Dacă noţiunea de societate , prin generalitatea sa cuprinde în sine orice fel de

legătură , există printre acestea una de deosebită importanţă , şi cu un caracter bine definit
; aceasta este legătura juridică sau politică prin care oamenii se grupează în stat . Statul
este deci o formă a societăţii “ expresia potenţială a societăţii “. Prin societate înţelegem
complexul tuturor legăturilor, statul se întemeiază pe una singură dezvoltând şi toate
celelalte . Statul după cum nu este singura formă a societăţii , tot aşa nu este nici cea mai
vastă formă de societate , sunt altele , de exemplu religiile , naţionalităţile , care cuprind
un număr mai mare de indivizi , aparţinând unor state diferite . Dar “ Dacă statul nu este
legătura socială cea mai întinsă , este însă cea mai importantă şi cea mai solidă , căci
determină în mod mai precis şi modelează mai energic relaţiile vieţii comune “. Toate
celelalte legături resimt în cel mai mare grad influenţa statului , căci ele trebuie să se
aşeze în cercul său şi pe bazele sale .

“ În stat şi pentru stat o mulţime de indivizi dobândeşte facultatea de a voi şi de a

lucra ca o entitate autonomă , şi poate să dea vieţii sale o direcţie unitară şi coerentă “. Se
produce o adevărată sinteză , o unire a persoanelor particulare , aşa încât ele alcătuiesc o
nouă entitate . “ Cum una sit omnium voluntas “ , spune Hobbes , “ pro una persona
civitas habenda est “ . Statul , se spune , deseori exprimă ordinea din natură , copiază , o
reproduce . Întrebuinţând vorbirea lui Hegel am putea spune că “ în stat se trezeşte
spiritul lumii , care a adormit în natură “ . În concepţia lui KANT statul este “ Reunirea
unei mulţimi de oameni trăind sub aceleaşi legi juridice “. Leon Duguit defineşte statul
“ca o grupare omenească , fixată pe un teritoriu determinat , unde cei mai tari impun
voinţa lor celor mai slabi “ în sensul său cel mai general continuă el “ cuvântul stat
desemnează o societate omenească , în care există o diferenţiere politică , în care există o
diferenţiere între guvernanţi şi guvernaţi , într-un cuvânt o autoritate politică “.

Del Vecheo preferă aceste definiţii : “Statul este subiectul voinţei care stabileşte ordinea
juridică “ sau “ statul este subiectul ordinii juridice în care ( se stabileşte ) se realizează
comunitatea de viaţă a unui popor “.

Potrivit lui Hans Kelsen , statul poate fi caracterizat ca : ordine de conduită a

oamenilor , ordine juridică de constrângere , putere de comandă , voinţă distinctă de
voinţa indivizilor , fiind mai mult decât suma voinţelor individuale şi situându-se
deasupra lor .

Statul , afirmă un contemporan , este “ forma normală de organizare a societăţii

politice “.

Un alt autor defineşte statul ca ansamblul autorităţilor publice care asigură

guvernarea , adică al aparatului prin care se realizează direcţionarea societăţii “ sau în
sens larg “ organizarea politică a unei populaţii , în limitele unui teritoriu istoric ,
recunoscut de comunitatea internaţională , în care puterea şi libertatea se înfruntă şi
coexistă pentru realizarea prosperităţii fiecăruia şi a Binelui comun , pentru înnobilarea
fiinţei umane , prin valorile perene ale culturii şi civilizaţiei” .

În concepţia profesorului nostru , Nicolae Popa , statul este “ o modalitate social-istorică

de organizare socială , prin care grupurile şi-au promovat interesele comune şi în care şi-a
găsit expresie concentrată întreaga societate “ .

Sintetic însă statul se poate defini ca o putere organizată asupra unei populaţii pe un
anumit teritoriu . Statul este un concept şi o realitate , deşi paradoxal , statul “ ca unitate
nu poate fi văzut , nici auzit , nici pipăit “ .

