la tâmple, şi ochii lăcrimând,
şi mersul greu pe cale, şi suflul mai greoi,
– şi totuşi parcă moartea n-ar fi şi pentru noi.

O, dacă astăzi încă mai eşti aici – şi viu,

e semn că pentru tine, nu-i totuşi prea târziu,
– dar mâine, – mâine poate să vină-al tău apus,
ce mare lucru este să vii azi la Iisus!

209
Din «Cântări Uitate»

Clopoţel din turlă veche

– colind –

Clopoţel din turlă veche,

cântăreţ fără pereche,
de ce dormi în miez-de-noapte
când în aer sună şoapte,
când din cer coboară-n zbor
ceata îngeraşilor
şi se duc pe la păstori
să-i deştepte până-n zori
să le spună bucuria
că azi S-a născut Mesia...

Când trei magi se duc grăbiţi

şi de Stea călăuziţi
ducând darurile lor
Bunului Mântuitor
– când de bucurie sfântă
Cerul şi pământul cântă,
spune, clopoţele mic,
tu de ce nu zici nimic?
Ori te prinse somnul iară
colindând prea mult aseară,
iar acuma dormi chitic,
– spune, clopoţele mic!...

210
E prea mult să dormi de-aseară,
scoală-te, colindă iară,
zorii-s gata să răsară,
îngerii din cer coboară,
bucurie-n glas ţi-adună,
strigă lumii Vestea Bună
că-ntr-o peşteră, pe nea,
azi Se naşte Mesia...

Şi de-acuma până-n zori

voi, la iesle chemători,
tu şi îngeri şi păstori
şi cu magii călători
vă porniţi colindători
deschizând cu paşi uşori
uşile de muritori
– solii Sfintei Sărbători...

Mergeţi cu colinzile
pe la toate tinzile,
duceţi la copii cu voi
jucării şi haine noi
ca de Praznicul Voios
să se bucure frumos
orice suflet credincios
că azi S-a născut Hristos.

211
Într-un colţ de colivie

– Privighetoarea oarbă –

Într-un colţ de colivie

cânţi atâta de frumos,
deşi oameni fără milă
ochişorii ţi i-au scos.

Din străfundul tău de suflet

plâns nestăpânit frămânţi,
ei te-ascultă şi te-admiră
şi te chinuie să cânţi.

Cântă, sfântă cântăreaţă,

în durerile fierbinţi,
căci frumosul cere jertfă
şi plăcutul, suferinţi!

Azi şi eu m-aseamăn ţie,

căci din veac e scris aşa,
plânsul unora e preţul
bucuriei altora...

– Tu, cel care-asculţi cântarea

unui suflet chinuit,
nu uita ce preţ de lacrimi
pentru ea s-a dăruit!...

212
A căzut murind o frunză
A căzut murind o frunză,
cea din urmă
din arin,
plânsul vrând să şi-l ascunză
cu o urmă
de suspin.

Eu privindu-i legănatul
din al serii
rece zbor
tainic m-a cuprins oftatul
şi-al durerii
vag fior.

Doamne, vine toamna vieţii

să m-ascunză
sub mormânt
cum a dus puterea gheţii
biata frunză
la pământ.

Plânsul inimii ce geme

stând deoparte
mi-l ascult
ca pe-un glas din altă vreme
de departe,
de demult.

De-aş fi frunză care zboară

nu m-ar paşte
gând amar,
căci aş şti că-n primăvară
m-aş renaşte
frunză iar...
Însă nu-s – şi moartea-mi vine,
vlaga-mi toată
jos căzu,
şi nu-i nimeni lângă mine,
Doamne, Tată,
numai Tu.

Din scânteia de iubire

213
care nu mi-e
stinsă-n piept,
fă o, Doamne-n Nemurire
crin cu nume
alb şi drept.

Iar când lutu-mi în neştire

o s-aştepte-al
morţii ger,
primăvara de iubire
să mă-ndrepte
către Cer...

Să mă nasc pe totdeauna
pentru Ţara
fără chin,
precum frunza naşte-ntruna
primăvara
în arin...

214
Din norii toamnei
Din norii toamnei, vânturi reci
cern stropi mărunţi de ploaie
şi desfrunziţii arbori goi
smerite crengi îndoaie.

De-un fir atârnă-ntr-un salcâm

o biată frunză moartă,
e singură – şi vântu-n zbor
o-ntoarce trist şi-o poartă...

Ce tristă-asemănare-mi fac:
– în vremi cu vânt şi ceaţă,
de-aşa un fir subţire-atârni,
trudita mea viaţă.

Şi-ades de-atâtea zbuciumări

greu plâns mi se desface:
– Dezleagă-mi, Doamne, slabul fir,
mi-e-atât de dor de pace...

Dar oare când vei dezlega

şi firul ce mă ţine,
voi fi eu oare fericit
zburând voios spre Tine?

Sau mă voi prăbuşi, tăcut

în noapte pe vecie?
– O, fă-mă Tu să-Ţi fiu plăcut,
să vin spre bucurie...

215
Din «Cântări de Sus»

Aici vom rămânea mereu

Aici vom rămânea mereu,
oricât de-nţelenită-i glia,
cu-atât cu cât arăm mai greu,
va fi mai sfântă bucuria.

Aici vom rămânea, crezând

în biruinţa pentru care
ne-au ars strămoşii, rând pe rând,
s-o-nalţe mai strălucitoare.

Aici vom suferi mereu,

în locul unde-avem poruncă,
să-I dăruim lui Dumnezeu
slujirea-n cea mai aspră muncă.

Şi-aicea vom muri-apărând

un Adevăr şi-o Moştenire
încununate, în curând,
de-o nesfârşită strălucire.

A i c i , căci chiar pe-acest pământ,

dorim să se mai nalţe-odată
pentru Hristos un crezământ
şi-o dragoste adevărată.

Ca să-nviem de-aici mereu

prin noi şi noi urmaşi întruna,
arzând, în veci, lui Dumnezeu,
în miile de jertfe, u n a .

216
De nu-mi erai decât un prieten
De nu-mi erai decât un prieten,
oricât de-apropiat cândva,
Te-aş fi putut uita, Iisuse, –
dar Tu eşti Prietenia mea.

De nu-mi erai decât un cântec,

oricât de drag, Te-ai fi-nvechit, –
dar Tu-mi eşti Armonia însăşi,
în veci mai nou şi mai dorit.

De nu-mi erai decât un nume,

puteam să-l uit, oricum erai, –
dar Tu-mi eşti, pentru veci, Iisuse,
tot scumpul vieţii mele rai.

De nu-mi erai decât un zâmbet,

uşor Te-aş fi putut uita, –
dar Tu-mi eşti toată fericirea
din care-mi scot iubirea mea.

De nu-mi erai decât o rază

vreo noapte Te-ar fi-ntunecat, –
dar Tu-mi eşti Soarele Vieţii
desăvârşit şi minunat.

Cum să Te uit atunci, Iisuse,

orice-ar veni şi-oricine-ar vrea,
când Tu-mi eşti răsuflarea vieţii,
fiinţa şi mişcarea mea?

217
Să cauţi doar ce-i curat
Să cauţi doar ce-i curat în viaţă,
precum albina-n calea sa,
când zboară peste orice floare
privind mereu ne-ncrezătoare
şi nu stă decât unde-i pare
curat nectarul care-l ia.

Cum cerbul, cât i-ar fi de sete,

mai suflă peste apa sa
ca să-i împrăştie toţi norii
izvorului curat ca zorii,
să-i simtă doar curaţi fiorii
seninului de unde bea,

Cum porumbelul alb ce cată

doar verde ramura s-o ia...
– din orice flori, din orice vale
doar câte sunt curate ia-le –
oricât de dragi privirii tale,
ce nu-s curate, nu lua.

218
Ce-nşelător e gândul dus...
Ce-nşelător e gândul dus
de către Cer către pământ
acestea parcă sunt, dar nu-s
acelea parcă nu-s, dar sunt.

Ce-adevărat e gândul pus

mai mult spre Cer ca-nspre pământ
acestea parcă sunt, dar nu-s
acelea parcă nu-s, dar sunt.

Eşti înţelept de ţi-ai adus

comori spre Cer nu spre pământ
aicea parcă sunt, dar nu-s
acolo parcă nu-s, dar sunt.

Dar eşti nebun când la apus

n-ai nici în Cer nici pe pământ
pe-acestea ţi le-ai strâns şi nu-s
pe-acelea nu le-ai strâns – şi sunt.

De câte ori ţi s-a tot spus,

dar tu priveşti doar în pământ,
ce nu vezi azi, tu crezi că nu-s,
ce parcă vezi le crezi că sunt.

O, când din faţa lui Iisus

vei fi-alungat fără cuvânt
cum ai să vezi c-acestea nu-s
cum ai să crezi c-acelea sunt!

219
Păcat e tot ce duci prea greu
Păcat e tot ce duci prea greu
şi prea-n zadar şi prea gemând
când zborul larg spre Dumnezeu
te-ar vrea aşa de-aprins luptând.
Păcat e tot ce arzi din vis,
din piept, din timp şi din priviri
pe-un drum străin de Paradis
şi de seninele trăiri.

Păcat e tot ce-ascunzi sub gând

sau sub cuvânt, sau sub condei
ce nu-i păcat înalţi cântând
curat când dai, curat când ei.
Păcat e tot ce nu-i frumos
ce nu-i senin şi nu-i curat,
ce nu-i făcut pentru Hristos
păcat e tot, păcat, păcat.

Păcat e tot ce nu-i supus

lui Dumnezeu cu gând voios,
păcat e tot ce nu-i adus
din rădăcină lui Hristos.
Păcat e tot ce-i greu şi-amar,
dar dintre toate cel mai greu
e râsul aruncat spre har
şi pumnu-ntors spre Dumnezeu.

220
 N-aş vrea decât
N-aş vrea decât, când vine seara,
să-mi fi sfârşit ce-aveam să fac,
să-mi pot lăsa-mpăcat povara,
când aripile-o să-mi desfac.

N-aş vrea decât, când Îţi voi cere

un loc de-odihnă, obosit,
să mă primeşti cum cu plăcere
primeşti un oaspe mult dorit.

N-aş vrea decât, când la picioare

Îţi voi aduce harfa mea,
să-mi fi sfârşit a Ta cântare
cum Tu ai vrut s-o cânt cu ea.

N-aş vrea decât, când la-nviere

mă vei chema de unde-aştept,
să mă cuprinzi ca pe-o tăcere
de după-un cântec înţelept.

221
Flămând ca nu de pâine
Flămând ca nu de pâine,
setos ca nu de apă,
Te caut, căci al meu suflet
cu Tine doar se-adapă...

M-aplec la rugăciune,
dar în a’ ei suspine
Te caut – şi nu mă satur
să m-alipesc de Tine.

M-apropii de-a Ta Carte,

dar gândul ce-mi tânjeşte
din Cartea Ta pe T i n e
Te caută şi doreşte...

Mă duc – şi unde-s fraţii

iubirea-n veci m-ar ţine,
dar nu pe ei îi caut,
ci-n ei Te caut pe T i n e .

Oricine-mi bate-n poartă

deschid – şi-l chem în pripă,
căci inima-mi Te-aşteaptă
pe Tine-n orice clipă.

Mă uit spre cer întruna,

dar inima din mine
nu după cer doreşte,
ci-n el Te caut pe Tine.

Neliniştit mi-e duhul,

când pleacă ori soseşte,
ci numai când e-n Tine,
atunci se linişteşte.

222
O, dacă-n alte mâini
O, dacă-n alte mâini mai bine
Te-ai folosi de harfa mea,
Iisuse, ia-mi-o şi-o dă celui
ce Te-ar slăvi mai mult cu ea.

Şi dacă-al Tău Cuvânt, un altul

L-ar şti mărturisi mai drept,
Iisuse, ia-mi-l şi-l dă celui
ce l-ar vesti mai înţelept.

Şi dacă-n alte mâini solia

Ţi-ar fi nălţată mai frumos,
Iisuse, ia-mi-o şi-o dă celui
mai harnic şi mai credincios.

Şi dacă sabia, un altul

Ţi-ar mânui-o mai viteaz,
Iisuse, ia-mi-o şi-o dă celui
mai vrednic să Ţi-o poarte az’.

Şi dacă-n altă mână steagul

Ţi-ar fi nălţat şi mai aprins,
Iisuse, ia-mi-l şi-l dă celui
în stare-al duce mai ne-nvins.

Şi dacă slujba mea un altul

Ţi-ar face-o mai desăvârşit,
Iisuse, ia-mi-o şi-o dă celui
mai veghetor şi mai smerit.

Căci nu vreau decât sfântu-Ţi Nume

şi Steagul mai strălucitor
– când altul l-ar nălţa mai vrednic,
Iisuse, n-aştepta să mor.

223
Se duc cocorii rând pe rând
Se duc cocorii rând pe rând
şi rând pe rând trec rândunele
spre locul unde-un tainic gând
îndeamnă inima din ele.

Spre Ţara Soarelui Voios

un dor tot mai aprins le-ndeamnă
cu cât în faţă-i mai frumos
cu cât în urmă li-e mai toamnă.

– Plecaţi, iubite rândunici,

dar când veţi fi trecute marea
să v-amintiţi mereu c-aici
e cuibul ce v-a dat cântarea!

…Se duc şi-a’ mele dragi cântări,

rând după rând, spre Sfânta Ţară
unde-n eterne desfătări
le-aşteaptă sfânta lor Comoară.

Se duc cu-atâta mai voios

şi-un dor cu-atât mai sfânt le-ndeamnă
cu cât nainte-i mai frumos,
cu cât în urmă-i tot mai toamnă.

…Zburaţi cântări; dar când odat’

veţi fi în slava Ţării Bune
la cuibul gol ce v-a zburat
gândiţi-vă cu rugăciune.

224
Tu ai făcut spre sete apa
Tu ai făcut spre sete apa
şi-n dar ai dat-o tuturor,
dar dacă eu nu beau dintr-însa,
atunci nu-i pagubă că mor.

Tu ai făcut spre hrană pâinea

şi-o dai, prin muncă, orişicând,
dar dacă eu n-o am, din lene,
nu-i pagubă că mor flămând.

Tu ai făcut spre bucurie

să am fraţi dragi, la ei să vin,
dar dacă-i las şi merg la alţii
nu-i pagubă că mor străin.

Tu ai făcut spre mântuire

atâta har să am crezând,
dar dacă eu nu cred iubirii,
nu-i pagubă că mor plângând.

Tu ai făcut spre-un veşnic bine

tot Cerul Tău şi mi l-ai vrut,
dar dacă eu Îţi lepăd Harul,
nu-i pagubă că mor pierdut.

225
Când Tu-mi pluteşti...
Când Tu-mi pluteşti pe-a-mele valuri,
din mal în mal se face cale,
lumina valurilor mele
sărută umbra tălpii Tale.

Când Tu-mi călătoreşti pe-ntinsul

pustiu al ţarinilor mele
tot praful meu sărută urma
şi talpa Ta călcând pe ele.

Când Tu-mi cobori pe liniştirea

cuvintelor Scripturii Sfinte,
m-apropii şi-Ţi sărut cu lacrimi
umblarea Ta printre cuvinte.

Când Tu-mi pui jugul Tău pe umeri,

şi-mi faci pe cruce loc şi mie,
şi-mi dai o parte din ocară
cum le sărut cu bucurie!

Când stau plecat cum norii serii

în rugăciunea lor spre soare,
de sărutarea Feţei Tale
mi-s buzele strălucitoare.

Ce-ar mai putea fi-atunci pe lume

o slavă-asemeni pentru mine
ca sărutarea-mpărtăşirii
nemaidesprinsă-n veci de Tine?

226
Numele Tău L-am scris cândva
Numele Tău L-am scris cândva
copil, Iisuse, pe zăpadă,
dar ce curând nu mai era,
dogoarea n-a putut s-o vadă.

L-am scris apoi cu tânăr dor

peste nisipul dintre ape,
dar valurile prea uşor
trecând, putură să-L îngroape.

Apoi L-am scris zâmbind din mers

în praf pe drumuri de ţărână,
dar vântul prea curând L-a şters
nici urma Lui să nu rămână...

Iar mai târziu L-am scris cântând

cu viers de aur pe hârtie,
dar focul, focul greu trecând
L-a ars ca ani să nu-L mai ştie.

Doar când cu plâns L-am ars pe fier

şi-n piatră L-am crestat cu sânge
neşters rămâne până-n cer
nici val, nici foc, nici vânt nu-L frânge.

227
Căutat-am cândva
Căutat-am cândva umbra dulce
a unei părinteşti iubiri,
dar ce curând a dus-o iarna
şi întristarea – nicăiri!

Căutat-am umbra tinereţii,

crezând în ea cu-adevărat,
dar ce curând a dus-o vântul
şi urma cum i-a spulberat!

Căutat-am umbra slavei lumii

şi-n a’ ei bunuri, adăpost,
şi-n prietenia ei, un reazem –
dar, vai, ce-amăgitoare-au fost!

Căutat-am loc din umbră-n umbră,

mereu minţit, mereu sperând,
dar gol m-am dus din orice parte
şi-amar am plâns de orice rând.

Dar umbra Ta, Cel Preaputernic,

când am aflat-o, fericit,
de câtă arşiţă-ndelungă,
despovărat, m-am odihnit!...

O, Dulce Umbră, dă-mi odihna,

acum, trecând prin lumea rea, –
şi-apoi Te fă Lumină dulce,
de Mâine-n veşnicia mea!

228
 Cântările noastre
Cântările noastre cântate plângând
lua-şi-vor odată aripile-albastre
şi-n soare pluti-vor curate, arzând
de para iubirii – cântările noastre.

Din roua de lacrimi ce-n ele-a rămas

luci-vor pe ceruri ghirlande de stele,
iar îngerii Slavei, cu tremur în glas,
cântând, învăţa-vor să plângă din ele.

Cântările noastre n-au seamăn şi soţ

în nici o simţire şi limbă şi zare,
oricine le-aude se-aprinde şi-n toţi
învie cereasca şi sfânta-ncântare.

Venind din al Tainei Ceresc Nehotar,

cu-adânc duh de taină fiinţa-nveşmântă,
purtând mierea dulce lăsată de har,
fac dulce şi duhul şi gura ce cântă.

Cântările noastre sunt nimb lui Hristos,

sunt ruguri iubirii, sunt jertfa suavă,
sunt tot ce pământul îi dă mai frumos
Acelui din ceruri mai vrednic de slavă.

229
Doamne, sunt un mugur viu
Doamne, sunt un mugur viu
între-un leagăn şi-un sicriu,
între-o cruce şi-un altar,
între-un zbucium şi un har.

Cum m-aş creşte să mă ţin

într-un nesfârşit senin,
dar sunt pus ca să mă coc
când în gheaţă, când în foc
când sub cer, când sub pământ
pentru rodul cel mai sfânt.

Cum m-aş strânge şi n-am cum

şi din stare şi din drum
şi din umblet şi din zbor
şi din cântec şi din dor,
ci doar soarele ce nu-i
m-ar cuprinde să mă sui
peste vânt şi peste nor,
peste cerul tuturor,
peste gheaţă, peste foc
către-o stare, către-un loc
după care mă întind
de pe când sunt nefiind
după care însetez
până unde-o să-nviez
ca să-I fiu ce-am mai rămas
după drum şi după ceas
după tot ce e şi nu-i
un rod dulce-n Mâna Lui.

230
Ce suntem noi, Doamne?
Ce suntem noi, Doamne? – umbră şi părere,
un suspin de-o clipă, iar apoi tăcere,
ce curând ne creşte şi ne ia pământul,
izvorâm ca apa şi plecăm ca vântul.

Ce lăsăm noi, Doamne, la plecarea noastră

din taina cea neagră spre taina albastră?
Vrednică-i de voia şi zările Tale
doar urma luminii pe-a dragostei cale.

Ce luăm noi, Doamne, din visul opririi?

Doar sfânta cenuşă jertfită iubirii,
cereasca mireasmă ce-am ars rugăciunii
şi roua de aur din ochii minunii.

Ce ţinem noi, Doamne, al nostru-n vecie?

Doar ce dăm acuma la alţii şi Ţie,
doar dulcea tăcere sfinţită-n suspine,
doar ceasul de taină trăit lângă Tine!

231
 Păşind încet
Păşind încet, cu fruntea-nsângerată,
Hristos suia păcatul tuturor;
urma, strigând, mulţimea-nfuriată,
cerând amarul Preţ ispăşitor.

Plângeau cei dragi, cu inimi sfâşiate,

când El spunea de cruntul Viitor;
ce-amar plăti-va trufaşa cetate
acest profetic Preţ ispăşitor!

Ajuns în vârf, bătut pe Cruce-n cuie,

El Se ruga, iertând păcatul lor,
căci nu e grai în veac şi veac să spuie
ce crunt şi-amar e-un Preţ ispăşitor.

Pe Cruce-n jos, curgând tăcut şiroaie,

spre josnicul pământ ucigător,
spăla pe om de moarte şi noroaie
dumnezeiescul Preţ ispăşitor.

Răbdând cu El, sta Maica Lui zdrobită,

cu ucenicul sfântului fior,
cutremuraţi de taina profeţită,
ce scump şi-amar e-un Preţ ispăşitor.

... Doar tu nu vezi, doar tu rămâi departe,

doar tu priveşti la tot nepăsător...
O, nu te temi că-ai să plăteşti prin moarte,
în veac, amarul Preţ ispăşitor?

232
Câmpii de grâne coapte
Câmpii de grâne coapte se leagănă cântând
Izvorului Luminii tăcută slavă dând,
cu spicele-n lumină şi rădăcina-n noapte
se legănă-ntre ceruri câmpii de grâne coapte.

Părinte al Odihnei, fă-mi trupului loc sfânt

între strămoşii care m-aşteaptă sub pământ
iar duhului fă-mi parte de veşnica hodină
între strămoşii care m-aşteaptă în Lumină.

233
Ce mult grijim de trupul
Ce mult grijim de trupul
acesta stors şi slab
şi n-avem prima grijă
de suflet mai degrab.
Ce mult cârpim la zdreanţa
acestei vieţi de-un pic,
iar vieţii celeilalte
nimic nu-i dăm, nimic.

Ce mult îţi zbaţi tu mintea

doar spre lumesc folos
şi nici măcar o umbră
de gând pentru Hristos.
Hrănindu-te cu vise
deşarte an de an
tot mai sătul ţi-e trupul
iar duhul mai sărman.

Tot mai bogat ţi-e iadul

iar raiul mai sărac
şi vine clipa, vine
când toate se desfac.
Mai este între moarte
şi tine doar un pas
– ce spui cu cel din urmă
cuvânt ce ţi-a rămas?

234
 Coboară ziua...
Coboară ziua-nspre-asfinţit
ca viaţa-n bătrâneţe,
lumina-i trece liniştit
spre-o altă tinereţe.

Crezând aceleiaşi porunci

ce le-a-ntocmit cărare,
trec toate-urmând mereu de-atunci
eterna ascultare.

Nici unele nu stau din drum,

nici nu se-abat din cale,
ci toate ţin ca-ntâi, şi-acum,
porunca voii Sale.

Urmează după noapte zi

şi iarnă după vară,
merg toate-toate cum ar fi
întâia zi şi seară...

... Învaţă-mă, firesc amurg,

eternele poveţe
prin care zilele să-mi scurg
spre-o sfântă tinereţe!

Şi când, c-un ultim asfinţit,

viaţa mea-nceta-va,
să-i moştenesc desăvârşit
nemaiapusă slava!

235
 Nu pot să tac!...
Nu pot să tac... O sfântă pară îmi arde inima mereu
dacă-aş tăcea aş şti că merit să mă alunge Dumnezeu.

Nu pot să tac când Adevărul să-l apăr şi să-l spun mă vrea

puterea lui nu-i chin nici aur s-o-ntreacă-n conştiinţa mea.

Nu pot să tac când văd vrăjmaşul stricând Lucrarea lui Hristos

când văd pierind nevinovaţii şi-l văd râzând pe mincinos.

Nu pot să tac văzând dreptatea călcată de-al trufiei plac

când văd iubirea pângărită nu pot să tac, nu pot să tac!

Nu pot să tac chiar dacă încă de mulţi sunt socotit nebun

ştiu bine că soseşte ziua să-adeverească tot ce spun.

...O, n-am uitat cât preţ de sânge şi chin am dat că n-am tăcut
că nu-i pe trupul meu vreo parte să n-aibă-un semn de răni făcut.

Şi n-am uitat că poate încă urzi minciuna răul plac

ştiu calea Golgotei... şi totuşi nu pot să tac, nu pot să tac.

Că de-aş tăcea, cumplita pară a tot ce tac, deşi-am ştiut,

mi-ar arde veşnic conştiinţa, şi-aş merita, căci am tăcut.

Şi n-am să tac, ci pân-la moarte striga-voi graiul cel ceresc

– mai greu e chinul conştiinţei ca orişicare chin lumesc.

236
 Ce tari păreau
Ce tari păreau cândva bogaţii
de-a lor comori învârtoşaţi,
şi cum i-a sărăcit Dreptatea
când n-a mai trebuit răbdaţi!

Ce trúfaşi i-am văzut odată

pe cei ce se credeau ne-nvinşi,
şi cum s-au spulberat de grabnic
de vântul nimicirii-nvinşi!

Ce mândri i-am văzut pe-aceia

ce-n braţul lor s-au încrezut,
şi cum i-a nimicit deodată
pe toţi, când Dumnezeu a vrut.

Ce fioros răcneau ca leii

odată cei tirani sfidând,
şi cum s-au dus pe veci în moarte
de parcă n-ar fi fost nicicând.

O, învăţaţi ceva din toate

câţi azi sau mâine veţi fi-aşa!
Gândiţi nu la mărirea lumii
ci la deşertăciunea sa.

Cu ce-aveţi azi, dar nu-i al vostru,

căutaţi-vă-un etern folos!...
– Ca să le-aveţi pe totdeauna
supuneţi-le lui Hristos!

237
Din «Cântări Noi»

În credinţa părintească
În credinţa părintească şi-n Biserica străbună
Dumnezeu vrea să-L cunoaştem
şi să-I facem slujba bună
naşterea din nou, în ele s-o avem
şi-n sfânta-I Cale
să-I cinstim aşa Cuvântul şi podoaba Casei Sale.

Dreapta-nvăţătură care
din părinţi ne-a fost lăsată,
s-o ţinem cu mintea trează şi cu inima curată
naşterea din nou cu viaţa nouă şi neprihănită
în aceasta să ne-o ducem rodnică şi neclintită.

În iubirea neschimbată
şi fierbinte şi plăcută,
să ne ducem părtăşia între fraţi neprefăcută
– astfel să ne afle Domnul
orişicând ar fi să vie
doar aşa am fi cu toţii
fericiţi pe veşnicie.

238
Rătăcitule, întoarce!
Rătăcitule, întoarce
repede acasă,
leneşule, scoală iute,
lasă totul, lasă,
tu ologule aleargă,
slabule, grăbeşte,
– Uşa-i gata să se-nchidă
Mirele soseşte!

Întristatule, – priveşte
bucuria vine,
chinuitule, – mai rabdă
zilele-s puţine,
înfrânatule – mai poartă
sfânta ta cătuşă
– iată Mirele soseşte…
Mirele-i la uşă!

Rugăciune, – mai suspină,

milă, – mai ajută
priveghere, – mai aşteaptă,
pace, – mai sărută,
dragoste, – mai arzi curată,
dor, – mai stăruieşte
– iată Mirele soseşte
Mirele soseşte!

239
 Pentru cine?

Pentru Cine-mi pun eu oare astăzi flori pe masă,

pentru Cine-mi fac curată primitoarea-mi casă,
pentru Cine-mi pun portiţei steagul de mireasă?
– Pentru Tine, pentru Tine, Crucea mea frumoasă!

Cui mi se-ndulceşte gândul ca un stup de miere,

Cui Îi tot priveşte-n cale lunga mea vedere,
Cui Îi spune mii de gânduri plânsa mea tăcere?
– Ţie, numai Ţie scumpa, Dulcea mea Durere!

De ce seara vine plânsul nelipsit la mine,

dimineaţa Bucuria, – de ce nu-mi mai vine,
de ce inima-mi întreagă Ţie mi s-aţine?
– Soarele vieţii mele, de ce uiţi de mine?

Vino, Dimineaţă Sfântă, zările-mi străluce,

vino, pune-mi o cunună albă după Cruce,
vino, gura Ta să-mi spună şoapta cea mai dulce,
– vino! – Şi din împreună nu mi Te mai duce!

240
De unde – spre unde?
De unde, – spre unde, te duce clipita
aceasta,
şi alta,
şi toate,
– te-ntreabă Virtutea,
te-ntreabă ispita,
de unde, spre unde te duce clipita?
– Gândeşte,
răspunde,
socoate!

De cine, – spre cine eşti dus înainte?

Ce gând şi ce duh te-nsoţeşte?
De sufletul leneş,
sau dorul fierbinte,
– de cine, spre cine eşti dus înainte?
Socoate,
răspunde,
gândeşte!

De care, spre care – ţi-aduni tu avere,

se-arată luminii
– ori nopţii se-ascunde?
Spre veacul ce vine,
ori clipa ce piere,
din care, spre care, – ţi-aduni tu avere,
gândeşte,
socoate,
răspunde!

241
Veniţi, suflete chemate
Veniţi, suflete chemate
cât nu-s zilele-nnoptate,
că de se-nchid porţile
rămân numai morţile,
şi de se-nchid căile
rămân vâlvătăile,
arşiţa mustrărilor
plata neascultărilor
şi-atunci clopotul pustiu
va suna că-i prea târziu.

Veniţi suflete-apăsate
până nu-s închise toate,
până soarele n-apune
până-i încă rugăciune,
până ochii nu se-nchid
după umbra de sub zid,
până vasul cel de lut
nu s-a-ntors din ce-i făcut
până clopotul pustiu
n-a sunat că-i prea târziu!

Veniţi suflete-aşteptate
căci iată sunt gata toate,
– pentru vina voastră mare
dă Hristos răscumpărare
Tatăl, – haina strălucită
a făcut de-i pregătită,
masa binecuvântată
iat-o, gata aşezată,
– veniţi suflete chemate
până când v-aşteaptă toate,
căci, când clopotul pustiu
va suna –
e prea târziu!

242
 O, apără-ţi ochii!
O, apără-ţi ochii de-a’ morţii săgeţi
o, apără-ţi ochii, cu orişice preţ,
fereşte-i de-otrava privirii şerpeşti
o, ochii, ai grijă mereu să-ţi fereşti!

Ispita îţi caută întâi ochii tăi

prin ei să-ţi trimită în suflet văpăi,
prin ei să te-atragă spre patimi fireşti,
o, ochii, ai grijă mereu să-ţi fereşti!

Când ochii ţi-s limpezi, ţi-e sufletul sfânt,

– să mergi totdeauna cu ochii-n pământ!
Îţi pierzi curăţia când alţi ochi priveşti,
o, ochii, ai grijă mereu să-ţi fereşti!

... Doar ochii iubirii de mamă şi soţ

priveşte-i întruna, sărută-i cât poţi,
aceştia-s ochii ce-n veci să-i iubeşti
de ei, să ai grijă, să nu ţi-i fereşti!

243
 O, ce frumos era...
O, ce frumos era pământul în urma primei săptămâni
în cea Dintâi Zi de Odihnă,
ieşit din a’ Iubirii Mâini,
în unduiri cereşti lumina şi roua scânteiau
pe crini,
şi dragostea zâmbea din toate sub raza Ochilor
Divini!

În pace şi-n îmbrăţişare se sărutau lumini şi zări,

în întâlniri şi-n despărţire erau bineţele-n
cântări,
în întrebări
şi în răspunsuri erau priviri de ochi curaţi,
– şi numai şarpele şi omul erau munciţi
şi frământaţi...

Şi iată, şarpele şi omul s-au însoţit cu gând

ascuns,
iar din păcatul lor blestemul, prin toţi şi toate
a pătruns
şi astăzi, din adânc şi până în înălţimi şi-ntind
mereu
satan şi omul lui, – puterea, ameninţând pe Dumnezeu.

Gem celelalte toate – toate strigând spre Cel ce

le-a zidit,
să le răzbune chinuirea pe cei doi ce-au păcătuit
şi nu-i departe clipa-n care, ce-şi pregătesc
aceştia doi,
le va duce nimicirea...

... şi Raiul va fi-abia apoi...

244
 E grea suferinţa?
E grea suferinţa? – desigur că-i grea,
dar are viaţa vreun rod fără ea?
O doare pe viaţă cuţitul tăios,
dar poate ea altfel să dea rod frumos?

E grea despărţirea? – desigur că-i grea,

dar oare iubirea ar fi fără ea?
Te doare plecarea şi suferi de dor,
dar ea-ţi dă sărutul cu dulce fior!

E grea lupta sfântă? – desigur că-i grea,

dar oare cunună ar fi fără ea?
Te doare-nfrânarea şi muncile lungi,
dar poţi oare altfel la slavă s-ajungi?

E grea clipa morţii? – desigur că-i grea,

dar poţi oare-ajunge în Cer fără ea?

– Învinge-ţi durerea privind la Hristos,

o clipă-i amarul
– şi-n veci ce-i frumos!...

245
Iubirea mea
Iubirea mea se-adapă
din roua de pe zări,
de-aceea are lacrimi
în orişice cântări,
iubirea mea se-mbracă
în raze şi-adieri,
de-aceea are soare
şi-n vorbe şi-n tăceri...

Iubirea mea-ngenunche
la orişice izvor,
de-aceea are-n sunet
răcoare şi fior,
iubirea mea se frânge
şi arde aşteptând,
de-aceea încălzeşte
în orice loc, intrând.

Iubirea mea aleargă

pe mii de munţi şi văi,
de-aceea are urme
şi pe-ale voastre căi.
Iubirea mea-i sărută
pe toţi cei ce iubesc,
de-aceea toţi alături
zâmbindu-le-o găsesc.

Iubirea mea trăieşte

numai din cer şi har,
de-aceea nu cunoaşte
nici piedici, nici hotar.
Iubirea mea-i odrasla
iubirii lui Hristos,
de-aceea zboară slobod
de Sus şi până jos...

246
 Din locul unde sufăr
Din locul unde sufăr de flacăra iubirii
răsare coarda Viţei cu şapte înălţimi,
cinci trandafiri mai roşii ca floarea răstignirii
se scutur de petale în mâini de heruvimi.

Din şapte spice pline mai albe ca azima

se taie Miezul Vieţii, în patru părţi cruciş,
din Alfa spre Omega,
de la Ioan spre Dima,
din Moarte spre Viaţă,
din iad – spre Luminiş.

Din josul Rădăcinii e ţeasta despicată

ca rana unei raze muşcată dintr-un măr,
deasupra arde zarea cu creasta-nflăcărată
ca spuma unui Sânge vărsat pentru-Adevăr!

Păduri de mâini se-nalţă cerşind o fărmitură

şi nori de buze arse aşteaptă-un strop de har,
– şi Cele Patru Taine se dau fără măsură
şi Cele Patru Braţe se-ntind fără Hotar.

247
 Întoarce-mă, Doamne
Întoarce-mă, Doamne, de unde am plecat,
căci iată-aduc verde ce dus-am uscat,
fă-mi zare mai albă şi cer mai senin,
căci pân-la izbândă – un pas e – şi vin.

Deschide-mi, Stăpâne, intrarea de Har,

căci rodu-i strâns dulce din locul amar
şi pân-la păşirea pe pragul înalt
mai am doar o treaptă – mai trebuie-un salt.

