CECIL FREEMAN GREGG

MISTERUL
DE LA
CLIFF HOUSE

Traducere
S. CRISTIAN

EDITURA GARAMOND
EDITURA UNIVERSUL
Bucureşti, 1991
 Ninei

Capitolul I

ÎNTÂLNIRE NEPREVĂZUTĂ CU O VECHE

CUNOŞTINŢA

Peronul de la care urma să plece expresul „Londra— Coasta de

Sud” era aproape gol, se vedeau trecând mai mulţi feroviari decât
călători. Sezonul estival abia se deschidea şi exodul orăşenilor către
plaje şi reşedinţele de la ţară nu va începe decât mai târziu; astăzi nu
era niciun fel de mulţime nerăbdătoare luând cu asalt
compartimentele, niciun fel de busculade. Calm absolut.
Locomotiva era deja sub presiune; din supapele de siguranţă
aburul ieşea cu un zgomot strident. Un ajutor de conductor de tren
cu şapcă cu ceaprazuri aurite alerga de-a lungul vagoanelor lansând
strigăte de neînţeles; destul de isteţ trebuia să fie cel care reuşea să
distingă printre aceste sunete confuze formula rituală: „Urcați în
vagoane ! numai până la Seaport şi Cliff Hights”.
În spatele portiţei care închidea intrarea peronului se opri un
călător. El întinse un bilet controlorului de serviciu, care i-l înapoie
după ce-l compostase.
Călătorul înaintă pe peron. Era un bărbat impunător, lat în umeri,
cu multă prestanţă; privirea dură, bărbia puternică arătau un
caracter decis. Nu purta niciun fel de bagaj. Trecu în revistă
vagoanele, aruncând o privire iscoditoare în fiecare compartiment
de clasa întâi; s-ar fi zis că este în căutarea cuiva. Deodată se opri şi
urcă repede într-un compartiment gol. Dorea să călătorească singur?
După ce-şi scoase pardesiul, apăru îmbrăcat într-un costum sobru,
cu o croială elegantă, care îi accentua statura atletică. Era cu adevărat
un bărbat frumos. Privirea i se oprea neliniştită când pe ceasul de la
mână, când pe cadranul orologiului de pe peron. Încă cinci minute
de aşteptare.
Călătorul chemă un vânzător de ziare şi alese un număr din
„Punch” 1 ; apoi se instală comod în colţul opus celui în care îşi
atârnase pardesiul şi desfăcu ziarul.
După un moment, o umbră, obturând lumina, îl avertiză de
sosirea cuiva; contrariat, înălţă capul: un trup masiv apăruse în
cadrul ferestrei.
Nemulţumirea pasagerului se topi de îndată într-un zâmbet de
circumstanţă care îi descoperi dinţii albi.
— Bună ziua, domnule inspector! spuse el.
— Bună ziua, Royal!

1 Revistă ilustrată de tradiţie,având conţinut comic,care apare la Londra (n. tr.)

 Urmă o tăcere în care coi doi bărbaţi se observară cu o neîncredere
reciprocă, dar disimulată. Călătorul trecu la ofensivă:
— Ei bine, ce faci pe aici?
— Mm, serviciul. Vin din când în când să supraveghez trenurile
care fac legătura cu vapoarele.
— Trenurile care fac legătura cu vapoarele? Dar acesta nu e aşa
ceva.
— Într-adevăr, îmi dau acum seama — dar ar fi putut fi. Seaport şi
Cliff Hights nu sunt prea departe de Dover2
Inspectorul Higgins schiţă un surâs care se dorea amabil şi
strecură o întrebare:
— În vacanţă, Royal?
— Da, o scurtă odihnă, Higgy.
— Hm! odihnă? Pentru a te relaxa după ce oboseală?
— Munca mea mă surmenează.
— Farsorule! În toată viaţa ta nu ai câştigat un bănuţ prin muncă
cinstită.
Călătorul luă un aer jignit:
— Mă mâhneşti, Higgy. Ai fost întotdeauna un tip suspicios. Sunt
în vacanţă şi, ca să te convingi, priveşte asta.
Spunând aceasta, îşi scoase biletul, compostat regulamentar, şi-l
arătă inspectorului. Higgins îi aruncă o scurtă privire. Era cu
adevărat un bilet de clasa întâi pentru Seaport.
— Mulţumit? întrebă călătorul.
— Nu prea, Royal! eşti alunecos ca un ţipar. Poate ar trebui să
atrag atenţia colegilor mei din Seaport că vor fi onoraţi de prezenţa
ta.
— E-n regulă, dar recomandă-le să-mi dea un poliţist isteţ. Detest
să fiu urmărit de un imbecil.

2 Port englez pe coasta sudică, la Canalul Mânecii (n. tr.)

 — Ultima dată te-am urmărit eu, spuse cu simplitate Higgins.
Trenul se pregătea de plecare, uşile se închideau cu zgomot.
Higgins suspecta sinceritatea lui Royal, dar lăsă impresia că-l
crede.
— Şi pleci singur? îl întrebă el.
— Da, cel puţin dacă nu te hotărăşti dumneata să mă însoţeşti,
spuse Royal cu un aer natural.
— Dar Fred unde este?
— Fred îşi pierde timpul făcând curte unei tipe.
— Ei nu?
— Ba da. Îi face curte unei văduve. Îl credeam totuşi cu mai mult
bun simţ.
— Bine, bine, spuse Higgins coborând. În ceea ce te priveşte vei fi
întotdeauna un tip singuratic.
— Ee, nu mă calomnia, Higgy.
— Pe curând, Royal.
— Pe curând. Higgy. Trimite-mi veşti, strigă călătorul în semn de
adio.
În picioare, pe peron, inspectorul privea trenul îndepărtându-se.
„Mă întreb ce învârte fenomenul ăsta pe aici? murmură el. Că a
minţit, este sigur; în orice caz, minte bine şi cu o uşurinţă
imperturbabilă”.
Şi o porni gânditor spre ieşire.
În acest timp, Henry Royal, spărgător renumit, atât de abil încât
nu fusese niciodată prins în flagrant delict, îşi făcea mii de gânduri.
Deci era supravegheat de teribilul Higgins…
Situaţia nu era prea grozavă. În realitate, era chiar foarte rea.
Royal se mândrea că nu fusese niciodată filat fără să-şi fi dat
imediat seama. Avertizat asupra pericolului, îşi „planta” urgent
urmăritorul Era oare posibil ca, pentru prima dată, perspicacitatea sa
să-l lase-n pană?
 Era adevărat ce zicea Higgy?… Poate inspectorul a vrut să lase să
se înţeleagă că-l urmărise până la gară? Da, da, asta era. Higgy a
încercat să-şi mascheze adevăratele intenţii.
Royal îşi scutură capul şi reîncepu să citească ziarul.
După ce a recitit de trei ori la rând aceeaşi anecdotă fără să fi
înţeles nimic, îşi dădu seama că era total detaşat de ceea ce citea şi că,
în pofida lui, rememora cele mai mici detalii ale întâlnirii sale cu
poliţistul.
Privirea lui Royal deveni dură. Nu trebuia, la vârsta lui, să-şi
piardă controlul! La treizeci şi doi de ani, un bărbat ştie să
reacţioneze împotriva acestei slăbiciuni în profesiunea sa, să devii
nervos la treizeci şi doi de ani semnifica încetarea imediată a acestei
profesiuni, voluntar sau involuntar, după noroc sau urmând cursul
justiţiei.
În mod sigur, apariţia neaşteptată a lui Higgins era cauza
neliniştii sale. Această întâlnire nu era decât rodul hazardului, aşa
cum pretindea Higgins, sau făcea parte dintr-un plan? Dacă
poliţistul îl urmărea de câteva zile şi dacă se interesa de călătoria sa
în expresul de Seaport, atunci ceva nu mergea cum trebuie…
Higgins era pe cale de a deveni celebru, nimeni, mai bine decât el,
nu ştia să găsească un indiciu, să distrugă un alibi, să furnizeze o
dată, să dea la iveală un document; Scotland Yard-ul îl considera
prea valoros pentru a-l însărcina să verifice trenurile şi tripourile. În
consecinţă, ar fi fost o mare prostie să considere acest incident lipsit
de importanţă. A vrut oare Higgins, abordându-l pe Royal, să-i dea
un avertisment? Ce însemna asta?
Hm! nu însemna nimic… Un singur om ştia adevărul şi acest om
avea totul de câştigat tăcând, pentru că la solicitarea lui făcea Royal
această călătorie. Dar dacă era o capcană? Cu maxilarele încordate,
Royal privea defilarea peisajului, simţind cum îl cuprinde furia.
După câteva momente, trăsăturile i se destinseră însă. Rezultatul
gândurilor sale îl făcea să tragă următoarea concluzie: să fie şi mai
precaut decât de obicei, dacă era posibil aşa ceva.
Trenul încetinindu-şi viteza, el îşi privi ceasul. Tempus fugit! În
curând va sosi la Cliff Hights.
Royal îşi băgă mâna în buzunar şi scoase biletul pe care-l arătase
inspectorului Higgins: un bilet obişnuit de clasa întâi pentru
Seaport. Din alt buzunar scoase un al doilea bilet, tot de clasa întâi,
cu destinaţia Cliff Hights…
Era, fără îndoială, o manieră destul de costisitoare de a călători,
dar, în situaţii delicate, acest al doilea bilet îi putea furniza un alibi
excelent… După cercetări răbdătoare, poliţia ar descoperi, cu
concursul funcţionarilor de la Compania căilor ferate, că un bilet
pentru Cliff Hights nu a fost predat la ieşirea din această staţie.
Aceasta însă presupunea multă pierdere de timp pentru copoii
poliţiei…
Dar, în prezent, întâlnirea cu Higgins reducea această stratagemă
la zero. Henry Royal suspină. Trebuia să utilizeze pentru el însuşi
acest bilet.
Cu ajutorul unui briceag, şi luând ca model biletul pentru
Seaport, se strădui să perforeze într-o manieră identică noul bilet.
Mulţumită lui Dumnezeu, operaţiunea nu era complicată.
După ce termină, îşi puse un monoclu, apoi, suprapunând cele
două bilete, controlă cu grijă dacă ele corespundeau. Băgă în
buzunar biletul pentru Seaport şi îl introduse pe celălalt în mănuşă.
Trenul intră în sfârşit în gara Cliff Hights. Royal coborî repede.
Higgins, anunţându-i sosirea la Seaport, ar fi putut să-i semnaleze,
de asemenea, trecerea pe la Cliff Hights. Aşa ceva era în stilul
metodelor subtile ale inspectorului. În acest caz, bineînţeles, ar fi
precizat şi numărul compartimentului lui Royal. Destul de rău…
O privire rapidă aruncată în jur îl convinse însă că nicio recepţie
oficială nu-i fusese rezervată. Se amestecă în mulţimea de călători
care se îndreptau spre Ieşire şi observă că funcţionarul însărcinat cu
recuperarea biletelor de călătorie nu-i dădu nicio atenţie. Acest
detaliu îl determină să fie mai optimist.
Royal ieşi de pe peron, trecu în stradă şi luă un taxi. Avea auzul
fin şi, când i-a dat şoferului adresa unui hotel, nu ora o destinaţie
fantezistă. Tocmai auzise această adresă dată de un pasager
şoferului taxiului precedent.
Henry Royal pătrunse în holul de la Grand Hotel cu dezinvoltura
unui client caro se reîntoarce în camera sa, absenţa bagajelor
facilitându-i această atitudine.
În fumoarul hotelului găsi o hartă a regiunii. „Cliff House”, ţelul
călătoriei sale, era situată la jumătatea drumului dintre Cliff Hights
şi Seaport. Aceasta o ştia de mult, dar traseul pe care-l studiase era
acela de la Seaport la Cliff House şi nu acela care pleca de la Cliff
Hights. După cinci minute, topografia acestui drum îi era gravată în
memorie. O jumătate de oră mai târziu părăsi hotelul. Se înserase.
Cliff House! Informaţiile care îi fuseseră furnizate erau de o
precizie absolută. Dar erau şi de bună credinţă? Dacă era
neîncrezător, de ce atunci nu se întorcea imediat la Londra?
Răspunsul era clar. O reîntoarcere bruscă la Londra, fără să-şi fi
îndeplinit misiunea, era o dovadă de nervozitate. Trebuia să meargă
înainte sau să se retragă din meserie.
Câţiva ani mai înainte, Cliff Hights şi Seaport fuseseră unite de un
drum departamental şi de o potecă de vamă, tăiată în coasta falezei;
dar faleza se prăbuşise pe o mare porţiune, surpând şi cărarea. Nu
departe de prăpastia astfel creată se găsea Cliff House.
Seara de primăvară era liniştită. Henry Royal o porni pe drumul
mărginit de un gard viu înalt şi des, care, în caz de alertă, oferea o
bună ascunzătoare.
Dacă ar fi pornit de la Seaport, ar fi avut ca punct de reper un
stâlp indicator plasat pe stânga. Făcând traseul în sens invers, găsi
stâlpul pe partea dreaptă. Din acest punct el reluă filiera indicaţiilor
care-i fuseseră date, cu toate că aceasta îl făcu să treacă de casă şi să
piardă oarecare timp.
În sfârşit, întrezări stâlpul vag perceptibil în umbră. Urmând cu
prudenţă drumul, auzi foarte aproape zgomotul valurilor
spărgându-se de stânci. O sută cincizeci de metri mai departe, ajunse
la o barieră care închidea drumul. O pancartă indica: PERICOL.
Dedesubt urma explicaţia: ALUNECĂRI DE TEREN.
Până în prezent totul mergea bine. Royal trecu peste barieră,
numără douăzeci de paşi şi se găsi în faţa unei spărturi în gardul viu;
amplasamentul breşei îi fusese indicat cu grijă. Nu departe de acest
loc se găsea un fir pe care nu trebuia să-l atingă. Firul acţiona o
sonerie şi, la cea mai mică atingere, alarma era dată.
Cu toată atenţia absorbită de grija de a evita capcana, se ghemui,
întrebându-se ce putea să simtă un om la contactul cu un curent de
20 000 de volţi. Un moment, o tresărire nervoasă îi blocă înaintarea.
Din nou nervii îi jucau o festă. Afurisitul de Higgins!
Deodată se trezi faţă în faţă cu Cliff House. O construcţie masivă,
veche de câteva secole, prezentând mai curând aspectul unei
fortăreţe decât al unei locuinţe în care să te odihneşti O clădire
formidabilă şi fără îndoială de nepătruns.
Henry Royal se simţi iar cuprins de nelinişte. În sfârşit, nu mai
putea da înapoi. Dacă şansa era contra lui, cu atât mai rău; cel puţin
era la înălţimea reputaţiei sale de a-şi fi plătit întotdeauna datoriile…
Un surâs sardonic îi înflori pe buze.
Un minut mai târziu, mâna sa înmănușată pipăia zidul de la Cliff
House în căutarea unei intrări situate la douăzeci şi cinci de picioare3
după primul contrafort. După ce o găsi, scoase din buzunarul hainei
o cheie lucrată de el însuşi, după o amprentă în ceară; o introduse în

3 Picior = unitate de măsură anglo-saxonă egală cu 0,31 metri (n. tr.)

broască şi o răsuci încet. Uşa se deschise.
Informaţiile care-i fuseseră date se opreau la această uşă. Era
rândul lui acum să se descurce.
Îşi scoase lanterna şi privi în jurul său. O scară îngustă de piatră
urca în grosimea unui zid de rezistenta. Şaptesprezece trepte mai sus
era o altă uşă, de asemenea închisă cu cheia. Royal era gata să-şi
scoată șperaclul, când îşi dădu seama că era puţin probabil ca pentru
două uşi secrete să se fi confecţionat chei diferite.
Raţionamentul său se dovedi corect. A doua uşă cedă fără
dificultate. Royal fluieră încet, cu satisfacţie. Lanterna lumina un
culoar destul de larg, împodobit cu picturi în ulei în rame grele,
aurite. Podeaua, acoperită cu un covor gros, era ceva mai jos decât
restul încăperii pe unde trecuse şi, întorcându-se, vizitatorul
clandestin făcu o curioasă remarcă: uşa prin care pătrunsese era
acoperită cu un tablou reprezentând un cavaler. Tabloul se încadra
perfect în spaţiul uşii şi ascundea intrarea. Foarte ingenios, cu
siguranţă!
Royal se întrebă dacă ar trebui să închidă uşa sau s-o lase
deschisă. Lăsând-o deschisă, risca să se trădeze, închizând-o, îşi tăia
calea de retragere. Dar casa era mare şi el ar fi găsit cu siguranţă un
loc în care să se ascundă. Hotărî deci să acţioneze după a doua
variantă.
Din prudenţă, stinse lanterna şi rămase câteva minute într-o
obscuritate completă, încercând să-şi regăsească simţul de orientare.
Urcase şaptesprezece trepte; coborâse apoi cam două picioare; în
consecinţă ajunsese la nivelul camerei în care se găsea casa de bani a
proprietarului.
După câteva minute de tatonare, o uşă cedă sub apăsarea mâinii
sale. În camera în care intrase, principalul obiect ce-i captă atenţia a
fost casa de bani încastrată în zid.
Cu un mers rapid traversă încăperea, îndreptându-se către
fereastra care dădea spre peluză. Prima lui grijă a fost s-o deschidă,
excelentă precauţie în cazul în care ar fi trebuit să fugă. Apoi îşi
concentra atenţia asupra casei de bani şi deodată îşi încruntă
sprâncenele. Seiful avea o combinaţie cu cifru.
Răsuci cadranele cu o încetineală atentă, cu urechea lipită de
peretele casei de bani, în speranţa de a auzi un declic, avertizându-l
că s-a deschis un zăvor.
Deodată, camera fu inundată de o lumină orbitoare şi în liniştea
deplină căzură aceste cuvinte:
— Sus mâinile, Royal, sau eşti mort !