Aşadar statul poate fi identificat ( cel puţin strict juridic ) cu ansamblul sistematizat de
organe de stat , el cuprinde parlamente , guverne şi alte autorităţi executive , organe
judecătoreşti , armata , poliţie şi închisori . În aceste organe de stat lucrează demnitari ,
funcţionari publici şi agenţi publici . Prin acestea statul se impune , este receptat şi
acceptat de bunăvoie sau de nevoie (silit ).

Statul este astfel un subiect de drept . Toate celelalte subiecte de drept , fie persoane
particulare , fie fundaţii , pentru a dobândi în mod pozitiv această calitate , adică pentru a
avea valoare de subiect de drept într-o ordine juridică determinată , au nevoie de
recunoaşterea statului . Statul dimpotrivă are un caracter desăvârşit , nu are nevoie de
recunoaştere , căci din moment ce există , el are recunoaşterea în sine însuşi , nu atârnă de
nici o altă putere .

Conţinutul sau elementele statului

În aproape toate definiţiile statului avem trei elemente dominante .

Un element personal , care-l constituie populaţia , şi care se raportează la stat

prin legătura de cetăţenie , o legătură juridică , ce fixează drepturi şi obligaţii reciproce .

Este vorba de un număr de oameni destul de mare pentru a permite mulţimii de a

avea o organizaţie desăvârşită şi o viaţă autonomă . Statul presupune o distribuţie
organică a funcţiilor care să-i asigure în mod stabil şi definitiv dezvoltarea vieţii omeneşti
sub toate formele sale şi să-i garanteze autonomia . “ Populaţia fiind variabilă , dar
statul subzistă cu toată schimbarea şi succesiunea generaţiilor şi creşterea sau scăderea
numărului membrilor săi , ceea ce dovedeşte că statul nu este o simplă sumă a
indivizilor , ci o fiinţă nouă “ . În acest fel populaţia care condiţionează existenţa unui stat
, se identifică printr-o anumită viaţă spirituală . Este de neconceput să existe un stat fără
să existe o latura psihologică , afectivă foarte puternică a populaţiei , mai puternică de
deosebirile , oricare ar fii ele , inclusiv cele etnice , lingvistice sau religioase .

Elementul material sau teritoriul este tocmai spaţiul în care se delimitează sfera
puterii politice şi implicit ( în principiu ) sfera competenţei autorităţilor publice
naţionale .

Astfel teritoriul poate fii definit ca o suprafaţă de pământ bună de locuit fără care
o mulţime , oricât de numeroasă ar fi , ar avea întotdeauna caracterul unei grupări
trecătoare şi nomade şi nu ar putea constitui un stat .

În legătură cu un anumit teritoriu , statul îşi stabileşte legăturile cu cetăţenii , îşi

structurează aparatul sau şi îşi dimensionează suveranitatea.

Al treilea element îl constituie Forţa publică denumită şi puterea de stat . Una

din discuţiile devenite clasice în literatura de specialitate este bazată pe reportul dintre
puterea politică - suveranitatea şi puterea de stat sau forţa publică .

În literatură se face următoarea nuanţare : Termenul politic desemnează caracterul

social al puterii , aşadar exprimarea puterii politice desemnează puterea poporului . Şi
puterea de stat are trăsături politice , dar puterea politică are un conţinut mai larg decât
organizarea sa statală , altfel spus decât puterea de stat ( sau forţa publică ). Puterea de
stat este o parte instituţionalizată a puterii politice sau “ haina pe care o îmbracă puterea
politică într-o societate organizată statal , deci ne găsim la o relaţie de la întreg la parte .

Termenul de suveranitate a fost folosit din antichitate , dar a fost fundamentat din
punct de vedere teoretic mult mai târziu , în special de către Jean Bodin .

