Nemuritorii pășesc pe planetă

Cu mersul lor singuri și greu

Ei nu întorc privirea nu plâng nu regretă

Pe ei, i-a ales Dumnezeu

Nemuritorii respinși sunt de lume

Prin ea pribegind ei aleargă mereu

Spre Cel ce i-a scris într-o Carte pe nume

Pe ei i-a chemat Dumnezeu

Nemuritorii senini trec prin moarte

Și cerul deschide largi porți pentru ei

Trudiți călători ce sosesc de departe

Nemuritorii sunt oameni, nu zei.

La capăt de drum Dumnezeu îi așteaptă

Superbă serbare se dă în cinstea lor

În cântec sublim cerul întreg clocotește

Și o mână străpunsă alină a lor dor.

Cununa vieții pe cap le-o așează

Acel ce a purtat o cunună de spini

El lacrimi le șterge și-i îmbărbătează

Intrați, intrați voi aici nu mai sunteți străini.

NEMURITORII

Ei parcă privesc și nu știu ce să creadă

De cer, da, de cer le era dor când erau pașii grei

Dar iată acum ce surpinși o să vadă

Că lui Dumnezeu le era dor de ei.

Tresar fericit când strigat sunt pe nume

Mă închin ție Doamne Suprem Creator

Și sorb veșnicia uitând de o lume

Prin care am trecut exact ca un nemuritor

POEZIE – PEDEAPSA MAMEI

Eram la mama doi feciori,

Eu, cel mai mare, adeseori

Pe frate-meu mai mic, îl luam

Să ne jucăm, cum îi spuneam.

Dar joaca noastră, prea ades

Avea un jalnic înţeles;

Căci pe cel mic îl chinuiam

Şi îl băteam şi îl trânteam,

Că biet de el ţipa, striga,

Şi-abia scăpa din mâna mea.

Sărmana mamă, se-ntrista

Văzând sălbăticia mea…

Şi câte sfaturi nu mi-a dat,

Să fiu mai bun, mai delicat,

Pornirile să-mi stăpânesc,

Pe frate-meu să-l ocrotesc

Şi să mă port frumos cu el,

Ca să fiu un bun model.

Dar prea ades sfatul uitam,

Şi iar de rele m-apucam,

Până ce într-o bună zi

Sărmana mamă mă pofti

Să stăm de vorbă amândoi;

Şi lăcrimând, mama mi-a zis:

„Mă faci copilul meu de râs;

Purtarea asta rea a ta,

Dovadă e-mpotriva mea,

Că n-am ştiut cum să te cresc,

Pornirile să-ţi stăpânesc.

Şi iată ce m-am hotărât:

Că de m-ai faci ceva urât,

Să-mi dai tu mie, mama ta,

Bătaie, care-ar fi mai grea ,

Aşa cum vezi, s-ar cuveni

Pentru purtarea a-ţi primi.

Şi iată, ziua a venit

Când pe cel mic l-am chinuit.

Atunci mama m-a chemat

Şi-a zis: „De-acum s-a terminat!

Pedeapsă am eu de primit,

Căci vezi, aşa ne-am învoit.

Te du de grabă în zăvoi

Şi-o jardă adă tu, şi-apoi

Pedeapsă să îmi dai din plin,

Şi, să ştii, că astăzi nu glumim!”

Cu chin, cu vai, eu mă dusei,

Şi-o rămurică adusei.

Dar mama zise: „Nu aşa,

Ci adu joarda cea mai grea…”

Din nou în crâng cu greu m-am dus

Şi altă ramură-am adus.

Dar mama mea nu m-a slăbit,

Pân-ce din crâng nu am venit

Cu-o bâtă aspră de alun,

Bună să baţi pe cel nebun.

Atunci mama-ngenuncheat,

Spinarea ea şi-a dezbrăcat

Şi mi-a strigat poruncitor:

„Hai bate-mă poruncitor:

„Hai bate-mă al meu fecior!”

Dar bâta-n mână-mi tremura,

Căci fapta-aceasta mă-ngrozea;

Pe mama mea să o lovesc,

Şi cu bătăi s-o chinuiesc!

„Nu pot! Nu pot!”

Eu am strigat,

Dar mama mea nu m-a lăsat.

„Loveşte-mă nu mă cruţa,

Dă tare, hai nu tremura!”

„Nu pot, nu pot, măicuţa mea,

Să fac o faptă aşa de rea!”

Şi lângă ea stăteam plângând,

în hohote şi suspinând…

Când a văzut ea cum plângeam,

Că mai, mai să leşin eram,

S-a ridicat, s-a îmbrăcat,

Alăturea de ea m-a luat.

Şi dulce-apoi mi-a povestit,

Cum Miel din ceruri a venit,

Isus Hristos, nevinovat,

Şi pentru omul vinovat,

Bătăi si chinuri a-ndurat,

Şi sângele Său a vărsat,

Plătind El totul pentru noi,

Şi ne-a făcut şi sfinţi apoi.

Apoi, cu mama-ngenuncheat,

Cu lacrime eu m-am rugat

Ca Domnul viaţa să mi-o ia.

Şi s-o păstreze ca a Sa.

De tot ce-i rău să fiu curat,

Să fac doar ce-I este Lui pe plac

Să fie Domnul lăudat,

De-atunci în bine m-am schimbat,

Azi mulţumesc lui Dumnezeu,

Că m-a spălat de tot ce-i rău

Şi mamei mult îi mulţumesc,

Şi-i spun că mult, mult o iubesc,

Şi rog pe Domnul milostiv,

S-o ţină-n veci de veci!

Amin!