BULETIN ŞTIINŢIFIC, FASCICULA FILOLOGIE, SERIA A, VOL.

XX, 2011

UNELE PARTICULARITĂŢI ALE SISTEMULUI

VERBAL AL GRAIURILOR BĂIEŞILOR DIN BARANJA
ŞI MEDJIMURJE, CROAŢIA

Annemarie SORESCU-MARINKOVIĆ
Institutul de Balcanologie, Belgrad, SERBIA

A few characteristics of the verbal system of the Bayash vernaculars from

Baranja and Medjimurje, Croatia

Abstract
This paper deals with the Romanian vernaculars of the Bayash in Croatia, on the basis of
the material recorded by the author in 2006. After a brief overview of the language spoken
by the Bayash, their traditional occupation and spread in the Balkans, the author focuses on
the communities in Croatia, carefully examining the verbal system of the two Romanian
variants in use in the regions of Baranja and Medjimurje. She points out to their
peculiarities and tries to determine the extent to which the contact Serbo-Croatian idiom
influenced the morphology of the verb. The author notices that the lack of normative
instances and the diglossia of these two communities allowed them to develop in a direction
partially unknown to the other Romanian dialects in Romania. As well, the ‘norm’ of this
linguistic system is very flexible and tolerant, the system being extremely elastic and
permitting the parallel coexistence of more units with the same function.

KEY WORDS: Bayash, Romanian vernaculars, verbal system, Croatia

1. Altfel de românofoni
În afara comunităţilor istorice de români din Serbia, Bulgaria,
Ungaria şi Ucraina, limba română este vorbită în ţările vecine României, dar
şi în Croaţia, Bosnia şi Herţegovina, Slovacia, Slovenia, Macedonia şi
Grecia, şi de alte grupuri de românofoni, „ascunşi, marginali şi
problematici” (Hedeşan 2005: 17), şi anume băieşii, rudarii sau lingurarii.
Aceştia sunt o populaţie românofonă căreia, în majoritatea cazurilor, i se
atribuie o identitate romă de populaţia majoritară, datorită modului de viaţă
seminomad, mentalităţilor şi anumitor caracteristici fizice.
Ocupaţia lor tradiţională este prelucrarea lemnului, ocupaţie pe care
au practicat-o până nu demult. Nu vorbesc limba romă şi majoritatea sunt
bilingvi sau plurilingvi, folosind activ limba maternă – diferite subdialecte
dacoromâne, mai mult sau mai puţin arhaice, precum şi limba (dialectul
local) populaţiei înconjurătoare. Graiul românesc vorbit de băieşi şi rudari