În literatura occidentală de specialitate este dominantă teza după care puterea

politică ( sau autoritatea exclusivă politică ) , ca element al statului mai poate fii
exprimată şi prin noţiunea de suveranitate în timp ce literatura din răsăritul Europei este
dominată de teza după care suveranitatea este o trăsătură a puterii de stat . De fapt mai
mult decât o contradicţie , este vorba de moduri diferite de abordare al unuia şi aceluiaşi
fenomen.

Prin suveranitatea poporului înţelegem dreptul poporului de a decide asupra

destinelor sale , de a stabili linia politică a statului şi alcătuirea organelor lui precum şi
de a controla activitatea acestora. În societatea în care puterea politică aparţine întregului
popor , suveranitatea se poate identifica cu puterea politică şi numai în această măsură
putem vorbi de popor ca titularul suveranităţii. O altă interpretare ar însemna împărţirea
poporului şi practic autodizolvarea sa.

Aşadar putem vorbi despre suveranitate sau putere politică ca element al statului ,
prin raportare la teritoriu şi populaţie . Dar putem să vorbim despre suveranitate ca
trăsătură a elementului formal însuşi ( ca trăsătură a puterii de stat ).

Adică pentru “ a exercita ” puterea politică ( sau suveranitatea ) poporul creează

statul , ca un ansamblu instituţionalizat de organe , astfel se creează puterea de stat , care
nu poate fi decât suverană , adică supremă în interior şi independentă în exterior .

Concluzionând putem să spunem că : “ puterea politică exclusivă sau

suveranitatea ca element definitoriu într-un stat , nu trebuie confundată totuşi cu
suveranitatea puterii de stat , adică a forţei juridico-statale în care s-a instituţionalizat
puterea politică ”.

Prin urmare puterea politică sau autoritatea politică exclusivă ( care aparţine
poporului ) exercitată de un stat asupra unei populaţii de pe un teritoriu determinat este în
fond puterea de stat.

Aşadar statul ( noţiunea de stat ) cunoaşte două accepţiuni , ambele corecte şi larg
utilizate .

În prima accepţiune , mai mult politică , sociologică , prin stat se înţelege “ suma
celor trei elemente distincte şi anume : teritoriul , populaţia şi puterea statală sau
forţa publică “ (statul în accepţiunea strict juridică) . În această accepţiune statul este
sinonim cu ţara .

Într-o a doua accepţiune prin stat se înţelege forma organizată a puterii

poporului , mai exact mecanismul sau aparatul de stat .

Trăsăturile puterii de stat

În ceea ce priveşte trăsăturile puterii de stat unele orientări teoretice relevă aspecte de
ordin sociologic şi politic în timp ce alţi autori relevă elemente de ordin tehnico-juridic.
 În prima categorie putem cita , pe Jean Gicguel care se opreşte la următoarele
patru trăsături ale puterii de stat : a) putere centralizată ; b) de arbitraj ; c)
extrapatrimonială ; d) civilă şi temporală .

Prin expresia putere de centralizare se exprimă în fond ideea de supremaţie a puterii ,

faptul că ea nu admite puteri politice intermediare , în această optică colectivităţile locale
sau teritoriale au exclusiv o vocaţie administrativă .

În ceea ce priveşte a doua trăsătură în concepţia lui Gicguet este esenţială pentru puterea
de stat într-o societate democratică arbitrajul şi negocierea cu forţele economice . Ideea
de putere extrapatrimonială provine din revoluţia franceză , fiind contrară idei de teritoriu
al statului , ca proprietate a monarhului , specifică evului mediu.

Astăzi acest lucru este de la sine înţeles , aşa că reţinerea extrapatrimonialităţii în

trăsăturile puterii de stat este excesivă . În plus s-ar putea crea şi confuzii deoarece mai
toate statele democratice sunt şi proprietare ale anumitor bunuri fie în regim privat , fie în
regim public . A cincea trăsătură doreşte să scoată în evidenţă subordonarea puterii
militare faţă de cea civilă , rămânând şi aici de discutat dacă această trăsătură este una
generală a puterii de stat sau o trăsătură specială a puterii în statele democratice . Nu se
poate spune că acolo unde există dictaturi militare de diverse forme nu există putere de
stat. Temporalitatea puterii în limbajul lui Gicguel evocă caracterul în fond laic , al
anumitor tipuri de puteri de stat.