Mă lasă, Iisuse, – de unde m-am dus

să-mi scapete noaptea în soarele sus,
sfârşească-se lucrul în timpul rămas
şi pân-la odihnă – mai fie-mi un ceas.

Primeşte-mă, Doamne, în casa ce-mi dai,

că alb îmi e părul odată bălai
şi-aproape-i de capăt războiul purtat –
mai am spre izbândă o luptă de dat.

Aşteaptă-mă, Doamne, o clipă – şi vin,

o lacrimă încă – şi vasul mi-e plin,
o brazdă am încă – şi grâul e strâns,
iar pân-la Cântare – o clipă de plâns.

248
Din «Cântările Căinţei»

Ce cununie strălucită!
Ce cununie strălucită
a fost a mea, Iisuse drag,
pe nici o casă aurită
n-a fost nălţat mai dulce steag,
pe nici o frunte luminoasă
n-a fost un mai divin sărut
şi nimănui n-ai dat, ca mie,
ce dar mai scump Ţi s-a părut.

Ce Mâini mi-au aşezat Cununa,

ce martori mi-am văzut cântând,
priveau şi soarele şi luna
ce nu văzuseră nicicând!
Roiau în jurul nostru stele
şi îngerii erau nuntaşi,
stăteau în jurul mesei mele
cei mai frumoşi înaintaşi...

Ce cor ceresc şi ce cântare,

prin şapte ceruri răsunând,
cântau – când Sfânta Sărutare
mi-ai dat-o, binecuvântând!
Şi când cereştile inele
ni le-ai schimbat cu Mâna Ta...
– O, Nunta Veşniciei mele,
să nu te pot în veci uita!...

249
Dragostea care nu doare
Dragostea care nu doare
n-are roadă numai floare
n-are lacrimi – ci-nşelare
n-are viaţă, – numai pare.

Dragostea care nu plânge

nu se-aprinde – ci se stinge,
nu se-nalţă – ci coboară,
nu învie – ci omoară!

Dragostea ce nu-i fierbinte

nu te crede – ci te minte,
nu e-n soare – ci e-n ceaţă,
nu-ncălzeşte – ci îngheaţă.

Dragostea ce nu-i curată

nu trezeşte – ci îmbată,
nu rămâne – ci trădează,
nu-nălbeşte – ci-ntinează.

Numai Dragostea Divină

nu te arde – ci te-alină,
nu te lasă – ci te ţine
orice trece şi-orice vine.

Numai dragostea frumoasă

legământul nu şi-l lasă
şi cununa nu-şi desparte
nici în viaţă, nici în moarte!

250
Doamne-n ceasul focului
Doamne-n ceasul focului
dă-mi tăria locului
buzele să-mi sângere
dar să nu scot plângere
mâinile să-mi scapere
dar să nu se apere
să fiu dus mormântului
credincios Cuvântului
să trec pragul cerului
cu răbdarea fierului,
căci pe veci de veci aş vrea
să-mi învingă dragostea.

Doamne, paşii inimii

în iubire ţine-mi-i
legământul lacrimii
treacă-mi focul patimii
drumul biruinţilor
să-l urmez părinţilor
frumuseţea paşilor
să mi-o las urmaşilor
şi lumina traiului
s-o duc rază raiului,
căci în veci şi-n veci voi vrea
să-mi trăiască dragostea.

Doamne, las trecutului

aurul avutului
şi las viitorului
strălucirea zborului...
Plata biruinţilor
să mi-o dai părinţilor
slava-ncununaţilor
s-o dai toată fraţilor
premiul fruntaşului
să mi-l dai urmaşului
– mie-n veci de veci voi vrea
să-mi dai numai dragostea.

251
 O, apără-ţi steagul!
O, apără-ţi steagul, cu orişice preţ
că-n el e izbânda şi ţinta credinţii,
cât steagul se-nalţă şi arde măreţ
luptăm şi răzbatem crezând biruinţii.

O, apără-ţi steagul, oricine-i acel

ce-l ţine şi-l nalţă în faţa oştirii,
că-n steag e nădejdea – să lupţi pentru el
păstrându-ţi cu fraţii tăria unirii.

O, apără-ţi steagul, – cât steagul e sus

în el e izbânda aprinsă şi tare
când steagul se pierde, puterea s-a dus
ne pierdem cu toţii şi ţara ne moare.

O, apără-ţi steagul! – netrebnic e-acel

ce steagu-şi trădează lovind purtătorul
o, steagul să-ţi aperi, să mori pentru el,
păstrând unitatea – salvezi viitorul.

O, apără-ţi steagul, că orice vrăjmaş

în steag dă cu pietre şi-n cel care-l ţine,
de steag să te-alături, nicicând să nu-l laşi
când steagul ţi-l aperi, te aperi pe tine.

Hristos ne e Steagul, Lucrarea ni-e scut,

iubirea – putere, şi cerul ni-e ţel.
Când apăr acestea Hristos mi-e avut
şi-o veşnică Slavă m-aşteaptă la El.

252
 Când anii trec
Când anii trec ca norii şi oamenii ca vântul
viaţa noastră curge cu timpul ce-l trăim
şi undeva în cale stă neştiut mormântul
şi nimeni nu cunoaşte în care ţintirim.

Doamne-n calea dreaptă

minte înţeleaptă
dă-ne să umblăm
ca în veşnicie –
sfânta-mpărăţie
dulce s-o gustăm.

Când viaţa ni-e-nainte ne pare-atât de lungă

că nu ştim cum ar trece mai grabnic anii ei,
când viaţa ni-e în urmă am vrea să tot ne-ajungă,
dar nu ne mai ajunge – şi-o plângem singurei.

Când unicele lucruri le-avem cu-ndestulare

– iubire, tinereţe şi soţ şi legământ –
le risipim în patimi şi-n râs şi-n nepăsare
– când le-am pierdut, zadarnic le plângem preţul sfânt.

Când anii trec ca norii şi stările ca vântul

o, suflet scump, grijeşte-ţi avutul cel sublim
oriunde mori, – iubirea s-o ţii şi legământul,
ca să învii cu ele din orice ţintirim.

253
Fără lacrimi nu-i cântare
Fără lacrimi, nu-i cântare dulce şi frumoasă,
căci cântarea fără lacrimi, duhul, rece-l lasă
şi cântarea fără lacrimi e numai din gură
– numai lacrima cântării-i poate da căldură.

Fără luptă nu-i cunună veşnică şi bună,

căci cununa fără luptă este doar minciună
şi cununa fără luptă mâine veştejeşte
– numai cea cu răni plătită veşnic străluceşte.

Fără jertfă nu-i iubire, nici n-a fost vreodată,

căci iubirea fără jertfă piere lepădată
şi iubirea fără jertfă-i numai amăgire
– unde nu e nici o jertfă, nu e nici iubire.

Fără moarte legământul nici un preţ nu are

legământ e numai cel ce ţine până moare,
legământ e numai cel ce moare, dar nu lasă,
– numai moartea-ncununează dragostea frumoasă.

Fără-acestea nici la Domnul nu-i nici o răsplată,

căci răsplata cea divină nu oricui e dată,
ci răsplata cea divină e-o adeverire
că-o iubire şi-a dus crucea pân-la răsplătire.

254
Vine-ncet amurgul
Vine-ncet amurgul
ca o ceaţă deasă
şi-un văl tot mai rece
peste ani îţi lasă
tainele tăcerii
spun ciudate şoapte:
– Tu aici n-ai casă,
unde dormi la noapte
– unde dormi la noapte?…

Vine-ncet plecarea
ca o judecată
un vârtej la capăt
are calea lată.
Dacă de la ceruri
au să te alunge
unde te vei duce
unde vei ajunge
– unde vei ajunge?

Vine-ncet sfârşitul
ca o despărţire,
ori spre întuneric
ori spre strălucire,
vine viaţa care
veşnic nu va trece.
Dacă n-ai pe Domnul
unde vei petrece
– unde vei petrece?

255
 Când trebuie o jertfă
Când trebuie o jertfă, – eu mă gândesc la tine,
iubirea mea cerească, frumos şi drag copil,
şi simt că tu eşti preţul izbânzilor divine
şi-aştept să vină-altarul să-l văd cerându-ţi-l!

Când gloatele sărmane tânjesc spre dezrobire

şi pentru-a lor salvare se cere-un preţ amar
eu simt că tu eşti preţul, – frumoasa mea iubire,
tu ai să arzi, ca alţii s-ajungă-n stări de har!

Când gurile flămânde vor leşina-n pustie

şi pentru-a lor viaţă se cere dat un preţ
eu ştiu că tu eşti preţul, – iubire scumpă mie,
şi-ai să te frângi pe tine să scapi a lor vieţi.

Când mâinile crispate vor cere-o răstignire

şi pentru-a lumii ură se cere-un preţ de dat
eu ştiu că tu eşti preţul, – frumoasa mea iubire,
căci cerul nu primeşte decât un dar curat.

Când trebuie o jertfă, – iubirea mea tăcută,

tu n-aştepta ca alţii să fie răstigniţi
păşeşte tu nainte şi crucea ne-o sărută
tu şti că-am fost în lume la asta rânduiţi!

... Atunci şi când veni-va Hristos în strălucire

cu răsplătirea celor ce-au ars cu El pe-altar,
răbdarea ta smerită, – frumoasa mea iubire,
va fi-ntre-a Lui podoabe un scump mărgăritar...

256
Iubeşte-ţi crucea ta
Iubeşte-ţi crucea ta şi-o poartă
oricât de aspră ţi-ar părea,
căci şi cea mai amară soartă
odată ţi-o-ndulceşti cu ea.

Când va veni singurătatea

şi prea din greu ţi-o vei purta,
ca de-al soţiei sân preadulce
să te-alipeşti de crucea ta.

Când cu puterile sleite

nici s-o târăşti n-ai mai putea,
prin cele mai de jos ispite
vei merge sprijinit de ea.

Când se va năpusti furtuna

şi nici un scut nu vei avea,
cu-ncredere întotdeauna
te poţi adăposti sub ea.

Când vor veni prăpăstii multe

şi nici un pod nu vei vedea,
ea peste ele-ţi va fi punte
şi-ai să le treci uşor pe ea.

... Când vei păşi către cunună

Hristos, ieşind naintea ta,
va spune: «Bine, slugă bună!»,
– şi-n schimbul crucii – ţi-o va da!

257
 Acopere-ţi ochii
Acopere-ţi ochii când treci prin ispită
să nu te atragă cărarea oprită
să nu te robească pornirea şireată,
că-adesea de-acolo nu scapi niciodată.

Acopere-ţi ochii când foamea te-nvinge

de pâinea străină a nu te atinge
să nu te orbească a ei lăcomie,
că-adesea-n ruşine te-ngropi pe vecie.

Acopere-ţi ochii când altă privire

spre inima-ţi duce străina iubire
să nu ţi se-aprindă în suflet vreo parte,
că-adesea aceasta-i otravă şi moarte.

Acopere-ţi ochii când banul te cheamă

sclipirea-i şerpească să n-o iei în seamă
să nu-ţi fure mintea poftirea-i nebună,
că-aceasta cu flăcări cumplit se răzbună.

Acopere-ţi ochii de-a lumii frumseţe

cu-o mie de glasuri şi-o mie de feţe
priveşte doar ochii Frumseţii Divine
– acolo privească toţi ochii din tine.

258
 Păcatul nu se iartă
Păcatul nu se iartă, păcatul se plăteşte
şi cineva odată şi-odată-l ispăşeşte;
păcatul e-o hulire atât de grea şi mare
că fără ispăşire el n-are-n veci iertare.

Păcatele acelui ce la Hristos le duce

îi sunt iertate numai prin Jertfa de pe Cruce.
Hristos le ispăşeşte – de-aceea sunt iertate
în altfel nu-i iertare în veci pentru păcate.

Păcatele acelui ce pe Hristos nu-L cată

în veci de veci nu află iertarea aşteptată,
ci ele toate-toate rămân să le plătească
în veci acela care n-a vrut să le căiască.

Nu vă-nşelaţi, – nu este în veci de veci iertare

pentru păcatul celui ce-n necredinţă moare;
păcatul nu se iartă, păcatu-l ispăşeşte
ori Dumnezeu pe Cruce, ori cel ce-l făptuieşte.

Veniţi acum la Domnul cu orişice păcate –

ce El vă ispăşeşte – de Tatăl sunt iertate,
dar cel ce-acum nu-ntoarce iertarea s-o primească
în iad le duce toate în veci să ispăşească.

259
Din «Cântări Eterne»

CÂND VA FI
Când va fi să vină Mâna-Ţi să mă culce,
dă-mi, Iisus, un leagăn moale şi divin,
iar această harfă mi-o aşază dulce
lângă căpătâiul somnului meu lin.

Când şi când, în miezul nopţilor plăcute,

Duhul Sfânt să-adie corzile ei calm
şi, trezindu-mi cântul, blând să mi-o sărute
cu cereşti acorduri, Noul Tainei Psalm.

În Cântări Eterne, încă necântate,

să-mi trimiţi Iubirea cu veşmânt de stea,
doar pe ea trimite-o dintre câte-s toate,
ea să-mi fie sora şi mireasa mea.

Şi ne-nchide-n casa noastră cea de soare,

cu sărutul leagăn şi minunea steag,
din Cântări Eterne şi Nemuritoare
să ne facem unul visul nostru drag.

Slava ascultării, dusă pân-la moarte,

s-o-ncunune Raiul, tainic şi duios,
unde fericirea strălucită foarte
să ne tot izvoare numai din Hristos.

260
 O singură iubire
O singură iubire-i mare
aproape ca a lui Hristos
iubirea mamei, care are
acelaşi duh şi chip frumos;
– cinstiţi iubirea-nlăcrimată
a mamei care v-a născut,
punând pe faţa ei curată
cel mai duios şi drag sărut!

Mamă, mamă, mamă,

scump şi drag cuvânt
binecuvântată,
binecuvântată
fii – din cerul sfânt...

O inimă mai este-n lume

aproape ca a lui Iisus
a mamei, care are-un nume
cum altele pe lume nu-s;
– cruţaţi-i inima divină
a mamei ce v-a legănat
puneţi o veşnică lumină
pe-al ei obraz înlăcrimat.

Un nume-ţi împreună gura

de două ori în murmur sfânt
e mama, care-ţi dă căldura
din cel mai îndulcit cuvânt;
– rostiţi-i numele cu teamă
şoptindu-l ca pe-un psalm ceresc
– nu-i nume scump ca cel de mamă
din câte nume se rostesc!

261
 Trezeşte-te nainte
Trezeşte-te nainte de-a fi venit ispita
cât şarpele nu-i încă,
nici mărul cu venin,
căci după ce-ai primit-o şi ţi-a trecut clipita
o poţi tot plânge veşnic şi tot scălda-n suspin.

Trezeşte-te naintea potopului ce vine

cât încă te mai cheamă un Noe să primeşti
şi cât mai este încă salvarea lângă tine,
– căci după ce-ai pierdut-o poţi să te tot căieşti.

Trezeşte-te nainte de arderea Gomorii

cât încă ne mai află aici un Lot chemând,
căci dacă trece harul şi-ncep să ardă norii
din ploaia cea de flăcări poţi să tot strigi plângând.

Trezeşte-te naintea prăpădului din urmă

cât încă poţi alege ce roadă să culegi,
căci de te prinde moartea în cea de-a stânga turmă
poţi plânge pe vecie – n-ai altceva s-alegi.

Trezeşte-te nainte de-a fi venit Sfârşitul

să n-aştepţi pân-la moarte şi până prea târziu,
căci dacă-aştepţi aceasta îţi va veni trezitul
când vei putea tot geme şi plânge în pustiu.

262
 Au şi cuvintele-o durere
Au şi cuvintele-o durere şi-un chin şi-o suferinţă-a lor
când sunt silite să ascundă ca să arate ce nu vor,
când sunt împinse să zdrobească un adevăr într-un blestem
atunci cuvintele-au o spaimă în care tremură şi gem.

Ce dar divin este cuvântul, cu ce etern şi unic rost

şi cum s-ar cere spus de-oricine cum cel dintâi Cuvânt a fost!
N-ar trebui rostit Cuvântul decât cucernic şi pios
din Adevăr şi din Iubire – aşa cum l-a rostit Hristos.

Dar ce mult suferă Cuvântul când îl împingem în noroi,

când îl sucim, când îl ascundem şi când e necinstit de noi.
Cu cât de sfânt respect s-ar cere să spunem orişice cuvânt,
dar ce murdar şi uşuratic îl spun atâţia pe pământ.

Ce-nfricoşată-nvinuire va spune-odată la Sfârşit

în contra nebuniei noastre cuvântul nostru chinuit!
Cum ne va-nvinui în faţa Înfricoşatului Judeţ
Cuvântul spus cu-nşelăciune, cu nedreptate şi dispreţ!

Să-ţi fie teamă de cuvântul pe care-l taci ori îl grăieşti

căci şi lui Dumnezeu şi lumii el te arată cine eşti
şi-n Veşnicie te vei duce la Cel Milos ori cel călău,
după osânda sau răsplata ce-ţi va rosti cuvântul tău!

263
Mi-ar fi plăcut
Mi-ar fi plăcut şi mie
să am un drum uşor,
să merg prin câte cântă
şi nu prin câte dor
– dar aş fi fost atuncea
un pai uscat şi sec
şi primul prag de flăcări
n-aş mai fi-ajuns să-l trec.

Mi-ar fi plăcut şi mie

să strâng în loc să dau,
să cânt în loc să sufăr
şi-n loc s-alerg – să stau
– atunci viaţa asta
aş fi trăit uşor,
dar cum mi-ar fi fost oare
când aş fi-ajuns să mor?

O, slavă Ţie, Doamne,

că-n viaţă mi-ai făcut
mai mult de lacrimi parte
decât de drum plăcut,
că n-am zburat prin cântec
ci m-am târât prin plâns,
c-aşa m-ai dus prin toate
la Sânu-Ţi drag m-ai strâns.

264
 Aceste frunze care-mi cad

Aceste frunze care-mi cad ca-n toamnele senine

ce liniştite se desprind de ramurile pline,
sub ele se iveşte-acum frumoasa roadă coaptă
ce Mâna Bunului Stăpân cu-al ei cules – aşteaptă.

Ce dulce-mi simt acel fior al bucuriei sfinte

cu care-I voi păşi tăcut şi-nlăcrimat nainte
cu toate crengile-atârnând – rămase fără frunză
ca roada dragostei de El nimic să nu-mi ascunză.

…Cădeţi mai grabnic, frunze mari, să nu-mi rămâneţi una

că nu voi – vorbele-mi sunt éţi, ci faptele, cununa;
voi, frunze ale mele-aţi fost doar şoaptele sub care
s-au copt ascunse-aceste dulci cântări nemuritoare.

Culege-mi-le, Drag Iisus, cu Mâna Ta Curată,

duios şi dulce cum le-am vrut să Ţi le strângi odată,
iar dac-ai vrea să-mi dai în schimb răsplata cea mai mare
atinge-mi ochii mei plecaţi cu-o dulce sărutare...

265
 Se mai roteşte încă
Se mai roteşte încă un corb deasupra mea
şi ştiu ce ură-mi poartă şi ştiu ce rău îmi vrea,
dar şi mai lângă mine e Dumnezeul meu
şi El mi-e dulce reazem şi adăpost mereu.

Se mai repede încă un câine învrăjbit,

dar pacea mea-i senină şi duhul liniştit,
căci şi mai lângă mine e-un Dulce-Apărător
şi-n faţa Lui vrăjmaşii se risipesc şi mor.

Cât se mai nalţă încă pe cerul meu senin

un soare amintindu-mi de Chipul Tău Divin
Iisus – şi cât de dulce iubirea Ta o chem
de nici un întuneric şi moarte nu mă tem.

Oricât se mai înfige în mine câte-un spin

să-mi stoarcă vreo cârtire, să-mi scoată vreun suspin,
Păstorul meu cel Dulce mă strânge ca pe-un miel
şi nu-i durere-n lume să n-o aline El.

O, Domnul meu cel Dulce, rămâi-mi alipit

stând pururi între mine şi-al meu vrăjmaş cumplit
căci lângă Sânu-Ţi Dulce, Iisus, când m-alipesc
oricât de tari vrăjmaşii, ca fumul se topesc.

266
 Caută bine Adevărul
Caută bine Adevărul în viaţa cui ţi-l spune
nu pe vorbele lui multe ci pe faptele lui bune;
dacă viaţa lui e falsă, dacă roadele-s urâte
pot fi frunzele oricare, pot fi vorbele oricâte.

Dacă mergi curat nu-ţi pese de noroiul de pe cale

el nu poate să se-atingă nici de poala hainei tale,
dacă stai drept, să nu-ţi pese că stă umbra ta sucită,
vorba rea nu-ţi poate frânge viaţa ta neprihănită.

Când spui numai adevărul poate tot bârfi minciuna

cinstea ta tot va învinge pân-la urmă totdeauna,
când faci numai ce e bine, – de nimic nu-ţi fie frică
binele, din orice groapă, vine-o zi când te ridică.

Dacă ai dreptate, rabdă orice silă şi-apăsare

vine-o vreme când dreptatea cum e soarele-ţi răsare;
că vei fi-n pământ atuncea, ori vei fi pe el – tot una
– Dumnezeu şi Adevărul îţi înveşnicesc cununa.

267
Mai ai ceva să-nveţi
Mai ai ceva să-nveţi în viaţă
oricât ai fi de învăţat
– tot adevărul să-l cunoască
la nici un singur om nu-i dat.

Câte-un grăunţ de-nţelepciune

e dat în viaţă-oricărui ins,
dar numai Dumnezeu, El Singur
deţine-ntregul ei cuprins.

Din Adevăr, o părticică

împarte Dumnezeu oricui,
dar Adevăru-ntreg, El Singur
îl ţine-n stăpânirea Lui.

Nu te-ngâmfa, oricât te-ai crede

de ştiutor şi de-nvăţat,
încă mai ai şi tu-n viaţă
atât de multe de aflat.

Smereşte-te mereu – şi-nvaţă

şi de la morţi şi de la vii
înţelepciunea mântuirii,
că-aceasta-i mai de preţ s-o ştii.

Căci în zadar ştii câte toate

când mântuirea ta n-o-nveţi
– în veci de veci te vei convinge
că-aceasta singură-avea preţ.

268
 Cine mai alege?
Cine mai alege astăzi calea-ngustă care suie,
căci pe calea Crucii grele nu-i mai place nimănuie;
căile cu cruci uşoare sunt mai largi şi mai umblate,
căci pe ele firea lumii poate merge cu de toate.

Nu-i a Domnului Lucrare îngrădită şi-ncuiată

cui nu-i place calea-ngustă poate-alege calea lată,
cui îi place-n altă parte poate orişicând să plece
– cine-şi vrea uşoară crucea, n-are-o cale, are zece.

Calea strâmtă n-are-n lume flori prea multe şi uşoare:

câte-un trandafir cu lacrimi şi cu spini de-i mai răsare
şi din loc în loc prin pietre câte-un crin de-i mai suspină,
între spinii care umplu drumul strâmt către Lumină.

Dar slăvită-i Calea Strâmtă prin sfârşitul care-l are:

ea dă celor ce-au suit-o slava ei nemuritoare;
toată suferinţa lumii nu e vrednică să fie
pusă-alături de răsplata ce-o dă ea pe veşnicie.

Fiul meu, alege-această Cale Strâmtă şi hulită

şi n-o da pe câtă slavă poate lumea să-ţi promită.
Slava lumii e minciună şi gunoi şi amăgire
– slava lui Hristos e însă nesfârşita strălucire.

269
 În orice loc
În orice loc ar fi să stai
păzeşte-te mai bine
de cel ce stă, oriunde stai,
cu spatele-nspre tine.

De ochii care se feresc

păzeşte-te întruna,
căci ochii care se feresc
te vând întotdeauna.

Urechile ce se ascund
cu grijă le fereşte,
căci când urechile se-ascund
un suflet rău pândeşte.

De omul prea întrebător

să ai o trează pândă,
că omul prea întrebător
se duce să te vândă.

Chiar dacă-ţi pare că-mprejur

nu-i nimeni să te vadă,
fă ochii-n patru că-mprejur
e pururi o iscoadă.

Ce grea-i viaţa când se tem

chiar cei mai fără vină,
şi vinovaţii nu se tem
– ei fură-n ziua plină.

270
 Până mai ştii cărarea
Până mai ştii cărarea întoarcerii-napoi
întoarce şi-o sărută cu-al lacrimii şuvoi,
căci mâine ori cărarea ori ochii nu mai sunt
şi sufletu-ţi vei duce zdrobit până-n mormânt.

Până mai ai un tată şi-o mamă lângă-un prag

întoarce-le sărutul înlăcrimat şi drag,
căci mâine ori sărutul, ori pragul e pustiu
şi sufletu-ţi vei duce zdrobit până-n sicriu.

Până mai ai pe fraţii ce-aşteaptă-ndureraţi

întoarce – şi-aşteptării un duh smerit s-araţi,
căci mâine ori nu-s fraţii, ori nu mai ai mijloc
şi sufletu-ţi vei duce zdrobit şi-amar în foc.

Până mai ai pe cine să-ntrebi şi să urmezi

întoarce şi urmează-l în tot ce-auzi şi vezi,
căci mâine o să-l nalţe al îngerilor şir
şi sufletu-ţi vei duce zdrobit în cimitir.

Până mai ai o clipă de har la Dumnezeu

întoarce spre iertarea păcatului tău greu.
căci mâine, poate, singur din uşă-I ai să pleci
şi sufletu-ţi vei duce zdrobit pe veci de veci.

271
Din «Cântări Viitoare»

Duhule Sfânt, du-mă

Duhule Sfânt, du-mă pe-acel munte nalt
de-unde se zăreşte Ţărmul Celălalt
cu Ierusalimul cel Ceresc şi Nou
şi-al Cântării Sfinte negrăit ecou.

Dă-mi să-i văd frumseţea strălucind în zori

mai înalt şi dulce decât mii de sori,
porţile-i de aur cu străjeri divini
stând în desfătarea Veşnicei Lumini.

Să-i văd Râul Vieţii ca de-adânc Cristal

plin cu Pomul Vieţii pe-orişicare mal
şi cu Tronul Slavei dulce strălucind
ale Veşniciei raiuri fericind.

Şi dă-mi harfa de-aur cu ecou de-argint

şi dă-mi mâini de înger corzile-i s-alint
şi dă-mi chip de soare şi veşmânt de in
Noua Ta Cântare să Ţi-o-nalţ divin...

…Dar, Duhule Sfinte, fă-mă pân-atunci

să trăiesc în toate sfinte-Ţi porunci,
ca în Marea Clipă cu venirea mea
Sfânta-mpărăţie să m-aştepte-n ea.

272
 Numai noi străbatem
Numai noi străbatem calea spre bisericuţă-n sus
de atâta vreme singuri, numai Tu şi eu – Iisus;
clopotul de Liturghie sună tainic şi solemn
parcă e a-nştiinţare, a alarmă şi îndemn

…să mai sui spre rugăciune, să mai cred cum am primit

să mai ţin comoara sfântă de la cei ce-au adormit
să mai port făclia care mi-au încredinţat-o ei,
până când Golgota-ntreagă vor sui şi paşii mei.

Ce nori negri se ridică dinspre munţii-ntunecaţi

fulgerări se văd mai dese ori din care parte caţi
simţi ameninţarea celui nemaicunoscut prăpăd
semnele-nspăimântătoare pretutindeni i se văd.

Toţi îl simt şi se-nspăimântă şi se-agită glas cu glas,

dar toţi îi grăbesc venirea cu un an,
cu-o zi,
c-un ceas
iar când trăsnetu-i va trece şi când totul va fi-apus
numai Tu, Iisus, vei spune: „Iată cele vechi s-au dus“...

... Vino să mai mergem încă spre bisericuţă-n deal

să ne nalţe-n siguranţă caldul rugăciunii val,
ca nainte de sosirea ceasului grozavei frici
noi cei ce Ţi-am stat alături, toţi, să nu mai fim aici.

273
 Ce neagră-i Poarta asta
Ce neagră-i Poarta asta la care stai acum
şi-ai vrea să fugi s-o-nconjuri, dar nu mai ai alt drum
cărarea ţi se-nchide, napoi ţi-e drumul frânt
şi baţi la Poarta neagră tu singur, tremurând.

– Cine-i? – întreabă solul de dincolo de zid –

ce fapte-aduci cu tine, – spre unde să-ţi deschid,
cui i-ai slujit în viaţă, ce roade-aduci din ea,
răspunde-acum – e clipa răspunderii cea grea.

... Tu cel ce-n Poarta neagră poţi orişicând s-ajungi

de ce vrei chiar şi gândul acesta să-l alungi,
de ce crezi că se poate, că negândind la ea
poţi ocoli sfârşitul şi n-ai s-ajungi aşa?

Ce gând nebun e-acela că poţi s-o ocoleşti

ori să-i amâi sfârşitul nevrând să te gândeşti,
te vei trezi deodată la Poarta asta grea
şi doar spre focul veşnic se va deschide ea.

Primeşte sfatul care te-ndeamnă chiar acum

să te împaci cu Domnul când eşti cu El pe drum,
iertat de-al Lui Sfânt Sânge poţi merge fericit
din Marea Poartă Albă la Rai ai fi primit.

274
 Când spui «Femeie»
Când spui «Femeie» ai spus Mama, ai spus Soţia, Fiica, Nora
şi-ai spus fiinţa cea mai scumpă şi mai iubită tuturora
şi-ai spus Iubirea şi Căldura şi Frumuseţea, – fără care
ar fi-un pustiu şi-ar fi-o durere şi-ar fi-o tristeţe tot, – sub soare.

Ce gol şi ce singurătate era în cele şase zile

când nu era în Rai Femeie, – pe toate luminându-i-le,
iar când a fost făcută – dulce, ca dintr-un vis, ca dintr-o rană
ce minunată întregire le-a dat fiinţa-i diafană.

E-adevărat că prin Femeie a mai venit şi întristarea,

dar fără ea n-ar fi viaţă şi n-ar fi binecuvântarea,
n-ar fi cântarea, nici sărutul, nici dor, nici lacrima sub stele
şi ce-ar fi lumea fără-acestea şi ce-ar fi viaţa fără ele?

Să-L binecuvântezi pe Domnul şi mulţumeşte-I că-a făcut-o

iar faţa mamei şi-a soţiei adie-o dulce şi sărut-o,
pe fruntea sorei şi-a fetiţei fă semnul binecuvântării
cu mângâierea cea mai sfântă a bucuriei şi-a cântării.

N-o întristaţi, – ci mângâiaţi-o şi ajutaţi-o cu iubire

să-şi ducă sarcina şi crucea frumos şi ea spre mântuire
căci când ea plânge toate, toate sunt chinuite şi-ntristate
iar când zâmbeşte ea, – ce cântec şi ce lumină vine-n toate.

... Fii binecuvântată dulce şi scumpă mamă şi soţie

şi soră şi fetiţa noastră, – fiţi fericite pe vecie
cu lacrimi sărutăm obrajii şi ochii voştri-n sărbătoare
şi-ntreagă dragostea ne-o punem pe-al vostru suflet, – ca o floare.

275
 La Ţărmul întâlnirii
La Ţărmul Întâlnirii dorim s-ajungem blând
cu cea din urmă lună în soare apunând
cu Zorii Primei Zile a Vecilor, ieşind
şi Nou Ierusalimul în zare strălucind.

Deasupra curcubeul cu sute de culori

să-anunţe Începutul Eternei Sărbători
şi-n zboruri fericite al îngerilor roi
cântări şi flori să lase să ningă peste noi.

Miresme-mbătătoare pe unduiri de Vânt

să-adie tot mai scumpe spre noi din Duhul Sfânt
iar Ţărmul Drag să fie cu dragii noştri plin,
privind spre noi să strige: „O, iată-i, iată-i, vin!“...

...În urmă e Trecutul pe veci de veci uitat

nainte-i Viitorul în slavă-nveşmântat
deasupra şi pe larguri şi dedesubt e tot
un cântec şi-o iubire prin care treci înot.

Aproape, mai aproape, prin lacrimi, fericiţi

cu drag ni-i recunoaştem pe cei prea-mult doriţi
cu mâinile întinse plângând şi ei şi noi
ne împreună veşnic al dragostei şuvoi…

Din tot şi de prin toate, – Iisus, Iubitul Drag,

ne-aşteaptă pretutindeni în fiecare prag
ne-mbrăţişează dulce şi ne sărută lin
şi cântecul e numai al Dragostei suspin.

276
 La ospăţul veşniciei
La Ospăţul Veşniciei vin pe-a razelor cărări,
revărsându-se din largul celor patru depărtări,
sufletele-nveşmântate în al Curăţiei in
strălucind în oglindirea Feţei Mirelui Divin.

Toţi cei ce dormeau de veacuri în tăcere aşteptând

înviaţi de-o Faţă Dulce şi treziţi de-un Drag Cuvânt
ies ca fulgerele albe într-un nou şi unic nins
din pământ în cer feeric umplu-al zărilor cuprins.

Sus în Porţile Măririi fâlfâie Slăvitul Steag

faldurile coborându-şi de pe turnuri până-n prag
şi din cerul cel deasupra până-n cerul cel de jos
şi din zare până-n zare, pretutindenea – Hristos.

Faţa Lui răsfrânge slava pentru câte feţe vin

a Lui Inimă se-mparte fiecărui sân deplin
şi-a Lui Gură îi sărută al oricăruia obraz
pe când Soarele Său unic stă în veşnicu-I amiaz’.

... Printre unduiri de raze cu răsfrângeri de culori

se deschide Începutul Nesfârşitei Sărbători
şi la mese nesfârşite numai aur cristalin
vin cei ce-au răbdat cu Mielul, foame şi-nchisori şi chin.

Coruri veşnice de îngeri cântă reluând mereu

cele mai nemuritoare imnuri pentru Dumnezeu
şi-ntre toţi şi cu oricare şade Mirele Dorit
dându-i fiecărui unic dragostea desăvârşit.

277
Din «Locurile noastre sfinte»

Locurile noastre sfinte

Pe lângă Locurile Sfinte

din Nazaret ori Betleem,
ori Ghetsimani, ori Golgota
– noi şi-ale noastre le avem.

Avem şi noi atâtea locuri

în care s-au născut profeţi,
eroi,
şi jertfe,
şi morminte
cu nume de un veşnic preţ.

Avem zidiri în care jertfă

ce-avem mai scump am îngropat,
şi văi,
şi munţi,
şi cruci – cu nume
ce-n veci nu trebuie uitat.

*
Să ni le ştim!
Să ni le spunem
urmaşilor, din fii în fii,
a lor porunci şi adevăruri
în veci să ne-ardă tot mai vii.
Pe la acele Locuri Sfinte

278
din Nazaret ori Betleem
noi nu putem oricând să mergem,
– dar la a noastre-oricând putem.
Veniţi să le-adâncim avutul,
pătrunşi de-al lui divin fior,
că cei ce-şi pot uita Trecutul
nu pot avea nici Viitor!

279
Eterne monumente
Eterne monumente
nu-s multe pe pământ,
dar ce valoare sfântă
au cele ce mai sunt!...

Priveşti aceste ziduri,

şi tróiţe
şi ii,
şi după-atâtea veacuri
par astăzi şi mai vii.

Bisericuţe zvelte
cu tâmplele pe cer
ne sunt
şi vor rămâne
comori ce-n veci nu pier.

*
Lăcaşe,
cruci
şi semne
sunt stâlpi nemuritori
pe căile vieţii
spre vecii următori.

Din taină
şi legendă,
din piatră
şi izvor
grăiesc spre noi strămoşii
şi nemurirea lor.

