Pericolul televizorului asupra dezvoltării minţii copiilor

Cercetările efectuate în ultimele decenii au demonstrat că vizionarea televizorului şi a

calculatorului dăunează dezvoltării şi funcţionării creierului uman. Consecinţele sunt atît de grave,
încât specialiştii recomandă ca până la 5-6 ani (când se încheie prima fază importantă în dezvoltarea
creierului) copiii să nu fie lăsaţi să se uite la TV. Apoi, pe toată perioada vârstei şcolare, timpul
vizionării (TV, video, calculator – cumulat) trebuie limitat la una sau cel mult două ore pe zi.
Copilul, în faţa televizorului
- este lipsit de experienţa contactului emoţional direct cu persoanele importante din viaţa sa:
parinţii, bunicii, alţi copii;
- este lipsit de stimularea prin dialog a limbajului şi a gândirii, stimulare absolut necesară şi pe
care doar interacţiunea cu părinţii, bunicii sau mediul uman o poate oferi;
- este lipsit de posibilitatea cunoaşterii prin atingerea şi manipularea fizică a lucrurilor; este
privat de experienţa senzorială;
- este lipsit de experienţa vorbirii cu sine însuşi despre lumea care-l înconjoară, limbajul interior,
atât de necesar dezvoltării intelectului, nemaiputându-se structura;
- televiziunea pasivizează; deprinzând omul cu condiţia de spectator, îl obişnuieşte să nu mai
dorească să înţeleagă ce se întâmplă în lumea în care trăieşte, să nu mai acţioneze, să fie lipsit
de iniţiativă şi să dorească a primi totul de-a gata;
- conexiunile neuronale ale copilului se vor structura, într-un mod semnificativ, potrivit
caracteristicilor acestui tip de activitate, în funcţie de gradul de repetitivitate, durata şi
intensitatea experienţei vizionării; abilităţile mentale care rămân nefolosite de-a lungul
vizionării îşi vor pierde, în timp, potenţialitatea.

Indiferent de conţinutul programului TV urmărit, după numai 2 minute de vizionare

activitatea creierului se modifică într-un mod care nu mai este întâlnit în nici o altă activitate umană:
eşti pasiv, nu mai eşti conştient de lumea din afara imaginilor tale, eşti „în afara spaţiului”, fără
orientare. Cu alte cuvinte, TV-ul suspendă atenţia activă, micşorează vigilenţa generală, perseverenţa,
voinţa, crescând în schimb plictiseala, dezinteresul, apatia. În plus, apare o anomalie neurologică:
emisfera stângă a creierului (care este responsabilă cu analiza, organizarea şi judecata datelor primite,
cu buna stăpânire a gramaticii şi a sintaxei, adică a scrisului, cititului şi cu aşezarea cuvintelor în frază)
îşi reduce foarte mult activitatea, lăsând emisfera dreaptă să îndeplinească toate activităţile cognitive.

1
Această parte dreaptă a creierului tratează toate datele primite necritic (nu descompune informaţia în
părţile ei componente) şi din acest motiv determină răspunsuri emoţionale, nu raţionale.
CA URMARE:
- vizionarea TV se situează la nivelul conştient al somnambulismului; deprinde creierul cu starea
de pasivitate mentală (privitul la TV presupune doar să primeşti, fără să reacţionezi şi să
interacţionezi cu ceea ce vezi şi auzi. Toate aceste informaţii intră direct în memorie, însă
afluxul lor continuu nu ne permite să reacţionăm imediat. Mai târziu, când probabil vom
reacţiona, nu vom mai şti la ce am reacţionat de fapt. Privitul la TV ne antrenează să nu
reacţionăm, şi aşa, mai târziu, facem lucruri fără să ştim de ce le facem şi de unde ne-au venit
în minte. Chiar dacă nu suntem de acord cu comportamentul celor de pe micul ecran, cu spiritul
lor, cu modul lor de a fi sau de a gândi, totuşi acestea ni se vor transmite şi, în timp, ni se vor
fixa prin vizonare repetată. Mai târziu, în mod automat vom adopta, prin imitare, un fel de a fi
asemenea cu cel pe care îl purtăm deja în subconştientul nostru. Să nu ne mirăm văzând
comportamente anormale la copiii noştri; ei nu fac decât să reproducă fidel modelele
fizionomice, vestimentare şi comportamentale ale eroilor din desenele animate sau, în general,
ale micului ecran).
- oamenii (cu atît mai mult copiii) rareori înţeleg ceea ce văd la TV, iar de cele mai multe ori
majoritatea înţeleg greşit; atunci când copiii văd ceva la TV, caută în mod instinctiv să
înţeleagă, dar viteza de desfăşurare a acţiunii, bombordamentul de imagini şi informaţii fac
imposibilă înţelegerea şi adâncirea sensului celor văzute. Mintea copilului, repetînd în mod
frecvent această experienţă, de a nu fi lăsată să înţeleagă conţinutul mesajului transmis, se
învaţă cu această atitudine pasivă, în care se subînţelege faptul că nu i se cere sau nu se aşteaptă
de la ea să prindă înţelesul a ceea ce se întâmplă pe micul ecran. Această deprindere,
transferându-se mai târziu în experienţa cotidiană, şcolară sau extraşcolară, îl va face pe copil
să se mulţumească doar cu percepţia vizuală, emoţională sau senzorială a lucrurilor, fără a mai
face efortul înţelegerii lor. Înţelegerea, gândirea ajung să fie lucruri prea dificile, enervante şi
plictisitoare, mai simplu fiind să te mulţumeşti cu imaginile şi cu senzaţiile pe care acestea le
provoacă sau cu distracţia pe care o presupune vizionarea.
- se diminuează imaginaţia creativă, apare o deschidere patologică spre evaziunile în imaginar,
pentru refugiul în lumea reveriei, pentru substanţele sau comportamentele ce le favorizează
(lumea simbolică, iluzorie pe care o generează TV-ul este luată de copii drept reală, cu toate
consecinţele negative care rezultă de aici: justificarea unor comportamente anormale,
contestarea autorităţii, însuşirea mult mai profundă şi mai rapidă a violenţei, sexualităţii,
magicului, în raport cu mesajul, care ar trebui să fie motivul principal al comunicării).

