LUCEAFĂRUL

Publicat în 1883 în revista Convorbiri literare, Luceafărul este un poem romantic,

alegoric şi filozofic, având ca temă destinul omului de geniu, văzut ca fiinţă solitară şi
nefericită.
Sursa de inspiraţie o constituie filozofia lui Schopenhauer care pune în opoziţie geniul
(spiritul obiectiv, dominat de cunoaştere şi capabil de sacrificiu) şi omul comun (dominat de
voinţă şi care nu se poate ridica la înălţimea unui ideal).
Titlul se referă la motivul central al poemului, care reuneşte două mituri: unul
românesc, al stelei căzătoare, şi altul grecesc al lui Hyperion (hyper eon- cel care merge pe
deasupra), sugerând astfel natura duală a personajului romantic.
Poemul are o structură simetrică, susţinută de patru tablouri ce corespund celor două
planuri : universal cosmic şi uman terestru, cărora li se subordonează alte două categorii:
realul şi imaginarul. Cele două planuri interferează în primul şi ultimul tablou, pe când
tabloul al doilea reflectă doar planul terestru, iar al treilea doar pe cel cosmic.
Primul tablou prezintă într-un cadru feeric povestea de iubire dintre luceafărul de seară
şi fata de împărat. Incipitul poemului se află sub semnul basmului prin formula introductivă
A fost odată ca-n poveşti/ A fost ca niciodată care creează o perspectivă mitică, atemporală.
Portretul fetei este realizat prin superlativul absolute de factură populară o prea frumoasă
fată, ceea ce sugerează unicitatea. Iubirea se naşte lent, din starea de contemplaţie, de dor şi
de visare într-un cadru nocturn, realizată prin motive romantice: marea, castelul, fereastra,
oglinda. Il vede azi îl vede mâne/ astfel dorinţa-i gata. Luceafărul îi răspunde într-o formă
spiritualizată: îi cade dragă fata. Semnificaţia alegoriei este că fiinţa umană aspiră spre
absolut, în timp ce spiritul superior simte atracţia concretului, materialităţii. Fata apelează la
cuvinte magice pentru a-l atrage pe Luceafăr în lumea ei limitată, însă idila nu poate avea loc
decât în planul oniricului.
Pentru idealul cunoaşterii prin iubire, Luceafărul, prin capacitatea sa de metamorfozare,
se întrupează de două ori într-un tânăr de o frumuseţe deosebită. Prima ipostază este angelică,
născându-se din cer (tatăl) şi mare (mama), asemenea zeului Neptun. Portretul lui este
construit după canoane romantice, având păr de aur moale, însă este lipsit de viaţă, un mort
frumos cu ochii vii, şi, de aceea, fata are senzaţia de frig, ochiul tău mă-ngheaţă. (pentru fată,
nemurirea este o formă a morţii).
A doua ipostază este demonică, deoarece se naşte din noapte şi soare, purtând pe părul
negru o coroană ce pare că arde, iar fata simte senzaţia de căldură, privirea ta mă arde.
Luceafărul vrea să eternizeze iubirea lor, oferindu-i fetei, mai întâi, palatele de pe fundul
oceanului, apoi împărăţia cerului, spaţii care sunt, însă, incompatibile cu viaţa. Fata refuză
nemurirea, mărturisindu-şi incapacitatea de a evada din lumea ei limitată şi de aceea îi cere
acestuia să devină muritor, iar luceafărul acceptă sacrificiul suprem. Ea reprezintă omul
comun, caracterizat prin instinctualitate, dominat de voinţa de a trăi şi de a se împlini prin
iubire.
Tabloul al II-lea se desfăşoară în plan terestru şi uman şi prezintă idila dintre fata de
împărat, numită acum Cătălina, şi pajul Călălin, poetul insistând asupra repeziciunii cu care
se stabileşte legătura sentimentală dintre cei doi, priviţi ca exponenţi ai lumii inferioare.
Cătălin este stăpânit de concret şi imediat, susţinând astfel, prin contrast, spaţiul absolutului,
reprezentat de luceafăr. Nu iubirea pentru fată îi cuprinde sufletul, ci dorinţa de a-şi încerca
norocul. Limbajul este unul obişnuit, comun, adecvat poziţiei lui sociale şi spirituale.
Zbuciumul Catălinei şi dorul de Luceafăr nu durează mult, condiţia ei telurică îndemnând-o
să se resemneze cu o iubire obişnuită, lipsită de orice sens superior. Chiar numele celor doi
sugerează apartenenţa la aceeaşi lume lipsită de idealuri măreţe. Este o altă ipostază a iubirii,
opusă celei ideale.
Tabloul al III-lea cuprinde călătoria luceafărului - care, de asemenea este
individualizat, primind un nume, Hyperion (este un titan, în mitologia greacă) - la Demiurg,
creatorul absolut, pentru a-i cere dezlegarea de nemurire pentru o oră de iubire. Această
călătorie către principiul originar este una regresivă pe linia timpului până la acel haos
originar care precedă geneza, când nu există timp şi spaţiu. Spaţiul unde trăieşte Demiurgul
este infinitul, neantul. Căci unde-ajunge nu-i hotar/ Nici ochi spre a cunoaşte/ Si vremea-
ncearcă în zadar/Din goluri a se naşte. Pentru un zbor atât de îndrăzneţ Luceafărului îi creşte
aripa la dimensiuni uriaşe şi, din cauza vitezei, părea un fulger ne-ntrerupt/ rătăcitor prin
stele. Rugămintea pe care Hyperion i-o adresează Demiurgului semnifică nu numai
capacitatea de sacrificiu a omului superior, ci şi un act de rebeliune împotriva ordinii
existente. Demiurgul este substanţa eternă, principiul generator de viaţă, iar Hyperion, forma
individualizată, care participă la unitatea absolută ce guvernează lumea. Renunţarea acestuia
la eternitate ar duce la distrugerea echilibrului universal, de aceea Demiurgul refuză să-i
împlinească dorinţa. Este dispus să-i dea Pământu-n lung şi marea-n larg/ dar moartea nu se
poate. În compensaţie, îi propune trei destine de excepţie: poetul (ipostaza orfică), geniul
militar (cezarul), sau filozoful, pe care Hyperion le respinge. Ca un ultim argument,
Demiurgul îi atrage atenţia asupra infidelităţii fetei.
În tabloul al IV-lea imaginarul poetic se nuanţează într-un peisaj umanizat, tipic
eminescian, în care scenele de iubire se petrec departe de lume, sub crengile de tei, în
singurătate şi linişte sub lumina blândă a lunii. Idila este acum gravă şi profundă, cei doi
tineri reconstituind cuplul adamic. Hiperyon se trezeşte din visul de iubire; din îndrăgostit
devine stea cu noroc, resemnându-se cu singurătatea eternă, cu unicitatea. Fixat în destinul şi
locul lui de sus, el priveşte planul terestru cu detaşare. Geniul se izolează de lumea comună, a
norocului trecător, asumându-şi destinul de nemuritor. Versurile din final au un caracter
gnomic: Ce-ţi pasă ţie, chip de lut/ Dac-oi fi eu sau altul ? ...Trăind în cercul vostru strâmt /
Norocul vă petrece/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor şi rece. Ironia şi dispreţul său se
îndreaptă spre omul comun, ancorat în cercul strâmt, simbol al vremelniciei, în timp ce geniul
se detaşează de frământările specifice lumii. Poziţia este a contemplatorului care
conştientizează cu amărăciune eşecul comunicării. Natura limitată a fiinţei umane o
împiedică să-şi atingă idealul, rămânându-i doar putere de a visa.