131
 BULETIN ŞTIINŢIFIC, FASCICULA FILOLOGIE, SERIA A, VOL. XX, 2011

este înţesat de neologisme preluate din limbile de contact (sârbo-croata,

bulgara, maghiara etc.), iar această situaţie de diglosie facilitează, în ultimul
timp, schimbarea de cod lingvistic, în rândul generaţiilor tinere. Cu toate
acestea, în unele zone, graiul matern al băieşilor şi rudarilor prezintă o
vitalitate neaşteptată, datorită izolării lor extreme faţă de populaţia
majoritară.
În studiile publicate până acum am recurs la termenul-umbrelă băieşi
pentru a face referire la toate aceste grupuri de romi românofoni1 din afara
graniţelor României (Sorescu-Marinković 2007, 2008, 2011), însă, în urma
experienţei de teren acumulate, considerăm utilă introducerea unei distincţii
mai exacte: băieşi, rudari şi lingurari. Această categorizare are la bază
denumirile grupurilor de „ţigani de limbă românească” folosite în diferite
zone ale ţării, precum şi în regiunile unde aceştia locuiesc în prezent. Astfel,
băieşii (aşa cum sunt numiţi în Transilvania şi Banat, de unde se pare că cel
puţin o parte îşi trag originea), locuiesc în Croaţia, Ungaria şi nord-vestul
Serbiei, vorbesc mai multe tipuri de graiuri caracteristice Transilvaniei şi
Banatului, au păstrat instituţia staborului, într-o măsură mai mare sau mai
mică, majoritatea sunt catolici şi păstrează doar câteva elemente ale culturii
tradiţionale româneşti.2 Rudarii (denumirea folosită în Muntenia şi Oltenia)
se întâlnesc pe întreg teritoriul Bulgariei, în Serbia sudică şi estică, în estul
Croaţiei, în Bosnia şi Herţegovina,3 vorbesc o serie de graiuri caracteristice,
în speţă, Munteniei şi Olteniei, multe comunităţi practică gurbanul,
sacrificarea rituală a mielului de Sf. Gheorghe sau în alte ocazii,4 sunt de
religie ortodoxă şi păstrează într-o proporţie ridicată elemente ale culturii
tradiţionale române. Membrii celui de-al treilea grup, lingurarii (numele sub
care sunt cunoscuţi în Moldova), locuiesc, cel mai probabil, în Republica
Moldova şi Ucraina, însă nu dispunem de suficiente informaţii cu privire la
limba şi la cultura lor tradiţională. Existenţa primelor două grupuri, a
băieşilor şi rudarilor, a fost semnalată şi de Nicolae Saramandu, care vorbea
de două direcţii de deplasare a băieşilor: prima spre vest – „Prin Banat au
ajuns băiaşii în Serbia (Voivodina) şi părţile ei apusene, apoi în Bosnia
răsăriteană, la care adăugăm Slavonia (estul Croaţiei) şi zona cercetată de
noi, situată în nordul Croaţiei, la graniţa cu Ungaria şi Slovenia. Alături de
aceştia trebuie menţionaţi băiaşii din Ungaria, districtul Baranya, aflat în
sudul ţării, la graniţa cu Croaţia” (Saramandu 1997: 110), iar cealaltă spre
sud – „Trecând prin Oltenia şi Muntenia de vest, rudarii au ajuns în
1
Vom folosi această denumire în lipsa alteia mai adecvate, cu toate că identitatea romă a
rudarilor a fost pusă în discuţie şi chiar negată de specialiştii români (vezi, de exemplu,
Chelcea 1994).
2
În linii mari, aceştia sunt membri ai „continuumului băiaş dunărean” de care vorbeşte
Biljana Sikimić (Sikimić 2005: 258–262).
3
În Bulgaria sunt numiţi rudari sau lingurari, în Serbia întâlnim denumirile de rudari,
ţigani, ţigani români, iar în Bosnia şi Herţegovina de caravlahi.
4
Vezi Chelcea 1944, Sorescu-Marinković 2007, Sikimić 2007.

132
 BULETIN ŞTIINŢIFIC, FASCICULA FILOLOGIE, SERIA A, VOL. XX, 2011

Bulgaria, de unde unii dintre ei au revenit la nord de Dunăre, aducând cu ei

obiceiul gurbanului” (idem: 110).