CAPITOLUL II

ALERTA INSPECTORULUI HIGGINS

Henry Royal rămase în poziţia în care era, cu urechea lipita de

peretele casei de bani, părând pietrificat.
„Trădat !”
Ca un fulger, acest gând îi trecu prin minte, dovezile de
necontestat obligându-l să-l accepte.
Era întors cu spatele la uşă! Cel care intrase nu-i putuse vedea faţa
şi totuşi acel om îl strigase pe nume.
Nimeni, era sigur, nu-l urmărise de când plecase de la Grand
Hotel. Intrase în Cliff House fără probleme. Totul mersese ca pe
roate. Părea că o mână invizibilă îi ghidase paşii prin obscuritate şi
linişte, până la scopul fixat. Şi totul pentru a ajunge aici, la această
clipă devastatoare!… Dacă nici un indiciu revelator nu-i trădase
prezenţa, cum fusese totuşi descoperit?
Aceste gânduri care se ciocneau în mintea sa erau rezumate de un
singur cuvânt: „trădat”! Trebuia oare să facă o legătură între această
trădare şi întâlnirea cu inspectorul Higgins?
Fără grabă, cu o încetineală calculată, Royal întoarse capul.
Deodată o lumină tăioasă îl orbi şi avu o tresărire involuntară.
— Nu-ţi fie teamă, Royal. Nu este decât efectul flashului cu
magneziu. Îmi cer scuze că sunt obligat să te fotografiez în această
poziţie mai curând compromiţătoare.
Royal respiră adânc şi privi spre adversar.
Era un personaj puternic şi greoi, cu picioarele încordate; fruntea
proeminentă părea îngustă datorită părului grizonat crescut foarte
jos; trăsăturile îi erau vulgare. Royal îşi aminti că văzuse deja această
figură, dar pe moment nu putea să o identifice.
Bărbatul era înarmat cu un pistolet şi ţinea în mâna stângă un fir.
Royal urmări cu ochii direcţia firului şi observă, ascuns într-o vază
plină cu flori, un microaparat de fotografiat.
Se blestemă pentru imprudenţa sa. De ce nu verificase camera
înainte de a se apuca de lucru? Îi era ruşine de neglijenţa lui.
— E destul de umilitor, nu? spuse adversarul său, care părea că-i
citeşte gândurile… Dar vino mai aproape.
Şi vocea, până atunci batjocoritoare, căpătă inflexiuni dure.
Royal se sprijini de casa de bani şi nu se mişcă.
— Am impresia că nu realizezi exact situaţia în care eşti… De ce
nu-mi răspunzi?
Bărbatul se opri un moment, apoi adăugă:
— Pot să te omor. Dacă mâine vei fi găsit ucis lângă casa de bani,
justiţia nu va putea să-mi facă nimic. Aş fi în legitimă apărare.
— Ei bine, trage odată şi fii blestemat ! îi lansă Royal pe un ton
provocator.
O flacără scurtă ţâşni imediat. Royal simţi o durere ascuţită la
lobul urechii. Auzi glonţul lovindu-se de uşa seifului; apoi un
zgomot de geam spart îl avertiză că proiectilul ricoşase spre
fereastră.
Trăgătorul spuse pe un ton de autoreproş:
— Dumnezeule, l-am ratat! Asemenea neîndemânare nu mi se
întâmplă prea des…
Royal rămase imobil, dar un frison îi străbătu tot corpul. Din nou
nervii!
— Ai ochit destul de prost! spuse cu nonşalanţă.
Şi, atingându-şi urechea, o simţi umedă. Făcu gestul de a duce
mâna spre un buzunar.
— Atenţie! îl preveni adversarul său, în a cărui privire lucea
răutatea.
Royal avu un surâs dispreţuitor:
— Îmi caut batista, răspunse el, nu te teme – n-am armă. Nu port
niciodată. Eşti câteodată tentat s-o foloseşti, şi atunci…
Bărbatul dădu din umeri
— Eu, persiflă el, n-am asemenea scrupule.
— Cu siguranţă, replică Royal care, recunoscând în cele din urmă
în adversarul său pe Michael Randall, deputat de Seaport, nu se mai
îndoia că era victima unei curse.
Se aşternu tăcerea, dar cei doi continuau să fie cu ochii la pândă.
Royal aştepta ocazia când ar fi putut să fugă pe fereastră.
— Nu te mişca, spuse grăbit Randall, mergând cu spatele pentru a
nu-l pierde din vedere – voi închide fereastra… S-a făcut… Este mai
bine aşa. Tentaţia de a fugi era prea puternică, nu-i aşa, Royal?
Royal îşi încleştă pumnii. Tipul ăsta era iritant! Cu toate acestea, îi
replică pe un ton liniştit:
— Deloc! Nu mă gândeam la aşa ceva, căci, dacă nu mă înşel, ai
ceva să-mi propui… Te ascult, Michael Randall
Acesta avu o tresărire.
— Eşti perspicace, apuse el; așează-te, te rog.
Cu ţeava pistoletului îi arătă un scaun.
 Royal se aşeză. Redevenise calm. Se aplecă înainte, cu un aer
curios şi batjocoritor.
Michael Randall păru că ezită. În sfârşit, spuse:
— Vrei să lucrezi cu mine, Royal? Mi-ar plăcea să colaborez cu
cineva ca tine.
— Eu nu lucrez pentru nimeni.
— Până acum, fără îndoială, dar vei fi obligat s-o faci de acum
înainte.
— Nu conta pe mine.
— Trebuie să te împaci cu gândul ăsta.
Royal ridică privirea; pe buze îi juca un surâs ambiguu şi cu o
ironie pe care Randall n-o sesiză imediat, îl întrebă:
— Îmi propui un pact?
— Da, să fim aliaţi.
— Aliaţi?… Bine. Dar dacă accept, nu te temi că s-ar putea să te
contrez cu crima ocazie?
Michael Randall dădu din cap:
— Urmăreşte-mi raţionamentul, spuse el. Dacă aş avea în seif
mărturisirea greşelii tale, scrisă şi semnată de tine, cred că aceasta
te-ar face să te gândeşti bine, înainte de a încerca ceva, nu?
Royal păru interesat.
— Aşa deci, răspunse el, doreşti nici mai mult, nici mai puţin,
decât să-ţi semnez o mărturisire! Dar nu aşa, ca simplu divertisment,
cred. Ai unele exigenţe de formulat. Care sunt?
— Vom ajunge şi aici Dar mai înainte trebuie să mă-nţelegi bine,
Royal. Această declaraţie, ataşată unei anumite fotografii, mi-ar
asigura un gaj serios asupra docilităţii tale
— Deşteaptă idee! şi astfel, până la sfârşitul zilelor mele, aş fi
obligat să te servesc?
— Exact.
Randall deschise sertarul unui birou, luă un stilou şi câteva foi de
hârtie pe care le puse în faţa lui Royal.
— Scrie: „Eu, subsemnatul Henry Royal, recunosc…”. Dar ce faci,
nu scrii?… Nu vrei să scrii?… Oh, ai de ales: să te supui sau să mori.
Cu pistoletul îndreptat spre pieptul adversarului său, Randall
începu să râdă.
Royal simţi din nou un frison dezagreabil, necunoscut până
atunci, străbătându-i şira spinării. Cu toate acestea, îi replică cu
răceală:
— Ia notă de acest avertisment, Randall. Cu prima ocazie te voi
ucide.
Randall ridică din umeri;
— Ocaziile de a scăpa de mine vor fi extrem de rare dacă nu scrii
imediat. Şi moartea mea, indiferent de ce se va întâmpla, îţi va
produce mari necazuri. Îţi mărturisesc că voi avea grijă să
întovărăşesc confesiunea ta cu o scurtă notă care te va trimite la
spânzurătoare. Dacă voi muri în circumstanţe stranii, se va şti că
autorul morţii mele nu este altul decât Henry Royal. Te-ai prins?
Royal luă stiloul între degetele sale înmănuşate. Îşi acceptă
destinul.
— Hai! spuse el pe un ton abătut.
— Este lucrul cel mai înţelept. Opreşte-mă, dacă dictez prea
repede: „Eu, Henry Royal, recunosc că, în noaptea de 20 mai 19…
(poţi să scrii anul în cifre), am încercat, fără succes, să forţez seiful de
la Cliff House, în apropiere de Seaport, dar am fost surprins de
domnul Michael Randall. Cum era prima mea greşeală… (vezi că
sânt mărinimos, Royal) şi luând în considerare promisiunea mea de
a avea pe viitor un comportament corect, domnul Randall m-a lăsat
liber, cu toate că ştia foarte bine că devine complice la o infracţiune şi
riscă astfel să-şi compromită cariera politică. Îi sunt foarte
recunoscător…”. Asta-i tot. Poţi să semnezi.
Royal ridică privirea şi-l fixă pe deputat. Apoi îşi coborî privirea şi
în tăcerea din cameră nu se mai auzi decât zgomotul stiloului pe
hârtie. Întinse documentul lui Randall. Acesta îl examină cu atenţie.
— Faci greşeli de ortografie, dar nu are nicio importanţă… Acum
dă-mi amprenta degetului mare de la mâna dreaptă.
Henry Royal avu un surâs forţat:
— Nu uiţi nimic. Perfect.
În acest moment cineva bătu la ușă. Cu un gest rapid, Randall
ascunse foaia de hârtie în buzunarul interior al hainei.
— Cine este? întrebă el cu o voce enervată şi se întoarse instinctiv
spre uşă.
Acest moment de neatenţie nu dură decât o secundă, dar Royal
ştiu să profite. Pumnul său se destinse ca un resort şi-l atinse pe
Randall în bărbie. Lovitura ar fi doborât un taur.
Servitorul care ciocănise la uşă o întredeschise. Nevăzând pe
nimeni, îşi plimbă privirea de jur-împrejurul camerei. Imediat
remarcă fereastra deschisă şi zări un picior dispărând pe deasupra
balustradei. Se aruncă în acea direcţie, dar curând scoase un strigăt
înspăimântat, căci se împiedicase de corpul stăpânului său, întins pe
duşumea şi fără cunoştinţă.
Ce să facă? Căută apă, dar nu găsi nimic. Văzând o tavă cu sticle
de băutură, turnă whisky într-un pahar, apoi, îngenunchind, ridică
uşor capul stăpânului său şi-i dădu să bea.
Un moment mai târziu, Michael Randall deschise ochii şi se
ridică. Îşi duse mâna la faţă, apoi la buzunare… Un surâs de
mulţumire îi apăru pe buze. Simţise sub degete prețiosul document.
Nimic nu era pierdut.
— Cum vă simţiţi, domnule?
— Mai bine, mulţumesc, Winston.
— Să chem poliţia, domnule?
În loc de răspuns, Randall îl întrebă:
— L-ai văzut pe răufăcător, Winston?
 — Nu, domnule, sunt dezolat, dar…
— Cu atât mai rău, este regretabil. Trebuie să fi fost ascuns
undeva, în casă; am auzit zgomote.
— Şi eu, de aceea am venit.
— Ai dovedit mult curaj, Winston, coborând singur, nu voi uita
aceasta. I-ai trezit şi pe ceilalţi servitori?
— Nu, domnule.
— Bun. Acum du-te în camera ta şi culcă-te.
— Prea bine, domnule. Şi poliţia?
— O voi chema mai târziu.
— E-n regulă. Bună seara, domnule.
— Du-te, Winston. Şi dacă mai auzi zgomote, nu te nelinişti. Mai
am câte ceva de făcut aici. Trebuie să iau mâine cuvântul la
Manchester şi e nevoie să-mi pun discursul la punct.
Michael Randall suspină uşurat după ce scăpă de prezenţa acestui
servitor inoportun. Lăsă să se scurgă un minut sau două, apoi
deschise uşa şi aruncă o privire afară. Winston, ajuns pe palierul
primului etaj, stinse lumina; brusc, pe coridor se făcu întuneric.
Deputatul reveni în încăpere. Închise fereastra şi se îndreptă spre
casa de bani. Învârti cadranele şi trase de mâner. Uşa grea se răsuci
pe balamale.
Randall scoase din buzunar mărturisirea semnată de Royal şi o
reciti fără grabă; apoi, cu ajutorul unei chei speciale, deschise un
sertar interior şi puse documentul acolo.
*
* *
— Alo, alo! Postul de poliţie din Seaport? Da… aici este Winston,
majordomul de la Cliff House. Domnul Randall a fost asasinat… Da,
asasinat, sugrumat… Trimiteţi, vă rog, un doctor şi un poliţist. Este
înfiorător!
*
 * *
— Alo! Scotland Yard? Îl caut pe inspectorul şef… Mulţumesc…
Inspectorul Dryan?… Aici este sergentul Petter. Mi s-a telefonat
acum câteva minute de la Cliff House. Domnul Randall a fost
asasinat… Cliff House, la jumătatea drumului dintre Seaport şi Cliff
Hights… Mulţumesc, la revedere, domnule.
*
* *
— Alo ! Tu ești, Higgy?
— Da, șefule.
— Ocupat?
— Nu-mi văd capul de atâtea treburi.
— Cu atât mai rău. Am de lucru pentru tine. Un asasinat la Cliff
House, în apropiere de Seaport… Cunoști locul?
— N-am fost acolo niciodată, dar am auzit vorbindu-se.
— În regulă! cu atât mai bine. Du-te acolo imediat şi vânătoare
bună.
Inspectorul Higgins închise telefonul, bombănind. Pic de linişte
nu e posibilă în meseria asta! Ar fi fost aşa de plăcut să se mai
odihnească vreo câteva ore în compania unei cărţi bune şi a unei
pipe parfumate! Să fie deranjat aşa de dimineaţă pentru a merge la
Seaport! Seaport?… Dar cu douăsprezece ore mai devreme Royal
trecuse pe-acolo!…
Tulburătoare coincidenţă!

CAPITOLUL III

PRIMELE CONSTATĂRI
 Inspectorul Higgins se aplecă asupra cadavrului lui Michael
Randall şi, cu toate că asemenea spectacole îi erau într-un fel
familiare, nu-şi putu reprima o mişcare de repulsie: faţa hidoasă şi
umflată, ochii ieşiţi din orbite, beregata sfărâmată înfiorător, nu
lăsau nicio îndoială asupra modului în care nefericitul îşi găsise
sfârşitul.
Higgins se gândi la asasin: Randall avea un gât de taur şi părea
foarte robust. Pentru a învinge un asemenea adversar, trebuia ca
asasinul să fi avut mâini puternice şi să fie dotat cu o forţă ieşită din
comun. Această certitudine îndepărta imediat ipoteza unei
culpabilităţi feminine.
Această crimă, de o ferocitate sălbatică, părea să fie o răzbunare.
Pentru a o înfăptui, asasinul nu se folosise nici de o frânghie, nici de
un fular, ca şi cum ura sa nu putea fi astâmpărată decât cu mâinile
goale.
— N-a fost nimic deranjat în această încăpere, sergent? întrebă
Higgins întorcându-se către detectivul din poliţia locală.
Sergentul Petter, puţin gelos pe promptitudinea intervenţiei
Scotland Yard-ului într-un caz în care ei ar fi dorit să joace un rol
Important, răspunse cu răceală:
— Nu, cu siguranţă, cel puţin din momentul în care am intrat eu.
— La ce oră ai sosit?
— Winston, majordomul, a telefonat la ora 8,05. Zece minute mai
târziu eram la Cliff House.
— Ce concluzii trage raportul medical?
— Puţine lucruri. Medicul s-a mulţumit cu un examen superficial,
apoi a declarat că, după toate probabilităţile, domnul Randall era
mort de şase sau opt ore.
— Altfel spus, crima a fost comisă între miezul nopţii şi ora două.
— Da, dacă ne luăm după declaraţiile medicului; dar majordomul
afirmă că domnul Randall era încă în viaţă la ora două dimineaţa.
 — Bun. Îl voi interoga mai târziu pe majordom. A fost fotografiat
amplasamentul crimei?
— Cu siguranţă. Fotografii şi-au făcut datoria. Chiar i-am cerut
unuia dintre ei să vă aştepte, pentru a lua în prezenţa
dumneavoastră amprentele digitale.
— Foarte bine, este o idee excelentă. Înainte de-a merge mai
departe, am să te rog, sergent, să-mi spui tot ce ştii despre victimă,
domnul Randall.
Sergentul tuşi, făcând o scurtă pauză pentru a-şi clarifica ideile:
— Domnul Randall, începu el, era deputat de Seaport.
În mod obişnuit locuia la Londra, dar cu toate că venea aici destul de
rar, era totuşi cunoscut. Era foarte generos cu operele de caritate. A
cumpărat Cliff House acum zece ani pentru a avea un domiciliu în
circumscripţia sa. Nu cunosc nimic din viaţa lui înainte de această
epocă. Avea un deosebit talent de orator, pe care l-am apreciat în
timpul campaniei electorale. Dorea să obţină reforma închisorilor şi
ameliorarea vieţii deţinuţilor, bazându-se pe teoria că criminalii sunt
bolnavi şi trebuie trataţi ca atare… Eu însă n-am crezut niciodată în
eficacitatea medicamentelor pentru a-i vindeca pe hoţi.
— Michael Randall se preocupa de uşurarea condiţiilor de trai ale
deţinuţilor, repetă încet Higgins.
— Da, spuse sergentul Petter. El se ocupa mai ales de cei care,
terminându-şi pedeapsa, trebuiau să se reintegreze în viaţa civilă. Le
căuta de lucru. Folosea mai mulţi chiar pe proprietatea sa, Cliff
House.
— Şi reuşea în această sarcină ingrată? Câţi rătăciţi a readus pe
drumul cel bun?
Sergentul rânji:
— Protejaţii săi nu-i erau prea recunoscători pentru solicitudinea
lui. Dintre cei pe care-i ţinea în serviciul său, doi sau trei au fugit.
Astfel…
 Şi Petter era gata să se lanseze într-o lungă explicaţie, dar
inspectorul îl întrerupse.
— Să verificăm conţinutul buzunarelor victimei.
Pistoletul a fost primul obiect examinat de inspector. Arma era un
model perfecţionat şi foarte nou.
Higgins fluieră încetişor şi remarcă:
— Cum dracu, tipul ăsta nu s-a apărat cu o asemenea jucărie în
buzunar?
Examină încărcătorul, apoi trase chiulasa. Lipsea un cartuş. Fără
să spună nimic, dădu arma sergentului.
— Dar, exclamă acesta, domnul Randall a tras!
— Da, şi este bizar. A tras, apoi şi-a pus pistoletul în buzunar
pentru a se lăsa sugrumat… Vreau să-l interoghez pe acest Winston.
Vezi unde se află acum şi vino să-mi spui.
— Nu vreţi să-l aduc în această cameră?
— Nu.
După ce sergentul părăsi încăperea, Higgins se simţi uşurat. Acest
subordonat, care avea aerul că-l controlează, îl enerva.
Metodic, continuă să cerceteze buzunarele victimei: o batistă, o
legătură de trei chei, o brichetă, un pachet de ţigări pe jumătate plin,
un portofel plin cu bancnote, un paşaport şi un bloc-notes. Asta era
tot.
Paşaportul nu era eliberat pe numele de Michael Randall şi
fotografia înfăţişa un bărbat cu o mustaţă groasă care…
Inspectorul Higgins acoperi cu mâna partea de jos a fotografiei şi
compară partea de sus cu faţa cadavrului întins pe duşumea.
Fotografia şi cadavrul se asemănau ca două picături de apă.
Cadavrul nu avea mustaţă! dar o mustaţă… Ah! Randall se interesa
de soarta deţinuţilor eliberaţi!… Şi avea în buzunar destulă monedă
străină…
Higgins făcu un rapid calcul mental. Aceşti bani reprezentau în
jur de 250 lire sterline. Dacă mobilul crimei ar fi fost furtul, asasinul
n-ar fi făcut greşeala sa nu-i ia. Dar… pe dracu! bancnotele acestea…
da, da, aceste bancnote ! aspectul lor era mai curând suspect!
Continuând să le pipăie, inspectorul se îndreptă spre fereastră şi
trase perdeaua grea care împiedica parţial lumina să între în cameră.
Rămase interzis. Partea de sus a geamului era o ferestruică formată
din romburi încadrate în plumb. Lucru bizar, unul dintre aceste
romburi, cel din dreapta, era sfărâmat şi majoritatea ochiurilor
vecine erau crăpate…
Higgins, înainte de a se opri la acest detaliu, examină cu atenţie
una din bancnotele găsite asupra mortului. Filigranul era perfect.
Capul Britaniei era cea mai bună imitaţie pe care o văzuse vreodată.
Deloc de mirare că Randall fusese păcălit… Dar fusese păcălit?…
Higgins puse bancnota falsă împreună cu celelalte şi privi geamul
spart. Fără îndoială, pe acolo ieşise cartuşul lipsă din pistolet.
Măsură din ochi distanţa. Randall avea cam înălţimea de cinci
picioare şi jumătate; gaura era aproximativ la nouă picioare de la
planşeu. Între fereastră şi seif, era o masă; în consecinţă, era
imposibil ca cineva să se fi găsit pe linia de tragere de cealaltă parte a
mesei, cel puţin dacă nu stătea aproape de fereastră. Dacă ar fi stat
între masă şi casa de bani, Randall n-ar fi putut să-l rateze. Aceasta,
bineînţeles, dacă glonţul ar fi plecat din locul în care a fost găsit
corpul neînsufleţit.
Higgins examina materialul din care era făcută perdeaua; nu
prezenta nicio urmă. Perdeaua era deci trasă înspre perete când
fusese tras glonţul, după aceea fusese aranjată în aşa fel încât să
ascundă spărtura din geam.
Higgins se felicită că nu-l avusese pe sergentul Petter ca martor la
constatările sale. Lăsă să recadă stofa grea în poziţia iniţială şi începu
să se gândească. Pistoletul aparţinea lui Randall? În ce moment arma
funcţionase? Geamul fusese spart de glonţ?
 Întoarcerea lui Petter îi reaminti că trebuie să-şi continue
cercetările.
— Winston este aici, spuse sergentul. L-am condus în bibliotecă.
— Foarte bine, mulţumesc. Mă duc să-l văd:
Winston era pradă unei mari nelinişti, dar era oare de mirare în
împrejurările de faţă?
— Așează-te, domnule Winston, îi spuse sergentul cu bunăvoinţă,
şi povesteşte-i şi domnului inspector tot ce mi-ai spus mie.
Winston începu fără să se lase rugat. Părea cuprins de o
volubilitate nervoasă. Higgins îl asculta în tăcere şi cu atenţie. Apoi
privi către Petter şi spuse majordomului:
— Chiar ai crezut, Winston, că vom înghiţi povestea asta?
— Ca să fiu cinstit, domnule inspector, n-am crezut asta — dar
oricât de neverosimil ar părea, este purul adevăr.
— Domnul Randall, spui dumneata, n-a vrut să cheme poliţia în
timpul nopţii. Cum îţi explici aceasta?
— Nu pot să găsesc o explicaţie. Când mi-a spus că pot să plec,
mi-a lăsat impresia că s-a răzgândit şi că va chema imediat poliţia el
însuşi.
— Nu încerca să complici situaţia cu nişte minciuni în plus. Din
misteriosul individ de care vorbeşti, n-ai văzut decât un picior…
Cum era acest picior?
— Păi, ca toate picioarele. N-am remarcat nimic special la el, de
altfel a dispărut aşa de repede!
— Nu atât de repede totuşi ca să nu fi observat dacă era încălţat
cu ghete sau cu pantofi?
— Mi se pare că erau ghete, domnule inspector.
— Şi pantalonii? erau din stofă sau din pânză? erau gri, maron
sau albaştri? aveau o croială sportivă? sunt atâtea lucruri de observat
dacă ştii să priveşti!
— Îmi pare rău, domnule inspector, dar abia am avut timp să-l
văd… Singurul lucru care m-a frapat a fost lungimea lui, bărbatul
trebuie să fie foarte înalt.
— Înalt, spui dumneata?… Şi la ce oră s-a întors domnul Randall
ieri-seară?
— Cam pe la ora şapte, ca să cineze.
— Avea invitaţi?
— Nu, domnule inspector. Cina singur.
— La ce oră s-a dus să se culce?
— Nu ştiu, dar încă nu se culcase, căci, aşa după cum se poate
observa, nu se dezbrăcase.
Higgins avu o grimasă de nerăbdare. Majordomul, în ciuda
tulburării sale aparente, îşi păstra sângele rece.
— Care este servitorul însărcinat cu închiderea uşilor?
— Eu am această datorie. În toate serile, la ora zece, închid uşile şi
ferestrele de la parter şi de la birou. Domnului Randall îi era teamă
de hoţi.
— Ai făcut aceasta, ieri?
— Da.
— Şi n-ai remarcat nimic?
— Nu.
— Dar cine se ocupă cu întreţinerea uşilor şi ferestrelor?
— Tot ceea ce ţine de curăţenia lor interioară îmi aparţine; pentru
exterior, este treaba grădinarului.
— Când te-ai achitat ultima oară de această sarcină?
— Ieri, chiar înainte de cină. Domnul Randall îşi petrecuse
după-amiaza în birou. După aceea a ieşit. Am profitat de aceasta ca
să-mi îndeplinesc serviciul. N-aş fi îndrăznit să-l tulbur înainte.
— Nu era nimic spart? nici o broască demontată?
— Absolut nimic, domnule inspector.
— Eşti sigur?
— Grădinarul poate să confirme şi el. A spălat geamurile
exterioare înainte de-a se face noapte complet.
— Caută-l, te rog, pe grădinar, sergent.
Sergentul Petter ieşi din cameră. Higgins îşi reluă interogatoriul:
— Ai fost trezit de un zgomot neobişnuit. Ce fel de zgomot?
— N-am putut să-mi dau seama. M-am trezit sărind din pat. Apoi
am auzit deschizându-se şi închizându-se fereastra de la parter.
Foarte intrigat, n-am ezitat să cobor.
— La ce oră exact?
— La ora două fără un sfert, cu câteva secunde aproximaţie.
— Stăpânul dumitale avea duşmani?
— Nenumăraţi.
— Din ce cauză?
— Era membru în Parlament.
Inspectorul Higgins îl măsură din priviri pe majordom, ca şi cum
ar fi vrut să-i judece forţa musculară. Acest om putea să fie cel care-l
sugrumase pe Randall?
Apoi spuse brusc, pe un ton de comandă:
— Arată-mi mâinile, Winston!
Majordomul îşi întinse mâinile. Avea degetele lungi, fine şi
îngrijite.
— Întoarce-le.
Palmele apărură albe şi netede. Nu erau mâini de servitor ocupat
cu treburi grele…
Acest detaliu a fost pentru Higgins revelator. El luă una din
mâinile lui Winston cu aerul că vrea s-o studieze :
— Ia te uită, spuse pe un ton indiferent, linia vieţii este întreruptă
în trei locuri…
Şi prinse delicata încheietura a majordomului ca într-o menghină
de fier.
Winston ghici imediat ce gândea poliţistul.
— De ce mă acuzaţi, domnule inspector, întrebă el, în sfârşit.
 — De falsificare de bani, răspunse liniştit Higgins.

