ărintele Iachint de la Putna, un mucenic înmiresmând cu bucurie sfântă

Gândindu-mă la Părintele Iachint, lucrul cel mai pregnant care-mi vine în minte este imaginea
chipului său de mucenic, coborât parcă de pe vechile ziduri zugrăvite în vremuri în care
pictura bisericilor era frumoasă şi adevărată de obşte. Parcă nici un alt chip, dintre cele destul
de numeroase de mari duhovnici cunoscuţi în ultimul sfert al acestui veac atât de
contorsionat, nu conţinea în el atâta suferinţă asumată şi răbdată până la capăt. Şi, în ciuda
acestei suferinţe, transmisibilă până la un punct şi cutremurătoare, întâlneai la Părintele
Iachint un dar incredibil de a răspândi, aproape contagios, bucuria trăirii în Hristos. Dar poate
că nu există bucurie mai perenă şi mai sigură ca aceea ridicată din suferinţă, din purtarea
asumată a crucii. Parcă purta tot timpul în spate un sac nevăzut, burduşit cu păcate ale
acestei lumi uşuratice, pe care el le lua asupra lui, în chip de miel ispăşitor, după modelul
Prietenului său. Dintre călugării timpului, parcă niciunul nu dădea mai limpede sentimentul de
smerenie ca Părintele Iachint, cu atât mai mişcător cu cât aparţinea unui om aflat poziţie
administrativă. Părea că nu voia să lase pe nimeni să fie mai jos decât el. El se dorea cel din
urmă. Şi nu neapărat deoarece s-ar fi gandit ca in acest fel va ajunge printre cei dintai.

Pentru un om de blândeţea nesfârşită a Părintelui Iachint, ascultarea de a conduce

administrativ o mânăstire atât de la vedere si cu atât de multe probleme de tot soiul, de la
restaurări complexe până la contactul cu lumea politică a timpului, a fost o cruce extrem de
greu de purtat. Asta şi pentru că unii dintre cei din jurul său nu au fost, destul de adesea,
capabili să-i înţeleagă lucrarea în coordonatele ei cele mai adevărate, să i se alăture în
înlăturarea înţeleaptă a multelor obstacole, să poarte cu aceeaşi abnegaţie, împreună, o
cruce prea grea pentru unul singur. Luptele sale au fost purtate pe toate fronturile posibile:
uneori cu cei de deasupra sa, nu arar cu cei ce i se aflau sub ascultare, mai ales şi într-un fel
special cu cei din lumea politică a timpului (organele de partid, Securitatea etc.), apoi cu cei
gata să judece după aparenţe, nu după fondul lucrurilor, ş.a.m.d.

A purtat toate aceste bătălii şi le-a câştigat nu lovind, ci răbdând lovituri. Şi dacă totuşi, până
la urmă, în general a răzbit, aceasta se datorează numai înaltei sale ţinute duhovniceşti,
faptului că s-a făcut pe sine lăcaş întru totul al lui Dumnezeu, al unei răbdări duse dincolo de
orice inchipuire, al credinţei că o luptă bună nu rămâne până la sfârşit fără ajutor de la
Dumnezeu, mai ales dacă ea este dusă pentru propăşirea Bisericii Sale. Părintele Iachint a
fost cu adevărat unul dintre aceia care a pus strălucit în lucrare îndemnul Mântuitorului de a fi
“inţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii“ (cf. Matei 10,16).

Dintre toţi marii duhovnici ai timpului, Părintele Iachint a fost cel mai obligat să iasă adesea în
lume, în ciuda structurii sale ascetice şi dispuse spre petrecere în pustietate. Şi-a jertfit
liniştea proprie pentru liniştea altora.

S-a făcut pavăză fraţilor săi în calea securiştilor de tot felul care mişunau într-o Putnă supusă
unei supravegheri mai accentuate decât alte mânăstiri, pentru ca nu cumva discursul patriotic
să depăşească limitele îngăduite. El ştia cum să le ţină piept astfel încât curiozitatea lor
profesionistă să nu ajungă să-i mai sâcâie pe ceilalţi.

