Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
2012)
21:25 Posted In CĂI SPIRITUALE , DOCUMENTARE CU SUBTITRĂRI Edit This 0 Comments »
AFTERLIFE (2010)
"Dar cum am putea noi, simple personaje ale unei piese de teatru, să ghicim intriga ? Nu
suntem dramaturgul, nu suntem producătorii, nu suntem nici măcar publicul. Ne aflăm
doar pe scenă. Să redăm bine scenele în care ne suntem implicaţi acum, ne îngrijorează
mult mai mult, decât scenele care ar putea urma după asta."
C. S. Lewis
(1989-1963)
Afterlife, un documentar din 2010 al regizorului şi scriitorului Paul Perry, este studiul
curajos al marii întrebări a filozofiei şi religiei, "Ce se întâmplă când murim?",
răspunsurile la această întrebare fiind examinate prin prisma experienţelor de moarte
clinică (NDE), ajungându-se la concluzia inevitabilă că nu este nevoie să ne temem,
fiindcă există viaţă după moarte, o declaraţie profundă susţinută de dovezi, pe care
regizorul Paul Perry şi cercetătorii Raymond Moody şi Jeffrey Long încearcă să le treacă
sumar în revistă.
Paul Perry este absolvent al Arizona State University şi co-autorul unor best-seller New
York Times, care a înfiinţat propria companie de producţie, în 2005, cu scopul de a face
filme inovatoare, importante, primele dintre ele fiind dedicate domeniului spiritual,
surprinzând prin abordarea de subiecte unice: experienţa morţii clinice, viziuni şi minuni,
anii petrecuţi de Iisus în Egipt.
Informaţiile prezente în film şi în cărţile scrise în comun de cele trei personaje principale,
Perry, Moody şi Long, confirmă ceea ce mulţi savanţi bănuiau în secret încă din anii '70,
când domeniul studiilor efectuate asupra morţilor clinice a fost iniţiat: faptul că aceste
experienţe dovedesc existenţa unei vieţi dincolo de moarte.
Cunoscuţii experţi în domeniu, dr. Raymond Moody (autor al "Life After Life: The
Investigation of a Phenomenon - Survival of Bodily Death" şi "Glimpses of Eternity -
Mind Body Spirit") şi dr. Jeffrey Long (Evidence of the Afterlife: The Science of Near-
Death Experiences), sunt intervievaţi, iar munca lor este trecută în revistă, în ceea ce
priveşte NDE şi concluziile la care au ajuns, bazându-se pe sute de dosare de caz.
Dr. Long, de exemplu, crede că "cele nouă serii de dovezi" demonstrează clar
supravieţuirea conştiinţei dincolo de moartea corpului fizic:
După cum specificam şi în articolul anterior, dogma creştină, care se bazează în principiu
pe scrierile religioase ce au ajuns până la noi peste secole, nu este tocmai de încredere,
fiindcă până şi părintele ortodoxiei, alexandrinul Origene (185-254 e.n.), se pare că avea
motive întemeiate să se plângă, încă din vremea sa, că scribii "au adăugat şi omis deseori,
ceea ce au considerat de cuviinţă".
În muzee şi biblioteci din întreaga lume se păstrează în jur de 4.000 de fragmente sau
manuscrise ale textelor Noului Testament, în limba greacă, dintre care doar 35 datează
dinaintea anului 300 e.n., iar un unic Codex Alexandrin datează din 125 e.n., fiind
singurul care reuşeşte să pătrundă în bezna epocii autorilor Evangheliilor, undeva în jurul
anului 200 instalându-se "zidul cronologic", o cortină grea lăsată să cadă de o putere
nevăzută asupra perioadei primare a creştinismului.
Dovezi concrete ale intervenţiilor brutale asupra textelor există, prin numeroase aşa-
numite "palimpseste" şi făcând abstracţie de posibilitatea unor traduceri defectuoase,
trebuie să recunoaştem onest că ar putea exista şi o altă explicaţie pentru erori şi lacune:
cei patru evanghelişti nu s-au priceput mai bine de atât, fiindcă, pe de o parte, tot ce au
relatat erau simple consemnări ale unor evenimente transmise distorsionat, pe cale orală,
iar, pe de altă parte, reîncarnarea este posibil să se fi situat pe lista acelor cunoştinţe
ezoterice, comunicate de Iisus doar în intimitatea cercului ucenicilor, după cum spune
Ioan 16:25:
"Acestea vi le-am spus în pilde, dar vine ceasul când nu vă voi mai vorbi în pilde, ci pe
faţă vă voi vesti despre Tatăl."
"Pentru că vouă vi s-a dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei cerurilor, pe când acelora nu li
s-a dat."
Mă văd nevoit să amplific, cumva, dezbaterea privind viaţa de după moarte, fiindcă mult
mai importantă, mai cuprinzătoare şi semnificativă mi se pare noţiunea de reincarnare,
care presupune o "viaţă între vieţi" şi aduce, astfel, completările de rigoare tuturor acestor
experimente structurate în jurul morţilor clinice.
Mai mult decât atât, dacă vom ajunge să credem, împreună cu esenienii, că sufletul îşi
selecţionează un anumit cuplu de părinţi (adică viitorul mediu de viaţă) şi, în plus, ştie de
dinainte care-i va fi data naşterii, atunci ajungem la concluzia că în această alegere rezidă
un anume sens, că aici există forţe secrete, care direcţionează sufletul către un anumit
destin, ce încurajează dezvoltarea sa viitoare, toate aceste fapte corespunzând aproape în
totalitate sistemului indian al karmei.