CAPITOLUL IV

DEDUCŢII PLAUZIBILE

Inspectorul Higgins, cu mâinile în buzunare, îl privea de sus până

jos pe placidul Winston, reprimându-şi cu greu dorinţa de a-i aplica
o bună corecţie acestui prefăcut
Majordomul avea o atitudine enervantă. Nervozitatea sa simulată
făcuse loc unui calm calculat cu grijă. Aceasta intra fără îndoială în
planul său de apărare.
Evident, faptul că făcuse închisoare şi era în această casă unde se
comisese o crimă îl punea într-o postură periculoasă. Cu toate
acestea, trebuia admis că, deşi fusese condamnat ca falsificator,
faptul nu dovedea că majordomul era capabil de crimă.
— Randall îţi cunoştea trecutul.? întrebă Higgins după un timp de
gândire.
— N-aş putea să afirm asta.
— Ceea ce vrea să însemne că el nu-ţi ştia condamnarea
anterioară.
— Nu sunt sigur asupra acestui punct. Dar îl serveam cu zel şi nu
avea nimic să-mi reproşeze. Comportamentul meu a fost corect. Sper
să mă credeţi, dar dublul meu serviciu ca valet şi majordom îmi
răpea orice posibilitate să-mi exercit talentele speciale pe care
s-ar putea să le am. Dacă am comis o greşeală în tinereţe, am plătit-o,
şi încă scump.
Aceste, ultime cuvinte fură rostite pe un ton plin de demnitate şi
căinţă.
 — Bine, bine, îl întrerupse inspectorul, enervat.
Winston îşi juca la perfecţie rolul; cu toate acestea, până la proba
contrarie, putea fi considerat nevinovat.
Higgins deveni mai binevoitor:
— Bine, spuse el, povesteşte-mi câte ceva despre personalul casei.
— Personalul este în întregime masculin.
— Ce?! nici măcar o cameristă?
— Nu. Stăpânul nu accepta aceasta cu nici un preţ…
Era un maniac. De altfel, ca un exemplu, n-ar fi consimţit
niciodată să fie ras de unul dintre servitori, atât se temea să nu-i fie
tăiată beregata.
— Ce chestie!… se miră Higgins.
— Domnul Randall era lipsit de distincţie şi, din păcate, îi judeca
şi pe ceilalţi după măsura sa.
— Mi se pare că nu-ţi prea era la inimă!
— Perspicacitatea dumneavoastră este remarcabilă, domnule
inspector.
Higgins se făcu că n-a sesizat ironia; nu ştia dacă trebuie să se
amuze, sau să se supere. În felul lui, Winston era un om de caracter.
— Pentru că tot suntem aici, eşti amabil să-ţi completezi
declaraţiile în legătură cu evenimentele din noaptea trecută? zise
inspectorul.
— Nu pot să adaug nimic în plus, vă asigur. Am spus tot ce ştiam.
— Despre cel care a fugit, n-ai nimic altceva de declarat?
— Nu, din fericire.
— Din fericire… De ce?
— Pentru că n-aş fi spus nimic, chiar dacă l-aş fi recunoscut pe
acest om.
— Aprobi deci crima?
— În general o dezaprob… dar în acest caz… Winston ridică din
umeri. Ceea ce este sigur, reluă el, e că domnul Randall trăia când
omul a sărit pe geam.
— După opinia dumitale, o tentativă de furt n-ar fi lipsită de
fundament.
— N-am nicio părere.
— Este dovedit că ai fost ultima persoană care l-a văzut pe
domnul Randall înainte de a fi asasinat. Îţi dai seama de toate
consecinţele acestui fapt?
— Oh! îmi dau bine seama de situaţia în care mă aflu, domnule
inspector. Dar nu voi încerca să fug, puteţi fi sigur.
— Nu-mi fac probleme. N-ai putea să ajungi prea departe fără să
fii prins, spuse inspectorul făcându-i lui Winston semn că poate
pleca.
De afară se auzeau zgomote de paşi şi voci în surdină. Ambulanţa
sosise şi corpul era dus spre maşină.
După ce încetă tot zgomotul, inspectorul reveni în camera în care
se comisese crima. Putea acum să lucreze în voie, fără să fie deranjat.
Pe covor, în faţa casei de bani, un contur făcut cu creta indica
poziţia în care fusese găsit cadavrul.
Higgins făcu din cap o mişcare aprobatoare.
Toată atenţia sa se îndreptă spre casa de bani. Trebuia s-o
deschidă într-un fel sau altul. Broasca funcţiona pe o combinaţie de
cinci litere, formând un cuvânt care putea fi schimbat după dorinţă.
Când cineva nu are încredere în memoria sa, se gândi Higgins,
maniera cea mai simplă este de a alege un cuvânt uşor de reamintit.
În consecinţă, care putea să fie acest cuvânt din cinci litere? Cliff,
poate… sau House…
Higgins făcu, fără mari speranţe, încercarea, dar în zadar.
Cum alegerea unei combinaţii se putea face dintr-un vocabular de
patruzeci şi cinci de milioane de cuvinte, inspectorul nu consideră
necesar să continue experienţa. Nu avea chef să-şi petreacă restul
vieţii încercând toate combinaţiile, doar, doar, ar nimeri-o pe cea
bună. Trebuia să între în legătură cu fabricantul seifului, dar fără
cifru şi acesta s-ar fi găsit în aceeaşi situaţie ca şi el;
în cel mai bun caz ar fi cerut o sumă mare de bani pentru a forţa
închizătorile. Un singur om era capabil să deschidă seiful, cu
condiţia să aibă timpul necesar: Henry Royal.
Higgins surâse. Royal era cu siguranţă la Seaport, dar…
Deodată, privind maşinal uşa casei de bani, inspectorul remarcă
un detaliu care-i scăpase până atunci. Pe un spaţiu de câţiva
centimetri, vopseaua era sărită ca şi cum o violentă lovitură de
ciocan ar fi fost dată în acel loc.
Un ciocan!… era greu de crezut.
Higgins râcâi cu un briceag vopseaua din jurul loviturii şi o
strânse pe o foaie de hârtie. Resturile erau amestecate cu granule
extrem de fine dintr-un metal strălucitor, cu o compoziţie nedefinită,
care meritau să fie trimise la analiză. Era vorba de oţel sau de
nichel?… Oţelul unui ciocan, sau nichelul unui glonţ?
O subită intuiţie îi spuse că exista un raport între această
zgârietură şi gaura din geam. Reveni la fereastră, privi pătratul de
geam spart şi supoziţiile sale începură să prindă contur.
Dar nu cumva imaginaţia îl ducea la concluzii precipitate şi
hazardate? Nimic nu dovedea că glonţul provenea din pistoletul lui
Randall, focul ar fi putut fi tras şi din exterior.
Reîntorcându-se la seif, se aplecă în aşa fel încât îşi plasă capul la
nivelul zgârieturii şi în această poziţie privi către locul unde era
spărtura… Scoase un suspin de uşurare. Nu exista niciun dubiu, era
o traiectorie directă între aceste două puncte. Inspectorul se ridică,
triumfător.
Foarte bine! dar unde era glonţul? el nu era în cameră, deci fusese
proiectat afară, nu prea departe însă, având în vedere că ricoşeul îi
încetinise viteza iniţială de înaintare.
Higgins deschise fereastra ce dădea spre grădină; poliţiştii căutau
urmele de paşi ale fugarului ale cărui semnalmente vagi fuseseră
date de Winston.
Inspectorul chemă un agent. Poliţistul, zăpăcit, nu avea aerul că
înţelege ceva. Inspectorul vroia să râdă de el? Toată dimineaţa se
consumase cercetându-se acele locuri; cum de nu fusese găsit
glonţul, dacă era cu adevărat acolo?
— Vezi tăvălugul acela din grădină? îi spuse el. Ei bine ! glonţul
pe care-l căutăm se găseşte undeva pe linia dreaptă care uneşte locul
în care te afli cu acel tăvălug. Du-te şi caută-l repede.
Omul se îndepărtă şi, disciplinat, răscoli iarba de pe marginea
aleilor.
Higgins urmărea această căutare cu un aer neliniştit. Deodată,
poliţistul se opri şi reveni pe urmele sale. Figura îi exprima o
asemenea mirare, încât inspectorul îşi reţinu un surâs şi întinse doar
mâna. Poliţistul, cu o teamă superstiţioasă, îi puse în palmă un mic
obiect strălucitor.
— Mulţumesc, spuse simplu Higgins şi închise fereastra.
Timp de câteva minute, poliţistul rămase nemişcat. Vrăjitorie
curată!
În acest timp, Higgins examină glonţul complet deformat. La ce
concluzie să se oprească? Această descoperire nu-l lămurea de unde
fusese tras. Dar cel puţin dovedea că în momentul apăsării pe trăgaci
uşa seifului era închisă. Şi nu era un lucru fără importanţă.
Higgins era acum convins că nu mergea pe o pista falsă. Ţinând
astfel unul din capetele firului, putea spera că va ajunge la celălalt
capăt, adică la asasin.
Pe duşumea, la două picioare de seif observă o pată care părea să
fie de sânge închegat.
Deci domnul Randall nu-şi ratase complet ţinta şi asasinul – dacă
exista cu adevărat un asasin – fusese rănit uşor.
Pentru a determina natura acestei pete, se impunea o analiză. Dar
această analiză nu putea fi făcută imediat. Inspectorul luă o bucată
de cretă, lăsată de cei de la serviciul tehnic al poliţiei, şi încercui cu
grijă pata suspectă.
După ce termină, se ridică şi privi din nou foaia de hârtie pe care
strânsese resturile de vopsea. Deodată remarcă pe fila albă
imprimate nişte semne. Cu siguranţă, această foaie se găsea sub alta
pe care cineva scrisese apăsând tare. Ce însemna asta? Extrem de
curios, Higgins încercă să descifreze liniile incolore; dar avu o
tresărire. Pe această hârtie, se ghicea un nume: „Henry Royal”…
Pentru a se convinge că nu se înşela, inspectorul aplică hârtia pe
geamul ferestrei şi haşură urmele cu un creion. Acum se putea citi
uşor: „Henr… Roy…”.
Rămase mult timp gânditor, cu ochii țintă la aceste cuvinte
incomplete.
Presupunând că Randall le scrisese el însuşi, aceasta trebuia să
aibă o semnificaţie. Dar unde să procure, ca bază de comparaţie, un
specimen din scrisul acestuia?… sigur că da !… Bloc-notesul!… Cum
nu se gândise până atunci? Cine ştie, poate că bloc-notesul conţinea
secretul combinaţiei care deschidea seiful!
Într-adevăr, carneţelul se dovedi un ajutor preţios. Având
cunoştinţe de grafologie, inspectorul observă diferenţe notabile între
scrisul lui Randall şi cel de pe foaia de hârtie.
Era destul de dificil să rezolve această enigmă. Cine, în afară de
Randall, a putut să stea la acea masă şi să-i folosească hârtia?
La nevoie, se putea lua în considerare ipoteza că un vizitator
venise la Cliff House în absenţa proprietarului şi lăsase o notă
pentru a arăta motivul vizitei sale. Lucrul acesta era uşor de
verificat. Dar ce amestec avea aici numele lui Royal?!
Higgins continuă examinarea carneţelului.
Foile erau acoperite de cifre, amestecate cu formule complet de
neînţeles.
 Întâlniri diverse erau trecute în dreptul fiecărei zile ale lunii în
curs. Higgins citi:
„21 mai – Manchester – Discurs – 2 p.m.”
Astfel se confirmă depoziţia lui Winston; asupra acestui punct
majordomul nu mințise.
Să vedem cum şi-a folosit Randall ziua de ieri, îşi spuse
inspectorul.
la te uită! absolut nimic – o pagină intactă. Această întrerupere în
suita întâlnirilor era cumva premeditată?
Poliţistul studie hârtia cu lupa – nu descoperi nimic suspect; nu,
în mod sigur, Randall nu aştepta nici un vizitator pe data de 20 mai.
Inspectorul încruntă sprâncenele, era aici o ciudăţenie pe care nu o
putea explica.
Era cumva Randall în aşteptarea unui eveniment intim, şi astfel
dorise să-şi păstreze acea zi complet liberă?
Avea o întâlnire atât de delicata încât nu trebuia înscrisă în
agendă?
Zărind un anuar parlamentar, Higgins avu ideea a consulte datele
biografice ale deputatului.
Informaţia era insignifiantă în sine — dar inspectorul se lămuri
imediat: „Randall, născut la 20 mai 18…”.
Iată deci! 20 mai, aniversarea sa, era o zi sacrosanctă pentru el
Explicaţia era foarte simplă.
În mod sigur, nefericitul nu prevestise că moartea, vizitatoare de
temut, se înscrisese din oficiu pentru o ultimă întâlnire pe această
atât de respectată pagină.
Inspectorul era gata să plece din încăpere, când un poliţist sosi
grăbit.
— Un domn vrea să vorbească cu domnul Randall, domnule
inspector. Ce să-i spun?
— Cine este?
 — N-a vrut să-şi spună numele. A fost foarte surprins să ne
găsească aici. Se pare că domnul Randall l-a convocat. I-am spus că
facem parte din poliţia ataşată să asigure paza parlamentarilor. Nu
ştiu dacă a crezut. N-am vrut să-i anunţ moartea domnului Randall
fără să vă fi consultat.
— Ai făcut bine. Nu-l informa de nimic şi adu-l aici. Apoi,
telefonează la cartierul general al poliţiei pentru a obţine numărul de
telefon al lui Henry Royal. Aş vrea să-i vorbesc acestui om.
— Am înţeles, domnule inspector.
După un minut, poliţistul reveni, acompaniat de un bărbat înalt şi
foarte elegant.
Higgins clipi din ochi.
Vizitatorul înaintă cu mâna întinsă, un surâs larg luminându-i
faţa:
— Ei bine, dragă prietene, spuse el pe un ton jovial, eu te
urmăresc pe dumneata sau dumneata pe mine?
Higgins se întoarse spre poliţistul care aştepta:
— Nu mai este nevoie să telefonezi la cartierul general.
Poliţistul se retrase. Inspectorul îl întrebă pe un ton sec pe
vizitator:
— Ce cauţi aici, Royal?

CAPITOLUL V

HĂRŢUIELI
 Inspectorul Higgins cu o uşoară reţinere, strânse mâna întinsă
spre el.
Degetele lui Royal aveau o forţă deosebită şi inspectorul se trase
uşor îndărăt.
Asemenea cleşti să se strângă în jurul unui grumaz!…
Henry Royal surâdea în continuare.
— Inii pare rău, Higgins ! Am strâns puţin prea tare. Scuză-mă.
Dar, spune-mi, vei lua parte la conferinţă?
— Care conferinţă?
— Cea organizată de amicul nostru comun, Michael Randall,
esquire4, membru al Parlamentului etc:.. Etc…
— Randall te-a convocat?
— Bineînţeles.
— Şi dovada?
Royal păru mirat.
— Sunt aici. Ce dovadă mai vrei?
Higgins, fără să răspundă, îşi măsură lung interlocutorul; privirea
îi coborî pe hainele bine croite, trecu peste încălţămintea de bună
calitate.
Royal rămase tăcut, aşteptând să se termine acest examen. În
sfârşit, îl întrebă, fără să-şi ascundă mirarea:
— Ia zi, Higgy, ce se petrece aici?
Poliţistul păru că-l străpunge cu privirea pe omul din faţa lui, apoi
îi spuse:
— Michael Randall este mort. O moarte destul de neaşteptată, nu?
— Într-adevăr, încuviinţă Royal fără cea mai mică emoţie. S-a
petrecut foarte rapid. Sărmanul, a vrut să mă vadă astăzi şi când
sosesc este mort!
— Nu pari prea emoţionat, nu?

4 Scutier, termen onorific în Marea Britanie (n. tr.)

 — De ce aş fi? întrebă Royal surâzând. Nici măcar nu-l cunosc.
— Atunci cum se face că a dorit să te vadă ?
Tonul glacial şi expresia severă a inspectorului nu-l dezarmară pe
interlocutorul său.
— Mă întreb şi eu, Higgy. Se pare că Randall se dedicase operelor
de binefacere; era un fel de apostol… Cred că vroia să-şi extindă
acest apostolat până la mine, adăugă Royal fără convingere… Şi ce
rău fulgerător l-a secerat aşa repede?
— A fost ucis!
— Oh! Oh! făcu Royal cu o voce fără timbru, care nu lăsa să se
ghicească nimic.
— Asasinat! completă Higgins.
— Asta este ! păcat! Speram ca eu însumi să-l fac să-şi dea sufletul.
— Din ce motiv, dacă spui că nici nu-l cunoşti măcar?
— Aşa este. Nu-l cunosc, dar am auzit vorbindu-se de el.
— În ce termeni?
În acest interogatoriu strâns, Royal simţi o subtilă tragere de
limbă şi replică fără să clipească.
— Dar despre acest subiect probabil că ştii mai multe decât mine,
domnule inspector.
— Adică?
— Se spunea că era un ticălos şi un escroc.
Higgins îşi încruntă sprâncenele. Un gând confuz îi încolţea în
minte.
— Nu ţine, Royal, spuse el; nu ţine deloc… Unde erai noaptea
trecută?
— Iată o întrebare indiscretă la care nu voi răspunde decât dacă
îmi vei explica cum o motivezi.
— Nu am nimic de explicat. Aştept un răspuns precis din partea
ta.
Royal îi răspunse:
 — Cred, domnule inspector, că a venit momentul să mă avertizezi
că toate declaraţiile pe care le fac pot fi folosite împotriva mea.
— Nu ştiu încă. Dar dacă vrei, ia-o şi aşa.
— Foarte bine. În acest caz, mă voi transforma într-un surdo-mut.
Inspectorul ridică din umeri şi, după o scurtă tăcere, întrebă:
— Ce legătură era între tine şi Michael Randall?
— N-am afirmat acum câteva minute că nu-l cunosc?! răspunse
Royal cu un ton de reproş.
Privirile lor se încrucişară; aceea a vizitatorului arăta un calm
care-l derută pe inspector. Acesta se întreba de ce venise Royal la
Cliff House. Nu cumva din cauza acelui irezistibil impuls care,
foarte des, îl aduce pe asasin la locul crimei?…
— Aş vrea să-ţi arăt cadavrul, Royal. Vino până la morgă.
— Cu plăcere. Îmi plac distracţiile.
Inspectorului nu-i plăcu această remarcă cinică.
— Răspunsul nu-ţi face cinste, Royal. Tipul este mort, lasă-l în
pace.
Royal râse scurt:
— Este primul lucru bun pe care-l aud despre el: că e mort!
Schimbând subiectul, inspectorul Higgins arătă cu un gest seiful
şi întrebă fără ocolişuri:
— Crezi că poţi să-i deschizi?
— Iată o întrebare importantă, Higgy.
Royal traversă încăperea şi începu să examineze cu mult interes
uşa casei de bani.
— Ar fi o bagatelă să-l deschizi, sugeră inspectorul, bineînţeles
sub garanţie oficială.
— Sigur. Şi dacă-l deschid, n-ar fi singura bagatelă înregistrată la
activul meu, adăugă Royal cu un aer misterios
— Cred că te lauzi. Treaba asta îţi depăşeşte posibilităţile, spuse
Higgins, gândindu-se că înţepătura îi va grăbi decizia.
 Royal izbucni în râs.
— Ei hai, Higgy! sunt oare un şcolar pentru a accepta o asemenea
provocare?
— Bine, dara eşti capabil să deschizi seiful, fă-o imediat.
— Trebuie să mă mai gândesc.
— Nu, nu, acum!
Din nou, Royal privi uşa seifului ca şi cum unele particularităţi îi
atrăgeau atenţia; părea că observă lucruri pe care numai el putea să
le vadă. După un minut, declară:
— E-n regulă, dar cu condiţia să lucrez fără martori. Vreau să fiu
complet singur. Metodele mele îmi aparţin, nu vreau să le divulg.
Inspectorul făcu un gest negativ din cap:
— Imposibil, Royal.
— Îţi este teamă de mine?
— M-ai condamna pentru aşa ceva? rânji Higgins.
Royal luă un aer ofensat:
— Categoric. În acest caz, nu conta pe sprijinul meu.
Făcu un pas pentru a se îndepărta de seif.
— Atenţie! urlă inspectorul.
Avertismentul ajunse prea târziu. Royal călcase deja peste pata de
sânge încercuită cu cretă; sub talpa lui dispăruse toată urma.
— Îmi pare rău, Higgy, dar cum aş fi putut să ştiu? se scuză el,
aplecându-se să-şi examineze încălţămintea.
Ironia, pe care vocea liniştită nu o ascundea, îl puse pe inspector
în gardă. El se întrebă dacă stângăcia lui Royal nu fusese voluntară.
Deodată, de undeva din cameră, se auzi un fel de fluierat, urmat
de un zumzăit surd care se amplifică, apoi se stinse.
Cei doi bărbaţi schimbară o privire surprinsă, apoi căutară din
ochi locul de unde venea acel sunet bizar.
Intuiţia îl ghidă pe Higgins către şemineu. Era un imens cămin
după moda veche. Grilajul din fier forjat era împodobit cu motive în
spirală. Vătraiele de aramă se sprijineau pe nişte bare în formă de
capete de câini cu gurile deschise şi ochi din sticlă.
Inspectorul se aplecă; interiorul căminului, de mari dimensiuni, în
întregime cimentat şi cu trepte de metal pe toată înălţimea, se
termina către cer. Acest spaţiu putea fi o veritabilă ascunzătoare în
care doi oameni şi-ar fi găsit uşor loc.
Din nou soneria se declanşă, dar de data aceasta foarte aproape,
iar Higgins avu o tresărire bruscă. Sunetul părea că vine de sub
picioarele sale.
Observă barele în formă de capete de câini. Şi iată că atunci când
sunetul se repetă, ochiul câinelui din dreapta începu să clipească
uşor. Fără îndoială că era un semnal. Dar ce semnificaţie avea el?
— Interesantă combinaţie! murmură inspectorul.
— O casă bine organizată! adăugă Royal.
— Cu siguranţă, aprobă Higgins, iar ocupanţii ei nu-mi par prea
inofensivi… De ce ai şters pata aceea de sânge? adăugă el brusc.
— Ce! era sânge? Sunt cu adevărat dezolat de stângăcia mea…
Sunt cumva arestat?
— Nu. De ce-mi pui întrebarea aceasta?
— Pe legea mea, tonul dumitale mă face s-o cred… Atunci, cum
nu mai am nimic de făcut aici, permite-mi să plec, domnule
inspector.
— Nu încă, Royal. S-ar putea să mai am nevoie de tine.
Higgins se îndreptă spre uşă. Doi poliţişti în uniformă făceau de
gardă în vestibul. Făcu semn unuia dintre ei .
— Condu-l pe domnul Royal în hol şi oferă-i ceva de băut. Îi vei
ţine companie până vei fi schimbat. Poţi să bei şi dumneata. În ceea
ce te priveşte pe dumneata, ordonă inspectorul celui de-ai doilea
poliţist, trebuie să-l chemi pe sergentul Petter. L-am trimis de o
jumătate de oră să-l caute pe grădinar. Aş vrea să nu fiu nevoit să
trimit un al treilea poliţist după voi, e-n regulă?
 — Da, domnule inspector.
Poliţistul plecă imediat, în timp ce colegul său îi luă pe Royal.
Higgins se uită gânditor în urma lor. Care era adevăratul motiv
ce-l adusese pe Royal la Cliff House? Şi de ce această ură, mărturisită
deschis, faţă de Michael Randall? Unde fusese noaptea trecută? Cu
bună ştiinţă ştersese pata de sânge de pe covor? În acest caz ştia
multe lucruri despre noaptea crimei, iar aceasta constituia o
acuzaţie.
Cu toate acestea, Higgins nu remarcase nimic neobişnuit la el, în
afară de un mic plasture la baza urechii, dar o mişcare
neîndemânatică, făcută când se bărbierise, putea să explice acest
detaliu neînsemnat. Ţinuta sa era impecabilă, îmbrăcămintea nu
prezenta urme de luptă sau de violenţă. Este adevărat că şi-ar fi
putut schimba hainele, dar plecase de la Londra fără bagaje. De
aceasta Higgins era sigur.
În altă ordine de idei, proiectilul găsit era o excelentă dovadă, cu
condiţia de a şti dacă acest glonţ provenea cu adevărat din pistoletul
lui Randall. Experţii se vor pronunţa asupra acestui aspect; din
păcate deformarea puternică a glonţului nu le uşura misiunea.
Pradă acestor gânduri, Higgins medita, stând pe loc în mijlocul
camerei.
În acest moment, poliţistul trimis în căutarea lui Petter se
reîntoarse, împingând înainte un individ încăpăţânat, şleampăt şi
speriat.
— Nu l-am putut găsi pe sergentul Petter, domnule, dar vi-l aduc
pe acest individ care spune că e grădinar aici.
— Mulţumesc.
— Ştiţi ce făcea când l-am agăţat? continuă agentul.
— Cum ai vrea să ştiu? Spune!
— Ei bine ! tipul acesta, în genunchi, ştergea cu grijă urmele de
paşi din mijlocul unui strat de flori.
 — Ce ai de răspuns? spuse inspectorul către pseudo-grădinar.
Omul avea un aer prefăcut şi ostil.
— Mai întâi, cine sunteţi dumneavoastră? întrebă la rândul său.
Higgins fu surprins de vocea armonioasă, care nu se potrivea cu
aspectul individului.
— Este inspectorul Higgins, trimis de Scotland Yard, declară
poliţistul pe un ton plin de importanţă.
— Ah! şi ce face aici?
Inspectorul Higgins, cu un gest, îl făcu pe poliţist să tacă şi
întrebă:
— N-ai auzit vorbindu-se nimic?
— Despre ce subiect, domnule?
— Despre domnul Randall.
— Nu. Ce i s-a întâmplat?
— Este mort.
— Mort? repetă omul neîncrezător.
— Da, asasinat.
— Oh!
Cuprins parcă de ameţeală, omul se clătină, apoi se prăbuşi.
Inspectorul Higgins îi sări în ajutor şi îl întinse pe duşumea. Fără
culoare, cu ochii închişi, fără să se mişte, individul părea a fi un
cadavru.
— Pe toţi sfinţii ! murmură Higgins, ce casă de nebuni!

