Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
prima parte
By Horia on 2 august 2011
Contextul extern este reprezentat de raportul cu ungurii, ale căror atacuri spre Vest au
fost oprite în 955 de către Otto I. Acţiunile lor se vor îndrepta spre Est, iar cucerirea
Transilvaniei se încheie în secolul al XIII-lea.
Continuitatea în formaţiunea lui Gelu prin Gyla (refuza creştinarea în rit catolic) şi cea a
lui Glad prinAhtum (care vămuieşte sarea regalităţii maghiare, care coboara pe Mureş;
învins de maghiari, teritoriul său este ocupat) este afirmată de izvorul Viata Sfântului
Gerard, pentru secolul al XI-lea.
În spaţiul dintre Carpaţi şi Dunăre, izvorul istoric Diploma cavalerilor ioaniţi (1247),
acordată de regele Ungariei, Bela al IV-lea, preceptorului ordinului ioanit Rembald, şi
Actul papal din 1227 atestă existenţa următoarelor formaţiuni politice:
-2 voievodate:
-al lui Litovoi, în nordul Olteniei şi Ţara Haţegului (peste munţi, în Transilvania)
-al lui Seneslau, în nordul Munteniei şi Ţara Severinului, până la Olt (în 1230 devine
Banatul de Severin)
În spaţiul de la est de Carpaţi sunt atestate în izvorul istoric Cronica lui Nestor (sau
Cronica de la Kiev/ Povestea vremurilor care au trecut) formaţiuni politice denumite
de izvoarele istorice externe ca „ţări”, locuite de „vlahi”.
În jurul anului 1000, tradiţia localizează „Ţara Sipeniţiului” care, împreună cu structura
politico-administrativă „Codrii Cosminului„, grupează aşezările întărite din secolele IX-
XI din jurul oraşului Cernauti; „Codrii Herţei„‘, cu centrul la Fundul Herţei, fortificaţie
de pamânt cu valuri şi palisade; „câmpuri” („Câmpul lui Dragoş”); „cobâle” (Neamt,
Bacău, Vaslui); „ocoale” (Câmpulung, Vrancea).
Alte formaţiuni politice locale sunt atestate de Anna Comnena, în Alexiada, şi figurează
ca fiind conduse de Tatos, Seslav şi Satza (pentru secolele XI-XIII).
-Ungaria şi Polonia vizau eliminarea Hoardei de Aur (de la nord de Marea Neagră);
Cel dintâi stat creat de romanitatea răsăriteană a aparţinut vlahilor din Peninsula
Balcanică. Amenintaţi de Imperiul Bizantin (de dinastia Anghelos), vlahii din Balcani s-
au răsculat sub conducerea lui Petre şi Asan, în anul 1185 . Victoria obţinută de vlahi a
însemnat şi formarea statului vlaho-bulgar, creat şi recunoscut în timpul lui Ioniţă cel
Frumos (1197-1207), de către Papa Inocenţiu al III-lea, ca „rege al vlahilor şi
bulgarilor„. În timpul lui Ioan Asan al II-lea (1218-1241), statul vlaho-bulgar a atins
apogeul puterii sale, a rupt legătura cu papalitatea şi a revenit la confesiunea ortodoxă,
restabilind legătura cu Patriarhia de la Constantinopol; elementul bulgar devine
predominant.
Voievodatul Transilvaniei
-atacurile ungurilor spre est şi cucerirea Transilvaniei, care se încheie în secolul al XIII-
lea (în anul 1222, ungurii sunt atestaţi documentar la limita răsăriteană, pe linia
Carpaţilor).
În jurul anului 1000, regele Ungariei se creştinează sub numele de Ştefan şi, sub
pretextul răspândirii creştinismului catolic, va acţiona în vederea cuceririi teritoriului
intracarpatic. După anul 1100, regalitatea ungară va încerca să impună treptat modelele
de organizare politico-administrative, religioase şi social-economice de tip apusean.
Saşii, colonişti de origine germană din secolele XII-XIII, au fost aduşi de regele
Ungariei, Andrei al II-lea, şi colonizaţi în zone locuite majoritar de români (Ţara Bârsei,
zona Bistriţei). Ei au avut, în primul rând, un rol economic şi au fost dăruiţi cu 0 serie de
privilegii (dreptul de a constitui cetăţi de lemn şi de a face comerţ), largă autonomie şi
dependenţa exclusivă de regele maghiar, aşa cum reiese din Bula de aur a saşilor de la
1224. Cele mai importante oraşe, până la marea invazie tătară (1241-1242), au fost
Braşov, Cluj , Bistriţa şi centrele episcopale Alba-Iulia şi Oradea.
Perioadei de criza politică din regatul Ungariei i se pune capăt prin venirea la tron a
lui Carol Robert, din dinastia franceza de Anjou, preocupat în primii ani de domnie de
refacerea unităţii regatului.
