Prof. Prof. Univ. Dr.

STELIAN TOFANĂ

SĂ CITIM ȘI SĂ ÎNVĂȚĂM
ÎMPREUNĂ BIBLIA!
- Ghid de Studiu Biblic -

Tipărit cu binecuvântarea
Înaltpreasfințitului Părinte Andrei,
Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului,
Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului

Biserica Ortodoxă „Schimbarea la Față” Cluj-Napoca

Facultatea de Teologie Ortodoxă Cluj-Napoca

Cluj-Napoca
2015
 2

REALIZATOR PROGRAM:
Pr. Prof. Univ. Dr. STELIAN TOFANĂ
Tel. 0740.157.173
E-mail: steliantofana@gmail.com

COLABORATORI PROGRAM:
Pr. TITUS MOLDOVAN – Paroh
Tel. 0744.209.810
E-mail: moldovan.titus@gmail.com

Pr. Dr. PETRU-IOAN ILEA

Tel. 0728.800.819
E-mail: petru_ioan@yahoo.com

Drd. OLIMPIU N. BENEA

Tel. 0742.242.839
E-mail: olimpnb@gmail.com

Masterand ANDREI TITUS MOLDOVAN

Tel. 0754.055.579
E-mail: moldovan.titus@gmail.com
 3

Pr. Prof. Univ. Dr. STELIAN TOFANĂ

SĂ CITIM ȘI SĂ ÎNVĂȚĂM ÎMPREUNĂ

BIBLIA!
- Ghid de Studiu Biblic -

Tipărit cu binecuvântarea
Înaltpreasfințitului Părinte Andrei,
Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului,
Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului

Biserica Ortodoxă „Schimbarea la Față” Cluj-Napoca

Facultatea de Teologie Ortodoxă Cluj-Napoca

Cluj-Napoca
2015
 4

Biserica Ortodoxă „Schimbarea la Față”

Bd. Eroilor, nr. 24-26, Cluj-Napoca
www.schimbarea-la-fata.ro

Facultatea de Teologie Ortodoxă

Piaţa Avram Iancu, nr. 18
400117 Cluj-Napoca

Programul este transmis în direct

la Radio Renașterea
91 Mhz la Cluj-Napoca și 102 la Bistrița
www.radiorenașterea.ro
 5

CUPRINS

TEME AGHIOGRAFICE

TEMA I: Cinstirea Sfinților și a Sfintelor Moaște

(Mărturia textului biblic) ....................................................... 9
TEMA II: Cine a fost Sfântul Ioan Botezătorul? Ce ne
spune textul biblic?” ............................................................... 23
6
 7

TEME AGHIOGRAFICE
8
 9

TEMA I: Cinstirea Sfinților și a Sfintelor

Moaște (Mărturia textului biblic)

Cuprins:
1. Preliminarii
2. Cine sunt Sfinții?
3.Ce ne spune Sf. Scriptură despre cinstirea Sfinților?
a. Există o venerare aparte a celor morți în Vechiul
Testament?
b. Pot Sfinții să facă minuni?
c. Pot Sfinții să mijlocească pentru noi? (1 Tim 2, 5)
d. Logica venerării Sfinților
4. Reflecții mesaj: sfințenie și secularism

1. Preliminarii
Nu avem niciun text în Sfânta Scriptură care să spună
direct: „Cinstiţi-i pe sfinţi sau rugaţi-va sfinţilor, adresaţi-le
rugăciuni, pentru că ei pot să facă foarte mult pentru voi”. Nu
avem niciun text care să vină cu o poruncă: „Trebuie să vă
rugaţi sfinţilor, pentru că ei mijlocesc pururea pentru voi.”
Dar avem texte bliblice care analizate ne aduc suficiente măr-
turii pentru ceea ce înseamnă temeiul, baza textului biblic,
pentru cinstirea sfinţilor, cultul sfinţilor şi a sfintelor moaşte.
În toate rugăciunile creştinilor este invocată Maica Dom-
nului și sunt invocaţi sfinţii. În numele lor se ridică Biserici; lor
li se închină orașe și sate pentru a-i avea pe sfinți ca protectori.
Este foarte bine ca în fiecare dimineaţă să vă uitaţi în
calendarul creştin-ortodox, în care sunt trecuţi zilnic câţiva
sfinţi. Puteţi doar atât să le spuneţi, chiar dacă nu ştiţi poate
nimic despre istoria vieţii lor: „Sfinţilor (pronunţaţi-le nume),
mijlociți pentru mine, rugaţi-vă Stăpânului Ceresc pentru
familia mea, mijlociți ajutor şi sănătate pentru noi”. Este sufi-
cient! Aşa să începeţi în fiecare zi, invocând un sfânt sau mai
mulţi. Păstraţi un calendar mic la îndemână şi chemaţi-i în
fiecare zi în ajutor, mai ales pe sfinţii sub al căror scut se desfă-
şoară ziua respectivă.
 10

În numele sfinţilor s-au construit şi se construiesc Biserici.

În fiecare biserică, în piciorul Mesei Sfântului Altar se găsesc
moaştele unui Sfânt. Fiecare Liturghie se săvârșește, aşa cum
se săvârșea în Biserica primară, în comuniunea cu Sfinţii. Nicio
liturghie a primilor creştini nu se făcea fără prezenţa unui
sfânt, a unui martir, a moaştelor unui sfânt care şi-a dat viaţa
pentru credinţă și pentru Evanghelia lui Iisus.
Sfinţii sunt patroni ai oraşelor, ai satelor şi ai vieţii perso-
nale şi familiale. Sunt familii care şi-au pus existenţa lor sub
scutul apărător al unui sfânt. De obicei, creştinii îşi botează
copiii cu un nume de sfânt, tocmai pentru ca sfântul respectiv
să le protejeze viaţa, să le fie scut şi protector şi ajutor în viaţă.

2. Cine sunt Sfinții?

Despre sfinţenie, oamenii şi-au făcut cele mai diverse pă-
reri şi au emis cele mai curioase ipoteze cu privire la între-
bările: „Cine sunt Sfinţii?”; „Ce este sfinţenia?”
O parte dintre noi percep sfinţii ca fiind aceia care au făcut
minuni. Vreau să vă răspund astfel: Sfântul Ioan Botezătorul
n-a făcut nicio minune şi despre el Iisus a spus că este „cel mai
mare om născut din femeie”.
Alţii au spus: „Sfinţii sunt aceia care părăsesc lumea, care
se retrag în pustie, în munţi, în crăpăturile pământului, în
peşteri, în mănăstiri şi acolo duc o viaţă singulară în post, în
rugăciune şi în asceză”. Vă răspund: între sfinţi găsim oameni
din toate categoriile sociale: oameni bogaţi sau oameni săraci,
oameni învățați sau oameni simpli, etc.
Alţii au crezut că sfinţii sunt oameni fără de păcat. Dar iată
doi „mari păcătoşi” între sfinţi: Saul din Tars (viitorul Apostol
Pavel) care a fost prigonitor al creștinilor şi Maria Egipteanca
(pe cât de păcătoasă a fost, pe atât de sfântă a devenit).
Sfinţii sunt oamenii care au părăsit păcatul, care şi-
au schimbat viaţa. Nu trebuie să fii călugăr, să trăieşti în
peşteri sau în pustie, retras din lume, nu trebuie să-ţi părăseşti
serviciul, casa, profesia şamd. Două lucruri trebuie să faci: Să
părăseşti păcatul, o viaţă care te compromite, care-ţi aduce
suferinţă, să laşi la o parte nedreptăţile şi toate relele pe care le
faci la adresa ta şi a celor din jur şi să-ţi dedici viaţa trăirii
 11

Evangheliei lui Iisus. Asta nu înseamnă că în momentul în care

am hotărât să nu mai păcătuim, am şi devenit sfinţi. Acela e
doar începutul.
Sfinţenia presupune paşi făcuţi în fiecare zi pe o scară a
virtuţilor. Fiecare putem atinge un anumit nivel al sfinţeniei
așa încât sfinţenia nu-i departe de niciunul dintre noi. Exem-
plul lui Saul, viitorul Apostol Pavel ne arată că niciodată nu
trebuie să deznădăjduim, indiferent cât de mult am căzut:
„Iar Saul, suflând încă ameninţare şi ucidere împotriva
ucenicilor Domnului, a mers la arhiereu, şi a cerut de la el scri-
sori către sinagogile din Damasc că, dacă va afla acolo pe vre-
unii, atât bărbaţi, cât şi femei, că merg pe calea aceasta, să-i
aducă legaţi la Ierusalim. Dar pe când călătorea el şi se apropia
de Damasc, o lumina din cer, ca de fulger, l-a învăluit deodată.
Şi, căzând la pământ, a auzit un glas, zicându-i: „Saule, Saule,
de ce Mă prigoneşti?” Iar el a zis: „Cine eşti, Doamne?” Şi
Domnul a zis: „Eu sunt Iisus, pe Care tu Îl prigoneşti. Greu îţi
este să izbeşti cu piciorul în ţepuşă.” Şi el, tremurând şi înspăi-
mântat fiind, a zis: „Doamne, ce voiești să fac?” Iar Domnul i-a
zis: „Ridică-te, intră în cetate şi ţi se va spune ce trebuie să
faci.” Iar bărbaţii, care erau cu el pe cale, stăteau înmărmuriţi,
auzind glasul, dar nevazând pe nimeni. Şi s-a ridicat Saul de la
pământ, dar, deşi avea ochii deschişi, nu vedea nimic. Şi
luându-l de mâna, l-au dus în Damasc. Şi trei zile a fost fără
vedere; şi n-a mâncat, nici n-a băut. Şi era în Damasc un
ucenic, anume Anania, şi Domnul i-a zis în vedenie: „Anania!”
Iar el a zis: „Iată-mă, Doamne”; şi Domnul a zis către el:
„Sculându-te, mergi pe uliţa care se cheamă Uliţa Dreaptă şi
caută în casa lui Iuda, pe un om din Tars, cu numele Saul; că,
iată, se roagă.” Şi a văzut în vedenie pe un bărbat, anume
Anania, intrând la el şi punându-şi mâinile peste el, ca să vadă
iarăşi. Şi a răspuns Anania: „Doamne, despre bărbatul acesta
am auzit de la mulţi câte rele a făcut sfinţilor Tăi în Ierusa-
lim. Şi aici are putere de la arhierei să lege pe toţi care chea-
mă numele Tău.” Şi a zis Domnul către el: „Mergi, fiindcă
acesta Îmi este vas ales, ca să poarte numele Meu înaintea
neamurilor şi a regilor şi a fiilor lui Israel; căci Eu îi voi arata
câte trebuie să pătimească el pentru numele Meu.” Şi a mers
 12

Anania şi a intrat în casă şi, punându-şi mâinile pe el, a zis:

„Frate Saul, Domnul Iisus, cel ce ţi S-a arătat pe calea pe care
tu veneai, m-a trimis ca să vezi iarăşi şi să te umpli de Duh
Sfânt.” Şi îndată au căzut de pe ochii lui ca nişte solzi; şi a vă-
zut iarăşi şi, sculându-se, a fost botezat. Şi luând mâncare, s-a
întărit. Şi a stat cu ucenicii din Damasc câteva zile. Apoi pro-
povăduia în sinagogi pe Iisus, că Acesta este Fiul lui Dumne-
zeu. Şi se mirau toţi care îl auzeau şi ziceau: „Nu este, oare,
acesta cel care prigonea în Ierusalim pe cei ce cheamă acest
nume şi a venit aici pentru aceea ca să-i ducă pe ei legaţi la
arhierei?” Şi Saul se întărea mai mult şi tulbura pe iudeii care
locuiau în Damasc, dovedind că Acesta este Hristos.” Şi după
ce au trecut destule zile, iudeii s-au sfătuit să-l omoare. Şi s-a
făcut cunoscut lui Saul vicleşugul lor. Şi ei păzeau porţile şi
ziua şi noaptea, ca să-l ucidă. Şi luându-l ucenicii noaptea, l-au
coborât peste zid, lăsându-l într-un coş. Şi venind la Ierusalim,
Saul încerca să se alipească de ucenici; şi toţi se temeau de el,
necrezând că este ucenic. Iar Barnaba, luându-l pe el, l-a dus la
apostoli şi le-a istorisit cum a văzut pe cale pe Domnul şi că El
i-a vorbit lui şi cum a propovăduit la Damasc, cu îndrăzneală
în numele lui Iisus. Şi era cu ei intrând şi ieşind în Ierusalim şi
propovăduia cu îndrăzneală în numele Domnului. Şi vorbea şi
se sfădea cu eleniştii, iar ei căutau să-l ucidă.” (FAp 9, 1-29).
În drum spre Damasc, Saul este orbit de o lumină, cade la
pământ; din acea lumină aude: „Saule, Saule, de ce Mă prigo-
neşti?” Și întreabă: „Pe cine prigonesc?” - „Eu sunt Iisus, pe
Care tu Îl prigoneşti. Greu îţi este să izbeşti cu piciorul în
ţepuşă.” Dovadă că Saul prigonind pe creștini, Îl prigonea pe
Iisus. Iisus se identifica și s-a identifdicat cu fiecare om.
Saul intră în Damasc și în loc să-i prigonească pe creștini,
devine el însuși creștin. Primind botezul a înţeles că este che-
mat de Dumnezeu şi că trebuie să-și încheie drumul de până
atunci. Apoi el, iudeul, prigonitorul care îi aducea pe creştini
legaţi la Ierusalim, începe să propovăduiască în sinagogi pe
Iisus că este Hristos, Fiul lui Dumnezeu.
Aceştia au fost primii săi paşi pe calea sfinţeniei. Ce a făcut
el spectaculos, unul dintre marii păcătoşi ai lumii? A înţeles
 13

chemarea lui Dumnezeu, a oprit drumul vieţii lui, nu a

continuat vechiul drum şi a început să îşi dedice viaţa trăirii
Evangheliei. Şi a devenit Sfântul Apostol Pavel. Până a ajuns să
spună chiar el: „De acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte
în mine” (Gal 2, 20).