Mă tem că va trebui să vă mai port o vreme prin tărâmul scrierilor religioase, mai ales al
celor necanonice, fiindcă respingerea noţiunii de reincarnare, de către dogma creştină, mi
se pare cea mai mare şi mai gravă falsificare posibilă, fiindcă o lipseşte de orice sens şi
coeziune, contribuind la instalarea unui sistem de control spiritual rigid, asociat şi
complice voluntar al celui politic, asupra unor fiinţe terorizate de propria lor mortalitate,
care-şi acceptă fără murmur statutul de sclav, în absenţa speranţei într-o existenţă
ulterioară.
Un exemplu extraordinar este cel al răspunsului dat de Iisus unei întrebări foarte clare a
ucenicului său Ioan:
iar răspunsul lui Iisus nu reprezintă nici pe departe un reproş sau o respingere, fiindcă
declară onest şi direct:
Pistis Sophia continuă pe acelaşi ton , mergând însă mult mai departe cu afirmaţiile
radicale, atunci când Iisus le explică ucenicilor că El însuşi l-a retrimis pe Pământ pe
profetul Ilie, în trupul vărului său, Ioan Botezătorul, a cărui adevărată identitate reiese
chiar şi din Evangheliile canonice, astfel încât nu putem decât să rămânem uimiţi de
neglijenţa cu care au tratat aceste indicii generaţii întregi de teologi, care ne ameninţă şi
acum cu afurisenia dacă nu le acceptăm, cumva, concluziile închistate.
Să exemplificăm:
Matei 11:14-15:
"Şi dacă voiţi să înţelegeţi, el este Ilie cel ce va să vină. Cine are urechi de auzit, să audă."
Matei 17:12-13
"Eu însă spun vouă că Ilie a şi venit, dar ei nu l-au cunoscut şi au făcut cu el câte au voit;
aşa şi Fiul Omului va pătimi de la ei. Atunci au înţeles ucenicii că Iisus le-a vorbit despre
Ioan Botezătorul."
Un alt fragment biblic relevant aparţine de această dată lui Ioan 9:2:
"Şi ucenicii Lui L-au întrebat, zicând: Învăţătorule cine a păcătuit, acesta sau părinţii lui,
de s-a născut orb ?".
Hmm... cum şi când ar fi putut păcătui un om, astfel încât să se nască orb ?
Din formularea întrebării ucenicilor reiese clar că ei nu considerau posibile decât două
variante: o boală moştenită de la părinţi sau consecinţele unor fapte săvârşite înainte de
naştere, deci evident că într-o existenţă anterioară şi nu prin obrăznicii intrauterine.
Interesantă este însă şi reacţia lui Iisus - care conform dogmei creştine ar fi trebuit să-i
dojenească cu asprime că au căzut pradă unor superstiţii băbeşti - fiindcă le consideră
întrebarea ca fiind perfect justificată şi le dă un răspuns neaşteptat, ce pare a sugera o şi
mai mare complexitate a procesului reincarnării:
"Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările Domnului."
Sufletului actualului orb pare să-şi fi ales deliberat orbirea, pentru a-şi însuşi o anumită
lecţie în reincarnarea actuală, necesară procesului de maturizare.
Din nou, paralelismul cu doctrina orientală a karmei este izbitor, deşi aceasta a fost destul
de eronat percepută în Occident, fiindcă nu reprezintă o pedeapsă pentru păcatele vieţilor
anterioare, ci suma unor învăţăminte rezultate din depăşirea unor obstacole grele, diferite,
procesul presupunând, până la finalizare, mai mult decât o unică viaţă.
Mai mult ca sigur că acest concept, karma, era cunoscut ucenicilor, fiindcă numai în acel
context întrebarea lor despre orb putea părea normală, iar Iisus nici nu s-a arătat a fi mirat
şi nici nu a respins-o ca fiind stupidă.
"Da, există o lege a karmei, dar o puteţi birui prin eliminarea ego-ului în faptă şi gândire,
printr-o decizie liberă, fără intervenţie divină.",
celor iniţiaţi fiindu-le dezvăluit secretul, că înfăptuind porunca iubirii şi legea lui
Dumnezeu, prin folosirea liberului arbitru fireşte, te poţi elibera din ciclul karmic,
nemaifiind supus legilor creaţiei, fiindcă numai astfel are logică afirmaţia că asupra
fiinţelor sale "moartea nu mai are nici o putere".
Din păcate, mă tem că mesajul a rămas în mare parte neînţeles, întrebarea curentă "Cum
poate Dumnezeu să permită aşa ceva ?" dovedind cu prisosinţă incapacitatea noastră de a
înţelege.
De îndată ce funcţia creierului a fost pierdută, cum ar fi în moarte clinică sau moarte
cerebrală, amintirile şi conştiinţa există încă, dar receptivitatea este pierdută, conexiunea
se întrerupe.
Potrivit concepţiei noastre, întemeiată pe aspectele raportate ale conştiinţei din timpul
stopului cardiac, de exemplu, putem concluziona că aşa-numita conştiinţă ar putea să se
bazeze pe câmpuri de informaţii, constând în unde care provin din continuumul spaţio-
temporal.
În timpul stopului cardiac, funcţionarea creierului şi a altor celule din corpul nostru se
opreşte din cauza anoxiei.
Câmpurile electromagnetice ale neuronilor şi ale altor celule dispar, iar posibilitatea de
rezonanţă, interfaţa dintre conştiinţă şi corpul fizic este întreruptă.
O asemenea înţelegere schimbă fundamental opinia cuiva despre moarte, din cauza unei
concluzii aproape inevitabile că, în momentul morţii fizice, conştiinţa va continua să
existe, transferându-şi experienţa într-o altă dimensiune, într-o lume invizibilă şi
imaterială, continuumul spaţio-temporal poate, în cadrul căruia sunt incluse toate: trecut,
prezent şi viitor.
Dante Alighieri,
Infernul