A deschide nucleul interior

Discuţie cu Annick de Souzenelle, consemnată de Claudine Della Libera

În lumina căii sale interioare, Annick de Souzenelle ne invită să redescoperim

natura noastră divină. Textele biblice şi alfabetul ebraic sunt privite dintr-o perspectivă
nouă care descifrează tainele devenirii noastre. Chiar dacă s-a convertit la creştinismul
ortodox, ea este, de asemenea, o femeie a timpului său, cultivând, în egală măsură,
tradiţia şi arta psihoterapiei – căci, din punctul său de vedere, aportul psihanalizei este de
netăgăduit. Învăţăturile sale au un puternic suflu regenerator şi declanşează o dinamică
extraordinară pentru a ne ajuta să înţelegem şi să creştem în bucuria mirabilei sarcini pe
care o avem de împlinit.

Nouvelles Cles: Cum putem defini omul de azi? În ce etapă trăieşte el?
Annick de Souzenelle: Omul este încă prizonier al psihicului. El este Omul celei de-a
şasea zi a Genezei, un om în gestaţie, care nu a lăsat să germineze conştiinţa în el, dar
care este pe cale de a o face. Confruntat cu problemele care îl ameninţă, el nu poate să
rămână într-o logică „animală”; pentru a ieşi din labirintul pe care l-a creat el însuşi, va
trebui să acceadă la un alt nivel de conştiinţă. Trebuie să fii orb pentru a nu vedea că
acest proces s-a declanşat deja. Noi suntem martorii acestei erupţii a noului om, care
încetează de a fi „făurarul lumii exterioare”, pentru a se deschide forjei interioare.
N. C.: Nu putem vorbi despre lumea contemporană fără a aminti pericolul nuclear,
poluarea de diverse feluri şi violenţa pe care o întâlnim în forme diverse pretutindeni pe
planetă. Oare, omul va fi suficient de nebun pentru a se auto-distruge?
A. de S. : Omul de azi se află încă sub imperiul pasiunilor de ordin psihic. El a banalizat
şi normalizat starea de cădere; el a împlinit în exterior ceea ce nu a împlinit în cosmosul
său interior şi se găseşte neputincios în faţa forţelor eliberate astfel, printre care şi forţa
nucleară. El nu poate să dăruiască o viaţă care îi scapă; de aici provin fricile care îl
bântuie şi care generează războaie şi alte violenţe. Doar cu preţul acestei întoarceri
dinspre exterior spre interior, către lumina unei conştientizări urgente, omul va fi capabil
să-şi deschidă nucleul interior şi să-l desăvârşească pe Dumnezeu care se află în el.
N. C. : Şi dacă această întoarcere nu se va produce?
A. de S. Nu pot să cred aşa ceva. Potrivit scripturilor, omul este deja mântuit, împlinit în
demnitatea sa originară. Învierea lui Hristos este cea a fiecăruia dintre noi, ca punct final
al împlinirii noastre. Doar în inconştienţa noastră nu suntem înviaţi.
N.C. : De ce aţi ales tradiţia iudeo-creştină pentru a înţelege aventura umană?
A. de S. : Mai întâi, pentru că ea constituie rădăcina noastră culturală. Ca în cazul multor
altora, a existat un moment în viaţa mea când am simţit nevoia de de mă îndrepta către
India şi religiile orientale. Întălnirea mea cu Biserica Ortodoxă din Franţa a fost decisivă
pentru întoarcerea la Evanghelii şi la textele biblice; bogăţia lor este imensă. După 30 de
ani de experienţă în această tradiţie, o văd ca fiind din ce în ce mai mirabilă. În această
stare am descoperit istoria lui Adam, a poporului evreu şi cea a femeilor din Biblie. În
privinţa limbii ebraice, ea este susţinută chiar de verbul divin!
N.C. Prin urmare, spuneţi că trădiţia ar fi vie şi ne-ar vorbi la diverse nivele, accesibile
în funcţie de propriul nostru nivel de conştiinţă?