S-a angajat personal în toate acţiunile pe care mânăstirea a trebuit să le întreprindă pentru a-
şi reface infătişarea de odinioară. Era, deodată, comandant, strateg şi soldat de prima linie,
asemenea ctitorului mânăstirii. Orice aprobare şi orice repartiţie de materiale, mai ales pentru
Biserică, se obţinea, în vremea aceea, cu infinită trudă, cu preţul unei răbdări îngereşti şi, nu
o dată, cu acela al unor umilinţe penibile. A fost necesar să bată la nenumărate uşi, să se
facă tuturor toate, pentru a-i conduce pe unii pe calea mântuirii (cf. I Corinteni 9, 22), şi toate
acestea spre bunul mers al mânăstirii.

Multe au fost momentele de extremă încercare şi de cumpănă în viaţa sa de stareţ al Putnei.

[…]

În ciuda faptului că a slujit cea mai mare parte a misiunii sale la Putna, mânăstire cu care s-a
identificat si pentru care s-a jertfit până la capătul vieţii, Părintele Iachint a rămas în fibra sa
intimă, în structura sa duhovnicească, un fiu al Sihăstriei. Intregul monahism, întreaga
noastră Biserica datoreaza enorm şi decisiv, mai ales în a doua jumatate a acestui veac,
duhului ziditor şi normativ promovat de obstea marilor duhovnici daţi de Sihăstria. De la aceşti
duhovnici, la care se întorcea de câte ori putea şi cu care era intr-o comuniune necurmată, şi-
a tras Părintele Iachint puterea şi seva slujirii sale.

Cred că l-am văzut prima dată cu ocazia unei vizite într-o vacanţă la Putna, prin 1967 sau
1968, pe cand inca nu descoperisem Biserica şi eram un ignorant in toate ale ei. Am fost, ca
atâţia alţii, impresionat de curajul fatis in afirmarea unei poziţii tranşante patriotice referitoare
la Moldova întreagă, cea a lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. Erau lucruri care aici la Bucureşti se
spuneau în şoaptă şi numai între prieteni siguri, în timp ce acolo se afirmau deschis şi apăsat.

Îl întâlneam din când în când, de-a lungul anilor, pe lângă Patriarhie, unde venea cu diferite
treburi pentru rezolvarea unor probleme ale mânăstirii. De cum îl vedeai îţi şi sărea inima de
bucurie. Nu ştia cum să se facă mai mic în faţa ta. Schimbam câteva cuvinte (bucuria întâlnirii
nu prea încăpea în ele) despre cunoştinţe comune şi despre chestiuni bisericeşti, după care
puneai metanie, luai binecuvântare şi plecai fericit, în orice stare te-ai fi aflat înainte.

De fiecare dată te primea firesc, încercând să-ţi ofere tot ceea ce era mai bun. O chilie
confortabilă spiritual şi masă ca pentru oaspeţi. Totdeauna erai smerit de atâta grijă şi
disponibilitate. Dar momentul cel mai aşteptat al unei vizite la Putna era acela în care
Părintele Iachint îşi găsea în sfârşit un pic de timp, în ciuda multelor sale treburi şi drumuri, şi
te invita în chilia sa pentru un cuvânt duhovnicesc. Trăiai un sentiment de vinovăţie ştiind că-l
răpeai de la alte treburi mai importante sau de la puţinul timp de repaus pe care ar fi trebuit să
şi-l ofere pentru a putea fi în putere pentru toate faptuirile. Dar pentru el aceste întâlniri
reprezentau bucurie şi forţă şi odihnă. Fiinţa lui putea să respire din continua zdroabă zilnică
într-un fel care era tot lucrător. Chilia îi era de o ordine absolută. Patul era atât de bine aranjat
şi întins, încât aveai sentimentul puternic că el nu este atins de mult timp şi că Părintele se
odihnea pe scaun. Pe biroul de stareţ erau, în afară de acte ale mânăstirii, mai multe stive de
cărţi şi de reviste, pe care în cursul vorbirii le mai răsfoia în căutarea unei apoftegme recent
descoperite şi de care vroia să-ţi facă parte şi ţie. Vorbea încet si rar, dar extrem de clar.
Cuvântul său avea forţă şi delicateţe. Părea că se scuză pentru indrăzneala de a ne da sfat
duhovnicesc.

