Sunteți pe pagina 1din 3

Pe Domogled, pinii cresc perfect drepți ca niște lumânări verticale, uluitor de lungi (unii cred că au

aproape 60-80 sau poate chiar mai mult).

Ca specie de arbori, ei sunt socotiți - la fel ca românii - printre marii supraviețuitori ai Istoriei, ei venind
din trecutul a câtorva milioane de ani, adică tocmai din pleistocenul glaciar, o perioadă în care multe
alte specii de plante, au pierit.

Acești arbori majestuoși, ce se prind de crestele calcaroase ale Domogledului aflat sub picioarele
noastre, ne taie practic respirația cu modul lor uimitor de prindere și supraviețuire.

- ”Romanii foloseau acești pini perfect drepți pentru a realiza conductele sau apeductele cu ape
termale ce mergeau în locurile amenajate pentru curele medicale, îmi spune Iacob... Aceste
conducte din lemn de pin erau curățate periodic - cam odată la 5 ani - la interior și desfundate...
Cei care se ocupau cu asta aveau niște burghie speciale lungi de 5-7 metri... În vechile băi au fost
găsite conducte din lemn de pin de pe vremea austro-ungarilor sau mai vechi, când stațiunea
era administrată de aceștia, îmi spune Iacob... Comuniștii le-au înlocuit cu țevi de plastic care
ulterior s-au dovedit a fi generatoare de mari probleme”...
- ”Lângă hotelul ”Roman” este peștera ”Despicătura” parcă, cu cele 2 izvoare termale captate,
unde se mai văd și-acuma urme ale conductelor romane meșteșugite din lemn de pin... Un lemn
care nu putrezește”...
- ”Da... La ”băile romane” se mai văd capete de țevi cu robinete care sunt din lemn de pin... La
”baia Neptun” sau ”baia imperială”, de asemenea... Pinii aceștia erau foarte importanți pentru
locuitorii muntelui și Văii Cernei... Rășina lor era folosită la călăfătuirea bărcilor sau vaselor care
navigau pe Dunăre dar, nu numai, îmi spune rar, Iacob... Pinului i se scotea ”inima” sau partea
interioară, bogată în uleiuri și rășini apoi se tăia în bucăți lungi de vreo 2 palme și groase de-un
deget... În pământ, se săpa o groapă largă la gură și ascuțită la fund... Sub groapa asta, se săpa
alta care comunica cu cea de deasupra printr-o gaură făcută la nivelului planșeului ascuțit al
celei de sus... Aceastei groapi - cea de-a doua - i se lipeau bine pereții să țină catranul... De
obicei aceste gropi - sau ”crovuri” - se săpau pe o coastă de deal ca să poată fi introdus ușor
focul și extrage cleiul ăla lichid, negru... Inima pinului se chitea în groapa de sus până se umplea
și mult peste până semăna cu o căpiță de paie... Structura asta se lipea apoi cu lut până aproape
de vârf unde se lăsa loc cam de 2 palme de bărbat... Aici se punea foc și se urmărea ca bucățile
de pin să ardă mocnit, fără flacără... Când ardeau așa, din ele curgea catranul în groapa de jos...
De-aici, omu îl strângea în vase, îl punea în căruță și pleca cu el prin satele de la câmp sau prin
târguri, să-l vândă... Era căutat mai ales de oamenii care trăiau pe malul Dunării și aveau vite...
Catranul cu care-și spoiau vitele le păzxeau de musca columbacă venită din Cazanele Dunării”...
- ”Vedeți?... Pinii ăștia sunt ca niște stâlpi... Sunt incredibil de drepți și de înalți, le spun prietenilor
mei care stau întinși pe lângă potecă, epuizați de urcat și coborât o zi-ntreagă... Uite-i cum sunt
ei de impunători și de mândri... Sunt aproape trufași... Probabil că nu întâmplător țăranul român
și-a stabilit primele temple în munți, lângă brazi... Lângă astfel de arbori glorioși... ”Axa Lumii”,
Centrul Universului, ”Columna Cerului” - toate astea - au legătură cu ei... Uitați-vă cât sunt de
impozanți, de magnifici... În timpuri străvechi, când se înființa un sat, se înfigea un par de lemn
în pământ iar locul ăla devenea vatra satului și loc pentru construcția viitoarei biserici sau
temelie a altarului unde se-mplineau ritualurile... Stâlpul acela, la fel ca pinii ăceștia negri de
Banat, erau simbolul dăinuirii în timp... Al continuității... Al eternității... Al veșniciei... Stâlpul nu
era doar loc de marcare a vetrei... El se punea și la capul mortului, la răscruci, la intrarea în
bătătură (”stâlpul porții”, ”stâlpul casei”, ”stâlpul ușii”), etc.... În Roma antică, stâlpul ușii, așezat
la intrare, simboliza pe Zeița Junona (”Dea Unxia”)... El era altarul închinat ei... Mireasa avea
datoria sacră ca, în cadrul unui anume ritual, să-l ungă cu ulei de măsline... Sau cu untură...
Probabil că avea și simbolistică falică, legată de fertilitate, cine știe... Mireasa se numea din
pricina asta, ”unxor” iar ritualul - ”inuxorare”...
- ”Aha, se prinde Andrei... De-aici vine ”însurătoare”...
- ”Da, așa este... E foarte corectă observația ta!”...
- ”Cum era căsătoria în Roma antică?”, mă-ntreabă Andrei...
- ”E mult de povestit... Mai întâi mirele mergea cu nașul - ”proxenetul” - la părinții fetei s-o
pețească... Dacă părinții fetei erau de acord cu cererea, cădeau la o învoială care se numea
”sponsalia” sau ”logodna”... Probabil de-aici derivă ”sponsorizare” întrucât învoiala presupunea
daruri de haine și alte lucruri - inelul de logodnă bunăoară, la început de fier apoi din bronz sau
aur - care consființeau promisiunea băiatului de a lua fata de soție... Dacă băiatul se răzgândea,
pierdea ”sponsalia” sau ”arvuna”... Căsătoria se încheia în fața preotului, a nașilor, părinților și a
10 martori... Pontifexul sau preotul rupea o pâine și, printr-un gest ritualic dădea mirilor să guste
ca să consacre legătura dintre ei... La altarul de-acasă, sacrificau oi, vite, porci sau alte vietăți, în
cinstea zeilor protectori... Zeița Junona de pildă, era ”îmbunată” sacrificându-se un purcel din
care era scoasă și aruncată fierea dar, nu înainte de a se face profeții - ”auspicia” - în legătură cu
viitorul mirilor... Mireasa era îmbrăcată cu ”tunica pură”, avea o legătură albă pe cap la fel ca
țărăncile noastre, un văl roșu care-i acoperea fața și pe care doar mirele îl descoperea și un brâu
sau cingulum - ”cingătoare” - din lână albă... Această cingătoare de lână albă avea un nod numit
”nodul lui Hercule” pe care-l desfăcea la fel, doar mirele în noaptea nunții ca simbol al pierderii
sau primirii virginității fetei... Casa unde era dusă mireasa după cununie era împodobită cu
multe flori și ramuri verzi de brad... Când ajungea aici, ea avea datoria sacră de a unge stâlpul
ușii cu untură de lup, de porc sau cu ulei de măslin... Unxor... Apoi intra în casă... Mirele nu lăsa
mireasa să calce pragul ci, o trecea în brațe”...
- ”Seamănă mult cu nunțile noastre de la țară”...
- ”Păi da!”...