2. Băieşii din Croaţia

Primele menţiuni despre romii românofoni din Croaţia datează din a
doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea.5
Etnograful Teodor Filipescu, într-un studiu despre coloniile româneşti din
Bosnia, menţiona că aşa-numiţii caravlahi din Slavonia trebuie să fi ajuns
acolo pe la sfârşitul secolului al XVII-lea şi că s-au stabilit în regiunea
Požega şi Bjelovar-Križevac după ce au traversat Transilvania, Banatul,
Serbia şi Bosnia (Filipescu 1906: 210). La doar câţiva ani după Filipescu,
lingvistul Gustav Weigand atrăgea atenţia asupra românilor din Bosnia,
menţionându-i şi pe cei din Croaţia. În 1938, lingvistul Emil Petrovici,
discutând despre grupul „românilor” (ghilimelele îi aparţin) din Serbia
apuseană, menţiona şi el existenţa acestora în Croaţia, în banovinele râurilor
Drava şi Sava (Petrovici 1938: 244). Aproape treizeci de ani mai târziu,
etnograful sârb M.R. Barjaktarović, în descrierea „oazei ţigăneşti” din
oraşul Apatin (regiunea Bačka, Serbia de nord-vest), pe care o cercetase
între 1960 şi 1962, vorbeşte şi el de ţiganii români din Croaţia, aflaţi în
localităţile Darda, Bolman şi Karakaš (judeţul Osijek-Baranja), precum şi în
Dalj din Slavonia (Barjaktarović 1964: 191). În 1996, dialectologul român
Nicolae Saramandu a studiat limba vorbită de băieşii din două aşezări din
nordul Croaţiei, de la graniţa cu Ungaria şi Slovenia, comparând graiul
acestora cu cel al coritarilor (aşa cum fusese el descris în studiul lui
Petrovici din 1938) şi al rudarilor din Oltenia (conform descrierii lui Ion
Calotă – Calotă 1995). Concluzia la care ajunge Saramandu este că „ţiganii
de limbă românească vorbesc până astăzi un grai relativ unitar”, fapt
explicat prin „factori de ordin geografic şi prin împrejurările de natură
istorică în care şi-au însuşit limba română” (Saramandu 1997: 109). Mai
târziu, băieşii din Croaţia au stârnit interesul sociologilor, care au arătat că
mari grupuri de romi au ajuns în Croaţia din România în secolul al XIX-lea
şi că membrii lor „aparţineau romilor coritari, se ocupau cu prelucrarea
obiectelor din lemn şi au ocupat regiunile Medjimurje şi Podravina”
(Hrvatić 2004: 370).
Astăzi, băieşii din Croaţia nu formează o minoritate separată la nivel
de stat, ci sunt consideraţi romi, însă statisticile croate oferă o evidenţă a
populaţiei de etnie romă în funcţie de limba vorbită: Romani chib sau ljimba
d’ bjaš („limbă de băiaş” – transliterat conform regulilor de transcriere ale
limbii croate). Un studiu sociologic efectuat în 2004 arată că ljimba d’ bjaš
este mai răspândită decât Romani chib în următoarele judeţe: Sisak-
Moslavina, Varaždin, Brod-Posavina, Osijek-Baranja, Medjimurje (Mišetić
5
Pentru un istoric detaliat al interesului ştiinţific suscitat de băieşii din Croaţia, vezi
Sorescu-Marinković 2008: 175–178.

133
 BULETIN ŞTIINŢIFIC, FASCICULA FILOLOGIE, SERIA A, VOL. XX, 2011

2005: 350). Autorul menţionează faptul că membrii grupului dialectal

Romani chib sunt musulmani şi se găsesc cu precădere în judeţele Istria,
Zagreb şi pe litoralul Mării Adriatice, precum şi în oraşul Zagreb, fiind mult
mai mobili şi ducând un mod de viaţă semi-nomad, pe când membrii
grupului vorbitorilor de ljimba d’bjaš sunt creştini (majoritatea catolici, dar
şi câteva comunităţi de ortodocşi), cei mai mulţi locuiesc în districtul
Medjimurje, în partea continentală de nord-vest a ţării, dar şi în Croaţia
estică; majoritatea locuiesc în locul în care s-au născut şi prezintă o tendinţă
redusă de migrare (idem: 351).
Această dispunere actuală a băieşilor în cele două extreme ale ţării –
Medjimurje în nord şi Baranja în est – nu este deloc întâmplătoare: în cel
de-al Doilea Război Mondial, o mare parte a populaţiei croate de etnie
romă, în mod special băieşii, a fost exterminată ca urmare a politicii fasciste
(Sorescu-Marinković 2008). Însă, fiindcă în această perioadă regiunile
Medjimurje şi Baranja nu au făcut parte din Statul Croat Independent, ci din
Ungaria, băieşii au reuşit să evită trimiterea în lagăre de concentrare şi
exterminarea.6
Ultimul recensământ al locuitorilor din Croaţia, realizat în anul
2001, oferă o cifră totală de 9.463 de romi, însă statisticile neoficiale
sugerează un număr mult mai mare de romi pe teritoriul acestei ţări, de chiar
30.000-40.000 de persoane (Škarić-Jurić et al 2007: 709), discrepanţa
datorându-se în principal etnomimicriei. Cât despre băieşi, se apreciază că
În Baranja sunt circa 3.000, în Medjimurje 5.000, iar în întreaga Croaţie,
între 10.000 şi 13.000 (Sorescu-Marinković 2008: 188), ba chiar 20.000
(Radosavljević 2011: 51).