În opinia unui alt autor se evidenţiază aceste trăsături :

- Puterea este un fenomen legat de autoritate şi este o putere de comandă;

- Puterea de stat este o putere politică ; puterea politică determină conducerea

societăţii în direcţia politicii preconizate;

- Puterea de stat este o putere organizată ;

- Puterea de stat este unică , ea deţine monopolul constrângerii;

- Suveranitatea puterii de stat ;

- Puterea de stat are vocaţia globalităţii , în sensul că se aplică în societatea

respectivă asupra tuturor aspectelor şi în toate domeniile .

Profesorul IOAN MURARU identifică următoarele trăsături ale puterii de stat : a)

caracterul de putere ; b) puterea de stat este o putere de constângere ; c) caracterul social
al puterii ; d) puterea de stat este puterea de a exprima şi a realiza voinţa guvernanţilor ca
voinţă general obligatorie ; e) caracterul organizat al puterii statale şi f) suveranitatea
puterii de stat .

În toate aceste clasificări găsim anumite trăsături comune , care constituie trăsături ale
puterii de stat , indiferent de varietatea tipurilor şi formelor acesteia .

a) caracterul de putere oficială . Înţelegem prin aceasta că puterea de stat nu

este orice putere în stat , adică orice voinţă organizată a unor grupuri mai mari
sau mai mici , ea este “ haina” pe care o îmbracă puterea politică , dându-i
caracterul oficial al statului . Din momentul în care a fost adoptată o lege , de
exemplu , voinţa politică care a dus la acest act normativ , interesează doar din
punct de vedere al sociologiei ori politologiei , deoarece pentru ştiinţa
dreptului nu mai are relevanţă . Adoptarea legii în acest exemplu înseamnă
transformarea voinţei politice în voinţă juridică , adică îmbrăcarea voinţei
politice cu haina oficială a statului .

b) caracterul de putere bazată pe constrângere . Fiind o putere oficială ,

puterea de stat nu se întemeiază pe rugăminţi , ci pe “istoricul imperium” , pe
forţa de constrângere , inclusiv prin reprimarea fizică a opoziţiei unor subiecte
de drept către stat .

c) caracterul de putere organizată sub forma unui aparat , în sensul că

fiind o putere care se realizează în forma unui aparat complex şi complicat ,
unui mecanism de autorităţi , organe sau “ puteri ” formate în fond de
demnitari , funcţionari şi agenţi publici , adică de “ oameni care se ocupă cu
activitatea de stat ” .

d) caracterul de putere supremă în societate . Este vorba de latura internă a

suveranităţii puterii de stat numită şi “ supremaţie “. În interiorul unui stat
există mai multe puteri : puterea părinte copil , puterea profesor student ,
puterea comitent prepus şi multe altele . Toate aceste puteri sunt subordonate
puterii de stat care este puterea supremă de comandă , toate aceste alte puteri
se manifestă în limitele fixate de puterea de stat . În momentul în care o altă
 putere acţionează împotriva puterii de stat , aceasta face apel la forţa de
constrângere până la anihilarea puterii contrare . Aceasta supremaţie nu
înseamnă că puterea statului este absolută si arbitrară , ea se opreşte acolo
unde încep drepturile omului .

e) caracterul de putere independentă faţă de altă putere statală . Această

latură externă a suveranităţii numită independentă “priveşte comportamentul
statului în societatea naţiunilor , în raporturile sale cu alte state . În baza
acestei independenţe statul îşi organizează relaţiile internaţionale şi decide , cu
excluderea oricărui amestec şi cu respectarea drepturilor ( şi suveranităţii )
altor state şi în conformitate cu principiile şi normele general admise ale
dreptului internaţional , asupra problemelor sale interne şi externe în
conformitate cu interesele proprii .