3. Ce ne spune Sfânta Scriptura despre cinstirea

Sfinților?
Nimic în mod direct, dar ne spune foarte multe indirect.
a. A existat o venerare aparte a celor morți în Ve-
chiul Testament? Sfinţenia este specifică numai creş-
tinilor sau au existat consemnate şi în Vechiul Tes-
tament anumite practici prin care anumiţi oameni
erau cinstiţi în mod deosebit?
În Vechiul Testament avem câteva texte biblice folosite ca
argumente pentru cinstirea moaştelor, a rămăşiţelor unor aleşi
ai lui Dumnezeu:
„Atunci Iosif, căzând pe faţa tatălui său, l-a plâns şi l-a
sărutat. Iosif le-a poruncit apoi doctorilor care erau în slujba
lui să-l îmbălsămeze pe tatăl său; şi doctorii l-au îmbălsămat
pe Israel. După ce s’au împlinit patruzeci de zile – că atâtea zile
trebuie pentru îmbălsămare – l-au plâns Egiptenii şaptezeci de
zile. Iar dacă au trecut zilele plângerii, le-a zis Iosif curtenilor
lui Faraon: „Dac’am aflat eu har în ochii voştri, spuneţi-i din
partea mea lui Faraon: – Înainte de a muri, tatăl meu m’a
pus să-i jur, zicându-mi: În mormântul pe care mi l-am
săpat eu în ţara Canaanului, acolo să mă’ngropi…
Aşadar, lasă-mă acum să mă sui ca să-l îngrop pe tatăl meu,
şi mă voi întoarce”. Iar Faraon a răspuns: „Suite-te şi-l îngroa-
pă pe tatăl tău, aşa cum te-a jurat el”. Şi s’a suit Iosif să-l în-
groape pe tatăl său; şi’mpreună cu el s’au suit toţi slujitorii lui
Faraon şi bătrânii casei sale şi toţi bătrânii din ţara Egiptului
şi toată familia lui Iosif, fraţii săi şi toată familia tatălui său şi
neamul lui. Nu şi-au lăsat în ţinutul Goşen decât copiii, oile şi
vitele. Cu el au plecat, de asemenea, căruţe şi călăreţi: caravana
devenise uriaşă. Şi ajungând ei la aria lui Atad, de dincolo de
Iordan, au plâns acolo cu mare plângere tânguitoare; şi l-a jelit
Iosif pe tatăl său timp de şapte zile. Văzând plângerea de la
 14

aria lui Atad, Canaaneenii, locuitorii acelui ţinut, au zis:

„Amarnică e plângerea aceasta la Egipteni”. De aceea i s’a dat
locului aceluia numele Abel-Miţraim, adică Plângerea-Egipte-
nilor, care loc e dincolo de Iordan. Aşa au făcut fiii lui [Iacob]
cu el, după cum le poruncise: l-au dus fiii săi în ţara Canaanu-
lui şi l-au îngropat în peştera din ţarina Macpela, cea de lângă
Mamvri, pe care Avraam o cumpărase, cu ţarină cu tot, de la
Efron Heteul, ca loc de veci.” (Fac 50, 1-13)
„Atunci a luat Moise cu sine osemintele lui Iosif, căci cu
jurământ îi legase Iosif pe fiii lui Israel: „Cu adevărat vă
va cerceta Domnul; atunci să luaţi cu voi şi osemintele mele
de aici”. (Ieș 13,19)
„Și a zis (regele Iosia): „Ce e movila aceea de acolo pe
care-o văd?” Iar oamenii cetăţii i-au spus: „Aici e omul lui
Dumnezeu care a venit din Iuda şi a prevestit ceea ce tu faci
cu altarul din Betel”. Iar el a zis: „Lăsaţi-l! Nimeni să nu se
atingă de oasele lui!” Aşa că osemintele lui au fost cruţate,
împreună cu osemintele profetului care venise din Samaria. (4
Reg. 23, 17-18)
Așadar, sfinţenia celor plăcuți lui Dumnezeu nu se opreşte
numai la viaţa pământească, ci merge dincolo de moarte.
b. Pot Sfinții să facă minuni?
Avem temeiuri, atât în Vechiul Testament, cât și în Noul
Testament care arată că sfinții, oamenii aleși ai lui Dumenzeu,
au făcut minuni atât în viață, cât și după mutarea lor din
această viață.
În Vechiul Testament citim despre proorocul Elisei: „Şi a
murit Elisei; şi l-au îngropat. Iar la începutul acelui an au
intrat în ţară pâlcurile tâlhăreşti ale lui Moab. Şi a fost că’n
timp ce unii îngropau un om, iată că au dat cu ochii de tâlhari
şi l-au aruncat pe om în mormântul lui Elisei; şi de’ndată ce
acela s’a atins de oasele lui Elisei, a înviat şi a stat pe pi-
cioarele lui” (4 Reg. 13,20-21).
Încă din Vechiul Testament s-au făcut minuni prin ose-
mintele unor oameni ai lui Dumnezeu, care au lucrat poruncile
Lui în viaţă. Acesta este textul clasic pentru cultul Sfintelor
Moaște.
 15

În Noul Testament, în cartea Faptele Apostolilor avem

consemnate minuni săvârșite de Sfinții Apostoli Petru și Pavel,
fie direct, fie indirect:
Minuni săvârșite de Apostolul Petru:
„…încât scoteau pe cei bolnavi în uliţe şi-i puneau pe
paturi şi pe tărgi pentru ca, atunci când vine Petru, măcar
umbra lui să umbrească pe vreunul din ei. Şi se aduna şi
mulţimea din cetăţile dimprejurul Ierusalimului, aducând
bolnavi şi bântuiţi de duhuri necurate, şi toţi se vindecau.”
(FAp 5,15-16).
În Noul Testament verbul „a umbri” semnifică acţiunea
prin care Dumnezeu îşi exercită puterea sau Îşi revarsă harul
asupra uneia sau mai multor persoane umane. În cazul de faţă,
prin Petru; în cazul Fecioarei Maria, prin Duhul Sfânt (Lc 1,
35); în cazul Schimbării la Faţă, printr’un nor luminos (Mt 17,
5; Mc 9, 7).
Minuni săvârșite de Apostolul Pavel:
„Şi Dumnezeu făcea prin mâinile lui Pavel minuni
puţin obişnuite până acolo încât basmale sau şorţuri de pe
trupul său erau aduse peste cei bolnavi şi bolile se îndepăr-
tau de ei, iar duhurile cele rele ieşeau dintr’înşii.” (FAp 19,11-
12). Acesta este temeiul pentru veşmintele ce se aduc la Taina
Sfântului Maslu şi care sunt de folos celor care n-au fost pre-
zenţi acolo, dar care cred în puterea rugăciunii din timpul
Sfântului Maslu asupra lor.
c. Pot Sfinții să mijlocească pentru noi?
(pe structura obiecţie – argument)
Prima obiecţie:
Sfinţii nu pot să mijlocească pentru noi, pentru că avem
un singur mijlocitor, care este Iisus Hristos, căci spune textul
biblic:„Căci unul este Dumnezeu, unul este şi Mijlocitorul între
Dumnezeu şi oameni: Omul Iisus Hristos.” (1 Tim 2, 5).
Răspuns:
Aici e vorba despre mijlocirea împăcării omului cu Dum-
nezeu prin Jertfa de pe Cruce, nu de altă mijlocire! Împăcarea
omului cu Dumnezeu nu putea să o facă nimeni altcineva decât
Fiul lui Dumnezeu, prin Jertfa de pe Cruce.
 16

Exemple de mijlociri în Noul Testament:

1. Grupul de evrei care i-au cerut lui Iisus să îl vindece pe
sluga sutaşului din Capernaum, care le construise o sinagogă
(Mt 8, 5-13; Lc 7, 1-10).
2. Tot în Capernaum, cei patru prieteni care aduc un slă-
bănog la Iisus, ca să fie vindecat. Şi Iisus văzând credinţa lor,
(poate şi a lor şi a celui slăbănog sau poate doar a lor) a zis
slăbănogului: „Îndrăzneşte, fiule! iertate sunt păcatele tale!”
(Mt 9, 2; Lc 5, 20) Aşadar, Dumnezeu ajută şi Se milostiveşte
de cineva şi pentru credinţa altora.
3. De la Apostolul Pavel primim îndemnuri să facem mij-
lociri (rugăciuni) pentru toţi oamenii: „Vă îndemn deci, înainte
de toate, să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri pentru toţi oa-
menii.” (1 Tim 2, 1). Nu spune Apostolul Pavel să ne rugăm
numai „pentru drepţi”, ci „pentru toţi oamenii” (inclusiv pen-
tru cei necredincioşi).
4. Apostolul Iacov îndeamnă zicând: „Rugaţi-vă unul pentru
altul, că să vă vindecaţi, că mult poate rugăciunea stăruitoa-
re a dreptului.” (Iac 5, 16).
A doua obiecţie:
Păcătuim cerând mijlocirea sfinţilor pentru că şi ei sunt
oameni ca şi noi, căci spune textul biblic: „Acestea zice Dom-
nul: Blestemat e omul care-şi pune nădejdea în om şi pe aces-
ta-şi va rezema braţul sau, în timp ce inima lui se-ndepartea-
ză de Domnul.” (Ier 17, 5).
Răspuns:
Profetul Ieremia vorbeşte aici doar despre aceia care,
uitând de Dumnezeu, se încred numai în oamenii puternici de
pe pământ. Creştinii care cheamă în ajutor pe sfinţi nu uită de
Dumnezeu. Noi îi rugăm pe sfinţi să intervină la Dumnezeu,
spunând: „Sfinte Nicolae sau Sfinte Gheorghe (...) roagă-te lui
Dumnezeu pentru noi!”. Aşadar, îi rugăm pe sfinţi să mijlo-
cească pentru noi în faţa lui Dumnezeu; în ultima instanţă îl
rugăm pe Dumnezeu, dar prin cei aleşi ai lui, prin Sfinţi.
A treia obiecţie:
Prin închinarea adresată sfinţilor L-am necinsti pe Dum-
nezeu, Cel ce a spus: „Eu sunt Domnul şi acesta este numele
 17

Meu. Nu voi da nimănui Slava Mea şi nici chipurilor cioplite

cinstirea Mea.” (Is 42, 8).
Răspuns:
Profetul Isaia se referă aici la interzicerea închinării la
idoli. Idolii erau socotiţi dumnezei, iar pe aceștia Dumnezeu
nu-i cinsteşte. Dimpotrivă, despre sfinţii Săi, Dumnezeu spune
că slava Sa El o dă şi lor (sfinţilor, oamenilor drepţi care fac
voia Lui). Iisus spune: „Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am
dat-o lor (ucenicilor, apostolilor), ca să fie una, precum Noi
una suntem.” (În 17, 22).
De ce îi numim pe apostoli sfinţi?
Am văzut că prin Apostolul Pavel se făceau minuni doar
atingându-se oamenii de hainele lui ((FAp 19,11-12), iar des-
pre Apostolul Petru s-a spus că doar umbra lui măcar să treacă
pe lângă un bolnav şi acesta se vindeca (FAp 5,15-16), prin
puterea şi slava de la Dumnezeu, ce le-a dat-o Iisus (In 17,
22). Deci, prin rugăciunile adresate sfinţilor nu micşorăm sla-
va lui Dumnezeu, ci o preamărim.
A patra obiecţie:
Cinstirea sfinţilor ar fi o greşeală pentru că în diferite lo-
curi din Sfânta Scriptură se arată că ei înşişi au oprit pe oa-
meni să facă aceasta. Apostolul Petru l-a oprit pe Corneliu su-
taşul să i se închine: „Şi când a fost să între Petru, Corneliu l-a
întâmpinat şi i s-a închinat, cazându-i la picioare. Iar Petru
l-a ridicat, zicând: Ridică-te!, şi eu sunt om.” (FAp 10, 25-26).
De asemenea, în cartea Apocalipsei îngerul care i-a făcut
descoperirea Apostolului Ioan, nu i-a dat voie să i se închine:
„Şi-am căzut înaintea picioarelor sale, că să mă închin lui. Şi
el mi-a zis: „Vezi să nu faci asta! Sunt împreună-slujitor cu
tine şi cu fraţii tăi care au mărturia lui Iisus. Lui Dumnezeu
numai închină-te.” (Apoc 19, 10; 22, 8-9) Deci îngerul nu
primeşte închinarea.
Apoi Apostolul Pavel refuză închinarea sau cultul pe care
locuitorii unei cetăţi au vrut să i-o aducă. Este vorba de cea
dintâi călătorie misionară, atunci când Pavel împreună cu Bar-
naba ajung aprope de cetatea Listra. Acolo Pavel face o minu-
ne, vindecând un olog, din pântecele maicii sale, care nu um-
 18

blase niciodată. Văzând aceasta, preotul lui Zeus, care era îna-
intea cetăţii, aducând la porţi tauri şi cununi, voia să le aducă
jertfă împreună cu mulţimile. Atunci apostolii Pavel şi Barnaba
şi-au rupt veşmintele, au sărit în mulţime, strigând: „Bărbaţi-
lor, de ce faceţi acestea? Doar şi noi suntem oameni, aseme-
nea pătimitori ca voi, binevestind să vă întoarceţi de la aceste
deşertăciuni către Dumnezeu cel viu, Care a făcut cerul şi
pământul, marea şi toate cele ce sunt în ele.” (FAp 14, 13-15).
Răspuns:
Apostolii Petru şi Pavel au respins închinarea oamenilor
sau să li se aducă jertfă, pentru că atât Corneliu, cât şi locui-
torii din Listra îi socoteau zei. Contextul în legătură cu Apos-
tolul Pavel este clar. Mulţimile, văzând ceea ce făcuse Pavel, au
zis: „Zeii, asemănându-se oamenilor, s-au coborât la noi.” Şi
numeau pe Barnaba Zeus, iar pe Pavel Hermes, fiindcă el era
purtătorul cuvântului. (FAp 14, 11-12).
În citatele din Apocalipsă, îngerul respinge închinarea
Sfântului Ioan Evanghelistul pentru că acesta fiind în duh, în
revelaţie, având viziune, fiind în extaz era egal cu îngerul;
atunci Dumnezeu vorbea direct cu el, descoperindu-i ceva, des-
coperindu-i taine mari. Dumnezeu fiind de faţă, îngerul refuză
închinarea Sfântului Apostol pentru că el trebuia să-şi îndrepte
toată atenţia spre Dumnezeu şi nu spre înger, care era slujito-
rul lui Dumnezeu.

Alte argumente pentru cinstirea sfinţilor:

- Moise mijloceşte pentru popor, atunci când cere
lui Dumnezeu apă şi hrană în pustie şi Dumnezeu se
milostiveşte de poporul ales, ascultând cererea lui Moise (Ies
16-17);
- profetul Ilie cere ploaie, după o secetă de trei ani şi
jumătate: „Şi a zis Ilie ucenicului său: „Du-te şi te uită spre
mare!” Şi s-a dus el şi s-a uitat şi a zis: „Nu văd nimic!” El i-a
zis: „Du-te şi fă aceasta de şapte ori”. Iar a şaptea oară a zis:
„Iată se ridică din mare un nor cât o palmă”. Iar Ilie a zis:
„Du-te şi spune lui Ahab: Înhamă şi fugi, ca să nu te apuce
ploaia!” Şi pe când grăbea el, cerul s-a întunecat de nori şi s-a
 19

pornit vijelie şi ploaie mare.” (3 Reg 18, 43-45). Deci Sfinţii

mijlocesc pentru noi şi Dumnezeu îi ascultă!
- dreptul Iov mijloceşte pentru prietenii săi: „Dom-
nul a grăit către Elifaz din Teman: „Mânia Mea arde împo-
triva ta şi împotriva celor doi prieteni ai tăi, pentru că n-aţi
vorbit de Mine aşa de drept, precum a vorbit robul Meu Iov.
Acum deci luaţi şapte viţei şi şapte berbeci şi duceţi-vă la
robul Meu Iov şi aduceţi-le, pentru voi, ardere de tot; iar ro-
bul Meu Iov să se roage pentru voi; din dragoste pentru el,
voi fi îngăduitor, ca să nu Mă port cu voi după nebunia voas-
tră, întrucât n-aţi vorbit despre Mine aşa de drept cum a
vorbit robul Meu Iov”. (Iov 42, 7-8). Cei care l-au batjocorit
pe Iov sunt îndemnaţi acum de Dumnezeu prin descoperire di-
rectă să-şi răscumpere greşeala. Iov va mijloci pentru ei: „ro-
bul Meu, Iov, se va ruga pentru voi”. Aşadar, lui Dumnezeu îi
sunt dragi sfinţii şi ascultă de rugăciunile lor, iar sfinţii, în dra-
gostea lor, se roagă chiar şi pentru cei care îi vorbesc de rău.
- cei 24 de bătrâni din Apocalipsă care se închină
înaintea Mielului-Iisus Hristos: „Şi când a luat cartea,
cele patru fiinţe şi cei douăzeci şi patru de bătrâni au căzut
înaintea Mielului, fiecare având alăută şi cupe de aur pline cu
tămâie care sunt rugăciunile sfinţilor.” (Apoc 5, 8).
Avem aici o imagine, cea a cupelor de aur ale celor
douăzeci şi patru de bătrâni care s-au plecat înaintea Mielului,
adică înaintea lui Iisus Hristos. Şi acele cupe de aur erau pline
cu tămâie „care sunt rugăciunile Sfinţilor”(Apoc 5, 8).
Acesta este singurul text din Noul Testament care arată că
rugăciunea pe care sfinţii o duc la Dumnezeu nu este doar un
act de mijlocire pentru noi, ci chiar o jertfă. Tămâia din Ve-
chiul şi din Noul Testament era un material de jertfă adusă lui
Dumnezeu. Deci rugăciunile sfinţilor devin o jertfă în faţa lui
Dumnezeu!
d. Logica venerării Sfinților. De ce trebuie să ne
rugăm sfinţilor?
Dumnezeu vrea continuarea comuniunii cu sfinţii de pe
pământ. Dacă totul s-ar încheia cu moartea, ce rost mai are
viaţa sfinţilor pentru cei de pe pământ, dacă ei nu pot face ni-
 20