3. Graiurile băieşilor din Croaţia

Cercetarea aplicată de teren a băieşilor din Croaţia din ultimii ani a
condus la conturarea din ce în ce mai clară a tabloului lingvistic al graiurilor
româneşti vorbite de aceştia. În studiul său din 1997, Saramandu trăgea
concluzia că zona de origine a băieşilor din nordul Croaţiei, din regiunea
Medjimurje, cuprinde sud-estul Crişanei, extremitatea nord-estică a
Banatului şi extremitatea sud-vestică a Transilvaniei, zona în care se
vorbeşte principalul grai de tranziţie din cadrul subdialectului crişean spre
cel bănăţean (Saramandu 1997: 109). Zece ani mai târziu, lingvistul croat
Petar Radosavljević a identificat două grupuri distincte de băieşi, care
vorbesc două tipuri diferite de graiuri româneşti: munćenii şi arđil’enii, cum
înşişi membrii celor două grupuri se numesc (Radosavljević 2007). Aceste
observaţii se suprapun cu cele ale cercetărilor etnolingvistice, care, de
asemenea, au stabilit că în Croaţia băieşii se împart în munćeni, care
populează compact regiunea Baranja şi vorbesc un grai mixt, cu o serie de
6
Pentru o reţea aproximativă a aşezărilor de băieşi din Croaţia, vezi Sorescu-Marinković
2008: 183–185.

134
 BULETIN ŞTIINŢIFIC, FASCICULA FILOLOGIE, SERIA A, VOL. XX, 2011

trăsături munteneşti, majoritatea sunt ortodocşi, şi arđil’eni, care locuiesc în

Medjimurje, în câteva localităţi din Baranja şi în câteva aşezări din judeţul
Sisak-Moslava, vorbesc un grai cu trăsături specifice graiurilor din
Transilvania şi sunt catolici (Sorescu-Marinković 2008). Spre deosebire de
băieşii din Baranja, care, de regulă, nu folosesc termenul băieşi pentru
autoidentificare, cei din Medjimurje utilizează frecvent această denumire,
numind limba pe care o vorbesc l’imbă dă băiaş.
Petar Radosavljević, într-un studiu recent despre graiurile băieşilor
din Croaţia, identifică, pe lângă cele două tipuri de graiuri deja menţionate –
ardeleneşti din Medjimurje şi munteneşti din Baranja, un al treilea tip, vorbit
de băieşii din regiunea Sisak (Capraška Poljana), Slavonski Brod şi parţial
Kutina, de tip muntenesc ludăresc. Această denumire a fost creată de la
faptul că înşişi vorbitorii acestui tip de graiuri îşi zic „ludari”, iar idiomul
vorbit de ei prezintă trăsături ale subdialectului muntean, acest grup fiind
înrudit cu rudarii din Bulgaria şi România. Autorul mai menţionează că
acesta este grupul de băieşi cel mai recent stabiliţi pe teritoriul Croaţiei,
după al Doilea Război Mondial, descendenţi ai caravlahilor din Bosnia şi
Herţegovina (Radosavljević 2011: 52). Radosavljević punctează că tipul de
graiuri muntenesc din Baranja şi cel muntenesc ludăresc au mai multe
trăsături comune, în schimb tipul ardelenesc se diferenţiază de ambele, atât
prin particularităţile fonologice, cât şi morfologice.

Repartizarea tipurilor de graiuri băieşeşti în judeţele din Croaţia (conform

cercetărilor lingvistului croat Petar Radosavljević).

135
 BULETIN ŞTIINŢIFIC, FASCICULA FILOLOGIE, SERIA A, VOL. XX, 2011

4. Particularităţi ale sistemului verbal al băieşilor din Baranja şi

Medjimurje
Materialul lingvistic pe care se bazează studiul de faţă a fost
înregistrat în cadrul cercetărilor de teren din 2006 din Baranja şi din
Medjimurje.7 Înregistršrile din Baranja, unde am vizitat trei aşezări de
băieşi, Darda, Beli Manastir şi Torjanci, însumează circa 20 de ore. Băieşii
din Darda şi Beli Manastir sunt de religie ortodoxă şi afirmă că sunt
munćeni, pe când cei din Torjanci, de la graniţa cu Ungaria, sunt catolici şi
se declară drept arđil’eni. Înregistrările din Medjimurje nu depăşesc mai
mult de 3 ore şi au fost făcute în localitatea de arđil’eni catolici Kuršanec.
Spre deosebire de alte grupuri de băieşi din Serbia, Croaţia şi
Bosnia, care, sub influenţa limbilor de contact, au pierdut majoritatea
timpurilor trecute ale indicativului, păstrând doar perfectul compus, la
băieşii din Baranja întâlnim, pe lângă perfectul compus, şi imperfectul,
utilizat foarte frecvent în vorbire. 8 Chiar la întrebările cercetătorului,
formulate cu ajutorul perfectului compus, interlocutorii răspund cu
imperfectul:

Au făcut şi cărbuni din lemn?