Teoria separaţiei “ puterilor “ în stat . sau Exercitarea puterii de stat

Teoria separaţiei puterilor a apărut în secolul Luminilor , alături de alte teorii , la

fel de tulburătoare şi penetrante . Ea fusese anunţată de Aristotel , după el de John Locke
dar definitivată şi explicată pe larg de Montesquieu . Această teorie a fost îndreptată
împotriva obscurantismului medieval şi a închistării feudale , este o teorie născută din
iminenţa pericolelor ca o reacţie împotriva monarhiei absolute considerate de drept divin
formă de guvernământ , în care regele concentrând în mâinile sale puterea personifica
statul : ” L’� Etat c’est moi “ .

Această teorie urmărea două deziderate : contracararea puterii prin putere şi crearea unui
“ scut de protecţie “ faţă de excesele puterii pentru garantarea libertăţii cetăţeanului .

“ Pentru ca să nu existe posibilitatea de a se abuza de putere , trebuie ca prin

rânduiala statornicită , puterea să fie înfrântă de putere “ .

În fiecare stat există trei feluri de putere : puterea legislativă în virtutea căreia principele
sau autoritatea face legi , le îndreaptă sau le abrogă pe cele existente ; puterea executivă ,
privitoare la chestiunile ce ţin de dreptul ginţilor , în virtutea căreia principele declară
război sau încheie pace , trimite sau primeşte soli , ia măsuri de securitate , preîntâmpină
năvălirile ; puterea executivă privitoare la cele care ţin de dreptul civil , în virtutea căreia
principele pedepseşte infracţiunile sau judecă litigiile dintre particulari .

Pe aceasta din urmă o vom numi putere judecătorească , iar pe cealaltă pur şi simplu
putere executivă a statului .”

“ Atunci când în mâinile aceleiaşi persoane sau ale aceluiaşi corp de aleşi se află
întrunite puterea legiuitoare şi puterea executivă , nu există libertate , deoarece se poate
naşte teama ca acelaşi monarh sau acelaşi senat să întocmească legi tiranice , pe care să le
aplice în mod tiranic . Puterea executivă ( citiţi judecătorească ) îmbinată cu puterea
legislativă înseamnă că puterea asupra vieţii şi a libertăţii cetăţenilor ar fi arbitrară , căci
judecătorul ar fi şi legiuitor . Dacă ar fii îmbinată cu puterea executivă , judecătorul ar
putea avea forţa unui opresor “ .

Montesquieu stabileşte anumite reguli privind relaţiile dintre puteri ; astfel cât priveşte
puterea executivă , deoarece cere acţiuni prompte este exercitată mai bine de unul decât
de mai mulţi . Dacă ea ar fii încredinţată unei persoane luate din corpul legislativ atunci
nu ar exista libertate , pentru că cele două puteri ar fii contopite , “ aceiaşi persoană
participând mereu şi la una şi la alta “ . Puterea executivă trebuie să fixeze momentul
convocării corpului legislativ şi durata sesiunii lor . Puterea legiuitoare nu trebuie să aibă
dreptul de a ţine în loc puterea executivă , căci activitatea acesteia fiind limitată prin
natura ei este inutil de a o îngrădi , apoi ea se referă mereu la chestiuni ce cer rezolvare
promptă . Puterea legislativă poate ancheta şi poate pedepsi pe miniştri , dar nu pe
monarhi .

Puterea legislativă – continuă el – nu poate să judece . Puterea executivă trebuie să ia

parte la legiferare prin dreptul ei de veto .

Corpul legislativ fiind format din două părţi ( camere ) , una va încătuşa pe cealaltă prin
dreptul lor reciproc de veto , iar amândouă vor fii frânate de puterea executivă , care va
fii frânată ea însuşi , de către cea legislativă .