mic pentru noi? Dumnezeu nu doreşte ca această comuniune

cu sfinţii să se încheie cu moartea lor. Ce relaţie ar mai fi în
familia lui Dumnezeu, dacă totul s-ar încheia cu moartea? Noi
facem parte din familia lui Dumnezeu! Noi suntem „copiii lui
Dumnezeu.” Noi formăm o familie al lui Dumnezeu, o familie
care nu poate fi despărţită cu moartea. O familie adevărată este
aceea în care există o continuitate de iubire şi după moarte.
Dumnezeu vrea continuarea comuniunii cu sfinții de pe pă-
mânt.
În logica venerării sfinţilor cel mai important text este cel
din Efes 2,19: „voi numai sunteţi străini… ci sunteţi conce-
tăţeni ai sfinţilor şi casnici ai lui Dumnezeu”.
Creştinii efeseni au devenit „concetăţeni” cu sfinţii, aflaţi
în comuniune cu ei, într-un prezent veşnic. Mai mult decât
atât, au devenit „casnici ai lui Dumnezeu”, au intrat în familia
lui Dumnezeu. Extrapolând, toți creştinii suntem „concetăţeni”
cu sfinții şi „casnici” ai lui Dumnezeu.
Într-o casă există o permanentă relaţie, o permanentă
legătură. În cadrul aceleiaşi familii, mijlocesc unii pentru alţii,
în sistemul relaţiilor umane. Tot așa este și în Casa lui Dumne-
zeu: se roagă unii pentru alţii; sunt preocupaţi toți de soarta
tuturor.
În aceeaşi logică a venerării sfinţilor avem din Vechiul
Testament încă un argument: „Dar drepţii vor trăi în veci și
răsplata lor este la Domnul, Cel-Preaînalt îi are în grija Sa. De-
aceea vor primi, din chiar mâna Domnului, cununa împără-
tească a strălucirii şi diadema frumuseţii, căci ei de dreapta Lui
vor fi păziţi şi ocrotiţi vor fi, ca de un scut, de braţul Sau.” (Sol
5, 15-17).
Textul anticipează relaţia lui Dumnezeu cu sfinţii Lui.
Aceștia vor fi vii în veacul veacului; vor trăi în veci, deci nu
numai un timp limitat. Dumnezeu îi va avea în grija Sa, nu îi va
părăsi!
Avem un argument şi din Noul Testament. Autorul epis-
tolei către Evrei spune că sfinţii sunt exemple de urmat:
„Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, de cei ce v-au grăit
vouă cuvântul lui Dumnezeu; luaţi aminte cum şi-au încheiat
viaţă şi urmaţi-le credinţa.” (Evrei 13, 7).
 21

Așadar, să ne aducem aminte de toţi cei care ne-au grăit cu-

vântul lui Dumnezeu; este subliniată aici importanța rugăciu-
nii creştinilor pentru preoţii lor.
Avem un argument și Sfânta Tradiţie: La Sinodul al VII-
lea Ecumenic (Niceea 787), se hotărăşte: „Cine nu mărturiseşte
că toţi sfinţii, cei ce au plăcut lui Dumnezeu, atât cei de dinain-
te de Lege, cât şi cei de sub Lege şi de sub har, sunt vrednici de
cinste, ori nu face rugăciuni către sfinţi, ca spre unii care mijlo-
cesc pentru lume, să fie anatema!” (adică blestemaţi sau ex-
cluşi din comunitate).
Cinstirea sfinţilor este cerută de însăşi firea noastră. În
toate vremurile şi în toate locurile oamenii şi-au cinstit geniile,
eroii, i-au lăudat pe cei ce s-au distins prin acte de curaj, de
devotament pentru o cauză mare (pe eroii și martirii neamu-
lui). Tuturor le acordăm desigur și un cult profan (o poezie, un
cântec, o scenetă etc.).
4. Reflecții mesaj: sfințenie și secularism
Cât de puţin trebuie să faci pentru a fi un sfânt!!??
Cu două semne de exclamație (!!) accentuăm: foarte puţin.
Cu două semne de întrebare (??), ne intrebăm: „Într-o lume
secularizată, mai e posibilă sfinţenia?”
Avem ca răspuns exemplul lui Simon Curelarul din Alex-
andria Egiptului. Un mare avvă retras în pustie, ducând o viaţă
ascetică şi de rugăciune permanentă în fața lui Dumnezeu,
ispitit fiind la un moment dat, şi-a zis în sinea lui: „Sunt un
sfânt! Duc o viaţă de post, rugăciune. Mă rog pentru toată
lumea.” Şi Dumnezeu îi spune acestui avvă, care se credea
sfânt să meargă în Alexandria Egiptului, la o anumită adresă,
unde va întâlni pe cineva mai sfânt. Avva se duce la poarta
indicată. Îl întâmpină Simon Curelarul, pe care îl întreabă ce
face el de este mai sfânt decât un avvă. Bietul Simon Curelarul
se pleacă în faţa acelui călugăr și îi spune: „Noaptea înainte de
a adormi, îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru această zi. Dimi-
neaţa când mă trezesc îi mulţumesc lui Dumnezeu că văd din
nou lumina soarelui. Când mă pun la masă, spun o rugăciune
de mulţumire pentru că am ce să mănânc.” Avva îi spune:
„Nu, nu. Asta fac și eu. Altceva? Ce mai faci?” Iar Simon îi
 22

spune că are grijă de şapte-opt copii de pe stradă, orfani, pe

care îi învaţă o meserie şi îi creşte pentru a duce o viaţă cin-
stită. Atunci a înţeles avva că sfinţenia nu se câştigă retrăgându-
te din lume, ci slujindu-i pe ceilalţi, slujind lumea cu necazurile
şi cu neajunsurile ei.
 23

TEMA II: Cine a fost Sfântul Ioan

Botezătorul? Ce ne spune textul biblic?”

Cuprins:
1. Preliminarii
2. Zămislirea și nașterea. Portretul Sfântului Ioan
Botezătorul
a. Vestirea nașterii (Lc 1, 5-13)
b. Portretul pe care îngerul îl face profetulu (Lc 1, 14-17)
c. Pedepsirea lui Zaharia. Punerea numelui (Lc 1, 18-66)
d. Portretul tatălui (Lc 1, 67-79)
3. Activitatea Sfântului Ioan Botezătorul
a. Predica Profetului și botezul lui Iisus (Mt 3, 1-17; Mc 1,
1-11; Lc 3,1-15, 21-22)
b. Mărturia lui Ioan despre Iisus (Mt 3, 16-18; Mc 1, 7-8;
Lc 3, 16-17; In 1, 19-36; 3, 23-31)
c. Mărturii despre Ioan (Mt 11,7-11; Lc 7,24-28; In 1,6-8)
d. Trimișii lui Ioan Botezătorul. „Îndoiala” profetului? (Mt
11, 2-6; Lc. 7, 19-23)
4. Sfârșitul lui Ioan
a. „Relația” cu Irod (Mc 6, 19-20)
b. Moartea Proorocului (Mt 14, 1-12; Mc 6, 14-18. 21-
29; Lc 9, 7-9)
5. Actualitatea mesajului profetulu

1. Preliminarii
Sfântul Ioan Botezătorul este cea mai complexă personali-
tate relatată de Evanghelii; este profetul care face legătura
dintre Vechiul Testament și Noul Testament. Toate evanghe-
liile vorbesc în introducerea lor despre Ioan Botezătorul (Mt 3,
1 și urm.; Mc 1, 2 și urm.; Lc 3, 1 și urm.; In 1, 19 și urm). Din-
tre toți evangheliștii, evanghelistul Luca prezintă în mod amă-
nunţit viaţa şi activitatea Sfântului Ioan Botezătorul, în special
momentul naşterii Sfântului Ioan, iar evanghelistul Matei este
singurul care relatează despre dialogul dintre Iisus și Ioan de
la Botez. Evangheliile nu relatează toate faptele și cuvintele
 24

profetului Ioan; evangheliştii au înregistrat esenţialul, ce era

mai important din cuvintele și faptele profetului.
În ce privește istoricitatea lui Ioan, Iosif Flaviu un istoric
evreu (37- 100 d.Hr), spune: „A fost un bărbat respectabil,
care i-a entuziasmat pe evrei la practicarea virtuții și i-a în-
demnat să fie drepți unii față de alții, evlavioși față de Dum-
nezeu și să se boteze...În jurul lui Ioan s-au strâns mulți oa-
meni care au fost încântați de cuvintele lui” (Antichități iu-
daice, vol 18).
2. Zămislirea și nașterea. Portretul Sfântului Ioan
Botezătorul (Luca 1,5-25. 59-80)
a. Vestirea nașterii
„Fost-a în zilele lui Irod, regele Iudeii, un preot cu nu-
mele Zaharia, din ceata preoţească a lui Abia; iar femeia
lui era din fiicele lui Aaron şi numele ei era Elisabeta. Şi
amândoi erau drepţi înaintea lui Dumnezeu, umblând fără
prihană în toate poruncile şi rânduielile Domnului. Şi nu aveau
copii, deoarece Elisabeta era stearpă şi amândoi erau îna-
intaţi în zilele lor. Şi a fost că pe când Zaharia slujea înain-
tea lui Dumnezeu, în rândul cetei sale, după rânduiala preo-
ţiei, i-au ieşit sorţii să intre în templul Domnului şi să tă-
mâieze. Iar la ceasul tămâierii toată mulţimea poporului
era afară, rugându-se. Şi îngerul Domnului i s’a arătat stând
de-a dreapta altarului tămâierii. Şi, văzându-l, Zaharia s’a tul-
burat şi frică a căzut peste el. Iar îngerul i-a grăit: „Nu te teme,
Zaharia, fiindcă rugăciunea ţi-a fost ascultată şi Elisa-
beta, femeia ta, îţi va naşte un fiu şi-i vei pune numele
Ioan.” (Luca 1, 5-13).
Textul ne vorbeşte despre vestirea naşterii profetului.
Textul pare simplu, dar relatările evangheliştilor despre Sfân-
tului Ioan Botezătorul sunt complexe, implicând cunoaşterea
multor altor informaţii, respectiv Arheologie biblică. Astfel,
„Irod, regele Iudeii” este Irod cel Mare (27 î. Hr. – 4 d. Hr.).
Despre „ceata preoţească a lui Abia” aflăm din 1 Cron 24 că
David i-a împărţit pe preoţi în 24 de cete, pentru a sluji în tem-
plu, iar Abia era ceata a opta, ceata din care făcea parte şi Za-
haria, tatăl profetului). Despre mama profetului, Elisabeta, se
 25

spune că era din „fiicele lui Aaron” (întemeietorul tagmei preo-

ţeşti); aşadar Ioan Botezătorul era de origine curat levitică.
Expresia „după rânduiala preoţiei” - înseamnă că Zaharia a
intrat în templu să tămâieze. Fiecare ceată trebuia să tămâieze
de două ori pe an. Un preot aducea o singură dată o astfel de
jertfă de tămâie, iar Zaharia a fost tras la sorţi în acel an. În Ve-
chiul Testament observăm această practică, a tragerii la sorţi,
pentru că se credea că Dumnezeu hotărăşte astfel. Şi în Noul
Testament, pentru a completa rândul celor 12 apostoli, numele
lui Matia este tras la sorţi, adică aşa e „ales de Dumnezeu.” În
cazul nostru, Zaharia a ieşit la sorţi să tămâieze. Este ales de
Dumnezeu să tămâieze exact când se află la apogeul slujbei
sale preoţeşti. În ceasul tămâierii, îngerul îi apare lui Zaharia şi
îi spune că rugăciunea sa a fost ascultată.

b. Portretul pe care îngerul îl face profetului

„Şi-ţi va fi el bucurie şi veselie, şi mulţi se vor bu-
cura de naşterea lui. Că mare va fi el înaintea Dom-
nului; nici vin şi nici băutură tare nu va bea, şi încă
din pântecele mamei sale se va umple de Duh Sfânt;
şi pe mulţi din fiii lui Israel îi va întoarce la Domnul,
Dumnezeul lor; şi Lui Îi va merge el înainte cu duhul
şi cu puterea lui Ilie, ca să întoarcă inimile părinţilor
spre copii şi pe cei neascultători la înţelepciunea
drepţilor, ca să-i gătească Domnului popor pregătit”.
(Luca 1, 14-17).
Portretul pe care îngerul îl face lui Ioan Botezătorul reflec-
tă misiunea proorocului faţă de părinţii lui (el vine pentru
„bucuria şi veselia lor”) și faţă de popor („pe mulţi dintre fiii
lui Israel îi va întoarce la Domnul”; „va merge înainte cu du-
hul şi cu puterea lui Ilie, ca să întoarcă inimile părinţilor spre
copii şi pe cei neascultători la înţelepciunea drepţilor, ca să-i
gătească Domnului popor pregătit”).
Prin austeritatea vieţii lui şi prin intransigenţa pozitivă cu
care confruntă regalitatea şi conducerea politică, Ioan Boteză-
torul va fi asemănător proorcului Ilie.
Ioan Botezătorul nu va bea „nici vin şi nici altă băutură
tare şi încă din pântecele mamei sale se va umple de Duh
 26

Sfânt”. Este vorba de votul nazireului, adică de făgăduinţa de

a sluji lui Dumnezeu (Num 6, 3). În Vechiul Testament avem
exemple de nazirei pe Samson (Jud 13, 4-7) sau pe Samuel (1
Reg 1, 11).

c. „Pedepsirea” lui Zaharia. Punerea numelui

„Şi a zis Zaharia către înger: „După ce voi cunoaşte
aceasta? Că eu sunt bătrân, iar femeia mea, înaintată în zi-
lele ei”. Şi răspunzând îngerul, i-a zis: „Eu sunt Gavriil, cel ce
stă în faţa lui Dumnezeu. Şi sunt trimis să grăiesc către tine şi
să-ţi binevestesc acestea. Şi pentru că n’ai crezut în cuvintele
mele, care se vor plini la vremea lor, iată vei fi mut şi nu vei
putea vorbi până’n ziua când vor fi acestea”. Şi poporul îl
aştepta pe Zaharia şi se mira că întârzie în templu. Şi când a
ieşit, nu putea să vorbească. Şi ei au înţeles că vedenie a văzut
în templu; şi el le făcea semne şi a rămas mut. Şi când s’au
împlinit zilele slujirii lui, s’a dus la casa sa. Iar după aceste zile,
Elisabeta, femeia lui, a zămislit; şi vreme de cinci luni s’a
tăinuit, zicându-şi: „Că aşa mi-a făcut mie Domnul în zilele
în care a socotit să-mi ridice ocara de printre oameni” (...)
Şi a fost că în ziua a opta au venit să-l taie’mprejur pe prunc; şi
voiau să-l numească Zaharia, cu numele tatălui său. Şi răspun-
zând, mama sa a zis: „Nu!; ci Ioan se va chema”. Şi au zis către
ea: „În rudenia ta nu e nimeni care să se cheme cu numele
acesta…”. Şi i-au făcut semn tatălui său, cum ar vrea el să fie
numit. Şi cerând o tăbliţă, el a scris: „Numele lui este
Ioan”. Şi toţi s’au mirat. Şi îndată gura şi limba i s’au deschis;
şi vorbea, binecuvântând pe Dumnezeu. Şi frică i-a cuprins pe
toţi vecinii lor; şi despre lucrurile acestea s’a vorbit în tot
ţinutul muntos al Iudeii. Şi toţi cei ce le-au auzit le puneau în
inima lor, zicând: „Ce va fi oare copilul acesta?”… Că şi
mâna Domnului era cu el. (Luca 1, 18-66).
Preotul Zaharia cere semn („După ce voi cunoaşte
aceasta? Că eu sunt bătrân, iar femeia mea, înaintată în zi-
lele ei”), iar îngerul îi dă un semn („Pentru că n’ai crezut în cu-
vintele mele, care se vor plini la vremea lor, iată vei fi mut şi
nu vei putea vorbi până’n ziua când vor fi acestea”).
 27

d. Lauda lui Dumnezeu – Cântarea lui Zaharia.