...Dar lacrima-ntristării
ne şiroie tăcut
că nu suntem mai vrednici
de-al lor măreţ Trecut.

280
De n-ai fost la Curtea de-Argeş
De n-ai fost la Curtea de-Argeş,
du-te neîntârziat,
Taina Golgotei, acolo
ai s-o vezi cutremurat,
Preţul Jertfei
şi-al Iubirii,
cel în veci nemuritor,
ai să-l afli-n felul unic
într-un zid
şi-ntr-un izvor.

Dacă n-ai fost la Tismana,

la Albac, ori Târgu-Jiu,
la Suceava, ori la Ţebea,
– du-te până nu-i târziu!
Mergi la Cozia, la Putna,
ori Câmpia de la Blaj
– şi-ai să-ntorci cu suflet
unic,
plin de soare
şi curaj...

Mergi la Mărăşeşti,–
lipeşte-ţi
inima de Mausoleu,
s-afli Jertfa
şi Iubirea
ce te-ating de Dumnezeu;
să-nţelegi Eternitatea
şi Istoria arzând
– cerul se ajunge numai
prin acestea străbătând.
Până n-ai trecut pe-acolo,
sărutând îngenuncheat
urmele acestea sfinte
ce strămoşii le-au lăsat,
– eşti nevrednic de-al lor nume
şi de viitorul sfânt
şi din ele-au să te-alunge
şi-acest cer
şi-acest pământ...

281
...Du-te azi la Curtea de-Argeş,
şi-ascultând lângă altar
ai s-auzi suspinul Anei,
inima bătându-i
clar,
şi-ai să înţelegi că jertfa
dragostei din Dumnezeu
nu mai moare
niciodată,
vie rămânând
mereu...

Dacă-ai sta culcat pe spate, având capul spre altar,

iar picioarele pe pragul unde uşile se-nchid,
ai în stânga, sus, în dreptul inimii – un semn de jar,
locul unde şi-astăzi Ana arde şi suspină-n zid...

Ana n-a murit,

nu moare
jertfa dragostei în veci,
o auzi întotdeauna
dacă ştii s-asculţi
când treci;
jertfa ei e jertfa sfântă
a Bisericii cei vii
care ţine să nu cadă
ale Lumii temelii...
Iar mai jos găseşti Izvorul
fericit şi-ndurerat
unde Meşterul şi Soţul
jertfa lui cu-a ei şi-a dat.
Căci Hristosul din afară
şi Biserica din zid
ţin a lumii temelie
şi-a ei zări
spre Cer deschid.

Ştim noi oare că „Manole“

înseamnă Emanuel
şi că jertfa lui ne spune
de Hristos, în unic fel?
– Căci cu-o dragoste eternă
şi Hristos S-a dăruit,
ca Lucrarea Lui să fie
sfântă-n chip
desăvârşit.

282
 *
* *
Numai când cunoşti cucernic acest adevăr divin,
tainele acestor semne
ţi le luminezi deplin;
– atunci ştii ce sfânt e totul
unde stai
şi pe-unde treci
şi ce sens au pentru tine
toate-acestea
azi
şi-n veci!...

283
 De n-ai fost pe Retezatul
De n-ai fost pe Retezatul, pe Ceahlău, ori Caraiman,
pe-aceşti munţi cu vârfuri albe până-n cerul diafan,
cu-nălţimi de măreţie şi cu ape de mărgean
şi cu spaţii de lumină şi cu zări spre Canaan,
– de nu poţi o dată-n lună,
mergi măcar o dată-n an...

Stai acolo singur, seara, sus, pe câte-un vârf ceresc,

să te afle-acolo roiul stelelor ce se ivesc,
să te afle-acolo luna, printre creste răsărind,
în genunchi, cu ceru-n braţe
şi cu lacrimi şiroind,
strâns lipit de sânul Crucii ca de-o inimă zvâcnind...

Lasă-te cuprins acolo de-al tăcerilor afund,

şi de harul rugăciunii, nalt, şi tainic, şi profund,
şi de imnele de îngeri care-ţi vor roi-mprejur,
de-a-singurătăţii larguri,
de-al izvoarelor susur,
ca de haru-mbrăţişării Mirelui Etern şi Pur..

Astfel petrecea adesea pe Tabor ori pe Carmel

şi Iisus Mântuitorul şi cei dragi ai Lui
cu El;
rugăciunea şi-nălţimea, fără margini şi sfârşit,
le transfigurau fiinţa într-un har desăvârşit,
iar când întorceau în vale
– aveau chipul strălucit.

Astfel îţi va fi şi Ţie totul, legănări de vis,

zările părea-ţi-vor albe trepte
până-n Paradis,
şi când totul se va face
veşnicie şi suspin
vei primi îmbrăţişarea Infinitului divin,
– când vei reveni,
tot chipul îţi va fi de raze plin.

284
 Ce grai adânc!
Ce grai adânc au pentru noi
însemnele lăsate
de-i noştri sfinţi martiri-eroi
în urma lor,
prin toate.

Pe orice zid,
pe orice lemn,
pe orice colţ de stâncă
e-un nume,
un răboj şi-un semn
c-o taină-atât de-adâncă.

Când treci prin timp

şi ştii s-asculţi
o cale şi-o fântână
– auzi ce-ţi spun părinţii mulţi
din cer
şi din ţărână.

Un glas de clopot depărtat,

o toacă
ori o cruce
ce timp şi grai de mult uitat
aminte îţi aduce!...

Cum retrăieşti într-un minut

ce mii de ani-nainte
ţi-au tot lăsat cei ce-au trecut
spre cer
şi spre morminte.
Nu-i grai mai înţelept spre noi
ca cel ce ni-l lăsară
şi-n lemn, şi-n piatră-aceşti eroi,
şi-n sus,
şi-n jos,
pe Ţară.

285
Jertfă de la Vladimiri
Jertfă de la Vladimiri,
stea nemuritoare,
cartea marilor martiri
ţi-a-nscris chip din soare.
Şi te-a-nveşnicit
pe-un steag
strălucit şi dulce
pentru Ţara-n care drag
numele-ţi străluce.

*
Sfânt pământ ce zămisleşti
Doina şi Martirii
nalţă-le spre zări cereşti
imnele iubirii;
cei ce mor pentru norod
slava-n veci să-i poarte,
cât e-al vremilor izvod
strălucească foarte...

*
Cerul nostru preafrumos
ce ne ceri martirii,
dă-ne mai mărinimos
alţi eroi iubirii;
pentru câţi sori ne-ai apus
alţi, mai mulţi, ne-aprinde,
iar în frunte-Acel Iisus
ce nu-L vom mai vinde.

286
 Nemurirea...
Nemurirea,
de când ştim,
ne-am trezit că ne-o suim
rost cinstit să-nveşnicim.

Plug cu boi
în brazde râu
ne-a dat holde până-n brâu
şi-a ţinut ţara de grâu.

Baci
cu şubele de lână
ne-au mânat turmele-n stână
şi-au făcut ţara stăpână.

Mărgineni
sunând tilinci
cu suman şi cu opinci
ne-au dus munţilor juninci.

Moţi
cu cercuri şi ciubare
ne-au purtat din zare-n zare
doinele nemuritoare.

Carele
cu boi plăvani
duc istoria prin ani
de la Daci peste Romani.
Şi-n ţărână,
sub ruini,
ni-s strămoşii
– morţi divini –
singurele rădăcini.

Iar deasupra
tuturor,
cerul nostru
numai dor,
singurul îndurător,
singurul îndurător...

287
Bisericuţă Transilvană
Bisericuţă Transilvană,
tu pari un psalm sfios şi sfânt
uitat de îngeri pe-o sprânceană
mai mult de cer ca de pământ.

Ce sfinţi ţi-au măiestrit fiinţa,

din ce divini stejari şi brazi,
că tu ne-nveşniceşti credinţa
şi dragostea ne-o ţii şi azi!

Ce Soare ţi-a sfinţit aúra

din vârful unghiului divin,
că şi-azi, lumina şi căldura,
întregi, în noi, din El ne vin!

Ce taină-i orişice icoană,

ce jertfă-i orişicare dor,
că-n orice zid, când plânge-o Ană,
moare-un Manole-ntr-un izvor!

Ai numai lacrimi şi iubire

la orice-ncheieturi de trunchi;
spre sfânta ta alcătuire
nu pot să vin, numa-n genunchi.

...Bisericuţă Transilvană,
azi pari un grai tăcut şi frânt
a-nştiinţare şi-a dojană
că noi uităm un legământ..

288
Dacă n-aţi fost la Cetatea
Dacă n-aţi fost la Cetatea
Albei Iulii niciodată,
duceţi-vă-n iarna asta
crâncenă şi-nceţoşată,
şi-ntr-o zi de Luni,
cu groază,
retrăiţi durerea toată
a acelei zile-amare,
crâncenă şi-nsângerată,
când cei trei martiri
ai noştri
au fost traşi aici
pe roată!...

Staţi deoparte lângă-o piatră,

şi, cu inima zdrobită,
ascultaţi pe-asupritorul
cu sentinţa lui cumplită
şi priviţi cum vin martirii
către jertfa lor slăvită,
lanţurile-abia târându-şi
spre Golgota rânduită
mântuirii-acestei naţii
prea-ndelung
nedreptăţită!

Apoi vă rugaţi puternic,

ca aceste jertfe sfinte
să fi-adus răscumpărare
pe toţi vecii înainte,
ca să nu mai fie veşnic
zi ca asta de fierbinte
şi să nu se mai zdrobească
niciodată oase sfinte,
ci cruzimea şi-asuprirea
pentru veci –
să se-nmorminte!

289
 La Masa asta a Tăcerii
La Masa asta a Tăcerii, acum Maestrul ne-a adus
cu El şi-ai Lui cei doisprezece
– al treisprezecelea s-a dus...

– Luaţi Prezentul şi-nsuşiţi-l

cu sensul lui cel strălucit,
aşa voi veţi rămâne-n Sine şi El în voi, desăvârşit.

– Luaţi trecutul şi gustaţi-l cu tot ce-n el e grav şi sfânt,

cu El în voi şi voi în Sine, veţi fi-n Eternul Legământ.

– De nu vă însuşiţi Văzutul şi Nevăzutu-n acest fel

nu veţi vedea Eternitatea,
n-ajungeţi ultimul ei Ţel!

*
– Maestre, ceasu-acesta-i unic şi grav
şi-nfricoşat de sfânt,
primeşte-ne şi ne-mpreună
cu sensu-acestui legământ!

...Solemni, tăcând, întoarcem roată

gustând din Pâine
şi Potir
nenumărata Ţării gloată,
de-a lungul vremurilor şir...

290
 Poarta Sfântului Sărut
Veniţi, voi ce-aţi gustat Prezentul
din Jertfa Marelui Trecut,
să trecem spre Eternitate
prin Poarta Sfântului Sărut!

Aici ne vom primi veşmântul

şi-ncălţămintea de azur
şi semnul cununării noastre cu Mirele Etern şi Pur,

Aici ne-mbrăţişează Tatăl,

cel mai frumos şi mai plăcut,
din cele patru taine-a Crucii,
în cel mai nesfârşit sărut.

De-aici ne-ncolonăm pe Drumul Eroilor spre Infinit,

dând fiecare câte-o vamă de suflet şi de trup sfinţit,
când confruntaţi cu vreo furtună,
când sângerând în vreun ţepuş,
căci drumul unic spre Cunună
e-acest slăvit şi greu urcuş...

*
...Toţi cei sfinţiţi prin Masa Cinei
şi-a Porţii Sfântului Sărut
până la Treptele Măririi
– pe-acest drum unic au trecut.

291
Oltule mărinimos!...
Oltule mărinimos
care nu-ţi laşi Mama,
pentru ţelul tău frumos
n-ai ştiut ce-i teama.

Ai pornit să lupţi
ne-nfrânt,
stânci sfărmând în cale
pentru sfântul legământ
al iubirii tale.

Oltule învolburat,
care spargi Carpaţii,
limpezeşte-ţi cer curat
să se afle fraţii!

Să se vadă dor cu dor,

deal cu deal se vadă,
fericitul viitor
Neamul să şi-l creadă.

Nu-ţi uita cel frate drag

zămislit deodată,
ce, pe-ndepărtat meleag,
umblă lumea roată!

Stai şi-aşteaptă-l
unde treci,
ia-ţi aceeaşi soartă,
şi-apoi nimeni,
până-n veci,
nu vă mai despartă!...

292
Coloana Infinită
Coloana Infinită
noi ne-o privim aieve,
nălţându-se slăvită
din Cozii
şi Suceve.

Ca Iacov în pustie
visăm Slăvita Scară
cu îngeri care suie
şi îngeri ce coboară.

Un schimb solemn
se face
pe Scara ne-ntreruptă;
cei vechi se duc
spre Pace,
cei noi revin
spre luptă.

Spre Porţile Măririi

se urcă şi coboară
Eroii Răsplătirii
şi-ai Jertfei
pentru Ţară.

*
Privim plângând
pe primii
nălţându-se în Soare
şi îi cântăm mulţimii
spre noi coborâtoare,

Rugându-ne fierbinte
spre Cel din Vârf de Scară
mai mulţi a fi-nainte
acei care coboară.

293
Toţi eroii noştri
Toţi eroii noştri
şi martirii sfinţi
i-a vândut vreun Iuda
pe murdari arginţi.

Pe-orice suflet mare

care l-am avut
s-a aflat vreun Iuda
care l-a vândut.

Pe Mihai, la Turda,
pe Tudor, ca el,
Horia
şi Iancu
au pierit la fel,

Căci a fost un Iuda

şarpe odios
care-a mers
să-i vândă
ca şi pe Hristos.

*
Blestemat să fie
cel ce vinde-un sfânt,
spânzurat să moară
fără de mormânt.

Fugă ca de-un monstru

cine-l va vedea,
focul veşnic ardă-i
viţa lui cea rea!

294
Îmi place câteodată

Îmi place câteodată

să stau în cimitir,
s-ascult, prin şoapta frunzei
şi-a ierbii, naintaşii
cum vin cu bucurie
spre mine, şir cu şir,
cum dragostea le-nvie
privirile şi paşii...

Şi nu ştiu, din adâncul

acestei scumpe glii,
ori din atât de-adâncul
şi tainicul trecut,
ori poate din adâncul
iubirii mele vii
se-ntoarce neamu-acesta
cucernic şi tăcut...

Ştiu cine odihneşte

sub cruce-n orice loc
şi-aşa de-adânc prieten
mă simt cu fiecare,
simt inima bătându-i
sub pajiştea de foc
şi glasu-i cum mă cheamă
mai dulce
şi mai tare.

...Ce-apropiate astăzi
sunt lumea mea şi-a lor,
cum n-ar fi fost vreo moarte
şi nici vreo despărţire,
cum ar fi tot prezentul
trecut şi viitor
din ambele hotare, o unică trăire...

295
Un dor de veşnicie
mă-ncearcă-atunci arzând,
şi-aşa de grea-mi devine
povara firii mele
când fiecare-ntoarce Acasă,
aprinzând
la geamul unei lacrimi
lumina unei stele...

296
Nemuritoarele comori
Nemuritoarele comori
ni-s mărturia vie
a celor ce nemuritori
s-au dus în Veşnicie.

Orice troiţă
şi izvor
şi piatră
şi cărare
ni-s semne ce ne spun
de-a lor
vieţi nemuritoare.

Acest sfânt car cu boi

trecând
pe drum tăcut de seară,
ne-a dus prin veacuri
legănând
această scumpă Ţară.

E parcă-n ultimul lui drum

pe-aceste dragi ponoare
şi-l vom mai revedea
de-acum
doar pe cărări stelare...

Se duce şi el către cer

pe calea cea duioasă
a celor ce cu lerui-ler
s-au dus pe rând
Acasă.
Veniţi să dăm un sfânt
sărut
acestor semne sfinte,
să nu lăsăm acest Trecut
pe veci
să se-nmorminte!

297
 Acasa mea
Acasa mea,
ce grai divin
de dulce şi fierbinte,
ce lacrimi
şi fiori îmi vin
când mi te-aduc aminte!

Am fost în mii de locuri moi,

cât lumea-i de frumoasă,
dar nu-i niciunde
ca la noi
în dulcea mea Acasă.

Aici îmi arde curcubeu

în fiece fereastră,
aici e soarele al meu
şi dragostea-i a noastră.

Aici e dulcele sărut

pe crucea întreită
mai lung
mai moale
mai tăcut
ca taina-nveşnicită.

Aici, întins pe-al ierbii

sân,
tot greul mi se-alină
şi-adânc despovărat
rămân
în liniştea divină.

De când tot merg şi merg

s-ajung
şi-amintea-mi tot aduce
un dor atât de greu şi lung
de-Acasa mea cea dulce.
...Am fost în mii de locuri moi
cât lumea-i de frumoasă
dar nu-i niciunde
ca la noi
în dulcea mea,

298
în dulcea mea
Acasă...

299
Din Preistorie coboară
Din Preistorie coboară
acest Străbun Păstor de oi
şi-n fiecare loc din Ţară
e pus ceva din El
şi-n noi.

Atâtea vitregiri de soartă

istoria ne-au chinuit,
dar cu Păstorul
ce ne poartă
prin Moarte-am supravieţuit.

La orice strungă-ntre pâraie

mereu ne moare-acest Păstor
şi-o Dulce Mioriţă-laie
şi-o Turmă-L tânguie
cu dor.

Din plai în plai,

din stână-n stână,
şi azi cu-al veacurilor rând,
Măicuţa Lui cu brâu de lână
mereu ni-L plânge întrebând...

Dar Moartea Lui devine Nuntă

cu-ntreg Cuprinsul fericit,
căci nedreptatea cea mai cruntă
Divin Triumf
I-a-nveşnicit.
Iar El,
Păstorul-fără-Moarte,
mulţindu-Şi Turma Lui de oi,
prin veacuri trece
mai departe
umplând Istoria cu noi.

300
Va veni cândva
Va veni cândva şi Ziua
când tăcutul nostru rând
de la a Tăcerii Masă
va porni frumos,
cântând,

şi prin Poarta Sărutării,

fericit îmbrăţişaţi,
vom ajunge şi la Scara
Îngerilor minunaţi.

Vom privi în Sus,

la şirul treptelor
de aur nalt,
rândurile-aliniindu-şi
unul după celălalt,

şi urcând, simţi-vom
tainic
aripile cum ne cresc,
cum cerescul ne cuprinde
şi lăsăm ce-i pământesc...

– Undeva, în Vârful Scării,

Cerul, aşteptând deschis,
ne va da Eternitatea
pentru-acest-părelnic vis,

iar un Mire, de-o Frumseţe

cum nicicând n-am fi crezut,
ne va da pe veşnicie
altă Masă
şi-alt Sărut...

301
Mureşule liniştit
Mureşule liniştit,
care curgi departe,
inimile ce-am iubit
nu ni le desparte!

Muntele de unde vii,

şesul unde-ai cale
legene-le azurii
perna ta cea moale.

Soţul tău de la Izvor

nu-l uita prin toate
mai trimite-i câte-un dor
şi-un salut de frate!

Şi chiar dacă treci apoi

prin străină ţară,
apele, cu dor, spre noi
adă-ţi-le iară!

Şi când iar ai să-ţi revezi

Maica ta cea una,
dulce să ţi-o-mbrăţişezi
pentru totdeauna!...

Şi cu soţul minunat
ia-ţi aceeaşi soartă,
Dumnezeu ce-a-mpreunat
nimeni mai despartă!...

302
Troiţă Maramureşeană
Troiţă Maramureşeană,
cu sfântul Soarelui însemn,
din orice luncă
şi poiană
ne ieşi, cu sfântul tău îndemn.

Cu faţa plină de blândeţe

de la răscruci,
de la fântâni,
ne-ntâmpini
şi ne dai bineţe
tot cum ştim noi de la bătrâni.

Dar vânt şi praf

tot mai afară
te-alungă, să te duci din munţi
unde tăcerea mai coboară
şi unde se mai pleacă frunţi.

Tu-i plângi pe cei ce te alungă,

cum plânge mama pe copii,
că ştii ce greu o să-i ajungă
pustiul
când n-ai să mai fii.

*
...Troiţă Maramureşeană,
nu ne lăsa
şi nu te du,
rămâne ţara prea orfană
atunci când ai să pleci şi tu!

Cu tine pleacă Mioriţa

şi Nani-na
şi Lerui-ler.
Şi ni se stinge luminiţa
şi-n cel mai tăinuit
ungher...

303
Din «Minune şi Taină»

Minune şi Taină

Minune şi Taină e viaţa curată

în care Lumina S-a vrut Întrupată,
în care Iubirea a vrut a Se-aprinde
şi-n care tot Raiul pe veci se cuprinde.

Fii binecuvântată
Fecioară Preacurată –
Minune şi Taină şi-altar
tu, Maica Eternului Har.

Minune şi Taină e Sfânta-Ntrupare

când Cel fără margini se strânge-ntr-o zare
şi Soarele Veşnic se strânge-ntr-o rază
şi Cerul sărutul pe-un Crin şi-l aşază.

Minune şi Taină sunt Fiul şi Mama

spre care se-nalţă uimirea şi teama,
spre care coboară Iubirea şi Paza
şi-n care se-ascunde Fiorul şi Raza.

Minune şi Taină e Mila Divină

ce astfel alege spre lume să vină
şi astfel doreşte spre Ea să ne-atragă
sfinţiţi de Iertarea Eternă şi-ntreagă.

Minune şi Taină, – mi-nchin pe vecie

credinţa, nădejdea şi dragostea Ţie,
fiinţa, viaţa şi tot ce-i în mine
prin Tine sfinţeşte, – cuprinde-le-n Tine.

304
 Plecăciune ţie...
Plecăciune ţie, Maică şi Fecioară,
binecuvântată eşti tu-ntre femei
tu ai fost aleasa Cerului Comoară
pentru Taina Slavei şi-Ntruparea Ei.

Plecăciune ţie, Maică Preacurată,

cu măritul înger îţi cântăm şi noi
nalţă către Fiul rugă ne-ncetată
pentru mântuirea noastră din nevoi.

Plecăciune ţie, Maică Fericită,

ce-ai purtat în braţe şi-ai hrănit la sân
pe Iisus Cel Dulce, Taina Profeţită,
Fiul tău, – şi totuşi Veşnicu-ţi Stăpân.

Plecăciune ţie, Maică-ndurerată,

care-ai plâns la cruce şi-ai văzut murind
Fiul tău dat Jertfă pentru lumea toată
jertfa ta curată cu a Lui unind.

Plecăciune ţie, Maică Rugătoare,

chip al bunătăţii, grai mângâietor,
fii a rugăciunii noastre-ajutătoare
pentru alinarea câtor răni ne dor.

Plecăciune ţie, Maică Preacinstită,

care stai la dreapta Fiului Divin,
fii pentru viaţa noastră chinuită
pildă şi putere şi-ajutor. Amin.

305
Binecuvântare ţie
Binecuvântare ţie,
cea mai sfântă-ntre femei,
ţie-mi plec cu bucurie
ochii şi genunchii mei.

Tu ai fost aleasă
Cerului Mireasă
Duhului Altar
şi Iubirii Har.

Te cinsteşte fericită
inima cântând pios
ţie, una-nvrednicită
a fi Maica lui Hristos.

Faţa ta străluce unic

de smerenie şi har
tu i-ai fost dumnezeirii
leagăn, lacrimă şi-altar.

Tot ce-a fost mai sfânt pe lume

pân-la tine-ai întrecut
şi-ntre toţi cei mai din urmă
seamăn încă n-ai avut.

Dumnezeu putea alege

şi alt drum spre ce-a voit
dar tu, vas curat şi unic,
I-ai fost cel mai fericit.

În toţi sfinţii-a fost vreo pată

osândită-n vreun cuvânt,
dar în tine, Preacurată,
numai rod din Duhul Sfânt.

306
O, Maica Jertfei!
O, Maica Jertfei Salvatoare,
– ca-n preacuratele-ţi priviri
nici fericirea, nici durerea
atât de-adânci nu-s nicăiri.

Binecuvântată
fii tu preacurată
Maica lui Hristos
cu iubire mare
ţi-nălţăm cântare
numelui frumos.

Ca-n chipul tău pe lume unic

de umil şi de glorios
nici bucuria, nici tristeţea
nu strălucesc mai luminos.

În viaţa ta cum nici o mamă

din lumea asta n-a avut
e-o pace negrăit de dulce
şi-un zbucium nepătruns de mut.

E-o umilinţă-atât de-adâncă

pe-un nimb atât de-mpărătesc
cântarea cea mai îngerească
şi plânsul cel mai omenesc.

În Preţul Jertfei Salvatoare

şi tu ce mare parte-ai pus
– în veci te vom cinsti, căci tu eşti
şi Maica noastră, prin Iisus.

307
Binecuvântată Maica
Binecuvântată Maica
Celui Care-L adorăm,
pentru-a ta chemare sfântă
noi te binecuvântăm.

Preacinstită fii tu, Maica

Celui ce ne-a mântuit,
nimeni pe pământ ca tine
pe Iisus n-a mai iubit.

Mulţi au mai crezut în Fiul

după ce L-au cunoscut,
dar tu ai crezut nainte
până nici nu L-ai născut.

Mulţi L-au mai slăvit pe Domnul

marile-I minuni văzând,
dar tu L-ai slăvit când încă
El era copil plăpând.

Mulţi L-au mai slujit în urmă

când El ca Stăpân cerea,
dar tu L-ai slujit când încă
El neputincios părea.

Mulţi şi-au mai jertfit vreo parte

din viaţă pentru el,
dar tu ţi-ai jertfit-o toată
într-un sfânt şi unic fel.

Mulţi vor fi pe veci în Slavă

lângă El, ce-L adorăm,
însă nimenea ca tine
– noi te binecuvântăm.

308
 Cinstim în tăcere
Cinstim în tăcere Minunea şi Taina
pe care-o respectă profeţii şi sfinţii,
pe care Lumina şi-nfăşură haina
tăcând-o ştiinţei, lăsând-o credinţii.

Privim în tăcere uimirea şi teama

cu care cerescul arhanghel grăieşte
Minunea şi Taina, Fecioara şi Mama,
când Crucea şi Slava smerit le vesteşte.

Simţim în tăcere cum magii şi-apleacă

genunchii şi darul căzând rugăciunii
când toată ştiinţa făcându-şi să tacă
cu toată credinţa se-nchină Minunii.

Gândim în tăcere cum neamuri şi neamuri

de veacuri Te-nalţă cu drag şi cu teamă
pe cruci şi altare, pe steme şi flamuri
Minune şi Taină, Fecioară şi Mamă.

Slăvim în tăcere Eterna Minune

cu-ntreg înţelesul păstrat veşniciei
şi dragostea noastră alăturea pune
Hristos Împăratul cu Pruncul Mariei.

309
 Colo Sus...
– colind –

Colo Sus şi cel mai Sus

sunt doi sori cum alţii nu-s
în lumina făr-apus
şade Maica şi Iisus
Fiul stă pe-un tron arzând
Maica-n Dreapta Lui şezând

Colindăm,
colindăm, Doamne, colind.

Dintre coruri răsunând

Fiul zice Maicii blând:
– Maică, mai gândeşti acum
la al Crucii noastre drum,
îţi mai vine-n gând cumva
cât ai suferit cândva?

– Domnul meu şi Fiul meu,

zice Maica, – ce spun eu
greul parc-a fost un vis
azi e-un veşnic Paradis
scurt a fost amarul chin
şi-azi e-un Rai pe veci senin.

Lângă Tine, Fiul meu,

nicăieri nu mi-a fost greu
toată fericirea mea
după Tine se ţinea
iar acum cu Tine-n Rai
fericirea n-are grai.

– Spune-Mi, dulce Maica mea,

mai e ceva care-ai vrea?
– Da, Mântuitorul meu,
fericirea ce-o am eu
s-o dai şi la câţi mai sunt
cum am fost noi pe pământ.

310
Sfântul Copilaş
– colind –

Sfântul Copilaş
într-un stăuraş
Domnul cel nălţat,
Prunc pe fân uscat.

Osana, osana, osana

Vine Domnul Copilaş
înfăşat în scutecaş
printre vaci şi printre oi
vine pentru noi.

– Tânără Măicuţă,
dă-I haină călduţă –
Alb Firuţ de Crin,
Drag Fiuţ Divin.

– Îngeraşi de sus
ce-I daţi lui Iisus?
– Cerul fără nori
şi cununi de sori.

– Păstoraşi de jos
ce-I daţi lui Hristos?
– Raza soarelui,
floarea câmpului.

– Copilaş sărac?
– Dau un fir de mac.
– Copilaş cioban?
– Dau un miel de-un an.

– Copilaş pescar?
– Dau un mic dinar.
– Copilaş bogat?
– N-am nimic de dat!...

311
 La căsuţa care
– colind –

La căsuţa care pe Hristos primeşte

Pruncul Sfânt coboară şi cu drag grăieşte.

Viaţa să vă fie
numai bucurie
Sfânta Sărbătoare
numai înălţare
anul care vine
numai roduri pline
de la Cel din Cer
– lerui Doamne, ler.

De la Tatăl unde-i numai desfătare

peste voi să fie binecuvântare.

De la Maica Sfântă care priveghează

binecuvântarea ca o dulce rază.

De la Raiul dulce unde-i strălucire

binecuvântarea cea mai cu iubire.

De la cei de care inima-i legată

binecuvântarea cea mai minunată.

De la clipa asta până-n veşnicie

binecuvântarea peste voi să fie.

312
Preasfântă Maică, te privesc
Preasfântă Maică, te privesc
cu Fiul tău dumnezeiesc
şi fericit mă minunez
cum Îl iubeşti şi cum veghezi
cum te apleci spre Fiul tău
cum te uimeşti de Chipul Său
cum legeni Scumpul tău Odor
cântându-I lin şi iubitor.

Nani–nani Fir de Crin

dormi cu Maica, Fiu Divin,
nani–nani, Trist Copil,
Tată Sfânt, veghează-mi-L.

O, cum de fericită-L culci

cântându-I psalmii cei mai dulci
şi-n ceasul sfintei rugăciuni
Mânuţele cum I-mpreuni!
Oştiri cereşti privesc de Sus
tu-I faci hăinuţă lui Iisus;
păstori şi magi privesc din prag,
tu-I cânţi şi-L alăptezi cu drag.

O, cum să nu-ţi cântăm frumos

că-atât de mult faci lui Hristos
şi-atât de dulce-L îngrijeşti,
ca-n felul cel mai sfânt să-L creşti!
Nainte de-a fi-al tuturor
El ţie-ţi este-un Scump Odor;
nainte de-a fi-n Cer Stăpân
El este Pruncul tău la sân.

313
Pe-ntinsul câmp
Pe-ntinsul câmp de grâne
stau spicele în soare
plecate cum e fruntea
smeritelor simţiri
cu sânurile pline
de pâinea viitoare
– ca sânul Maicii Sfinte
spre-a Tainei zămisliri.

Pâinea Sfântă, Pâinea Vie

e Hristos pe veşnicie
şi în spice şi-n altar
El e-al Vieţi Har.

O, câmpul fără număr

cu spicele fecioare
ce cresc cu drag în sânuri
şi leagănă frumos
eterna Pâine Sfântă
de viaţă dătătoare
– ce-adânc aduc aminte
de Maica lui Hristos.

314
Cântă, Maică, legănând
Cântă, Maică, legănând
o cântare dulce,
când Fiuţul tău plăpând
Îşi închide ochii blând
seara să se culce.

Cântă-I, Maică-ncetinel
cum cu drag se cântă
de-un Fiuţ şi-un Mieluşel
mititel şi-nfăşeţel
dintr-o Iesle Sfântă.

Cântă-i, Maică, de-un Mieluţ

dat pentru Jertfire
pentru oamenii pierduţi
până ochii Lui micuţi
cad în adormire.

Cântă-I, Maică-ncetişor
Cântecul Iubirii
că-n curând al tău Odor
va fi nouă tuturor
Preţul Mântuirii.

Cântă-i, Maică, – în curând

cântecul tău dulce
se va stinge sângerând,
cum ţi-a spus-o oarecând
Simeon, de-o Cruce...

315
Stă încă Crucea-Stea
– tristă corindă de după Crăciun –

Stă încă Crucea-Stea şi-arată

la Betleem unde-i grăjduţul
cu ieslea-n care şi-azi uitată
mai stau Măicuţa şi Pruncuţul.

Corindă – corindă,
nu-i nimeni s-aprindă
o lampă la grindă,
şi-o flacără-n tindă,
şi-i noapte-n poiată,
şi-i ieslea-ngheţată
şi iarna se-ntinde,
şi Iuda ne vinde,
– corinde, corinde, corinde...

Fiori de frig pătrund prin oase

şi tainic se-nfioară fânul,
când numai vitele sfioase,
suflând, îşi încălzesc Stăpânul.

S-au dus la ceruri îngeraşii

care-au cântat Osana dulce;
s-au dus la turme păstoraşii,
pe lângă focuri să se culce.

S-au dus şi magii fără teamă

spre casa lor îndepărtată;
– doar Sfântul Prunc şi Sfânta Mamă
stau tot în ieslea îngheţată.

Au îngeraşii-un cer să meargă,

şi păstoraşii-şi au căsuţa
şi magii-o ţară unde-aleargă,
– dar Pruncul n-are, nici Măicuţa.

...O, Drag Pruncuţ fără de ţară

şi singuratică Măicuţă,
veniţi la mine-n inimioară
şi staţi în casa mea călduţă!

316
Cântă-I, Mamă, cântă
Cântă-I, Mamă, cântă
psalmii minunaţi
până se-nchid dulce
Ochii legănaţi,
până-I cade moale
Mâna din a ta,
cântă-I, Mamă, dulce
nani-nani-na...

Cântă-I lui Iisus,

Mielul cel supus
care vine-acum
pentru-al Crucii drum
şi Se va jertfi
spre-a ne mântui.

Cântă-I, Mamă bună,

să-aibă somnul lin
că din cer cu lună
îngeraşii vin
şi din cer cu stele
Tatăl suspinând
face semn prin ele
binecuvântând.
Cântă-I, Mamă dulce,
nani-nani blând.

317
Sărută, Maică, Fruntea!...
Sărută, Maică, Fruntea
fierbinte şi-asudată
că-acesta o să fie
cu spini încununată.
Sărutul tău, la Fiul tău
I-alină, Maică dulce,
durerea dintr-odată.

Sărută, Maică, Rana

ce-L ustură şi-L doare
că-aceasta o să fie
a lumii uşurare.
Sărutul tău, la Fiul tău
în chinul Lui I-aduce
alin şi uşurare.

Sărută, Maică, Ochii

închişi în grea durere
că lor, trecând prin lume,
greu plâns li se va cere.
Sărutul tău, la Fiul tău
în plânsul Lui I-aduce
dorita mângâiere.

Sărută, Maică, Faţa

la palme rânduită,
căci şi-a ta faţă-n ceruri
va fi-n veci strălucită.
Sărutul tău, la Fiul tău
va face şi-a ta faţă
în ceruri strălucită.

318
 Viorile pădurii
Viorile pădurii îşi odihnesc arcuşul
uitat în iarba moale a liniştii sub ulmi,
flămânzi ies lupii serii suind pieziş urcuşul
spre oile luminii ce tremură pe culmi.

Tot binele ce-n lume o zi l-a-nfăptuit,

trist, soarele-l plăteşte în flăcări apunând,
cu sângele luminii ucise s-a-nroşit
şi norii şi pădurea şi turlele pe rând.