CAPITOLUL VI
 INTEROGATORIUL GRĂDINARULUI

Cu toate că-şi revenise din leşin, omul rămânea ameţit; din gura
întredeschisă i se scurgea un fir de salivă; părea cu adevărat bolnav.
O şuviţă de păr alb, lipită de frunte, făcând notă discordantă cu
restul părului, îi dădea un aspect bizar. Sub îmbrăcămintea prost
croită şi urâtă, corpul său avea totuşi o anumită eleganţă; mâinile
murdare de noroi nu păreau cu toate acestea făcute pentru munci
grele.
Higgins observă cu atenţie aceste detalii.
— Te simţi mai bine? se interesă el cu bunăvoinţă.
Omul scutură trist capul:
— Ce lovitură teribilă! spuse el cu o voce alterată de emoţie.
— Erai foarte ataşat de domnul Randall, nu?
Omul suspină fără să răspundă.
— Dacă este aşa, reluă Higgins, îmi pare rău că nu ţi-am anunţat
vestea cu mai multe menajamente, dar credeam că la această oră
toată lumea este la curent cu drama. Unde erai de n-ai aflat nimic?
— Acasă, domnule.
— Nu locuieşti aici?
— Nu.
— Atunci, cum ai intrat în dimineaţa aceasta? De la ora opt
consemnul a fost dat şi nimeni nu putea să între pe domeniu fără
autorizaţia poliţiei.
— Am fost aici înainte de ora opt. Casa mea este situată la
marginea parcului.
— Înainte de ora opt! Şi ce-ai făcut de atunci?
— Cea mai mare parte a timpului am lucrat în seră; chiar mi-am
încălzit prânzul pe plita care se află acolo.
 — În acest anotimp, nu prea văd ce îngrijiri poate necesita o seră.
— Vă înşelaţi, replică grădinarul. În indiferent care sezon, o seră
trebuie să fie întreţinută cu grijă. Aceea a domnului Randall, în care
predomină plantele tropicale, are nevoie de îngrijiri speciale.
Grădinarul, odată trecută tulburarea sa, era de un calm perfect.
Răspunsurile sale erau ferme, se exprima în termeni aleşi care nu
prea corespundeau cu înfăţişarea şi condiţia sa. Higgins întrevăzu
imediat posibilitatea de a obţine informaţii interesante de la acest
individ şi socoti că este cazul să treacă la atac.
— Toate-s bune şi frumoase, dar nu trebuie uitat că ai fost
surprins în momentul în care ştergeai nişte urme din straturile de
flori.
— Dar nu neg nimic, răspunse omul.
— Bine, atunci de ce făceai asta?
— Un servitor oarecare traversase probabil răzoarele de flori.
Domnul Randall ar fi fost furios şi mă felicitam că remarcasem
stricăciunile înaintea lui. În acel moment a venit poliţistul şi…
— Bun, ştiu restul.
Explicaţia era atât ele plauzibilă încât inspectorul a fost tentat s-o
accepte ca adevărată.
— Cum te numeşti?
— Numele meu este John Smith.
— Bine. Am arestat atâţia John Smith încât nu le mai ţin minte
numărul. Ai un pseudonim?
— Nu, domnule, răspunse John Smith fără ezitare.
Inspectorul Higgins îşi încruntă sprâncenele. În mod cert acest om
îl mira. Cuvântul „pseudonim” nu făcea parte din vocabularul
curent al unui grădinar.
— Ce erai înainte de a deveni discipol al zeiţei Flora, domnule
Smith?
— Nimic.
 Răspunsul a fost dat pe un ton sec.
— Poate m-am exprimat greşit şi nu m-ai înţeles. Altfel spus, de
cât timp eşti grădinar profesionist?
— De doi ani.
— Când ai intrat în serviciul domnului Randall?
— De exact doi ani.
— Pentru ce motiv ai fost condamnat? întrebă brusc Higgins.
Grădinarul, luat prin surprindere, păli:
— Ce vreţi să spuneţi? bolborosi el.
— Te întreb de ce ai fost închis.
Un pic de culoare reveni în obrajii omului.
— Nu am fost niciodată în închisoare… Cu toate acestea, trebuie
să mărturisesc că am fost uneori tentat. Viaţa este grea. În vremurile
noastre, omul cinstit moare de foame, în timp ce hoţul are cel puţin
asigurate în puşcărie casa şi masa.
— Ai o concepţie destul de ciudată, domnule Smith.
— Este posibil, dar e adevărul curat.
— Dacă îmi dau bine seama, viaţa dumitale a fost plină de
aventuri, nu? şi vremuri bune… jocuri, plăceri… apoi perioade mai
grele?…
— E adevărat, domnule inspector.
— Cum ai găsit slujba asta de grădinar?
— Domnul Randall mi-a oferit-o. Grădinarul coborî ochii şi
adăugă: Domnul Randall venea în ajutorul celor rătăciţi.
— Cum a auzit de problemele dumitale?
— N-am ştiut niciodată, dar aş fi dat mult ca s-o aflu.
— Pentru ce?
— Aş fi fost fericit să-l recompensez pe cel care l-a informat.
Nu atât aceste cuvinte, cât modul în care ele au fost pronunţate
l-au făcut pe inspector să fie atent. Ochii grădinarului luceau, duri şi
nemişcaţi.
 Inspectorul Higgins schimbă tactica:
— Ai sarcina să speli geamurile, nu-i aşa?
Timp de o secundă, John Smith rămase blocat. Nu se aştepta la
această întrebare, dar înţelese că, inspectorul fiind deja informat, era
inutil să nege. Astfel că răspunsul său fu afirmativ.
— Când ai îndeplinit această sarcină ultima dată?
— Ieri seară, înainte de căderea nopţii. Eu mă ocupam numai de
partea exterioară.
— Era ceva spart, un geam?
O nouă ezitare. Higgins o remarcă.
— Cred că era un gemuleţ spart, spuse omul aruncând o privire
rapidă spre fereastră.
Higgins surâse în barbă, căci perdelele erau astfel trase încât
Smith nu putea să vadă nimic.
— Eşti sigur? îl ironiză inspectorul.
Îşi aruncă din nou privirea spre fereastră. Geamurile de jos erau
în mod sigur intacte. O expresie şireată apăru pe faţa grădinarului.
După un moment afirmă cu aplomb:
— Absolut sigur. E vorba de un pătrat de sus.
— Ai dreptate. Cel din stânga a fost spart.
Grădinarul făcu o grimasă.
— Acela este. Aveam intenţia să-l informez pe domnul Randall în
dimineaţa aceasta, dar m-am luat cu alte treburi şi am uitat. În mod
cert este vorba de pătratul din stânga sus.
Inspectorul Higgins tuşi;
— Unde mi-a fost capul? spuse el. M-am înşelat. Ferestruica de
sus, din dreapta, este spartă
Grădinarul avu un moment de derută.
— Ei bine! reluă Higgins pe un ton indulgent, am făcut amândoi o
greşeală, nu?
— Nu ştiu, răspunse grădinarul. V-am spus că mă ocupam de
exteriorul ferestrelor. Din exterior, geamul spart se află în partea
stângă.
Deodată inspectorul Higgins i se adresă poliţistului care rămăsese
în cameră.
— Cum! se răsti el, n-ai luat încă notă de depoziţia acestui om?
Eşti aici pe post de element decorativ? Ia-i repede amprentele.
— Imediat, domnule inspector.
— Şi interogatoriul regulamentar.
Cu docilitate, poliţistul începu interogatoriul.
Higgins, pe care acest lucru nu-l interesa, deschise brusc uşa.
Majordomul Winston, care asculta cu urechea lipită de uşă, se
dezechilibră şi căzu în genunchi în interiorul încăperii.
Higgins închise uşa:
— Te-a chemat cineva? întrebă el pe un ton calm.
Majordomul, prins la strâmtoare, se făcu din roşu, verde.
— „Falsificator”, parcă? Cel puţin aşa mi-ai spus. Ar fi trebuit să
adaugi şi „spion”, comentă cu duritate Higgins. Ce învârți pe aici?
— Doream să ştiu cum mai merge ancheta, răspunse cu
îndrăzneală majordomul.
— E firesc, în circumstanţele de faţă. Este ceva oare ce n-ai auzit şi
aş putea să-ţi explic eu?
Majordomul nu răspunse! Inspectorul înainta, îl apucă de-o
ureche, deschise uşa şi-i făcu vânt pe culoar. Winston se rostogoli pe
covor.
— Spală putina şi stai în banca ta, îl sfătui Higgins.
„În fond, se gândi el, este numai vina mea că acest hoţoman a
ajuns până aici. Nu ar fi trebuit să le dau alte sarcini poliţiştilor care
făceau de gardă”.
Winston se ridică cu greu şi se îndepărtă.
Inspectorul nu interogase încă tot personalul. Trebuia să se
grăbească, dacă dorea să trimită la Scotland Yard, încă în seara
aceea, un raport precis însoţit de amprentele luate.
Inferioritatea poliţiei locale se dovedea fără dubiu. Higgins nu
putea conta decât pe el însuşi; niciun poliţist, din cei care-l ajutau, nu
era suficient de pregătit şi inteligent.
Inspectorul îl văzu reîntorcându-se pe poliţistul care-i luase
interogatoriul lui John Smith.
— Gata? întrebă el. Foarte bine. Poţi să te întorci la grădinăritul
tău, John Smith. Dar nu te depărta. Este posibil să mai avem nevoie
de dumneata. Şi nu mai nivela straturile de flori. Ai înţeles?
— Da, domnule inspector.
— E-n regulă. Poţi să pleci.
Inspectorul Higgins avea despre oameni o noţiune intuitivă. Când
grădinarul părăsi încăperea, el se întoarse spre poliţist:
— Tipul acesta, este prea viclean, după părerea mea. Pare o
persoană suspectă. Spune-i unui coleg de-al dumitale să nu-l piardă
din ochi şi să-mi raporteze cele mai mici gesturi ale lui. Acum, hai să
mergem să vedem urmele despre care mi-ai vorbit.
Zece minute mai târziu, inspectorul îl iniţia pe poliţist în delicata
artă de a lua mulajul unei urme cu ajutorul ipsosului. Lucrul acesta
era uşurat de faptul că paşii fuseseră foarte apăsaţi. Grădinarul, din
fericire, a fost întrerupt înainte de a le face să dispară cu totul.
În acest timp, celălalt poliţist încerca să dezlege misterul soneriei
invizibile. Pentru aceasta trebuia să descopere de unde pleca
semnalul care era în legătură cu barele din cămin.
Sarcină mai curând dificilă.

CAPITOLUL VII

ARESTAREA
 — Ce număr porţi la pantofi? îl întrebă Higgins pe poliţist.
La această întrebare jenantă, asistentul inspectorului deveni
scorţos. Picioarele sale puteau fi mari, dar aceasta nu era treaba
nimănui.
— Patruzeci şi doi, domnule inspector, răspunse el pe un ton sec.
— Eu port treizeci şi nouă, spuse Higgins cu umor, punându-şi
piciorul într-una din urmele de pe pământ. Piciorul său era mai mic
şi mai îngust.
Poliţistul, invitat să repete experienţa, rămase deconcertat
constatând că piciorul său se potrivea exact în adâncitură.
Higgins începu să râdă.
— După cum vezi, este concludent: omul nostru poartă patruzeci
şi doi şi este încălţat cu pantofi de bună calitate. Nu văd nicio urmă
de ţinte pe talpă.
— Cine este individul care, acum câtva timp, dorea să-l vadă pe
domnul Randall? După talia sa, s-ar putea…
— Foarte bună observaţie, îl întrerupse Higgins. Dar să ne
continuăm cercetările.
Inspectorul o porni spre fereastra camerei în care se petrecuse
crima, urmărind linia trasată de urmele de paşi.
Abia înaintase cam cincisprezece metri că remarcă, în mijlocul
altui răzor de flori, un buchet de plante ale căror frunze fuseseră
călcate. Între acest răzor şi casă se întindea o peluză largă.
Higgins se opri şi începu un minuţios examen. Cineva traversase
acest teren. Evident, nu putea fi decât fugarul semnalat de Winston.
Numai un bărbat de statură înaltă ar fi putut face asemenea salturi.
Aceasta confirma declaraţiile majordomului. Dar ce legătură
putea fi între asasinul lui Randall şi acest fugar dacă, admiţând
versiunea oferită de Winston, domnul Randall mai trăia încă după
fuga acestui intrus? Oare a revenit acesta mai târziu? Ipoteză puţin
probabilă. Medicul situase asasinatul între orele două şi un sfert şi
două şi douăzeci. În timp de cinci minute, fugarul n-ar fi putut să
facă asemenea tur de forţă. De altfel, Winston dădea asigurări că
fereastra era închisă atunci când descoperise crima.
Inspectorul Higgins, cu fruntea îngândurată, reveni către casă.
Deodată se opri. Ochii săi de linx zăriseră, abia vizibilă în iarba
peluzei, o bucată de carton murdară şi foarte mototolită. O ridică şi
cu unghia curăţă cu precauţie noroiul care o acoperea.
Era un bilet de tren, un bilet de clasa întâi pentru traseul Londra –
Seaport, corect compostat la plecare.
O amintire clară, precisă, îi apăru în memorie. Se revăzu pe
peronul gării Căilor ferate din sud, sprijinit de uşa unui
compartiment de clasa întâi, atent să cerceteze un bilet alb pe care-l
prezenta o mână puternică, înmănușată. Biletul era numerotat.
Revăzu un şir de cifre: 2—4—6.
Biletul pe care-l examina acum purta numărul 369. Nu, nu era
acelaşi bilet… Şi totuşi data!… 20 mai 19… data de ieri!
„Să ne gândim, îşi spuse Higgins, pornind de la un fapt presupus
sigur: Royal este atacantul lui Randall. Sare pe fereastră… în acel
moment biletul îi alunecă din buzunar. Nu-şi dă seama şi fuge de
rupe pământul… Foarte bine.
Dar atunci, cum se explică faptul că a călcat în picioare acest bilet,
care nu plutea în aer ca o foiţă de hârtie şi nici nu cădea ca un
bolovan?”.
Pentru a se convinge că nu este vorba de pură fantezie, Higgins
procedă la o demonstraţie, lăsând să cadă biletul. Coborârea a fost
relativ lentă. Micul cartonaş se răsuci de două ori înainte de a atinge
solul. În timpul acestor câtorva secunde, inspectorul avu
posibilitatea să parcurgă cam cinci metri.
Astfel – cel puţin dacă Royal nu s-a întors pe propriile lui urme –
altcineva călcase peste bilet, fără îndoială asasinul… Dar nu putea fi
vorba de poliţistul care răscolise grădina în căutarea glonţului
pierdut ?
Higgins îşi înăbuşi o înjurătură.
— Vino, îi ordonă el scurt poliţistului.
Acesta se supuse fără entuziasm. Metodele inspectorului i se
păreau bizare şi în sinea lui îl critica cu ardoare pe trimisul Scotland
Yard-ului.
Cu gândul aiurea, Higgins evoca detaliile întâlnirii sale cu Royal
pe peronul expresului Londra – Seaport. La plecarea sa din Londra,
Royal nu avea valize, în consecinţă hainele pe care le purta astăzi
erau aceleaşi de ieri; cu toate acestea Higgins nu avea nicio
certitudine. Revăzu colţul compartimentului lui Royal în care acesta
îşi agăţase pardesiul. Dar, în fond, ce se întâmplase cu acest
pardesiu?
Ah! jupânul Royal va avea de dat destule explicaţii asupra multor
puncte neclare. Astfel, decis să-l interogheze tare, inspectorul se
grăbi spre casă. Poliţistul îl urma, purtând mulajele de ipsos.
Intrat în hol, inspectorul se opri brusc.
— Hop! mormăi el, apostrofându-l pe poliţistul de gardă. Unde
este colegul dumitale? ce-a făcut cu Royal?
— Sunt amândoi în bibliotecă, domnule inspector, acolo se află
barul.
— Ah! deci ştii asta? Foarte bine. Să mergem.
În bibliotecă îi aştepta un spectacol bizar. Poliţistul însărcinat cu
supravegherea lui Royal, răsturnat într-un fotoliu, cu părul în
dezordine, cu faţa înroşită, moţăia. În apropierea ferestrei, calm şi
surâzător, stătea Henry Royal. Fredona o melodie la modă şi la
intrarea poliţiştilor nu se opri. Indiferenţa sa era prea exagerată
pentru a fi sinceră.
Dar sosirea inspectorului produse un cu totul alt efect asupra
poliţistului Luat prin surprindere, nefericitul încearcă să se scoale,
dar picioarele refuzară să-l asculte.
Higgins, observând sticla de whisky pe jumătate goală, îl fixă pe
poliţist cu o privire severă.
— Ei bine? întrebă el scurt.
Un bolborosit nearticulat a fost tot ce auzi ca răspuns.
Întorcându-se către Royal, inspectorul îl întrebă şi pe el:
— Ce s-a întâmplat?
— Nimic, Higgy. Am băut aşa cum ne-ai permis chiar dumneata
şi Horace a adormit. Sărmanul băiat! Mi-ar fi fost uşor să profit şi să
fug. Dar, după cum vezi, nu am vrut să plec fără să-ţi spun la
revedere.
În timpul acestui mic discurs, numitul Horace încerca în van să se
ridice; săltat cu greu, se prăbuşi din nou.
Pe masă se aflau două pahare. Higgins le mirosi, pe rând şi ridică
privirea.
— Am avut aceeaşi idee ca şi dumneata, mărturisi Royal… dar
acest brav Horace n-a adormit sub efectul unui somnifer.
— Ah! crezi asta? eu nu sunt atât de sigur, replică Higgins
bănuitor. Te-am întrebat ce s-a întâmplat.
— Şi eu nu ţi-am răspuns nimic! zise Royal, a cărui atitudine
deveni mai puţin detaşată.
— Atunci, în numele legii eşti arestat.
— Pentru ce motiv?
— Îl vei afla la momentul potrivit.
— Îl voi afla!… vom vedea noi!…
Royal, luându-şi avânt, se aruncă spre fereastră. O escaladase pe
jumătate în momentul în care inspectorul ţâşni şi-l apucă pe picioare.
Royal îşi pierdu echilibrul şi alunecă în interiorul încăperii,
antrenându-l în cădere şi pe Higgins. Cei doi bărbaţi, înlănţuiţi, se
rostogoliră pe duşumea.
O luptă teribilă începu. Într-o dezordine de nedescris totul se
sfărâma în calea lor. Higgins îşi dădu seama că nu poate învinge.
Din fericire cei doi poliţişti care erau de faţă îl ajutară. Câteva minute
mai târziu, Royal era sub control.
— Pune-i cătuşele, ordonă inspectorul unui poliţist, în timp ce se
ridica cu greu.
Agentul păli. Lăsase cătuşele la comisariatul din Seaport. Royal
salvă situaţia.
— Este cu totul inutil, Higgy. Ai încredere în cuvântul meu.
Atâta dezinvoltură îi deconcerta pe inspector. Da: îi persista
bănuiala că Royal pregătise această comedie pentru a evita un
examen atent al persoanei sale. Exact în acest moment, cu un gest
ostentativ, el îşi tampona sângele care-i picura din lobul urechii, ca şi
cum s-ar fi rănit în această luptă corp la corp. „Ce om diabolic!” se
gândi Higgins, care, decizându-se brusc, ordonă:
— Agent ! ia-i amprentele, dar stai… mi-a venit o idee…
Apoi, adresându-se lui Royal:
— Descalță-te la dreptul.
Henry Royal se supuse cu docilitate.
Pantoful plasat în mulaj se potrivea exact.
Higgins suspină uşurat. Găsise un important punct de sprijin
pentru ancheta sa.

CAPITOLUL VIII

NEDUMERIRILE INSPECTORULUI HIGGINS.

Henry Royal, nearătând în vreun fel că este emoţionat de această

dovadă acuzatoare, părea interesat numai de faptul că ciorapul i se
găurise la călcâi. Detaliu enervant pentru un om atât de grijuliu cu
ţinuta sa.
— Această gaură nu era ieri dimineaţă, mormăi el supărat.
— Dar azi-dimineață exista? îl întrebă Higgins pe un ton ironic.
Royal îl privi. O uşoară crispare a feţei arăta cât de bine nimerise
remarca inspectorului.
— Vorbesc prea mult, spuse el.
— Aşa deci, reluă Higgins în batjocură, am fost treji toată noaptea,
nu? Ai greşit când ai vrut să faci pe isteţul, crede-mă. Cum explici că
s-au găsit în grădină urmele tale?
— Foarte simplu. N-am traversat grădina pentru a intra aici?
— Şi mergeai peste straturile de flori?
— Eram grăbit, am luat-o pe scurtătură.
— Perfect. Erai atât de grăbit că mergeai în direcţie opusă faţă de
casă… În fond, să mergi îndărăt când vrei să înaintezi este fără
îndoială una din originalităţile tale, hm?
Royal începu să râdă încet.
— Poţi să râzi cât vrei, spuse Higgins a cărui enervare creştea. Ia-l,
ordonă el poliţistului.
— Trebuie să-l reţin pentru crimă?
— Nu, nu! făcu inspectorul arătându-se încurcat.
Şi cum privirea poliţistului era întrebătoare, adăugă :
— Acest om este arestat pentru rezistenţă şi ultragiu faţă de
reprezentanţii legii.
Royal surâse.
— Încearcă să-mi găseşti urgent un avocat bun, Higgy. Nu-mi
place să petrec noaptea în celulă. Şi, ţine-te bine, mă voi apăra cu
înverşunare împotriva presupuselor acuzaţii ale dumitale.
Apoi, privind de jur-împrejurul său, Royal adăugă:
— Pariez o sută contra unu că înainte de căderea serii voi fi liber.
Cine ţine pariul?
Poliţistul îl escortă pe arestat cu un anumit respect. Higgins,
pradă unor sentimente complexe, îi privi depărtându-se fără să
spună un cuvânt.
După câteva momente de meditaţie profundă, îl interpelă pe
poliţistul care adormise în loc să-l păzească pe Royal.
— Hai, spuse el pe un ton blând, încearcă să-ţi aminteşti. Cât
whisky ai băut?
— Două sau trei pahare, domnule inspector, se bâlbâi nefericitul
poliţist.
— Băutura avea cumva un gust deosebit?
— Nu, domnule inspector.
— Royal a băut şi el?
— Cred că da.
— A ieşit din această încăpere?
— Nu, domnule inspector.
— Cum poţi să afirmi aşa ceva, câtă vreme ai adormit?
Vinovatul lăsă capul în jos, cuprins de remuşcări.
— Ai comis o mare greşeală, băiete. N-ai respectat ordinul primit.
— Recunosc, spuse poliţistul cu umilinţă.
— Royal ţi-a turnat în pahar?
— Nu, el a pus numai sifonul.
— Bine.
Higgins examină cioburile care zăceau pe jos. Fără nicio îndoială
poliţistul fusese drogat, dar era oare util să trimită aceste fragmente
la laborator? Royal era prea isteţ pentru a nu fi făcut să dispară orice
urmă revelatoare. Somnul greu al poliţistului era singurul indiciu
demn de reţinut.
Royal nu făcea nimic fără să se gândească bine. Cu ce scop îl
adormise pe paznicul său şi ce şmecherie făcuse în acest timp?
Higgins îşi dădea seama foarte bine că se întâmplase ceva, dar nu
ghicea ce anume.
Îşi dădea totuşi scama că Royal venise la Cliff House pentru a
căuta ceva pe care avea interes să-l recupereze… Eliberat de o
supraveghere care-l deranja, el a putut să acţioneze cu uşurinţă.
Dacă scormonelile sale ajunseseră la un rezultat, șiretul Royal îşi
ascunsese prada undeva prin jur, n-ar fi făcut imprudenţa s-o
păstreze asupra lui, ştiind că în orice moment risca să fie
percheziţionat.
Ridicându-şi privirea, inspectorul observă la aproximativ doi
metri şi jumătate înălţime o galerie circulară cu o balustradă din fier
forjat. În interiorul galeriei, pereţii erau acoperiţi cu rafturi pe care se
aliniau mii de cărţi legate în piele.
Dar, lucru bizar, nu exista nicăieri în cameră o scară pe care să se
ajungă la această galerie. Ce putea însemna asta? Higgins dorea să
găsească o explicaţie.
În van scormoni cu privirea toate colţurile încăperii, sperând să
găsească ceva pe care să se urce, măcar un taburet; fără discuţie
trebuia să fii acrobat pentru a te căţăra la acea înălţime. Se resemna şi
punând două scaune unul peste celălalt reuşi să escaladeze
balustrada.
Dar ajuns aici, altă surpriză. Volumele aranjate pe etajere erau în
realitate butaforie, cotoare de volume îmbrăcate în piele.
Galeria era aproape în ruină, podeaua dispărând sub un strat gros
de praf, în care urme de paşi se amestecau în toate direcţiile;
inspectorul îşi aprinse lanterna.
Apoi, lipit de balustradă, examina podeaua centimetru cu
centimetru. Royal, în mod sigur, trecuse pe aici. Higgins îşi notă cu
grijă fiecare loc unde urmele apăreau mai clare, pentru a le putea
confrunta cu mulajele făcute în grădină.
Paşii se îndreptau toţi în direcţia pereţilor: Royal se pare că
examinase cu atenţie falsele volume. Higgins se decise să facă la fel.
Nemulţumit de acest examen vizual, el încercă, fără rezultat, să
scoată câteva din aceste aşa-zise cărţi. Din păcate toate păreau fixate
în zid.
În timp ce căuta să rezolve acest mister, Higgins observă că Royal,
înaintea lui, făcuse aceleaşi tentative. Amprentele degetelor sale erau
imprimate pe muchiile prăfuite.
Extrem de interesat, inspectorul îşi înzeci eforturile. Fusese o dată
în cursul acestei zile păcălit, nu dorea ca aşa ceva să se mai repete.
Asalturile sale repetate sfârşiră prin a urni unul dintre volume şi,
deodată, cartea cedă. Higgins o trase de pe etajeră. Altă surpriză!
Avea în mâini o cutie închisă ermetic. Ascunzătoarea lui Royal!
Inspectorul redeveni optimist. Această ascunzătoare ar putea să-i
dezvăluie secretul omului care, de dimineaţă, îşi bătea joc pe faţă de
el. Săltă capacul: cutia era goală.
În timp ce reflecta, cu fruntea îngândurată, îi veni o idee: Royal nu
pusese nimic în această cutie; din contră el luase de acolo obiectul
căutat. Ascunzătoarea îi era deci cunoscută.
Inspectorul plimbă lumina lanternei în lungul rafturilor. La o
oarecare distanţă se opri, observând o carte care era uşor ieşită în
afară comparativ cu celelalte. Întinsese deja mâna pentru a o apuca,
când un zgomot uşor îl făcu să se oprească.
Higgins, cu toate simţurile la pândă, stinse lanterna. Zgomotul
imperceptibil venea din direcţia uşii. Cineva încerca să între. După
câteva secunde de aşteptare, uşa fu împinsă cu multă precauţie şi în
cadrul ei se profila o siluetă. Era Winston, majordomul.
Winston se îndreptă spre un colţ al încăperii, deschise un dulap şi
scoase un telefon.
Higgins, foarte intrigat, nu pierdea din ochi nici un gest al său. Nu
era un aparat automat. Winston solicită centralistei un număr pe
care inspectorul, cu toată atenţia sa, nu-l auzi.
Aşteptând să i se dea legătura, majordomul îşi aruncă privirea la
întâmplare prin cameră şi deodată îl zări pe inspector.
Winston, cu spaima întipărită pe faţa, puse jos telefonul. Apoi,
înaintă în mijlocul camerei, fascinat de privirea detectivului.
În două salturi, inspectorul coborî din locul în care se cocoţase. Se
aruncă spre telefon şi puse mâna pe receptor.
O voce feminină, la celălalt capăt al firului, cerea să i se repete
numărul.
— Am fost întrerupt, răspunse Higgins.
— Tot 13—23 solicitaţi?
— Sigur, spuse repede inspectorul.
— Vă fac legătura.
Inspectorul aşteptă câteva secunde, apoi închise; prezenţa lui
Winston îl deranja.
— Băiete, făcu el, du-te şi caută-l pe poliţistul însărcinat cu
interogarea personalului casei. Spune-i că soseşti din partea mea. Va
şti ce înseamnă aceasta.
Spaima se citea în continuare pe faţa lui Winston. Se retrase grăbit
şi inspectorul nu-şi făcu probleme că n-ar asculta, atât de derutat era
tipul.
Higgins închise cu grijă uşa. Puţin mai târziu, un fel de gâlgâit se
auzi în încăpere. Era soneria telefonului, dar o sonerie foarte
atenuată.
Inspectorul se îndreptă spre dulap şi luă receptorul.
— Ai încercat să ne telefonezi? se interesă o voce cu timbru
înăbuşit. Am fost sunaţi de două ori, clar nu era nimeni la capătul
firului. Ai fost deranjat de cineva? Este ceva nou?
— Nu.
— Atunci…
Vocea se stinse. Higgins înţelese că exista un cod între cele două
posturi telefonice; cum nu-l folosise, omul de la celălalt aparat se
temuse şi, pentru mai multă siguranţă, închisese telefonul. Supărat,
chemă comisariatul din Seaport, Îi răspunse căpitanul Sanderstead,
care-l căuta şi el:
 — Parcă îl aveaţi ca ajutor pe sergentul Petter?
Într-adevăr, sergentul fusese trimis în căutarea grădinarului.
— Exact, confirmă inspectorul.
— Ei bine! tocmai i s-a descoperit cadavrul pe plajă.
Cred că aţi face bine să veniţi aici.
— Da, cred şi cu asta, mormăi Higgins.

