La vârstă preșcolară, 4-7 ani jocul reprezintă cea mai importantă sursă de învățare

pentru copii și principala lor preocupare. Prin joc, copiii învață nu numai regulile sociale și
modul de interacțiune cu ceilalți, dar și despre manifestarea propice a emoțiilor.
Jocul facilitează achiziționarea unor abilități cognitive cum ar fi orientarea şi
susţinerea atenției, concentrarea într-o activitate pe perioade de timp mai îndelungate,
dezvoltarea capacității de memorare, a limbajului și a imaginației.
Psihologul Săra Smilansky a identificat 4 stadii ale jocului în funcție de gradul lor de
complexitate cognitivă:
• jocul funcțional (joc locomotor) presupune exersarea repetată a unor mișcări musculare
ample;
• jocul de construcție constă în folosirea obiectelor pentru a elabora ceva;
• jocul de rol (joc fantezist sau imaginativ) ;
• jocuri formale cu reguli sunt jocuri organizate, cu proceduri și penalizări cunoscute;

Jocul de rol presupune o combinație de cognitiv, afectiv, limbaj și comportament

precum şi senzorio-moror. El poate să întărească dezvoltarea de conexiuni dense la nivelul
creierului și capacitatea ulterioară de gândire abstractă atât de necesară în anii următori.
Jocul de rol poate să stimuleze dezvoltarea abilităților legate de teoria minții și recunoașterea
credințelor false.
Jucându-se imaginativ împreună, copiii își dezvoltă abilități de rezolvare în comun a
problemelor, de muncă în echipă, îşi formează abilităţi de ascultare a altor idei,de planificare
și de urmărire a scopurilor, produc idei mai multe și mai variate, au o capacitate de
concentrare mai mare, câștiga un plus de înțelegere a perspectivei altor oameni, și își
construiesc o imagine a lumii sociale.
Un joc de rol frecvent întâlnit în copilărie este cel cu prieteni imaginari. Acest
fenomen normal al copilăriei este întâlnit mai des la copiii singuri la părinți. Copiii care au
prieteni imaginari sunt capabili să facă diferență între fantezie și realitate, sunt mai
cooperanți, se joacă cu mai multă imaginație decât alți copii și sunt mai prietenoşi.
La vârstă de 3-4 ani, jocurile copiilor sunt în mare parte izolate (joacă simultan mai
multe roluri) sau paralel (copiii, deși se află în apropiere, au preocupări diferite), putem
observa că se joacă unul lângă altul dar fără a-şi interveni reciproc în jocurile lor. Treptat,
copiii vor trece la jocuri de cooperare care schimburile de replici ilustrează preocuparea
pentru un singur joc.
 La 6 ani, copiii se jocuri cu reguli.
Copilăria mijlocie (7 -11 ani). Jocul din cadrul perioadei preșcolare se transformă în
joc didactic. Acesta este un mijloc de facilitare a trecerii copilului de la activitatea de joc la
cea de invătare. Jocul facilitează achiziționarea unor abilități cognitive cum ar fi orientarea
atenției, concentrarea într-o activitate pe perioade de timp mai îndelungate, dezvoltarea
capacității de memorare, a limbajului și a imaginației.
În acelaş timp, jocul didactic contribuie la dezvoltarea judecății, memoriei, atenției,
spiritului de observație, la cultivarea obișnuinței cu muncă intelectuală și cea independența,
constituind un mijloc și un procedeu deosebit de valoros de acumulare de noi cunoștințe, de
echilibrare a procesului de învățare și a activității de joc, putându-se desfășura atât în cadrul
activităților libere, cât și în cadrul celor comune.

