Iordania

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Jump to navigationJump to search

Iordania
Regatul Hașemit al Iordaniei
arabă ,‫أردن‬ّ El Urdun)
(arabă El-Mamlaka el-Urdunia el-Hașemia ,
‫)المملكة األرد ّنيّة الهاشميّة‬

Drapelul Iordaniei[*] Stema Iordaniei[*]

'Deviză: 'Dumnezeu (arabă Alla ،‫ الوطن‬،‫ هللا‬,

‫)الملك‬, Patria (arabă el-vatan), Regele (arabă el-malik)
și În primul rând, Iordania (arabă El Urdun Aualan ,
‫)األردن أول‬

Imn: „Pace regatului Iordanian”

(în arabă As-salam el-malaki el-urdoni)

Localizarea Iordaniei

Geografie
Suprafață

- totală 89,342 km² (locul 112)

Cel mai înalt punct Jabal Umm ad

Dami[*] (1.854)

Cel mai jos punct Marea Moartă (-428 m)

Cel mai mare oraș Amman

Vecini Israel
Arabia Saudită
Siria
Irak

Fus orar UTC (UTC+ 2)

Ora de vară AST (UTC+ 3)

Populație

Populație

- Recensământ 2004 5.611.202

Densitate 68.4 loc/km²

- Estimare 2010 ▲ 7.930.941 [1](locul 98)

Limbi oficiale Arabă

Etnonim Iordanian

Guvernare

Sistem politic Monarhie constituțională

King of Jordan⁠(d) Abdullah al II-lea

Prim-ministru al
Omar Razzaz[*]
Iordaniei⁠(d)

Capitala Amman

Istorie

Stat independent

Sfârșitul mandatului Ligii

Națiunilor administrat 25 mai 1946
de Regatul Unit
 Economie

PIB (PPC) 2012

- Total 39.290.000.000 $[2]

- Pe cap de locuitor 6.100 $[3](locul 108)

PIB (nominal) 2012

- Total 29.233.000.000 $ (locul 90)

- Pe cap de locuitor (locul 96)4.674 $[4]

Gini(2010) 35.4 (mediu)

IDU(2014) ▲ 0.745[5](ridicat)
(locul 77)

Monedă Dinarul iordanian ( JOD )

Coduri și identificatori

Cod CIO JOR

Cod mobil 416

Prefix telefonic 962

ISO 3166-2 JO

Domeniu Internet .jo

Modifică date / text

Iordania (în arabă ,‫أردن‬ ّ El Urdun), oficial denumită Regatul Hașemit al Iordaniei (în arabă ‫المملكة‬
- ‫األرد ّنيّة الهاشميّة‬El-Mamlaka el-Urdunia el-Hașemia),[6] este o țară arabă din Orientul Apropiat care se
învecinează cu Siria în nord, cu Irak în nord-est, cu Arabia Saudită la est și la sud și
cu Israel și Autoritatea Națională Palestiniană la vest. Împreună cu Israelul împarte coasta Mării
Moarte și pe cea a Golfului Akaba (Eilat) al Mării Roșii, împreună cu Arabia Saudită, Israel și Egiptul,
micul port Akaba fiind singura sa ieșire la mare. Principala religie este islamul de rit sunit. Limba
oficială este araba.

Cuprins

 1Istorie
o 1.1Acordul Sykes–Picot
 2Războiul arabo-israelian din 1948
 3Patrimoniu
 4Diviziuni administrative
o 4.1Guvernorate
 5Geografie
 6Economie
 7Demografie
o 7.1Populația
o 7.2Refugiații palestinieni
o 7.3Refugiații irakieni
 8Note
 9Lectură suplimentară
 10Legături externe
 11Vezi și

Istorie[modificare | modificare sursă]

Teritoriul Iordaniei, sărac în resurse, dar bogat în istorie, a început să fie menționat în jurul anului
2000 î.Hr. când semiții amoriți s-au stabilit pe malul estic al râului Iordan, în timp ce canaaniții (care
aparțineau de filisteni) s-au așezat pe malul vestic al Iordanului. Printre invadatorii și coloniștii care
au trecut prin Iordania se numără, în ordine cronologică, anatolienii, egiptenii, israeliții, asirienii,
babilonienii, perșii, grecii, caldeenii, romanii, arabii musulmani, cruciații creștini, otomanii și britanicii.
Acordul Sykes–Picot[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Acordul Sykes–Picot.
În timpul Primului Război Mondial, pentru a submina dominanța otomană din Orientul Apropiat și a
prelua sub dominație britanică teritoriile extirpate din trupul omului bolnav (sintagmă care
caracteriza Imperiul Otoman în descompunere), Regatul Unit a sprijinit declanșarea revoltelor arabe
din anii 1916-1918. Un rol deosebit în unirea unor triburi dispersate în regate ad-hoc cu câte un șeic
colaborator cu britanicii, numit peste noapte rege, l-a jucat locotenent-colonelul britanic de
informații T. E. Lawrence (1888–1935), mai cunoscut ca Lawrence al Arabiei (în engleză Lawrence
of Arabia).[7]. Documentele acordului secret Sykes–Picot, care venea să reglementeze dezideratele
colonialiste franceze și britanice în Orientul Mijlociu, au încăput pe mâinile otomanilor (s-a lansat
zvonul că după Revoluția Sovietică din 1917 documentele acordului au fost găsite de sovietici în
arhivele ministerului de externe al Rusiei și transmise otomanilor în schimbul unor avantaje) au fost
transmise șeicilor arabi, fapt care a destrămat marea insurecție arabă anti-otomană organizată de
britanici.