Portretul pe care tatăl, Zaharia îl face lui Ioan
„Şi Zaharia, tatăl său, s’a umplut de Duh Sfânt şi a pro-
feţit, zicând: „Binecuvântat este Domnul, Dumnezeul lui
Israel, că Şi-a cercetat poporul şi l-a răscumpărat; şi putere
mântuitoare ne-a ridicat din casa lui David, sluga Sa, aşa
cum a grăit prin gura sfinţilor Săi profeţi din veac, mântuire
de vrăjmaşii noştri şi din mâna tuturor celor ce ne urăsc, să
facă milă cu părinţii noştri şi să-Şi amintească de legământul
Său cel sfânt, de jurământul cu care i S’a jurat lui Avraam,
părintele nostru; fiind noi astfel izbăviţi din mâna vrăjmaşi-
lor, să ne dea nouă ca, fără frică, în faţa Lui să-I slujim în sfin-
ţenie şi’n dreptate în toate zilele vieţii noastre. Iar tu, prun-
cule, profet al Celui-Preaînalt te vei chema, că vei merge
înaintea feţei Domnului ca să-I găteşti căile, să-i dai po-
porului Său cunoştinţa mântuirii întru iertarea păca-
telor lor, prin milostivirea milei Dumnezeului nostru, cu care
Răsăritul-cel-de-Sus ne-a cercetat (Num 24, 17). Ca să-i
lumineze pe cei ce şed în întuneric şi în umbra morţii şi să în-
drepte picioarele noastre pe calea păcii”. Iar copilul creştea şi
se întărea cu duhul. Şi a fost în pustie până în ziua arătă-
rii lui către Israel.” (Luca 1, 67-79).
Preotul Zaharia îl numeşte pe Ioan „profet al Celui Prea-
înalt” (asemenea portretului pe care îngerul îl face lui Ioan), și
arată care va fi misiunea lui: va da poporului cunoştinţa mân-
tuirii întru iertarea păcatelor lor, „prin milostivirea milei Dum-
nezeului nostru, cu care Răsăritul-cel-de-Sus ne-a cercetat.”
Zaharia face referire aici la o profeţie din Vechiul Testament
(Num 24, 17), anunţând apropierea vremurilor mesianice, a
împlinirilor acelei profeţii.
Elementele portretului făcut de Zaharia fiului său sunt
acestea: Ioan va fi Profet. Înaintemergător (Mal 3, 1 şi Is
40, 3) şi va avea o misiunea faţă de poporul lui Israel.
Prin urmare, primul profet din Noul Testament care vorbeşte
indirect despre vremurile mesianice este Zaharia, tatăl lui Ioan
Botezătorul:„Binecuvântat este Domnul, Dumnezeul lui Israel,
că Şi-a cercetat poporul şi l-a răscumpărat; şi putere mântui-
 28

toare ne-a ridicat din casa lui David, sluga Sa, aşa cum a gră-
it prin gura sfinţilor Săi profeţi din veac, mântuire de vrăj-
maşii noştri şi din mâna tuturor celor ce ne urăsc, să facă mi-
lă cu părinţii noştri şi să-Şi amintească de legământul Său cel
sfânt, de jurământul cu care i S’a jurat lui Avraam, părintele
nostru; fiind noi astfel izbăviţi din mâna vrăjmaşilor, să ne
dea nouă ca, fără frică, în faţa Lui să-I slujim în sfinţenie şi’n
dreptate în toate zilele vieţii noastre..”
Exegeţii analizează și expresia: „Şi a fost în pustie până în
ziua arătării lui către Israel” (Lc 1, 79). Aşadar Ioan a fost în
pustie, un păstor precum profetul Amos? Un profet cu un lim-
baj simplu, diferit de profetul citadin Isaia? A fost cumva mem-
bru al sectei esenienilor de la Qumran? Specialiştii se întreabă:
A fost Ioan Botezătorul un esenian? Mai degrabă nu, pentru că
am văzut că Ioan Botezătorul avea vot de nazireu. Ce este cert,
(din relatările Evangheliilor), Ioan, a trăit de tânăr ca un pust-
nic. Va fi trăit că un monah, ca un „prim călugăr” din epoca
Noului Testament.

3. Activitatea Sfântului Ioan Botezătorul

a. Predica profetului și Botezul lui Iisus (Mt 3, 1-
17; Mc 1, 1-11; Lc 3, 1-15. 21-22)
„În zilele acelea, a venit Ioan Botezătorul şi propovăduia în
pustia Iudeii, spunând: „Pocăiţi-vă că s-a apropiat Împă-
răţia cerurilor.” El este acela despre care a zis proorocul
Isaia: „Glasul celui ce strigă în pustie: Pregătiţi calea Domnu-
lui, drepte faceţi cărările Lui”. Iar Ioan avea îmbrăcămin-
tea lui din păr de cămilă, şi cingătoare de piele împre-
jurul mijlocului, iar hrana era lăcuste şi miere sălba-
tică. Atunci a ieşit la el Ierusalimul şi toată Iudeea şi toată îm-
prejurimea Iordanului. Şi erau botezaţi de către el în râul Ior-
dan, mărturisindu-şi păcatele. Dar văzând Ioan pe mulţi din
farisei şi saduchei venind la botez, le-a zis: „Pui de vipere, cine
v-a arătat să fugiţi de mânia ce va să fie? Faceţi deci roadă,
vrednică de pocăinţă, şi să nu credeţi că puteţi zice în voi
înşivă: Părinte avem pe Avraam, căci vă spun că Dumnezeu
poate şi din pietrele acestea să ridice fii lui Avraam. Iată
securea stă la rădăcina pomilor şi tot pomul care nu face
 29

roadă bună se taie şi se aruncă în foc. Eu unul vă botez cu apă

spre pocăinţă, dar Cel ce vine după mine este mai puternic
decât mine; Lui nu sunt vrednic să-I duc încălţămintea;
Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc. El are
lopata în mână şi va curăţa aria Sa şi va aduna grâul
în jitniţă, iar pleava o va arde cu foc nestins.” În acest
timp a venit Iisus din Galileea, la Iordan, către Ioan, ca să se
boteze de către el. Ioan însă Îl oprea, zicând: „Eu am trebu-
inţă să fiu botezat de Tine, şi Tu vii la mine?” Şi răs-
punzând, Iisus a zis către el: „Lasă acum, că aşa se cuvine
nouă să împlinim toată dreptatea.” Atunci L-a lăsat. Iar
botezându-se Iisus, când ieşea din apă, îndată cerurile s-au
deschis şi Duhul lui Dumnezeu s-a văzut pogorându-se
ca un porumbel şi venind peste El. Şi iată glas din ceruri
zicând: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am
binevoit.” (Mt 3, 1-17).
„Începutul Evangheliei lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumne-
zeu, Precum este scris în proorocie (la Maleahi) şi Isaia: „Iată
Eu trimit îngerul Meu înaintea feţei Tale, care va pregăti ca-
lea Ta. Glasul celui ce strigă în pustie: Gătiţi calea Domnu-
lui, drepte faceţi cărările Lui”. Ioan boteza în pustie, pro-
povăduind botezul pocăinţei întru iertarea păcatelor. Şi ieşeau
la el tot ţinutul Iudeii şi toţi cei din Ierusalim şi se botezau de
către el, în râul Iordan, mărturisindu-şi păcatele. Şi Ioan
era îmbrăcat în haină de păr de cămilă, avea cingă-
toare de piele împrejurul mijlocului şi mânca lăcuste
şi miere sălbatică. Şi propovăduia, zicând: „Vine în urma
mea Cel ce este mai tare decât mine, Căruia nu sunt vrednic,
plecându-mă, să-I dezleg cureaua încălţămintelor. Eu v-am
botezat pe voi cu apă, El însă vă va boteza cu Duh Sfânt.” Şi în
zilele acelea, Iisus a venit din Nazaretul Galileii şi s-a botezat
în Iordan, de către Ioan. Şi îndată, ieşind din apă, a văzut ce-
rurile deschise şi Duhul ca un porumbel coborându-Se peste
El. Şi glas s-a făcut din ceruri: Tu eşti Fiul Meu cel iubit, întru
Tine am binevoit. (Mc 1, 1-11).
„Iar în al cincisprezecelea an de domnie a cezarului
Tiberiu, pe când Ponţiu Pilat era procurator al Iudeii,
 30

Irod, tetrarh al Galileii, şi Filip, fratele său, tetrarh al

Itureii şi al ţinutului Trahonitidei, şi Lisanias, tetrarh
al Abilenei, în vremea arhiereilor Anna şi Caiafa, fost-a
cuvântul lui Dumnezeu către Ioan, fiul lui Zaharia, în pus-
tie. Şi a venit el în tot ţinutul dimprejurul Iordanului,
propovăduind botezul pocăinţei, spre iertarea păca-
telor. Aşa cum s-a scris în cartea cuvintelor lui Isaia pro-
fetul: Glasul celui ce strigă în pustie: Gătiţi calea Domnu-
lui, drepte faceţi-I cărările. Orice vale se va umple şi
orice munte şi deal se va micşora; cele strâmbe se vor
face drepte şi căile colţuroase vor fi netede. Şi orice
trup va vedea mântuirea lui Dumnezeu. Deci le spunea mul-
ţimilor care veneau să se boteze de către el: „Pui de vipere,
cine v’a învăţat să fugiţi de mânia ce va să fie? Aşadar, fa-
ceţi-i pocăinţei roade vrednice de ea şi nu începeţi a zice în
sinea voastră: Părinte îl avem pe Avraam!, căci vă spun
eu vouă că şi din pietrele acestea poate Dumnezeu să-i ridice
fii lui Avraam. Iată că securea stă la rădăcina pomilor
deci, tot pomul care nu face roadă bună se taie şi se
aruncă în foc”. Şi mulţimile îl întrebau, zicând: „Aşadar,
ce să facem?” Iar el, răspunzând, le zicea: „Cel ce are două
haine să dea celui ce nu are, şi cel ce are bucate să facă la
fel” Şi au venit şi vameşii să se boteze şi i-au zis: „Învăţăto-
rule, noi ce să facem?” Iar el le-a spus: „Să nu faceţi nimic
mai mult decât vă este rânduit”. Îl întrebau însă şi ostaşii,
zicând: „Dar noi ce să facem?” Şi le-a zis: „Să nu asupriţi pe
nimeni, pe nimeni să nu-l învinuiţi pe nedrept şi să vă mul-
ţumiţi cu lefurile voastre”. Iar cum tot poporul era în aşteptare
şi toţi se întrebau în inimile lor despre Ioan: „Nu cumva
el este Hristosul?” Şi a fost că după ce s’a botezat tot popo-
rul, botezându-Se şi Iisus şi rugându-Se, s’a deschis cerul şi
Duhul Sfânt S’a pogorât peste El în chip trupesc, ca un po-
rumbel; şi glas din cer s’a făcut: „Tu eşti Fiul Meu Cel iu-
bit, întru Tine am binevoit”. (Lc 3,1-15 și 21-22).
Evanghelistul Luca ne dă multe amănunte istorice; ne
oferă informaţii despre timpul și despre contextul istoric în
care Ioan Botezătorul a propovăduit. Aminteşte cinci demni-
 31

tari politici: Cezarul Tiberiu, Ponțiu Pilat, Irod Antipa

și Filip (fiii lui lui Irod cel Mare) și Lisanias.
Vorbind despre Cezarul Tiberiu (14 d. Hr. – 27 d. Hr.),
evanghelistul Luca menționează al XV-lea an de domnie al
acestuia, respectiv anul 28 d. Hr. (apare aici o diferenţă de câ-
teva luni calendaristice, ce nu sunt altceva decât o variaţie în-
tre calendarul sirian şi alte calendare). Al doilea nume men-
ţionat: Ponțiu Pilat a fost procuratorul Iudeii (26 d. Hr. – 36 d.
Hr.). Următorii demnitari sunt Irod Antipa şi Filip care au fost
fraţi vitregi. După moartea regelui Irod cel Mare, romanii
împart ţinutul Țării Sfinte între fiii acestuia. Un alt personaj,
interesant consemnat, este Lisanias, tetrah al Abilenei, (un
ţinut aflat la 30 km NV de Damasc). Menţionarea acestui per-
sonaj pare să fi fost importantă în volumul lucanic, pentru
adresarea pe care o face patricianului roman, pe nume Teofil,
care avea cunoștință de acest tetrah.
Urmează doi demnitari religioşi: Anna (6-15 d. Hr.), Mare
Preot și Caiafa, ginerele lui Anna (18-36 d. Hr.) și el Mare
Preot.
De ce Luca leagă Roma (capitala Împărăţiei lumii) de Ie-
rusalim (capitala Împărăţiei lui Dumnezeu)? Nu întâmplător!
Leagă istoria lumii de istoria mântuirii!
Expresia folosită de Luca: „Fost-a cuvântul lui Dumnezeu
către Ioan, fiul lui Zaharia, în pustie” (Lc 3, 2), aminteşte de
chemările profeţilor din Vechiul Testament. Deci Ioan Bote-
zătorul a avut o chemare la fel ca fiecare dintre profeţii Vechiu-
lui Testament: „Cuvintele lui Ieremia, fiul lui Hilchia, din-
tre preoţii de la Anatot, din pământul lui Veniamin, către
care a fost cuvântul Domnului, în zilele lui Iosia, fiul lui
Amon, regele lui Iuda.” (Ier 1, 1-2); „A fost cuvântul Dom-
nului către mine, preotul Iezechiel, fiul lui Buzi, preotul,
la râul Chebar, în ţara Caldeilor” (Iez 1, 3); „Cuvântul Dom-
nului care a fost către Osea, feciorul lui Beeri, în vremea
domniei lui Ozia, Iotam, Ahaz şi Iezechia, regii din Iuda, şi în
zilele lui Ieroboam, fiul lui Ioaş, regele din Israel.” (Osea 1,
1); „Cuvântul Domnului care a fost către Ioil, fiul lui
Petuel.” (Ioil 1, 1); „Şi a fost cuvântul Domnului către
Iona, fiul lui Amitai” (Iona 1, 1); „Cuvântul Domnului
 32

care a fost către Miheia din Moreşet în vremea domniei

lui Iotam, Ahaz şi Iezechia, regii lui Iuda, când a avut vedenie
pentru Samaria şi Ierusalim.” (Mih 1, 1); „Cuvântul Dom-
nului care a fost către Sofonie, fiul lui Cuşi, în zilele lui
Iosia, fiul lui Amon, regele lui Iuda.” (Sof 1, 1); „În anul al
doilea al regelui Darius, în luna a şasea, în ziua întâi a lunii,
a fost cuvântul Domnului prin gura lui Agheu, proo-
rocul, către Zorobabel, fiul lui Salatiel, cârmuitorul lui Iuda.”
(Agheu 1,1); „În luna a opta, în anul al doilea al lui Darius,
fost-a cuvântul Domnului către proorocul Zaharia,
fiul lui Berechia.” (Zah 1, 1).
În care pustie a predicat Ioan Botezătorul? Evanghelistul
Luca ne spune doar că: „Şi a venit el în tot ţinutul dimprejurul
Iordanului” (Lc 3, 3). Acest ţinut însemna teritoriul dintre
Ghenizaret şi Marea Moartă. Este important să ştim că la Ioan
veneau oameni din toată această regiune a Iordanului, nu doar
din ţinuturile mai pustii. Iar „mierea sălbatică” pe care Ioan o
mânca este un indiciu al faptului că Ioan nu a trăit doar în
pustie. Cuvântul „propovăduind” înseamna o activitate profe-
tică, ce presupune dinamism şi mişcare dintr-un loc în altul,
care era esenţa misiunii lui Ioan!
Ioan propovăduia „botezul pocăinţei, spre iertarea păca-
telor” (Lc 3, 3). Botezul era cunoscut la evrei; el consta dintr-o
scufundare în apă şi se făcea de persoana în cauză, fiind un ri-
tual curăţitor. De exemplu, Neeman Sirianul, la îndemnul pro-
fetului Elisei se cufundă în Iordan şi se curăţă de lepră (4 Reg
5, 14). Mai era cunoscut apoi botezul prozeliţilor. Cei din lu-
mea păgână puteau face trecerea la iudaism, prin botez, prin
cufundarea în apă.
Mărturisirea păcatelor era cunoscută încă din Vechiul Tes-
tament; când vreo calamitate se abătea asupra poporului, pro-
feţii cereau pocăinţă însoţită de rugăciune.
Dacă ne uităm la hartă, vedem că proorocul Ioan predică
în deşertul râului Iordan, dar şi în Galileea, provincie stăpânită
de Irod Antipa, unul dintre fiii lui Irod cel Mare.
33
 34