CAPITOLUL IX

O DESCOPERIRE SURPRINZĂTOARE

Inspectorul Higgins ezita asupra hotărârii pe care trebuia s-o ia; să

plece de la Cliff House sau să rămână la acest post de observaţie?
Din cei şapte poliţişti trimişi de la comisariatul din Seaport, nu
mai erau decât şase, acum când Petter era mort, şi probabil niciunul
dintre ei nu era înarmat. Această echipă era suficientă pentru a
asigura paza domeniului?
Cu toate acestea era necesar să meargă la locul faptei pentru a
constata cum pierise sergentul Petter. Acest telefon îi arăta că trebuie
să se grăbească.
De la bun început, ideea sinuciderii trebuia îndepărtată. Mai
existau două ipoteze: crima sau un banal accident…
Higgins era adâncit în meditaţiile sale când a fost anunţat de
sosirea maşinii trimise de la comisariat.
Biruindu-şi nehotărârea, inspectorul se urcă în automobil. În
momentul în care erau gata să treacă dincolo de poarta domeniului,
îi făcu semn şoferului să oprească şi-l întrebă pe poliţistul de gardă:
— Eşti de mult timp aici?
— Sunt de gardă de dimineaţă, domnule inspector.
— A ieşit cineva?
— Nimeni.
— Cu excepţia sergentului. Petter, presupun. La ce oră l-ai văzut
trecând?
— Sergentul n-a trecut pe aici, îl asigură poliţistul.
— Bine, mulţumesc. Să fii cu ochii în patru. Dă-i drumul, şofer.
Deci, sergentul Petter, găsit mort pe plajă, nu ieşise de pe
domeniu folosind poarta principală.
Cinci minute mai târziu, maşina sosea în vârful falezei. Şoferul
opri.
— Trebuie să coborâţi aici, domnule, spuse el. Este un drum, dar
pe partea opusă. Putem, dacă doriţi, să mergem până la Cliff Hights
şi apoi să ne întoarcem mergând pe plajă.
— Nu, nu. Vreau să mă opresc aici.
— Foarte bine. Atunci folosiţi treptele. Au fost săpate în stâncă
pentru a permite celor surprinşi de maree să urce mai repede.
Cu paşi grijulii inspectorul începu periculoasa coborâre. Respiră
uşurat, când ajunse în sfârşit pe plajă.
Ţărmul nu era decât o îngrămădire de stânci, un fel de dărâmături
haotice de care valurile, în zilele de furtună, se spărgeau cu furie.
Acum, pe timp calm, valurile se prelingeau printre stâncile pe care le
cerceta cu atenţie inspectorul în căutarea unei plaje.
Cu mari dificultăţi, Higgins înainta o sută de metri.. În spatele
unui promontoriu foarte înalt, intrând în valuri ca un pinten
gigantic, se trezi deodată pe o plajă pietroasă, dincolo de care se
deschidea un golf liniştit.
Inspectorul aruncă în jurul său o privire neliniştită, nu vedea
nicăieri un cât de mic semn indicând locul unde se găsea corpul
sergentului Petter. Îşi continuă cercetările, dar fără rezultat, şi
începuse să fie descurajat când zări un poliţist, care, de departe, îi
făcea semne.
Higgins se îndreptă în partea aceea şi, câteva momente mai târziu,
se apleca în faţa cadavrului înconjurat de poliţişti.
Corpul aproape că nu se mai vedea, acoperit de bolovani; i se
zărea numai capul, desfigurat înspăimântător. Higgins speră ca
agonia nefericitului să fi fost scurtă.
Întorcându-se spre căpitanul Sanderstead, şeful comisariatului
din Seaport, inspectorul întrebă:
— Cine l-a descoperit?
Şeful făcu un gest indicând un pescar cu faţa arsă de vânturile
mării, cu ochii vii, îmbrăcat într-un pulover albastru şi încălţat cu
cizme înalte.
— Gubbins, răspunse el. Pescuia creveţi şi l-a văzut căzând.
— Căzând ?
Higgins nu mai adăugă nimic şi deveni gânditor.
— În ce direcţie se găseşte Cliff House? întrebă el după un timp.
— Acolo sus, domnule inspector, dar clădirea, plasată mai în
interior, este depărtată de creasta falezei.
— Bun. Apropie-te, Gubbins. Deci, l-ai văzut căzând pe sergent.
— Da, domnule. Am crezut mai întâi că este o bucată de stâncă ce
se prăbuşea şi mi s-a făcut şi mie frică, înainte de a merge la Seaport
să informez paza de coastă, am vrut să constat importanţa
dărâmăturii. După ce am dat colţul promontoriului, am văzut că
ceea ce luasem drept o stâncă era corpul unui om.
— Dar nu puteai să vezi nimic din locul unde pescuiai!
— Îmi parc rău, domnule. Vârful falezei este vizibil dinspre
Seaport, adică de acolo de unde mă aflam.
Inspectorul încuviinţă fără convingere. Începuse să bănuiască pe
toată lumea.
— Ce-ai făcut apoi?
— Am luat-o peste stânci, ca să văd dacă nu pot să-l ajut cumva pe
nefericitul care căzuse; dar nu mai era nimic ele făcut. Puteţi să
constataţi acest lucru şi dumneavoastră.
Higgins aruncă o privire spre cadavru şi fu scuturat de un frison
involuntar. Da, Gubbins avea dreptate, sărmanul Petter nu mai avea
nevoie de niciun ajutor omenesc. Se întoarse din nou către pescar:
— Continuă, spuse el.
— Atunci, zise Gubbins, am alergat până la cabina telefonică
situată da capătul promenadei de la Seaport şi am anunţat
comisariatul de poliţie. M-am descurcat mai greu, pentru că nu sunt
prea obişnuit cu maşinăriile astea. Apoi m-am întors la locul
accidentului, unde am aşteptat sosirea poliţiei.
— Mulţumesc.
Higgins contempla creasta falezei, întrebându-se ce tragedie se
desfăşurase pe acest vârf. Puţin după aceea, el putu să constate cu
propriii săi ochi că pescarul spusese adevărul asigurându-l că faleza
era vizibilă dinspre Seaport.
În acest timp, sosi o targă purtată de doi oameni dotaţi cu lopeţi şi
târnăcoape pentru a degaja cadavrul.
— Urc, spuse Higgins, arătând vârful falezei. Cheia acestui nou
mister, dacă este vreuna, trebuie să fie acolo sus. Mergi cu mine,
domnule căpitan?
— Da, zise Sanderstead. Apoi, după o scurtă tăcere, adăugă cu o
voce surdă: Petter era un tip cumsecade.
Durerea căpitanului, de o sinceritate atât de evidentă, îl făcu pe
Higgins să încerce un sentiment de milă.
— Să mergem, spuse el, este mai bine aşa…
Refăcură, în sens invers, drumul parcurs înainte de inspector. La
capătul scării, maşina comisariatului îi aştepta. După ce-au luat loc,
căpitanul dădu un ordin scurt şoferului. Maşina porni în direcţia
Seaport şi se opri la un sfert de milă de porţile de la Cliff House.
Poliţiştii coborâră şi o porniră pe jos.
Terenul în paragină urca dinspre drum până la faleză, peste un
amestec de tufe de măcieş şi buruieni. Urcuşul nu era prea accentuat
la început, dar devenea pe parcurs din ce în ce mai greu. Nu exista
niciun drum; trebuiau să-şi deschidă o cale cum puteau.
După ce au ieşit din tufişurile spinoase, poliţiştii au găsit o potecă
strâmtă ocolind înălţimea. Avansând câţiva metri, se găsiră în faţa
unei bariere pe care se afla o pancartă purtând inscripţia „Pericol”.
Această avertizare nu avu niciun efect; săriră peste barieră.
Cam la douăzeci de metri mai departe, drumul se termina. Dar
Sanderstead cunoştea perfect locurile.
— S-o luăm la stânga acum, spuse el, dar rămânând la aceeaşi
distanţă de deal. Priviţi, acolo jos e Cliff House.
Higgins privi în direcţia indicată.
Cliff House se găsea probabil într-o adâncitură a terenului, căci
abia i se zăreau coşurile. Sergentul Petter fie că alunecase accidental,
fie că fusese victima unei crime, se aventurase foarte departe de
clădire.
Poliţiştii cercetau eu multă atenţie terenul, căutând vreun indiciu
revelator despre o eventuală luptă sau alunecare.
Făcură încă vreo câţiva paşi până la locul care era exact deasupra
zonei în care fusese găsit corpul sergentului. Prăpastia care se
deschidea la picioarele lor era înspăimântătoare. Dacă se ţinea seama
de poziţia cadavrului, Petter nu putuse să cadă în gol nicăieri în altă
parte decât aici. Era clar ca lumina zilei.
Higgins se întinse pe burtă pe marginea prăpastiei. Nu remarcă
nimic anormal; iarba care creştea printre pietre nu era nici strivită,
nici măcar culcată. Se ridică având fruntea plină de transpiraţie.
— Care este părerea dumneavoastră? îl întrebă el pe însoţitorul
său.
— După opinia mea, răspunse grav Sanderstead sergentul Petter
n-a căzut de pe creasta falezei, sau cel puţin n-a căzut din acest loc,
cu toate că nu-mi explic acest fapt:
— Totuşi există o explicaţie plauzibilă, remarcă Higgins.
— Care?
— Gubbins minte când afirmă că a fost martor la cădere.
— Ce vreţi să spuneţi?
— Să mergem, domnule căpitan, spuse scurt inspectorul.
Se grăbiră să se întoarcă la maşină.
— Condu-ne la Cliff House, ordonă Higgins. Şi apoi adăugă:
putem telefona de acolo.
Astfel că, zece minute mai târziu, inspectorul Higgins era la
telefon, în biblioteca din Cliff House. Legătura telefonică fiind
stabilită, căpitanul îl auzi izbucnind într-o ploaie de înjurături.
— Pe dracu! L-ai lăsat să plece! Unde s-a dus?
— Nu ştiu, domnule, i se răspunse evaziv. Ne-am gândit că va
merge după ambulanţă.
— Ne-am gândit… ah! ce să-ţi spun! trimiteţi repede peste tot
semnalmentele lui. Trebuie arestat imediat.
— Bine, domnule.
Cu un gest plin de mânie, Higgins trânti receptorul în furcă.
— Pescarul a dispărut, îi explică el căpitanului Când te gândeşti
că l-am avut în mână şi…
Se întrerupse, sufocat de enervare.
Trebuia să aştepte la Cliff House desfăşurarea evenimentelor sau
să plece imedjat la Seaport pentru a conduce urmărirea pescarului?
Acest al doilea plan i se părea cel mai rezonabil, dar Sanderstead nu
era de acord. Discuţia lor a fost întreruptă de soneria telefonului.
— Alo! Alo! inspectorul Higgins?
— Da! Ei bine ! ceva nou? L-aţi prins?
 — Nu, domnule, dar am uitat să vă informăm că am găsit o hârtie
foarte interesantă sub corpul sergentului Petter.
— Aţi uitat ! repetă Higgins cu acea ironie seacă al cărei secret îl
poseda – trebuie să-ţi îngrijeşti memoria, băiete. Şi ce-ai făcut cu
această hârtie? Sper că n-ai rupt-o sau ars-o?
— Oh! domnule, sigur că nu! Să v-o trimit prin cineva?
— Ce, eşti nebun! tună Higgins. Ţine hârtia strâns în mână şi ai
grijă să nu-şi ia zborul. Sosesc.
Şi, pentru a doua oară, închizând aparatul, Higgins aproape că-l
sfărâmă.
— Veniţi! îi strigă el căpitanului. Un om de-al dumneavoastră a
găsit o hârtie pe care-o crede importantă. Sper că va avea grijă de ea.
Chiar dacă şeful poliţiei locale simţi ironia din cuvintele
delegatului Scotland Yard-ului, se făcu că nu pricepe.
— E-n regulă, spuse el. Să mergem.
Niciun cuvânt nu fu schimbat între cei doi în timpul scurtei
călătorii de la Cliff House la Seaport.
Ajunseră în sfârşit la comisariat.
— Îl cunoaşteţi pe acest Gubbins? întrebă inspectorul înainte de a
coborî din maşină.
— Nu, şi nimeni de-aici nu l-a văzut. Când l-am întrebat cum îl
cheamă, mi-a răspuns: Gubbins. Este tot ce ştiu despre el.
— Bine, mulţumesc.
Intrară împreună în biroul şefului poliţiei. Un poliţist tânăr,
complet speriat, măsura cu pasul încăperea, ţinând în mână
preţioasa hârtie pe care o întinse uşurat inspectorului de la Scotland
Yard. Era o foaie murdară şi mototolită. După ce o despături cu grijă,
Higgins o întinse pe biroul căpitanului.
Apoi parcurse aceste rânduri, întrebându-se dacă nu este victima
unei halucinaţii:
EU, HENRY ROYAL, RECUNOSC CĂ, ÎN NOAPTEA DE 20
MAI 19… AM ÎNCERCAT, FĂRĂ SUCCES, SA FORŢEZ SEIFUL
DE LA CLIFF HOUSE, ÎN APROPIERE DE SEAPORT, DAR AM
FOST SURPRINS DE DOMNUL MICHAEL RANDALL. CUM
ERA PRIMA MEA GREŞEALĂ ŞI LUÂND ÎN CONSIDERARE
PROMISIUNEA MEA DE A AVEA PE VIITOR UN
COMPORTAMENT CORECT, DOMNUL RANDALL M-A LĂSAT
LIBER, CU TOATE CĂ ŞTIA FOARTE BINE CĂ DEVINE
COMPLICE LA O INFRACŢIUNE ŞI RISCĂ ASTFEL SĂ-ŞI
COMPROMITĂ CARIERA POLITICĂ. ÎI SUNT FOARTE
RECUNOSCĂTOR.
HENRY ROYAL
Higgins, uluit, se uita la hârtie fără să-şi creadă ochilor

CAPITOLUL X

HENRY ROYAL MARCHEAZĂ UN PUNCT

Inspectorul Higgins se întoarse brusc:

— Royal este sub mandat de arestare? întrebă el.
— Nu încă, domnule. Este numai reţinut şi aşteaptă să fie
interogat.
— Bun. Dar, mai înainte, vreau să-l văd.
— În această cameră, domnule?
— Da. Adu-l aici fără să-i dai vreo explicaţie.
Higgins luă hârtia mototolită şi o privi în zare, aşa cum se face cu
o bancnotă care pare falsă. Revedea în gând cuvintele „Henr…
Roy…”, pe care le descifrase de dimineaţă pe o altă hârtie în
biblioteca de la Cliff House. Semnătura pe care o avea sub privire era
identică cu cealaltă, neterminată. Formatul hârtiei era acelaşi pentru
amândouă foile şi „noaptea de 20 mai” era mai mult decât
semnificativă; pentru Royal era o acuzaţie.
Inspectorul puse în buzunar preţiosul document.
Cineva bătu la uşă şi simpaticul Royal îşi făcu apariţia. Era foarte
bine dispus.
Higgins îi arătă un scaun:
— Așează-te.
— Cu faţa la lumină.? întrebă Royal.
— N-am chef de glume.
— A, ştiu asta foarte bine, Higgy, şi cu atât mai rău pentru
dumneata. Sunt într-o scurtă prevenţie, cred că-ţi dai seama. Când
mă gândesc cum vor vui ziarele mâine dimineaţă după eliberarea
mea, zău că-mi pare rău pentru postura în care te vei afla. Nu vei
putea să-mi reproşezi însă că nu te-am prevenit…
Henry Royal surâse cu politeţe. Higgins ridică din umeri.
— Încetează cu bancurile, spuse el. Vreau să-ţi pun una sau două
întrebări la care ar fi bine să-mi răspunzi dacă nu vrei să-ţi agravezi
situaţia.
— Te ascult. Dar cine va fi avocatul?
— Eu..
— Nu, nu, protestă Royal. Am cerut comisarului să-mi trimită un
avocat bun. Acest drept legitim nu mi-a fost acordat. În acest caz, nu
voi declara nimic. Dar ar fi plăcut totuşi să fumez o ţigară. Poliţistul
mi-a scotocit buzunarele şi mi-a luat totul, inclusiv pachetul de
ţigări, în care mai erau zece bucăţi. Mâine dimineaţă, când veţi fi
nevoiţi să-mi daţi drumul, sper să fie tot zece, altfel o să iasă cu
scandal.
 Higgins ceru să-i fie adus tot ce fusese găsit în buzunarele
arestatului. Erau, într-adevăr, zece ţigări în pachet. Inspectorul le
cântări una după alta în palmă. Ridicând ochii, văzu privirea lui
Royal fixată asupra lui.
— Mă crezi prea naiv, Higgy; Ţigările n-au nimic anormal.
Inspectorul îi întinse pachetul şi merse până acolo cu amabilitatea,
încât îi oferi şi foc.
— Ei bine! voi avea avocat? spuse Royal.
— Cred că da, dar mi se pare că greşeşti adoptând această
atitudine. Dacă nu ai nimic de ascuns, de ce refuzi să răspunzi?
Higgins se uită la Royal cu o privire mult mai întrebătoare decât
fusese însăşi fraza sa.
— Ideea dumitale este destul de rezonabilă, dar ai, gândi altfel
dacă ai fi în locul meu. Mă tratezi ca pe un criminal, pui să fiu păzit
de poliţişti grosolani şi ai vrea să-ţi mulţumesc? Îmi îngreunez
situaţia, spui, comportându-mă astfel. Eu susţin însă că,
refuzându-mi asistenţă legală, prejudiciezi atât poziţia mea, cât şi pe
a dumitale. Gândeşte-te bine.
— Bun, spuse inspectorul Poţi să scrii unui avocat, oricare ar fi el,
poţi chiar să-l informezi că te-am împiedicat să-i soliciţi asistenţă
juridică mai devreme. Îţi promit că va primi scrisoarea. Bineînţeles,
va trebui ca mai înainte s-o citesc. Nu cred că mă vei refuza.
— Nu, sigur; este corect. Dă-mi, te rog, ceva de scris.
Au fost aduse, imediat, hârtie şi un stilou. Royal începu să scrie şi,
când termină, întinse inspectorului, cu un gest elegant, scrisoarea.
Acesta examina lung hârtia şi rămase uluit.
Scrisul era complet diferit de cel de pe confesiunea pe care o avea
în buzunar; Higgins urmărise cu atenţie elaborarea scrisorii. Nu
constatase nicio oprire sau ezitare şi rapiditatea cu care Royal
mânuise stiloul îndepărta orice idee de înşelătorie. Scrisul era
uniform, frumos şi nu părea deloc prefăcut.
 Cu toate acestea, Higgins nu se dădu bătut.
— Hai, Royal, spuse el privindu-l cu insistenţă, eşti amabil să scrii
ceva pentru mine?
Royal ridică din sprâncene:
— Şi cam ce ai vrea să scriu? spuse luând iar stiloul în mână.
Higgins începu;
— Eu, Henry Royal, prin aceasta mărturisesc…
Un hohot de râs umplu sala, în timp ce Royal aruncă stiloul pe
birou.
— Higgy, Higgy, râzi de mine! Iată o excelenţă idee! Vrei să mă
condamn eu însumi! Mă crezi chiar tâmpit? Ah! nu, bătrâne,
schimbă-ţi tactica.
Inspectorul, în sinea sa, consider acest refuz foarte normal; omul
ar fi trebuit să fie un imbecil ca să scrie aşa ceva.
Higgins nu se mai îndoia de nevinovăţia lui Royal. Avea un
excelent eşantion din caligrafia şi ortografia sa; proba fusese în
favoarea arestatului. Faimoasa confesiune era un fals. Bănuielile
inspectorului se îndreptară acum către Winston. Acesta, după
propria sa mărturisire, era un falsificator; prin această invenţie
machiavelică, majordomul sperase să deruteze cercetările poliţiei şi
să îndepărteze bănuielile care planau asupra sa.
Inspectorul se întrebă dacă era cazul să-i arate lui Royal această
pretinsă confesiune. În fond, de ce nu? Comentariile lui Royal poate
reuşeau să lumineze puţin acest caz încurcat.
Inspectorul îi arătă deci hârtia, dar Royal, brusc, îşi înfundă
mâinile în buzunare.
— Ce este? mormăi Higgins, doar nu te muşcă.
— Cine ştie? cam muşcă amprentele astea digitale…
— Ei, nu! chiar crezi că este vorba de o capcană?
— După tentativa dumitale de a-mi stoarce o confesiune, nu mai
ştiu ce să mai cred… De fapt, ce-i asta?
 Higgins despături foaia de hârtie şi, ţinând-o între degete, i-o
arătă lui Royal. Acesta citi fără grabă scrisoarea, apoi îl privi pe
inspector cu un aer sceptic.
— Formidabil! murmură el. Pare că mai exista un Henry Royal şi
încă unul care face greşeli de ortografie. Dacă ai pus la cale totul ca
să-mi obţii mărturisirea, Higgy, îmi insulţi educaţia şi inteligenţa. Ar
trebui să fii idiot sau nebun să laşi în urmă asemenea dovezi
acuzatoare.
— Totuşi, dacă ai fi fost obligat să scrii această mărturisire?
— Care tribunal ar lua în considerare o mărturisire smulsă sub
ameninţare?
Inspectorul începu să râdă.
— Şi mai spui că ai nevoie de un avocat.
— Am nevoie pentru a ieşi de aici. Sper că vei avea grijă ca
scrisoarea mea să ajungă la destinaţie.
— În mod sigur, şi chiar o voi trimite expres pentru a recupera
timpul pierdut. Eşti mulţumit?
— Da, eşti amabil, Higgy.
Henry Royal abia părăsise încăperea, că un tip gras, cu un aer
linguşitor, îşi făcu apariţia.
— Domnul aşteaptă de câtva timp, explică poliţistul,
introducându-l pe vizitator. Doreşte să vă vorbească, domnule
inspector.
— Sunt executorul testamentar al lui Michael Randall, preciza
noul venit cu o voce mieroasă.
— Ah ! bine!
— Tocmai am citit vestea morţii sale subite în ziar şi…
— E-n regulă, domnule… domnule?…
— Baysworthy. Rudolph Baysworthy. Iată cartea mea de vizită.
Higgins luă cartea de vizită, care, aşa cum i se părea, fusese
proaspăt tipărită, şi citi: „Rudolph Baysworthy — Seaport”.
 — Îmi pare rău că ne întâlnim în împrejurări atât de neplăcute,
domnule Baysworthy, dar aş fi bucuros să vă ajut în măsura
posibilului, spuse el întinzându-i mâna.
Degetele moi şi grăsuţe ale domnului Baysworthy erau umede şi
neplăcute la atins.
— Michael Randall, începu vizitatorul, avea presentimentul că va
muri subit şi hm… m-a rugat, hm, dacă acest trist eveniment s-ar
realiza, să merg la Cliff House şi hm… să mă ocup de continuarea
afacerilor sale. Eu… m-am gândit că ar fi preferabil să-mi prezint
referinţele mai întâi la poliţie… şi apoi…
— Da, văd, şi? spuse Higgins.
— Şi… ce anume? Nu vă înţeleg!… Ce doriţi? zise Baysworthy cu
un aer mirat.
— Referinţele dumneavoastră, sugeră Higgins.
— Oh!… dar… n-am nicio referinţă scrisă, spuse Baysworthy
râzând cu modestie. Sper că cuvântul meu vă ajunge. Michael îmi
spusese… ăă… şi apoi…
Vocea i se stinse într-un bolborosit.
Higgins se pregătea să-i răspundă, dar, înainte de a deschide
gura, un domn, corect îmbrăcat în negru şi cu o alură impozantă,
apăru în cameră, şi o dată cu intrarea sa, îl salută pe Baysworthy cu o
cordialitate teatrală.
Solemnul personaj era directorul băncii locale. El de asemenea
aflase despre moartea lui Michael Randall şi sosise pentru a se achita
de o misiune importantă.
Domnul Randall depusese la banca o scrisoare însoţită de
instrucţiuni formale. Aceste instrucţiuni erau destul de bizare: dacă
domnul Randall murea de moarte naturală, scrisoarea trebuia dată
domnului Baysworthy; în caz de moarte violentă, aceeaşi scrisoare
trebuia predată poliţiei. Foarte ciudate instrucţiuni, într-adevăr…
dar domnul Randall era bizareria în persoană. De aceea, mesagerul
se arătă încântat de întâlnirea cu domnul Baysworthy în contact deja
cu poliţia, aceasta scutindu-l de eventuale complicaţii. Acum, cui
trebuia să-i predea preţioasa scrisoare?
Răspunsul veni prompt, căci Higgins, cu o mişcare rapidă, puse
mâna pe document. Apoi îi mulţumi directorului pentru că-l pusese
la dispoziţia poliţiei.
Acesta se pregătea să plece. Higgins îl conduse până la uşă.
— Vă voi vizita puţin mai târziu, domnule, spuse el, luându-şi la
revedere.
— Sunt oricând la dispoziţia dumneavoastră, răspunse directorul.
Bună seara.
Higgins examina plicul. Nu purta nicio adresă, nimic scris, în
afară de un număr şi ştampila băncii, din Seaport. Evident, era un
mod de înregistrare special al acestei bănci.
Inspectorul desfăcu plicul cu ajutorul briceagului. În interior nu
era decât o singură foaie de hârtie. Higgins simţi în ceafă răsuflarea
speriată a lui Baysworthy. Se întoarse, încruntând din sprâncene:
— Aşezaţi-vă, domnule Baysworthy.
— Bine, dar, ăăă…
— Aşezaţi-vă!
Ordinul fu repetat fără bunăvoinţă.
Baysworthy se aşeză cu precauţie pe marginea unui scaun. Părea
că stă pe cărbuni încinşi. Higgins scoase foaia din plic.
Hârtia nu conţinea decât aceste cuvinte:
„Combinaţia seifului: primele cinci litere ale zilei în curs”.
Inspectorul avu un gest de uşurare.
— Ei bine! da, mulţumesc. Ne scutiţi de multe căutări ! exclamă el
ca pentru a-şi exprima recunoştinţa faţă de defunct.

CAPITOLUL XI
 DESCHIDEREA SEIFULUI

Se întunecase deja când inspectorul şi căpitanul Sanderstead

sosiră la Cliff House. Domnul Baysworthy solicitase favoarea de a
merge cu ei, iar inspectorul fusese de acord. Era corect şi convenabil
ca el să fie prezent. Directorul băncii practic se constituise garant
pentru el şi un martor reprezentând pe moştenitorii decedatului era
necesar pentru deschiderea seifului, cel puţin pentru a stăvili
eventualele insinuări perfide ale părţii civile, dacă cumva procedura
ar fi ajuns vreodată în faţa tribunalului.
Cei trei bărbaţi erau acum în faţa casei de bani. Higgins formă pe
cadran combinaţia: M.I.E.R.C. Şi, sigur de succes, trase de mâner.
Uşa nu se mişcă.
Inspectorul îşi încruntă sprâncenele… „Totuşi astăzi este
miercuri”. Privi de aproape cuvintele combinaţiei, cu speranţa că a
făcut o greşeală când le-a format. Totul era însă corect. Nerăbdarea îl
făcu nervos. Deodată i se lumină faţa. Michael Randall murise în
timpul nopţii, combinaţia cifrului trebuia deci să fie cea din ziua
precedentă. Reîncepu operaţia: M.A.R.T.I. Mânerul se răsuci fără
dificultate. Se auzi un zgomot uşor şi uşa se deschise încet.
Cei trei bărbaţi rămaseră muţi de surpriză. Seiful era gol.
Inspectorul, cu toată uimirea sa, îl observa cu coada ochiului pe
domnul Baysworthy.
Acesta era livid. Înaintând un pas el cercetă cu mâini tremurânde
interiorul seifului. Îi tremurau şi buzele.
Higgins urmări pe faţa sa cum apare frica, o frică teribilă,
paralizantă!
Baysworthy întinse mâna către un sertar închis.
Higgins îl opri. Acesta dădu înapoi, cu ochii fixaţi ca în transă pe
seiful gol.
Inspectorul luă cheile pe care le găsise în buzunarul mortului;
introduse una dintre ele în broască şi trase încet. Sertarul se deschise.
Nu conţinea nimic.
Domnul Baysworthy se clătină, se târî către un scaun pe care se
prăbuşi parcă sub o povară insuportabilă.
Higgins se întoarse spre şeful poliţiei locale.
— Cam asta este totul, spuse el flegmatic. Nu ne mai rămâne
decât să luăm amprentele digitale din interiorul seifului, dar mi se
pare că este pierdere de timp.
— Şi eu cred la fel, domnule inspector, răspunse Sanderstead pe
un ton plictisit. Un seif gol n-are niciun fel de utilitate pentru ancheta
noastră.
— Nu sunt întru totul de acord cu părerea dumneavoastră,
continuă Higgins, uşor ironic.
Calm, inspectorul îşi umplu pipa cu tutun. După ce termină, se
întoarse spre Baysworthy.
— Şi acum, domnule executor testamentar, poate aţi fi în măsură
să ne spuneţi şi nonă ce speraţi să găsiţi în seif?
— Păi… nimic…
— Aşa este, asta am şi găsit, dar totuşi nu mi-aţi răspuns la
întrebare.
— Eu… eu… credeam că Michael ar avea aici… bani, sau… titluri
de proprietate… sau…
Higgins suflă un nor de fum şi brusc schimbă tonul :
— Unde eraţi ieri seară? mârâi el înaintând către omul în
continuare ameţit.
— Eu… în pat.
— Unde locuiţi?
— La… la Seaport.
— La ce adresă?
 — Dar v-am dat… cartea mea de vizită.
— Da. A fost probabil imprimată astăzi, cu menţiunea „Seaport”,
dar ce poate ea dovedi? Unde aţi dormit ieri? Şi fără minciuni. Sunt
sătul!
— Eu… am rămas la Cliff Hights.
— În ce loc? făcu Higgins cu iritare, scuturându-și pipa.
— La Grand Hotel.
— Bun, aşa este mai bine. De ce nu aţi spus asta imediat? Aţi stat
acolo toată noaptea?
— Da.
— Bine, mai rămâne s-o dovediţi. Vă voi trimite Ia Grand Hotel
însoţit de doi poliţişti, care se vor reîntoarce cu dumneavoastră şi
dacă aţi minţit…
*
* *
A doua zi dimineaţa, inspectorul Higgins, retras în biblioteca de
la Cliff House, era scufundat în gânduri. Trecuseră douăzeci şi patru
de ore şi acea nenorocită anchetă nu avansase cu nimic. Poliţiştii de
la comisariat interogaseră cu conştiinciozitate tot personalul casei.
Toţi aceştia, la ora la care Michael Randall fusese asasinat, dormeau
şi nu auziseră nimic; ar fi fost inutil să-i mai sâcâie. Winston afirma
că s-a culcat imediat după ultima sa întâlnire cu victima. Iar John
Smith, grădinarul prea bine educat, nu locuia la Cliff House.
Poliţia locală dădea întreaga măsură a incompetenţei ei, iar
aceasta se va răsfrânge şi asupra Scotland Yard-ului.
Inspectorul se arătă foarte sever cu el însuşi. Însărcinat cu această
anchetă, orbecăise ca un debutant, în pofida tuturor datelor de care
dispunea!
Amprentele digitale! O serie de operaţii negative. Nici măcar pe
cele ale lui Winston nu le găsiseră. Totuşi, ce interes avusese acesta
să se declare falsificator, dacă nu era adevărat? În interiorul, seifului
erau numai amprentele lui Randall.
Domnul Baysworthy putuse să facă dovada că locuia de trei
săptămâni la Grand Hotel în Cliff Hights, iar poliţiştii care-l escortau
au trebuit să-i lase să plece.
Gubbins, pescarul fantomatic, după ce descoperise corpul
sergentului Petter, dispăruse ca un fum.
Firul care acţiona soneria din cămin mergea până la gardul
parcului. La cel mai mic şoc, firul conecta soneria şi se dădea alarma.
Higgins îşi spuse că, probabil, un poliţist se împiedicase de sârmă şi
de aici declanşarea alarmei care-l intrigase atât în timpul interogării
lui Royal.
Royal!… Higgins se enerva numai când se gândea la acest om.
Cum să-l ţii arestat mai mult timp, fără o acuzaţie valabilă? Şi cum să
reuşeşti să-l amesteci, în toată afacerea asta? Era atât de şiret, încât
putea să-i păcălească pe cei mai iscusiţi detectivi.
Orizontul inspectorului părea că este întunecat de umbra
elegantului Royal, o dată cu acea seară memorabilă în care-l văzuse
plecând cu expresul de Seaport.
Revăzu în minte acel bilet de clasa întâi cu destinaţia Seaport, –
bilet care nu fusese predat la controlul de la ieşire, aşa cum era
normal. Era foarte ciudat. Căci ordonase o cercetare amănunţită a
biletelor şi controlorul era sigur că niciun călător nu trecuse fără să-i
predea biletul. Royal coborâse din tren înainte de a ajunge la
Seaport, adică la Cliff Hights? Dar nici, de asemenea, nu se
descoperise vreo urmă a trecerii sale. Şi aici controlorul de serviciu
depunea mărturie asupra acestui subiect. Royal avusese un pardesiu
la plecarea din Londra. Ce făcuse cu el? Higgins avea în memorie şi
aproape că vedea culoarea precisă a acestei îmbrăcăminţi.
Câteodată detectivul se întreba dacă întreg episodul din gara
londoneză nu fusese o halucinaţie..
Mai rămânea o pistă de urmărit, aceea a numărului de telefon pe
care-l auzise din întâmplare, în bibliotecă; 13—23, în momentul în
care Winston îşi trimitea misteriosul mesaj. Aflase, prin intermediul
Scotland Yard-ului, că acesta era telefonul de la „Societatea de
reformă şi reabilitare”. Din păcate nu era nimeni acolo…
Deodată, inspectorul se ridică; o roşeaţă puternică îi coloră obrajii
şi se lovi peste frunte. Dumnezeule! unde-i fusese capul?
Şi cărţile din galerie? acele cărţi false, care mai puteau ascunde
multe secrete! Aflarea morţii lui Petter şi toate întâmplările care au
urmat îl făcuseră să le uite.
Două scaune puse unul peste celălalt, aşa cum făcuse ieri, îi
permiseră să se înalţe până la balustradă. De cum puse piciorul în
galerie, aprinse lanterna şi regăsi fără dificultate cartea a cărei
poziţie îi păruse suspectă. Îşi plimbă degetele peste volumele
învecinate, le lovi uşor rând pe rând, până când descoperi un loc
care suna a gol. Împinse cu putere şi patru false coperţi de carte îi
rămaseră în mâini, descoperind o uşiţă închisă cu cheia.
Cheia era înţepenită în broască, Higgins neputând să o scoată.
Broasca probabil că avea un mecanism complicat, iar cheia, un
model special. Cu toate că se pare că ştiuse de ascunzătoare, Royal
nu cunoştea această particularitate, ceea ce-l făcuse să eşueze în
tentativa sa.
Higgins se gândea să cheme un meseriaş. Era important să ştie cât
mai repede ce era în spatele acestei uşiţe.
Inspectorul ar fi trebuit să fie un naiv sau un imbecil dacă n-ar fi
înţeles că decedatul domn Randall ducea o viaţă dublă şi că în
realitate nu făcea prea multe parale.
Viziunea unui adevărat depozit de obiecte furate îngrămădite în
această ascunzătoare, defilă prin faţa ochilor detectivului. Cu braţele
întinse în căutarea altor ascunzători pe care le puteau conţine
rafturile, se înverşuna, făcând eforturi inutile.
În sfârşit, devorat de nerăbdare, se aplecă peste balustradă pentru
a chema un poliţist. Şi, brusc, balustrada se prăbuşi.
Poliţistul care era de gardă în hol, în apropierea scării
monumentale, dădu buzna la timp ca să-şi vadă superiorul
zbătându-se pe duşumea în mijlocul unui maldăr de fiare şi
tencuială.
Cu un efort, Higgins reuşi să se ridice, îşi frecă genunchii loviţi şi,
fără să-i pese de exclamaţiile poliţistului, îi ceru imediat un cleşte, un
ciocan şi o scară.
O oră mai târziu, după o muncă de ocnaş, uşiţa fu în sfârşit
deschisă. În spatele ei era un mic dulap. Inspectorului îi scăpă o
înjură tură.
Dulăpiorul era gol!

CAPITOLUL XI

HENRY ROYAL SCOS DIN CAUZĂ

În jurul orei prânzului, Henry Royal a fost eliberat cu mii de scuze

de circumstanţă. Royal luă atitudinea unui martir, victimă a
injustiţiei omeneşti, şi atunci când îl salută pe poliţistul de serviciu la
uşa comisariatului, surâsul său nu era decât un palid reflex al
bonomiei lui obişnuite.
Ascultase cu răbdare sfaturile părinteşti ale inspectorului. Acesta
îi arătase avantajele unei vieţi oneste şi încercase să-l convingă să
ducă de acum înainte o existenţă conformă cu legile în vigoare.
Higgins insistase pe propria lui generozitate; din prea multă
bunătate el uitase comportamentul violent al lui Royal faţă de un
reprezentant al legii. Apoi îl lăsă să plece, promiţându-i (cu toate că
dăduse ordin să fie urmărit) că poliţia nu-l va mai deranja.
 În picioare în faţa comisariatului de poliţie, Higgins îl privea
gânditor pe Royal cum se îndepărta, cu regretul că nu putea să-l
urmărească el însuşi. Dar trebuia să rămână la locul crimei, unde
prezenţa sa era mai mult decât necesară.
Omul însărcinat cu filarea lui Royal era cel mai bun agent al
brigăzii locale, cu toate acestea nu însemna că ar fi fost un copoi de
elită, dar în lipsă de altceva mai bun, trebuia să se bazeze pe
iscusinţa lui
Peste câtva timp, Higgins tocmai se pregătea să meargă la bancă,
unde dorea să obţină de la director anumite informaţii despre
situaţia financiară a lui Randall.
Soneria telefonului îl opri:
— Alo! Cine este la aparat?
— Higgins.
— Aici este Henry Royal. Higgy, nu-mi place. Ai pus să fiu
urmărit, nu?
— Deloc! răspunse inspectorul simulând că este indignat de
bănuială.
— Eşti sigur?
— Absolut sigur, Royal. Cum ai putea să crezi că nu mi-aş
respecta cuvântul?
— E-n regulă! cu atât mai bine. Dar atunci înseamnă că mă
urmăreşte altcineva.
— Sunt dezolat. Dar pot să te asigur că nu este de la poliţie.
Un suspin de eliberare precedă răspunsul lui Royal.
— Sunt liniştit acum, Higgy, răspunsul dumitale mă uşurează,
căci tocmai i-am tras acelui tip un pumn în falcă.
— Ce?
— Da, am oroare să fiu urmărit. Dacă cumva te interesează, poţi
să-l găseşti pe tip într-un W.C. public, pe bulevard. La revedere.
Higgins auzi telefonul închizându-se; înjură cu năduf. După
câteva momente, i s-a confirmat că mesajul provenea de la o cabină
telefonică de pe bulevard şi zece minute mai târziu, încerca să-l
reanimeze pe urmăritorul oficial al lui Royal. Nefericitul poliţist îşi
recăpătă cu greu cunoştinţa; îşi amintea numai de o lovitură
formidabilă în maxilar şi atât.
Bineînţeles, Henry Royal dispăruse.
Inspectorul lansă urgent un apel către toate comisariatele de
poliţie din districtele învecinate, recomandându-le să fie cu ochii în
patru. Nu se punea problema ca Royal să fie arestat, ci numai de a-l
supraveghea şi a informa comisariatul din Seaport de toate gesturile
sale.
Higgins se duse în cele din urmă la bancă. Spera să culeagă detalii
interesante despre Michael Randall.
Directorul, care se numea Prentiss, era, la rândul lui, curios să
cunoască mai multe lucruri despre moartea clientului său şi mai
mult ceru informaţii decât oferi.
— Ei, bine! ce era în seif? întrebă el după saluturile de rigoare.
— Nimic.
— Adevărat?
Vocea directorului purta marca unei incredulităţi politicoase.
— Da, spuse sec Higgins. Pentru aceasta de altfel am venit să vă
vad. Domnul Randall avea un cont solid la banca dumneavoastră?
— Ei, bine! eu… eu…
— Este vorba de o crimă, aminti cu duritate Higgins.
Domnul Prentiss reflectă un moment:
— Ce doriţi să ştiţi? întrebă el.
— Dacă domnul Randall avea un cont mare la dumneavoastră,
repetă Higgins.
— Aşa şi aşa.
— Adică?
— Câteva sute de lire sterline.
 Răspunsul nu era cel pe care-l aştepta inspectorul.
— Dar avea la noi un cont mare sub sigla „Caritatea”, completă
domnul Prentiss.
—„Caritatea”? Ce înseamnă aceasta?
— Da, Randall se interesa, după cum probabil ştiţi, de reforma
închisorilor. Culegea fonduri în acest scop; avea nevoie de mulţi
bani, căci de multe ori făcea plăţi importante.
— În bancnote?
— Cel mai des.
— Şi în cecuri?
— Foarte rar.
— Pentru sume mari?
— Nu, puţin importante, câteva lire pe ici, pe colo.
Inspectorul îşi privi unghiile. Aceste câteva lire proveneau în mod
sigur din subscripţii veritabile, dar marile sume în bancnote, e… e!
— Cine se ocupa de contul „Caritatea”?
— Domnul Randall.
— Era valabilă numai semnătura sa?
— Da.
— Nu exista un comitet?
Directorul sesiză prompt insinuarea inspectorului. Nu aprecia
deloc această acuzaţie indirectă contra clientului său.
— Domnul Randall era cinstea întruchipată, spuse el cu
demnitate.
— Cum de ştiţi?
— Dar… se poate dovedi, bineînţeles, dar îl şi cunosc..
— Intim?
— Oh! nu.
— Bine. A transferat vreodată capitaluri din contul „Caritatea” în
contul său personal?
Directorul îşi reluă atitudinea distantă.
 — Niciodată! declară el.
— Sau invers?
— Hm… nu.
— Atunci, când scotea bani din contul „Caritatea” ce făcea cu ei?
— Îi folosea, presupun, pentru scopul căruia erau destinaţi.
Trebuie să ştiţi, domnule inspector, că beneficiarul unui ajutor
datorat carităţii publice nu prea doreşte ca acest lucru să fie
cunoscut. Domnul Randall, bun şi delicat de la natură, înţelegea
acest sentiment şi îl înţelegea cu atât mai mult cu cât îi ajuta pe foştii
deţinuţi sau rătăciţi pe care-i salva de la dezastru. El îl scuza pe
păcătos şi-l ierta pe vinovat.
Higgins ascultă această apologie a defunctului fără să-şi piardă
calmul. Când domnul Prentiss termină, îl întrebă.
— Cum distribuia domnul Randall fondurile din contul
„Caritatea”? În bani lichizi?
— Nu întotdeauna.
— Erau şi excepţii?
— Oh! da. „Societatea de ajutorare a prizonierilor”, „Asociaţia
prizonierilor eliberaţi” şi alte câteva organizaţii de acelaşi gen
beneficiau de asemenea excepţii. Dar „Societatea pentru reformă şi
reabilitare” era favorita domnului Randall. Ei îi erau destinate
majoritatea subscripţiilor.
Higgins avu un surâs.
— Ce este aşa de comic? întrebă domnul Prentiss.
— Nimic, domnule. Mai curând logic.
— Nu înţeleg.
— Nu cred că veţi înţelege. Pot avea copii după aceste conturi?
— Ei, bine! eu… eu…
Domnul Prentiss era încurcat.
— Atunci, spuse cu răceală inspectorul, mă voi adresa direct
Băncii centrale.
 — Oh! nu vă deranjaţi. Voi avea grijă să le primiţi.
— Mulţumesc. Acum să trecem la altceva. Ce ştiţi despre domnul
Baysworthy?
— Absolut nimic, în afară de faptul că era un prieten al domnului
Randall.
— Un prieten?
— Da, sau cel puţin un fel de mandatar. Domnul Baysworthy
vărsa câteodată sume importante în contul „Caritatea” al domnului
Randall şi retrăgea deseori sume nu mai puţin importante. Cred că-l
seconda în distribuirea ajutoarelor, căci, din timp în timp, sume
încasate pentru contul „Caritatea” erau trecute în contul personal al
domnului Baysworthy.
— Zău? şi era un cont important?
— Nu, în realitate singurele sume creditate în acest cont
proveneau de la domnul Randall.
Inspectorul Higgins nu făcu niciun comentariu. Directorul,
crezându-se viclean, îi dezvăluise lucruri importante:
— Domnul Randall folosea şi alţi distribuitori? întrebă el.
— Nu, numai pe domnul Baysworthy.
— Aha! Mulţumesc.
Inspectorul se ridică.
— Mulţumesc pentru ajutor, domnule Prentiss. Şi îi întinse mâna.
— Foarte fericit de a vă fi putut ajuta, domnule inspector. Ah! ah!
— Pardon, se scuză Higgins, în timp ce directorul îşi retrăgea iute
mâna şi îşi freca degetele.
— Sunteţi ca domnul Baysworthy! exclamă domnul Prentiss,
aveţi o mână de fier.
Figura lui Higgins arătă o mare mirare.
Două minute mai târziu, maşina sa mergea pe şoseaua spre Cliff
Hights. Inspectorul îşi reproşa că nu-i acordase domnului
Baysworthy toată atenţia pe care o merita. Căci era o oarecare
diferenţă între o mână moale şi umedă, aşa cum păruse să o aibă
acesta, şi o mână ca de fier.
Inspectorul coborî din maşină şi ordonă şoferului să-l aştepte la
comisariatul din Cliff Hights; apoi se îndreptă cu un pas alert spre
Grand Hotel. Aruncă o privire întrebătoare unui bărbat aşezat pe un
scaun în holul hotelului. Acesta, care citea un ziar, făcu un semn
imperceptibil din cap.
Higgins îl văzu imediat pe omul pe care-l căuta.
Acest Baysworthy era individul cel mai şters şi cel mai antipatic care
putea fi imaginat. Era cufundat într-un fotoliu confortabil; o greutate
prea mare părea că-l strivise; aproape de el, pe o măsuţă, era aşezat
un pahar plin cu băutură.
Dar aceasta nu fu tot ce văzu inspectorul căci recepţionerul tocmai
dădea, în acel moment, pardesiul unui client elegant care îl răsplăti
cu un bacşiş.
Amabilul client era Henry Royal. Şi pardesiul era acela a cărui
dispariţie nu putuse să şi-o explice inspectorul. Lui Higgins parcă
nu-i venea să creadă că are asemenea şansă. Se ascunse după o
coloană. Domnul Baysworthy, dintr-o dată, trecu în planul doi al
preocupărilor sale.
Cu pardesiul pe braţ, Royal se întoarse şi surâsul îi împietri pe
faţă.
Higgins crezu la început că a fost descoperit, dar nu, se înşela.
Royal traversă sala şi se opri la trei paşi de Baysworthy, în
momentul în care acesta îşi ducea paharul la buze.
Baysworthy ridică ochii. Faţa sa exprimă o spaimă de nedescris.
Se auzi un zgomot de sticlă spartă şi Baysworthy îşi privi nedumerit
mâna care sfărâmase paharul şi din care sângele începea să curgă.
Figura lui Royal deveni dură, ca aceea a unui neînduplecat
justiţiar. Faţa lui Baysworthy era transpirată de frică.
O lungă tăcere.
 Baysworthy se ridică; tremura din toate încheieturile; sângele
picura din degetele sale rănite, pe covor, fără ca el să pară că-şi dă
seama.
— Eu… eu nu ştiam, se bâlbâi el.
Surâsul lui Royal l-ar fi făcut să tremure pe omul cei mai curajos.
— Ne vom reîntâlni în curând, prietene.
— Dar… dar…
Henry Royal se întoarse şi plecă.