A. de S. : Forţa cu care ea ni se comunică este egală cu forţa dorinţei noastre; această
forţă fi alături pe cale, din clipa când inima noastră se deschide, până când „fiul” va muri
şi va învia în noi.
N. C. : Ce semnificaţie are acest „fiu”?
A. de S. : În ebraică, cuvântul „fiu”,”Bar”, desemnează, de asemenea, „bobul de grâu”:
aceeaşi lege guvernează viaţa celor două fiinţe: bobul de grâu trebuie să moară în ţărâna
exterioară pentru a creşte şi a da spic din nou. „Fiul”, acest grâu necreat din noi, ne obligă
să murim în pământurile noastre interioare pentru ne transforma în rodul Arborelui
Cunoştinţei: „dacă bobul de grâu nu moare....” spune Hristos. Iar El, fiu al Omului total
(umanitatea) moare şi învie pentru a rodi!
N.C. :În ce constă „efortul” dumneavoastră de „transmiţătoare” a mesajului biblic?
A. de S. :Când omul îl caută pe Dumnezeu, nu există efort. Este o lucrare a dragostei, iar
a împărtăşi ceea ce trăim este o bucurie. Ceea ce am făcut aplecându-mă asupra Genezei
nu este decât un nivel care va fi depăşit într-o bună zi de o cunoaştere şi mai
cuprinzătoare a textelor. Ele sunt o coloană vertebrală vie, care hrăneşte şi contribuie la
verticalizarea omului.
N. C.: În calitatea dumneavoastră de femeie, cum resimţiţi păcatul care este atribuit Evei
şi care a constituit, indubitabil, punctul de pornire al atitudinii de netă ostracizare faţă de
femei?
A. de S.: Acea Evă care s-a lăsat ispitită de şarpe nu este femeia; ea este primul element
feminin al Bibliei, partea de umbră pe care Adam a primit-o pentru a o păstra şi cultiva;
de fapt, inconştientul nostru. El este cel care, zilnic, cade pradă şarpelui, înainte chiar ca
noi să ne dăm seama şi, deseori, fără ca noi să ştim vreodată! Alungat din Edenul său
interior şi întors spre exterior, Adam nu mai cunoaşte decât femeia biologică numită Eva.
Căsătoria dintre bărbat şi femeie reprezintă împlinirea unei vieţi care ne trimite din nou la
necesitatea căsătoriilor interioare ale fiecăruia. Viaţa monahală este o altă cale, însă
respingerea femeii într-un anume tip de monahism îmi pare a fi o deviere. În orice caz, nu
se poate exclude femininul interior, fără de care nu există mântuire.
N. C.: Ce semnifică imaginea femeii sterpe, întâlnită atât de adesea în Biblie?
A. de S.: Sterilitatea care loveşte, într-un prim moment, majoritatea femeilor din Biblie,
este una de ordin interior. Pentru evrei, a face un fiu, înseamnă a-l făuri înlauntrul nostru.
În cuvântul ebraic care înseamnă „steril”, regăsim noţiunea de „esenţial”. Această
sterilitate apare pentru a ne face să luăm cunoştinţă că adevărata fecunditate nu se
realizează în copilul exterior. Drama umanităţii este că se mulţumeşte cu fiii săi biologici.
N. C. : Dar circumstanţele sociale şi religiose nu au făcut din procreaţie şi căsătorie
scopul suprem al vieţii?
A. de S.: Acest dat socio-religios are consecinţe dramatice, făcând omul să uite tocmai
ceea ce îl face să fie cu adevărat „religios”; ceea ce reface legătura (relie) cu fiul interior.
Căci acolo se afla adevărata maternitate. Lumea slugilor şi sclavilor din Biblie este
fecundă în imediat, căci fecundă din punct de vedere biologic, ca orice animal.
N.C.: În Biblie se spune şi că „femeia stearpă este frumoasă”, ceea ce poate surprinde..