Da, făceasă.

Imperfectul, utilizat foarte frecvent în contexte narative de genul

celor solicitate de noi, are două forme sintetice: una obişnuită, similară cu
cea folosită în limba română standard, şi una hibridă, deviată de la cea
obişnuită cu ajutorul particulei -să: 9

făcea – făceasă (pers. a III-a, sg. / pl.)

ducea – duceasă (pers. a III-a, sg. / pl.)
juca – jucasă (pers. a III-a, sg. / pl.)
era – erasă (pers. a III-a, sg. / pl.)

Această variantă de imperfect a fost înregistrată doar la persoana a

treia, singular şi plural, datorită naturii înregistrărilor făcute. Cele două
forme de imperfect (cu sau fără particula -să) au aceeaşi frecvenţă şi pot fi
întâlnite chiar în aceeaşi frază, cu aceeaşi funcţie:

7
Pentru detalii cu privire la metodologia de teren aplicată, vezi Sorescu-Marinković 2008:
178–180.
8
Niciunul dintre cele trei tipuri de graiuri ale băieşilor din Croaţia nu cunoaşte perfectul
simplu (Radosavljević 2011: 58).
9
Şi lingvistul Petar Radosavljević a observat acest fenomen, însă s-a limitat la a-i menţiona
simpla prezenţă: „În tipul muntenesc din Baranja există forme reflexive specifice de
imperfect, care au sens impersonal, dar şi obişnuit (de ex. făčeasă ‘făcea, se făcea’)
(Radosavljević 2011: 58).

136
 BULETIN ŞTIINŢIFIC, FASCICULA FILOLOGIE, SERIA A, VOL. XX, 2011

Niveastili, featili daspletea paru, mare a fost, ş-aşa să l’egasă în

păr, în c-amândouă cosâţăl’e să l’egasă, aia, plantici, în păr. Aşa şi
irea mant’e mândreaţă. Forte mândră ireasă omladina. C-
amândouă părţ făceasă cosâţile-alea, păru, ş-atuncea planticili-alea
l’ega-n păr.

De observat că productivitatea acestei forme hibride este

remarcabilă, verbele împrumutate din graiul croat de contact fiind, de
asemenea, creolizate cu ajutorul său:

E, atuncea bătârnii noşti-n multă rânduri a fost bălţ, mari bălţ, apa,
şi-puca peşti şi ducea pân sate să vindă. E, da iale prosasă (<Sr./Cr.
prositi „cerşi”).

Şi atuncea panduri-i dasă l’amne, lucra el svašta la panduri, păza şi

vacili, şi obilăzasă (< Sr./Cr. obilaziti „verifica/făcea de gardă”)
ilenii…

E-atunci când a init p-urm-acasă el dâncolo, el cu aia să baveasă (<

Sr./Cr.baviti se „se ocupa”) cât eu ştiu.

Aceste forme „deviante” reprezintă, cel mai probabil, contaminări

între imperfect şi mai mult ca perfect (tema imperfectului + sufixul mai mult
ca perfectului in varianta fonetica cu e velarizat), cu valoare de imperfect în
contextele analizate. Coexistenţa cu formele normale de imperfect se
datorează foarte probabil unei alunecari pricinuite de imperfecta diferenţiere
a paradigmelor. Fiind vorba de două timpuri narative, la care se face rar apel
în uzul cotidian, şi în lipsa oricărei instanţe care să normeze utilizarea
acestor timpuri, vorbitorii au adoptat această formă hibridă, perpetuând-o
din generaţie în generaţie. Menţinerea şi transmiterea sa a fost, probabil,
sprijinită şi de existenţa imperfectului şi aoristului în graiul sârbo-croat de
contact din Baranja (forme de imperfect: čitah, čitaše, čitaše, čistasmo,
čitaste, čitahu; forme de aorist: pročitah, pročita, pročita, pročitasmo,
pročitaste, pročitaše). Analogic cu alte fenomene lingvistice similare din
Balcani, terminaţiile frecvente în -še ale aoristului şi imperfectului, persoana
a III-a singular şi plural, precum şi faptul că în română nu există distincţia
între verbele perfective şi imperfective, se poate să fi ajutat la formarea şi
menţinerea acestor forme.10