Sus, luna, ca o Mamă cu Fiul condamnat,

şi-ascunde faţa tristă sub vălul unui nor
...din Ghetsimani, la toate, Iisus îngenuncheat
priveşte şi-nţelege ce-I spune taina lor.

319
Spune-mi, mamă!
– Spune-mi, mamă, de ce plânge
luna-n astă seară
faţa ei e parcă sânge
între nori de pară –
de ce oare plânge, mamă,
luna-n astă seară?

– Fiul meu, ea vede-n cale

cum cei fărdelege
sunt aproape, dau târcoale
pe Iisus să-L lege,
luna-i vede că-s pe cale
pe Iisus să-L lege.

– Mamă, vezi tu lângă lună

norul ce se strânge,
parcă este-o Maică bună
Fiul ce şi-L plânge,
parcă-i umbra Maicii Sfinte
Fiul ce şi-L plânge.

Iat-o peste Ghetsimanii

tristă cum priveşte,
vede Iuda cu duşmanii
cum vin tâlhăreşte,
o, ce trist e-n Ghetsimanii
ce se pregăteşte...

320
Mamă, uite, mamă!
– Mamă, uite, mamă
Crucea cum Îl frânge
Domnul are Faţa
numai praf şi sânge
şi nu-i nimeni ca să-I şteargă
Faţa Lui de sânge.

Mamă, hai s-o ştergem

cu ştergarul, mamă!
– Fiul meu, priveşte,
L-a şters o maramă,
L-a şters, fiul meu, o sfântă
mână cu maramă.

Binecuvântată
este mâna care
poate-n suferinţă
duce alinare,
care cea dintâi în chinuri
duce alinare.

Iată Maica Sfântă

lângă El zdrobită
simte-acum amară
rana profeţită,
cum o ustură şi-o arde
rana profeţită.

Binecuvântată
fii tu, Maică bună,
care duci cu Domnul
Crucea dimpreună,
pentru-a noastră mântuire
Crucea dimpreună.

321
Mamă, pe Golgota, iată...
– Mamă, pe Golgota, iată
câtă lume-i adunată
la Iisus privesc grămadă
Răstignirea să I-o vadă;
mamă, mamă, de ce oare
oamenii-s ca nişte fiare
n-au nici milă, nici ruşine
de Cel ce le-a făcut bine?

Mamă, uite Maica Sfântă

mâinile cum îşi frământă,
cum se roagă şi cum plânge
şi de crucea Lui se strânge;
mamă, mamă, de ce oare
inima din ei nu-i doare
cum se chinuie şi moare
viaţa cea mai iubitoare?

– Fiul meu, în suferinţă

este-o tainică cerinţă
şi în chinul pătimirii
este Preţul Mântuirii;
Taina asta-ndurerată
ai s-o înţelegi tu-odată,
dar până vei fi în stare
ai să verşi lacrimi amare.

322
 Taină şi Minune
Taină şi Minune e viaţa ta,
Maică şi Fecioară, cine-o va cerca?
Dacă-o-ncerci cu lacrimi o vezi imn divin,
dacă-o-ncerci cu cântec e profund suspin.

Taină şi minune
ce n-o ştie spune
nimeni pe pământ
Maică şi Mireasă
tu-nlumini frumoasă
Noul Legământ.

Taina şi Minunea nu ţi-au dezlegat

nici cei dinainte, nici cei ce-au urmat
şi-acei care-o caută şi-acei care-o ştiu
mai mult tac şi-acopăr decât spun şi scriu.

Taina şi Minunea toţi ţi-o tac mereu,

au lăsat s-o ştie numai Dumnezeu;
magii ori păstorii, azi ca şi-n trecut
spun numai cu ochii, graiul lor e mut.

– Maică şi Fecioară, ce-ai fost şi ce nu

Roabă şi Regină nu eşti decât tu
Taină şi Minune eşti şi Jos şi Sus
– plecăciune ţie, Maica lui Iisus!

323
Din «Eternele poeme»

Eternele-mi poeme
Eternele-mi poeme nu-s astea de acum
acelea mă aşteaptă de Dincolo de vreme
şi n-am ajuns acolo, sunt încă tot pe drum,
dar simt cum nerăbdarea le-ndeamnă să mă cheme.

Dorita Primăvară nu-i asta de April,

deşi de orice dată şi-aceasta-i însorită,
deşi mereu mă-ntoarce la anii de copil
– mai am o Primăvară şi-Aceea-i cea dorită.

Nemuritoarea Harfă nu-i asta de acum,

deşi şi-aceasta poate că uneori ne pare,
deşi pe câte-o coardă mai are-un sfânt parfum
– mai am o harfă şi-aia mi-e cea nemuritoare.

De-aceea nu-s eterne poemele de-acum,

deşi mai au şi-acestea ceva etern în ele,
căci încă n-au fiinţa de Dincolo de drum
sunt încă tot dincoace, nu Dincolo de stele.

...O, da, va fi odată şi Primăvara mea

şi Harfa cea de aur şi mâna strălucită
şi Sânul ce m-aşteaptă
– şi-atunci îmi voi cânta
Poemele eterne în Slava Nesfârşită.

324
Vino, Vântule Ceresc
Vino, Vântule Ceresc,
şi-mi alină dulce
Crinii care-i pregătesc
Domnului a-I duce;
doi cu doi împreunaţi
să-i unească Harul,
să-i primească sărutaţi
Crucea şi Altarul.

Adu-mi, Vântule Divin,

dulcile ecouri
a nuntaşilor ce vin
către noi pe nouri
ca şi noi care suim
către ei cărarea
să grăbim să ne-ntâlnim
să unim cântarea...

Poartă, Vântule Slăvit,

sfintele seminţe
ce rodesc desăvârşit
unicei credinţe,
ca pământul greu arat
de durerea mută
să rodească grâu curat
numai rod de-o sută.

Vino, Vânt Ceresc, şi-mi du

luntrea mântuirii
pân-la Ţărmul unde Tu
ne-ai pus semn iubirii,
acolo-nfăşoară-i drag
steag de cununie
taina mea de După Prag
nimeni s-o mai ştie.

325
Trei Nume-n Unul Singur
Trei Nume-n Unul Singur
e Harul şi Misterul
ce-nvăluiesc pământul
şi-nstăpânesc Eterul,
le spune Ziua, Nopţii
şi Iarna, Primăverii
şi Seara, Dimineţii
şi Moartea, Învierii...

Trei Feţe-a Celui Unic

şi Veşnic Creatorul
din Care toate, toate
şi-au forma şi izvorul
şi-n care toate, toate
se duc topindu-şi eul
Trei Stări – Acelaşi Unic
şi Veşnic Dumnezeul...

Trei Nume: Tatăl, Fiul

şi Duhul Sfânt – Fiinţa
la Care se închină
Iubirea şi Credinţa
închid Eternitatea
şi-ntrec Nemărginirea
înstăpânindu-Şi unic
şi infinit Mărirea...

326
 Întoarce-mi, iubire
Întoarce-mi, iubire, plecată departe
cândva-ntr-un solstiţiu de flăcări şi gheaţă
lăsându-mi pe cruce trei rane de moarte
şi-o taină cu neagră maramă pe faţă.

Ce iute-ntinseseşi aripa să-ţi zboare

lipindu-te moale de umbra nălucii
nici faţa-ntorcându-ţi să vezi cum îţi moare
străpuns legământul în cuiele crucii.

Cu aripi de umbră grăbeai către noapte,

dar undeva-n faţă pândea-nfricoşată
amară pedeapsa netrebnicei fapte
şi noaptea-ngrozită te-a-ntors dintr-o dată.

Lăsându-ţi năluca stingheră să-ţi zboare

veneai iar spre Soare la crucea sortită
mereu mai curată plutea lucitoare
în zbor spre Lumină făptura-ţi sfinţită.

...Din pasăre albă, prefă-te mireasă

şi vin-ascunzându-ţi smerită privirea;
şi-aproape desfă-te ceresc de frumoasă
să-nviu dintr-o dată şoptindu-ţi:
– iubirea!...

327
 Iubirea nu-ncetează
Iubirea nu-ncetează, o inimă când moare
vin alte şi-alte inimi s-o crească mai înalt,
tot astfel când un suflet şi-ncheie-a sa lucrare
Hristos, aceeaşi slujbă o trece celuilalt.

Lumina nu sfârşeşte când soarele apune,

ci trece mai departe de ape şi de munţi,
tot astfel nu sfârşeşte divina-nţelepciune
Hristos, când cade-o frunte, o trece altei frunţi.

Nici calea nu sfârşeşte când urmele-ncetează,

vin alte urme-n urmă s-o calce mai frumos,
tot astfel când o viaţă sfârşeşte dintr-o dată
Hristos ridică alta, cu rod mai luminos.

Cântarea nu-ncetează când cântăreţul cade,

ea trece-n altă harfă, mai strălucită chiar,
când un erou sfârşeşte luptând pe baricade
Hristos ridică-n locu-i alt tânăr voluntar.

...Trudeşte deci nainte şi luptă-te şi cântă,

tu, slujitor şi preot şi-ostaş al lui Hristos,
eroică şi naltă va fi izbânda sfântă
a luptei pentru care tu mori victorios.

328
La capăt de milenii suntem
La capăt de milenii suntem şi parcă la sfârşit de lumi
gândind la aste adevăruri simţi cum te-neci şi te sugrumi
şi parcă-un semn apocaliptic apare pe un negru nor
cumplit şi crâncen şi haotic şi rece şi-nspăimântător.

Talazuri şi talazuri, – urlet şi râset vin şi trec căzând

tirani, tiranizaţi – grămadă – aplaudând şi blestemând,
minţiţi şi mincinoşi de-a valma, ucişi şi ucigaşi se-adun
şi se împing către Infernul cel mai cumplit şi mai nebun.

Oh, iată-nfăţişarea gloatei ce lepădând pe Dumnezeu

şi sugrumându-şi conştiinţa se-nchină-acestui Astarteu
cu semnul celui-fără-unu şi numele cel fioros
mergând spre blestemul şi-osânda şi Judecata lui Hristos.

...Mai este poate o scânteie, dar cea din urmă, să mai speri
spre-o îndoielnică salvare în clipa ultimei căderi,
agaţă-te de firu-acesta rupându-te de-al lor şuvoi
nainte de-a cădea-n gheena îngrozitorului Apoi.

E încă Har, – se poate încă

– dar se prea poate şi să nu
acum chiar parcă arde puntea pe care te mai legeni tu
şi-i gata să se rupă firul şi cel din urmă ce-l mai ai
şi vai, – nu mai rămâne după decât un vai,
– un veşnic vai!...

329
 O, muncă grea
O, muncă grea, ce fericită
e mulţumirea care-o dai
acelui ce-şi câştigă pâinea
cu cel mai sfânt şi aspru trai.

Ce liniştită faci odihna

acelui care-a ostenit
ce şi-a-mplinit cinstit lucrarea
chinuitor – dar mulţumit.

Ce paşnică faci locuinţa

zidită pe-un temei curat
când nici un lemn sau cui nu strigă
că-i necinstit ori că-i furat.

Cât de-ascultată-i rugăciunea

din seara când o spui trudit
cu mâinile bătătorite
şi trupul frânt – dar fericit.

...Fii binecuvântată muncă

cinstită, cum vrea Dumnezeu,
ajută-ne ca pâinea noastră
aşa s-o câştigăm mereu.

Ajută-ne ca rugăciunea
şi-odihna noastră cât trăim
şi tot ce ducem noi spre ceruri
cu Tine să ni le-nsoţim.

330
 În mersul către mâine
În mersul către Mâine ajută-ne, Iisus,
să ne sfinţim viaţa, să ne mărim puterea
mai răbdători să trecem spre ultimul apus
mai plini de vorbe sfinte să ne-ntâlnim tăcerea.

Prin cerurile nopţii să nu cădem gunoi

prin vânturarea zilei să nu ne-alegem pleavă
prin anii încercării mergi pas la pas cu noi
să ne găseşti la capăt învredniciţi de slavă.

Credinţa, neschimbată ne-ajută s-o păstrăm,

nădejdea, neclintită să ne-o-ntărim întruna
şi dragostea fierbinte cu lacrimi s-o-ncărcăm
căznindu-ne genunchii să cucerim cununa.

Apleacă fruntea noastră mereu cu-atât mai jos

cu cât mai sus spre Tine ni-e inima-nălţată
nimic să nu ne-atragă din ce-am simţit frumos,
nimic să nu ne lege din ce-am lăsat odată.

Aşa, când o s-ajungem la Ţărmul Fericit

în Zorii-Acelui Mâine ce-l tot dorim de-aseară,
Iisuse, să ne-ntâmpini cu Prânzul pregătit
uitând de noaptea asta
şi foamea ei amară...

331
Ce tineri se lumină zorii
Ce tineri se lumină zorii
peste-al Tău dulce legământ
– o, tinereţe fericită,
de Jertfă lui Hristos sfinţită,
când clopotele Sărbătorii
ning peste tine cântec sfânt.

În liniştită legănare
răpită-n sfânt extaz te pierzi
– o, tinereţe fericită,
de harul lui Hristos sfinţită,
ca lunecarea de izvoare
prin însorite maluri verzi.

Când gândurile ţi-s uşoare

ca albe aripi peste nori
– o, tinereţe fericită,
de Faţa lui Hristos sfinţită,
ca nişte miei jucând în soare
pe-un câmp înveşmântat de flori.

Fii fericită, tinereţe

îmbrăţişată de Hristos,
– fii, tinereţe fericită,
de munca lui Hristos sfinţită
a-tale mii de sfinte feţe
să strălucească-n veci frumos.

Împodobeşte-te ca luna
şi soarele cel strălucit
– o, tinereţe fericită,
de slava lui Hristos sfinţită,
ce dulce-ţi vei primi cununa
din Mâna Mirelui Slăvit!

332
 Frumoasă curăţie
Frumoasă curăţie a dragostei dintâi,
ce dulce-ţi era cerul şi ce-nflorit pământul
când îţi veghea un înger la orice căpătâi
şi-ţi mirosea a soare
şi-a mir sfinţit – veşmântul.

Ce binecuvântată şi limpede-ţi era

lumina din privire şi apa din izvoare,
cum străluceai de rouă când cerul se-nsera,
cum te scăldai în raze în dimineţi cu soare...

Frumoasă curăţie, ce rugăciuni aveai

când clopotul de Denii te legăna-n lumină,
când unduiri de raze te-mbrăţişau din Rai
cu cele patru semne pe faţa ta divină.

...Şi totuşi cum deodată tu mi-ai plecat atunci

când numai pentru-o clipă eu m-am ascuns de soare,
ce neguri somnoroase mi-au coborât pe lunci,
ce umbre-nfrigurate mi-au plâns peste izvoare.

O, sfântă curăţie, revino şi-adu-mi iar

lumina de la Denii cu cele patru semne
şi îngerii cântării, spre tainicul altar,
fiinţa primenită prin Taină să mi-o-ndemne.

333
 În clipele de aur
În clipele de aur când cerul e deschis
şi ninge printre stele cu raze şi-adieri
iubirea se prelinge pe lacrimă şi vis
să cânte legănată pe-a inimii tăceri.

De harfele de aur când fruntea ne-alipim

trec lin şi blând prin suflet fior după fior
şi dulcile acorduri ne-nvăluie sublim
nemărginit sub aripi dumnezeiescul zbor.

...Coboară-mi, grai de aur, pe brizele cu mir

când Vânt Divin adie prin corzile arzând
şi-n taina-mpărtăşirii minuni mi se resfir
înfiorând suspinul cu gângure spre gând.

Veniţi, cununi de aur, spre frunţile cu spini

când crucea străluceşte ca soarele de sus
şi doisprezece îngeri presară-un cer de crini
pe lacrima ce arde în poala lui Iisus.

Lăsaţi, tăceri de aur, edenicul ecou

să plouă nalt pe imnuri nemărginiri de har
şi corul lor să crească mai nou şi tot mai nou
umplând Eternitatea, hotar după hotar.

334
Doamne, Ziua se-nserează
Doamne, Ziua se-nserează
lupta-i grea şi-i mai în toi
cad pe rând cei puşi de pază,
merg cei vrednici dintre noi
şi cresc golurile noastre
tot mai grele, paşi cu paşi,
ni se duc spre zări albastre
sfinţii noştri naintaşi.

Doamne-n fruntea Oastei Tale

vino – şi cu noi rămâi,
umple rândurile goale
cu viteji din cei dintâi,
întăriţi în Sfântu-Ţi Nume
fă-ne duhul mai aprins
să cuprindă-ntreaga lume
Oastea Ta de neînvins.

Dă-ne-n rânduri avântate

mii de tineri voluntari
şi pe crestele nălţate
fă-ne îngerii stegari
şi-nsoţindu-ne şiragul
soarele opreşte-l sus
până va învinge steagul
Oastei Domnului Iisus.

335
Doamne, uneori ce taine
Doamne, uneori ce taine
într-un nume se ascund,
câte căi sunt
şi ce umbre
unde gânduri nu pătrund.

Cum se-adună-ntr-o fiinţă

uneori strămoşi de-un veac
şi atâtea adevăruri
ce nu ştii cum se desfac,

Că descoperi dintr-o dată

câte-un mare adevăr
dar nu-i nimeni să-ţi dezlege
cum e el din fir în păr.

Afli-adesea-ntr-o clipită
printr-un fulgerat de gând
taine cu-nţeles pe care
nimeni nu-l va şti nicicând...

Dorz e de la daci, desigur,

şi Traian de la Romani,
dar cum vin până la mine
cine-ar şti prin mii de ani?

Ce gând le-a sortit unirea

şi ce taină-au în ascuns
cine, Doamne, decât Tine
poate să mai dea răspuns!

336
Biblia – Cuvântul Sfânt
Biblia – Cuvântul Sfânt
e-un Etern şi Dulce Cânt
...ale Facerii lucrări
toate-s numai dulci cântări,
lumea din Întâia Zi
în cântare se trezi,
Dragostea şoptindu-i calm
dulcele luminii psalm
şi-apoi raze-i ţes şi-i ţes
imne-n tainic înţeles
şi izvoarele cântând
o alintă surâzând,
destrămând în noi uimiri
vălu-i larg de pe priviri
în al Veşniciei Rost
devenind cum n-a mai fost.

Când cântare,
când suspin,
când nălţare,
când declin,
căci li-e cerul strălucit
şi sfârşit
şi nesfârşit.

Din trecut în viitor

creşte-acelaşi dulce cor
revărsând în larg şuvoi
imnuri noi
şi tot mai noi,
ce tot vin
şi vin, şi vin
din Izvorul Veşnic Plin,
preamărind pe Cel Preasfânt
cu etern şi dulce cânt;
când îţi pare c-au trecut
o iau iar de la-nceput
şi nu ştii desăvârşit
e-nceput
sau e sfârşit.

337
 Hristos este Taina

Hristos este Taina Sfintelor Scripturi,

fiecare slovă poartă-al Lui Semn Sfânt
peste toate-i umbra Sfintei Lui Făpturi
Numele-I ascunde fiece cuvânt.

Din Geneza până la Apocalips

prin versete umblă paşii lui Hristos
uneori mai tainic, alteori deschis
când fiind în umbră, când străluminos.

Ca printr-o pădure când e soare plin

trece El prin toată Biblia mereu,
uneori L-ascunde câte-un tei ori pin
şi-apoi iar străluce ca un Dumnezeu.

...De la-Ntâia Seară cea din Început

până după Miezul Nopţii cu profeţi
El e-Acel Luceafăr îndreptând tăcut
ochii lor spre Ziua Marii Dimineţi.

Dar din Dimineaţa Marii Lui Iviri

când slăvit deschide Noul Legământ
toate-I pier în faţa marii străluciri
e-n Etern Solstiţiu Soarele Lui Sfânt.

...Se rotesc de-atuncea secole şi spaţii

când cu seri de beznă, când cu dimineţi,
pier şi nasc întruna alte generaţii
– ci Hristos rămâne Veşnic şi Măreţ.

...Cercetaţi Scriptura din genunchi, smeriţi,

doar aşa-i pătrundeţi strălucitul semn,
numai ochii-n lacrimi pot privi uimiţi
Taina şi Minunea de pe-al Crucii lemn.

338
Cercetaţi Scriptura, proşternuţi pios,
mergeţi pân’ la Cruce şi rămâneţi Sus
singura Salvare-i numai în Hristos
şi-o puteţi cunoaşte numai prin Iisus.

Cele Două Nume au un sfânt înscris

fiecare-ntr-însul cuprinzând un har:
în Hristos e unic Harul cel promis
şi-n Iisus e harul de-a-l pătrunde clar.

339
 Tu, Care-ntreci
Tu, Care-ntreci Închipuirea
tronând în sori de curcubeu
Tu, Care-ntuneci Strălucirea,
Tu, mărgineşti Nemărginirea
– Nebănuite Dumnezeu.

Tu, Cel ce Eşti din Veşnicie,

Tu, Cel ce-n veci vei fi mereu,
ce-nfricoşată Măreţie
e-n tot ce Ţi se-nchină Ţie
– Preastrălucite Dumnezeu.

Fiinţa Ta ori Nefiinţa

e-n Infinitul Apogeu;
Ţi-urmează vecii Elocinţa
şi Galaxiile Voinţa
– Neconcepute Dumnezeu.

Tu-Ţi odihneşti înalt Mărirea

în Fericitul Empireu
noi, preamărind Dumnezeirea,
Îţi aşteptăm Sărbătorirea
– Atotputernic Dumnezeu.

340
Când împrăştie iubirea

Când împrăştie iubirea

ceaţa vremii, fald cu fald,
blând mă-nvăluie-amintirea
ca un şal de lână cald.

Rece cade înnoptarea

peste umede poteci,
cum se lasă depărtarea
despărţirii pentru veci.

Peste munţii depărtării

greu se lasă negri nori,
ca durerea-mbrăţişării
celei mai din urmă ori.

Vino, veşnică Iubire,

sparge ceaţa, fald cu fald,
şi-mi rămâi peste-amintire
ca un şal de lână cald.

341
 Te văd pe ţărm

Te văd pe Ţărm
mai am de mers
dar Tu m-aştepţi Acolo
durerea-mi sfărm
în dulce viers
din inima
– tremollo.

Tu vii pe nor
furtuna-i grea
dar luntrea-n larg mi-am scos-o
biruitor
iubirea mea
Îţi cântă
– maestoso.

Te nalţi tronând
pe Univers
istoria-i sub Tine
ştiu, în curând
divinul mers
se va-ncheia
– al fine.

342
 CÂTEVA REPERE BIOBIBLIOGRAFICE

Traian Dorz – această „privighetoare“ a poeziei creştine româneşti – a văzut

lumina zilei în noaptea de Crăciun (25 dec.) a anului 1914, în cătunul Râturi (azi
Livada Beiuşului) din comuna Mizieş, judeţul Bihor, în apropiere de Beiuş.
Părinţii săi, Constantin şi Maria, erau oameni cu dare de mână, respectaţi în sat
pentru cinstea şi vrednicia lor. La izbucnirea Primului Război Mondial, în anul
1914, Ardealul fiind sub stăpânire austro-ungară, Constantin, tatăl viitorului copil,
precum şi alţi flăcăi din sat, au fost încorporaţi în armata chesaro-crăiască. În anul
1916, tânăra cătană cade prizonier la ruşi şi ajunge în îndepărtata Siberie de unde,
trecând prin grele încercări, va scăpa ca prin minune doar în anul 1919.
De abia la vârsta de 4 anişori, micuţul Traian (căci aşa l-au botezat părinţii) îl
va vedea pentru prima oară pe tatăl său. Îi părea un străin, de aceea, când a intrat în
curtea casei, îndată s-a ascuns, cuprins de ruşine şi de teamă să nu dea ochi cu el.
Din nefericire, militarul care a păşit în acea zi în casa lor a rămas în continuare, într-
un anumit fel, tot un străin pentru bietul Traian. Badea Costane era un gospodar
harnic, un om de treabă, dar aspru, lipsit de acea căldură sufletească ce ar fi trebuit
să se înfiripe treptat-treptat între tată şi unicul său copil.
Lipsa celor patru ani şi mai bine de comuniune familială a săpat o prăpastie
adâncă şi între părinţi. Nu se înţelegeau, şi acest lucru explica şi cauza pentru care
alţi prunci n-au mai venit în această familie. Gesturile, cuvintele grele scăpate la
mânie, nemulţumirile de tot felul îl făcea pe Trăienel să sufere tot mai mult.
Probabil, dacă n-ar fi venit el pe lume, familia aceasta s-ar fi destrămat de mult.
Nefiind iubire între părinţi, ea nu putea fi nici între ei şi copilul lor, iar acesta tânjea
după iubirea părintească precum un mugur după lumină şi căldură. Asprimea şi
mustrarea, pedeapsa şi bătaia i-au lăsat în suflet urme ce nu se vor mai şterge
niciodată.
Dar şi în altfel a mai fost încercat acest copil. În mai multe rânduri, în anii
copilăriei sale, au intervenit întâmplări ce i-au pus viaţa în pericol şi numai prin
grija lui Dumnezeu a scăpat din toate acestea. Astfel, în anul 1918, vara, pe când se
afla la seceratul grâului, se taie la picioare într-o coasă lăsată din neglijenţă cu
vârful în sus într-un petic de fânaţ de lângă lanul de grâu. În toamna anului următor,
cade tocmai din vârful unei girezi înalte de fân, chiar lângă o grapă aşezată cu dinţii
în sus. O mână nevăzută l-a împins parcă puţin mai încolo, scăpându-l cu viaţă. Altă
dată, copilaşul era să fie prins de un ungur şovin, gata să-l înjunghie cu un cuţit cât
toate zilele, dacă micuţul n-ar fi fost iute de picior.
Într-un început de decembrie, era să fie înghiţit de valurile repezi ale râului din
apropierea satului, care, în urma unui dezgheţ neaşteptat, şi-a umflat apele. Un om
necunoscut i-a întins o prăjină salvatoare şi l-a scos din apele învrăjbite. Necunoscutul
a dispărut brusc, tot aşa cum şi apăruse. Dumnezeu l-a trecut prin toate cu bine, căci

343
avea un plan al Său cu acest prunc dintr-un cătun nebăgat în seamă de nimeni.
Mersul cu vitele la păscut, încă de la vârsta fragedă de 5-6 anişori, participarea
la muncile câmpului alături de adulţi, dar şi la tradiţiile şi viaţa spiritual-creştină a
satului transilvănean încărcat de istorie şi suferinţă, peisajul natural atât de generos
– singurul care îi mai mângâia sufletul prea de timpuriu traumatizat de greutăţile
vieţii – constituie universul în care s-a format, într-o primă etapă, acest Făt-Frumos
înlăcrimat al plaiurilor bihorene.
Pe de o parte, toate aceste întâmplări i-au sensibilizat sufletul şi mai mult,
explicând accentele de melancolie, înclinaţia spre „darul lacrimilor“, din primele
versuri ale adolescenţei, precum şi din creaţia sa literară de mai târziu. Pe de altă
parte, toată această experienţă de viaţă îl va pregăti pentru lupta pe care avea să o
ducă în tinereţe şi în anii maturităţii în slujba cauzei lui Hristos şi a Bisericii Sale. Din
alt punct de vedere şi în acelaşi timp, toată această experienţă trăită la un mod
superlativ, va imprima cuvântului său scris sau rostit pecetea autenticităţii şi a
sincerităţii depline.
Mai târziu, la vârsta senectuţii, înţelegând că suferinţa înseamnă cunoaştere, iar
cunoaşterea înseamnă suferinţă, privind spre aceşti ani ai începuturilor, hotărâtori
pentru ceea ce îi va rândui Dumnezeu să devină cândva, poetul va afirma: „Din
această experienţă şi convingere, am spus apoi şi o mai spun şi acum multora dintre
cei care mi-au adus şi mi-au arătat încercările lor poetice că, pentru a scrie ceva
care să mişte şi să rămână, se cere mai întâi să citeşti mult, să asuzi mult, să te rogi
mult, să iubeşti mult şi, mai şi ales, să suferi mult. Fără acestea, literele nu
strălucesc, corzile nu vibrează, lacrimile nu răsar...“ 1
Cursurile şcolii primare le-a început în septembrie 1921, pe când nu împlinise
încă 7 ani. În prima zi de şcoală, mama îi pusese în trăistuţa de lână Abecedarul,
tăbliţa, o bucată de pâine şi un măr mare, roşu, din merii ce creşteau în grădina de
după casă. Aici l-a întâmpinat bătrânul învăţător Savu Halbac. Cu acesta a învăţat
până în clasa a III-a. Era un dascăl pătruns de credinţa în Dumnezeu şi de conştiinţa
misiunii sale. Ştia să îmbine eficient dragostea cu asprimea. I-a fost bună călăuză în
învăţarea primilor paşi pe drumul cunoaşterii. Trăienel s-a dovedit un elev silitor, o
minte iscoditoare şi un suflet dotat cu o sensibilitate excesivă. Dar mediul familial,
cel oferit de către copii şi vecini, l-au făcut, comportamental, să reacţioneze, dintr-
un instinct de apărare, altfel decât îi era structura sufletească:
„Crescut mai mult singur şi prea mult pedepsit, în momente de furie, mă
răzbunam şi eu pe cine puteam, trântind şi răspunzând cu asprime celor care mă
supărau. Mă certam repede, fiind nervos şi chiar înjuram cu vorbe urâte pe oricine
credeam că îmi făcea vreo nedreptate. Băteam vacile când mergeau în locuri oprite
şi boii, când nu mă ascultau. Eram mai nerăbdător decât toţi ceilalţi de seama mea şi
eram destul de obraznic şi neastâmpărat, făcând multe rele când eram împreună cu
ceilalţi copii, ca să mă arăt mai voinic şi mai ceva decât toţi“. 2
Acesta fiind contextul familial, social şi cultural în care băiatul trăia, el nici nu-
şi întrezărea un alt fel de viitor decât al unui ţăran sortit să-şi tragă plugul vieţii sale

1
Traian Dorz, Hristos – Mărturia mea, Ed. «Oastea Domnului», Sibiu, 1994, p. 28.
2
Ibid. p. 83-84.

344
asemenea părinţilor, moşilor şi strămoşilor săi. Calităţile lui spirituale nefiind
stimulate să se dezvolte pe măsura lor, nimic nu lăsa să se întrezărească un salt
superior în vreun domeniu în viaţa acestui copil. Urma să devină un tânăr cu o
constituţie fizică robustă, un viitor gospodar harnic şi jucăuş de frunte în hora
satului sau, poate, un straşnic băutor de horincă la petreceri – cu alte cuvinte un om
„de treabă“, ca toţi consătenii săi.
Dar a intervenit ceva, un eveniment cheie în viaţa copilului Traian Dorz, care i-
a schimbat traiectoria existenţei, aducându-l acolo unde Providenţa l-a pregătit ani
de-a rândul, pentru a-i împlini planul ei.
La examenul de încheiere a celor şapte clase primare, susţinut la Beiuş în 7
iunie 1930, a fost premiat, iar preotul care preda Religia, pentru răspunsurile
exemplare la această disciplină, i-a dat ca premiu special cartea „Corabia lui Noe“
de preotul Iosif Trifa din Sibiu. Autorul era întemeietorul şi conducătorul pământesc
al Mişcării Oastea Domnului, o lucrare de regenerare moral-spirituală a poporului
nostru în graniţele ortodoxiei străbune. Nerăbdător, s-a aşternut repede pe citit.
Cartea l-a zguduit puternic pe proaspătul absolvent. În 8 iunie, în duminica
Rusaliilor, după-amiaza, terminând lectura cărţii, simţea că trebuie să-şi schimbe
viaţa. Îndemnul la pocăinţă din ultimele pagini i se adresa simplu şi răspicat: „Sunt
numai două stări: ori în corabie, ori afară. Dacă eşti afară, intră îndată în corabia
mântuirii, ca nu cumva să vină pe neaşteptate potopul şi moartea şi să te afle
nemântuit. Vino chiar acum, înainte de a închide cartea asta, şi te predă Domnului,
ca să fii pentru totdeauna cu El“.3
Trăind fiorii naşterii din nou, ai convertirii, copilul aflat în pragul adolescenţei
simţea nevoia împăcării cu Dumnezeu printr-un legământ. Acest sentiment copleşitor
îi cerea să îngenuncheze cât mai degrabă şi să-şi verse în faţa Lui întreg preaplinul
inimii. Locul cel mai retras era podul şurii cu fân. Acolo, pe fânul uscat, izbucnind
în lacrimi, şoapte şi strigăte, ca într-o iesle a pocăinţei, s-a născut noul Traian Dorz
din botezul purificator şi înnoitor al lacrimilor şi rugăciunilor înălţate către
Mântuitorul.
O bucurie, o pace şi o fericire nemaivisate îi cuprinseră sufletul, făcându-l să
trăiască sentimentul că în el a luat chip acum o făptură nouă. Printr-o scrisoare
adresată Centrului Oastei din Sibiu, îl ruga pe Părintele Iosif Trifa să-l înscrie şi pe
el în rândurile ostaşilor şi să-i trimită şi lui foaia «Oastea Domnului», suplimentul
duhovnicesc al săptămânalului «Lumina Satelor». Redactorul ambelor foi era
Părintele Iosif Trifa.
După o lună de zile primeşte «Lumina Satelor», unde îşi vede scris numele
printre cei înscrişi în Oaste. Acest fapt l-a întărit şi mai mult, determinându-l să
întreprindă unele acţiuni concrete pentru slujirea lui Dumnezeu. Dorea să împartă şi
altora din bucuriile şi fericirea lui, descoperindu-le calea prin care şi ei să ajungă la
toate acestea.
Citind cele două foi, a înţeles printre altele că se trimit oricui, la cerere, cărţi şi
Biblii de la Librăria Oastei, pentru desfacere. Cuvântul Sfânt trebuia să ajungă la
orice suflet şi să-l smulgă din calea păcatului. Plin de un tineresc entuziasm, a
3
Ibid. p. 72.