a 4. Rolul jocului la vârsta preşcolară

Prin intermediul jocului, copiii își îmbogăţesc experienţa cognitivă, învaţă să
manifeste o atitudine pozitivă sau negativă faţă de mediul înconjurător, își educă voinţa, și, pe
această bază formativă, își conturează profilul personalităţii.
În zilele noastre, jocul trebuie apreciat ca bază a conceperii întregii activităţi
instructiv-educative în unităţile de învăţământ preşcolare.
În procesul de învăţământ, jocul este conceput ca mijloc de instruire și educare a
copiilor precum şi ca procedeu metodic de realizare optimă a sarcinilor concrete pe care și le
propune procesul de învăţământ și, în sfârșit, ca formă de organizare a activităţii de
cunoaștere și de dezvoltare a capacităţilor psiho-fizice.
În joc, copiii imită ceea ce i-au impresionat puternic, însă trebuie să precizăm că jocul
stă puternic sub dorinţa copilului de a frace ceea ce face adultul.
În joc sunt modelate toate însușirile și trăsăturile de personalitate.
Înţelegerea vieţii sociale specifice omului conduce scătre ideea că jocul se încadrează
în fenomenul mai larg al adaptării sociale.
Jocul impregnează întreaga viaţă. Jocul poate fi folosit şi ca instrument
psihoterapeutic.
Un alt tip de joc prin intermediul căruia preşcolarul se dezvoltă din punct de vedere
cognitiv dar nu numai, este jocul didactic.
 Importanţa jocului didactic constă în faptul că el facilitează procesul de asimilare,
fixare și consolidare a cunoștințelor, iar datorită caracterului sau formativ, influențează
dezvoltarea personalității copilului preșcolar.
El este folosit pentru cunoașterea realității pe o cale mai copiilor, deoarece ei
descoperă unele adevăruri noi pentru ei, angajându-se în eforturi de gândire ce le oferă
satisfacții. Ei sunt participanți nemijlociți la propria formare și, antrenați în joc, sunt capabili
să depună eforturi mari pentru îndeplinirea sarcinilor date.

b. Personalitatea

b1. Conceptul de personalitate

Personalitatea, privind din prisma teoriilor eloaborate de-a lungul anilor şi ne putem
aminti de teoria psihanalitică, teoria biologică, teoria integrativ-dinamică şi teoria factorială, a
fost definita astfel:
• Teoria psihanalitică consideră că structura personalităţii este dterminată de
interacţinea forţelor psihice intrinseci cu condiţiile mediului extern (S.Freud)
• Teoria biologică defineşte personalitatea prin structura morfologică şi funcţională a
omului cu accent pe experienţa lui timpurie.
• Teoria integrativ-dinamică a lui W.Allport, consideră personalitatea ca având mai
multe niveluri şi anume: nivelul refelexelor,deprinederilor, al trăsăturilor personale şi sinele
ca sistem unitar.
R.Linton spune că „orientarea experimentalistă afirmă unicitatea fiecărei persoane,iar
cea socio-culturală explică personalitatea prin asimilarea experienţei sociale şi a culturii”.
Deci, personalitate este subiectul uman ca unitate dinamica bio-psiho-socioculturală,
înzestrată cu funcţii cognitive, axiologice, proiectiv-educative, dinamicoenergetice, afectiv-
motivaţionale şi volitiv-caracteriale, pragmatice şi operaţinale de autuorganizare şi
autoreglare manifestate în comportament”(P.P Neveanu)
• Teoria factorială explică personalitatea prin organizarea interioară şi ierahică a unor
trăsături generale sau factorii de temperament, motivaţionali sau alţi factori (extraversiune,
introversiune, labilitate, anxietate- Cattle Gilford)
 Individul şi mediul său constituie o configuraţie dinamică, ale trei părţi sunt atât de
strâns legate şi atât de constant interactive, încât este foarte greu să spunem unde se pot trasa
linii de demarcaţie, astfel definirea personalităţii devine o problemă de delimitare.
Putem concluziona oprindu-ne strict asupra noţiunilor comune acestor teorii, că
sistemul de procese şi stări psihice care se creează organizat de către individ reprezintă
personalitatea acestuia.
G.W.Allport spunea că personalitatea este “ organizaţia dinamică în cadrul individului
a acelor sisteme psihofizice care determină gândirea şi comportamentul său caracteristic”.
Caracteristicile personalităţii umane:
• Globalitatea: personalitatea unei persoane este constituită din ansamblul de
caracteristici care permit descrierea acelei persoane, identificarea ei printre celelalte şi care
fac din orice fiinţă umană un exemplar unic.
• Coerenţa : majoritatea teoriilor afirmă existenţa unei organizări şi interdependenţe a
elementelor componente ale personalităţii. Postulatul coerenţei este indispensabil în studiul
structurilor personalităţii;
• Permanenţa sau stabiliatea temporala: dacă pesonalitatea este un sistem funcţional, în
virtutea coerenţei sale, aceasta generează legi de organizare a căror acţiune este permanentă.