În anul 1324, Carol Robert îl recunoaşte pe acesta ca „voievodul nostru transalpin”. Dar
existenţa unui stat putemic şi a unui conducător pe măsură reprezentau 0 piedică în calea
tendinţelor hegemonice ale regatului maghiar şi, în special, în calea celor pentru
stăpânirea Banatului de Severin. După restabilirea autorităţii în Transilvania, regele
Ungariei consideră necesară extinderea autorităţii la sud de Carpaţi. Campania din
toamna anului 1330, organizată de regalitatea maghiară, este soldată cu înfrângerea
armatei lui Carol Robert la Posada (localizată în Ţara Loviştei).
Bogdan I
Între anii 1345-1354, regele Ungariei, Ludovic I, organizează mai multe expediţii
împotriva tătarilor, care aveau ca scop controlul asupra drumului comercial ce lega Marea
Baltică şi oraşele-porturi de la Dunărea de Jos şi Marea Neagră, drum aflat sub controlul
Hoardei de Aur.
În acest context, are loc prima etapă a întemeierii Moldovei – descălecatul lui Dragoş.
Fruntaş al românilor maramureşeni, Dragoş trece munţii însoţit de cetele sale şi este
numit de regele maghiar, Ludovic I, conducătorul mărcii (unitate politico-administrativă
şi militară, înfiinţată în nord-vestul Moldovei, cu scopul de a apăra zona respectivă), cu
sediul la Baia.
Statutul Moldovei aflate sub conducerea lui Dragoş şi a urmaşilor săi, Sas şi Balc, este
unul de dependenţă faţă de regele Ungariei. Acest statut este de neacceptat de către
localnici, care se răscoală în 1359, ajutaţi de voievodul maramureşan Bogdan din Cuhea.
Nemulţumit de restrângerea autonomiei Maramureşului de către Ludovic I, Bogdan trece
la est de Carpaţi împreună cu însoţitorii săi.
Descălecatul lui Bogdan (a doua etapă) este urmat de înlăturarea lui Balc şi de
unificarea formaţiunilor politice din nordul şi centrul Moldovei.
În timpul lui Bogdan (1359-1365) sunt respinse încercările de hegemonie la est de munţi,
astfel că regele Ungariei, Ludovic I, este nevoit să recunoască independenţa statului
medieval românesc Moldova, cu capitala la Baia.
Laţcu, fiul lui Bogdan, este succesorul său în perioada 1365-1375; intră în legătură cu
papalitatea, cu scopul de a contracara tendinţele lui Ludovic I; va accepta constituirea
unei episcopii catolice la Siret, în 1370. Laţcu va fi recunoscut ca duce al Moldovei.
Petru Muşat (1376-139 1) organizează ţara din punct de vedere statal şi se afirmă în plan
internaţional. În 1387 sunt puse bazele mitropoliei Moldovei, cu sediul la Suceava, care
va fi recunoscută de Patriarhia de la Constantinopol abia în anul 1401, în timpul domniei
lui Alexandru cel Bun.
Noul stat Moldova, al cărui proces de formare se încheie în timpul lui Roman I, este
recunoscut şi în Europa vremii.
În anul 1230 este menţionată ,,Ţara Cavarnei” (teritoriul dintre Varna şi Caliacra),
structură politică locală, nucleul pentru formarea statului Dobrogea, condus de Balica şi
Dobrotiţă.
Dobrogea este inclusă în statul condus de Mircea cel Bătrân, domnitorul Ţării Româneşti,
după înfrângerea oştilor otomane (Ţară Românească în timpul domnitorului menţionat se
întindea de la „Marea cea Mare” la Severin).
nstituţii centrale în spaţiul românesc
Caracteristici:
– în Transilvania, unde statul şi instituţiile au ajuns să fie neromâneşti, s-a impus treptat
modelul ungar de inspiraţie germană, fără a înlătura vechile structuri locale;
DOMNIA
În Ţara Românească şi Moldova se afla, încă din secolul al XIV-lea, domnul, care îşi
asuma şi titlul de mare-voievod:
– termenul „domn” provine din limba latină (” dominus” – titlu purtat de şefii statului
roman în timpul Dominatului) şi desemnează stăpânul suprem al ţării şi supuşilor;
Succesiunea la tron se făcea pe baza principiului ereditar-electiv: domnul era ales dintre
membrii celor două familii domnitoare (Basarabii -în Ţara Româneasca, Muşatinii – în
Moldova) de către Adunarea Ţării, formată din categoriile sociale privilegiate (stările din
Apus): boierii, clerul, curtenii.
În Transilvania, voievozii ţării nu sunt suverani, prin urmare nu sunt „domni”. Domni
erau doar regii Ungariei, care îi numeau pe voievozii Transilvan şi îi considerau printre
marii lor dregători.