345
comandat şi el un pachet cu cărţi pe care a început să le distribuie prin satele mai
îndepărtate, bătând din poartă în poartă sau stând la ieşirea din biserici în duminici
şi sărbători. Lumea era sărăcită între anii 1930 şi 1933, zbătându-se într-o criză
economică generalizată, de aceea nici nu se prea înghesuia la cumpărat cărţi.
Oamenii nu prea citeau, existau mulţi neştiutori de carte. Tânărul Dorz le citea el
însuşi din aceste cărţi, aşa încât, treptat-treptat, cercul ascultătorilor se lărgea.
Astfel, în satele pe unde mergea, se înfiripa câte o adunare a Oastei. Acest fapt îi
dădea o satisfacţie şi o stare de fericire pe care nu le trăise până atunci. Nu simţea nici
o plăcere să meargă la horă, la clăci, la şezători, la nunţi şi la alte petreceri. Centrul de
greutate al vieţii sale se afla în cu totul altă parte. În acelaşi timp simţea o tot mai
mare necesitate de a-şi îmbogăţi lecturile. Căută cărţi la biblioteca şcolii din sat, dar
aceasta era insuficient dotată. Atunci apelă la preotul din Beiuş, care l-a premiat.
Acesta i-a pus cu bucurie la dispoziţie biblioteca sa, mult mai bogată şi mai
diversificată.
Frecventarea cărţii a avut două consecinţe importante asupra vieţii
adolescentului în devenire. Prima a fost aceea că l-a făcut să realizeze că poate să
aspire la ceva mai mult decât majoritatea tinerilor de vârsta lui, ieşind din perimetrul
vieţii de la ţară. Ca urmare, se prezintă fără ştirea părinţilor la examenul de admitere
în Şcoala de Arte şi Meserii, nou înfiinţată la Beiuş. Reuşeşte printre primii, dar
tatăl său, badea Costane, îi dă de urmă şi-i interzice să urmeze cursurile acestei
şcoli. Era singurul lor copil şi... cine avea să mai lucreze pământul dacă el pleca de
acasă? Nu renunţă însă la ideea de a urma o şcoală. De aceea, tot pe furiş, îşi trimite
actele prin poştă la Liceul Militar din Târgu Mureş. Înştiinţarea că e admis cade în
mâna tatălui său care îl mustră sincer pentru a doua încercare de a părăsi casa
părintească, renunţând la destinul de ţăran după cea mai bună tradiţie rurală.
A doua consecinţă, şi cea mai importantă, a fost acea că lectura cărţilor Oastei
Domnului şi a foilor ei religioase i-a trezit pe nesimţite dorinţa şi disponibilitatea
sufletească de a scrie el însuşi versuri spre slava lui Dumnezeu. Dintr-un alt punct
de vedere, exerciţiul acesta creator însemna pentru el şi o descărcare sufletească şi
în acelaşi timp o împlinire. Astfel îi trimite Părintelui Iosif primele sale „poezii
creştineşti“, iar acesta le publică în «Lumina Satelor» şi în «Oastea Domnului»,
încurajându-l, căci îi intuia talentul creator şi evoluţia viitoare. Spre a-l stimula şi
mai mult, Redacţia de la Sibiu, după ce-i publică mai multe versuri, îi trimite un
premiu în cărţi şi ilustrate religioase şi o mică sumă de bani, necesară pentru
deplasările lui misionare.
Dar tocmai aceste deplasări deranjau foarte mult familia, care nu-şi dădea
seama că, pentru el, prezenţa printre fraţii şi surorile de la Oaste, cu scrisul, cartea
şi cuvântul, constituie adevărata fericire. Aici îşi simţea el unica chemare şi
împlinire sufletească, de când se predase în slujba Mântuitorului şi a Bisericii Sale.
Când Traian împlini vârsta de 18 ani, părinţii erau siguri că prin căsătoria lui vor
pune capăt tuturor plecărilor sale misionare. Că obligaţiile familiale îl vor ţine de
atunci pe loc. „Norocul“ îi stătea tocmai în casa unui vecin de pe uliţa cealaltă. Fata
vecinului îi fusese colegă de şcoală şi se cunoşteau bine. Îşi dădea seama că trebuia s-
o facă şi pe asta, adică să se căsătorească, acesta fiind rostul omului de la ţară.
Căsătoria avu loc în ianuarie 1933, conform înţelegerii dintre părinţi, cum era

346
obiceiul pământului. Hotărârea lor era şi hotărârea lui Dumnezeu. Şi dintr-o parte şi
din cealaltă, părinţii şi viitoarea noră şi soţie s-au înţeles să nu-l contrazică absolut
cu nimic. Ba, mai mult, au început să participe la adunările Oastei, iar fata chiar
făcu legământ... Toţi au lăsat după Traian, că, după cununia de la biserică şi după
nuntă, va avea cine să-i poruncească şi să-l strângă acasă, să nu mai bată toate
drumurile.
Şi aşa s-a şi întâmplat. După câteva zile, Maria i-a şi zis pe un ton ce nu mai
admitea vreo replică: „De acuma, gata cu drumurile tale! Putem fi noi credincioşi şi
acasă. Nu-i bine să umbli cum nu mai umblă nimeni şi să mă laşi singurică aici...
Trebuie să muncim şi noi şi să ne vedem de casă, ca toată lumea; n-avem vreme de
cărţi şi de colindat prin lume“.4 Greu era pentru tânărul care a gustat părtăşia din
adunările Oastei, ce avea în ea o dulceaţă nepământească; dar nici pentru tânăra
nevastă viaţa n-a fost uşoară. Omul ăsta al ei nu era gospodar ca toţi tinerii şi
oamenii din sat, obişnuiţi din neam în neam să-şi ducă existenţa lor normală între
treburile casei, munca de pe ogor, bucuria roadelor pământului, mersul la biserică şi
petrecerile ocazionate de evenimentele din viaţa satului sau a familiei. Dumnezeu, în
planul Lui, l-a chemat la un alt ogor, punându-i în mână plugul condeiului, pentru a
desţeleni ţarinile înmărăcinite ale inimilor semenilor săi. De fapt, momentul la care
ne referim îl va înfăţişa transfigurat în versurile poeziei Aici, în pustiul acesta:
„În ceasul chemării nimic n-am avut
nici graiul, nici plugul, nici harfa, nici spada,
Hristos mi le dete în ceasul cerut,
să-Şi nalţe cântarea, să-Şi are livada.“

Astfel, Maria lu’ Traian Dorz de-abia mai târziu şi-a dat seama că bărbatul ei nu
era ca toţi bărbaţii satului. Încă din prima săptămână, în duminica ce urmă, el plecă de
acasă la adunare. Nici părinţii, nici soţia n-au vrut să-l însoţească, deşi, după cum am
văzut, înainte de cununie, pe când erau în vorbe, Maria lăsa să se înţeleagă că nu e
împotriva acestor întâlniri creştineşti la care ar putea şi ea lua parte... Duminică
seara, după întoarcerea acasă, toţi se repeziră asupra lui ca găile, învinuindu-l în
chip şi fel şi aruncându-i în obraz cele mai grele vorbe de ocară. Dar el, tăcând, cu
lacrimi în ochi le-a spus că nu poate nicidecum să se lase de calea Domnului. Aşa au
urmat toate duminicile din primăvara şi vara anului 1933. Însă cu toate piedicile şi
împotrivirile părinţilor şi ale soţiei, îşi lua cărţile şi Biblia şi pleca la lucru în via
Domnului. Izbucnirile de mânie şi ură erau tot mai violente. Oricât ar fi muncit în
cursul săptămânii, oricât de bine ar fi făcut lucrul lui, nimic nu mai era bun.
În tot acest timp, nu înceta să se roage şi să scrie. Dar suferinţele acestea îndurate
„în răbdarea tăcută-a Golgotei“ au imprimat cântării sale o rezonanţă tot mai gravă.
Înaintarea în peştera necazurilor lăsa un ecou tot mai lung şi dureros în poezia sa.
Pe atunci, în Oradea, exista o puternică mişcare a Oastei Domnului. Aveau loc
adunări în şapte părţi ale oraşului, la care participau, pe lângă oamenii simpli, mulţi
intelectuali ai oraşului. Preoţii sprijineau cu însufleţire întâlnirile Oastei. Tânărul de
pe meleagurile Mizieşului începe să fie tot mai cunoscut prin poeziile publicate în
4
Ibid. p. 99.

347
foile Oastei. Unul dintre membrii cei mai activi, avocatul Pavel Maliţa, 5
jurisconsultul judeţului şi cumnatul prefectului, îl invită la Oradea unde, într-un
cadru festiv, ca semn de înaltă preţuire pentru activitatea sa poetică şi misionară în
slujba Mântuitorului, i s-a acordat ca premiu o vioară – ca să-L laude pe Domnul
prin cântare, o bicicletă – pentru drumurile sale misionare şi suma de 800 lei –
pentru cheltuieli curente...
După atâţia ani grei, străbătea spre tânărul poet şi misionar o rază de soare.
Iarna şi primăvara anului 1934 le-a petrecut numai acasă, căci soţia se
îmbolnăvise grav şi a trebuit să aibă grijă de ea ca de un copil. Cu toate acestea, în
ianuarie se hotărăşte să facă primul drum la Sibiu, pentru a-i cunoaşte pe Părintele
Iosif, pe Titus, unicul său fiu rămas în viaţă, şi pe Viorel Trifa, nepotul părintelui.
Iosif, robul Domnului, trecea însă prin şcoala suferinţei, fiind internat într-un spital
din afara Sibiului, aşa că n-a avut fericirea să-l întâlnească. I-a cunoscut însă pe cei
doi tineri, dintre care Viorel era mai deschis. La plecare, el l-a sărutat şi îmbrăţişat cu
căldură şi gestul acesta nu-l va uita niciodată. Ar fi vrut să-l cunoască şi pe învăţătorul
Ioan Marini, dar acesta, fiind bolnav, se afla pentru o vreme la Săsciori, în satul natal.
S-a întors acasă cu traista plină de cărţi – singurele fiinţe a căror prietenie
sinceră şi devotată nu l-a părăsit niciodată.
În iarna aceea le-a venit pe lume şi primul prunc. Din nefericire, după câteva
zile, micuţul a şi părăsit lumea aceasta. Întristarea le era acum şi mai grea şi mai
dureroasă.
La începutul verii, soţia a prins să se mai întremeze şi, vindecându-se, şi-a
reluat munca în gospodărie şi la câmp. În 20 iulie, al aceluiaşi an, va participa
pentru prima dată la o adunare a Oastei Domnului care aduna sub steagul ei fraţi,
surori şi simpatizanţi din judeţele: Hunedoara, Arad, Bihor, Turda şi Cluj. Întâlnirea
a avut loc duminica, pe Muntele Găina şi i-a lăsat amintiri şi bucurii neşterse. După
terminarea adunării, ostaşii, încolonaţi, au făcut un marş pentru a-L mărturisi pe
Domnul Iisus şi celor care n-au participat la marea adunare a Oastei Domnului.
Aflat în frunte, îmbrăcat în costum naţional, înconjurat de preoţi şi de fraţi din
Sibiu, tânărul Dorz purta steagul Oastei. Gestul avea o valoare emblematică,
deoarece tânărul ostaş l-a purtat mereu, înfruntând furtunile ce vor urma în decursul
zbuciumatei sale vieţi. Coloana înainta cântând, se împărţeau cărţi şi foi, se dădeau
lămuriri celor ce întrebau despre rostul Oastei Domnului în Biserica noastră. Ceea
ce trăia atunci tânărul misionar era lumina de pe Tabor... Revenit acasă, sau, altfel
spus, coborât în Ierusalim, furtuna urii s-a dezlănţuit asupra lui mai violent ca
niciodată. Nici unul din ai săi nu mai voiau să-l vadă. Cuţitul ajunsese la os. Situaţia
aceasta n-o mai suporta nici el, nici ai lui. După furtuna din seara zilei de 5
septembrie 1934, simţi că a sosit timpul să plece... oriunde, dar să plece! S-a
îndreptat spre Oradea, spre singurul loc unde îndrăznea să mai aibă vreo speranţă: la
fratele Pavel Maliţa. Bunătatea şi blândeţea, smerenia şi dragostea creştinească a
acestui suflet nobil l-au salvat şi de astă dată, ca în alte rânduri, pe mult încercatul
5
E vorba de tatăl eminentului profesor şi om de cultură Mircea Maliţa care, asemeni
părintelui său, i-a păstrat întotdeauna lui Traian Dorz un respect deosebit şi o admiraţie
statornică. A încercat chiar, în timpul dictaturii atee, să-i publice volumul de aforisme „Din
înţelepciunea popoarelor“. Bineînţeles, tentativa n-a reuşit. [N. ed.]

348
Traian Dorz.
Ajuns la Oradea, l-a căutat pe omul lui Dumnezeu, chiar la serviciu. Ca un
samaritean milostiv ce era, acesta a sărit cu tot sufletul în ajutorul tânărului frate
căzut între tâlharii necazurilor şi ai nevoilor de tot felul. După ce i-a ascultat cu
răbdare ultimele întâmplări ce l-au determinat să plece de acasă, l-a dus mai întâi la
o prăvălie cu încălţăminte şi i-a cumpărat nişte bocanci buni în locul opincilor de
acasă. L-a dus apoi la Şcoala de cântăreţi, ce aparţinea de episcopie, iar peste
câteva zile l-a înscris şi la gimnaziul din localitate.
Vechiul vis al adolescentului din cătunul Râturi, de a-şi continua studiile, începea
să devină realitate. Cu şcoala mergea bine, dar, ca întreţinere, o ducea destul de greu.
Din partea familiei nimeni nu-l ajuta cu nimic. Nici măcar nu s-au interesat, după
plecarea de acasă, unde se află. Le-a dat de ştire tot el, printr-un consătean venit la
Oradea. La internat mâncarea era puţină, iar dormitoarele slab încălzite. Fiind de o
condiţie socială mai umilă, nu era scutit de nici o corvoadă în internat. Era în pragul
iernii şi suferea de foame şi frig. Ca urmare, la începutul lui decembrie, s-a îmbolnăvit
de reumatism poliarticular acut. Încheieturile oaselor, degetele mâinilor şi ale
picioarelor se inflamaseră, imobilizându-l complet. Este internat în spital, graţie
aceleiaşi intervenţii binevoitoare şi prompte a avocatului Pavel Maliţa.
Cele trei luni petrecute la Oradea n-au fost fără nici un rod. Era nelipsit de la
adunările ostăşeşti şi de la acţiunile umanitare întreprinse de râvnitorii ostaşi din
acest oraş. În clipele de răgaz scria diferite poezioare pe care le trimitea la redacţia
foilor de la Sibiu sau le recitea prin adunări. Între timp i-a informat pe Părintele Iosif
şi pe colaboratorii săi de boala sa, de internarea în spital şi de întreruperea studiilor.
După 15 decembrie 1934, o scrisoare de la Sibiu, venită pe adresa avocatului
Pavel Maliţa, îi aducea la cunoştinţă, prin Viorel şi Titus, că părintele îl invită la
Sibiu. În urma reorganizării redacţiei, prin plecarea unora, s-a ivit un loc pe care
părintele şi membrii redacţiei i-l ofereau poetului şi misionarului Traian Dorz.
Vestea aceasta bună a avut un aşa impact asupra sa încât, fără să-şi mai dea seama
că era bolnav, a sărit din pat ca în urma unei minuni, hotărând să plece de îndată la
Sibiu. Cum? Părintele Iosif Trifa îl chema pe el, puiul de ţăran din Râturi, să lucreze
la Centrul Oastei Domnului? Era ceva la care gândise de mult, dar nu îndrăznea să
creadă că acest lucru minunat va veni aşa de curând... Luându-şi puţinul bagaj şi
însoţit de urările fraţilor, luă primul tren spre Sibiu.
De aici va începe o altă etapă în epopeea vieţii acestui tânăr talentat şi încercat,
pus cu întreaga lui fiinţă în slujba Domnului Iisus Hristos. La Sibiu, va mai sta la
pat aproape o lună de zile, chiar în locuinţa Părintelui Iosif. Aici va primi toate
îngrijirile din partea bunei şi harnicei surori Liţa, bucătăreasa casei. Părintele Iosif, un
om înfrăţit cu durerea şi suferinţa pe termen lung, căci suferea deja, la data aceea, cea
de-a patra operaţie – se afla acum internat la Sanatoriul «Luther» din Sibiu, pentru
tratament. Când poetul se va simţi mai bine, va putea să-l viziteze. Simţea că, în
sfârşit, Dumnezeu, în bunătatea şi mila Lui, i-a dăruit o nouă casă şi o nouă familie,
drept răsplată pentru purtarea jugului cu umilinţă şi răbdare chiar din tinereţe.
Întâlnirea cu părintele a constituit pentru noul membru al redacţiei şi al familiei
duhovniceşti punctul culminant al vieţii sale pământeşti. Iată cum îşi aminteşte
poetul de această tulburătoare şi mereu vie întâlnire:

349
 „În momentul acela am trăit în focul iubirii până la alb, până la punctul de
sudură eternă, nu numai cu acest mare trimis al lui Dumnezeu, ci şi cu destinul şi cu
scopul Oastei Domnului. În aşa fel şi în aşa cadru s-au petrecut atunci cu mine
lucrurile, încât, pe sufletul şi umărul Părintelui Iosif, eu am pus la patul lui de spital
un legământ la fel cu cel din Rusaliile neuitate, că nu mă voi mai despărţi de acest
om şi de destinul său niciodată“. 6
Şi, într-adevăr, poetul şi luptătorul, ucenicul şi misionarul Traian Dorz şi-a
onorat legământul, rămânându-i credincios până la sfârşitul vieţii sale.
Venirea la Sibiu înseamnă şi apariţia primului său volum de versuri (1935),
intitulat La Golgota.7 Acesta însumează majoritatea poeziilor publicate până atunci
în foile Oastei. Evenimentul editorial este astfel consemnat în foaia «Isus
Biruitorul», nr. 38 din 15 sept. 1935:
„A ieşit de sub tipar o carte nouă, La Golgota, prima carte de poezii a fratelui
Traian Dorz. Slăvit să fie Domnul! A ieşit de sub tipar a cincea carte din poeziile
Oastei (...).
Sunt câţiva ani de când un mic ostaş dintr-un umil sat al Bihorului a început să
ne trimită poezii care mărturiseau despre un talent ce aştepta să fie dezgropat.
Am ajutat la dezgroparea lui, chemându-l aici la Sibiu şi punându-l în slujba
Domnului. Fratele Traian Dorz este încă tânăr (20 ani) şi va mai putea da multe
lucruri frumoase. N-are nici o şcoală deosebită, decât şcoala din sat şi şcoala cea
mare a Duhului Sfânt pe care şi-a făcut-o în Oastea Domnului. Din şcoala aceasta
au ieşit şi poeziile acestea pe care le trimitem prin ţară, să facă şi ele slujbă plăcută
Domnului. Îl predică şi ele pe Iisus cel Răstignit şi Crucea Lui de pe Golgota. (...)“
Şi Părintele Iosif nu s-a înşelat. A văzut că în tinerelul neşcolit exista un
material preţios ce trebuia modelat şi şlefuit. Într-adevăr, în decursul anilor ce au
trecut după moartea mentorului Oastei, tânărul în care s-a investit acest capital de
încredere a dat „multe lucruri frumoase“. Dar lucrul cea mai de preţ care i-a câştigat
încrederea Părintelui Iosif a fost credinţa curată şi înflăcărată ce ardea în sufletul
acestui demn ucenic al său, faptul că făcea dovada unei naşteri din nou normale,
sănătoase; robusteţea lui moral-spirituală. Sufletul lui avea sensibilitatea
privighetorii, dar şi dârzenia şi bărbăţia bradului falnic ce nu se încovoaie în
furtună, ci mai degrabă se frânge, acceptând gestul jertfei de sine pe stânca
adevărului.
Anul 1935 se anunţa furtunos. Relaţiile Părintelui Iosif cu mitropolitul de
atunci al Ardealului, dr. Nicolae Bălan, erau din ce în ce mai încordate. La
acutizarea acestora contribuiau şi unii din anturajul înaltului ierarh. Oastea
Domnului ajunsese la impresionanta cifră de aprox. 300.000 de membri. Cei mai
buni fii ai Bisericii noastre erau înrolaţi în Mişcarea aceasta care, în concepţia
iniţiatorului ei, preotul Iosif Trifa, şi a sprijinitorului fervent de până în anii 1932,
dr. Nicolae Bălan, nu urmărea o reformă în învăţătura Bisericii Ortodoxe, ci o
reformă în viaţa oamenilor, în sensul trăirii plenare a învăţăturilor acestei Biserici.
Nu se mai putea ara cu plugul de lemn. Pământul era generos şi roditor, dar felul în

6
Ibid. p. 117.
7
Vezi Anexa 1, pg. 375

350
care era lucrat nu mai corespundea. În ogorul Bisericii trebuia o arătură mai adâncă,
iar plantele ameninţate de frigul păcatelor şi de furtunile fărădelegilor sau înăbuşite
de buruienile răului trebuia cultivate cu mai multă pasiune, spirit de răspundere şi
dragoste adevărată. Programul Oastei Domnului nu urmărea doar nişte schimbări de
ordin cosmetic în viaţa credincioşilor Bisericii neamului, ci schimbarea lor radicală,
prin taina pocăinţei, după modelul creştinismului primar. La zece ani de la
înfiinţarea ei (1 ian. 1923), rezultatele erau spectaculoase: cârciumi închise şi
transformate în şcoli, în cămine culturale ori în case de adunare ale Oastei. Scăderea
cifrei de afaceri la fabricanţii şi vânzătorii de tutun sau ţigări; dispariţia sudalmei –
o plagă spurcată pe limba şi buzele românului şi o ofensă adusă lui Dumnezeu şi
măritei noastre Doamne, Limba Română. Acestea erau nişte realizări ce nu puteau fi
tăgăduite de către nici un om de bună credinţă. Mai mult, numeroşi creştini, amăgiţi
de învăţături rătăcite ivite după Primul Război Mondial, reveneau la Biserica-mamă.
La primul Congres al Oastei Domnului, desfăşurat în 1932 la Sibiu, personalităţi de
seamă ca: Gala Galaction, Al. Lascarov-Moldovanu, arhim. Iuliu Scriban şi alţi
intelectuali constatau cu deosebită satisfacţie că România începe să aibă o ţărănime
nouă, o preoţime şi o intelectualitate pătrunse de conştiinţa răspunderii, de rosturile
ce le revin în societate şi în Biserica neamului.
Dar nu va întârzia nici reacţia împotriva luptei dezlănţuite de Oastea Domnului
contra păcatelor. Toţi cârciumarii şi fabricanţii de ţigări, toţi pătimaşii care nu se
puteau lăsa de alcoolism şi tabagism, toţi intelectualii secularizaţi în şcolile
Apusului, intelectuali care l-au izolat într-un cerc al tăcerii şi al sfidării pe savantul
N. C. Paulescu, pentru că era creaţionist, se ridicau acum împotriva Părintelui Iosif
şi a Mişcării Oastei. Auzi, dom’le, asta-i prea de tot! să nu mai tragă creştinul
nostru câte un chef, măcar la praznicele mari; sau câte o ţigară, ca să-şi potolească
nervii, ori să mai calce pe de lături, că doar, vorba ceea, „o dată-i ca nici o dată“...
Asta prea miroase a sectarism. Ăştia de la Oaste sunt împotriva specificului nostru
naţional, lovesc în psihologia pururea optimistă a poporului român care, în
momentele cele mai grele, ştie să facă haz de necaz.
Mai contau oare, pentru aceşti oameni înverşunaţi, scrierile patristice,
canoanele Bisericii şi Biblia? Nicidecum. Cei care călcau învăţăturile ortodoxiei
erau consideraţi „drept-măritori creştini“, iar cei care se străduiau să le împlinească
în viaţa lor erau catalogaţi drept sectari ori duşmani ai neamului nostru.
Tocmai aici trebuie căutat adevăratul conflict de la Oaste, care lua forme tot
mai virulente. Nu conflictul de natură economică constituia esenţa problemei, ci
conflictul de natură spirituală: lupta neîmpăcată dintre Duhul lui Hristos, Care dă
viaţă, dar cere şi o luptă acerbă împotriva păcatului, şi duhul lumii, care ucide şi
duce la pierzare veşnică de la faţa lui Dumnezeu, pretinzând creştinilor de nume
doar o credinţă călduţă, fără implicaţii adânci în viaţa oamenilor.
Părintele Iosif îşi dădea seama că sosise momentul adevărului, marea cernere, şi
se pregătea în vederea luptelor viitoare. Acest fapt explică reorganizarea redacţiei,
cooptarea unor tineri talentaţi şi devotaţi adevărului, capabili şi de plug şi de jertfă.
Este rechemat în redacţie şi învăţătorul Ioan Marini, unul din colaboratorii
devotaţi şi competenţi ai Părintelui Iosif. Viorel Trifa, nepotul părintelui, pe atunci
student la Teologia din Chişinău, se va ocupa de introducerea proaspătului

351
colaborator Traian Dorz, în tainele muncii redacţionale. Ucenicul era receptiv la
toate, aşa că deprinse tehnicile de redactare a unor articole, ştiri sau reportaje.
Munca va fi şcoala lui; rugăciunea şi credinţa, însoţitorii zilnici; ascultarea şi
răbdarea, dascălii săi. Făcea totul dintr-o dragoste profundă pentru Biserică şi
Oastea ei. Slujirea lui Dumnezeu şi a neamului românesc prin angajarea totală în
lupta Oastei Domnului devenea superlativul vieţii sale. Acestei lupte i-a subordonat
totul: tinereţea, viaţa de familie, talentul şi viitorul său. Cine nu înţelege această
contopire până la incandescenţă a vieţii sale cu mişcarea şi idealurile Oastei Domnului
nu-i poate înţelege nici opera. Nici nu-i poate face o evaluare corectă sub toate
aspectele sale.
Nedreapta caterisire a Părintelui Iosif Trifa, în 1935, de către Mitropolitul
Nicolae Bălan, sub acuzaţia de neascultare faţă de autoritatea bisericească, a
înrăutăţit şi mai mult lucrurile. Se spera într-o revenire asupra ei. Trebuia să-şi mai
spună cuvântul şi Sf. Sinod al B.O.R. şi însuşi patriarhul Bisericii. Dar, deşi se ştia
că la mijloc erau ambiţia şi orgoliul rănit al mitropolitului, stimulat de unii din
colaboratorii săi, şi nicidecum vreo abatere a preotului Iosif Trifa de la dogmele
ortodoxiei, totuşi nici cel mai înalt for al Bisericii noastre n-a îndrăznit să atace
hotărârea Consistoriului de la Sibiu. După decembrie 1989, în arhiva Mitropolitului
Bălan s-au descoperit cinci scrisori de iertare pe care cel pedepsit le-a înaintat
superiorului său, dar acesta, deşi, conform sfintelor canoane, ar fi trebuit de la
prima scrisoare să-l ierte, n-a făcut acest lucru cerut de Însuşi Mântuitorul Iisus
Hristos. Cu inima zdrobită, dar crezând în biruinţa adevărului, Părintele Iosif va
spune, cu seninătatea pe care o dă numai o credinţă puternică, aceste cuvinte cu
adevărat profetice: „Stau liniştit în faţa lui Dumnezeu, în faţa Bisericii, în faţa
Istoriei, că nu sunt vinovat de acuzele ce mi se aduc. Mai curând ori mai târziu
Bunul Dumnezeu, Biserica, neamul şi istoria îmi vor face dreptate“. 8
Acum începe marea dramă a Oastea Domnului şi a întemeietorului ei.
Majoritatea intelectualilor Oastei, a „ofiţerilor“, cum erau denumiţi metaforic, încep
să-l părăsească, dar „soldaţii“ – cei mulţi şi simpli – rămân statornici dragostei
dintâi. Îl va părăsi însuşi Viorel Trifa, nepotul său. Rămân în redacţie doar Ioan
Marini şi Traian Dorz şi, pentru o vreme, studentul teolog Nicolae Vonica; iar dintre
preoţii de frunte, părinţii Vasile Ouatu – ctitorul bisericii Ghencea din Bucureşti,
basarabeanul Vladimir Popovici şi Viorel Bujoreanu. Asupra preoţilor care au
încercat să rămână cu părintele se făceau presiuni puternice din partea autorităţii
bisericeşti. O adevărată prigoană se declanşează împotriva Părintelui Iosif şi a celor
care au înţeles să-i rămână alături cu fidelitatea dintotdeauna. Cum era şi normal,
după caterisire, preotul Iosif Trifa este înlăturat de la conducerea ziarelor «Lumina
Satelor» şi «Oastea Domnului», tocmai el, care le înfiinţase. Dar moţul dârz şi
consecvent (să nu uităm că Părintele Iosif era nepot al lui Nicolae Trifa, unul dintre
tribunii de frunte ai lui Avram Iancu) nu se dă învins, având cugetul curat înaintea lui
Dumnezeu şi a oamenilor. Avea nevoie stringentă de un organ de presă de la tribuna
8
Deşi a venit mai târziu, Dreptatea totuşi a venit. În şedinţa sa din 28 oct. 1990, Sf. Sinod al
B.O.R., rejudecând procesul, hotărăşte reabilitarea memoriei preotului Iosif Trifa şi ridicarea
pedepsei caterisirii ce i-a fost aplicată de către Consistoriul Eparhial Sibiu în februarie 1935 [N.
ed.].

352
căruia să propovăduiască adevărul şi prin care să ţină legătura cu fronturile
duhovniceşti. Astfel, în ianuarie 1935, înfiinţează ziarul «Isus Biruitorul», iar în
timpul cât acesta e suspendat samavolnic de către Ministerul de Interne, la cererea
expresă a mitropolitului din Sibiu, părintele Vasile Ouatu îi pune la dispoziţie ziarul
său, «Ostaşul Domnului», care apărea la Bucureşti. Din serialul «Istoria unei jertfe»,
publicat în paginile acestuia, ţara întreagă putea afla despre felul în care a fost
caterisit Părintele Iosif. În urma dezvăluirii adevărului, de pretutindeni sosesc la noua
redacţie scrisori de adeziune pentru Părintele Iosif şi lucrarea cea dintâi a Oastei
Domnului.
Acum tânărului Dorz îi reveneau şi mai multe obligaţii, fiind cel mai în putere
dintre toţi cei rămaşi în redacţie. Trei ani şi jumătate a stat lângă patul celui care,
după cum va mărturisi mai târziu, i-a fost părinte, învăţător şi prieten. În vremea
aceea de confruntare, ziarul «Isus Biruitorul» era tunul cel greu al Oastei celei
dintâi. Apărea săptămânal în câte 8, 10, 12 şi chiar 16 pagini. Părintele Iosif redacta
întotdeauna articolul de fond, apoi două sau patru pagini din interiorul gazetei, ce
aveau în obiectiv partea de învăţătură sau răspunsurile la atacurile detractorilor. Aici
la această şcoală s-a format luptătorul de mai târziu, aici a învăţat replica promptă,
tenacitatea în susţinerea ideilor şi, mai presus de toate, statornicia şi sacrificiul
împins până la jertfă pentru cauza lui Hristos şi a Bisericii Sale.
Tocmai în această vreme soseşte la Sibiu şi Maria, soţia sa, cu scopul de a-l lua
acasă, căci lipsurile erau mari şi ea nu se mai putea descurca. Traian, soţul ei,
tocmai primise un premiu de 500 de lei pentru apariţia primului său volum de
versuri. I-a înmânat ei aceşti bani. Părintele i-a arătat câtă nevoie are lucrul
Domnului de fratele Traian, soţul ei. Studentul Vonica era bolnav, învăţătorul Marini
la fel, părintele şi mai mult... cine mai putea îndeplini toate câte ei nu le puteau face?
De aceea o rugă să-l mai păsuiască o vreme, până se mai rezolvau şi problemele
prin care treceau atât Redacţia cât şi Lucrarea Domnului.
Tocmai în 1 aprilie 1936 Traian Dorz primeşte ordinul de chemare pentru
încorporare. Era o mare lovitură şi pentru maestru şi pentru calfă. I. Gr. Oprişan,
omul cu influenţă la Bucureşti, îi promisese părintelui că va interveni unde trebuie
pentru ca recrutul să facă armata la Sibiu. Dar n-o făcuse, şi acum părintele era
foarte mâhnit. Astfel că la sfârşitul lui martie are loc încorporarea la un regiment de
infanterie din Oradea. Gustă, din primele zile, umilinţele la care bieţii recruţi erau
supuşi pe atunci de către gradaţii inferiori care procedau după bunul plac faţă de
tinerii veniţi de la ţară cu suflete curate şi lipsiţi de experienţa vieţii. În curând însă
va fi luat la cancelaria regimentului, datorită intervenţiei binevenite a aceluiaşi înger
păzitor – fratele Pavel Maliţa. Părintele Iosif nu întârzie să-i trimită o scrisoare prin
intermediul acestui intelectual statornic. Printre altele îl roagă pe poetul aflat în slujba
„cezarului“ să mai trimită la Sibiu câte o poezie, căci cititorii îl îndrăgesc mult. Printre
altele îi promitea să-i strângă poeziile într-un al doilea volum. Şi, într-adevăr, în vara
anului 1937, acesta şi apare sub titlul „Pe drumul crucii“.
O dată cu această bucurie vine însă şi o veste care l-a amărât mult: Nicolae
Vonica a trecut în tabăra cealaltă, publicând un articol, într-una din gazetele
Mitropoliei, plin de josnice învinuiri la adresa binefăcătorului său, Părintele Iosif.
Trădarea, ca întotdeauna, aduce pentru moment şi avantaje. Proaspătul absolvent al

353
Facultăţii de Teologie e numit preot la Catedrală, apoi consilier mitropolitan şi
redactor la «Lumina Satelor» şi «Oastea Domnului», în locul preotului Secaş, căruia
i s-au încredinţat însărcinări mai înalte. Însă dincolo de acestea, sănătatea, pacea şi
liniştea şi le-a pierdut pentru totdeauna. Traian Dorz îi va scrie o înduioşătoare
scrisoare în versuri, dar nimeni şi nimic nu l-a mai putut întoarce pe cel plecat.
Părintele sperase ca, în a doua jumătate a anului 1936, să se ajungă la o
înţelegere cu Mitropolia. Dar a doua judecată, la altă instanţă, n-a dat nici un
rezultat favorabil. Nu renunţă însă. Doreşte din tot sufletul o împăcare cu ierarhul
său, spre a vindeca o rană ce ar putea avea urmări grave pentru viitorul Bisericii şi
al Mişcării Oastei. Unii îl îndemnau s-o ia mai bine pe calea lui Tudor Popescu,
preotul de la biserica „Cuibul cu barză“ din Bucureşti, adică să părăsească Biserica
Ortodoxă. Însă preotul caterisit n-a conceput niciodată o asemenea idee. În articolul
„Pe drumul crucii“, publicat în «Isus Biruitorul» din 39 ianuarie 1937, declară fără
echivoc: „Orice ar fi să mi se întâmple, eu îmi voi păstra până la sfârşit dragostea
faţă de Biserica strămoşească cu care n-am avut nici un fel de conflict de
credinţă“. Nu exista deci un conflict între preotul Iosif Trifa şi Biserică, ci între
acest umil slujitor al altarului şi ierarhul său. Şi totuşi moţul dârz, urmaşul celor
care au făcut marea Revoluţie de la 1848 în Transilvania, s-a golit pe sine de orice
ambiţie şi, de dragul lui Hristos şi al Bisericii Sale, a mai făcut o încercare. Era al
cincilea document prin care el solicita iertarea şi împăcarea cu ierarhul său căruia i-
a recunoscut toate meritele în consolidarea Mişcării Oastei Domnului până în anii
1930. Astfel, sfătuindu-se cu cei care nu l-au părăsit, s-a hotărât ca, pentru seara
zilei de 11 septembrie şi ziua de 12 septembrie, să aibă loc Consfătuirea Generală a
Oastei Domnului. Printre cei 500 de participanţi se aflau, din partea Oradiei,
avocatul Pavel Maliţa, plutonier-major Eftimiu Florea şi militarul în termen Traian
Dorz. Rezultatul dezbaterilor din cele două zile s-a finalizat într-o moţiune în care,
pentru ultima dată şi pentru totdeauna, au fost precizate poziţia Părintelui Iosif Trifa
şi a Oastei Domnului faţă de Biserică şi rosturile naţionale şi spirituale ale Mişcării.
Printre altele, moţiunea declara cu fermitate: „Oastea Domnului este un copil al
Bisericii. S-a născut şi trăieşte sub aripa Bisericii. Oastea Domnului nu este
altceva mai mult decât ortodoxia, ci este o familie restrânsă, o comuniune, o
frăţietate evanghelică cu gândul precis de a trăi mai intens învăţăturile Bibliei şi
ale Bisericii. Ne trudim să ieşim doar din comunul vieţii, să creştem în Domnul
pentru mântuirea sufletelor noastre. Oastea Domnului nu are nici o pretenţie
dogmatică sau canonică, nu avem nimic de adăugat canoanelor. Oastea Domnului
nici nu a vrut, nici nu vrea să facă reguli peste sau contra Bisericii. Dar Oastea
Domnului vrea să trăiască cu toată fiinţa regulile existente ale Bisericii“. Sau:
„Oastea Domnului va rămâne şi va lucra pentru totdeauna pe linia învăţăturii şi a
credinţei noastre strămoşeşti“ au hotărât în unanimitate cei cinci sute de
participanţi. Dar acel „n-a fost să fie“, care a bântuit mereu istoria noastră, s-a
petrecut şi acum. Un număr de zece fraţi, aleşi pentru imparţialitatea lor, au fost
delegaţi să-i prezinte înaltului ierarh această moţiune. După înmânarea ei, acesta i-a
lăsat aproape două ore în holul clădirii, la scările apartamentului său. Apoi,
deschizând uşa şi oprindu-se în vârful scărilor, li s-a adresat pe un ton duşmănos şi
furios: „Răzvrătiţilor!“ şi a trântit uşa. După aceea, un consilier le-a restituit

354
documentul, spunând că Înalt Prea Sfinţia Sa nu acceptă condiţii, ci o supunere
necondiţionată.
Ca o consecinţă a rămânerii definitive a condamnării, sub ameninţarea cu
excomunicarea şi punerea sub anatemă, părintele a acceptat să sisteze apariţia foii
«Isus Biruitorul». De acum va începe o adevărată odisee şi o tenace „vânătoare de
vrăjitoare“. Cum apărea vreun ziar al Oastei era imediat sistat, la intervenţiile
autorităţii bisericeşti de la Sibiu.
La începutul lui septembrie 1937, după suspendarea lui «Isus Biruitorul»,
învăţătorul Marini este trimis de Părintele Iosif la Făgăraş. Aici, avocatul Octavian
Metea, proprietarul ziarului «Ecoul», acceptă bucuros să ofere paginile gazetei sale
pentru materialele Oastei. Dar, după câteva numere, «Ecoul»... se stinse, graţie
aceleiaşi suflări duşmănoase. Acelaşi avocat scoate însă altă foaie, cu titlul simbolic
«Alarma», dar, încă de la primul număr, e confiscată chiar din tipografie, apariţia
fiindu-i suspendată.
În octombrie 1937, Traian Dorz, eliberat din armată, se întoarce la Sibiu. Aici,
împreună cu Ioan Marini, sub îndrumarea mentorului lor duhovnicesc, scot un
frumos Calendar pentru anul 1938. În acest timp, avocatul sibian Ieronim Stoichiţă,
apărătorul Părintelui Iosif în procesele pentru Tipografie, scotea ziarul «Glasul
Dreptăţii». La rugămintea părintelui el îi oferi paginile ziarului său. De Crăciunul
lui 1937, ziarul apăru în 12 pagini.
Hărţuit din toate părţile, părăsit de „ofiţerii“ Oastei, lovit mereu de ierarhul său
neînduplecat, iar tipografia, printr-o sentinţă nedreaptă, trecând în proprietatea
Mitropoliei, deşi aceasta contribuise doar cu o sumă modică la achiziţionarea ei din
Germania, starea sănătăţii părintelui ajunge dincolo de orice limită. Ar trebui supus
la o nouă operaţie, a opta, dar medicii Manta şi Eithel din Sibiu consideră că
pacientul nu mai e în stare să mai suporte o intervenţie chirurgicală. Ar sucomba pe
masa de operaţie.
Nici nu mai era cazul. În noaptea de 11 spre 12 februarie, sâmbăta, la orele 1:00,
acest om înfrăţit cu durerea şi suferinţa îşi dădu sufletul în mâna Creatorului său,
vegheat de rugăciunile, lacrimile şi dragostea calfelor sale credincioase Ioan Marini şi
Traian Dorz. În noaptea aceea se afla acolo şi Titus, unicul fiu al părintelui.
Frăţietatea Oastei din întreaga ţară a luat parte la priveghi, manifestându-şi dragostea
şi recunoştinţa faţă de acela care a trezit, prin scrisul şi pilda vieţii sale, la o viaţă
nouă în Hristos o ţară întreagă. Lângă sicriul părintelui iubit, Traian Dorz scrie
inspirata poezie „Pasăre măiastră“ care, primind o melodie pe măsura mesajului
textului ei, a devenit un imn al recunoştinţei pe care, de atunci, generaţii de-a rândul îl
înalţă în memoria aceluia care a devenit părintele lor sufletesc ce i-a născut în Hristos.
Sumara slujbă de înmormântare a părintelui n-a putut avea loc până ce n-a fost
dezbrăcat de reverenda sa de preot. Aşa cerea ierarhul său, pentru a se respecta
„întocmai“ canoanele Bisericii. Şi, pentru că reverenda nu se mai putea scoate în
mod normal, aceasta a fost tăiată şi smulsă în fâşii de pe trupul cu şapte operaţii...
Dar, după ce ultima fâşie neagră a fost îndepărtată, a rămas doar o cămaşă albă,
cămaşa neprihănită cu care acest martir al Bisericii noastre se va înfăţişa să-L
întâmpine în slavă pe Mirele său ceresc pe care L-a slujit cu credincioşie până la
capăt.