Aceste trei caracteristici evidenţiază faptul că personalitatea este o structură unitară.

Personalitatea este rezultatul dezvoltării unitare prin procesul învăţării , a însuşirilor înăscute
şi dobândite sub influenţa mediului socio-cultural.
Eul individual caută să impună aspiraţiile individuale şi sistemul propriu de valori cu
respectaraea cerinţelor şi a valorilor societăţii.
Personalitatea integrază în sine (ca sistem) organismul individual, structurile psihice
umane şi, totodată, relaţiile sociale în care omul este prins ca şi mijloace de care dispune.
Personalitatea este privită pe de altă parte în trei ipostaze:
• Ca subiect pragmatic al acţiunii care transformă lumea şi care tinde să o stăpânescă.
Ca subiect epistemic,al cunoaşterii,care ajunge la conştiinţa de sine şi de lume, întrucât
beneficiază de cunoştinţe şi participă la procesul nelimitat de cunoaştere.
• Ca subiect axiologic care poartă cu sine şi care generează valori. Personalitatea este
unică şi originală.Aceasta întrucât fiecare porneşte de la o zestre ereditară singulară,străbate o
cale(labirint) diferită în câmpul existenţei şi experienţei sociale ceea ce face ca fiecare om să
aibă un mod propriu de a fi, de a gândi şi de a simţi.
 Există totuşi, asemănări care sunt garantate de modelul general-uman de personalitate
care presupune:
o apartenenţa la specia umană;
o calitatea de fiinţă socială;
o calitatea de fiinţă conştientă,dotată cu gândire şi voinţă;
o participarea la cultură;
• Potenţialul creativităţii.
Aceste cadre de referinţă reprezintă baza necesară pentru a intreprinde studiul
ştiinţific al personalităţii.
Ca realitate, personalitatea este totalitatea psihologică ce caracterizează şi
individualizează un om particular. Ea este omul viu concret, empiric, pasional, raţional, deci
omul aşa cum este el resimtit în afara noastră sau în propria noastră fiinţa.
Noţiunile de senzaţie, percepţie, afectivitate, motivaţie, voinţă etc., n-ar avea aproape
nici o semnificaţie dacă ar fi interpretate în sine, deci neraportate la personalitate. Din punct
de vedere practic, dat fiind că personalitatea este prima, cea mai complexă şi adeseori cea mai
dramatică realitate umană cu care luăm contact şi pe care urmează s-o influenţăm, s-o
ameliorăm sau s-o schimbăm, personalitatea, reprezintă principalul ghid în modelarea
concretă a omului. Personalitatea se formează în decursul vieţii numai ca urmare a acţiunii şi
convieţuirii într-un mediu social, în sistemul relaţiilor sociale prin interacţiunea unităţii
primare a individului cu multitudinea şi varietatea situaţiilor sociale. Dacă la naştere un copil
ar fi izolat de mediul său social el ar rămâne la stadiul de individ.
Esenţa omului, deci şi a personalităţii umane, o reprezintă "ansamblul relaţiilor
sociale", evident nu în expresia lor obiectivă, exterioară, ci internă. Este vorba de relaţii
sociale existenţiale pe care individul le traversează de-a lungul vieţii sale, le selectează, le
transferă în interioritatea sa, le sedimentează şi le ,,solidifică" în sine, transformându-le într-
un bun propriu. În aceste condiţii, calitatea perosnalitaţii depinde de calitatea mediului social,
a relaţiilor sociale, a experienţelor în care ea se formează, imperfecţiunile şi slăbiciunile
mediului social repercutându-se asupra ei şi ducând la fenomene de înstrăinare sau de
destructurare.
Piaget ironiza conceperea personalităţii ca "o ladă goală pe care o umple societatea”.
Dacă individul este conceput doar ca purtător al esenţei, aceasta l-ar condamna la
pasivitate, la resemnare în faţa unei esenţe care îi este străină, chiar impusă.
H. Pieron defineşte personalitatea ca fiind”organizarea dinamică a aspectelor
cognitive, afective creative fiziologice şi morfologice ale individului.”
 Trăsăturile de bază ale personalităţii sunt:
 aptitudinile,
 temperamentul,
 caracterul.
Aptitudinile reprezintă particularităţi individuale ale oamenilor care permit
realizarea unor activităţii la un nivel superior. Aptitudinile pot fi ereditare sau se pot dezvolta
în cursul unei activităţii în funcţie de mediu şi educaţie.
Tiupuri de aptitudini: generale (memoria, spiritul de observaţie , atenţia, inteligenţa),
speciale (aptitudini tehnice, psihomotorii, senzoriale, speciale, de conducere şi de organizare).
Dincolo de aptitudini, formele superioare de manifestare a dispoziţiilor funcţionale
proprii individului se regăsesc talentul şi geniul.
Talentul reprezintă o formă superioară de manifestare a aptitudinilor şi care este
întâlnit mai rar.
Talentul se defineşte ca ansamblul dispoziţiilor funcţionale, ereditare şi a sistemelor
operaţionale dobândite ce mijloceşte performanţe deosebite şi relizări originale în activitate
(P.Neveanu ,1979).
Geniul este forma ce mai înaltă de dezvoltare a aptitudinilor dar şi cel mai rar
întâlnit.
Temperamentul reprezintă forma de manifestare a personalităţii sub aspectul
energiei, rapidităţii regularităţii şi intensităţii proceselor psihice. Este latura dinamică a
personalităţii cu influenţă asupra caracterului.
Sunt patru tipuri de temperamente: sagvinic, flegmatic, melancolic şi coleric.
Inca de pe vremea Greciei Antice se stie ca exista patru tipuri de personalitate:
sangvinic, flegmatic, coleric şi melancolic. Aceste patru tipuri de personalitate sunt, mai mult
sau mai putin, prezente în fiecare dintre noi şi definesc modul în care gandim, simtim şi ne
purtam. Cu mult timp în urma, fiecare din aceste tipuri de personalitate a fost asociat cu
existenta unei umori dominante, prezente în organism: tipul sangvin - sange, tipul flegmatic -
flegma, tipul coleric - bila galbena şi tipul melancolic - bila neagra. Cercetarile recente arata
ca aceste patru tipuri de personalitate de baza sunt asociate cu anumite substanae chimice,
cum ar fi dopamina pentru tipul de temperament sanvinic, estrogen pentru tipul de
temperament flegmatic şi testosteron pentru tipul de temperament coleric serotonina, pentru
tipul melancolic.
 Sangvinicul
Personalitatea sangvinică este caracterizată prin spontaneitate, optimism, entuziasm,
energie la cote maxime, flexibilitate în modul de gandire, cautarea de nou, impulsivitate şi
curiozitate.
Toate aceste trăsături sunt asociate cu anumite gene influenţate de nivelul de
dopamină. Oamenii sangvinici au de obicei feţe expresive.
Cuvintele lor preferate sunt ''aventura'', ''energie'', ''nou'', ''distractie'', ''activitate'',
''calatorie''.