CAPITOLUL XIII

AŞTEPTAREA

Inspectorul Higgins rămase stupefiat; această scenă neaşteptată

arunca o lumină nouă asupra situaţiei.
Royal se îndreptă spre ieşire, parcă în transă, indiferent la tot ce-l
înconjura. Acest om, pe care de obicei nimic nu-l emoţiona, lăsase
să-i cadă masca surâzătoare; faţa lui nu mai arăta decât o rigiditate
sălbatică, iar în ochi i se citeau furia şi ura. Trecu foarte aproape de
inspector, fără să-l vadă însă, fiind într-o stare de tensiune nervoasă
greu de definit.
Un moment, Higgins rămase imobil, ezitând ce atitudine să
adopte. Apoi, brusc, se decise să-l urmărească.
Royal mergea cu un pas grăbit, fără a întoarce capul, neremarcând
că este filat. Evident,în mintea mai era încă în holul de la Grand
Hotel.
Se îndreptă direct spre gara din Cliff Hights. Acolo ceru un bilet
de clasa întâi pentru Londra, găsi un compartiment liber şi se instala
în el.
 Higgins se dădea de ceasul morţii să afle motivul acestei plecări
grăbite. Era, de asemenea, mirat că Royal nu îşi lua nici cele mai
elementare măsuri de precauţie. Actele sale erau atât de nevinovate
încât nu-şi făcea griji să le ascundă? Se pocăise printr-o subită trezire
a conştiinţei? Această idee îi păru inspectorului aşa de fantezistă,
încât îl făcu să surâdă. Se întreba dacă era necesar să-l urmărească
până la Londra… Dar îşi răspunse negativ. Era un tren direct. Royal
nu avea posibilitatea să coboare pe parcurs, iar Scotland Yard-ul
putea foarte bine să trimită la gară un poliţist versat, care, să preia
filajul.
Un minut după ce trenul plecă, Higgins chemă Scotland Yard-ul
la telefon:
— Alo!… aici Higgins. Aş dori să trimiteţi pe cineva să
supravegheze sosirea expresului de Seaport, care tocmai a plecat din
Cliff Hights. Henry Royal este în compartimentul trei din vagonul al
doilea. Trebuie urmărit. Nu are bagaje, deci, probabil, nu va fi
deghizat la sosirea la Londra; dar nu putem fi siguri niciodată
cu un asemenea tip. Oricum, persoana care va coborî din acest
compartiment, fie că va părea un student sau un moşneag, va fi
Royal. Comunicaţi-mi toate informaţiile la Seaport.
Inspectorul Higgins se simţi mai liniştit, făcuse tot ce putuse.
Restul privea Scotland Yard-ul.
După amiază, el asistă la două interogatorii care însă nu dădură
niciun rezultat. După ce audiaseră toţi martorii citaţi în legătură cu
asasinarea lui Michael Randall şi cu moartea inexplicabilă a
sergentului Petter, judecătorii au amânat verdictul.
Ieşind din tribunal, Higgins se întâlni cu căpitanul Sanderstead.
Acesta îl invită la comisariat şi-l conduse în biroul său.
— Mi se pare că nu avansăm prea repede, observă căpitanul.
Inspectorul aprecie cum se cuvine acest plural.
— Aveţi dreptate, aprobă el, nu înaintăm deloc. Şi totuşi
„suspecţii” nu ne lipsesc.
— Cine sunt aceştia, după părerea dumneavoastră?
— Servitorii de la Cliff House, toţi care sunt, şi Gubbins. Căutăm
în acest caz un om cu o forţă herculeană. Mai întâi, să-l sugrumi pe
Randall nu e o joacă de copii şi apoi, să-l ucizi pe sărmanul Petter,
care nu era un slăbănog, nu era un lucru uşor. Îmi puteţi obiecta că
nu s-a dovedit că Petter a fost asasinat, dar vă voi răspunde că aşa
s-a întâmplat. Am constatat, dumneavoastră şi cu mine, după o
minuţioasă cercetare a terenului, că el nu ar fi putut să cadă de pe
creasta falezei şi totuşi poziţia corpului, îngropat printre bolovani,
presupune o cădere vertiginoasă.
Pentru a explica acest fapt, trebuie admis că a fost aruncat cu
brutalitate în prăpastie.
— Pentru aceasta ar fi fost nevoie de un Goliat, observă
Sanderstead.
— Este adevărat. Şi această observaţie îl scoate din cauză pe
majordomul Winston. Pe de altă parte, Royal era arestat, chiar aici,
în această clădire, deci nici el nu este amestecat în moartea lui Petter.
Ceilalţi servitori, în acel moment, erau interogaţi de subordonaţii
dumneavoastră, deci şi ei…
— Interesant, raţionamentul dumneavoastră îi scoate basma
curată pe cei pe care-i suspectaţi, remarcă judicios şeful poliţiei.
— Da. Dar numai pentru cazul Petter.
— Vreţi să spuneţi că asasinul lui Petter nu este în mod necesar şi
asasinul domnului Randall?
— Poate…
— Trebuie atunci să căutăm doi criminali.
— Dacă doriţi. Mai puţin în cazul în care moartea lui Petter a fost
accidentală.
— Bine, dar, spuse căpitanul cu o voce descurajată, parcă spuneaţi
acum câteva clipe că Petter a fost asasinat!
 — Şi îmi menţin părerea. Credeţi-mă, domnule căpitan, nu vom
face lumină în acest caz decât atunci când misterul acestei morţi va fi
elucidat. Totul este să ştim dacă sfârşitul tragic al lui Petter este
rezultatul unei crime sau al unui accident.
— Dar dacă admitem teoria asasinatului, care ar fi mobilul care l-a
ghidat pe criminal?
— Să facă să dispară pe cel care ar fi putut, să-l prindă. Petter
trebuie să fi descoperit o dovadă foarte importantă, ceva care practic
îl identifica pe ucigaş.
— Nu mai ştiu ce să mai cred, domnule inspector. Vă contraziceţi
de la un minut la altul. Acum vreţi să sugeraţi că acelaşi om a fost
autorul celor două crime.
— Ei bine, da! după toată logica. Să-l numim X pe asasinul lui
Randall. Nu pot să concep că altcineva ar fi putut comite o a doua
crimă pentru a acoperi crima deja comisă de X. Deci X trebuie să fi
comis cele două asasinate. Sergentul Petter a făcut, cu certitudine, o
descoperire senzaţională. Întrebarea capitală este de a şti cum
asasinul lui Randall a aflat despre aceasta atât de repede şi cum a
putut ca imediat să-l suprime pe Petter, devenit un martor redutabil.
Răspunsul la această întrebare, iată-l: X era la Cliff House, la pândă.
— Este halucinant!
— Da, domnule căpitan. Există la Cliff House cineva pe care încă
nu l-am descoperit.
— Dar… dar…
Căpitanul Sanderstead respiră profund, ca şi când s-ar fi sufocat.
— Această casă este o construcţie foarte veche, nu? se interesă
Higgins.
— Este construită acum câteva secole.
— Coasta aceasta a ţărmului nu a fost înainte frecventată de
contrabandişti?
Căpitanul Sanderstead înţelese imediat ce vroia să spună
inspectorul:
— N-am auzit vorbindu-se niciodată despre un pasaj secret.
— Pasajul n-ar mai fi secret dacă aţi fi auzit dumneavoastră de el,
ironiza inspectorul.
— Într-adevăr, încuviinţă căpitanul.
— În altă ordine de idei, după ce l-a ucis pe Randall, mă întreb de
ce X nu a părăsit imediat Cliff House, cât timp se mai putea.
— Poate s-a gândit că nu va fi deranjat.
— Atunci, ce a putut descoperi Petter? continuă Higgins. Se ştie
bine că aproape toţi asasinii sunt nebuni, dar nu în aşa hal încât să
rămână la locul crimei, acolo unde oricând ar putea fi prinşi.
— Poate că nu mai avea timp?
— Atunci fuga i-ar fi fost singura salvare.
— Hm, discutăm cam fără rost, spuse Sanderstead pe un ton
plictisit.
— Pentru că nu vorbim de seif.
Şeful poliţiei ridică ochii.
— Când ne-am găsit în prezenţa unui seif gol, spuse el, am făcut
observaţia că această percheziţie era inutilă; nu aţi fost de acord cu
mine. Aş fi vrut atunci, aşa cum vreau şi acum, să ştiu exact ce
gândiţi.
— Vă voi spune mai târziu… Credeţi că altă persoană în afară de
Randall ar fi putut cunoaşte cifrul seifului?
— Mă îndoiesc, având în vedere chiar scrisoarea pe care a lăsat-o
la bancă.
— Seiful nefiind forţat, Randall deci l-a deschis el însuşi, dar nu
l-a mai închis.
Căpitanul ridică din umeri.
— Poate că sunteţi convins, dar nu sunteţi convingător, observă el
sec.
— Care ar fi fost ultimul lucru făcut de Randall înainte de a
închide seiful?
— Vă ascult.
— Ar fi schimbat cifrul, dar n-a făcut aşa ceva. Randall a avut, cu
certitudine, probleme, în acea încăpere în cursul zilei. A tras un foc
de pistol, glonţul a atins uşa seifului… Circumstanţe bizare… Două
ipoteze pot fi luate în calcul: Randall a golit el însuşi seiful, sau
treaba aceasta a făcut-o asasinul. Această ultimă supoziţie este mai
credibilă.
— Dar nu prea este fondată, de vreme ce chiar dumneavoastră
susţineţi că asasinul lui Randall, după ce a comis crima, nu a părăsit
Cliff House. Puteţi să-mi explicaţi de ce acesta nu a părăsit Cliff
House? Puteţi să-mi explicaţi de ce nu a fugit cu prada sa?
— Este mai bine de o sută de ori să pierzi toate prăzile din lume
decât să fii spânzurat pentru crimă. Aceasta depinde de felul prăzii.
— Nu prea înţeleg, spuse căpitanul.
— Nu sunt sigur că înţeleg eu însumi, dar sunt sigur de un lucru:
misteriosul X a părăsit Cliff House după uciderea lui Petter, dar nu
are, cred, intenţia să-şi abandoneze prada; cu siguranţă va veni s-o
caute. Şi adaug că, având deja două crime pe conştiinţă, nu se va da
îndărăt să mai aibă câteva.
— Dar cum va pătrunde în casă? întrebă căpitanul. Împrejurimile
de la Cliff House sunt controlate de noi, iar casa e păzită ca un
bastion.
Higgins avu un surâs enigmatic:
— Cu toate acestea sergentul Petter a ieşit fără să fie văzut, ripostă
el. Am ajuns la concluzia că se poate intra în Cliff House printr-un
pasaj secret. Şi vreau să mă asigur de acest lucru încă în seara
aceasta.
— Vă voi seconda. Am stat ieri la Cliff House, voi mai sta şi astăzi.
— E-n regulă.
În acest moment un poliţist veni să-l anunţe pe inspector că este
chemat la telefon.
Apelul venea de la Scotland Yard. Henry Royal fusese urmărit de
la gară până la domiciliul său şi se părea că era dispus să-şi petreacă
noaptea la el acasă. În drum, se oprise numai la un magazin pentru a
cumpăra o cheie numărul trei. Dacă vor surveni noutăţi, inspectorul
urma să fie informat în timp util.
Higgins deveni deodată interesat. O cheie numărul trei? Era exact
acelaşi tip de cheie care rămăsese înţepenită în broască, în spatele
rafturilor din bibliotecă..
Henry Royal proiecta oare o altă vizită la Cliff House? Ah: va fi
bine primit
— Mi-a venit o idee, spuse căpitanul Sanderstead, reluând
discuţia întreruptă. Dacă admitem existenţa unui pasaj secret,
misteriosul X, pentru a-l cunoaşte, trebuie să fie un om de-ai casei,
un prieten în care Randall avea toată încrederea.
— Această sugestie este foarte justă, dar putem găsi şi altele. Şi
din aceasta cauză mi-e teamă că noaptea petrecută la Cliff House să
nu fie o veghe fără rezultat.
— La ce oră vă duceţi acolo?
— Pe seară. Obscuritatea este indispensabilă pentru X dacă vrea
să scape fără să fie reperat.
— Bine, voi veni tot atunci şi eu.
Sosind la Cliff House, Higgins dădu imediat instrucţiuni scurte şi
precise. Servitorii, care erau ţinuţi pe loc, trebuiau să rămână în
camerele lor şi să laşa uşile deschise. Din zece în zece minute, până
în zori, un poliţist va verifica dacă ocupanţii camerelor sunt fiecare
în paturile lor. Inspectorului nu-i păsa că această măsură nu era
apreciată de personalul casei. John Smith, grădinarul, trebuia să fie şi
el supravegheat; pentru aceasta, un poliţist urma să facă de gardă în
parc, cu ochii pe cabana lui.
Aceste dispoziţii date, Higgins începu să-l aştepte pe Sanderstead.
 Acesta sosi punctual la ora nouă, aducând cu el o sticlă de whisky
şi un pachet cu cărţi de joc.
Higgins ridică din umeri.
— Să lăsăm jocul de cărţi, domnule căpitan, trebuie să fim atenţi
la tot ce mişcă şi să stăm în întuneric. Vrem să-l atragem pe domnul
X nu să-l speriem. O cameră luminată l-ar putea face să între la
bănuieli.
— Aveţi dreptate, scuze. Nu m-am gândit la aşa ceva. Whisky-ul,
cu toate acestea, este bine venit, mai ales pentru a birui o noapte
lungă de aşteptare.
*
* *
Noaptea părea interminabilă. Inspectorul şi şeful poliţiei căzuseră
de acord să facă rondul împreună. Era o ocupaţie stranie.
Obscuritatea le dădea o nelinişte confuză.
Ora două şi jumătate! Cât mai era până la ziuă!
Erau amândoi pe culoar, cu ochii şi urechile la pândă, când
deodată răsună lugubru soneria plasată în căminul din camera de zi.
Cei doi poliţişti, în tăcere, ajunseră imediat acolo. Higgins îşi
îndreptă lanterna în direcţia barelor căminului. De unde venea acest
semnal? Mister!… Era un semnal de alarmă, în mod sigur, dar de aici
încolo, nici măcar presupuneri nu puteau face.
Oribilele capete de câini prin care se terminau barele nu-şi
dezvăluiau secretul; atunci la ce bun să mai stea acolo să le
privească? Dar aici sau în altă parte echivala cu acelaşi rezultat.
Misterul continua să fie de nepătruns.
După câteva clipe, totul era din nou scufundat în tăcere; se auzeau
numai paşii poliţistului care patrula în încăperea de deasupra.
Inspectorul Higgins îşi pipăi pistolul care-i îngreuna buzunarul.
Era cu nervii încordaţi la maximum. Dacă această diabolică sonerie
mai zdrăngănea din nou…
 Tresări… Un strigăt teribil, straniu, care nu avea nimic omenesc,
răsună deodată şi, în noaptea tăcută, se repercuta în toată clădirea…
O secundă de linişte…
Apoi un zgomot surd…

CAPITOLUL XIV

DOMNUL BAYSWORTHY

Inspectorul Higgins rămase câteva momente ca o stană de piatră.