355
 Atât învăţătorul Marini, cât şi Traian Dorz au înfăţişat sub toate aspectele în
ziarul «Glasul Dreptăţii» priveghiul şi înmormântarea Părintelui Iosif Trifa. După
patru săptămâni, sabia cenzurii va decapita şi acest ziar, pentru ca urmaşii „marelui
răzvrătit“ să fie eliminaţi de pe arena publicistică.
Urmăriţi de braţul lung al urii la orice pas, cei doi urmaşi ai Părintelui Iosif se
văd nevoite să părăsească Sibiul, pentru o vreme. Dorz va pleca la Beiuş, iar Marini
la Săsciori. Fiecare în zona lui va realiza o mai bună cunoaştere şi orientare a
fronturilor Oastei. Obiectivul principal va rămânea însă pentru amândoi înfiinţarea
unei noi gazete, prin care să poată fi continuată lupta. În vara anului 1938, Traian
Dorz cunoaşte la Oradea pe George A. Petre, directorul ziarului «Gazeta de Vest».
Acesta e de acord ca să apară în ziarul său un supliment religios duminical intitulat
«Ogorul Domnului». După trei numere însă, cenzura va pune cruce şi acestui ziar.
Sursa interdicţiei – aceeaşi, pe care o cunoaştem. Dar răzbătătorul Traian Dorz nu
renunţă uşor. Tot în acest timp face cunoştinţă şi cu directorul Tipografiei «Grafica»
din Oradea. Aici va continua tipărirea mai multor cărţi, calendare şi broşuri,
satisfăcând foamea spirituală a fronturilor Oastei şi întărindu-le. Şi iată, Dumnezeu
găseşte o uşă de izbăvire în privinţa ziarului. E vorba de părintele Vasile Chindriş, un
preot greco-catolic, care, avea în cartierul Iris din Cluj o mică tipografie şi autorizaţie
pentru scoaterea gazetei «Viaţa Creştină». Aceasta apărea din când în când, căci n-
avea colaboratori statornici, nici condeie inspirate şi harnice. I-a primit bucuros pe cei
doi ostaşi sibieni şi, din toamna anului 1939, «Viaţa Creştină» va apare săptămânal cu
4-6 sau chiar 8 pagini. Aici braţul nepotolit al înaltului ierarh de la Sibiu nu-i mai
putea urmări, căci era o altă jurisdicţie eclesiastică.
Situaţia părea că s-a normalizat. Numărul cititorilor a început să crească mult,
legătura cu fronturile părea restabilită, iar participarea colaboratorilor din toată ţara
deveni din ce în ce mai activă. Superiorii Bisericii Greco-catolice erau satisfăcuţi de
înviorarea ziarului lor şi, mai ales, contau pe o viitoare, nemărturisită canalizare a
celor câteva sute de mii de ostaşi spre păşunile Bisericii pe care o păstoreau. Dar nu
întotdeauna socoteala de acasă se potriveşte cu cea din târg. După un timp, s-a
constatat că lucrurile mergeau tocmai invers. Şi atunci, autoritatea greco-catolică
începu să se neliniştrească de prea marea infiltraţie ce se părea că o face Oastea
Domnului între credincioşii greco-catolici. Aveau şi cei uniţi cu Roma asociaţiile lor
religioase pe care Oastea începea să le cam stânjenească. Nu le convenea nici de
prea multa evanghelizare ce ar putea face, cu timpul, să le scape din mâini dirijarea
sufletelor pe linia confesiunii lor. Prea mult se vorbea despre pocăinţă şi naştere din
nou. Mirenii nu puteau duce o viaţă chiar aşa de aspră, renunţând la „bucuriile“
vieţii de toate zilele – adică la alcool, la dansuri, la distracţiile lumeşti etc. Ca
urmare, binevoitorul părinte Chindriş este chemat la ordine de către superiorii săi şi
somat să schimbe macazul.
Dar nici nu se voia întreruperea relaţiilor cu Oastea Domnului. Astfel va apare
pentru ostaşi suplimentul «Misionarul Vieţii Creştine», al cărui director rămânea tot
părintele Chindriş. Important era însă faptul că ideile Oastei nu mai apăreau chiar în
organul de presă central al Bisericii Greco-catolice.
În 1940, o dată cu cedarea Ardealului de Nord, cei doi statornici continuatori
ai Părintelui Iosif se văd siliţi să plece din Cluj. Împrejurările în aşa fel decurg

356
încât ei trebuie să se refugieze în grabă, lăsând la părintele Chindriş un depozit
plin cu cărţi creştine. La început au regretat paguba, dar mai târziu şi-au dat
seama ce hrană binecuvântată au fost aceste cărţi pentru românii rămaşi sub
ocupaţie străină.
Izbucnind al doilea Război Mondial, Traian Dorz va fi concentrat. În 1941 se
afla la comandamentul Diviziei Blindate, Bucureşti. Aici, în Capitală, în timpul
liber, a făcut cunoştinţă cu Biserica Evreilor Creştini, care îşi ţinea adunările
religioase pe str. Mihai Bravu, iar mai târziu, pe str. Olteni. Astfel a avut ocazia să-i
cunoască pe mai mulţi evrei, printre care şi pe Richard Wurmbrandt şi pe Isaac
Feinstein. Tot în timpul celor trei ani de concentrare, a cunoscut la Direcţia presei
din Ministerul Propagandei un funcţionar superior căruia, împărtăşindu-i dorinţa sa
de a scoate la Beiuş o revistă de literatură şi informaţie creştină, acesta l-a ajutat să
obţină o autorizaţie de imprimare. Astfel apare revista «Familia Creştină», cu
redacţia la Mizieş – Bihor. În iunie 1941, vede lumina tiparului primul număr, în 24
de pagini. Revista apărea lunar şi era imprimată la Tipografia «Doina» din Beiuş.
Această publicaţie a devenit o nouă tribună, de unde, prin cuvântul scris de către
colaboratori din toată ţara, se realiza o mai strânsă legătură cu fronturile Oastei,
ceea ce contribuia la unitatea de credinţă şi de acţiune a tuturor fraţilor ostaşi. După
o vreme de secetă a venit iarăşi ploaia binecuvântată a harului. Dar apariţia revistei
a deranjat din nou pe cineva de la Sibiu... La insistenţele acestuia, în 1943, printr-un
ordin al cenzurii a fost suspendată şi «Familia Creştină».
În 1941, fiind trimis pe frontul de răsărit, Traian Dorz trăieşte toate grozăviile
războiului. De aici va trimite în ţară mişcătoarea poezie „Rugăciune pe front“,
publicată în Calendarul pe anul 1942:
Doamne!
Ca pe-un văl de mângâiere Vântul alergând pe calea
adă seara peste văi, nesfârşitelor câmpii,
să învăluie-n tăcere fă să-nlocuiască jalea
câmpul cruntelor bătăi. de soţie şi copii.

Tu coboară lin, aproape Ploaia când şi-o cerne stropii

şi, păşind cu mers de vis peste trupul fulgerat
să închizi sub mii de pleoape fă ca-n plânsul ei s-apropii
ochiul adormit deschis. ochiul mamei depărtat.

Şi, ca-n prag de viaţă nouă, Şi-i ajută să se culce,

fă din flori de stepă căni biet copil cu sorţ hain,
şi cuminecă cu rouă legănat pe-o vale dulce
buze arse-n foc de răni. şi-ngropat pe-un deal străin.

În stepele Donului, în urma luptelor crâncene, unitatea militară din care făcea
parte a fost aproape decimată şi, la Nepropetrovsk, a fost oprită pentru refacere.
Fiindcă lucra la Biroul Adjuntaturii şi avea în păstrare memoriile ofiţerilor diviziei,
precum şi dosarele de avansări şi decoraţii, a fost trimis în ţară cu aceste documente

357
secrete de o mare importanţă. Ajuns aici, le-a predat Marelui Cartier General, la
Bucureşti.
În timpul iernii aspre din stepele cazace, când a avut loc retragerea diviziei în
condiţii neînchipuit de grele, militarul Dorz a simţit că vechea lui maladie,
poliartrita, recidivează galopant. De-abia mai putea merge. După îndeplinirea
misiunii în ţară s-a prezentat la comisia medicală de la Permanenţa diviziei din
Bucureşti. Aceasta l-a trimis acasă în concediu medical de o lună. Între timp i se
agravase şi boala de inimă: stenoză mitrală. Aşa că, prezentându-se din nou la
comisia medicală, aceasta, constatând că boala luase forme mai acute, a hotărât
să-l claseze inapt pentru serviciul militar. Pentru activităţile sale şi misiunile de
care s-a achitat ireproşabil, a primit decoraţia „Crucea Serviciului Credincios“ şi
a fost lăsat la vatră.
Tot în vara anului 1943, după demobilizare, reuşeşte să se angajeze ca
funcţionar la notariatul comunal Mizieş. Din cătunul Râturi făcea zilnic naveta pe
jos, 5 km dus-întors. Important însă era faptul că acum se afla acasă. Soţia şi
părinţii erau bucuroşi.
În toate întâmplările ce s-au scurs în aceşti ani tulburi au apărut şi trei raze
de lumină: Florica – în 1937, Viorel – în 1938 şi Nina – în 1940. Copiii aceştia au
umplut, într-un anumit fel, şi golul din familie pe care plecarea tatălui lor pe
fronturile Oastei Domnului, apoi pe ale celui de-al doilea Război Mondial l-au
lăsat în toţi aceşti ani. Mai târziu, tatăl îi va dedica fiecăruia câte o poezie-
portret:
FIICA (I)

În asprimea vorbei: gândul înţelept,

în privirea clară: duh cinstit şi drept,
în umblarea aspră: calea vieţii grea,
în tristeţea frunţii: sfâşierea mea.

Ochii – rana tainei prea adânci şi vii,

faţa – oglindirea umbrei timpurii,
dragostea tânjită – zid cu poartă grea,
umbrele tăcerii – moştenirea mea.

Primă bucurie, pentru tine-nchin

cerului speranţei ultimul suspin.

FIUL

Cel atât de-aproape şi de-ndepărtat,

ţie-ţi sunt pe lume mai îndatorat;
nu mai sunt datornic nimănui, nici cât,
ţie însă, încă, ţi-s dator atât...

358
 Ai crescut în vânturi doar cu cerul scut,
te-ai călit în flăcări ca oţelul mut,
răbdător ca drumul, lupta te-a asprit,
singură durerea nu te-a ocolit.

Fiul şi orfanul jertfei arsă-n zid,

zările spre tine dragi lumini deschid.
Odihnind o clipă, nu uita de plai,
ia ce iai în pripă şi pe urmă, hai!

Când va fi să-mi scază

umbra-n ochii tăi
celui ce-ţi urmează
spada mea predă-i!

FIICA (II)

Ce-i în mine-amestec e în tine clar,

ce-i în mine umbră e lumină-n tine;
despărţit e-n totul dulce de amar,
mai profund ce-i tainic, mai frumos ce-i bine.

Rază de lumină pe un drum amar,

cald îndatorată inima-mi te strânge,
tu, ştergând o faţă pe-un spinos calvar,
pe-o maramă albă porţi un chip de sânge.

Umbră luminoasă, cântec lăcrimat,

ploaie însorită, trestie şi stâncă,
tot ce-i nor mi-aduce umbră ne-ncetat,
tot ce-i soare, sprijin şi lumină încă.

Când Maria, soţia lui va începe să înţeleagă faptul că, la ceea ce realizează
soţul ei (misionarul, scriitorul şi luptătorul pentru cauza lui Hristos) îşi dă şi ea
partea de jertfă şi că meritele soţului şi răsplata sunt şi ale ei, şi-a asumat purtarea
crucii şi a început să-l înţeleagă; să vadă în plecările lui voia Domnului, un plan al
Lui de la care nu s-a putut abate. De abia atunci viaţa ei a devenit un cântec de
jertfă pentru Hristos şi o împlinire a existenţei sale. Din acel moment, casa ei, din
umilul sat transilvan n-a mai fost a ei, a familiei, ci a Domnului. Oricine-i trecea
pragul devenea un oaspete drag, parcă aşteptat din totdeauna.
Dar acum suntem doar în anul de graţie 1943, iar proaspătul funcţionar nu prea
are şanse să reziste mult, nici măcar un an. Era la mijloc reizbucnirea bolii, dar şi

359
antipatia celor ce nu-i puteau suferi felul în care înţelegea să-şi trăiască ortodoxia şi
ostăşia. Totuşi în acest timp a făcut un lucru bun de care nu i-a părut rău niciodată
că s-a încumetat să-l facă.
Într-o zi, evreii creştini din Bucureşti şi pastorul Richard Wurmbrandt l-au
rugat stăruitor să le facă rost de nişte imprimate de buletin de identitate, semnate şi
ştampilate în alb. Scopul? Urma să fie completate cu o altă identitate, pentru a putea
scăpa de cumplita teroare nazistă dezlănţuită împotriva evreilor. Le-a procurat
treizeci de astfel de acte, iar printre cei salvaţi în acest fel era şi cel care va semna
cărţi şi articole sub numele de Radu Valentin (Richard Wurmbrandt). Acest
credincios va deveni o personalitate marcantă în rândul acelora care vor suferi în
viitoarele închisori comuniste pentru cauza Evangheliei.
A urmat apoi armistiţiul din 23 august 1944. Războiul a continuat însă cu şi
mai multe jertfe alături de aliaţii americani şi occidentali. Tancurile sovietice
„eliberatoare“ vor zdrobi sub şenilele lor libertatea noastră şi a popoarelor vecine
pentru un timp de mai bine de patruzeci de ani. Totuşi acum, în etapa imediat
următoare, sovietizarea începe cu unele măsuri pozitive: foştii deţinuţi politici sau pe
motive religioase, condamnaţi de tribunalele militare în virtutea Legii marţiale, sunt
puşi în libertate. Timp de aproape trei ani, va exista o reală libertate religioasă.
Lumea se simţea descătuşată, credincioşii de toate felurile aveau presimţiri şi chiar
făceau un soi de contabilitate biblică, ştiind exact că în 1947 „va veni Domnul“. În
această privinţă, Oastea Domnului, ca şi Biserica-mamă, a cărei fiică se considera,
avea atitudine circumspectă, de dreaptă măsură, de aceea nu s-a hazardat în calcule
care erau ale oamenilor sau ale Ispititorului, dar nicidecum ale lui Dumnezeu.
„Importantă – spunea fratele Traian – nu este data zilei când va veni Domnul – asta
e treaba Lui! –, ci cum ne va găsi pe noi acea zi, cu candela plină, veghind, sau cu
ea goală, dormind – aceasta e treaba noastră!“.
Ceea ce îi preocupa acum pe cei doi urmaşi ai Părintelui Iosif – Ioan Marini şi
Traian Dorz – era intrarea în normalitate a Oastea Domnului. Vor începe deci
demersuri pentru reapariţia foii «Isus Biruitorul» într-o serie nouă. Astfel, anul 1946
a fost până în toamnă un an al pregătirilor în acest scop. La Beiuş mai apărea încă
«Familia Creştină», în anumite variante, pentru a se putea sustrage cenzurii. Dar în
momentul în care învăţătorul Marini şi Titus Trifa au reuşit să obţină autorizaţie
pentru reapariţia la Sibiu a foii «Isus Biruitorul», serie nouă, Traian Dorz a sistat
imediat apariţia revistei «Familia Creştină», ca nu cumva fraţii din ţară să rămână
cu impresia greşită că s-au creat două fronturi ale Oastei şi deci două orientări. A
revenit urgent la Sibiu şi a pus umărul la alcătuirea, pentru acel moment, al unui
fericit şi oportun triumvirat. În 1944 îi apăruse volumul „La Nunta noastră“, iar în
1945, la Editura «Mercur» din Sibiu, apar într-un singur volum, cele două cărţi de
poezii: „În aşteptarea Mirelui“ şi „La Nunta noastră“ sub titlul „Cântările
Apocalipsei“. Tot în 1945 apare şi volumul de versuri pentru copii, „Pe genunchii
lui Isus“, care va fi retipărit în 1947 la Beiuş. Poeziile tipărite până în 1946 inclusiv
vor fi strânse în volumul „Spre Ţara dragostei“, publicat în 1947. Cu acesta se
încheie prima etapă a poeziilor publicate de către inspiratul bard al Oastea Domnului.
Volumul „Cântările Apocalipsei“ marchează începutul maturităţii artistice a poetului.
În vara anului 1946, în timpul marii secete din Moldova, fratele Marini a fost

360
în misiune acolo, printre cei aflaţi în mizerie şi foame. Mulţi dintre aceştia au venit
în Ardeal, fiind găzduiţi cu toată dragostea de fraţii ostaşi. Pe Valea Sebeşului şi, în
special, la Săsciori, şi-au aflat adăpost unii dintre aceştia. Veneau în serii şi plecau
după cum se ameliora situaţia în zonele de unde veniseră.
Înainte de Crăciunul lui 1947, au poposit în casa primitoare a fraţilor Marini
patru moldoveni. Aceştia au adus cu ei tifosul exantematic, o cruntă epidemie.
Întreaga familie s-a îmbolnăvit, dar tatăl, mama şi Ioan n-au rezistat bolii. Traian
Dorz se afla pe atunci la Beiuş. Primind acolo o telegramă prin care Marini îl
anunţa că e grav bolnav la Sibiu, fiind cu tot sufletul alături de prietenul său de
luptă şi de suferinţă, s-a îndreptat cât a putut mai repede într-acolo. Tocmai după ce
a sosit la Sibiu, a venit de la Săsciori şi vestea că mama Ana Marini trecuse în
veşnicie. Atunci Marini i s-a adresat bunului său prieten Dorz, spunându-i:
– Te rog să mergi în locul meu la sicriul mamei mele, să o însoţeşti până la
mormânt...
După acest eveniment, Ioan Marini a cerut să fie adus la spitalul din Sebeş,
spre a fi mai aproape de Săsciori. Se afla în acelaşi salon cu tatăl său.
La zece zile după moartea mamei, în cimitirul din Săsciori, alături de crucea ei
se mai ridicau alte două noi cruci... Lucrarea Oastei pierdea un luptător de
neînlocuit, iar Traian Dorz, un prieten şi un frate de ideal şi jertfă.
Plecarea lui Ioan Marini încheie şi ea prima etapă în lupta pentru biruinţa
Crucii lui Hristos în istoria Oastei. Va urma o a doua, aceea de după 1948, când
Traian Dorz va trece prin experienţa dureroasă, dar purificatoare, a închisorilor
comuniste.
Începutul acesteia va fi ocazionat de vizita cu daruri şi cu un program religios
la Penitenciarul din Beiuş a treia zi de Crăciun a anului 1947. A fost ceva înălţător,
au curs multe lacrimi şi mulţi deţinuţi au simţit o caldă mângâiere, trăind
sentimentul că nu sunt singuri, că Dumnezeu îi iubeşte şi pe ei. La încheierea
programului, directorul închisorii le-a mulţumit ostaşilor pentru acest gest de
omenie, încheind cu un cuvânt devenit profetic: „Uşile închisorii vă vor fi deschise
oricând veţi mai dori să aduceţi un cuvânt bun şi o rază de mângâiere acestor
oameni ajunşi aici“.9 Şi, într-adevăr, de atunci, timp de patruzeci şi cinci de ani,
uşile închisorilor comuniste au fost oricând deschise pentru cei din Oastea
Domnului. Peste trei zile, această „profeţie“ a început deja să se împlinească.
A treia zi, plutonierul de jandarmi, oprindu-se în faţa casei lui badea Costane
Dorz, l-a rugat să-l cheme pe fiul lui până afară. Îl căuta şi pe preotul din Mizieş,
care a luat şi el parte la adunarea de la penitenciar. Ajuns la Comisariatul de Poliţie
Beiuş, a fost depus într-o celulă alături de alţi câţiva cetăţeni. Era tocmai noaptea de
Anul Nou 1948, când se împlineau douăzeci şi cinci de ani de la începutul
pământesc al Oastei Domnului şi aproape zece ani de la plecarea întemeietorului ei
pământesc în rândurile Bisericii biruitoare. După cinci zile, este dus şi depus în
celularul Siguranţei din Oradea, iar de acolo, readus la Securitatea din Beiuş. De
aici, după ce va fi tratat ca un bandit, va fi transferat la Penitenciarul Gherla, unde a
rămas trei luni, până în aprilie, la Paşti.
9
Ibid., p. 287.

361
 Pe atunci, în penitenciar se mai afla încă o capelă unde, preoţii din oraş oficiau
în fiecare duminică slujba religioasă. În timpul unei rugăciuni, întemniţatului Dorz i-
a venit în minte ideea de a versifica psalmii lui David şi unele părţi din Sf. Scriptură.
A fost o muncă ce i-a adus multă mângâiere şi pace. Proiectul se va finaliza mult
mai târziu, dar a început să fie pus în lucrare aici, în închisoarea din Gherla, ca o
rugăciune pentru un lung drum pe care poetul Traian Dorz îl va străbate pe
parcursul existenţei sale.
A fost pus în libertate alături de alţi deţinuţi, iar în Duminica Învierii va cânta
cu lacrimi fericite în bisericuţa satului său „Hristos a înviat!“.
Însă n-au durat nici două săptămâni şi este din nou arestat şi dus la Siguranţa
din Oradea, acuzat fiind că, în 1945, în acest oraş, în spitalul în care se aflau atunci
internaţi români şi sovietici răniţi pe front, a dat o serbare de Rusalii cu daruri
pentru cei în suferinţă aflaţi acolo, răspândind Biblii şi cărţi religioase printre
aceştia. După ce a dat o declaraţie a fost eliberat pentru a doua oară. Dar tot timpul
anilor 1948-1949 a fost hărţuit de organele de represiune ale noului regim. Acest
lucru s-a întâmplat şi cu alţi fraţi lucrători, care erau anchetaţi tot mai des, bătuţi şi
ameninţaţi cu închisoarea. Oastea Domnului a devenit pentru cei aflaţi atunci la
cârma ţării unul dintre duşmanii cei mai „periculoşi“, care „împiedica“ făurirea şi
consolidarea noii orânduiri. Într-adevăr, Oastea Domnului era singura Mişcare
religioasă rămasă activă în cadrul Bisericii Ortodoxe, celelalte acceptând să coboare
în bernă steagul luptei pentru apărarea credinţei. Au preferat să asculte mai mult de
oameni decât de Dumnezeu, acoperindu-se cu lozinca „să dai cezarului ce este al
cezarului“. Dar, din nenorocire, au ajuns să-i dea acestuia şi ceea ce I se cuvenea lui
Dumnezeu. Spre deosebire de celelalte asociaţii religioase, care au acceptat
desfiinţarea în 1948, Oastea Domnului avea o literatură religioasă, o ideologie
creştin-ortodoxă militantă, un tezaur muzical aproape în întregime original, cu o
mare putere de influenţare a maselor de credincioşi. Cum să ţii un asemenea tezaur
sub lacătul laşităţii, aşteptând să vină vremuri mai prielnice? Dar ce se întâmplă
oare cu sufletele care mor de foame şi de sete aşteptând acele vremuri? Nu
răspundem oare de soarta lor în faţa lui Dumnezeu? De aceea, Oastea Domnului a
continuat lupta, fiind mistuită de conştiinţa răspunderii ei în faţa cerului întreg.
În acest context, Oastea a preferat să ia calea clandestinităţii, continuându-şi
lupta duhovnicească în cadrul Bisericii, chiar dacă autorităţile acesteia sau cele ale
Statului nu o recunoşteau şi au dezlănţuit împotriva ei o persecuţie demnă de urgiile
romane. Duşmanii Oastei pândeau însă din toate părţile. Şi dinlăuntru şi din afară.
Dinlăuntru erau cei care, căzând pradă încredinţărilor străine, între anii 1944 şi
1947 s-au născut, spiritual, handicapaţi. Naşterea lor din nou s-a făcut cu
distorsiuni ce s-au transformat în sechele care le-au deformat optica duhovnicească.
Aceştia mereu au căutat să pună în aluatul Oastei o drojdie străină. Din nefericire n-
am scăpat de unii din aceştia nici astăzi. Tot dinlăuntru proveneau şi acei păstori
care n-au înţeles niciodată Oastea şi rosturile ei. Pentru aceştia era mult mai
comod să-i dea pe ostaşi pe mâna Miliţiei, spre a nu avea nici un fel de neplăceri
din partea organelor de stat. Din afară, interveneau în chip viclean actele de
diversiune ale Securităţii care lupta mereu să menţină o stare de beligeranţă între
Biserică şi Oaste. Unite, acestea ar fi devenit o forţă invincibilă. Dezbinate nu mai

362
prezentau nici un pericol. Şi tocmai aceasta urmărea, pe toate căile, politica
partidului ateu.
Traian Dorz şi ostaşii rămaşi statornici depuneau acum eforturi uriaşe pentru a
salva Lucrarea Oastei de la dezmembrare. Se aflau în deplasări clandestine când în
Moldova, când în Ardeal, când în Banat sau în alte zone ameninţate de duhul
rătăcirilor sectare. Scria mult, fie versuri de întărire a credinţei sau de mângâiere a
celor slabi, fie scrisori sau broşuri, de mână sau la maşina de scris, prin care apăra
fundamentele credinţei noastre ortodoxe care erau şi ale Oastei Domnului. Multe din
poeziile acestea primeau imediat melodii care, învăţate, deveneau o forţă în lupta
Domnului. Poezia şi cântarea se transformă în arme de luptă, iar poetul îşi pune
întregul talent şi toate energiile pentru apărarea drepturilor lui Dumnezeu în lume.
Lua când harfa, să-L laude pe Domnul şi să îmbărbăteze inimile înmuiate de teamă
şi îngrijorări, când spada, spre a lupta pe meterezele adevărului.
În ziua de 12 februarie 1940, tocmai când se împlineau 12 ani de la plecarea
Părintelui Iosif în rândurile Bisericii biruitoare, este arestat de către comandantul
Securităţii din Beiuş. Plecase de acasă pentru a da puţin ajutor primăriei din Mizieş
la nişte treburi urgente. În acest timp, acasă, o percheziţie furibundă umplu o căruţă
cu toate manuscrisele şi cărţile pe care le-au găsit în la locuinţa şi în anexele
acesteia din Râturi. Cele zece cărţi tipărite, colecţii de ziare şi reviste, manuscrise,
albume de fotografii, corespondenţă, toate au fost încărcate într-o căruţă şi duse la
Securitate împreună cu „banditul“ Dorz. Anchetele au fost foarte sălbatice, rostul
lor era să anihileze complet voinţa şi personalitatea cetăţeanului căzut pe mâna lor.
Condiţiile de igienă erau mai mult decât mizerabile. Se afla în a şaptea noapte de
când bătăile şi înjurăturile nu mai conteneau, iar în celula-coteţ frigul, foamea şi
aerul viciat îşi făceau lucrarea distructivă.
În primăvară, după Paşti, este transferat la penitenciarul din Oradea unde
întâlneşte foşti gazetari din Cluj şi de la Blaj, ori preoţi şi profesori de la fosta
Facultate de Teologie Greco-catolică. După cinci luni este din nou dus la Securitatea
din Beiuş de unde torţionarii îl eliberează.
Pentru Oastea Domnului urmau de acum zile tot mai grele. În Bucovina, unde
existau mulţi ostaşi, în preajma Paştilor toţi fraţii lucrători – misionarii – au fost
chemaţi de autorităţi şi li s-a pus în vedere că dacă vor mai fi găsiţi prin adunări vor
fi pedepsiţi fără milă. De Paşti, organele de miliţie au intrat în biserici, împrăştiind
pe fraţii adunaţi. Alteori oamenii puterii locale intrau prin surprindere în adunări,
ridicau buletinele şi dădeau amenzi grele.
În acest timp la Livada Beiuşului, familia Dorz trecea prin mari greutăţi. Astfel
copiii au găsit adăpost pe la diferiţi ostaşi din ţară, în special la familiile Cornel
Rusu din Simeria şi Valer Irinca din Cărpinişul Simeriei. Poetul încerca să se
angajeze undeva, dar nicăieri nu găsea vreun loc de muncă. După multe căutări, tot
nişte ostaşi, care lucrau într-o echipă de spărgători de piatră de la cariera Caraliţa
din Comăneşti – Bacău, l-au luat în echipa lor. Munca era grea, ca de rob, iar
reumatismul poliarticular de care suferea a luat forme grave, imobilizându-l. În
curând a trebuit să părăsească acest loc de muncă. S-a îndreptat spre Simeria iar
acolo s-a angajat la un sector de clădiri C.F.R. A obţinut o locuinţă cu chirie şi
credea că se va bucura un timp de linişte. Dar nu după multă vreme securitatea îl

363
depistează şi din nou începe caruselul chemărilor şi al „vizitelor“ la Securitate.
Situaţia fraţilor ostaşi se înrăutăţeşte tot mai mult, dar prigoana nu avea aceeaşi
intensitate în toate zonele ţării. În zonele mai aspre, ostaşii erau ridicaţi de miliţie,
bătuţi crunt, apoi trimişi în judecată, amendaţi şi chiar condamnaţi.
Pe lângă prigoana propriu-zisă din partea organelor de securitate şi de miliţie,
Oastea Domnului mai era silită să suporte şicanele din rândul unora dintre preoţii
noştri ortodocşi, care n-o înţelegeau, precum şi răzbunarea unora dintre cei din
rândul cultelor neoprotestante, care, acolo unde Oastea era activă, îşi vedeau
diminuată sau redusă total recolta prozelitistă. Astfel această Mişcare trecea acum
prin încercările cele mai dificile din existenţa şi lupta ei cu adevărat eroică. Mai
târziu, gândindu-se la această perioadă a martirilor Oastei şi a marilor trădări,
Traian Dorz va scrie poezia Toţi eroii noştri:
Toţi eroii noştri şi martirii sfinţi
i-a vândut vreun Iuda pe murdari arginţi,
pe-orice suflet mare care l-am avut
s-a aflat vreun Iuda care l-a vândut.

Pe Mihai la Turda, Tudor, ca şi el,

Horia şi Iancu au pierit la fel;
căci a fost un Iuda, şarpe odios,
ce s-a dus să-i vândă, ca şi pe Hristos.

Blestemat să fie cine vinde-un sfânt,

spânzurat să moară fără de mormânt,
fugă ca de-un monstru cine-l va vedea,
focul veşnic ardă-i toată viţa rea.

Locuia acum la Simeria, împreună cu familia de ostaşi Cornel şi Maria Rusu.