Atribuţiile/prerogativele domnitorului:
– legislative: domnul este „lex animata” („legea vie”) şi, în această calitate, emite acte
normative (hrisoave, aşezăminte);
– judecătoreşti: este judecătorul suprem (cea mai înaltă instanţă de judecată), poate
pronunţa pedeapsa cu moartea, are drept de graţiere;
– de politică externă: reprezintă ţara în politica externă, încheie tratate, declară război şi
hotărăşte încheierea păcii; are drept de legaţie (trimite şi primeşte soli);
Din 1541 (destrămarea Ungariei), se vor numi „principi” şi vor fi aleşi de Adunările ţării
(numite şi „Diete”). Principele este confirmat de sultan (Transilvania avea acelaşi statut
extern ca şi Ţările Române extracarpatice ).
– vornicul era conducătorul curţii domneşti şi va ajunge să aibă cele mai importante
atribuţii judecătoreşti, după domn;
La început, în Sfatul domnesc erau foarte importanţi boierii fără dregătorii dar, cu timpul
(în secolul al XV-lea), vor fi eliminaţi treptat, în favoarea dregătorilor domniei (mari
boieri cu dregătorii). În secolul al XVI-lea, în contextul accentuării dependenţei faţă de
Imperiul Otoman, Sfatul Domnesc era numit tot mai frecvent „Divan”.
În Transilvania, voievozii, nefiind suverani, nu aveau un sfat sau consilieri; cei mai
puternici voievozi au încercat să-i imite pe regi sub acest aspect.
Din secolul al XV-lea, oştii domneşti i se putea adăuga un număr variabil de mercenari,
motivat de extinderea, din secolul al XVI-lea, a armelor de foc, scumpe şi greu de
mânuit, precum şi de necesitatea asigurării ordinii interne.
Ţara Românească era împărţită în judeţe, iar Moldova în ţinuturi. Judeţele devin în
secolul al XV-lea unităţi administrative ale organelor puterii centrale trimise în teritoriu;
conducătorii judeţelor şi ţinuturilor erau reprezentanţii domniei, cu atribuţii
administrative, judecătoreşti, executive şi fiscale (strângerea dărilor); în fruntea judeţelor
se aflau judeţii (sudeţii), cu atribuţii similare celor ale pârcălabilor, iar la conducerea
ţinuturilor erau pârcălabii (ţinuturile cu cetăţi) şi staroştii (ţinuturile de la marginea de
nord – Cernăuţi, şi de sud – Putna).
Comitatele (în urma cuceririi de către Regatul Ungar) erau conduse de un comite, numit
de voievodul ţării, şi de un vicecomite numit de comite (1111: primul comitat, Bihorul;
1164: comitatele Crasna şi Dăbâca; 1175: comitatele Cluj, Alba, Timiş; secolul al XIII-
lea: comitatele Arad, Zărand, Târnava).
ORGANIZAREA JUDECĂTOREASCĂ
În Ţara Românească şi Moldova, judecătorul suprem era domnul, care judeca adesea în
Sfatul Domnesc, unde işi impunea propria voinţă. Domnul putea să dea pedepsele
capitale şi să rezolve litigiile grave între marii feudali; boierii aveau drept de judecată pe
domeniile lor; ţăranii erau supuşi, ca şi orăşenii, judecăţii dregătorilor domneşti.
Biserica judeca, în special, cauze morale şi religioase. Din secolul al XVI-lea, pravilele se
şi tipăresc în limba slavonă şi în cea română.
Din secolul al XVI-lea, dupa formarea principatului, forul suprem de judecată era
principele, care avea un dregător situat în fruntea justiţiei – palatinus/iudex curiae.
Dreptul scris a triumfat în secolul al XVI-lea, când Istvan Werboczy a elaborat codul de
legicunoscut sub numele de Tripartitum (1517).
BISERICA
Cea mai importantă instituţie pe plan spiritual în Evul Mediu, Biserica a menţinut
unitatea spirituală a românilor. Biserica legitima toate instituţiile şi drepturile, inclusiv
statele medievale şi pe suveranii lor. Istoricul Constantin C. Giurescu afirma: „suntem în
această parte a Europei cei mai vechi creştini; creştinismul, ca şi graiul nostru, este
de caracler latin”.
Spre sfârşitul mileniului I d.Hr., creştinismul popular românesc era un fenomen de masă;
creştinarea nu a fost impusă de sus, ca în cazul tuturor vecinilor direcţi, ci s-a produs
natural, treptat, iniţial prin misionari.
În Moldova, prima mitropolie ortodoxă a fost creată din iniţiativa lui Petru
Muşat pe la 1387, dar recunoaşterea sa canonică s-a produs mai târziu (1401), din cauza
unui conflict cu Patriarhia de la Constantinopol.
Mitropolitul era considerat al doilea demnitar în stat, cel dintâi sfetnic al domnului,
membru de drept al Sfatului, locţiitor al domnului în caz de vacanţă a tronului. Acesta
participa la alegerea domnitorului şi îi conferea autoritate sacră prin încoronare şi ungere
cu mir. EI veghea la buna funcţionare a cultului şi consacra episcopii numiţi de domn.
Era ales de episcopi şi marii boieri ai ţării şi era confirmat de domn.