Flegmaticul
Personalitaţile de tip flegmatic sunt în principal definite prin aptitudinile lor sociale,
capacitatea de a-şi exprima sentimentele şi a citi alte persoane dupa expresiile fetei şi limbajul
corpului ei pricepându-se de minune să facă legatura între fapte şi au capacitatea de a vedea
"imaginea de ansamblu" a unei probleme sau situatii. Ei au o mare capacitate de empatie, de
a-i îngriji pe ceilalţi, sunt agreabili şi expresivi din punct de vedere emoţional. Unele dintre
aceste trăsături de personaliate sunt legate de estrogen, care este prezent atât la femei, cât şi la
barbaţi. Din punct de vedere fizic, flegmatici au pielea neteda, buze pline, fata rotunda şi nas
mic.

Colericul
Tipul coleric este asociat cu nivelul de testosteron din organism, care, de asemenea,
este prezent la barbaţi şi femei. Colericii sunt oameni direcţi, concentraţi asupra sarcinii pe
care o au de îndeplinit, duri, analitici, logici şi au o mare capacitate de a elabora strategii. Sunt
foarte curajosi şi le place competiţia. Fizic, ei au adesea maxilare pătrate, pomeţi mari şi
fruntea mare. Folosesc des cuvinte ca "inteligenţă", "ambiţie", "provocare".