10
Aşa cum observă Lindstedt, „stăpânirea foarte bună a celei de-a doua limbi de către
persoanele bilingve poate şi chiar influenţează prima limbă, chiar şi atunci când este
utilizată în medii monolingve” (Lindstedt 2005: 240), ceea ce are drept consecinţă faptul că
„chiar subsisteme complicate, cum ar fi, de exemplu, sistemul verbal balcanic, cu mai

137
 BULETIN ŞTIINŢIFIC, FASCICULA FILOLOGIE, SERIA A, VOL. XX, 2011

În Baranja am remarcat, de asemenea, o mare variaţie şi instabilitate

a paradigmei verbului a fi la indicativ prezent, vorbitorii folosind
concomitent forme specifice subdialectului muntean şi celui bănăţean: (io)
mi-s / mi-sc, (tu) iaşti, (el/ea) îi / iaşte, (noi) n-is / îs / iştem, (voi) işteţ, (ei)
iaşte / îs.
Perfectul compus prezintă tendinţa de identificare a formelor de
persoana a treia singular cu cele de plural, fiind construite cu auxiliarul a, ca
în Muntenia, spre deosebire de alte zone dialectale, unde perfectul compus
se formează cu o şi or: (el/ei) a făcut, a mers, a lucrat. Aceeaşi tendinţă de
identificare a singularului şi pluralului persoanei a treia se observă şi la
indicativul prezent.
O trăsătură comună a graiurilor băieşilor din Baranja şi din
Medjimurje este aceea că un mare număr de verbe din dialectul sârbo-croat
de contact sunt adaptate morfosintactic la sistemul lingvistic românesc.
Există însă diferenţe clare între tiparul de flexiune existent în Medjimurje şi
cel folosit în Baranja:

Medjimurje Baranja
să iavleşće să iaveşće < Sr./Cr. javljati / javiti se „a se
anunţa, a da un semn”
închinćelim (în)chićim < Sr./Cr. kititi „a împodobi”
panteleşće pan(m) ćeşće < Sr./Cr. pamtiti „a(-şi) aminti”
slavaleşće slăveşće < Sr./Cr. slaviti „a sărbători”
să poiavle să poiăvea < Sr./Cr. pojaviti se „a apărea”

Este posibil ca aceste diferenţe de flexiune între Medjimurje, pe de o

parte, şi Baranja şi Serbia, pe de cealaltă, mai exact prezenţa particulei -l-
care apare în verbele sârbo-croate adaptate la sistemul graiurilor româneşti
ale băieşilor din Medjimurje, să reprezinte o influenţă şi un reflex al
foneticii dialectului caicav, vorbit în speţă în partea nord-vestică a Croaţiei
(vezi Brozović / Ivić 1988: 91–97).11
În Medjimurje am înregistrat utilizarea frecventă a infinitivului pe
post de complement direct, spre deosebire de Baranje sau de alte zone din
Serbia locuite de băieşi, în care este preferat conjunctivul: nu şćii sfăti
(Medjimurje) - nu şćii să vorbeşć (Baranja). Şi aceasta se poate datora tot
influenţei dialectului caicavian, în care infinitivul este folosit în contextele

multe timpuri trecute, pot fi păstrate, dacă există o suprapunere structurală suficientă între
limbi” (idem: 205).
11
Pe de altă parte, în Medjimurje am înregistrat folosirea frecventă a imperfectului (vezi
Sorescu-Marinković 2008: 218–221), chiar dacă dialectul caicav vorbit în regiune practic
nu cunoaşte imperfectul sau aoristul.