În botezul lui Ioan avem câteva elemente noi faţă de bo-

tezul israelit:
1. Ioan era el însuşi cel ce boteza, cf. Iez 36, 25: „Vă
voi stropi cu apă curată şi veţi fi curăţiţi de toate întinăciunile
voastre.” Curăţirea prin apa botezului era o profeţie mesianică
şi însemna că timpul mesianic a sosit.
2. Pocăinţă – Ioan cerea pocăinţă poporului, care era o
declaraţie de renunţare la căile rele de până atunci. Doar cei
care făceau această mărturisire erau botezaţi de Ioan, iar cel
botezat se întoarcea astfel înnoit la Dumnezeu.
3. Iertarea păcatelor – rezultatul acestei acţiuni de bo-
tez al pocăinţei.
Evangheliştii sinoptici, Matei, Marcu și Luca, (Mt 3,3; Mc
1,3; Lc 3,4), înţeleg activitatea Sfântului Ioan Botezătorul ca
pe o împlinire a unei profeţii a Vechiului Testament, profeţia
lui Isaia (Is 40, 3-5). Parţial şi Sfântul Evanghelist Ioan face o
referire la această profeţie (In 1, 23).
Singurul Evanghelistul Luca este care redă textul profeției
din Is 40, 3-5:

Luca 3, 4-6 Luca 3, 4-6

Isaia 40, 3-5 (versiunea (versiunea
Sfântului Sinod) Bartolomeu)
3. Un glas strigă: 4. Precum este scris 4. Aşa cum s-a scris
„În pustiu gătiţi în cartea cuvintelor în cartea cuvintelor
calea Domnului, lui Isaia proorocul: lui Isaia profetul:
drepte faceţi în loc „Este glasul celui ce „Glasul celui ce stri-
neumblat cărările strigă în pustie: gă în pustie:Gătiţi
Dumnezeului nos- Gătiţi calea Dom- calea Domnului,
tru. nului, drepte faceţi drepte faceţi-I cără-
cărările Lui. rile.
4. Toată valea să se 5. Orice vale se va 5. Orice vale se va
umple şi tot mun- umple şi orice munte umple şi orice mun-
tele şi dealul să se şi deal se va pleca; te şi deal se va mic-
plece; să fie cele căile cele strâmbe şora;cele strâmbe se
strâmbe, drepte şi se vor face drepte şi vor face drepte şi
cele colţuroase, cele colţuroase, căile colţuroase vor
căi netede. drumuri netede. fi netede.
 35

5. Şi se va arăta 6. Şi toată făptura 6. Şi orice trup va

slava Domnului şi va vedea mântui- vedea mântuirea lui
tot trupul o va ve- rea lui Dumnezeu.” Dumnezeu.”
dea căci gura Dom-
nului a grăit.
Încă din timpul lui Moise, se cunoştea în Orient o practică
de întâmpinare a regilor sau a împăraţilor. Poporul îşi întâm-
pina regele cum se putea mai bine, chiar prin netezirea con-
cretă a căilor, a drumurilor (într-un astfel de cadru a fost în-
tâmpinat şi împăratul roman Titus Flavius Vespasianus, când a
cucerit Iudeea în anul 70).
Isaia a văzut că Sfântul Ioan Botezătorul va avea această
menire: de a face căile sufletelor netede, de a netezi colţurile
conştiinţelor, de a pregăti sufletele fără asperităţi, fără lucruri
ascunse, pentru Mesia, Cel care vine că un împărat.
Ce predica, ce propovăduia Ioan Botezătorul celor ce ve-
neau să se boteze? „Deci le spunea mulţimilor care veneau să
se boteze de către el: „Pui de vipere (în alte texte: năpârci,
şerpi veninoşi) cine v-a învăţat să fugiţi de mânia ce va să
fie?” (Lc 3, 7).
Cărei categorii de oameni se adresa Ioan Botezătorul? La
care categorie de oameni se referea, spunându-le „pui de vi-
pere”? Acelor evrei care în orgoliul lor se socoteau „aleşi ai lui
Dumnezeu” şi credeau că simpla descendenţa din patriarhul
Avraam le conferă dreptul de a se bucura de graţia lui Dum-
nezeu, indiferent de faptele (păcatele) lor.
În mesajul Sfântului Ioan Botezătorul, diavolul personifi-
cat în şarpe trece ca o admonestare a unei categorii din po-
porul iudeu şi reaminteşte de textul din cartea Facerii (Fac 3,
1-5).
Avem aici o expresie: „mânia care o să vină”; aceastaeste
mânia lui Dumnezeu asupra celor care se cred aleşi, în ciuda
inimilor lor împietrite și învârtoșate. Tema „mâniei lui Dum-
nezeu” este o temă predilectă a Noului Testament, cum citim în
epistolele Sfântului Apostol Pavel către Romani, Efeseni, Colo-
seni şi Tesaloniceni:
 36

„Căci mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer peste

toată fărădelegea şi peste toată nedreptatea oamenilor care
ţin adevărul (închis) în robia nedreptăţii.” (Rom 1, 18); „Dar
după învârtoşarea ta şi după inima ta nepocaită, îţi aduni
mânie în ziua mâniei şi a descoperirii dreptei judecaţi a lui
Dumnezeu.” (Rom 2, 5);
„Nimeni să nu vă amăgească cu cuvinte deşarte, căci
pentru acestea vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascul-
tării.” (Efes 5, 6);
„Prin urmare, ucideţi mădularele voastre cele pămân-
teşti: desfrânarea, necurăția, patima, pofta rea şi lăcomia,
care este închinare la idoli. Din pricina cărora vine mânia lui
Dumnezeu peste fiii neascultării.” (Col 3, 5-6);
„Şi să aşteptaţi pe Fiul Său din ceruri, pe care L-a înviat
din morţi, pe Iisus. Cel ce ne izbăveşte de mânia cea viitoare.”
(1 Tes 1, 10).
Sfântul Apostol Pavel spune că nu Dumnezeu se mânie, ci
noi adunăm în inima noastră mânia lui Dumnezeu, care se va
răsfrânge asupra noastră pentru nepocăinţă, care este lipsa
părăsirii păcatelor.
Sunt enumerate de către Sfântul Apostol Pavel păcatele
pentru care vine mânia lui Dumnezeu. Expresia „fiii neas-
cultării” arată că păcatele enumerate sunt oprite de poruncile
din Vechiul Testament, iar neascultând poruncile, cineva
devine „fiu al neascultării” (poruncii lui Dumnezeu).
Ce le spune Sfântul Ioan Botezătorul să facă pentru a nu se
ajunge aici? „Faceţi-i pocăinţei roade vrednice de ea şi nu în-
cepeţi a zice în sinea voastră: „Părinte îl avem pe Avraam!”,
căci vă spun eu vouă că şi din pietrele acestea poate Dum-
nezeu să-i ridice fii lui Avraam.” (Mt 3, 8-9).
Deci întoarcerea de la rău, părăsirea căii păcatului este
importantă în faţa lui Dumnezeu, nu învârtoşarea inimii, nu
simpla descendenţă din strămoşul Avraam. Dumnezeu poate
face orice cu creaţia lui, dar pocăinţa stă în puterea omului, în
voinţa omului.
În ce privește implicaţiile negative ale concepţiei că simpla
descendenţă din Avraam te face să fii ales, la aceastea fac refe-
 37

rire mai multe texte din Noul Testament: In 8, 31-34. 37-44;

FAp 7, 1; Rom 4, 1. 12; 9, 5. 7 şi 11, 1; Gal 3, 6 urm; Evr 2, 16; 6,
13 urm. La evanghelistul Ioan găsim un aspru rechizitoriu pe
cafe Iisus îl face evreilor, în jurul concepţiei descendenţei spe-
ciale din Avraam: „Deci zicea Iisus către iudeii care crezuseră
în El: „Dacă veţi rămâne în cuvântul Meu, sunteţi cu adevărat
ucenici ai Mei; Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va
face liberi”.Ei însă I-au răspuns: „Noi suntem sămânţa lui
Avraam şi nimănui niciodată n-am fost robi. Cum zici Tu că:
Veţi fi liberi?” Iisus le-a răspuns: Adevărat, adevărat vă spun:
„Oricine săvârşeşte păcatul este rob al păcatului. (…) Ştiu vă
sunteţi sămânţa lui Avraam, dar căutaţi să Mă omorâţi,
pentru că cuvâtul Meu nu încape în voi. Eu vorbesc ceea ce
am văzut la Tatăl Meu, iar voi faceţi ceea ce aţi auzit de la
tatăl vostru.” Ei au răspuns şi I-au zis: „Tatăl nostru este
Avraam.” Iisus le-a zis: „Dacă aţi fi fiii lui Avraam, aţi face
faptele lui Avraam. Dar voi acum căutaţi să Mă ucideţi pe
Mine, Omul care v-am spus adevărul pe care l-am auzit de la
Dumnezeu. Avraam n-a făcut aceasta. Voi faceţi faptele ta-
tălui vostru.” Zis-au Lui: „Noi nu ne-am născut din desfrâna-
re. Un tată avem: pe Dumnezeu.” Le-a zis Iisus: „Dacă Dum-
nezeu are fi Tatăl vostru, M-aţi iubi pe Mine, căci de la Dum-
nezeu am ieşit şi am venit. Pentru că n-am venit de la Mine
însumi, ci El M-a trimis. De ce nu înţelegeţi vorbirea Mea?
Fiindcă nu puteţi să daţi ascultare cuvântului Meu. Voi sun-
teţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui
vostru. El, de la început, a fost ucigător de oameni şi nu a stat
întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte
minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl
minciunii.” (In 8, 31-34. 37-44).
Acestor iudei le spune și Ioan Botezătorul: „Iată securea
stă la rădăcina pomilor şi tot pomul care nu face roadă
bună se taie şi se aruncă în foc.” (Mt 3, 10; Lc 3, 9).
În Vechiul Testament Israel este comparat adesea cu o li-
vadă, cu pomi, cu plante precum măslinul, vița-de-vie (Is 5, 1
urm; Ierm 2, 21; Ps 1, 3), toate aceste texte vorbesc și ele des-
pre această metaforă. Iisus preia această comparaţie în Noul
Testament (Mt 7, 15-20; 12, 33-37; Lc 13, 6-9; In 15, 1-6).
 38

Remarcăm aici că verbele sunt la prezent, nu la timpul

viitor: Acum „securea stă” şi „tot pomul care nu face roadă bu-
nă se taie” (nu se va tăia) şi „se aruncă în foc” (nu se va arun-
ca). Viitorul în care ne aruncăm de multe ori hotărârea de a ne
întoarce de la păcat poate să nu ne aparţină! Sfântul Ioan Bote-
zătorul încearcă să aducă totul într-un prezent: acum este tim-
pul, întoarcerea trebuie să fie astăzi, şi nu mâine!
Atât de mult au pătruns cuvintele Sfântului Ioan în con-
ştiinţele iudeilor, că oamenii au întrebat imediat: „Ce trebuie
să facem?” Până când astfel de întrebări nu se nasc în sufletul
nostru, cuvântul dumnezeiesc, cuvântul sfânt nu este cu adevă-
rat perceput!
Ioan le spunea tuturor: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împă-
răţia cerurilor!” (Mt 3, 2). „Pocăiţi-vă” înseamnă întoarcere
la Dumnezeu, părăsirea căii păcatului, împlinirea poruncilor lui
Dumnezeu: „Să nu asupriţi şi să nu înşelaţi pe nimeni”; „Să nu
nedreptăţiţi”. Pocăinţă înseamnă reînnoire în adevărata cre-
dinţă şi percepere a Cuvântului lui Dumnezeu. Adevăratul om
pocăit este cel care a părăsit păcatul, schimbându-şi viaţa; nu
trebuie să-l asociem cu o confesiune anume. Fiecare vom răs-
punde personal, individual pentru modul în care înţelegem în-
noirea vieții şi părăsirea căii păcatului. Aceasta este semnifica-
ţia mesajului: „Pocăiţi-vă!”, cu care îşi încep predica atât pro-
fetul Ioan, cât şi însuşi Iisus (Mt 4, 17; Mc 1, 15).
Cuvântul grecesc metanoia (μετάνοια), însemnează schim-
barea totală a vieţii. Acest sens al pocăinţei îl exprimă şi stri-
gătul proorocilor (Is 6, 10; Ier 36, 7; Iez 33, 11; Osea 14, 2; Ioil
2, 13; Mal 3, 24). Profeţii cer poporului să lepede păcatul şi să-
şi înnoiască conştiinţele.
„Şi mulţimile îl întrebau, zicând: „Aşadar, ce să fa-
cem?” Iar el, răspunzând, le zicea: „Cel ce are două haine
să dea celui ce nu are, şi cel ce are bucate să facă la
fel” (Lc 3, 10-11). Ioan accentuiază revelația deja dată: Deut
15, 11; Is 58, 7; Iez 18, 7; Pilde 11, 24-28; 14, 31; 19, 17.
Avem aici atât o referire imediată, cât şi una îndepărtată. Îm-
plinirea Cuvântului lui Dumnezeu este pentru totdeauna, nu
doar pentru astăzi, ci zi cu zi. Ioan n-a fost un fanatic. Răspun-
zând mulţimilor n-a cerut nimănui să mănânce lăcuste, miere
 39

sălbatică, să se îmbrace sărăcăcios, ci ceea ce Dumnezeu ne

cere. Dumnezeu nu cere să ne dăm haina de pe noi, ci să ofe-
rim din ceea ce avem în plus. Dumnezeu nu ne cere niciodată
mai mult decât putem. Aceasta le-a spus și Ioan Botezătorul
mulţimilor.
O altă categorie care a venit la Sfântul Ioan Botezătorul au
fost vameşii, urâţi de moarte de popor, numiți „trădători de
neam”, „lacomi” și „oameni fără suflet”: „Şi au venit şi vameşii
să se boteze şi i-au zis: „Învăţătorule, noi ce să facem?” Iar el
le-a spus: „Să nu faceţi nimic mai mult decât vă este rânduit”.
(Lc 3, 12-13).
La profet veneau şi ostaşii: „Îl întrebau însă şi ostaşii, zi-
când: „Dar noi ce să facem?” Şi le-a zis: „Să nu asupriţi pe ni-
meni, pe nimeni să nu-l învinuiţi pe nedrept şi să vă mulţu-
miţi cu lefurile voastre”. (Lc 3, 12-13).
Atât cuvântul grecesc „vameşi” (τελῶναι), cât şi cuvântul
grecesc „ostaşi” (στρατευόμενοι) sunt substantive nearticulate.
Acestea definesc o categorie generală, nu anumite personae.
Ioan n-a cerut desfiinţarea unor instituţii, ci schimbarea din
interior, încercând să înlăture mânia poporului.
Ostaşii erau de regulă mercenari: sirieni, arabi, greci,
poate și romani. În context istoric dat, solda ostaşilor era mică.
Prin şantaj aceștia obţineau câştiguri. Practicând şantajul în
societate, „asupreau” şi „învinuiau” pe nedrept.
„Iar cum tot poporul era în aşteptare şi toţi se întrebau
în inimile lor despre Ioan: „Nu cumva el este Hristo-
sul?” (Lc 3, 15). Și aducea argumente pro și contra („Nu s-a
născut în Bethleem”, „Nu e din neamul lui David”).
Ascultându-l pe Ioan Botezătorul. mulţimea era răscolită.
„Se întrebau în inimile lor” (διαλογιζομένων πάντων ἐν ταῖς
καρδίαις αὐτῶν). Expresia în limba greacă este foarte frumoa-
să. Traducerea ar fi fost mai aproape de original aşa: „Se aflau
în dialog cu propria lor inimă!” O expresie pe care să o reţi-
nem pentru noi, pentru viaţa noastră: să dialogăm mereu cu
inima noastră, să o ascultăm, să îi vorbim!
 40