A. de S.: Femeia sterilă este umanitatea, este Omul celei de a şasea zi care suntem. Omul
celei de a şasea zi corespunde arborelui care se află încă sub pământ. El confundă bezna
de sub pământ cu lumina. În acest moment, el trebuie să prindă rădăcini. Acum el nu
poate rodi. Însă această etapă a sterilităţii sale este esenţială, reprezentând opera de
germinaţie din adâncuri. Prin urmare, sterilitatea este necesară pentru a ajunge la
frumuseţea care se naşte din transformarea interioară. În acest sens, femeile sterile,
chemate să devină fecunde prin suflarea divină, sunt frumoase. Frumuseţea, armonia
lumii depind de aceste căsătorii cu feminimul.
N. C.: Şi bărbatul, ce rol are el în toate astea?
A. de S.: El este indispensabil. Nu se poate zămisli un copil fără el. Indiferent de sexul
biologic, bărbat este cel care îşi aminteşte de neîmplinitul său, fiind, deci, conştient de
slăbiciunea sa! El trebuie să-şi amintească de această realitate interioară care este, în
acelaşi timp, viitorul şi trecutul său: Adamah, mama interioară care există înainte de
Adam, şi conţine nucleul tainic al fiinţei sale. Tocmai pe această mamă trebuie să o luăm
în căsătorie pentru a împlini omul din noi. Toate miturile o spun.
N. C.: Cele spuse nu crează noi exigenţe pentru om?
A. de S.: Noi exigenţe apar, aşa cum se întâmplă când studiem textele ebraice. Pentru a
avea puterea de a le cerceta, dacă ajungem la un alt nivel de lectură – evreii spun că
Thora se poate citi pe 70 de nivele de lectură – textul ne obligă să trăim ceea ce
revelează, altfel se închide. În clipa când se deschide, dobândim o nouă inteligenţă a
inimii, ceea ce pretinde mereu mai mult din partea noastră.
N. C. : „Nunţile” sau „căsătoriile” despre care vorbiţi ne duc cu gândul la dragoste, dar,
în acelaşi timp, au o conotaţie carnală....
A. de S.: Da, însă există două tipuri de căsătorii. Unul se referă la nunţile omului cu sine
însuşi ( la nivelul esenţial despre care vorbim omul este bărbat şi femeie); Altul se referă
la nunţie omului cu Dumnezeu. În măsura în care omul s-a împlinit în primul tip de nunţi,
se construieşte pe sine ca soţie a lui Dumnezeu, pentru a ajunge la al doilea tip de nunţi.
Adam este feminin în raport cu Dumnezeu, dar masculin faţă de femininul său interior,
„Ish” (soţ) faţă de „Ishah”(soţie), dar el este de asemenea „Ishah” faţă de Dumnezeu,
soţul arhetipal. Căsătoriile se petrec, aşadar, pe două nivele şi interferează într-o
admirabilă îmbrăţişare. Tocmai în acest sens îndrăznim a spune că Adam este „latura de
umbră” a lui Dumnezeu, femininul lui Dumnezeu. Această dublă întâlnire nu se poate
întâmpla decât în acceptare şi în dragoste, ea implică dimensiunea noastră carnală.
Cerurile sunt aici şi acum, ele permează realitatea cea mai concretă. Nunţile divine sunt
trăite de fiecare dintre celulele noastre. Din această perspectivă, se cuvine să
reconsiderăm, de asemenea, raportul bărbat-femeie.
N.C.: Care este acest nou raport dintre bărbat şi femeie? Ce mutaţie va fi necesară?
A.de S.: În prezent, multe femei trăiesc premizele acestei mutaţii interioare şi au
recunoscut această dualitate interioară care poartă în ea însăşi dinamica împlinirii. Ele s-
au trezit mai repede decât bărbaţii. Multe dintre ele suferă deoarece partenerii lor de viaţă
nu le urmează în efortul de a accede la un nou nivel de conştiinţă. Ele vor porni pe un
drum anevoios, adesea cu preţul unei mari singurătăţi. În acest sens, putem spune că de
ele depinde salvarea lumii .