138
 BULETIN ŞTIINŢIFIC, FASCICULA FILOLOGIE, SERIA A, VOL. XX, 2011

în care dialectele de pe teritoriul Serbiei se preferă construcţiile de tipul „da

+ indicativ prezent”.12
Referitor la viitorul I, în graiul băieşilor din Baranja nu am
înregistrat formele uzuale, construite cu ajutorul conjunctivului, ci
următoarea paradigmă: (io) îi fi, (tu) îi fi, (el/ea) u fi, (noi) îm fi, (voi) îţ fi,
(ei) u fi.
Cât despre conjunctivul prezent, în tipul muntenesc din Baranja se
înregistrează tendinţa de identificare a formelor de conjunctiv cu cele de
indicativ la persoana III singular şi plural, situaţie care nu a fost identificată
în graiurile din Medjimurje.13 Acest lucru se poate datora, de asemenea,
influenţei dialectelor sârbo-croate de contact: cel din Baranja cunoaşte
construcţia „da + indicativ prezent”, echivalentă conjunctivului din română,
pe când în cel din Medjimurje infinitivul este folosit în această poziţie.
În Medjimurje gerunziul este încă în uz, cu toate că nu foarte
frecvent,14 însă în Baranja nu a fost înregistrat.
Şi în ceea ce priveşte verbul se aplică observaţia valabilă cu privire
la toate celelalte părţi de vorbire din graiul băieşilor: împrumuturile masive
din sârbo-croată funcţionează în paralel cu arhaismele şi regionalismele
româneşti (custa, sfăti etc.).

5. Concluzii
Concluzia ce se impune de la sine este aceea că, în lipsa instanţelor
lingvistice normative, reprezentate de şcoală sau de mijloacele de informare
în masă, şi în condiţiile contactului intens cu limba sârbo-croată, sistemul
verbal al băieşilor din Croaţia prezintă unele particularităţi extrem de
interesante. Naşterea şi perpetuarea unor forme hibride, „deviante” ale
timpurilor verbale şi păstrarea unor construcţii dispărute din limba vorbită în

12
Reducerea infinitivului în română, care nu este însă totală, este considerată adesea un
balcanism (Steinke / Vraciu 1999: 120), însă Petya Assenova este de părere că nu lipsa sau
reducţia infinitivului trebuie considerate balcanisme, ci înlocuirea infinitivului, într-un mod
identic în toate limbile balcanice, cu construcţii subordonate care alternează cu infinitivul şi
îşi asumă funcţiile acestuia, până când îl înlocuiesc complet. Autoarea face următoarea
remarcă: „Înlocuirea infinitivului cu construcţii analitice în sârbo-croată completează
tiparul unei arii tipice balcanice, cu distribuţie neuniformă: observăm existenţa un centru
compact de înlocuire totală (sau aproape totală) a infinitivului (bulgară, greacă, aromână),
iar dacă ne deplasăm de la acest centru spre nord şi nord-vest construcţia cu infinitivul
devine în mod progresiv tot mai răspândită” (Assenova 2002: 319). Menţinerea infinitivului
la băieşii din Medjimurje poate fi explicată ca o influenţă a graiului sârbo-croat de contact,
dialectul caicav, care se găseşte la o distanţă apreciabilă în nord-vestul centrului de
înlocuire a infinitivului.
13
Această tendinţă se pare că este prezentă şi în graiurile munteneşti ludăreşti
(Radosavljević 2011: 58).
14
Radosavljevic oferă exemplul următor: Uzîndu-i pă jej, nu lji pris’ipenj “auzindu-i pe ei,
nu i-am priceput” (Radosavljevic 2011: 57)

139
 BULETIN ŞTIINŢIFIC, FASCICULA FILOLOGIE, SERIA A, VOL. XX, 2011

România chiar şi la nivel regional, sub influenţa evidentă a limbii de contact

sunt doar câteva dintre acestea. Mai mult, „norma” nou instaurată a acestui
sistem verbal este foarte flexibilă şi tolerantă, iar sistemul în sine extrem de
elastic, permiţând coexistenţa mai multor unităţi cu aceeaşi funcţie, a
formelor deviante şi analoage şi a mai multor tipare paralele de împrumut.