“ Aceste puteri ar trebui să ajungă într-un punct mort , adică la inacţiune , dar
întrucât datorită mersului necesar al lucrurilor ele sunt silite să funcţioneze , adică vor fii
nevoite să funcţioneze de comun acord .”

Adică ar rezulta că totul ar fii pierdut dacă acelaşi om sau acelaşi corp de fruntaşi , fie a
nobililor , fie al poporului ar exercita aceste trei puteri .
 În concepţia lui Jean Jeacques Rousseau , suveranitatea este exercitarea voinţei
generale şi nu poate fii niciodată înstrăinată , suveranul care nu este decât o fiinţă
colectivă nu poate fii prezentat decât prin el însuşi “ , “ aceleaşi pricini care fac
suveranitatea inalienabilă o fac şi indivizibilă ” . “ Dar politicienii noştri ( se referă şi la
Montesquieu ) neputând să împartă suveranitatea în principii , o împart după obiectul ei :
o împart în forţă şi voinţă , în puterea legiuitoare şi în puterea executivă . Ei fac din
suveran o fiinţă fantastică alcătuită din bucăţi adunate la un loc : este ca şi cum ai forma
un om din mai multe trupuri , luând de la unul ochii , de la altul braţele şi de la altul
picioarele , aşa şi politicienii noştri după ce au tăiat în bucăţi , corpul social , printr-un
miracol de bâlci , adună la un loc toate bucăţile nu se ştie cum. “ .” Ei fac această greşeală
pentru că nu au noţiuni exacte despre autoritatea suverană şi pentru că iau drept părţi ale
acestei autorităţi ceea ce nu prezintă decât emanaţii ale lui “.

Del Vecheo critică teoria lui Montesquieu “ înainte de toate o diviziune netedă ,
care ar fi inconciliabilă cu unitatea suveranităţii , nu este posibilă . Propriu - zis nu este
vorba de puteri diferite , ci de organe diferite , care trebuie să fie separate după funcţiile
respective , şi chiar acesta nu într-un mod absolut cum voia Montesquieu . Nu este
adevărat că un organ determinat are de îndeplinit întotdeauna numai una din cele trei
funcţii . “

“ Noi trebuie să înţelegem teoria în acest sens –continuă el - : din cele trei funcţii ,
legislativă , executivă , administrativ - judecătorească , prin care se exprimă voinţa
statului , ultimele două trebuie să fie subordonate primei , care are cea mai mare
importanţă , întrucât este expresia directă a suveranităţii “ .

Acest principiu presupune înainte de toate – continua Del Vecheo – ca organul care
stabileşte legea , să nu aibă şi funcţia de a o aplica şi de a o impune : acesta ar fi un
pericol pentru libertatea cetăţenilor .

Astăzi teoria “ separaţiei puterilor “ , fundamentează existenţa a trei funcţii

fundamentale ale statului :

- funcţia legislativă , adică adoptarea normelor juridice generale , încredinţată

Parlamentului ;
 - funcţia executivă , adică executarea regulilor juridice generale , încredinţată
Şefului de Stat şi Guvernului ;

- funcţia jurisdicţională , adică soluţionarea litigiilor care apar în procesul aplicării

legilor , încredinţată curţilor judecătoreşti.

În schema sa clasică pentru îndeplinirea acestor funcţii erau create câte o “ putere
în stat “ , chiar din perioada interbelică s-a venit cu un amendament major al teoriei,
fundamentându-se principiul “Separaţiei şi colaborării puterilor”.

Nici o Constituţie din lume nu a reglementat “o separaţie perfectă” pentru simplul

motiv “că mecanismul statal s-ar bloca, pur şi simplu nu ar avea cum să intre în
consonanţă puterile, ar fi ca două sau trei linii paralele, pe care oricât le-am prelungi, nu
se întâlnesc niciodată. Ori puterile prin însăşi raţiunea de a fi a teoriei trebuie să se
“intersecteze” astfel cum poate o “putere” să contracareze altă putere ? “ .