N. C.: Cum se explică decalajul care există pe acest plan între femeie şi bărbat?
A. de S.: Cele două dimensiuni, cea biologică şi cea ontologică, nu sunt separate, iar
femeia are o mai mare aplecare către sacru, fiind mult mai sensibilă la misterul care se
află în ea. Fiecare femeie care poartă un copil în pântece trăieşte în rezonanţă cu acest
mister. Ea trăieste firesc o funcţie „sacerdotală” care depăşeşte cu mult realitatea sa
biologică. Ea pare să-şi fi găsit înaintea bărbatului acea latură masculină, cea care „îşi
aminteşte”.
N.C.: A te trezi înseamnă, de asemenea, a suferi, a te confrunta cu răul?
A. de S.: A dori să stai faţă către faţă cu divinitatea înseamnă a accepta să fii confruntat
cu „animalele” care te locuiesc şi care, având o viaţă autonomă, te devorează. Răul
„căderii” constă tocmai în faptul că noi îi retrăim zilnic drama, retrăindu-i, în acelaşi
timp, suferinţa.În consecinţă, noi generăm evenimente care nu sunt o pedeapsă divină, ci
efectul legilor fundamentale pe care infantilismul nostru ne face să le ignorăm, preferând
conceptul facil şi deresponsabilizant al unui „tată sever” (pere fouettard)! Întoarcerea
către noi înşine este, însă, posibilă în chiar miezul acestor evenimente, oricât de dureroase
ar fi ele. Fiecare încercare ne oferă posibilitatea de a pătrunde în tenebrele femininului
nostru şi a face lumină. Astfel, apare o nouă înţelegere a suferinţei, ea este lumina care ne
arată calea împlinirii. Suntem într-o stare de robie atâta vreme cât n-am înţeles acest
lucru. Totul vine din acceptarea evenimentelor, aici începe adevărata eliberare, doar
astfel vom reuşi să percepem, subit, frumuseţea profundă a vieţii.
N.C. : Aşadar, nu există „bine” şi „rău”, ci doar „împlinit” şi „neîmplinit”?
A. de S.: Din punct de vedere ontologic, răul nu există în Geneză, iar cuvântul „păcat”
înseamnă în ebraică „a rata ţinta”. De fapt, Arborele Cunoştinţei binelui şi răului este cel
al împlinitului şi al neîmplinitului. Pe cruce, Hristos spune: „Totul s-a împlinit.” Este
trecerea de la tenebre la lumină. Învierea este deja prezentă. Ea este adevăratul fruct al
Arborelui Cunoştinţei. Suntem pe cale de a deveni acest fruct, motiv pentru care îl putem
mânca. În Sfânta Euharistie, creştinul se hrăneşte cu El pentru a deveni El.
N. C.: Cum este privită maladia din perspectiva acestei noi inteligenţe a inimii?
A. de S. : Ea este somatizarea unei neîmpliniri interioare (non-faire). Rolul psihologic al
fiecărui organ şi al fiecărui membru este parte implicită a funcţiei esenţiale a fiecăruia
dintre ele: aceasta din urmă conduce omul, „chip al lui Dumnezeu”, către „asemănare”,
către îndumnezeire. A deveni oameni – ceea ce nu suntem încă – apoi dumnezei, aceasta
este vocaţia înscrisă în programul celei mai mici dintre celulele noastre. Iată de ce
maladia este unul dintre limbajele corpului. Ţine de noi să îl descifrăm şi să devenim
responsabili. Fără a înţelege cu adevărat boala, medicul nu poate decât să şteargă aceste
semne, cu alte cuvinte să deplaseze problema, dar nu să o vindece.