BIBLIOGRAFIE
Assenova, Petya. 2002. Balkansko ezikoznanie, Veliko Tarnovo: Faber.
Barjaktarović, Mirko. 1964. „Oaza apatinskih Cigana (Prilog proučavanju
Cigana u Vojvodini)”, Rad vojvođanskih muzeja 12–13, Novi Sad,
191–203.
Brozović, Dalibor, Ivić, Pavle. 1988. Jezik, srpskohrvatski / hrvatskosrpski,
hrvatski ili srpski — Izvadak iz II izdanja Enciklopedije Jugoslavije,
Zagreb: Jugoslavenski leksikografski zavod „Miroslav Krleža”.
Calotă, Ion. 1995. Rudarii din Oltenia: Studiu de dialectologie şi de
geografie lingvistică românească. Craiova: Editura Sibila.
Chelcea, Ion. 1944. Rudarii: Contribuţie la o „enigmă” etnografică.
Bucureşti: Casa Şcoalelor.
Filipescu, Teodor. 1906. Coloniile române din Bosnia. Studiu etnografic şi
antropogeografic. Bucureşti: Tipografia Carol Göbl.
Hedeşan, Otilia. 2005. „Jedan teren: Trešnjevica u dolini Morave”, Banjaši
na Balkanu: Identitet etničke zajednice (Biljana Sikimić, ed.),
Beograd: Balkanološki institut, 13–106.
Hrvatić, Neven. 2004. „Romi u Hrvatskoj: od migracija do interkulturalnih
odnosa”, Migracijske i etničke teme, 20/4, Zagreb, 367–385.
Lindstedt, Jouko. 2005. „Linguistic Balkanization: contact-induced change
by mutual reinforcement”, Kontakto kun Balkanio (Arto Mustajoki,
Juhani Nuorluoto, Johanna Virkkula, ed.), Helsinki, 287–302.
Mišetić, Anka 2005. „The Socio-cultural Features of the Romani
Population”, Kako žive Hrvatski Romi / How Do Croatian Roma
Live (Maja Štambuk, ed.), Zagreb: Institute of Social Sciences „Ivo
Pilar“, 343–363.
Petrovici, Emil. 1938. „«Românii» din Serbia occidentală”, Dacoromania –
Buletinul „Muzeului limbii române”, IX, 224–236.
Radosavljević, Petar. 2007. „Romi Bajaši u Hrvatskoj – govornici
rumunjskog dijalekta”, Jezik i identiteti (Jagoda Granić, ed.), Zagreb
– Split: Hrvatsko društvo za primijenjenu lingvistiku, 505–515.
Radosavljević, Petar. 2011. „Privire de ansamblu asupra graiurilor băieşeşti
din Croaţia”, Piramida , nr.2, Novi Sad, 50–61.
Saramandu, Nicolae. 1997. „Cercetări dialectale la un grup necunoscut de
vorbitori ai românei: băiaşii din nordul Croaţiei”, Fonetică şi
dialectologie, XVI, 97–130.
140
 BULETIN ŞTIINŢIFIC, FASCICULA FILOLOGIE, SERIA A, VOL. XX, 2011

Sikimić, Biljana. 2005. „Banjaši u Srbiji”. In Бањаши на Балкану:

Идентитет етничке заједнице, edited by Biljana Sikimić, 249–
75. Београд: Балканолошки институт.
Sikimić, Biljana. 2007. “Gurban in the village of Grebenac: between
participants’ memory and researchers’ construction”. In Kurban in
the Balkans, edited by Biljana Sikimić and Petko Hristov, 153–180.
Belgrade: The Institute for Balkan Studies.
Sorescu-Marinković, Annemarie. 2007. “The gurban displaced: Bayash
guest workers in Paris”. In Kurban in the Balkans, edited by Biljana
Sikimić and Petko Hristov, 137–51. Belgrade: The Institute for
Balkan Studies.
Sorescu-Marinković, Annemarie. 2008. “The Bayash in Croatia: Romanian
vernaculars in Baranja and Medjimurje”. In The Romance Balkans,
edited by Biljana Sikimić and Tijana Ašić, 173–225. Belgrade: The
Institute for Balkan Studies.
Sorescu-Marinković, Annemarie. 2011. „Băieşii din Baranja (Croaţia):
schiţă etnologică şi etnolingvistică”, Memoria Ethnologica, nr.40/41,
36–51.
Steinke, Klaus, Vraciu, Ariton, 1999. Introducere în lingvistica balcanică,
Iaşi: Editura Universităţii „Al. I. Cuza”.
Škarić-Jurić et al 2007. „Trapped between Tradition and Transition –
Anthropological and Epidemiological Cross-sectional Study of
Bayash Roma in Croatia”, Croat Medical Journal, 48, 708–19.

141