Era tocmai în ziua de Crăciun a anului 1952. Traian Dorz îşi serba ziua de naştere.
Împlinea 38 de ani. Se pregătea cu cei ai casei să cânte „O, ce veste minunată!“
când, de odată, pe poarta curţii intrară patru oameni voinici, necunoscuţi. Erau
„colindătorii“ Securităţii, purtând steaua comunistă înroşită în sângele martirilor. Le
aducea „vestea“ arestării lui Traian Dorz şi a lui Cornel Rusu. Chiar în seara aceea
au fost aruncaţi în beciurile Securităţii din Deva. Vor fi amândoi condamnaţi
administrativ (adică fără sentinţă judecătorească), ca şi în cazurile anterioare.
Cornel Rusu era arestat pentru prima dată.
După ancheta de rigoare, în care s-a recurs la toate samavolniciile, pe data de 2
martie 1953 au fost transferaţi în lagărul concentraţionar de la Ghencea, Bucureşti.
De fapt, volumul „Cântările Surghiunului“ şi „Cântări Nemuritoare“, în forma lor
ultimă, aici au început. Condiţiile de viaţă oferite de călăii regimului întrec cu mult
„Infernul“ lui Dante. Erau cazaţi în barăci lungi, tixite cu oameni care păreau
„căzuţi din timp în goluri de abis“.
Printr-o fericită întâmplare, cineva a descoperit în haina lui peticită un Nou
Testament. Era o adevărată bombă incendiară şi bietul om, timorat de imaginea unei
apropiate percheziţii, nu ştia cum să scape de această „bombă“. Atunci Traian Dorz

364
l-a rugat să i-l dea lui. L-a luat, l-a desfăcut în mai multe fascicule pe care le-a
împărţit unor fraţi de încredere, să le păstreze în căptuşeala hainei îngroşată de
atâtea petice. A procedat astfel pentru ca preţioasa carte să nu cadă, întreagă şi
iremediabil pierdută, în mâinile vreunui gardian. Mulţi au memorat capitole sau chiar
evanghelii întregi ori epistole de-ale Sfinţilor Apostoli. Ce minunat era să poţi spune
că unul este Evanghelia de la Matei, altul Evanghelia de la Marcu, altul Faptele
Apostolilor, altul Epistola către Corinteni etc., etc.
Aici, în urma multor discuţii şi rugăciuni, Traian Dorz l-a convertit la credinţă
pe tânărul intelectual ateu Cristian şi l-a salvat din ghearele deznădejdii şi ale morţii.
Hotărârea de a-L urma pe Iisus pentru totdeauna i-a schimbat complet cursul vieţii
şi felul de a vedea suferinţa.
La începutul lunii iulie 1953 va fi transferat la colonia de muncă de la Popeşti-
Leordeni, într-o brigadă de „cardiaci“, la munci mai uşoare. Recoltau legume şi
zarzavaturi. Oricât de strictă era paza gardienilor, totuşi deţinuţii mai puteau mânca
pe furiş câte o roşie, un ardei sau un castravete. Aici s-a mai refăcut. Fiind în
mijlocul naturii, putea să se mai gândească şi la altceva decât la imaginea barăcilor
şi la prezenţa gardienilor. A stat aici, în acest paradis vegetal, până în 2 noiembrie,
când a fost transferat la Penitenciarul Caransebeş.
În 2 iulie 1954 va fi eliberat, dar condiţionat. Va fi repartizat cu domiciliul
obligatoriu în Bărăgan, la marea fermă agricolă Ciulniţa. Aici, prăşind două
săptămâni la un hectar de morcovi, avea răgazul să se gândească şi să mai scrie. Nu
era supravegheat de nimeni în mod expres, aşa că trăia şi sentimentul unei libertăţi
care, din interiorul sufletului, se proiecta şi în afară. După terminarea praşilei la
acest hectar, s-a mutat pe şantierul de construcţii al Gostatului Ciulniţa. Era ceva
mai greu, dar se şi câştiga un pic mai bine, iar o parte din aceşti bani erau trimişi la
Livada Beiuşului, pentru nevoile familiei. În primăvara lui 1956, boala de inimă
agravându-i-se, intră ca paznic la nişte culturi de grâu, porumb, bumbac şi trifoi. Au
fost trei luni, poate, cele mai frumoase şi mai rodnice din viaţa sa chinuită şi
zbuciumată. Sus, pe o jireadă uriaşa de paie, în mijlocul acestui rai nevisat, mai
aproape de cer decât de pământ, a scris, ceasuri şi zile întregi, multe din cântările
sale nemuritoare. Vegheat de soare şi de ciocârlii, îi părea că pământul cu toate
suferinţele e undeva departe, devenind doar o amintire.
În acest timp, foarte mulţi fraţi din întreaga ţară, l-au cercetat. Printre aceştia,
cel mai frecvent vizitator era publicistul, poetul şi viitorul „locatar“ al puşcăriilor
comuniste, Sergiu Grossu. Era un ostaş înflăcărat, un intelectual fervent, care,
împreună cu Traian Dorz, făcea multe planuri de viitor în ce priveşte munca de
organizare a activităţii misionare a Oastei Domnului. Dar peste aceste planuri, a
trecut planul lui Dumnezeu. El ştie cel mai bine când trebuie să împlinească o cerere
sau nu. Până să ajungă realizarea acestor visuri, Dumnezeu trebuia mai întâi să-i
treacă prin alte încercări şi să-i desăvârşească, pentru a-I împlini întocmai voia Lui.
Trebuia mai întâi adusă jertfa cea mare de curăţire şi de creştere a maturităţii
spirituale a Lucrării Oastei.
Ministerul de Interne şi Secţia Ideologică a Partidului Comunist, constatând că
nici pedepsele administrative, nici amenzile, nici bătăile ori şicanele de tot felul nu i-
au putut schimba pe ostaşi după chipul lui „homo sovieticus“, s-au gândit la o

365
soluţie radicală: aruncarea în închisori a tuturor ostaşilor care puteau polariza în
jurul lor vreun grup de cetăţeni.
Pentru că niciodată nimeni nu s-a dat drept conducătorul Oastei, căci această
asociaţie nu avea persoană juridică, deci nici o formă de organizare oficială, ca să
aibă pe cine trage la răspundere, i s-a întins lui Traian Dorz o cursă abil construită,
pentru a putea şti o dată cine sunt oamenii pe care autorităţile pot să-i cheme la
ordine şi să-i sancţioneze. Astfel li s-a cerut, lui şi colaboratorilor recunoscuţi, să
înainteze un memoriu pentru legalizarea Oastei Domnului în cadrul Bisericii
Ortodoxe, precum şi să întocmească o anexă cu fraţii de răspundere care ar putea
deveni îndrumători din partea Oastei Domnului pe lângă eparhiile din care făceau
parte. Aceştia ar fi şi nişte oameni de legătură între Oaste şi autoritatea bisericească.
Încă din 1956 la marea adunare de la Vulcana Pandele – Dâmboviţa, organele
abilitate ale Ministerului de Interne i-au sfătuit pe Traian Dorz şi pe Sergiu Grossu
să solicite printr-un memoriu acest lucru. Întocmindu-se memoriul, care a fost iscălit
de către membri de răspundere din Oaste, şi lista cu „îndrumătorii“ propuşi pentru
eparhiile respective, Securitatea avea toate elementele necesare pentru înscenarea
unui proces de anvergură în care „şef de lot“ urma să fie Traian Dorz. În anii 1957
şi 1958 acesta şi încă vreo câţiva buni colaboratori au fost purtaţi când la
Departamentul Cultelor, când la Patriarhie, când la Ministerul de Interne, culminând
cu întrevederea pe care Traian Dorz o are personal cu ministrul de interne,
Alexandru Drăghici.
În martie 1959 Traian Dorz este arestat şi dus la Securitatea din Cluj pentru
anchetă, apoi urmează alţi fraţi ostaşi din diferite zone, până când se ajunge la un lot
de douăzeci şi patru de arestaţi. Pe data de 18 noiembrie 1959 avea loc la Tribunalul
Militar din Cluj procesul înscenat ostaşilor. Pentru ca să poată fi condamnaţi a
trebuit neapărat ca în anchete să se scoată în evidenţă faptul că Oastea Domnului
luptă împotriva colectivizării, că ar cocheta cu legionarii, că au o concepţie mistică,
retrogradă, că sunt împotriva ştiinţei şi a culturii etc., etc. Dar în fond nici una din
aceste acuzaţii n-a putut fi dovedit cu probe reale.*
Pedeapsa cea mai mare i-a fost acordată poetului Traian Dorz: şaisprezece ani
de muncă silnică, zece ani de interdicţie a drepturilor civice şi confiscarea întregii
averi personale. Acesta, cu multă demnitate şi spirit de răspundere, a vrut să ia totul
asupra lui şi să-i scoată pe ceilalţi, dacă nu nevinovaţi (lucrul acesta fiind
imposibil!), măcar cu o pedeapsă cât mai mică. Unii fraţi nici n-au fost lăsaţi de
către completul de judecată să-şi expună punctul de vedere. În schimb, procurorul
acuzării avea voie să bage pe coşul justiţiei tot felul de neadevăruri şi acuzaţii la
*
Iată un fragment din rechizitoriul procurorului în procesul din 18 nov. 1959 al Tribunalului
Militar Cluj, intentat conducătorilor Oastei Domnului: „Înainte de 23 august 1944, gruparea
„Oastea Domnului“ devine un sprijin puternic al ideologiei legionare, iar ziarele şi revistele
editate, ca: «Isus Biruitorul», «Oastea Domnului» şi altele, anexate la dosar corp delict,
conduse de către Dorz Traian, publică articole şi comentarii prin care au elogiat bestialităţile
săvârşite de elementele legionare şi de fasciştii germani pe frontul antisovietic, calomniind în
acelaşi timp orânduirea socialistă sovietică.
După 23 august 1944, gruparea „Oastea Domnului“, condusă de inculpaţii Dorz Traian şi
alţii, s-a pus în slujba puterilor imperialiste, luptând împotriva transformărilor revoluţionare din
ţara noastră“. Etc., etc.

366
adresa fraţilor şi a Lucrării Oastei Domnului. Orice pledoarie în apărarea acuzaţilor
avea valoarea unei simple formalităţi, deoarece pedepsele erau stabilite dinainte la
Securitate şi la Partid. Completul de judecată şi acuzarea se sileau să apropie, cât de
cât, declaraţiile inculpaţilor, spre a se înscrie, faptic, în cuantumul de pedeapsă
anticipat. Pedepsele erau mari, iar recursul înaintat de către avocaţii noştri a fost
respins.
În 1964, expirând tratatul de pace cu Uniunea Sovietică, precum şi anii pe care
mai-marii şi preaputernicii de la Ialta ni i-au acordat pentru „denazificare“, s-au
întrunit condiţiile pentru a se da Decretul Lege nr. 411/1964, prin care majoritatea
deţinuţilor politici au fost graţiaţi şi eliberaţi înainte de termen.
Anii de închisoare au fost o adevărată şcoală. Aici, în suferinţă şi durere, s-au
descoperit frumuseţile sau urâţeniile multor inimi. După proces, ostaşii au fost
depuşi la Penitenciarul Gherla. Traian Dorz a fost repartizat în celula nr. 64. Viaţa
în celulă se desfăşura după regulamente aspre. Totul e făcut acolo ca să îţi dai
seama că singurul drept pe care îl are cineva e acela să ştie... că n-are nici un drept.
În unele celule se aflau numai credincioşi, dar repartiţia deţinuţilor era în aşa fel
făcută, încât, în cazul celor religioşi, să nu fie toţi de aceeaşi confesiune. Erau
împreună ortodocşi, adventişti, un preot reformat şi un altul, de o altă încredinţare
religioasă. Traian Dorz va rămâne dezamăgit când, la prima discuţie pe teme
religioase, preotul reformat, citând un text, l-a ciuntit pentru a scoate în evidenţă
doctrina despre har a confesiunii pe care o slujea. Mâhnirea i-a crescut şi mai mult
când trei dintre ostaşii care erau cu el îl susţineau pe pastorul reformat, deşi ştiau că
nu acesta era adevărul. Multe micimi, răutăţi şi viclenii ale sufletului omenesc care,
în condiţii normale de libertate, datorită bunului simţ şi educaţiei, sunt trecute cu
vederea, în climatul celulei se acutizează, producând iritare şi uneori certuri. Nu
zidurile închisorii sunt grele şi de nesuferit, ci oamenii cu care stai şi nu te poţi
înţelege sunt adevărata închisoare. Dar, între credincioşii născuţi din nou sau
pretinşi că au această naştere, n-ar trebui să fie aşa. Se cânta, se făceau meditaţii
duhovniceşti în fiecare zi şi rugăciuni. Dar în toate acestea lipsea bucuria părtăşiei,
acea stare de sentiment ce te face să te simţi frate şi prieten cu cineva.
În primăvara lui 1960 deţinuţii politici au început să fie scoşi şi duşi la munci
în Insula Mare a Brăilei sau în Delta Dunării. Traian Dorz va fi dus şi el în colonia
de muncă Grind, la Periprava, în Delta Dunării, aproape de Tulcea şi de ţărmul
Basarabiei. Comisia medicală l-a clasat apoi printre inapţi. Pentru această categorie
se îndeplineau în colonie diferite munci prin curte, la curăţirea alimentelor de la
bucătărie, la greblarea zonei, la măturat ori la cărat apă. Hrana era foarte slabă,
căci morala comunistă a răstălmăcit versetul paulinic: „Cine nu vrea să muncească,
nici să nu mănânce“, reducându-l la: „Cine nu munceşte, nici să nu mănânce“. E cu
totul altceva! Se răbda de foame ca şi în Gherla.
Era timp aici şi pentru discuţii. Din acestea Traian Dorz şi-a dat seama că
duhul rătăcirii era ascuns demult în inima unora şi că acum, în aceste împrejurări, s-
a dat pe faţă. O luptă acerbă va duce acest suflet credincios împotriva tuturor
dezbinătorilor şi a răstălmăcitorilor adevărurilor credinţei noastre bune şi străbune.
În jurul lui s-au grupat toţi aceia care i-au rămas credincioşi Părintelui Iosif Trifa.
Tehnica redactării versurilor, munca artistului se făcea în condiţii cu totul

367
neobişnuite. Iată cum relatează însuşi poetul felul în care a creat în închisoare
poeziile sale nemuritoare: „La început, neavând nici un fel de mijloc de scris,
compuneam poeziile, strofă cu strofă şi le reţineam în memorie. Lucram o strofă şi o
învăţam pe dinafară. Lucram a doua strofă şi le repetam, apoi a treia şi până la
capăt, repetând-o toată până ce mi se fixa pe totdeauna în memorie.
Apoi începeam a doua poezie tot aşa şi le repetam pe amândouă. După aceea
făceam a treia – şi le repetam pe toate trei, spre a nu le uita pe nici una. Apoi a
patra, a cincea, a şasea şi tot aşa, repetându-le pe toate zilnic de la început.
Când am ajuns la o sută şi peste, am mai păstrat numai titlurile şi numărul lor.
Poezia 59: «Suind din nou». Poezia 87: «O, adevăr». Poezia 115: «La anii
răstignirii». Şi aşa mai departe“.10
Sau: „Umblând prin curte, am aflat o bucăţică de geam spart. Am luat-o
înăuntru, am uns-o cu scuipat, apoi am frecat-o cu săpun, întinzând peste tot această
pastă umedă. Apoi, cu o cârpă, am frecat peretele, presărând peste ea câte puţin praf
mărunt de var. Aşa s-a acoperit sticla cu un praf alb pe care apoi am început să
scriu cu un beţişor de chibrit versuri şi strofe de poezii, spre a le reţine mai uşor. Şi
alţii mai făceau la fel...“ 11
Cornel Rusu, prietenul său devotat, având darul de a compune muzică, le dădea
melodii corespunzătoare cu mesajul şi tonalitatea lirică a fiecărei poezii. Multe
suflete îşi aflau mângâiere în aceste poezii şi cântări. Unii le învăţau pe de rost, ca
să le aibă în cămara inimii lor şi să se poată bucura oricând în Domnul.
În duminici şi sărbători, se săvârşea, pe ascuns, slujba Sf. Liturghii. Deţinuţii
dădeau răspunsurile. Poate acolo au învăţat mulţi să preţuiască toate comorile ce ni
se dezvăluie în Iisus Hristos cel Euharistic. Preotul rostea ecteniile plângând, iar
„corul“ răspundea tot plângând. Fiecare cuvânt dezvăluia înţelesuri şi adâncimi pe
care niciodată nu le-ai fi bănuit. Mii de deţinuţi deznădăjduiţi s-au mângâiat şi
întărit, rezistând datorită cântărilor şi slujbelor religioase de după gratii sau din
barăcile aflate între gardurile de sârmă ghimpată ale lagărele de muncă forţată. La
organizarea acestor manifestări, în acele condiţii de teroare, îşi riscau iluzoria
libertate (cea din curtea unei colonii de muncă) părinţii noştri preoţi, dirijorul,
coriştii şi, în acelaşi timp, participanţii. În aceste locuri şi împrejurări de excepţie s-a
redescoperit Biserica cea vie, zidită din sufletele chinuite şi dornice de libertate şi de
Hristos. Acolo, în perimetrul cu ghimpi şi cu santinele la cele patru colţuri, s-au
format acele conştiinţe, acei rugători din „mănăstirile suferinţei“. Aşa s-a plămădit
aluatul binecuvântat care va dospi frământătura acestui popor răstignit pe crucea
istoriei pentru a se naşte din nou prin pocăinţă – aceasta devenind cu adevărat
alternativa pentru o Românie a viitorului.
În contrast cu aceste momente luminoase erau cele umbrite de duhul
dezbinărilor şi al certurilor de tot felul. Nici gardienii, nici educatorii politici nu
puteau să tulbure liniştea şi pacea sufletelor celor închişi în aceste insule ale durerii.
Cei ce produceau tulburarea, semănând întristare şi mâhnire, erau aceia care au
căzut pradă duhurilor străine de Biserica lui Hristos. Şi aici, ca şi în alte locuri şi

10
Ibid pag. 311
11
Ibid. pag. 312.

368
situaţii, Traian Dorz a dus o luptă înverşunată pentru păstrarea învăţăturilor de
credinţă moştenite de la înaintaşi. Nu foamea, nici prigoana celor fără Dumnezeu,
nici mizeriile făcute de personalul închisorilor nu reuşeau să facă victime printre
deţinuţi, ci, dimpotrivă, tocmai aceia dintre tovarăşii de suferinţă care simţeau o
bucurie malefică să strâmbe căile Domnului şi să-i vadă şi pe alţii alături de ei.
Multe prietenii pe care suferinţa nu le-a putut distruge, ci le-a întărit, s-au pierdut
tocmai din cauza duhurilor străine de adevărul lui Hristos. În aceste încrucişări de
spade, în care Traian Dorz niciodată n-a pierdut echilibrul şi buna cuviinţă, se
derulau zilele şi lunile, nădăjduind, ca şi alţi deţinuţi, să vină aşteptatul ceas al
eliberării. Erau presimţiri pe care unii le şi vedeau împlinite.
În 1962, spre toamnă, inapţii au fost duşi din nou la Penitenciarul Gherla. Unii
au şi tras concluzia că se face aceasta în vederea eliberării. Evoluţia evenimentele
politice petrecute dincolo de zidurile închisorilor şi de gardurile de sârmă ghimpată
ale lagărelor de muncă oferea motive pentru a trage asemenea concluzii. Acest
moment aşteptat de ani de zile de purtătorii zeghelor zdrenţuite s-a petrecut însă de-
abia peste doi ani, în 1964.
Era primăvara acelui an când, într-o bună zi, au fost duşi toţi deţinuţii în clubul
penitenciarului. Când comandantul a adus vestea decretului de graţiere, parcă un
fulger a despicat tavanul clubului, iar bucuria şi entuziasmul au ţâşnit spre
înălţimile cereşti ca o rugăciune de mulţumire către Dumnezeu. În sfârşit, El a adus
celor robiţi libertatea. În ziua de 22 iunie 1964, Traian Dorz şi-a auzit şi el numele
strigat pe lista lotului ce urma să părăsească închisoarea. Ieşea din robia faraonului
roşu nu cu vase de aur şi de argint, ci cu fagurii inimii sale plini de aurul poeziilor şi
al cântărilor nemuritoare. În mintea şi-n inima lui se nasc deja proiecte de viitor.
Ieşea acum limpezit şi edificat în toate privinţele. Îndoielile s-au înecat în marea
roşie a suferinţelor. Orizontul credinţei îi era limpede şi soarele adevărului răzbătea
fără să întâlnească vreun nor. Lucrul Domnului va trebui organizat mai bine,
lucrătorii, lămuriţi şi îndrumaţi mai temeinic în însuşirea şi trăirea adevărurilor noastre
de credinţă. Va trebui să se facă delimitările mai clare, spre a nu se mai cădea în ispita
compromisurilor. Dragostea va trebui să conlucreze cu adevărul. De dragul obţinerii
unei anumite unităţi, în numele unei iubiri nechibzuite nu trebuie să fie sacrificat
adevărul, care nu poate fi decât întreg, fără cusătură, ca şi cămaşa lui Hristos.
Întâi face un popas la Cluj, pentru a-l întâlni pe fiul său Viorel. Bucuria
întâlnirii era tulburată însă de situaţia gravă a dezbinărilor din Cluj şi din nordul
Ardealului. La cererea fraţilor ostaşi, a şi avut loc un sfat frăţesc. Dar acesta n-a
vindecat rănile, ci doar le-a arătat cât de adânci şi de pline de puroi erau. De acum
va începe o altă etapă în viaţa poetului şi luptătorului Traian Dorz. Dintr-o
închisoare mai strâmtă a intrat, prin decretul de graţiere, într-o închisoare mai largă.
Pentru oamenii credincioşi, adevărata Biserică liberă rămânea tot numai inima lor.
Cu discreţie, căci era deja pus în urmărire, acordându-i-se, pentru meritele sale, o
„gardă personală“ de securişti cât mai râvnitori în a-i supraveghea orice pas, va lua
legătură cu cei rămaşi statornici, pentru a continua lupta Oastei în aceste condiţii.
Dar, printre primele lucruri pe care le va întreprinde, va fi acela de-a stoarce mierea
din fagurii pe care i-a adus grei de rod din anii îndelungatei robii. Ore în şir, retras
într-o cămăruţă numai de el şi de cei dragi ştiută, aşternea pe hârtie toate aceste

369
comori ale inimii şi gândului. Nu le-a strâns în belşugul şi confortul vreuneia din
casele de odihnă ale Uniunii Scriitorilor de la „Pelişor“ sau de pe Litoralul însorit şi
răsfăţat de valuri, ci din scoica inimii rănite i-au înflorit perlele versului.
Însă receptarea operei sale se va face foarte greu. Au încercat să-i vină în ajutor
poetul Ioan Alexandru, reputatul istoric prof. dr. I. Dimitrie Snagov, ilistrul profesor
şi om de cultură Mircea Maliţa, P. S. Sa Episcopul Vasile Coman al Oradiei, dar
toate aceste lăudabile încercări n-au dat nici un rezultat, într-o vreme în care
destinele culturii româneşti se decideau la Comitetul de Partid şi la Securitate. El,
bihoreanul simplu, neşcolit, frate bun cu cei ce-au tălmăcit pe limba sufletului
nostru Mioriţa şi Meşterul Manole, nu-i nici cunoscut, nici recunoscut de vreun for
al mărimilor acestui veac. El rămânea ceea ce a fost de când era: un membru al
Uniunii fără margini a tuturor acelora care-L iubesc pe Hristos – Adevărul şi
Frumosul. El era încă „cenuşăreasa“ literaturii cu Hristos, nebăgată în seamă şi
dispreţuită de cei care, dând din coate şi ştiind să scrie ditirambi pentru
preaputernicii zilei, s-au cocoţat pe pernele câtorva volumaşe al căror destin este
doar coşul istoriei şi focul purificator. Nu absolutizăm această afirmaţie, căci au
existat şi destule valori care vor înfrunta timpul, rămânând o mărturie pentru felul în
care adevărul poate să biruie în condiţiile cele mai neprielnice.
Cândva, într-un trecut nu prea îndepărtat, a nu ştiu câta „secţie“ dintr-un
nechemat şi obtuz „Comitet Central“ al unui partid care avea pretenţia să ia locul lui
Dumnezeu în lume, a hotărât, într-o şedinţă de pomină, „axată pe problemele muncii
scriitoriceşti şi ale creaţiei literare“, că numitul Traian Dorz, fiind un mistic
retrograd, n-are dreptul să scrie, ba, mai mult, n-are nici talent!... E ca şi cum
cineva ar porunci soarelui să nu mai lumineze şi izvorului cristalin să nu mai curgă,
sau vulcanului – care are ceva de spus – să nu mai erupă, pentru simplul fapt că,
neintrând în patul procustian al minţii şi inimii lui, nu le-ar recunoaşte existenţa.
Astfel, nici mai mult, nici mai puţin decât în total peste şaptesprezece ani încheiaţi şi
alţi ani grei de presupusă eliberare, aceşti oameni nesăbuiţi s-au jucat de-a
„privighetoarea şi colivia“ cu poetul Traian Dorz. Dar cântăreţul încătuşat n-a putut
fi oprit; el a devenit, aşa cum spunea cineva, „o harfă spânzurată de-o streaşină de
închisoare“ – vorbind întregii lumi despre credinţa în Hristos şi despre suferinţele
creştinismului românesc.
În pauzele de „libertate“, cu domiciliul obligatoriu, la Livada Beiuşului, trudea
din zori şi până-n noapte la muncile câmpului. Seara, întors acasă istovit, „cu mâini
bătătorite de sapă şi de ger“, după o cină frugală, se aşeza în pat, unde,
acoperindu-se complet cu pătura, la lumina lanternei, îşi scria poeziile şi meditaţiile
sale creştine. Miliţianul sau paznicii de noapte, dacă zăreau cumva vreo luminiţă
înăuntru, băteau la geam, aducându-i aminte că „n-are voie să scrie!“ Să doarmă,
să fie bun de muncă a doua zi pe ogoarele „înfrăţite şi înfloritoare“ ale colectivei...
Se mai petreceau oare, undeva pe mapamond asemenea fapte incredibile
precum în România „umanismului socialist“, care garanta libertatea de conştiinţă şi
de expresie a fiecărui cetăţean?
Astfel şi-a petrecut multe nopţi plângând, rugându-se şi scriind, acest trandafir
al Golgotei, pe care călăii veacului, zdrobindu-l, n-au ştiut că-i vor spori şi răspândi
şi mai mult mireasma gândului şi a simţirii sale.

370
 În aceste condiţii grele de neînchipuit, cu multe sacrificii, lipsuri şi riscuri de tot
felul, au fost create cele aproximativ o sută de titluri de lucrări – versuri şi proză –
în care se cuprind peste paisprezece mii de poezii.12 Multe dintre acestea, primind
melodie, au devenit cântări nemuritoare în care credincioşii din ţara noastră şi chiar
de dincolo fruntariile ei au găsit mângâiere şi putere, întărindu-se în lupta lor pentru
trăirea şi apărarea credinţei în Hristos. Unele volume din această vastă operă
cuprind eseistică, meditaţii creştine, altele sunt nişte avântate pledoarii pentru
păstrarea credinţei celei date o dată pentru totdeauna sfinţilor şi Bisericii adevărate,
iar altele, povestiri pentru copii... „de toate vârstele“.
Toate acestea aşteptau lumina tiparului, dar era un vis la care cine ar fi putut
îndrăzni să cuteze într-o vreme în care o banală maşină de scris constituia un grav
delict penal? În această epocă esopică a înflorit, precum în Evul Mediu (dar acum
din alte motivaţii), epoca copiştilor, fie cu mâna, fie cu maşina de scris clandestină,
în încăperi conspirative sau în subsoluri insalubre.
De aceea, se cuvine să aducem o floare a recunoştinţei pentru toţi aceia care şi-
au pus în cumpănă libertatea pentru ca aceste comori să ajungă la îndemâna
semenilor, spre a-şi face lucrarea lor duhovnicească în viaţa acestora. Tot atât de
ilegală era şi răspândirea prin benzi magnetice a acestei literaturi. Nu au fost puţine
cazurile când „băieţii cu ochi albaştri“, descoperind aceste materiale la diferiţi
credincioşi, le confiscau în mod abuziv, aplicându-le celor care le deţineau „ilegal“
amenzi grele, mergându-se uneori până la desfacerea contractului de muncă.
Totuşi, măcar o parte din opera poetică a lui Traian Dorz a văzut lumina
tiparului în străinătate, prin bunăvoinţa şi dragostea mai mult sau mai puţin
dezinteresate ale unor credincioşi neoprotestanţi. Masivul volum de poezii „Cântări
Nemuritoare“, „Osana-osana“ – poezii pentru copii şi „Biblia versificată“ („pentru
ochişorii micuţi“) sunt tipărite antum. Ediţia a II-a din „Cântări Nemuritoare“ a fost
tipărită postum de către americanul Brian C. Morgan din California. Menţionăm că
acceptul pentru tipărirea acestor lucrări în străinătate a fost dat de către autor numai
după repetatele încercări de publicare eşuate în România.
Tipărite în Occident şi în America, sponsorii şi-au permis să elimine din
cuprinsul lor poeziile închinate Maicii Domnului. Mai mult, în unele poezii ca, de
pildă, în „Peste-a cerului fereastră“, „Maica Domnului cea bună“ devine „Mâna
Domnului cea bună“, iar în „Ispitele“, în versul „săriri din Casa Sfântă“ se ajunge
la „săriri din oaza sfântă“. Şi exemplele se pot înmulţi. Traian Dorz era mâhnit de
aceste abuzive intervenţii care, în mod tacit, voiau, alături de alte procedee, să facă
din Oastea Domnului altceva decât ceea ce este ea în realitate. Totuşi el era bucuros
că, pentru prima dată în orânduirea atee, măcar ceva din tezaurul Oastei a văzut
lumina tiparului, ajungând, chiar pe furiş şi cu riscuri, pe mesele fraţilor. Căci în tot
ceea ce a scris, a gândit şi a simţit acest om deosebit a avut în vedere numai slava
lui Dumnezeu şi dragostea pentru El, lupta pentru mântuirea aproapelui şi apărarea
îndârjită a adevărurilor de credinţă pe care le-a primit de la înaintaşi.
Dar tocmai pătrunderea în ţară pe căi clandestine a acestor tipărituri şi
încercarea de răspândire a lor în rândurile credincioşilor au deranjat şi întărâtat
12
Vezi Anexa 2, pg. 375

371
autorităţile din România. Deşi ne aflam într-o perioadă în care avea loc o mai mare
deschidere spre Occident prin relaţii economice şi culturale, totuşi, în ciuda tuturor
aşteptărilor, în anul 1982, Traian Dorz a fost iarăşi arestat şi condamnat, de data
aceasta la doi ani de închisoare, pentru „delictul“ de tipărire şi răspândire de
literatură interzisă. Trebuia ca jertfa să fie împinsă până la desăvârşire...
Acum a intervenit însă opinia publică internaţională. În ziarul Catacombes,
ziarul Bisericii tăcerii, cu apariţie lunară la Paris, intelectualii şi luptătorii creştini,
membri activi ai Oastei Domnului, Sergiu şi Coleta Grossu, au luat atitudine
promptă împotriva acestui abuz, dezvăluind lumii întregi adevărul despre
persecuţiile creştinilor din România şi, în general, din ţările comuniste aflate după
„cortina de fier“.13 Astfel, cazul Traian Dorz, fiind puternic mediatizat, autorităţile
româneşti, care luptau pentru o imagine mai favorabilă în Occident, s-au văzut silite
ca, după câteva luni de detenţie, să-l pună pe marele întemniţat în libertate.
Ajuns din nou în mijlocul fraţilor săi, acest erou al credinţei îşi va continua
lupta cu şi mai multă dârzenie pentru apărarea Adevărului şi pentru recunoaşterea
Lucrării Oastei Domnului, în adevărata ei lumină, de către păstorii şi ierarhii
Bisericii noastre.