La strană stătea ca cel mai simplu dintre monahi, cântând cot la cot cu ei. Îi plăcea să
citească catisma zilei.

In două rânduri, aflându-mă pentru câteva zile la Putna, am plecat împreună cu el şi cu alţi
credincioşi în pelerinaje. […] De fiecare dată l-am văzut purtându-se cu infinită grijă faţă de
toţi cei care-l însoţeau, urmărind ca o cloşcă să nu ducă lipsă de niciunele, să fie bine primiţi
şi trataţi.
Ultima oară l-am văzut la Spitalul Carol Davilla din Bucureşti. Primisem un telefon de la
părintele Gherasim, şoferul mânăstirii, care-mi comunicase despre internarea într-una dintre
rezervele spitalului a Părintelui Iachint, aflat într-o stare destul de gravă. Când am intrat, l-am
aflat în camera de baie. A ieşit de acolo. Era îmbrăcat într-o pijama care stătea cu greu pe el.
Se mişca cu extremă dificultate, era palid, gesturile îi erau dificile şi incerte, totul trăda o mare
suferinţă. Avea probleme grave şi dureri mari din cauza unei boli a rinichilor. Nu m-a observat
din prima clipă. Când, în sfârşit, m-a zărit, a părut ca nu ma recunoaşte. Cred că durerile sale
erau atâ de mari, incat, conform firii sale, ar fi dorit să fie complet singur şi să nu implice pe
nimeni în suferinţa sa.Pe bună dreptate a fost numit “duhovnicul Bucovinei”. Aproape că nu
era casă de creştin în tot ţinutul din nordul Moldovei în care să nu fie cunoscut, iubit şi
întâmpinat cu nestăvilită bucurie. Primea ajutoare şi ajuta, la rândul lui. Putna, cu Părintele
Iachint în frunte, era o placă turnantă a reciprocei dăruiri între credincioşi şi mânăstire, în
numele milostivirii de sorginte hristică. Erau vremuri de mare criză, în care alimentele
principale erau raţionalizate şi nici raţiile nu le obţineai cu uşurinţă. Părintele Iachint era ca
văduva din Sarepta Sidonului (cf. III Regi 17,10-16). Niciodată urciorul său nu era plin, dar
nici nu se golea vreodată. Iar la urciorul mânăstirii aveau acces mulţi sărmani.

Marii duhovnici sunt şi ei oameni. Vin şi trec. Trăiesc o vreme şi apoi trec la Domnul, într-o
altă lume, în care cu greu străvedem ceva, dar despre care ne-a fost descoperit că este una a
veşnicei apropieri de Treimea Sfântă. In acelaşi timp, marii duhovnici nu sunt oameni chiar ca
toţi oamenii. Ei vin şi rămân. Rămân prin ceea ce au construit duhovniceşte, rămân în
sinaxare, fie ele scrise sau încă nescrise, rămân cu noi după asemănarea rămânerii lui
Hristos cu noi. Rolul lor nu se încheie o dată cu plecarea din această lume, ci sporeşte. Marii
duhovnici sunt tezaurul pe care fiecare neam şi-l adună în ceruri, şi din acest punct de vedere
nu suntem deloc săraci şi necăjiţi. Dimpotrivă! Şi este minunat cum se adună mai mult în
vreme de mare restrişte. Părintele Iachint a fost un mărturisitor ferm şi discret, o nădejde a
noastră pentru toate timpurile. El se adaugă frumos unei pleiade de foarte mari personalităţi
duhovniceşti prin care neamul românesc a rezistat în ultima jumătate de veac, trăindu-şi şi
sporindu-şi miraculos tradiţia in umbra luminoasă a Sfintei Tradiţii.

Costion Nicolescu
Parintele Iachint al Putnei, Editura Bizantina