N. C.: Cum vedeţi viitorul omului?
A. de S. : Sunt plină de speranţă, căci, în învierea lui Hristos umanitatea este deja
împlinită. În prezent, fiind mai avansată pe cale, femeia este cea chemată a săvârşi
lucrarea, dar, în clipa când bărbatul i se va alătura, totul va merge foarte rapid. El va
trebui să renunţe la cucerirea lumii exterioare, în favoarea unei cuceriri lăuntrice. Îi va fi
greu, dar, în acel moment, ne va dărui o frumuseţe fără egal!

DESPRE FEMEIE ŞI VOCAŢIA SA ESENŢIALĂ

N. C. Annick de Souzenelle, nu putem să nu fim uimiţi de marele număr de femei care

vin să vă asculte. Ce înseamnă acest fenomen?
A. de S. : Societatea şi moravurile au evoluat astfel încât multe femei s-au eliberat de
dominaţia exercitată de bărbat şi de constrângerile vieţii domestice. Astfel, a devenit
disponibilă o energie nebună, acea energie care constituie însăşi forţa femeii. În acelaşi
timp, multe bariere au fost ridicate. Odinioară, forţa subconştientului era sugrumată de
interdicţii de ordin religios sau moral. Astăzi, această forţă nu mai este îngrădită. Femeile
–şi umanitatea în întregul ei – cred că se eliberează, dar ele riscă să cadă în robia altor
„soţi” , dacă nu intră pe calea adevăratei eliberări.
N.C. : În ce constă această eliberare?
A. de S. : Trebuie să înţelegem că raportul dintre bărbat şi femeie este anolog celui dintre
conştient şi inconştient: Adam din Geneză „creat parte barbătească şi parte femeiască”
este „chip al lui Dumnezeu”. La un prim nivel, animal, această dualitate desemnează
bărbatul şi femeia; dar, în calitatea sa de „chip al lui Dumnezeu”, Adam este infinit mai
mult decât atât. La acest al doilea nivel, Adam (întreaga umanitate, bărbaţi şi femei,
fiecare dintre noi) este constituită din doi poli: unul care „îşi aminteşte” (cuvânt care, în
ebraică este identic cu substantivul „bărbat”) şi celălalt care „conţine” un imens potenţial
de energii, al cărui nucleu este germenele divin, sămânţă a oricărei fiinţe. Acest feminin,
această rezervă de energii este un potenţial incredibil, pe care trebuie să-l cucerim – şi
asta în fiecare om ca şi în întregul Adam (umanitatea). Desigur că cele două nivele de
lectură nu sunt străine unul altuia şi că bărbatul este preocupat de vocaţia sa de cuceritor
într-o mai mare măsură decât femeia – dar, până azi, el şi-a investit-o exclusiv în lumea
exterioară- şi că femeia este mai sensibilă decât bărbatul faţă de taina divină ce se află în
fiecare dintre noi, dar care, până acum, este înecată într-o inconştienţă aproape totală.
Adevărata eliberare este întoarcerea către normele ontologice care invită bărbatul şi
femeia la cuceriri lăuntrice pentru a deveni conştienţi de potenţialul divin care sunt şi
care, neîmplinit, poate deveni diabolic.
N. C. : Femininul despre care vorbiţi nu are prea multe cu acela pe care îl vedem exhibat
în revistele pentru femei...
A. de S. : Nu, evident. Femininul aflat în fiecare din noi este Adamah din Geneza biblică,
„marea mamă a adâncurilor” despre care vorbeşte Jung, cea a realităţii noastre arhetipale.
Ea este ţărâna noastră interioară, „latura de umbră” pe care Adam nu o cunoaşte înainte
ca Dumnezeu să i-o reveleze (Gen. II, 22) şi cu care trebuie să se „căsătorească”. În
calitate de Adam, fiecare dintre noi este chemat să o facă. Ea reprezintă totalitatea
cosmosului nostru interior, tot ceea ce psihologia modernă ne ajută să descoperim, acest
„feminin” care aparţine în egală măsură bărbatului şi femeii.

Traducere de Marian Stan