Teoria separaţiei puterilor comportă următoarele limite :

În primul rând toate teoriile şi practicile politice privind organizarea şi crearea

statului, indiferent dacă s-au fundamentat pe contractul social, pe lupta dintre grupuri sau
clase sociale recunosc unei singure entităţi – poporul – naţiunea calitatea de titular
absolut al puterii (suveranităţii). Toate celelalte instituţii sau autorităţi, puteri publice,
primesc exerciţiul puterii sau al unor funcţii ale puterii publice numai prin delegaţiune, şi
niciodată nu pot deveni “ proprietarul “ puterii politice care este unică , indivizibilă şi
inalienabilă – pe care poporul o deţine . Ca atare expresia “ separaţia puterilor “ conţine
contradicţie în termeni, contradicţie care poate fi înlăturată numai dacă convenţional prin
“putere” înţelegem “funcţii fundamentale ale statului” .

În al doilea rând , această teorie a fost elaborată când nu existau partide politice în
forma modernă, care au dus la alte “raporturi de forţe”, în primul rând dintre majoritatea
care susţine guvernul şi opoziţia.
 Apoi tradiţionalele funcţii (legislativă, executivă şi judecătorească) cedează locul
unor funcţii moderne, impuse de noile realităţi sociale, politice dar şi de noile posibilităţi
tehnice (ex. Funcţia de directivare şi deliberare a Parlamentului, funcţia de control a
Parlamentului asupra executivului prin intermediul unor organisme specializate de genul
Avocatul Poporului ).

Delimitarea între legislativ şi executiv devine tot mai formală , de vreme ce

şi Parlamentul execută legea ( de ex. Adoptarea de legi organice în baza unor dispoziţii
scrise în legea fundamentală ) , pe de o parte , iar executivul adoptă norme inclusiv cu
caracter primar ( cazul delegării legislative ) , pe de altă parte .

Este absurd să se susţină că “ funcţia legislativă “ se află în echilibru cu cea

executivă ; a execută legea , prin ipoteză înseamnă o activitate subordonată , de unde şi
numai dreptul de control al Parlamentului asupra executivului şi administraţiei şi nu
invers .

Separarea puterilor axată pe ideea opoziţiei permanentă dintre puteri are ca efect
paralizarea activităţii statului .

În ultimul rând , activitatea organelor de stat şi deci raporturile dintre ele , nu se

rezumă numai la “ fabricarea legii “ şi la “ executarea legii” , sunt aspecte mult mai
complexe , care prin natura lor ţin de politic , de jocul politic , de obiceiuri şi tradiţii ( şi
uneori pot fi mai puternice ca legea ) , de etică ( deontologia vieţii parlamentare ) de arta
pur şi simplu a guvernării .

Plecând de la aceste limite unii autori fundamentează înlăturarea sa ca fiind un

principiu “ arhaic “,” perimat ” pe când alţii postulează “ reechilibrarea “ puterilor ,
stabilirea unor alte reguli ale jocului , în care “ capul de afiş “ să-l joace executivul .

Pierre Pactet arată că se constată un decalaj important între declinul unei teorii
care pierde progresiv din forţa sa şi valoarea sa explicativă pentru că nu corespunde cu
adevărat realităţii şi recepţionarea sa de către opinia publică , care continuă să creadă în
ea şi pentru clasa politică care persistă în a o evoca.
 Lucru care se întâmplă pentru că aceasta teorie a fost receptată ca cea mai
eficientă “reţetă” contra despotismului şi în favoarea libertăţii şi democraţiei .

Astăzi se vorbeşte tot mai mult de un declin al puterii legislative în favoarea

executivului , menţinând o justiţie independentă şi de schimbarea parametrilor “
separaţiei “ şi “ echilibrului “ , aceştia devenind majoritatea şi opoziţia . Iar această
schimbare va avea mari efecte în configurarea sistemelor constituţionale .