Melancolicul
Cei care aparţin tipului melancolic, tind sa fie calmi, loiali şi ordonaţi. Melancolicii
sunt precauti şi se poarta întotdeauna dupa normele convenţionale ale societaţii. Acest tip de
personalitate este legat de nivelul de serotonină. Cuvintele preferate ale melancolicilor sunt
"familie", "loial", "respect", "grijă", "valori" şi "moral".
 Tipuri de temperamente

G. Heymans și E. D. Wiersma, psihologii de origine olandeză, propun o tipologie a

temperamentelor mult mai nuanțată care va fi reluată și precizată de psihologii francezi René
Le Senne și Gaston Berger.
Ei pornesc de la trei factori fundamentali: emotivitatea, activitatea și "răsunetul"
(ecoul) din a căror combinare rezultă opt tipuri temperamentale. Emotivitatea exprimă
reacțiile afective ale persoanelor în față diferitelor evenimente.
• Emotivii au tendința de a se tulbură puternic sau pentru orice fleac. La polul opus sunt
non-emotivii.
• Persoanele active au o continuă dispoziție spre acțiune, nu pot stă locului pe când cele
non-active acționează parcă împotrivă voinței lor, cu efort și plângându-se continuu.
 • Răsunetul se referă la ecoul pe care îl au asupra noastră diferite evenimente, impresii.
Persoanele care trăiesc puternic prezentul, extraversive sunt numite persoane primare.
Persoanele care au tendința de a rămâne sub influența impresiilor trecute, introversive sunt
numite persoane secundare.

Există opt tipuri de temperament care rezultă din combinarea acestor factori, și
anume:
• pasionații

• colericii

• sentimentalii

• nervoșii

• flegmaticii

• sangvinicii

• apaticii

• amorfii

Tipuri temperamentale după G. Heymans și E. D. Wiersma

Ambițioși, dominatori, apți pentru a conduce, serviabili, onorabili, iubesc

Pasionații
societatea.
Generoși, cordiali, plini de vitalitate, și exuberantă, optimiști, excitabili,
Colericii
adesea fără gust și măsură.
Ambițioși ce rămân mereu în stadiul de aspirație, meditativi, introvertiți,
Sentimentalii schizotimi, melancolici și nemulțumiți de ei înșiși, timizi, vulnerabili,
scrupuloși, singuratici.
 Cu dispoziție variabila vor să epateze și să atragă atenția, indiferenți la
Nervoșii obiectivitate, simț nevoia de a înfrumuseța realitatea , au un gust pronunțat
bizar, oribil, macabru, plictisiți.
Oamenii obișnuințelor, respectă principiile, punctuali, obiectivi, demni de
credința, ponderați, cu dispoziție afectivă egală. În general impasibili,
Flegmaticii
răbdători, tenaci, lipsiți de orice afectare, civismul lor e profund, religia lor
are caracter mai ales moral.
Extrovertiți, pot face observații exacte și dovedesc un remarcabil simț
practic, politicoşi sunt spirituali, ironici, sceptici, diplomați, liberali și
Sangvinicii
talentați în politică, au puțin respect pentru marile sisteme și pun accent pe
experiență. Probează inițiativă și o mare suplețe de spirit, oportuniști.
Închiși, secretoși, repliați în ei înșiși, dar fără viată interioară fremătătoare.
Apaticii Sumbri și taciturni, râd rareori. Sclavi ai obișnuințelor, conservatori, tenaci
în aversiunile lor, sunt dificil de reconciliat.
Disponibili, concilianti, toleranți prin indiferentă, dau adesea dovadă de o
Amorfii încăpățânare pasivă tenace. În ansamblu au "caracter bun", neglijenți, leneși,
nepunctuali.

Principalele trăsături ale celor opt tipuri

PASIONAȚII-ambițioși, dominatori, apți pentru a conduce, serviabili, onorabili, iubesc

societatea.
COLERICII- generoși, cordiali, plini de vitalitate, și exuberantă, optimiști, excitabili, adesea
fără gust și măsură.
SENTIMENTALII-ambițioși ce rămân mereu în stadiul de aspirație, meditativi, introvertiți,
schizotimi, melancolici și nemulțumiți de ei înșiși, timizi, vulnerabili, scrupuloși, singuratici.

NERVOȘII-cu dispoziție variabila vor să epateze și să atragă atenția, indiferenți la

obiectivitate, simț nevoia de a înfrumuseța realitatea , au un gust pronunțat bizar, oribil,
macabru, plictisiți.