Valență

Valența caracterizează capacitatea de combinare a unui atom cu

un alt atom.

Ea este dată de numărul electronilor cu care atomul participă la

formarea legăturilor chimice.
Acești electroni ai atomului care se alătură unui atom de alt tip se
numesc electroni de valență și variază în funcție de atom și grupare
chimică.

Conceptul de valență a fost dezvoltat în cea de-a 2-a jumătate a

secolului 19, fiind folosit cu succes în explicarea structurii
moleculare ale compușilor organici și anorganici.

Valori
În general, numărul grupei principale indică valența maximă a
elementelor. Valența se poate raporta la hidrogen sau la oxigen.
Valența elementelor raportată la hidrogen crește în perioadă de la
grupa I-A la grupa IV-A, apoi scade.

Pentru elementele din grupele V-A, VI-A și VII-A valența față de

hidrogen se stabilește cu ajutorul relației:
Valența = 8 - nr. grupei principale.

Valența maximă a elementelor față de oxigen este egală cu numărul

grupei principale (excepție făcând fluorul, care este constant
monovalent).
Nemetalele din grupele V-A, VI-A și VII-A pot avea și valențele cu
două unitați mai mici decât valoarea maximă față de oxigen.

Elementele din grupa VIII-A, grupa gazelor rare (nobile),

nu au valență.

Electrovalența reprezintă valența elementelor care se transformă

ușor în ioni și este egală cu numărul de electroni cedați sau
acceptați.

Covalența reprezintă valența exprimată prin numărul de electroni

pe care un atom îi pune în comun cu electronii altui atom. Covalența
se notează cu cifre romane scrise în paranteză în dreapta simbolului
chimic. De exemplu: H(I), O(II).

Valența elementelor se consideră față de două elemente:

 Hidrogen - constant monovalent

 Oxigen - constant divalent