Augustus John: Lawrence al Arabiei (T. E. Lawrence)

În timpul celui de-al II-lea război mondial, Regatul Unit a organizat, instruit și înarmat armata
transiordaniană. Sub comanda generalului John Bagot Glubb (Glubb Pașa) și a altor 47 de ofițeri
britanici, Legiunea Arabă iordaniană a devenit cea mai performantă, mai bine antrenată și mai utilată
forță din zonă.
Războiul arabo-israelian din 1948[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Războiul arabo-israelian din 1948.
După ce Regatul Unit a fost nevoit, în 1947, să retrocedeze mandatul asupra Palestinei Organizației
Națiunilor Unite, ca urmare a hotărârii (Rezoluția 181 din noiembrie 1947) Adunării Generale a ONU
de a împărți Palestina între evrei și arabi, „Legiunea Arabă” a fost una dintre cele 6 armate arabe
care au invadat Statul Israel nou-format. Conform planurilor regelui Abdullah I, ea a primit ordinul să
ocupe - pentru alipirea de Iordania - toată zona de vest a Iordanului (Cisiordania) și Ierusalimul, cu
locurile sfinte. Legiunea Arabă s-a angajat în lupte în mai 1948 și a fost singura, dintre toate
armatele arabe invadatoare, care a izbutit să-și execute sarcinile în marea lor majoritate.[8][9][10][11]
În urma retragerii mandatului britanic Parlamentul transiordanian l-a proclamat pe Abdullah I al
Iordaniei din dinastia beduină hașemită ca primul rege al Regatului Transiordania. Abdullah I și-a
încheiat cariera în 1951, fiind împușcat de un arab palestinian pe când ieșea de la rugăciune, în
fața Moscheei Al-Aqsa din Ierusalim.
Deoarece fiul lui Abdullah, Talal, avea probleme de sănătate (de natură psihică), a fost numit ca
urmaș la tron prințul Hussein, nepotul lui Abdullah și fiul lui Talal.
Acordul de armistițiu arabo-israelian din 1949 a menționează afilierea Cisiordaniei, cucerită de
iordanezi și redenumită „Malul de Vest” (al Iordanului, în engleză West Bank) Iordaniei, care se
unificase politic și geografic cu populația palestiniană din zonă prin „Acordul de la Ierihon” (sau, „A II-
a Conferință Arabo-Palestiniană”) din 1 decembrie 1948, și care l-a proclamat pe Abdulah I-ul al
Iordaniei Rege al Palestinei.[12][13]
Guvernul Transiordanian a ratificat această unificare cu palestinienii la 7 decembrie 1948, iar la 13
decembrie Parlamentul transiordanian a votat pentru transformarea «Transiordaniei» în «Regatul
Hașemit al Iordaniei», iar regele Abdullah a devenit „Rege al Iordaniei”. Unificarea a fost definitivată
Adunarea Națională Iordaneză formată din 20 de reprezentanți ai malului de Est al Iordanului și 20
de reprezentanți ai malului de Vest, la 24 aprilie 1950. Actul de unificare conținea și o clauză
protectivă care venea să asigure drepturile arabe asupra întregului teritoriu arab (adică, clauza
includea și teritoriul Israelului).[14][15]. Numai Regatul Unit a recunoscut oficial această
unire. Pakistanul a susținut adesea că a recunoscut și el această unire, deși faptele dovedesc
contrariul[16] Mai multe state, inclusiv SUA (cu excepția Ierusalimului), au menținut consulate
„atașate Iordaniei” în Ierusalimul de Est, fapt care poate fi considerat ca un fel de recunoaștere de
facto[17][18] Această stare de ambiguitate a fost contracarată de susținerea în bloc și garantată a
statelor arabe[19][20]

Petra, oraș antic, una din cele Șapte noi minuni ale lumii
Ulterior, surse legate de Liga Arabă și iordaneze au căutat să prezinte acest document ca o garanție
că „Malul de Vest” a fost preluat de Iordania provizoriu, în custodie, pentru a se putea crea un stat
palestinian[21][22]

Bill Clinton, Ițhak Rabin și regeleHussein la semnarea tratatului de pace Israelo-Iordanez

După S. R. Silverburg afirmațiile precum că Pakistanul ar fi recunoscut și el alpirea Cisiordanei erau

false[23]. Thomas Kuttner constată că recunoașterea de facto a fost cel mai clar evidențiată prin
menținerea de consulate în Ierusalimul de Est de către mai multe țări, inclusiv Statele Unite[24].