Botezul lui Iisus (Mt 3, 13-17; Mc 1, 9-11; Lc 3, 21-22)

„Şi a fost că după ce s’a botezat tot poporul, botezându-Se
şi Iisus şi rugându-Se, s’a deschis cerul şi Duhul Sfânt S’a
pogorât peste El în chip trupesc, ca un porumbel; şi
glas din cer s’a făcut: „Tu eşti Fiul Meu Cel iubit, întru
Tine am binevoit”. (Lc 3, 21-22).
„Rugându-se Iisus” (Lc 3, 21). Nu ştim conţinutul rugă-
ciunii. Ce i-a spus Iisus Tatălui ceresc? În timpul rugăciunii,
Duhului Sfânt s-a coborât peste Iisus, în chip trupesc, „ca un
porumbel”. Duhul Sfânt a venit în chip trupesc, nu un porum-
bel, ci „ca” un porumbel. Acesta este chipul sau expresia liniş-
tii, a unei adieri blânde şi frumoase. De ce au înţeles evanghe-
liştii să exprime venirea Duhului Sfânt sub chipul unei păsări?
Iată mesajul! În cartea Facerii, înainte de a se crea lumea, ci-
tim că Duhul lui Dumnezeu adia pe deasupra apelor precum o
pasăre: „Şi pământul era netocmit şi gol. Întuneric era dea-
supra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra
apelor” (Fac 1, 2). În creaţia amorfă, fără contur, prezenţa
Duhului Sfânt năştea ordinea.
Tot în Vechiul Testament, Noe dă drumul unei păsări din
Arcă, să vadă dacă a încetat potopul şi dacă începea o nouă
viaţă: „După patruzeci de zile, a deschis Noe fereastra, pe care
o făcuse la corabie, și a dat drumul corbului, ca să vadă de a
scăzut apa pe pământ. Acesta, zburând, nu s-a mai întors
până ce a secat apa de pe pământ. Apoi, după el a trimis po-
rumbelul, ca să vadă de s-a scurs apa de pe pământ.” (Fac 8,
6-8). Trimiterea unei păsări însemna darea de veste. Potopul
s-a terminat şi începea o nouă viaţă, o nouă eră. Pogorârea
Duhului Sfânt „ca un porumbel” face trimitere la vestirea unei
noi vieţi, ca în Vechiul Testament. Deci în textele vechi-testa-
mentare era prefigurată puterea Duhului Sfânt: aceea de a ves-
ti o nouă Creaţie.
Botezul lui Iisus a fost începutul unei noi vieţi. Prezenţa
Duhului Sfânt anunţă nouă Creaţie, o altă relaţie a omului cu
Creatorul său, delimitarea de omul vechi şi îmbrăcarea în cel
nou, în Iisus Hristos.
 41

„Tu eşti Fiul Meu Cel iubit, întru Tine am binevoit.” (Lc 3,
22). Acesta este glasul, adresarea Tatălui Ceresc către Fiul
Său, dar și către Ioan Botezătorul şi către întreagă omenire:
„Întru Fiul Meu am binevoit binele lumii.”
Evanghelistul Matei vorbește despre un dialog între Ioan
și Iisus la Botezul Domnului în Iordan: „În acest timp a venit
Iisus din Galileea, la Iordan, către Ioan, ca să se boteze de către
el. Ioan însă Îl oprea, zicând: „Eu am trebuinţă să fiu botezat
de Tine, şi Tu vii la mine?” Şi răspunzând, Iisus a zis către el:
„Lasă acum, că aşa se cuvine nouă să împlinim toată drepta-
tea”. Atunci L-a lăsat. Iar botezându-se Iisus, când ieşea din
apă, îndată cerurile s-au deschis şi Duhul lui Dumnezeu s-a
văzut pogorându-se ca un porumbel şi venind peste El. Şi iată
glas din ceruri zicând: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru
Care am binevoit”. (Mt 3, 13-17).
Iisus Hristos spunând: „Lasă acum, că astfel se cuvine ca
noi să împlinim toată dreptatea” (Mt 3, 15), a arătat că nu
avea nevoie de botezul lui Ioan, dar a legitimat botezul cu apă,
acest botez al lui Ioan, care preceda Botezul înnoitor al lui
Iisus, prin care umanitatea va face pasul decisiv în înnoirea ei.

b. Mărturia lui Ioan despre Iisus

Ioan Botezătorul, arătând că nu el este Mesia, spunea des-
pre sine: „Eu unul vă botez cu apă spre pocăinţă, dar Cel ce
vine după mine este mai puternic decât mine; Lui nu sunt
vrednic să-I duc încălţămintea; Acesta vă va boteza cu Duh
Sfânt şi cu foc. El are lopata în mână şi va curăţa aria Sa şi
va aduna grâul în jitniţă, iar pleava o va arde cu foc nestins.”
(Mt 3, 11-12); „Şi propovăduia, zicând „Vine în urma mea Cel
ce este mai tare decât mine, Căruia nu sunt vrednic, plecân-
du-mă, să-I dezleg cureaua încălţămintelor. Eu v’am botezat
cu apă, dar el vă va boteza cu Duh Sfânt.” (Mc 1, 7-8); „Ioan
le-a răspuns tuturor, zicând: „Eu unul vă botez cu apă, dar
vine Cel ce este mai tare decât mine, Căruia eu nu sunt vred-
nic să-I dezleg cureaua încălţămintelor; Acela vă va boteza cu
Duh Sfânt şi cu foc; a Cărui lopată este în mâna Lui, ca să
cureţe aria şi să adune grâul în hambarul Său, iar pleava o
va arde în foc nestins.” (Lc 3, 16-17).
 42

„Nu sunt vrednic să-I duc încălţămintea” sau „să-I dezleg

cureaua încălţămintei” (Mt 3, 11; Mc 1, 7; Lc 3, 16; In 1,
27) este o expresie ce trebuie contextualizată astfel: în Orient,
la evrei în special, un musafir al unei case era întâmpinat de un
rob sau chiar de stăpânul casei şi încălţămintea îi era luată,
oferindu-i-se un vas cu apă, pentru curăţarea picioarelor. Era
un semn, un gest de ospitalitate din partea gazdei. Şi Ioan
Botezătorul spune despre Iisus: „Atât de Mare este Acesta, că
nici măcar să-i dezleg cureaua încălţămintei nu sunt vred-
nic”; „Sunt în faţa Lui mai mic şi mai neînsemnat decât un
sclav”.
Această exprimare: „lopata este în mâna Lui şi El Îşi va
curaţi aria şi îşi va aduna grâul în hambarul Său, iar pleava
o va arde în foc nestins” (Mt 3, 12) este o exprimare meta-
forică a justiţiarului Ioan Botezătorul, care îl arată pe Iisus se-
parând faptele bune de cele rele. Imaginea este plastic împru-
mutată din tabloul vieţii cotidiene a agricultorilor evrei ai vre-
mii respective.
„Acela (Care vine după mine) vă va boteza cu Duh Sfânt şi
cu foc!” (Mt 3, 11; Mc 1, 8; Lc 3, 16; In 1, 33). Botezul cu
Duh Sfânt este mai mult decât Botezul apei. Duhul Sfânt este
în asociere cu „focul” (precum vedem şi în FAp 2, 3). Focul
curață şi (i)luminează. Metalele se curață în foc; prin foc se
face proba metalelor. În virtutea Botezului lui Iisus, totul se va
schimba în viaţa oamenilor, creştinii intrând în Familia lui
Dumnezeu. Energia lui Dumnezeu schimbă statutul omului,
prin Botezul cu Duh Sfânt şi cu foc.
Toate acestea sunt mărturii indirecte a lui Ioan Boteză-
torul despre Iisus. Mărturia directă a lui Ioan despre Iisus este
consemnată numai de Evanghelistul Ioan:„A doua zi L-a văzut
Ioan pe Iisus venind către el şi I-a zis: „Iată Mielul lui Dum-
nezeu, Cel ce ridică păcatul lumii! Acesta este Cel des-
pre Care eu spuneam: După mine vine un bărbat Care
înaintea mea a fost, fiindcă mai înainte de mine era.
Şi eu nu-L cunoşteam; dar pentru ca El să-i fie arătat
lui Israel, de aceea am venit eu botezând cu apă”. Şi
Ioan a mărturisit, zicând: „Am văzut Duhul ca pe un po-
rumbel din cer pogorându-Se şi cum a rămas peste
 43

El. Şi eu nu-L cunoşteam, dar Cel ce m’a trimis să bo-

tez cu apă, Acela mi-a zis: Cel peste care vei vedea Du-
hul pogorându-Se şi rămânând peste El, Acela este
Cel ce botează cu Duh Sfânt. Şi eu am văzut şi am
mărturisit că Acesta este Fiul lui Dumnezeu.” (In 1,
29-34).
Ioan şi Iisus nu s-au întâlnit, nu s-au cunoscut personal
înainte de Botez. De aceea lui Ioan i se dă un semn: „Cel ce
m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a zis: Cel peste
care vei vedea Duhul pogorându-Se şi rămânând peste
El, Acela este Cel ce botează cu Duh Sfânt.” Această ex-
presie arată că Ioan a primit o misiune de la Dumnezeu, ca pe
o poruncă divină, că Botezul lui Ioan era de fapt o poruncă a
Domnului.
Mărturia lui Ioan despre Iisus, în cuvintele „Fiul lui
Dumnezeu” şi „Mielul lui Dumnezeu” este rodul desco-
peririi divine. Mărturisindu-L pe Iisus ca „Mielul lui Dum-
nezeu”, Ioan Botezătorul face referire la un simbol vechi tes-
tamentar. În capitolul 12 din cartea Ieşirii se vorbește despre
Mielul pascal, ca despre sângele jertfei ieşirii din robie a
Poporului ales. Paştele însemna la evrei ieşirea din robie şi
trecerea în Țara făgăduinţei, iar Mielul pascal era simbolul
acestei treceri. Identificându-L pe Iisus cu „Mielul lui Dum-
nezeu” eliberator, Ioan Botezătorul vestește că Împărăţia me-
sianică a venit.
Proorocul Isaia prevestește smerenia Mântuitorului Iisus
Hristos în faţa voii lui Dumnezeu, în tăcere şi în zbucium, ca
acceptare a planului lui Dumnezeu de izbăvire a lumii: „Dis-
preţuit era şi cel din urmă dintre oameni; om al durerilor şi
cunoscător al suferinţei, unul înaintea căruia să-ţi acoperi
faţa; dispreţuit şi nebăgat în seamă. Dar El a luat asupră-Şi
durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat. Şi
noi Îl socoteam pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu, dar El
fusese străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fă-
rădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noas-
tră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat. Toţi umblam
rătăciţi ca nişte oi, fiecare pe calea noastră, şi Domnul a făcut
să cadă asupra Lui fărădelegile noastre ale tuturor. Chinuit a
 44

fost, dar S-a supus şi nu şi-a deschis gura Sa; ca un miel spre
junghiere s-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o
tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa. Întru smerenia Lui jude-
cata Lui s-a ridicat şi neamul Lui cine îl va spune? Că s-a luat
de pe pământ viaţa Lui! Pentru fărădelegile poporului Meu a
fost adus spre moarte. (Isaia 53, 3-8).
Ioan face această mărturie că Iisus este „Mielul lui Dum-
nezeu” în prezența a doi dintre ucenicii săi: „A doua zi iarăşi
stătea Ioan şi doi dintre ucenicii săi”. (In 1, 35). Aşadar, Ioan
Botezătorul este primul care îi proorocește lui Iisus patimile.
Andrei, fratele lui Petru, aude printre primii această proorocie.
Îi spune mai apoi lui Petru: „Am găsit pe Mesia, (care se tâlcu-
ieşte: Hristos)” (In 1, 41). Au mai fost și alții în cercul acela de
discipoli: un altul a fost Filip, care, la rândul lui i-a vestit lui Na-
tanael (Bartolomeu ) zicând: „Am aflat pe Acela despre Care
au scris Moise în Lege şi proorocii, pe Iisus, fiul lui Iosif din
Nazaret.” (In 1, 45).
Așadar, putem vorbi despre o Şcoală lui Ioan Boteză-
torul, ca o mişcare creată în jurul unui maestru. Citim acest
lucru în relatările evangheliştiilor:
Ioan i-a învăţat pe ucenicii săi să se roage. La cere-
rea ucenicilor Săi, care ştiau deja rugăciuni învăţate de la Ioan,
Iisus rosteşte rugăciunea Domnească, rugăciunea Tatăl
nostru: „Şi pe când Se ruga Iisus într-un loc, când a încetat,
unul dintre ucenicii Lui I-a zis: „Doamne, învaţă-ne să ne ru-
găm, cum a învăţat şi Ioan pe ucenicii lui”. Şi le-a zis: „Când
vă rugaţi, ziceţi: Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-
se numele Tău. Vie împărăţia Ta. Facă-se voia Ta, precum în
cer aşa şi pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă, dă-ne-o
nouă în fiecare zi. Şi ne iartă nouă păcatele noastre, căci şi
noi înşine iertăm tuturor celor ce ne greşesc nouă. Şi nu ne
duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău. (Lc 11, 1-4).
Acesta este momentul în care Iisus îi învaţă pe ucenici rugăciu-
nea Domnească, iar nu episodul relatat de evanghelistul Matei,
din Predica de pe Munte.
Ioan i-a învăţat să postească. Relatează evanghelistul
Matei: „Atunci au venit la El ucenicii lui Ioan, zicând: „Pentru
ce noi şi fariseii postim mult, iar ucenicii Tăi nu postesc?” (Mt
 45