2
 - 3-4 ore petrecute zilnic privind la TV determină o subdezvoltare a emisferei stângi, ceea ce
afectează: gândirea logică, exprimarea corectă, gramaticală, exprimarea cursivă a ideilor,
scrierea, cititul, raţionamentul matematic şi ştiinţific, apetenţa pentru lectură şi învăţare,
randamentul şcolar.
- Prin slăbirea comunicării realizate prin puntea corpul calos (partea care face legătura între cele
două emisfere ale creierului), vizionarea TV scade nivelul de inteligenţă şi performanţele
intelectuale;
- vizionarea, indiferent de conţinutul programului TV, nu favorizează învăţarea. Dimpotrivă,
aceasta induce o permanentă agitaţie mentală, hiperactivitate, scăderea vigilenţei, a atenţiei, a
capacităţii de concentrare şi memorare. Astfel, la şcoală, copiii crescuţi cu TV-ul (şi/sau cu
calculatorul) nu pot asculta sau urmări o prezentare simplă, au probleme cu memoria, nu pot
citi nimic din ceea ce ei consideră plictisitor, nu pot rezolva probleme elementare. Au tulburări
de limbaj, nu pot urmări cu atenţie un mesaj, nu pot exprima cu claritate ideile, nu înţeleg un
text, nu-şi pot aminti şi nici aplica tot ce-au citit. Folosesc foarte multe expresii de jargon,
exagerări şi stereotipii verbale. Nimic din ceea ce presupune efort nu este interesant, totul îi
plictiseşte. Sunt delăsători, neglijenţi, irascibili. Nu-şi pot controla emoţiile, avînd un
comportament instinctiv exacerbat (bulimie, agresivitate sau pulsiuni sexuale). Plăcerea şi
interesul material sunt singurele care îi mai motivează, nici un alt ideal sau credinţă
nestârnindu-le interesul.
Ca părinţi, trebuie să înţelegem că exemplul personal este cel mai important în educaţia celor
mici. Dacă noi vom petrece cea mai mare parte a timpului nostru liber în faţa TV-ului, va fi greu să-i
împiedicăm pe copii să facă acelaşi lucru. Mai curând ar trebui să ne facem timp pentru a-l dedica lor,
căci numai aşa le vom putea asigura o dezvoltare mentală normală. Vizionarea TV nu trebuie să
înlocuiască jocurile fizice (alergatul, înotul, dansul etc.), lucrul de mână (a construi, a coase, a
frământa plastilina, a face ceva manual etc.), lectura (ca mijloc de dezvoltare a reflexivităţii, a
creativităţii, a gândirii, a comunicării), desfăşurarea în comun a unor activităţi casnice, care vor asigura
în mare măsură baza universului afectiv-atitudinal şi comportamental al copilului (pregătirea mesei,
păstrarea curăţeniei, îngrijirea grădinii etc.), comunicarea socială în grupul celor de aceeaşi vârstă.
Pentru că nu se pot proteja singuri (neavând discernământ şi neştiind ce pericole ascunde
privitul la TV), copiii nu pot fi traşi la răspundere. Devenirea, formarea sau, dimpotrivă, eşecul lor
depind în primul rând de noi, părinţii.
Pe măsura dragostei noastre părinteşti să încercăm să ne protejăm copiii şi să-i ţinem cât mai
mult posibil la distanţă de tot ceea ce le-ar putea afecta într-un mod invaziv şi definitiv dezvoltarea
mentală normală. Cu siguranţă, ne vor fi recunoscători într-o bună zi !