Dincolo de vârfurile pinilor, Valea Cernei se-ntunecă rapid, prevestind furtuna. Care nu ne iartă până la
urmă, nici pe noi. Față de cât a plouă însă, acolo și-n Herculane, pentru noi a fost ca un botez sau ca o
înrourare.

Pinii falnici ne-au însoțit la-ntoarcere ca niște ortaci binevoitori și pe ”Poteca Pisicii” până la Grota lui
Șerban, și pe ”Poteca Gâștelor” și apoi, până dincolo de Crucea Albă.

La Crucea Albă, Iacob îmi arată pe placa de marmură ce semnalizează trecerea lui Mihai de
Hohenzollern-Sigmaringen pe-aici pe potecile de piatră pe când venea de la Podeni, un fluture negru.
- ”Cândva erau vreo 1500 de specii de fluturi aici în Valea Cernei, îmi spune el... Niciodată însă, n-
am mai văzut până acuma unul perfect negru, ca ăsta”...
- ”O fi spiritul lui Mihai care rătăcește pe cărările trecutei sale vieți” zic în glumă, desigur...
- ”Nu știu dacă-i așa... Am vorbit cu cineva care cunoaște multe despre fluturi și îmi spunea că au
dispărut deja în ultimii 50 de ani peste 400 de specii iar altele 200-300 sunt pe cale de a dispare
definitiv și ele”...

Până jos la asfalt, în timp ce coborâm, simțim în spate umbra roșietică a pinilor care se asigurau că
suntem în deplină siguranță. Parcă ne era și jenă să ne văităm de dureri de picioare văzându-i nu departe
de noi, cum stăteau aninați cu rădăcinile lor puternice de consolele de piatră calcaroasă.

În timp ce Victor cu Andrei strâng gunoaie ”uitate” de drumeții grăbiți și-și burdușesc ruccsacii și
buzunarele cu ele, Iacob îmi povestește că în Herculane, cu mulți ani în urmă, gunoaiele din stațiune,
lăsate de turiști, erau atent sortate.

- ”Ce era bun de ars era dus la cazanele care încălzeau apa în sălile de tratamente iar ce nu ardea
se îngropa adânc în pământ... Cei ce gospodăreau stațiunea erau foarte atenți la gunoaie...
Herculanele era o stațiune celebră și foarte căutată și pentru că era extrem, extrem de curată...
Era atunci un respect pentru natură, cum nu-ți poți imagina”...
- ”Pot să-mi imaginez... Educația precară de-acuma și din ultimele decenii ne-a transformat însă,
în niște vite neghioabe care își bat joc de tot ce-i bun, frumos, folositor”...