9, 14). Este posibil ca ucenici de-ai lui Ioan să-L fi urmat şi pe

Iisus; ucenicii lui Ioan erau postitori mai aspri. Aceștia fac
referire la farisei: fariseii erau stricţi şi formali în respectarea
Legii. Iisus îi învață acum semnificaţia postului ca pregătire
pentru rememorarea Jertfei de pe Cruce: „ Iisus le-a zis: „Pot
oare, fiii nunţii să fie trişti câtă vreme mirele este cu ei? Dar
vor veni zile când mirele va fi luat de la ei şi atunci vor posti.”
(Mt 9, 15).
Ioan i-a învăţat pe ucenicii săi despre Botez şi cură-
ţire. Ucenicii lui Ioan ştiau multe, de aceea au fost întrebaţi de
către un cărturar despre Botezul lui Ioan: „Botezul pocăinţei
este un ritual al curăţirii?” Răspunsul pe care îl dau ucenicii
lui Ioan nu este consemnat de evanghelist, atenţia lui îndrep-
tându-se asupra unei alte probleme, şi anume: Botezul lui
Iisus. „Şi s-a iscat o neînţelegere între ucenicii lui Ioan şi un
iudeu, asupra curăţirii. Şi au venit la Ioan şi i-au zis: „Rabi,
Acela care era cu tine, dincolo de Iordan, şi despre Care tu ai
mărturisit, iată El botează şi toţi se duc la El.” Ioan a răspuns
şi a zis: „Nu poate un om să ia nimic, dacă nu i s-a dat lui din
cer. Voi înşivă îmi sunteţi martori că am zis: Nu sunt eu Hris-
tosul, ci sunt trimis înaintea Lui. Cel ce are mireasă este mire,
iar prietenul mirelui, care stă şi ascultă pe mire, se bucură cu
bucurie de glasul lui. Deci această bucurie a mea s-a împlinit.
Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez. Cel ce vine de
sus este deasupra tuturor; cel ce este de pe pământ pămân-
tesc este şi de pe pământ grăieşte. Cel ce vine din cer este dea-
supra tuturor. Şi ce a văzut şi a auzit, aceea mărturiseşte, dar
mărturia Lui nu o primeşte nimeni. Cel ce a primit mărturia
Lui a pecetluit că Dumnezeu este adevărat. Căci cel pe care
l-a trimis Dumnezeu vorbeşte cuvintele lui Dumnezeu, pentru
că Dumnezeu nu dă Duhul cu măsură. Tatăl iubeşte pe Fiul şi
toate le-a dat în mâna Lui. Cel ce crede în Fiul are viaţă veş-
nică, iar cel ce nu ascultă de Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia
lui Dumnezeu rămâne peste el.” (In 3, 25-36).
Ucenicii lui Ioan nu puteau să accepte un alt învăţător. Ei
îl aşteptau pe Mesia, dar nu puteau să vadă în Iisus un învăţă-
tor. Referitor la botez, nu Iisus era cel care boteza, ci ucenicii
lui: „Deci când a cunoscut Iisus că fariseii au auzit că El face şi
 46

botează mai mulţi ucenici ca Ioan, deşi Iisus nu boteza El,

ci ucenicii Lui, a lăsat Iudeea şi S-a dus iarăşi în Galileea.”
(In 4, 1-3).
Cu ce fel de Botez botezau ucenicii lui Iisus? Nu era un bo-
tez creştin, desigur. Era vorba despre botezul cu apă, spre în-
noire, spre pocăinţă. Era semnul care pregătea trecerea omului
la o nouă etapă.
Acest răspuns dat ucenicilor săi este o adevărată Evan-
ghelie a lui Ioan Botezătorul. Puţin din propovăduirea lui
Ioan Botezătorul ne-a rămas, dar aceste cuvinte consemnate de
Ioan Evanghelistul sunt extrem de importante:
„Cel ce are mireasă este mire” (In 3, 29). Exprima-
rea metaforică a lui Ioan Botezătorul este asemănătoare tex-
telor din Vechiul Testament, unde Israel era comparat cu mi-
reasa lui Dumnezeu (Is 49, 18; 62, 5; Osea 2, 21).
Aceeași exprimare metaforică o folosește Iisus Hristos
atunci când vorbește despre post: „Pot oare, fiii nunţii să fie
trişti câtă vreme mirele este cu ei? Dar vor veni zile când
mirele va fi luat de la ei şi atunci vor posti.” (Mt 9, 15) sau
Apostolul Pavel care le scrie corintenilor: „Căci vă râvnesc pe
voi cu râvna lui Dumnezeu, pentru că v-am logodit unui sin-
gur bărbat, ca să vă înfăţişez lui Hristos fecioară neprihă-
nită.” (2 Cor 11, 2).
„Cel ce vine din cer este deasupra tuturor. Şi ce a
văzut şi ce a auzit, aceea mărturiseşte, dar mărturia
Lui nu o primeşte nimeni.” (In 3, 31-32). Aceasta este o pro-
feţie a lui Ioan Botezătorul despre respingerea învățăturii lui
Iisus de către foarte mulţi oameni ai vremii.
„Cel pe Care L-a trimis Dumnezeu grăieşte cuvin-
tele lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu dă Duhul
cu măsură.” (In 3, 34). Este aici o certificare a Evangheliei
lui Iisus ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu, „pentru că Dumne-
zeu nu dă Duhul cu măsură”. Profeţilor li s-a dat Duhul cu mă-
sură; aceia au primit diferite daruri, diferite harisme, însă asu-
pra lui Iisus Duhul nu a venit cu măsură (parțial), ci complet.
 47

c. Mărturii despre Ioan

Acestea se împart în mai multe categorii. Le amintim în
primul rând pe cele ale Mântuitorului Iisus Hristos despre
Ioan (Mt 11, 7-11; Lc 7, 24-28), apoi avem mărturia evanghe-
listului Ioan despre Ioan Botezătorul (In 1, 6-8), şi nu în ulti-
mul rând, mărturia lui Ioan despre sine (In 1, 19-36).
Mărturia lui Iisus despre Ioan:
„Iar după plecarea lor, Iisus a început să le vorbească mul-
ţimilor despre Ioan: „Ce-aţi ieşit să vedeţi în pustie?: O tres-
tie clătinată de vânt?… Dar ce-aţi ieşit să vedeţi?: Un om
îmbrăcat în haine moi?… Iată, cei ce poartă haine moi
sunt în casele regilor! Dar ce-aţi ieşit să vedeţi?: Un pro-
fet?… Da, v-o spun Eu vouă, şi mai mult decât un profet. Căci
acesta este cel despre care s-a scris: Iată, Eu îl trimit înaintea
feţei Tale pe îngerul Meu, care-Ţi va pregăti calea de dinain-
tea Ta. Adevăr vă grăiesc: Între cei născuţi din femei nu
s’a ridicat unul mai mare decât Ioan Botezătorul;
totuşi, cel mai mic întru împărăţia cerurilor este mai
mare decât el.” (Matei 11, 7-11).
„Iar după ce trimişii lui Ioan au plecat, El a început să le
vorbească mulţimilor despre Ioan: „Ce-aţi ieşit să vedeţi în
pustie?: O trestie clătinată de vânt?… Dar ce-aţi ieşit să
vedeţi?: Om îmbrăcat în haine moi?… Iată, cei ce sunt în
haine scumpe şi petrec în desfătări sunt în casele regilor. Dar
ce-aţi ieşit să vedeţi?: Un profet?… Da, v-o spun Eu vouă, şi
mai mult decât un profet. Acesta este cel despre care s’a scris:
Iată, Eu îl trimit înaintea feţei Tale pe îngerul Meu, care-Ţi va
pregăti calea de dinaintea Ta. V’o spun Eu vouă: Între cei
născuţi din femei, nimeni nu este mai mare decât
Ioan; dar cel mai mic întru împărăţia lui Dumnezeu
este mai mare decât el.” (Luca 7, 24-28).
Potrivit mărturiei lui Iisus despre Ioan: „Între cei năs-
cuţi din femei nu s’a ridicat unul mai mare decât Ioan
Botezătorul; totuşi, cel mai mic întru Împărăţia ceru-
rilor este mai mare decât el.”(Mt 11, 11), trebuie să înţe-
legem că Ioan Botezătorul a făcut trecerea de la Legea veche la
Legea nouă, de la Vechiul la Noul Testament, la o nouă rân-
 48

duială a lui Dumnezeu, cea prin naşterea din nou, din Duh (In
3, 5). De aceea Iisus spune: „cel mai mic întru Împărăţia
cerurilor este mai mare decât el.”, adică ultimul de sub
Har (din Împărăţia lui Iisus) este mai mare decât primul de
sub Lege. (Biblia sau Sfânta Scriptură, versiune diorto-
sită după Septuaginta, redactată şi adnotată de ÎPS Arhi-
episcop BARTOLOMEU VALERIU ANANIA, Ed. IBMBOR, Bucu-
reşti, 2001, pp. 1472 - 1473).
Mărturia evanghelistului Ioan despre Ioan Bote-
zătorul:
„Fost-a om trimis de la Dumnezeu; numele lui era
Ioan. Acesta spre mărturie a venit, să mărturisească despre
Lumină, pentru ca toţi să creadă prin el. Nu el era Lumina,
ci să mărturisească despre Lumină.” (In 1, 6-8).
Aceasta este o caracterizare foarte frumoasă pe care o face
evanghelistul Ioan despre proorocul Ioan, cu tema centrală:
Mărturia despre Lumină.
Mărturia lui Ioan despre sine:
„Şi aceasta este mărturia lui Ioan când Iudeii din Ierusa-
lim au trimis la el preoţi şi leviţi să-l întrebe: „Tu cine eşti?”
Şi el a mărturisit şi n’a tăgăduit; şi a mărturisit: „Nu sunt eu
Hristosul”. Şi ei l-au întrebat: „Dar cine eşti? Eşti Ilie?” (Mt
11, 14) Zis-a el: „Nu sunt”. „Eşti Profetul?” (Deut 18, 15) Şi
a răspuns: „Nu”. Deci i-au zis: „Cine eşti?, ca să dăm răs-
puns celor ce ne-au trimis; ce spui tu despre tine în-
suţi?” El a zis: „Eu sunt glasul celui ce strigă în pustie:
Îndreptaţi calea Domnului!, precum a spus profetul
Isaia” (40,3). Şi trimişii erau dintre farisei. Şi l-au întrebat şi
i-au zis: „Dacă nu eşti tu Hristosul, nici Ilie, nici Pro-
fetul, atunci de ce botezi?” Ioan le-a răspuns, zicând: „Eu
botez cu apă; dar în mijlocul vostru Se află Acela pe
Care voi nu-L ştiţi, Cel care vine după mine, Care
înainte de mine a fost şi Căruia eu nu sunt vrednic
să-I dezleg cureaua încălţămintei”. (In 1, 19-27).
S-au făcut unele apropieri între Sfântul Ioan Botezătorul şi
Sfântul Prooroc Ilie, încă de pe vremea Mântuitorului. Astfel,
atunci când preoţii şi leviţii s-au dus la Ioan Botezătorul ca să-l
 49

întrebe: „Cine eşti tu?” (In 1, 19), acesta a mărturisit zicând:

„Nu sunt eu Hristosul.” (In 1, 20). Atunci l-au întrebat din
nou: „Dar cine eşti? Eşti Ilie?” Şi el a zis: „Nu sunt.” (In 1, 21).
Domnul Hristos însuşi spune despre Ioan că este Ilie, fă-
când referire la proorocia Arhanghelului Gavril, proorocire fă-
cută la naşterea Sfântului Ioan Botezătorul: „Iar îngerul a zis
către el: „Nu te teme, Zaharia, pentru că rugăciunea ta a fost
ascultată şi Elisabeta, femeia ta, îţi va naşte un fiu şi-l vei
numi Ioan. Şi bucurie şi veselie vei avea şi, de naşterea lui,
mulţi se vor bucura. Căci va fi mare înaintea Domnului; nu
va bea vin, nici altă băutură ameţitoare şi încă din pântecele
mamei sale se va umple de Duhul Sfânt. Şi pe mulţi din fiii lui
Israel îi va întoarce la Domnul Dumnezeul lor. Şi va merge
înaintea Lui cu duhul şi puterea lui Ilie, ca să întoar-
că inimile părinţilor spre copii şi pe cei neascultători
la înţelepciunea drepţilor, ca să gătească Domnului
un popor pregătit.” (Lc 1, 13 - 17).
Aşadar Ioan Botezătorul a avut înaintea oamenilor duhul
şi puterea lui Ilie. Ştim din viaţa proorcului Ilie că acesta l-a
înfruntat în repetate rânduri pe regele Ahab, al şaptele rege al
lui Israel, care pentru că s-a căsătorit cu Izabela, fata regelui
Sidonului, a început a se închina zeului păgânesc Baal. Aces-
tuia i-a zidit un templu mare în Samaria, unde a rânduit 450
de preoţi mincinoşi, iar pe preoţii cei adevăraţi ai lui Dumne-
zeu i-a omorât (3 Reg 16, 3 - 32).
Atunci Ilie Tesviteanul, prooroc din Tesba Galaadului, a
venit înaintea regelui Ahab şi i-a zis: „Viu este Domnul Dum-
nezeul lui Israel, înaintea Căruia slujesc eu; în aceşti ani nu
va fi nici rouă, nici ploaie, decât numai când voi zice eu.” (3
Reg 17, 1). Şi abia după trei ani şi şase luni a trimis Domnul
Dumnezeu ploaie pe pământ. (3 Reg 18, 45; Iac 5, 17 - 18).
Pentru că Ilie a fost urcat cu trupul la cer, era credinţa în
Israel că el va veni din nou pe pământ, ca Înaintemergător al
lui Mesia. De aceasta îşi vor aduce aminte cei trei apostoli:
Petru, Iacov şi Ioan care au fost martori la Schimbarea la Faţă
a Domnului. L-au văzut atunci pe Domnul Hristos cu faţa stră-
lucitoare ca soarele şi cu veşmintele albe ca lumina, înconjurat
de-o parte de Moise şi de alta de Ilie.
 50

Văzându-l pe Ilie şi-au adus aminte de ceea ce spuneau

cărturarii şi l-au întrebat atunci pe Mântuitorul Hristos: „Pen-
tru ce zic cărturarii că trebuie să vină mai întâi Ilie?” (Mt 17,
10; Mc 9, 11). Mântuitorul Hristos le răspunde: „Vă spun
vouă că Ilie a şi venit dar ei nu l-au cunoscut, ci au făcut cu el
câte au voit; aşa şi Fiul Omului va pătimi de la ei.” (Mt 17,
12; Mc 9, 13). Atunci au înţeles ucenicii că Iisus le-a vorbit
despre Ioan Botezătorul. De ce? Pentru că Ioan Botezătorul L-a
vestit pe Domnul Hristos cu duhul şi cu puterea lui Ilie, dar
iudeii nu l-au cunoscut.