Spre sfârşitul vieţii s-a înconjurat de tineri. Se simţea atât de bine şi de fericit în
mijlocul lor! Curcubeul bătrân sorbea din apele proaspete ale tinereţii, regăsindu-se pe
sine cel de odinioară pus cu întreaga-i fiinţă în slujba lui Dumnezeu. Simţea nevoia,
asupra căreia altă dată nu s-a oprit, de a depista noi talente, de a forma noi conştiinţe.
Aşa au apărut acele „Sărbători literare“ în care poezia şi cântarea îşi dădeau mâna,
înfrăţindu-se într-o horă a adevărului şi frumosului creştin. Întrebat de cineva dacă
mai face poezii, poetul, aflat în amurgu-i luminos, i-a răspuns: „Nu, acum fac
poeţi!“... Astfel au fost scoase la iveală câteva talente dintre care unele justifică şi
astăzi investiţia făcută în ele. La una din aceste întâlniri, le-a spus tinerilor: „Poezia şi
cântarea sunt cele două arte nemuritoare. Astea vor dura în veac. Spune Sfântul
Cuvânt al lui Dumnezeu: Credinţa va avea sfârşit; şi nădejdea va avea un sfârşit;
dragostea însă, care este în poezie şi în cântare, este nemuritoare“.
De fapt acesta este crezul său poetic, dragostea fiind dominanta vieţii sale şi a
întregii sale creaţii poetice. Tema majoră a operei dorziene o constituie Golgota –
izvorul neţărmuritei şi veşnicei iubiri – şi biruinţa învierii lui Iisus cel Răstignit.
Pentru unii, poetul ar putea părea o liră monocordă: Iisus, Iisus, Iisus! Dar pe această
liră, cântarea poetului ne face să simţim adâncimile inefabile ale credinţei. Aceasta
pentru că în Iisus, aşa cum ne spune Apostolul Neamurilor, „sunt ascunse toate
vistieriile înţelepciunii şi ale cunoştinţei“ (Col. 2, 2-3) şi, de aici, îndemnul aceluiaşi
Apostol: „Iar peste toate acestea îmbrăcaţi-vă întru dragoste, care este legătura
desăvârşirii“ (Col. 3, 14). De aceea, într-una din poeziile sale, va şi spune: „Iisuse,
culme minunată / de unde văd pe Dumnezeu...“ (Cântări Nemuritoare, pg. 203)
Iar dacă Dumnezeu este iubire, atunci înţelegem de ce acest poet este un
cântăreţ al Iubirii. Din acest ocean fără margini izvorăsc toate apele creaţiei sale

13
A se vedea: Sergiu Grossu, Calvarul României creştine, Ed. „Convorbiri literare“ – ABC
dava, Iaşi, 1992.

372
lirice. Realităţile vieţii şi ale istoriei devin tot atâtea râuri care, transfigurate şi
primind aura veşniciei, se întorc tot în el, găsindu-şi împlinirea şi desăvârşirea. În
volumul Locurile noastre Sfinte – o îmbinare fericită şi originală între poezie şi
proză – locurile, evenimentele şi personalităţile istoriei noastre nu sunt privite doar
sub aspectul lor real. Poetul scoate în evidenţă planul spiritual al acestora, făcându-
ne să vedem partea lor nevăzută cu ochiul omenesc, dar devenind palpabilă prin
ochiul credinţei. Astfel toate aceste realităţi primesc o dimensiune hieratică,
devenind nişte uriaşe fresce în catedrala istoriei noastre. Meşterul Manole, Ana,
Avram Iancu, Tudor, Horia, Alba Iulia, Târgu-Jiu Curtea de Argeş, bisericile şi
troiţele maramureşene, – toate acestea devin sau personaje sau locuri emblematice
ale spaţiului nostru mioritic, ducându-ne în final spre patria de dincolo de zare –
Împărăţia lui Dumnezeu. Astfel această carte-album se transformă într-un manual de
educaţie a tuturor generaţiilor, autorul devenind un pedagog naţional.
La fel de original în valenţele lui spiritual-morale este şi volumul Minune şi
taină dedicat Maicii Domnului. Preacurata, Născătoarea de Dumnezeu, în viziunea
poetului, este în acelaşi timp şi modelul de mamă pentru toate femeile din lume.
Aceasta deoarece până la plinirea vremilor, îngerul le va binevesti mereu, ca să
poată fi împlinitoarele minunii celei din a şasea zi. O femeie cu pruncul în braţe este
şi ea o icoană vie, o mărturie că s-a supus voinţei divine. Maica Domnului,
înfăţişată de poetul transilvănean, trăieşte sub cerul românesc, în ţara aceasta din
care a făcut o grădină a ei. De aceea şi gesturile ei şi grija pentru Pruncul Sfânt ne
aduc în faţă imaginea mamei, după cea mai bună şi sfântă tradiţie a acestor
meleaguri. În acest înţeles spiritual poetul a „românizat“ întreaga imagine, în cel mai
nobil înţeles al cuvântului. În Prefeţele cu care se deschid aceste volume, părintele
profesor Dumitru Stăniloae a intuit admirabil aceste dimensiuni ale creaţiilor la care
ne-am referit.
Acum timpul lui Traian Dorz se împărţea între munca scrisului şi a strădaniilor
de a creşte un tineret viguros, bine clădit pe temelia învăţăturilor sănătoase primite
de la înaintaşi. Se străduia din răsputeri să lupte împotriva tendinţelor centrifuge
care au pus stăpânire şi pe unii dintre tinerii intelectuali ostaşi în care-şi pusese mari
nădejdi. Dar, de data aceasta, aceşti noi „ofiţeri“ nu mai erau puşi în solda
formalismului de dreapta care, pe vremea Părintelui Iosif Trifa, a făcut ravagii, ci în
slujba neoprotestantismului, adică a formalismului de stânga, tot atât de ucigaş
pentru unitatea şi duhul Lucrării Oastei.
Traian Dorz, dându-şi seama de pericolul ce ameninţa Lucrarea, a luptat
hotărât şi oportun împotriva acestor tendinţe ce căutau să se infiltreze viclean, de pe
alte poziţii, din altă direcţie şi sub alte forme. Această luptă cu noile duhuri
vrăjmaşe i-a consumat timp şi energie care ar fi putut fi folosite pentru crearea altor
opere literare de mare valoare, cu atât mai mult cu cât posibilităţile creatoare ale
acestui condei dăruit de Duhul Sfânt, în mod cu totul excepţional, au ajuns la
apogeu nu la mijlocul vieţii, ci spre sfârşitul acesteia.
În acelaşi timp, eforturile angajate în lupta împotriva tendinţelor străine din
Oaste i-au agravat şi mai mult starea sănătăţii şi aşa atât de zdruncinată din pricina
foştilor ani de închisoare. Un om cu robusteţea lui fizică şi spirituală ar fi putut trăi
mult mai mult în condiţii normale de viaţă. Dar ceea ce l-a întristat şi l-a făcut să

373
sufere şi mai mult, doborându-l în cele din urmă, a fost faptul că, la un moment dat,
şi-a dat seama, cu durere, că unii dintre cei în care a investit un mare capital de
încredere şi iubire n-au fost ceea ce ar fi trebuit să fie...
În noaptea spre dimineaţa zilei de 20 iunie 1989, Traian Dorz se întâlnea cu
Luceafărul Dimineţii. Sufletul lui îşi anunţa răsăritul pe firmamentul altei lumi,
acolo unde îl aşteptau braţele deschise ale Mirelui său ceresc de a Cărui întâlnire i-a
ars în dor nestins întreaga viaţă. El i-a luat de pe umeri crucea şi i-a aşezat pe frunte
strălucitoarea cunună a biruitorilor. Iar corul îngerilor şi al celor răscumpăraţi l-au
primit în acordurile cântărilor sale nemuritoare, care au învins spaţiul şi timpul,
ajungând Acolo înainte de sosirea lui.
Privighetoarea a părăsit cuibul ei de lut, spre a se aşeza pe una din ramurile
pomului vieţii veşnice...

Vasta operă moştenită de la Traian Dorz a fost împiedicată de condiţii vitrege

să apară în areopagul literaturii româneşti. Vremile asprelor prigoane au trecut, iar
astăzi unele din creaţiile acestui „mare anonim“ au început să vadă lumina tiparului.
Dar credeţi oare că azi, în anii libertăţii transformate în libertinaj, opera dorziană
are o soartă mai bună? Din nefericire, adevărata ei recunoaştere întârzie şi acum.
Vechiul complex emotiv-negativ, creat de orânduirea şi ideologia comunistă, stăruie
şi astăzi în conştiinţa unora. Oastea Domnului e considerată în continuare o „sectă“,
iar Traian Dorz, o voce a acesteia... Dacă totuşi, pe ici, pe colo, se mai publică vreo
poezie a sa, aceasta ori apare fără indicarea autorului, ori e pusă pe seama altcuiva.
E adevărat, merită toată lauda comisia pentru întocmirea manualelor de religie,
care a avut curajul, cunoscând adevărata realitate a lucrurilor, să publice în
manualele pentru clasele I-IV, câteva poezii sau povestiri pentru copii, din literatura
atât de bogată a acestui mare şi nedreptăţit scriitor.
Avem însă ferma convingere că, după publicarea integrală a operei sale, va
începe şi receptarea ei de către cei în drept şi de către marele public. Din acest unghi
de vedere, îndrăznim să afirmăm fără exagerare că, pentru literatura religioasă şi
pentru cei care cred şi vor mai crede în Dumnezeu, secolul următor ar putea fi
secolul lui Traian Dorz.

Gheorghe PRECUPESCU

374
 ANEXE

Anexa 1:

Coperta primei cărţi de poezii, La Golgota, a poetului Traian Dorz

375
Anexa 2:

Lista cărţilor scrise de Traian Dorz şi clasificarea lor

Cântări Nemuritoare

1 – Cântările Dintâi
vol. 1 2 – Cântări Îndepărtate 400 poezii
3 – Cântări Luptătoare
4 – Cântările Bibliei
vol. 2 5 – Cântarea Psalmilor 400 poezii
6 – Poemele lui Solomon

7 – La izvoarele Luminii 7000 proverbe

vol. 3 8 – Comori Universale versificate
9 – Pe cărările luminii şi comentate

10 – Osana, osana 320 poezii

vol. 4 11 – Cântarea îngeraşilor ilustrate,
12 – Câte-o, povestire mică pentru copii
13 – Cântă-mi, mamă!

colecţie de cântări
vol. 5 Cântările Domnului a Oastei Domnului
(peste 2000 cântări)

vol. 6 14 – Cântările Anilor

15 – Cântările Roadelor 600 poezii
16 – Cântări de Drum

17 – Cântări Nemuritoare
vol. 7 18 – Cântarea Cântărilor mele 650 poezii
19 – Cântările din Urmă

20 – Cântarea Învierii

376
 vol. 8 21 – Cântarea Veşniciei 700 poezii
22 – Cântarea Biruinţei

23 – Cântări Uitate
vol. 9 24 – Cântări de Sus 600 poezii
25 – Cântări noi

26 – Cântările Căinţei
vol. 10 27 – Cântările Eterne 600 poezii
28 – Cântarea Viitoare

Iisus Hristos – Dumnezeul nostru (meditaţii la Evanghelia după Ioan):

vol. 1: cap. 1, 2 şi 3 vol. 4: cap. 10, 11 şi 12
vol. 2: cap. 4, 5 şi 6 vol. 5: cap. 13, 14 şi 15
vol. 3: cap. 7, 8 şi 9 vol. 6: cap. 16, 17 şi 18
vol. 7: cap. 19, 20 şi 21
Hristos – Pâinea noastră zilnică
(scurte meditaţii zilnice pentru toate zilele anului, de la 1 ianuarie, la 31 decembrie)

Hristos – Comoara Psalmilor

(meditaţii zilnice la Psalmi)
vol. 1: de la 1 ianuarie, la 30 iunie
vol. 2: de la 1 iulie, la 31 decembrie

Cugetări Nemuritoare

1 – Prietenul tinereţii mele Rânduri culese

vol. 1 2 – Mărgăritarul ascuns cu gânduri alese
3 – Piatra scumpă de scurte meditaţii
şi dulci revelaţii

4 – Lumina iubitului fiu

vol. 2 5 – Calea bunului urmaş idem
6 – Avuţia sfântului moştenitor

7 – Păşunile dulci
vol. 3 – 8 – Săgeţile biruitoare idem
9 – Cununile slăvite

10 – Poruncile Iubirii
vol. 4 11 – Răsplata Ascultării idem
12 – Strălucirea Biruinţei

377
 13 – Crucea Mântuitoare
vol. 5 14 – Eterna Iubire idem
15 – Mărturisirea Strălucită

16 – Porţile Veşniciei
vol. 6 17 – Numele Biruitorului idem
18 – Garanţia Netrecătoare

19 – Lupta cea bună

vol. 7 20 – Alergarea cea stăruitoare idem
21 – Credinţa cea încununată

22 – La Ţărmul Întâlnirii
vol. 8 23 – La Ospăţul Veşniciei idem
24 – La Strălucirea Viitoare
Îndrumări Nemuritoare
1 – Cărarea Tinereţii Curate
2 – Scumpele noastre surori
3 – Împreună lucrători cu Dumnezeu
4 – Dreptarul Învăţăturii Sănătoase
5 – Zile şi Adevăruri Istorice: 12 Sept. 1937, 12 febr. 1938, 7 nov. 1976
6 – Sfinţii noştri înaintaşi

Povestiri Nemuritoare
1 – Pe genunchii lui Iisus
2 – Leagănul de Aur
3 – Ţara Minunată

Hristos – Puterea Apostoliei (meditaţii la Apostolele anului)

vol. 1 – Apostolele din prima jumătate a anului
vol. 2 – Apostolele din a doua jumătate a anului

Piese şi montaje religioase

1 – Vine Domnul Copilaş (program de Crăciun pentru copii)
2 – Hristos S-a născut (petrecere de Crăciun)
3 – Hristos a înviat (petrecere de Paşti)

Pentru istoria unei jertfe:

vol. 1 – Grăuntele
vol. 2 – Cernerea
vol. 3 – Rugul
vol. 4 – Pârga

378
 Strângeţi fărâmiturile!
vol. 1 – Cuvântări frăţeşti la nunţi şi adunări
vol. 2 – Alte cuvântări frăţeşti la nunţi şi adunări
vol. 3 – Alte cuvântări...

Minune şi Taină – imne, colinde, cântece şi plângeri cu Maica Domnului (74 poezii)

Locurile noastre sfinte – sfinte momente printre monumente (44 poezii şi eseuri)

Eternele poeme (50 poezii)

Anexa 3:

IUBIREA DE FRUMOS

Un poet ţăran

Într-un sat transilvan, nu departe de Beiuş, îşi trăieşte ultimii ani după o viaţă
rodnică şi îndelungă poetul ţăran Traian Dorz, un om născut şi crescut în civilizaţia
satului, rămas în ea şi pentru ea, câştigându-şi pâinea de toate zilele muncindu-şi
pământul şi crescându-şi vitele pe lângă casă, scriind în ceasurile în care natura îl
elibera de la lucrarea şi privegherea asupra rodniciilor ei, în zilele de sărbătoare, în
iernile blânde ale dealului transilvan. Poesia acestui om al locului născută din popor
în imagini simple şi curate s-a întors tot în popor în satele ce-şi ţin rânduiala
părinţilor. Multe dintre aceste alcătuiri lirice au devenit cântece şi s-au răspândit în
acest fel mai grabnic pe multe sate transilvane. Lucrarea lui Traian Dorz în satul său
o aminteşte pe cea a poetului şi pictorului Picu Procopie Pătruţ din Săliştea Sibiului.
Acelaşi vers îndrăgit cu o evidenţă şi mereu reluată notă etică de educaţie între
moralitate şi spiritualitate. Nu numai lenea, şi beţia, şi desfrâul sunt stigmatizate, ci
şi bogăţia peste măsură, avariţia şi lipsa de compasiune, neparticiparea la buna
rânduială a organizării comunităţii care a fost şi este satul transilvan. Faţă de poesia
lui Picu Pătruţ, mai obiectiv legată de evenimente şi sărbătorile Calendarului, Traian
Dorz introduce în cuvântul său mai mult lirism. Un caiet cu poesiile sale copiate de
o altă mână dezvăluie sufletul acestui poet ţăran ce pătrunde în dialog cu natura din
ce în ce mai mult. Este o evoluţie în sensibilitatea noastră ţărănească în ultima
vreme, este reluat dialogul cu natura pe o treaptă mai aproape de Fiinţă decât de
Folosinţă. Eminescu acorda foarte multă atenţie acestor poeţi mai puţin cunoscuţi
care însă împlineau în popor un apostolat întru păstrarea limbii române, a unităţii de
credinţă şi fiinţă a poporului român.
Câţi poeţi ca Traian Dorz nu au apostolit în deplin anonimat satele
Transilvaniei în vremi de restrişti până ce au apărut dintre ei Coşbuc, Goga.
Cuvine-se prinos de recunoştinţă acestor suflete ce sunt sarea pământului într-un

379
popor, în cazul de faţă, acestui confrate transilvan prin versul căruia au sporit binele
şi prinosul pe pământul românesc.
Ioan Alexandru

Revista «Flacăra» nr. 26 / 30 iunie 1977

Anexa 4:

Dintre pământenii iobagi ai Transilvaniei se trage acest adânc poet transilvan,

Traian Dorz, ce intră în harul poeziei cu zeci şi zeci de cântări, măiestrit plăsmuite,
sărbătorind iubirea, nădejdea, credincioşia, bunătatea şi împăcarea dintre oameni,
cântând virtuţile şi natura, frumuseţea izbăvitoare a învăţăturii creştine în care a
crescut şi evlavia noastră transilvană românească de 2000 de ani încoace. Noi,
transilvanii, pământeni, iobagi fiind, n-am avut timp de scris şi cuvântat, decât de
foarte scurtă vreme încoace, de la 1918, mai ales: trebuie să scriem mult ca să
umplem golul, trebuie sprijinită fiecare înzestrare reală, căci sunt mereu puţine
înzestrări adevărate, pentru ridicarea neamului la înălţimea Logosului.
Traian Dorz este o înzestrare adevărată, hăruită, care va rămâne în istoria
scrisului românesc de origine transilvană.

Octombrie 1984,
Ioan
Alexandru

Anexa 5:

Prefaţa părintelui prof. dr. Dumitru Stăniloae la volumul Minune şi Taină

Cuvânt de bucurie

Mi-a făcut o bucurie negrăită citirea cântărilor de laudă închinate Maicii

Domnului de dăruitul de Dumnezeu cântăreţ al Domnului nostru Iisus Hristos,
Traian Dorz.
Cântările din volum redau învăţătura dintotdeauna a Bisericii noastre despre
Maica Domnului şi Pururea Fecioară Maria fără de care nu poate sta credinţa
creştină în Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul lumii. Ea
– lucrarea aceasta – aduce în redarea acestei învăţături, căldura iubirii neatinse de
noi a Maicii Domnului faţă de Fiul ei Dumnezeiesc, care a binevoit să Se facă
Pruncul ei.
N-am întâlnit nicăieri descrisă atât de minunat duioşia dragostei ei de maică. Ea
trezeşte până la lacrimi. Aceste cântări ne arată înălţimea necunoscută înainte a
omenescului adusă nouă prin faptul că Fiul lui Dumnezeu Se face fiul unei Maice

380
dintre noi şi Fratele nostru, care dintr-o iubire nemărginită s-a dat pe Sine Jertfă
pentru mântuirea noastră, având pe Maica Lui cea mai înţelegătoare şi simţitoare
părtaşă la Iubirea şi Jertfa Lui.
Sunt fericit că iubitul nostru frate Traian Dorz a alcătuit aceste cântări dintr-o
dragoste şi cinstire înflăcărată pentru Maica Mântuitorului nostru.
Sunt sigur că tipărirea acestei lucrări va aduce o puternică înviorare a credinţei
şi o readunare a credincioşilor români în mărturisirea comună a credinţei lor
evanghelice din tot trecutul.

Bucureşti, la 9 dec. 1985

Preot prof. dr. Dumitru Stăniloae
Anexa 6:

Scrisoarea de apreciere a Părintelui prof. dr. Dumitru Stăniloae în

legătură cu volumul Locurile noastre Sfinte

Iubite credincios al Domnului Iisus Hristos, Traian Dorz,

Îţi mulţumesc pentru minunatul dar ce mi l-ai trimis de Sfânta Înviere a
Domnului Hristos, intitulat «Album». E o comoară de laude la adresa bisericilor
strămoşeşti şi ale altor monumente şi datini ale poporului nostru, plin de cea mai
caldă iubire şi în duhul cel adânc al credinţei noastre creştineşti.
Dumnezeu ţi-a înzestrat fiinţa cu un mare dar al cuvântului frumos, al poeziei
şi prozei iubitoare de Hristos şi de toate cele ale credinţei noastre. Şi ţi-a dăruit şi
râvna să foloseşti acest dar ca nimeni altul. Să-ţi răsplătească Domnul pentru
această preţioasă osteneală, pentru acest rod bogat şi de mare folos pentru încălzirea
credinţei în poporul nostru.
Îţi spun şi eu în pragul Sf. Paşti salutul nostru plin de lumină şi de nădejde:
„Hristos a înviat!“

Să ne facă şi nouă parte de viaţa veşnică fericită a Învierii.

Să te bucure Dumnezeu i cu această ocazie, pentru toată munca D-tale în
slujba Lui şi a poporului nostru.

Cu iubire caldă în Domnul Hristos,

Preot Dumitru Stăniloae,
23 apr. 1989

Anexa 7:

Secvenţe dintr-un interviu cu Dl prof. Ioan Dumitriu Snagov

M. A.: În ce condiţii l-aţi cunoscut şi ce impresie v-a făcut Traian Dorz?

I. D. Snagov: Am auzit de poetul Traian Dorz de la părintele asumpţionist Ioan

381
Leluţiu din Bucureşti, care-i citise opera şi-l admira. Iar I. P. S. Vasile Coman al
Oradiei mi-a pus la dispoziţie o maşină şi, prin anii 1976-1977, l-am vizitat la Beiuş
pe Traian Dorz. Faţă de cele ce aflasem de la cei doi, m-am considerat şi eu obligat
să fac ceva pentru acest om; nu eram nici eu un „omnipotent“, căci suferisem şi eu
unsprezece ani de temniţă pentru convingerile mele religioase. Oricum, am reuşit
atunci să-l cunosc şi m-am înţeles foarte bine cu el. L-am sfătuit să nu se depărteze
de colaborarea cu presa română de atunci, pentru că nu era bine să rămână izolat de
intelectualitate, ci, dimpotrivă, să fie cunoscut şi apreciat. Pentru că poezia lui nu
era departe de poezia lui V. Voiculescu, Nichifor Crainic, Radu Gyr şi chiar Tudor
Arghezi, fiind asemănătoare, tematic, şi ca mod de tratare poetică.
Am revenit ulterior la el şi mi-a dat mai multe caiete cu poezii, în manuscris, şi
chiar şi nişte traduceri din înţelepciunea indiană (din Vede), ceea ce pe mine mă
pasiona mult, căci le studiasem vreun an în India.
M-au impresionat aprecierile pozitive despre Traian Dorz ale P. S. Sale Vasile
Coman al Oradiei, care-l admira foarte mult. Spun asta pentru că, pe de altă parte,
am vrut să văd cum e situaţia lui Traian Dorz la Departamentul Cultelor. Şi mă
miram, constatând că oamenii care lucrau aici erau complet în afara problemei
religioase, funcţionari mărunţi care, în schimb, îl acuzau pe Traian Dorz în totală
necunoştinţă de cauză.
În afară de manuscrise, mai am şi multe scrisori de la Traian Dorz, foarte
interesante.
M. A.: Şi Ioan Alexandru a scris un articol în «Flacăra», Un poet ţăran.
I. D. Snagov: Cu atât mai interesantă era o relaţie cu Traian Dorz... Pentru că
cei care se pretindeau intelectuali cu mare suprafaţă de gândire s-au comportat
necoresounzător faţă de el... În schimb, eu am dat spre a fi citite aceste caiete şi de
către intelectuali serioşi, precum Nicolae Steinhardt, prieten intim de familie,
apreciind şi dânsul opera lui Traian Dorz.
M. A.: Cum ar putea fi recunoscut mai bine poetul Traian Dorz între
intelectualii ţării?
I. D. Snagov: Făcând ca lucrările lui să fie tipărite şi să intre cât mai mult în
circuitul public; numai sub forma asta. (...)

Timişoara, 11 iunie 1999

A consemnat Mircea Andronic

382
Anexa 7:

O pagină de manuscris a poetului Traian Dorz

383
 CUPRINS

–A–
Acasa mea... ............................................................................... 297
A căzut murind o frunză ............................................................ 212
Aceste frunze care-mi cad .......................................................... 264
Acolo de unde .............................................................................. 82
Acopere-ţi ochii .......................................................................... 257
Acum, slobozi în pace ................................................................ 191
Aici vom rămânea mereu ............................................................ 215
Al Tău Nume .............................................................................. 141
Am cu urmaşii un cuvânt .......................................................... 160
Am fost aleşi .............................................................................. 148
Am fost clopot .............................................................................. 47
Am fost odată harfă .................................................................... 175
Am fost o harfă ............................................................................ 10
Am întrebat Lumina ................................................................... 201
Anii trec ca norii ........................................................................ 171
Apostoli binecuvântaţi ................................................................. 14
Argilă şi cernoziom ....................................................................... 89
Astăzi lângă mine ......................................................................... 18
Aş vrea… ................................................................................... 113
Aş vrea să-mi cer iertare ............................................................ 176
Au înflorit măslinii ..................................................................... 185
Au şi cuvintele-o durere ............................................................. 262
–B–
Biblia, Cuvântul Sfânt ................................................................ 336
Binecuvântare ţie ....................................................................... 305
Binecuvântată Maica ................................................................. 307
Bisericuţă transilvană ................................................................ 287
Bolnav de iubire ......................................................................... 152
–C–
Cain ............................................................................................. 43
Ca mugurul ferice ...................................................................... 130
Castronul ................................................................................... 112
Caută bine Adevărul .................................................................. 266
Căldărarul ................................................................................... 45
Căutat-am cândva ...................................................................... 227

384
Căutând mereu .......................................................................... 186
Câmpii de grâne coapte .............................................................. 232
Când anii trec ............................................................................ 252
Când duhul meu ........................................................................ 181
Când era credinţa bună ............................................................... 50
Când împrăştie iubirea .............................................................. 340
Când las din mână harfa ............................................................ 168
Când m-am născut .....................................................................120
Când nu ştii!… .......................................................................... 124
Când spui «Femeie» .................................................................... 274
Când Te-ai plecat spre noi ......................................................... 163
Când Te-am aflat ......................................................................... 76
Când trebuie o jertfă .................................................................. 255
Când Tu-mi pluteşti… ............................................................... 225
Când va fi .................................................................................. 259
Când va începe Nunta noastră ................................................... 155
Cânta o pasăre măiastră .............................................................. 11
Cântă-I, Mamă, cântă ................................................................ 316
Cântă, Maică, legănând .............................................................. 314
Cântările noastre ....................................................................... 228
Cântări luptătoare ......................................................................... 6
Cântec ......................................................................................... 98
Cât de minunat e câmpul ............................................................. 61
Cât de neuitată eşti… ............................................................... 156
Ce cununie strălucită! ............................................................... 248
Ce duşmănit eşti Tu acum ......................................................... 169
Ce grai adânc! ............................................................................ 284
6-6-6 – Cel fără… ....................................................................... 41
Ce liniştiţi sunt paşii Tăi ............................................................ 158
Celor care n-au în totul .............................................................. 190
Ce minunate sunteţi .................................................................. 187
Ce-mi vezi tu, ochiul meu? ........................................................ 160
Ce mult grijim de trupul ............................................................ 233
Ce neagră-i Poarta asta .............................................................. 273
Ce-nşelător e gândul dus… ....................................................... 218
Ce Nume Scump ........................................................................ 154
Ce strâmt e locul .......................................................................... 80
Ce suntem noi, Doamne? ........................................................... 230
Ce tari păreau ............................................................................ 236
Ce tineri se lumină zorii ............................................................. 331
Ce-Ţi voi spune oare? ................................................................ 178
Cine mai alege? .......................................................................... 268
Cine vine, cine? ........................................................................... 66
Cinstim în tăcere ....................................................................... 308
Clopoţel din turlă veche ............................................................. 209
Coboară ziua… .......................................................................... 234
Coloana Infinită ......................................................................... 291

385
Colo Sus… ................................................................................ 309
Copii rămaşi ................................................................................ 53
Crucea-i Semnul Jertfei ..............................................................184
Cu cât mă-mpărtăşesc ............................................................... 170
Cum marea-şi aduce .................................................................. 159
Cuvântul despărţirii ................................................................... 188
–D–
Dacă n-aţi fost la Cetatea ........................................................... 288
Dacă scriind puţin ..................................................................... 126
De ce-mi pierd uneori ................................................................ 202
De ce se uită păsărica? ................................................................ 59
De ce-ţi iei inima? ...................................................................... 115
De dorul Tău… .......................................................................... 131
De n-ai fost la Curtea de-Argeş .................................................. 280
De n-ai fost pe Retezatul ............................................................ 283
De nu-mi erai decât un prieten .................................................. 216
De unde ai în tine? ...................................................................... 90
De unde – spre unde? ................................................................ 240
Decembrie ................................................................................... 58
Deschid ....................................................................................... 86
Din harfa unei fără seamăn ........................................................ 146
Din locul unde sufăr .................................................................. 246
Din norii toamnei ....................................................................... 214
Din Preistorie coboară ................................................................ 299
Din zorii zilei mele ..................................................................... 117
Diotref ......................................................................................... 46
Doamne-n ceasul focului ........................................................... 250
Doamne, sunt un mugur viu ...................................................... 229
Doamne, toate câte-mi dai ......................................................... 200
Doamne, uneori ce taine ............................................................ 335
Doamne, Ziua se-nserează ......................................................... 334
Dor al dorurilor mele .................................................................. 132
Dorită Patrie-a Iubirii ................................................................. 135
Drag copil orfan ........................................................................... 64
Dragostea care nu doare ............................................................ 249
Dragul mult iubirii mele ............................................................. 144
Duhule Sfânt, du-mă ................................................................. 271
–E–
E-atâta pace-aici… .................................................................... 179
E cineva, cântă .......................................................................... 147
E grea suferinţa? ........................................................................ 244
Eram copil ..................................................................................123
Eternele-mi poeme ..................................................................... 323
Eterne monumente .................................................................... 279
E toamna mea aproape ................................................................ 88
Eu Îţi cântam ............................................................................. 203

386
Eu n-am fost un trup ................................................................... 40
Eu nu mă tem de moarte ..............................................................95
–F–
Fără lacrimi nu-i cântare ........................................................... 253
Fecioară înţeleaptă .....................................................................133
Flămând ca nu de pâine ............................................................. 221
Frumoasă curăţie ....................................................................... 332
Frumoasă floare-a toamnei .......................................................... 77
–H–
Hai, nani-nani, puişor ...................................................................54
Hristos este Taina ...................................................................... 337
–I–
Iisuse, mergi cu mine ................................................................. 192
Iisuse, Mire-al vieţii mele ........................................................... 138
Iubeşte-ţi crucea ta .................................................................... 256
Iubirea mea ............................................................................... 245
Iubirea mea-i culeasă ................................................................ 206
Iubirea nu-ncetează ................................................................... 327
Iuda ............................................................................................. 44
–Ζ
Îmi place câteodată .................................................................... 294
Încă puţin ...................................................................................127
În clipa morţii vede omul ............................................................. 71
În clipele de aur ......................................................................... 333
În credinţa părintească .............................................................. 237
În faţa Ta… ............................................................................... 149
În mersul către mâine ................................................................ 330
În orice loc ................................................................................. 269
În spaima strălucită ................................................................... 182
Întoarce-mă, Doamne ................................................................ 247
Întoarce-mi, iubire ..................................................................... 326
Într-un colţ de colivie ................................................................. 211
Îţi mulţumesc ............................................................................ 199
–J–
Jertfă de la Vladimiri .................................................................. 285
–L–
La anii răstignirii ....................................................................... 104
La capăt de milenii suntem ........................................................ 328
La căsuţa care ............................................................................ 311
La ceasul Pocăinţei .....................................................................129
La Masa asta a Tăcerii ................................................................ 289
La Nunta Noastră ....................................................................... 139
La Ospăţul Veşniciei .................................................................. 276

387
La Ţărmul Întâlnirii .................................................................... 275
Lemne .......................................................................................... 97
Liniştită-i moartea ....................................................................... 73
Locurile noastre sfinte ............................................................... 277
–M–
Mai ai ceva să-nveţi ................................................................... 267
Mai cred ..................................................................................... 194
Mai este la sfârşit ......................................................................... 70
Mai ţineţi ..................................................................................... 24
Mamă, pe Golgota, iată… .......................................................... 321
Mamă, uite, mamă! .................................................................... 320
Mă dăruiesc luminii ..................................................................... 75
Mă duc să dorm… ..................................................................... 198
Mă-ntorc la tine ......................................................................... 205
Mi-ar fi plăcut ............................................................................ 263
Mi-erai lângă portiţă .................................................................. 189
Minune şi Taină ......................................................................... 303
Mormântul meu ........................................................................... 16
Mureşule liniştit ........................................................................ 301
–N–
Nainte de-a fi fost vecia .............................................................. 151
N-am drept să stau ...................................................................... 38
N-am fost ispravnicu-nţelept ........................................................ 79
N-am să uit .................................................................................. 26
N-am vrut alt har ....................................................................... 122
Nani-nani, mica mea .................................................................... 56
N-aş vrea decât .......................................................................... 220
Nemurirea… .............................................................................. 287
Nemuritoarele comori ................................................................ 296
Nepreţuit Prieten ....................................................................... 177
Noaptea în gheenă ....................................................................... 19
Nu este moarte pentru nimeni ..................................................... 75
Nu-i crucea mit ............................................................................ 81
Numai noi străbatem ................................................................. 272
Numele Tău l-am scris cândva ................................................... 226
Nu-mi mai aduc aminte! ............................................................ 118
Nu pot să tac!… ........................................................................ 235
Nu-s numai slove ....................................................................... 107
Nu voi dormi pe totdeauna ........................................................... 69
–O–
O, apără-ţi ochii! ........................................................................ 242
O, apără-ţi steagul! .................................................................... 251
O, cântecele-acestea… .............................................................. 108
O, ce frumos era… ..................................................................... 243
Octombrie ...................................................................................... 9

388
O, dacă-n alte mâini ................................................................... 222
O, de-am putea! ......................................................................... 164
O, după-a Ta iubire .................................................................... 183
O, iartă-mi, Te rog, Doamne ....................................................... 121
O, iată vine seara!… .................................................................. 114
Oltule mărinimos!… .................................................................. 292
O luntre ..................................................................................... 106
O, Maica Jertfei! ......................................................................... 306
O, moarte, noi ne-am întâlnit ....................................................... 68
O, muncă grea ........................................................................... 329
O, noi ne-am bizuit pe Domnul .................................................... 78
O, om!… ...................................................................................... 29
O, Sfânt Cântec, vino ................................................................. 142
O, Sfânt Colind ............................................................................ 85
O singură iubire ......................................................................... 260
O, strop de cer… ......................................................................... 17
–P–
Păcat e tot ce duci prea greu ...................................................... 219
Păcatul nu se iartă ..................................................................... 258
Pământ ........................................................................................ 96
Păsărică mică-mică ...................................................................... 62
Păşind încet ............................................................................... 231
Până mai şti cărarea .................................................................. 270
Pe Crucea Golgotei ..................................................................... 167
Pe la geamul îngheţat .................................................................. 83
Pe-ntinsul câmp ......................................................................... 313
Pentru Cine? .............................................................................. 239
Pentru nimic în lume ................................................................. 116
Peste-a cerului fereastră .............................................................. 60
Peste-al anilor hotar ................................................................... 143
Pe treptele acestea ..................................................................... 197
Plecăciune ţie… ........................................................................ 304
Poarta Sfântului Sărut ............................................................... 290
Poate fi-nfrunzită lunca ............................................................... 87
Poate-mi va fi dat ....................................................................... 119
Porumbel… ............................................................................... 137
Preasfântă Maică, te privesc ....................................................... 312
Preasfinte Duh ............................................................................. 13
Primeşte-mă, Iubire ................................................................... 195
Prosopul .................................................................................... 110
–R–
Răbdare ....................................................................................... 23
Rătăcitule, întoarce! ................................................................... 238
Revin ......................................................................................... 109
–S–

389
S-au dus pierind milenii ............................................................ 166
Să ard de sete… ........................................................................ 161
Să calci cu teamă ....................................................................... 128
Să cauţi doar ce-i curat .............................................................. 217
Să ne-ntoarcem la-Nceputul .......................................................193
Să nu te uiţi în urmă ................................................................. 172
Sărută, Maică, Fruntea!… ......................................................... 317
Scrisoare despre jertfă ................................................................. 31
Se cerne… .................................................................................. 22
Se duc cocorii rând pe rând ....................................................... 223
Se mai roteşte încă .................................................................... 265
Se-mprăştie-nnoptarea .............................................................. 134
Sfântă Maică, Sfânt Copil ............................................................. 65
Sfântul Copilaş .......................................................................... 310
Sfârşit de bătălie .......................................................................... 48
Solia mea… ............................................................................... 125
Spune-mi, mamă! ...................................................................... 319
Stă încă Crucea-Stea ................................................................. 315
Sub adânc ................................................................................... 21
Suflă vânt .................................................................................... 52
Sunt născut… ........................................................................... 173
Sunt vinovat! ............................................................................... 39
Şi iar se-ntoarce taina… .............................................................. 84
Şi-i iarăşi cerul tânăr ................................................................. 204
–T–
Taina Crucii ................................................................................. 92
Taină şi Minune ......................................................................... 322
Te văd pe Ţărm .......................................................................... 341
Timpul a rămas afară ................................................................. 105
Totdeauna pe-a Domnului cale .................................................... 28
Toţi eroii noştri .......................................................................... 293
Traista ....................................................................................... 111
Trei Nume-n Unul Singur .......................................................... 325
Trezeşte-te nainte ...................................................................... 261
Troiţă Maramureşeană ............................................................... 302
Trupu-i forma de ţărână ............................................................... 72
Tu ai făcut spre sete apa ............................................................ 224
Tu, Care-ntreci ........................................................................... 339
Tu n-ai putut să fii ..................................................................... 180
–U–
Uşa .............................................................................................. 99
–V–
Va veni cândva ........................................................................... 300
Vă chem ....................................................................................... 91
Vă prea tot spun? ...................................................................... 196

390
Vântule ce zbori uşor ................................................................... 63
Veacu-acesta ............................................................................. 174
Veniţi, suflete chemate .............................................................. 241
Vine Fiul Sfântului ...................................................................... 67
Vine-ncet amurgul ..................................................................... 254
Vino, suflet călător! .................................................................... 207
Vino, Vântule Ceresc ................................................................. 324
Viorile pădurii ............................................................................ 318
Voi numai de viaţa asta .............................................................. 165
Voi, purtători ............................................................................... 37
–Z–
Zbori, dulce înger ......................................................................... 25
Zorim pe drumul vieţii ............................................................... 208

Tehnoredactare computerizată,
viziune grafică şi tipar:

Editura «OASTEA DOMNULUI» – Sibiu

391