Sunteți pe pagina 1din 3

Stilul educațional al profesorului

și performanța școlară

Stilul educaţional constituie o sinteză de calităţi, capacităţi si componente educaţionale,


manifestate în modalităţi de proiectare, organizare, desfăşurare si evaluare a activităţilor
instructiv-educative.
Se pot distinge următoarele tipuri de stiluri :
 în plan vertical : individuale, bazate pe identitatea fiecărui profesor; grupale, referitoare la
profesori cu particularităţi stilistice asemănătoare;
 în plan orizontal : după eficienţa învăţarii :stil centrat pe profesor si stil centrat pe elev ; după
structura de personalitate a profesorului : apropiat sau distant, metodic, sistematic sau
neorganizat, stimulativ sau rutinar.
Stilul imprimă pecetea personalităţii în rezolvarea problemelor. În funcţie de rolul dominant
al profesorului, se pot distinge următoarele stiluri :
1)AUTORITAR - caracterizat prin hotărâre in luarea deciziilor, în promovarea tacticilor predării,
a modalităţilor de lucru, a tehnicilor si etapelor activităţii care sunt comunicate si dirijate efectiv
de către el ; profesorul structurează timpul, iniţiativele nu sunt încurajate şi nici admise ; el
recompensează ori sancţionează atitudinile si rezultatele instruirii elevilor şi se menţine la o
anumită distanţă de grup.
În ceea ce priveşte atitudinea grupului faţă de profesorul autoritar, se disting două variante:
unele grupuri reacţionează agresiv faţă de lider prin tendinţe de revoltă extrem de pronunţate, în
timp ce alte clase pot avea o reacţie apatică, abandonând toate responsabilităţile în sarcina
profesorului, dând dovadă astfel de absenţă a iniţiativei în activitatea de învăţare.
În relaţiile dintre membrii grupului se înregistrează manifestări de iritabilitate si ostilitate la
adresa colegilor de grup, până la agresivitatea colectivî a mai multor subiecţi împotriva unuia
dintre ei care devine „ţap ispăşitor”.
Interesant este faptul că apar şi situaţii de prietenie, unde spiritul latent de revoltă împotriva
liderului reprezintă o forţă de coeziune a grupului. În cazul în care profesorul întarzie la ora, nu
se dezvoltă nici-o iniţiativă din partea elevilor referitoare la începerea unei activităţi noi sau la
continuarea unei activităţi deja începute.

2)DEMOCRAT- înseamnă cooperare si conlucrare cu elevii ; profesorul propune mai multe


variante de predare-învăţare, elevii având posibiltatea de a alege ; elevii au libertatea de a se
asocia cu cine doresc pentru a rezolva anumite sarcini si probleme ale învăţării ; profesorul
prezintă criteriile comune de apreciere, de lăudare, de criticare pe care le respectă în comun cu
elevii ; el se comportă ca un membru al grupului.
În grupurile conduse democratic elevii încearca apropieri mai personale si mai amicale faţă de
profesorul lor, iar între ei se înregistrează schimburi spontane de confidenţe privind diferite
aspecte ale vieţii fiecăruia. Elevii se simt mai liberi şi mai doritori să se implice în organizarea
grupului. Există mai multe solicitări reciproce de atenţie si aprobare din partea membrilor
grupului, ei fiind mai dispuşi să-şi recunoască reciproc valoarea. Rezolvarea problemelor apare
ca rezultat al propriei activităţi a elevilor. Copiii manifestă mai puţină dependenţă faţă de
profesor, iar comportamentul lor se schimbă foarte puţin atunci cand acesta lipseşte.
3)’’LAISSEZ-FAIRE’’- se referă la un conducător pasiv, indiferent, care consideră că
întotdeauna e suficient ce, cât şi cum predă ; acceptă deciziile elevilor şi le oferă ajutor la cererea
lor .
Ca urmare a acestui stil de conducere, elevii nu se angajează în învăţare, sunt neatenţi şi
descurajaţi de neimplicarea profesorului. De aici şi eficienta scăzută. În momentul în care
profesorul părăseşte grupul, acesta este activ dar lipsit de productivitate. Uneori unii elevi, în
lipsa profesorului, îşi asumă rolul de lider şi reuşesc să coordoneze mai bine activitatea decât
adultul pasiv. Nemulţumirile născute din sentimentul lipsei unui real progres provoacă frecvent
exprimarea unor remarci de genul „Ar trebui să facem ceva”, dar aceste sugestii sunt rar
concretizate, din cauza absenţei unor tehnici de decizie în comun asupra unui proiect.
Efectele celor trei stiluri educaţionale diferă : stilul autoritar imprimă comportamente de
învăţare mecanică, de tip executorii, marcate de agresivitate şi răbufniri ; stilul democrat oferă
rezultate acceptabile din punct de vedere social şi superioare pe plan didactic ; stilul »laissez-
faire » este cel mai deficitar prin nivelul scăzut al aspiraţiilor si exigenţelor pedagogice ale
predării, lăsarea procesului didactic să meargă de la sine nu poate avea decât rezultate slabe în
învăţare şi în conduită.
În concluzie, stilul educaţional optim este cel democrat care furnizează mentalitatea de
participare voluntară, conştiinţa caracterului facultativ al sarcinilor învăţării.
Prin performanţă înţelegem rezultatul observabil al învăţării, utilizare de către elev a
cunoştinţelor declarative sau procedurale în diferite situaţii de învăţare, „manevrarea” mintală a
unui conţinut oarecare cu ajutorul unei capacităţi de operare . Aşadar comportament + continut =
performanţă în învăţare. Nu este posibilă producerea unor performanţe de învăţare dacă nu există
conţinuturi asupra cărora capacităţile mintale să se exercite operatoriu, acestea din urmă
constituind „datul” esenţial şi nu conţinuturile.
În atingerea performanţei standard minimal-acceptabile, ca şi a celei standard maximale şi
standard optimale, rolul decisiv, aproape că revine educatorului. Stabilirea nivelului performanţei
standard este o problemă de mare responsabilitate pedegogică.
Performanţa standard minimală poate fi considerată „cheia de boltă” a întregii problematici a
determinării eficacităţii generale a instruirii, căci, se pune problema: „cât de puţin se poate
admite că poate învăţa un elev fără ca progresul său instrucţional ulterior să nu fie, în nici un fel,
afectat?”
În actul educaţional, rolurile cadrului didactic sunt multiple şi de cât de bine şi le îndeplineşte
acesta, depinde în mare măsură succesul elevului în învăţare, în atingerea performanţelor vizate.

Bibliografie:
Cucoş C.(1998) (coord.), Psihopedagogie pentru examenele de definitivat şi grade didactice,
Polirom, Iaşi ;
Dragu,A.(1996), Structura personalităţii profesorului, Bucureşti,EDP ;
Toma,St.(1994),Profesorul, factor de decizie, Bucureşti, Editura Tehnica;
Achim F.,Boja A.,Ignat O.,Maier M.,Pirau T(2009)., Prelegeri de didactică generală,
Edit.Universităţii de Nord, Baia Mare.