d. Trimișii lui Ioan Botezătorul. „Îndoiala” profe-

tului? (Mt 11,2-6; Lc 7,19-23)
„Şi auzind Ioan în închisoare despre faptele lui Hristos şi
trimiţând la El pe doi dintre ucenicii săi, I-a zis: „Tu eşti Cel
ce trebuie să vină, sau pe altul să aşteptăm?” Şi Iisus,
răspunzând, le-a zis: „Duceţi-vă şi spuneţi-i lui Ioan cele ce
auziţi şi vedeţi: orbii văd şi şchiopii umblă, leproşii se cu-
răţesc şi surzii aud, morţii învie şi săracilor li se binevesteşte;
şi fericit este acela care nu se va poticni întru Mine”. (Matei
11, 2-6).
„Şi chemând Ioan pe doi din ucenicii săi, i-a trimis la Dom-
nul, zicând: „Tu eşti Cel ce va să vină, sau pe altul să aştep-
tăm?” Şi venind la El, bărbaţii I-au zis: „Ioan Botezătorul ne-a
trimis la tine, zicând: Tu eşti Cel ce va să vină, sau pe altul să
aşteptăm?” Şi în ceasul acela El pe mulţi i-a vindecat de
boli şi de răni şi de duhuri rele şi multor orbi le-a dă-
ruit vederea. Şi răspunzându-le, le-a zis: „Duceţi-vă şi spu-
neţi-i lui Ioan cele ce-aţi văzut şi-aţi auzit: Orbii văd,
şchiopii umblă, leproşii se curăţesc, surzii aud, morţii învie şi
săracilor li se binevesteşte; şi fericit este acela care nu se va
poticni întru Mine”. (Luca 7, 19-23).
Atunci când Ioan a trimis pe doi dintre ucenicii săi la Iisus
cu întrebarea: „Tu eşti Cel ce trebuie să vină, sau pe
altul să aşteptăm?” (Mt 11, 3), mesajul de răspuns a fost:
„Mergeţi şi spuneți-i lui Ioan cele ce auziţi şi vedeţi:
orbii văd şi şchiopii umblă, leproşii se curăţesc şi surzii aud,
 51

morţii învie şi săracilor li se binevesteşte” (Mt 11, 4-5). Cu alte

cuvinte: „Mergeţi şi spuneți-i lui Ioan că epoca mesianică a
început.” Trimişii lui Ioan au văzut cu ochii lor, în ceasul acela,
minunile înfăptuite de Iisus.
Dar, pentru cine a trimis Ioan delegaţia la Iisus? Pentru
sine? Cu siguranţă, nu! Pentru ucenici? Da! Probabil că cei doi
ucenici mai influenţi au fost aleşi de Ioan să meargă la Iisus ca
să se convingă ei înşişi şi apoi să-i întărească în această convin-
gere şi pe ceilalţi, având în vedre contextul în care se petrece
această trimitere: Ioan era în închisoare şi ştia că nu o să mai
iasă viu de acolo!
De ce nu s-a putut îndoi Ioan de mesianitatea lui
Iisus?
Argumente:
1. Încă înainte de naşterea sa, Ioan îl recunoaşte pe Iisus,
salutându-L, tresărind de bucurie, încă în pântecele mamei
sale fiind: „Iar când a auzit Elisabeta închinarea Mariei, prun-
cul a săltat în pântecele ei şi s-a umplut de Duh Sfânt... „Că
iată cum a ajuns glasul închinării tale în urechile mele, a
săltat pruncul de bucurie în pântecele meu.” (primul salut al
lui Ioan către Iisus). (Lc 1, 41-44).
2. La Botez, Ioan aude mărturia Tatălui ceresc, despre Fiul
Său: „Acesta este Fiul meu Cel iubit, întru Care am binevoit.”
(Mt 3, 17).
3. Recunoşterea lui Iisus, de către Ioan, ca fiind Mesia, era
facilitată chiar de un indiciu ceresc, dat lui: „Am văzut Duhul
ca pe un porumbel din cer pogorându-se şi cum a rămas peste
El. Şi eu nu-L cunoşteam, dar Cel ce m-a trimis să botez cu
apă, Acela mi-a zis: Cel pe care vei vedea Duhul pogorându-
se şi rămânând peste El, Acela este Cel ce botează cu Duh
Sfânt.” (In 1, 32-33).
4. Toate mărturiile pe care profetul Ioan le-a făcut despre
Iisus.
 52

4. Sfârșitul lui Ioan Botezătorul (Mc 6, 19-20; Mt

14, 1-12; Mc 6, 14-18. 21-29; Lc 3, 19-20; 9, 7-9).
a. „Relația” cu Irod? Ce „legătură” a avut Ioan Bo-
tezătorul cu Irod?
„Iar Irodiada îl ura (ἐνεῖχεν) şi voia să-l omoare, dar nu
putea. Fiindcă Irod se temea de Ioan, ştiindu-l bărbat drept şi
sfânt, şi-l ocrotea. Şi, ascultându-l, rămânea îndelung pe gân-
duri şi bucuros îl asculta.” (Mc 6, 19-20).
Cuvântul grecesc ἐνέχω, tradus în română prin ură are și
aceste sensuri: a persevera în ceva, a urmări cu mânie, cu
ranchiună, cu duşmănie (to have a grudge against someone).
Aşadar, irodiada voia să-l omoare pe Ioan, dar nu putea,
fiindcă Irod se temea de Ioan şi-l ocrotea. Mai mult decât atât
îl asculta şi rămânea îndelung pe gânduri (în greacă un
singur cuvânt: ἀπορέω; be at a loss, in doubt, uncertain,
necesitând să fie tradus în română printr-o expresie sau o sin-
tagmă).
Unde îl asculta Irod pe Ioan? Nu este exclus ca Ioan Bote-
zătorul să fi ajuns chiar la curtea lui Irod. Ori, predicând mult
şi vorbind despre nelegiuirea lui Irod, este posibil ca aceste
cuvinte să fi ajuns de departe, din depărtări până la urechile lui
Irod. Sau Irod l-a ascultat vorbind pe Ioan Botezătorul într-o
întâlnire faţă către faţă, atunci când l-a arestat. Momentul nu
este cert. Certă este înfierarea dură, aspră a lui Ioan la adresa
faptei nelegiuite a lui Irod.
b. Moartea profetului (Mt 14, 1-12; Mc 6, 14-18. 21-
29; Lc 3, 19-20; 9, 7-9).
„În vremea aceea, tetrahul Irod a auzit de faima lui Iisus.
Şi le-a zis slujitorilor săi: „Acesta este Ioan Botezătorul; el s-a
sculat din morţi şi de aceea se fac minuni prin el.” Că Irod,
prinzându-l pe Ioan îl legase şi-l pusese în temniţă, din pricina
Irodiadei, soţia lui Filip, fratele său; pentru că Ioan îi zicea:
„Nu-ţi este îngăduit s-o ai de soţie.” Şi voind să-l ucidă, s-a te-
mut de mulţime, că-l socoteau profet. Dar, prăznuind Irod ziua
sa de naştere, fiica Irodiadei a jucat în faţa oaspeţilor şi i-a
plăcut lui Irod. Pentru aceasta, cu jurământ i-a făgăduit să-i
dea orice-i va cere. Iar ea, îndemnată fiind de mama ei, i-a zis:
 53

„Dă-mi aici pe tipsie capul lui Ioan Botezătorul.” Şi regele s-a

întristat, dar din pricina jurământului şi a celor ce şedeau la
masă cu el, a poruncit să i se dea. Şi a trimis şi a tăiat capul lui
Ioan, în temniţă. Şi capul lui Ioan i-a fost adus pe tipsie şi dat
fetei, iar ea l-a dus mamei sale. Şi venind ucenicii lui, i-au luat
trupul şi l-au înmormântat şi s-au dus să-I dea de ştire lui
Iisus.” (Mt 14, 1-12).
„Şi a auzit regele Irod – fiindcă numele lui Iisus se făcuse
cunoscut – şi zicea că Ioan Botezătorul s’a sculat din morţi, şi
de aceea se fac minuni prin el. Alţii însă ziceau că este Ilie, iar
alţii că este profet sau ca unul din profeţi. Iar Irod, auzind,
zicea: „Ioan este, căruia eu i-am tăiat capul; el a în-
viat…”. Că Irod, trimiţând, îl prinsese pe Ioan şi-l legase şi-l
întemniţase din pricina Irodiadei, femeia lui Filip, fratele său,
pe care o luase de soţie. Fiindcă Ioan îi zicea lui Irod: „Nu-ţi
este îngăduit s’o ai pe femeia fratelui tău”. Şi întâmplându-se
o zi cu bun prilej, când Irod la ziua sa de naştere le-a făcut
ospăţ dregătorilor săi şi căpeteniilor oştirii şi fruntaşilor din
Galileea şi intrând fiica Irodiadei şi jucând, a plăcut lui Irod şi
celor ce şedeau la masă cu el. Iar regele i-a zis fetei: „Cere de la
mine orice vei vrea şi-ţi voi da”. Şi s-a jurat: „Orice vei cere
de la mine îţi voi da, până la jumătate din regatul
meu”. Şi ea a ieşit şi a întrebat-o pe maică-sa: „Ce să cer?” Iar
aceea i-a zis: „Capul lui Ioan Botezătorul”. Şi îndată intrând cu
grabă la rege, i-a cerut, zicând: „Vreau să-mi dai chiar acum,
pe tipsie, capul lui Ioan Botezătorul”. Şi regele s-a întristat
mult, dar din pricina jurămintelor şi a celor ce şedeau la masă
cu el, n-a vrut să spună nu. Şi regele a trimis numaidecât un
temnicer cu porunca de a-i aduce capul. Şi ducându-se acela, i-
a tăiat capul în temniţă, l-a adus pe tipsie şi l-a dat fetei; iar fa-
ta i l-a dat mamei sale. Şi auzind ucenicii lui, au venit, au ridi-
cat trupul lui Ioan şi l-au pus în mormânt. (Mc 6, 14-29).
„Şi de toate cele petrecute a auzit Irod tetrarhul şi era ne-
dumerit; că se spunea de către unii că Ioan a înviat din morţi;
iar de către alţii, că Ilie s-a arătat; şi iarăşi de către alţii, că un
profet din cei vechi a înviat. Iar Irod a zis: „Lui Ioan, eu i-am
 54

tăiat capul. Cine este dar acesta despre care aud astfel
de lucruri?” Şi căuta să-L vadă.” (Lc 9, 7-9).
„Irod, prinzându-l pe Ioan îl legase şi-l pusese în temniţă,
din pricina Irodiadei, soţia lui Filip, fratele său” (Mt 14, 3).
Potrivit relatării istoricului Iosif Flaviu, Ioan a fost închis în
temniţă în cetatea Macherus, la Est de Marea Moartă (IOSIF
FLAVIU, Antichitati iudaice, 18, 109).
Vorbind despre întemnițarea lui Ioan evanghelistul Luca
spune: „Iar Irod tetrarhul, mustrat fiind de el cu privire la Iro-
diada, femeia lui Filip, fratele său, şi pentru toate relele pe
care le făcuse Irod, tuturor acestora le-a adăugat: l-a închis pe
Ioan în temniţă.” (Lc 3, 19-20). La ce face referire aici evan-
ghelistul Luca? Este vorba de cetatea Tiberiada (17-22 d.Hr.),
pe care Irod a ridicat-o pe locul unui cimitir, ori potrivit Legii
Vechiului Testament această cetate era într-o permanentă sta-
re de necurăţie, pentru că nu era permis să construieşti o casă
sau să zideşti o cetate pe morminte: „Tot cel ce se va atinge în
câmp de cel ucis cu sabia sau de mort sau de os de om sau de
mormânt va fi necurat şapte zile.” (Num 19,16). Acesta este
poate, motivul pentru care Iisus nu a intrat niciodată în aceas-
tă cetate!
Așadar, Irod a fost mustrat de Ioan cu privire la Irodiada,
femeia lui Filip, fratele său. Cine era Irodiada? Era o nepoată a
lui Irod cel Mare (cel care a poruncit uciderea pruncilor în
vremea Naşterii Domnului). Prima căsătorie a Irodiadei a fost
cu Filip. Întâlnindu-l apoi pe Irod Antipa, fratele vitreg al lui
Filip, îl părăseşte pe acesta din urmă, îşi ia fiica, Salome şi se
duce cu Irod Antipa. Deci înţelegem în acest context mustrarea
pe care Ioan o face lui Irod: „Nu-ţi este îngăduit s-o ai de
soţie.” (Mt 14, 4).
În Vechiul Testament era reglementată căsătoria de levirat
(dreptul unui frate de a lua de soţie pe văduva fratelui său,
pentru a ridica urmaşi neamului - Lev 18, 16; 20, 21). Pentru
că Filip trăia, Irodiada nu avea dreptul să devină femeia fra-
telui său vitreg - Irod Antipa.
Salome, fiica Irodiadei este amintită de Iosif Flaviu (Anti-
chităţi iudaice, 18, 136). Aceasta a jucat în faţa oaspeţilor şi
 55

i-a plăcut lui Irod. Pentru aceasta, cu jurământ i-a făgăduit să-i
dea orice-i va cere (Mt 14, 6-7).
Irod, benchetuind, face un jurământ, pe care avea să îl re-
grete amarnic: „Şi regele s-a întristat, dar din pricina jurămân-
tului şi a celor ce şedeau la masă cu el, a poruncit să i se dea
Salomeii capul lui Ioan Botezătorul.” (Mt 14, 9).
Despre jurămintele necugetate citim în Vechiul Testament
despre judecătorul Ieftae, care îşi sacrifică fiica:
„În acel timp a făcut Ieftae făgăduinţă Domnului şi a zis:
„De vei da pe Amoniţi în mâinile mele, când mă voi întoarce
biruitor de la Amoniţi, oricine va ieşi din porţile casei mele în
întâmpinarea mea va fi afierosit Domnului şi-l voi aduce ar-
dere de tot”. Apoi a venit Ieftae la Amoniţi să se bată cu ei şi i-a
dat Domnul în mâinile lui... După aceea a venit Ieftae în la casa
sa şi iată fiica sa i-a ieşit în întâmpinare cu timpane şi jocuri;
aceasta era singurul lui copil, căci el nu mai avea nici băieţi,
nici fete. Şi când a văzut-o el, şi-a sfâşiat haina şi a zis: „Ah,
fiica mea! Tu m-ai răpus şi eşti dintre cei ce-mi tulbură biru-
inţa. Eu mi-am deschis gura pentru tine înaintea Domnului şi
nu mă voi putea lepăda!” Iar ea a zis către el: „Tatăl meu,
dacă tu ţi-ai deschis gura pentru mine înaintea Domnului, fă
cu mine ceea ce a rostit gura ta, de vreme ce Domnul a să-
vârşit prin tine răzbunarea împotriva Amoniţilor, vrăjmaşii
tăi!” Apoi a zis iarăşi către tatăl său: „Iartă numai ce să-mi
faci: Lasă-mă două luni, să mă duc să mă sui pe munte şi să-
mi plâng fecioria cu prietenele mele!” Atunci el a zis: „Du-te!”
Şi a lăsat-o două luni. Şi s-a dus cu prietenele sale şi şi-a plâns
fecioria în munţi. Apoi după trecerea celor două luni ea s-a
întors la tatăl său şi acesta a făcut cu ea cum făgăduise; şi ea n-
a cunoscut bărbat. Şi s-a făcut obicei în Israel, ca în fiecare an
fiicele lui Israel să meargă să plângă pe fata lui Ieftae Galaa-
diteanul patru zile pe an. (Jud 11, 30-32. 34-40).
Mântuitorul Hristos în Predica de pe Munte, ne îndeamnă
ca toţi să fim mărturisitori ai adevărului, aşa încât să nu fim ne-
voiţi să apelăm la jurământ. Spune Hristos: „Cuvântul vostru
să fie: Ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ce este
mai mult decât atâta, de la Cel-Rău este” (Mt 5, 37).
 56

5. Actualitatea mesajului profetului

În lumea noastră contemporană se simte nevoia actuali-
zării mesajelor profetului. Care sunt acestea?
Ioan a demascat ipocrizia. I-a numit pe farisei „pui de
vipere” (Lc 3, 7). Aşa trebuie să procedeze şi preoţii de astăzi.
Ioan a recunoscut superioritatea celuilalt. Despre
Iisus a mărturisit: „Acela trebuie să crească, iar eu să mă
micşorez” (In 3, 30). Darurile Duhului sunt împărţite fiecă-
ruia dintre noi, iar noi trebuie să respectăm valorile, să recu-
noaştem superioritatea celui care este mai înzestrat sau mai
bine pregătit.
Ioan s-a adresat tuturor categoriilor sociale cu în-
văţături de morală socială, întrebat fiind de atâţia: „Noi ce
să facem?” (Lc 3, 10).
Ioan a propovăduit schimbarea din interior a in-
stituţiilor prin cuvântul adresat vameşilor și ostașilor (Lc 3,
12-14).
Ioan a fost un justiţiar. Doar exigenţa este constructivă
şi poate clădi o societate pe temelii morale solide.
Ioan a fost „mare înaintea Domnului” (Lc 1, 15). Toţi
trebuie să ne preocupăm să fim mari înaintea lui Dumnezeu,
iar nu în faţa oamenilor.
Deşi textul biblic relatează destul de puţin despre Sfântul
Ioan Botezătorul, toate informaţiile sunt fundamentale, esen-
ţiale. Vedem cât de mare a fost Sfântul Ioan Botezătorul. În ne-
dreptate, îl chemăm în ajutor pe el, care a înfierat nedreptatea;
când avem nevoie de sprijin, ca să promovăm virtutea şi ones-
titatea, să depăşim orgoliile şi toate cele care ne fac mici, Sfân-
tul Ioan Botezătorul ne poate fi reazem, pentru că el a ştiut să
fie smerit!