Simţi nişte degete strângându-l cu putere de braţ. Erau degetele
căpitanului Sanderstead. Se degajă cu o mişcare bruscă.
— Să ieşim! strigă el, punând mâna pe pistol.
Părăsiră camera, ghidaţi de raza lanternei.
Higgins pipăi, căutând comutatorul; sfârşi prin a-l găsi şi un val
de lumină inundă culoarul.
Poliţistul care era de gardă la primul etaj, alertat de strigăt, coborî
în grabă.
— Aprinde lumina peste tot! ordonă Higgins.
Strigătul vibrase din toate părţile şi inspectorul se simţea
înconjurat de acest plâns înfricoşător, fără a putea determina locul
de unde venea.
Deschise uşile şi începu o cercetare rapidă a camerelor de la
parter, dar fără rezultat. Poliţiştii însă nu erau la capătul surprizei
lor.
Biblioteca era singura încăpere care nu fusese încă vizitată.
Higgins intră şi împietri văzând spectacolul care îi apărea în faţa
ochilor.
Întins pe duşumea, cu o rană deschisă în frunte, domnul
Baysworthy zăcea fără suflare.
 Inspectorul şi Sanderstead se apropiară împreună.
— Este mort? şopti căpitanul, încercând să-şi controleze emoţia.
— Nu cred, murmură Higgins, dar şi-a pierdut cunoştinţa.
Trebuie chemat un medic. Este un telefon în dulap. Este preferabil să
vină şi o ambulanţă, căci va fi nevoie să fie transportat la spital.
Higgins se aplecă din nou asupra rănitului, a cărui mână dreaptă
era acoperită de un bandaj. Inspectorul îşi aminti de incidentul cu
paharul spart în cursul dupăamiezei. Ridică pleoapele omului, dar
ele căzură la loc.
Higgins se ridică şi începu să meargă în lung şi-n lat prin cameră,
pradă unei violente nelinişti. Când va avea cheia dramelor
misterioase care se întâmplau în această casă?
Cum a putut Baysworthy să pătrundă aici? Inspectorul merse să
examineze fereastra. Era închisă, dar obloanele nu erau trase.
Acum, se pare că Winston nu se mai achita de îndatoririle sale.
În fond, se gândi inspectorul, în calitate de prieten al defunctului,
Baysworthy cunoştea poate o modalitate legală de a intra în Cliff
House şi, în acest caz, trebuie să fi trecut pe la intrarea principală a
domeniului. Era uşor de verificat, întrebându-i pe poliţiştii care
patrulau în zonă.
Higgins, nu fără remuşcări, îşi dădu seama că nu încercase încă
să-i reanimeze pe rănit. Ceru whisky, dar în van încercă să strecoare
câteva picături în gura contractată a domnului Baysworthy. Acesta
nu dădu niciun semn de viaţă.
Cum era aplecat asupra rănitului, inspectorul zări sub masă o
lanternă. O luă şi apăsă pe buton: lanterna nu funcţiona. Era un
punct slab de sprijin această descoperire, dar oricum era ceva.
Higgins reconstitui scena: Baysworthy înainta, luminându-şi
drumul cu lanterna, şi chiar această lumină ghidase mână
agresorului care pândea în umbră.
— Domnule inspector! îl chemă căpitanul.
 — Ce este? întrebă Higgins.
— Linia este întreruptă.
— Ce?
Higgins smulse telefonul din mâinile şefului poliţiei, dar după
câteva secunde puse la loc receptorul în furcă.
— Aveţi dreptate. Apoi, întorcându-se către poliţist : Poţi să
conduci o maşină?
— Da, domnule inspector.
— Bun! ia maşina căpitanului Sanderstead, du-te caută-l pe
chirurgul poliţiei şi adu-l aici. Până este gata de drum, telefonează
după ambulanţă. Hai, du-te! Şi anunţă şi comisariatul.
Poliţistul îl privea pe Sanderstead, ca şi cum ar fi aşteptat de la
şeful său direct confirmarea acestor ordine.
— Ce faci, n-ai plecat? răcni Higgins.
Omul dispăru imediat.
— Acum, domnule căpitan, este rândul nostru să trecem la treabă.
Cineva în această casă l-a atacat pe Baysworthy. Ştiţi că nu sunt eu
acela, după cum şi eu ştiu că nu sunteţi dumneavoastră, dar asta-i
tot. Trebuie în continuare să cercetăm fiecare cameră;
dumneavoastră la stânga, eu la dreapta. La cea mai mică alertă,
tragem.
O jumătate de oră mai târziu se reîntâlniră abătuţi; nimic suspect
nu le atrăsese atenţia.
Poliţistul reveni cu medicul; examenul rănitului fu rapid.
— Fractură de craniu, diagnostică doctorul.
— Va muri?
— Nu pot să mă pronunţ. Poate rămâne zile, chiar săptămâni fără
să-şi recapete cunoştinţa.
— Chiar şi luni, murmură Higgins cu o voce sumbră.
— Se poate şi aceasta, dacă nu moare între timp, îl completă
medicul cu o duritate involuntară.
 Rănitul a fost transportat la ambulanţă şi lăsat în grija
infirmierilor.
Higgins ceru din nou maşina căpitanului, dar de data aceasta
pentru a fi propriul său şofer. Se opri la poarta de intrare şi, ca să fie
cu conştiinţa împăcată, întrebă sentinela. Nimeni nu intrase şi nu
ieşise din Cliff House, cu excepția ocupanţilor maşinii de poliţie.
Baysworthy nu intrase deci pe uşa oficială.
Inspectorul îşi continuă drumul către Cliff Hights. Recepţionerul
de serviciu de la Grand Hotel îl primi fără prea mult chef, dar când
află cine este, deveni pe dată umil şi îndatoritor.
Acest om era chiar acela care, după-amiaza, îi dăduse lui Royal
pardesiul. Inspectorul îl recunoscu pe dată.
— Pardesiul pe care l-ai dat domnului Royal, îl lăsase el la
garderobă? întrebă el.
— Nu. L-am găsit la toaletă. Era trecut la obiecte găsite.
— Şi l-ai dat aşa, fără nicio formalitate? Cel care l-a cerut poate nu
era adevăratul proprietar.
— Ba da; mi-a spus cu exactitate ce era în buzunare.
— Ce era?
— Un briceag, şi o batistă colorată.
— Atât?
— Da.
— Şi domnul Baysworthy? continuă Higgins.
— Ah! asupra acestuia s-a făcut deja o anchetă. Locuiește cu
adevărat aici de douăzeci de zile
— În ce cameră?
— La primul etaj, numărul 83.
A primit din întâmplare camera aceasta sau a cerut-o el?
— Nu, domnule, nu din întâmplare. Înscriindu-se în registrul
hotelului, a specificat că numai pe aceasta o doreşte. Nu aveam
niciun motiv să-l refuz…
 — Unde este poliţistul însărcinat cu supravegherea sa?
— Veghează în apropierea uşii de la camera lui Baysworthy.
Domnul doreşte să urce?
— Da. Mulţumesc.
Higgins urcă repede scările şi traversă un culoar liniştit.
În faţa uşii de la camera 83, un poliţist, aşezat pe un taburet,
sforăia conştiincios.
Inspectorul îl privi un moment, apoi, cu o violentă lovitură de
picior, răsturnă taburetul. Omul se trezi, furios, dar nervii i se
potoliră ca sub efectul unui sedativ.
— Unde este Baysworthy?
— În cameră, domnule inspector.
— Ei bine! să vedem!
Higgins deschise uşa şi răsuci comutatorul. Patul nu era desfăcut,
dar fereastra era larg deschisă.
Poliţistul începu să bolborosească nişte scuze:
— Îmi pare rău, dar nu m-am mişcat de la intrare, nu putea să iasă
pe uşă fără să-mi dau seama. Nu m-am gândit că…
— Nu eşti plătit să gândeşti, i-o reteză Higgins ironic,
îndreptându-se spre fereastră.
Zorile începeau să apară. Sub fereastră, destul de aproape, era
acoperişul garajului de la hotel. Nu era de mirare că Baysworthy îşi
alesese această cameră. Dacă acum îşi păcălise paznicul, cu câtă
uşurinţă plecase din cameră fără să fie văzut în nopţile precedente!
Domnul Baysworthy, care părea lipsit de curaj, nu era în mod cert
lipsit de forţă fizică.
Higgins încăleca pervazul ferestrei, traversă acoperişul garajului
şi se lăsă să alunece în stradă.
Recepţionerul care îl văzuse urcând la primul etaj, se arătă foarte
surprins când inspectorul apăru în holul hotelului, venind pe uşa de
la intrare.
 — Nu v-am răzuit ieşind, spuse el scuzându-se.
— Ştiu.
Fără să-i mai dea vreo explicaţie, Higgins se grăbi să urce scările.
Să se reîntoarcă pe fereastră ar fi fost posibil, dar nu încercă această
experienţă, gândind că muşchii săi erau şi aşa prea încercaţi de
evenimentele de până atunci.
Valiza lui Baysworthy fu obiectul unei inventarieri aprofundate,
dar inspectorul nu găsi în ea decât lenjerie şi obiecte de uz personal.
Toate ipotezele lui Higgins se prăbuşeau ca un castel din cărţi de joc.
Costumele tipului au fost şi ele supuse aceluiaşi control în
buzunarul unui palton se afla o foaie de hârtie cu această menţiune:
„Hotelul Clavering, Westminster”5.
Era adresa lui Royal. Această descoperire nu-i spunea
inspectorului nimic mai mult decât ştia.
Se uită de jur-împrejur cu o privire iscoditoare şi remarcă o uşă
ascunsă sub tapetul camerei. Era un dulap mascat cu ingeniozitate
pentru a nu strica armonia încăperii.
Higgins intră imediat. Un surâs de triumf îi lumină, trăsăturile
feței. În fundul dulapului, sub un morman de ziare, se găsea un
pistolet încărcat, de un model asemănător cu acela care fusese găsit
asupra cadavrului lui Michael Randall. Şi aceasta nu era singura
asemănare; un singur cartuş lipsea din încărcătoarele acestor două
arme gemene.
— Ah! ah! ce crezi despre asta? zise inspectorul cu satisfacţie,
cântărind pistolul în palmă.
— Nimic, domnule, răspunse poliţistul care îşi urmase şeful, cu
ochii umflaţi de somn.
Higgins trebui să se abţină ca să nu izbucnească în înjurături.
Suspină şi îl privi pe poliţist cu un aer întristat.

5 Cartier rezidenţial londonez (n.tr.).

 — De fapt, nu mă aşteptam să ai vreo părere, observă el. Dacă am
pune cap la cap ce ştim noi amândoi, n-am putea umple nici măcar
suprafaţa unui timbru poştal.
— Da, domnule, răspunse poliţistul fără să înţeleagă, dar cu
convingere.
În împrejurările de faţă, era cel mai rău răspuns pe care l-ar fi
putut da sărmanul poliţist.

CAPITOLUL XV

UN SOMN NEPOTRIVIT

Inspectorul Higgins aşteptă ivirea zorilor cu nerăbdare, pentru a

interoga personalul hotelului. Dorea să ştie cum îşi petrecuse timpul
acest domn Baysworthy în cele trei săptămâni de când locuia la
hotel. Nu întâmpină greutăţi în misiunea sa.
Pe scurt, Baysworthy ducea o existenţă corectă şi ştearsă; cu un
caracter rezervat, el nu primea vizite şi nu ieşea decât pentru scurte
plimbări. Îşi petrecea serile în salon, plictisit şi solitar; de cum
pendula bătea ora zece seara, se retrăgea în camera sa.
Higgins îşi dădu seama repede că tipul nu era iubit în hotel; fără
îndoială, zgârcit de la natură, nu se ruina dând bacşişuri, iar
personalul nu aprecia deloc arest gen de client puţin generos.
Tot discutând cu unul şi cu altul, inspectorul încerca să trezească
în memoria celor pe care-i interoga amintirea întâmplărilor care
marcaseră seara de 20 mai.
Până la urmă, eforturile sale fură răsplătite. Un tânăr camerist
ţinea minte un detaliu pe care-l spuse fără însă să-l considere prea
important.
În seara respectivă, când îi servea pe clienţii strânşi în salon,
Baysworthy, ca în fiecare seară, intrase în încăpere; dar abia pusese
piciorul în cameră că ieşise în grabă. Valetul considera această
bruscă întoarcere ca reacţia unul mizantrop convins în faţa unei
societăţi prea numeroase.
— Era deci multă lume în salon?
— Erau patru funcţionari din comerţ care joacă bridge aici în
fiecare marţi.
Higgins păru un moment decepţionat, răspunsul nefiind cel pe
care îl prevăzuse.
— Totuşi, mai era cineva? insistă el.
Valetul ezită un moment:
— Ba da, îmi amintesc, spuse el în sfârşit. Mai era un domn pe
care nu-l cunoşteam. Stătea într-un colţ şi se uita pe o hartă.
— Ah! vrei să-mi arăţi harta aceea?
Era o hartă a regiunii Seaport. Cliff House figura pe ea, iar ca un
îndemn la prudenţă, o linie de creion roşu marca zona periculoasă a
falezei. Pe amplasamentul de la Cliff House, Higgins reperă
amprenta unui deget.
— Poţi să mi-l descrii pe acest domn? întrebă el.
— Da, era un om distins, înalt, subţire şi bine îmbrăcat.
— Mulţumesc.
Descrierea corespundea cu portretul lui Royal. Era o mărturisire a
cărei bună credinţă nu putea fi pusă în discuţie. Inspectorul radia de
bucurie, îşi dădea seama că era pe calea cea bună. În acea marţi 20
mai, Henry Royal coborâse deci din tren la Cliff Hights, cu toate ca
luase bilet pentru Seaport.
Mai era un indiciu, tot atât de interesant, pe cave trebuia să-l
lămurească, acela al amprentei de pe hartă. Era esenţial s-o cerceteze.
Acest lucru, relativ uşor, putea fi făcut şi de către poliţistul care-l
însoţea. De altfel, acest tip trebuia să se arate şi el un pic util, dacă tot
moțăise jumătate din noapte.
La acest gând, Higgins căscă. Era ora șase şi jumătate dimineaţa…
În colţul salonului, un fotoliu confortabil parcă îl îndemna la odihnă.
Tentaţia fiind prea puternică, inspectorul nu-i rezistă.
Traversă încăperea şi se scufundă în moliciunea pernelor. De
îndată toate frământările sale îşi pierdură intensitatea, gândurile i se
amestecară, nu mai ştia nimic şi nu dorea să mai ştie nimic.
Câteva minute mai târziu, un sforăit puternic se auzea din acel
colţ al salonului.
Se trezi la ora unsprezece şi jumătate, înţepenit şi cu gura uscată.
Între degetele crispate i se legăna un crin orbitor de alb.
Cine îndrăznise această glumă proastă cu un reprezentat al
Scotland Yard-ului? Inspectorul se abţinu de la orice anchetă asupra
acestui subiect…
Se ridică, cu creierul încă toropit de somn. Avu o vagă dorinţă de
a mai gusta încă puţin din deliciile somnului, dar îşi aminti repede
că păstrase maşina comisariatului şi că probabil şeful poliţiei locale
avea nevoie de ea.
Cinci minute mai târziu, autoturismul zbura ca o săgeată pe
drumul spre Cliff House.
Primirea căpitanului Sanderstead nu a fost prea călduroasă, dar
Higgins se făcu că nu observă nimic.
— Cum îi mai merge lui Baysworthy? se informă el.
— Nu şi-a revenit. Am dat ordin să fiu prevenit imediat dacă îşi
va reveni.
— Se crede că va fi salvat?
— Medicii îi mai dau încă şanse.
— Aţi aflat cum a intrat în casă ?
— Nu, şi de asta mă ocup încă de dimineaţă. Se pare că există o
intrare secretă pe undeva, pe aici, şi până o vom găsi, cred că putem
să anulăm măsurile de pază şi să lăsăm deschis grilajul de la intrarea
în parc.
— De acord, aprobă Higgins.
— Cât timp aţi lipsit, aţi primit un mesaj de la Scotland Yard.
Royal a dispărut şi poliţia i-a pierdut urma.
— Ar fi trebuit să mă informaţi imediat, domnule căpitan. Este o
veste foarte importantă.
— Pentru a vă informa, ar fi trebuit mai întâi să ştiu unde sunteţi.
Aţi plecat cu maşina mea fără să-mi daţi nicio explicaţie, ripostă acru
căpitanul.
La acest reproş mascat, inspectorul nu avu ce să răspundă.
Schimbă subiectul.
— Aveţi noutăţi despre personalul casei? întrebă el cu mult
interes.
— Hm, toţi sunt neliniştiţi în privinţa salariului.
— Nu asta v-am întrebat. Evenimentele din noaptea trecută i-au
făcut să aibă o reacţie? Şi-au părăsit camerele, cu toate că le era
interzis s-o facă?
Căpitanul ridică din umeri.
— Au respectat toţi consemnul dat, cel puţin cât timp poliţistul a
fost pe culoar. Dar apoi…
— Da, ştiu. Poliţistul nu a respectat ordinul. Dar nu putem să-l
condamnăm, omul a coborât pentru a ne ajuta la nevoie.
— Este adevărat. Cu toate acestea, el are impresia că absenţa sa nu
a fost remarcată; când s-a întors, nu numai că niciun servitor nu se
mişcase din camera sa, dar mai mult, toţi păreau că dorm buştean.
— Oh! oh! iată ceva de mirare
— De ce?
Naivitatea şefului poliţiei îl enervă pe Higgins. Să-ţi imaginezi că
cineva a putut dormi în timpul acelei nopţi zbuciumate era ridicol.
Să crezi că servitorii rămăseseră în camerele lor după acel ţipăt şi tot
zgomotul care-i urmase era şi mai şi. În afară de alt mobil, cel puţin
curiozitatea şi tot i-ar fi sculat pe toţi.
Cu toate acestea toţi erau în camerele lor când agitaţia se calma: se
chiar dacă nu îndrăzniseră să coboare, totuşi trebuie să se fi pus de
acord, şi Higgins ar fi pariat că un „comitet” de apărare se formase
în grabă între membrii personalului în timpul absenţei poliţistului.
— Ce s-a întâmplat cu John Smith?
— Se pare că nu s-a culcat. Poliţistul care făcea de gardă lângă
căsuţa lui l-a auzit mergând toată noaptea. Cu siguranţă, ascunde
ceva acest John Smith.
— Credeţi că va vorbi?
Şeful poliţiei dădu negativ din cap
— Nu, în mod sigur nu va spune nimic.
— Şi Gubbins? i s-a dat de urmă?
— Nimic, dispărut complet.
— Aceasta are o explicaţie. După comedia pe care a jucat-o pe
plajă, s-a topit urgent cu ajutorul bărcii sale. Era modalitatea cea mai
simplă pentru a încurca pistele poliţiei. Trebuie să fi acostat în cine
ştie ce golfuleț necunoscut, unde va fi extrem de greu de găsit. Acest
domn Gubbins este un tip interesant. Dacă a participat la uciderea
lui Petter, de ce a mai prevenit politia? Era în interesul lui să dispară.
Dar nu; în loc de aceasta, a telefonat la comisariatul din Seaport, s-a
întors la locul dramei şi a aşteptat venirea poliţiştilor.
— Este adevărat, spuse căpitanul, pare inexplicabil. Dar poate că a
sperat că, acţionând astfel, se va pune la adăpost de orice bănuială,
calculând precis momentul propice pentru a dispărea.
— Nu prea îmi vine să cred, căci acest Gubbins nu părea prea
inteligent.
— Poate că nu era inteligent, dar era şiret.
Toate aceste ipoteze nu-l mulţumeau pe inspector. În orice parte
se întorcea, nu vedea nicio pistă de urmat. Trebuia să rezolve repede
acest caz, dacă nu dorea să ajungă ţinta ironiilor colegilor săi de la
Scoţiană Yard.
Nemulţumit, îşi scoase pipa din buzunar. Vai! nu mai avea tutun.
Chiar şi consolarea unei pipe bune îi era refuzată!
— Trebuie să merg la Seaport! spuse ei privindu-l pe căpitan, care
nu avu nici o reacţie. Atunci repetă a doua oară: Da, trebuie să mă
duc imediat
— Doriţi maşina, după cum văd, spuse Sanderstead pe un ton
ironic. Puteţi să o luaţi, adăugă el fără amabilitate
— Mulţumesc.
Higgins porni imediat în căutarea unei tutungerii. O găsi în
apropiere de Seaport. Aşteptând restul, începu să-şi umple, cu
satisfacţie, pipa. Reacţia violentă a vânzătorului îl întrerupse.
— Ce s-a întâmplat? ţipă vânzătorul, voi chema poliţia imediat!
Şi îi băgă sub nas inspectorului bancnota pe care acesta i-o
dăduse.
Bancnota era falsă.
Higgins îşi aminti că făcuse imprudenţa să păstreze la un loc cu
propriii săi bani bancnotele găsite în portofelul lui Randall.
Luă îndărăt bancnota falsă şi nu se arătă deloc mirat când
vânzătorul începu să examineze atent, cu lupa, noua bancnotă dată
de acest dubios client.

CAPITOLUL XVI

ÎNTOARCEREA LA LONDRA

Inspectorul Higgins îşi continuă drumul până la postul de poliţie

din Seaport. Avu norocul să ajungă la comisariat chiar în momentul
în care se primea pentru el un mesaj de la Scotland Yard.
Urma lui Royal fusese regăsită. Inspectorul luă receptorul din
mâinile telefonistului;
— Alo! aici Higgins. Ce se aude cu Royal?
— L-am găsit, domnule.
— Unde?
— La „Societatea de reformă şi reabilitare”. Agenţii noştri erau în
general cu ochii pe această casă. De dimineaţă, Royal a venit la
biroul Societăţii. A stat foarte puţin şi, ieşind, era foarte necăjit.
Era ceva tăios în tonul celui care vorbea. Higgins sesiză imediat.
— Ceva nou, nu? făcu el laconic.
— Am primit informaţii care pot lămuri într-un fel cazul misterios
de care vă ocupaţi.
— Bine. Vin la Londra. Dublaţi vigilenţa până la sosirea mea.
Inspectorul luă expresul de după-amiază. Plin de nerăbdare, i se
părea că trenul nu merge prea repede, acest moment de inactivitate
devenindu-i insuportabil. Reținerile detectivului de la Scotland Yard
în legătură cu Royal îi produceau o nemulţumire pe care nu putea să
şi-o explice. Ce era de fapt această „Societate de reformă şi
reabilitare”? Higgins îşi spuse că trebuie să viziteze imediat această
pseudo-caritabilă Societate sub acoperirea căreia Michael Randall
juca rolul omului integru, filantrop generos şi stâlp al societăţii!
La acest gând, inspectorul surâse. Cu toate acestea, notorietatea
de care se bucura Randall, notorietate întreţinută şi exploatată cu
şiretenie, era un fapt real… Câte lucruri murdare se ascund uneori
sub o mască înşelătoare!
Un alt fapt, la fel de sigur, era că Royal se găsea mai mult sau mai
puţin amestecat în drama de la Cliff House. Inspectorul nu se mai
îndoia şi această certitudine îl umplea de o vagă melancolie.
Apoi, era Baysworthy, acest tip dubios care, nu o singură dată,
fusese la un pas de închisoare! În acea noapte de 20 mai, Baysworthy
intrase în Cliff House la fel de uşor probabil cum o făcuse în fiecare
seară până atunci. Randall fusese cu siguranţă vizitat de acest om, pe
care-l aştepta de altfel, pentru că nu se dezbrăcase încă. Pe dracul
acest Baysworthy era acolitul, complicele său… Cu toate acestea
Randall se temea de el, dovadă scrisoarea depusă la bancă.
Higgins presupunea deci că, în acea noapte, Randall deschisese el
însuşi seiful în prezenţa lui Baysworthy şi…
Trenul intră în gară. Un detectiv de la Scotland Yard îl aştepta pe
peron.
— Ah! aţi sosit, domnule. Am onoarea să vă salut. Royal a revenit
de trei ori astăzi la birourile Societăţii.
— Era îngrijorat?
— Foarte îngrijorat. După a treia vizită, s-a dus la barul „La Ned”,
iar apoi la cabaretul „Pink Rat”.
— L-aţi interogat pe Ned?
— Bineînţeles. Imediat după plecarea lui Royal. Dar Ned a jurat că
nu-l cunoaşte.
— De ce s-a dus atunci Royal în barul său?
— Presupun, domnule, că Royal vrea să-şi creeze un alibi. Era
transpirat şi la capătul puterilor. Îl vom încolţi urât de tot pe tipul
ăsta.
— Mă îndoiesc… Henry Royal nu este atât de slab. Şi „Pink Rat”
ce este de fapt?
— Este un cabaret de mâna a cincea. Nu prea văd un gentleman
ca Royal intrând într-o asemenea bombă. Este locul unde se strânge
scursoarea societăţii. Putem să mergem acolo imediat, dacă doriţi,
este posibil ca Royal să se întoarcă.
— Bună idee. Să mergem.
„Pink Rat” nu avea un aspect prea tentant. Se intri pe un culoar
lung, la capătul căruia nişte trepte coborau până într-un fel de
antreu, unde făcea de gardă un negru de statură impresionantă.
— Ce doriţi? mormăi cerberul.
Inspectorul îi făcu un somn discret detectivului care-l însoţea.
— Am venit să ne întâlnim cu doi prieteni.
— Ce doriţi?! repetă negrul pe un ton ameninţător.
În mod sigur, să intri în această tavernă, fără să spui cine eşti, era
mult mai complicat decât crezuseră poliţiştii
Higgins îşi păstră calmul, trebuia să evite un scandal care ar fi
făcut să-i eşueze planul. Băgă mâna în buzunar şi scoase o bancnotă.
Corupţia nu era deloc autorizată legal… dar se putea considera cu
adevărat ca o tentativă de corupţie faptul de a da unui tip o bancnotă
care nu valora nimic? Higgins surâse în sinea lui. N-avea timp să
aducă acest caz în faţa unui eminent jurist… Evident, să pui în
circulaţie bani falşi…
Higgins luă biletul şi-l frecă între degete.
Efectul a fost instantaneu. Pe fata de abanos, albul ochilor luci cu
cinism, buzele groase schiţară un surâs înfiorător.
— Îmi pare rău, domnilor, se bâlbâi negrul, scuzaţi-mă… eu… nu
ştiam…
Apoi se dădu la o parte pentru a permite celor doi bărbaţi să între,
dar fără să întindă mâna cu aviditate. De altfel, Higgins pusese
bancnota în buzunar şi, întorcându-se către detectiv, îi spuse:
— E-n regulă, dragă prietene. Mulţumesc, acum poţi să pleci.
— Dar…
— Ba da, ba da.
Vocea autoritară a inspectorului opri protestele subordonatului
său.
Higgins mai adăugă:
— Poţi să vii mai târziu împreună cu câţiva prieteni, dar acum aş
prefera să fiu singur.
— Bine!…
 . Detectivul se înclină. Inspectorul îi strânse mâna cu o insistenţă
semnificativă.
Higgins intră în sala principală de la Pink Rat”. Îl simţea pe negru
mergând în spatele lui. Această neîncredere îi displăcu, dar ştia cât
riscă dacă întoarce cumva capul. Se simţi mai liniştit când se aşeză la
o masă, cu spatele la perete. Cel puţin nu putea fi atacat din spate.
Comandă o halbă cu bere.
Sala era întunecoasă, plină de fum. La început Higgins nu reuşi să
vadă nimic. Nu prea departe de el, nişte voci bărbăteşti discutau
aprins; încercă să prrindă ceva din conversaţie, dar cei care vorbeau
tăcură. Puţin câte puţin, ochii săi obişnuindu-se cu penumbra,
aruncă o privire circulară prin încăpere. Şi deodată îl zări pe Henry
Royal, aşezat la celălalt capăt al sălii.
Royal era singur. Oare ce căuta în acest loc sinistru dacă nu să se
întâlnească cu cineva?
Dar unde era agentul de la Scotland Yard care trebuia să-l
urmărească?
Higgins reuşi să-i descopere şi pe poliţist, care nu avea un aer
prea liniştit şi în mod sigur ar fi dorit să plece cât mai repede din acel
loc.
Royal nu făcea nicio mişcare. Cu siguranţă se simţea urmărit şi
fără îndoială avea o plăcere diabolică să prelungească chinul
urmăritorului său. Higgins se întrebă cât va mai dura această farsă,
începând să-şi piardă răbdarea.
În sfârşit, Royal se ridică şi traversă încet sala. Un surâs sardonic îi
înflorea pe buze şi ochii săi luceau de o maliţie binecunoscută
inspectorului.
În pragul uşii se opri şi un individ, care nu apăruse până atunci,
se apropie de el.
Inspectorul aproape că scoase un strigăt de surpriză.
Recunoscuse, în persoana care-şi făcuse o apariţie atât fie bruscă,
pe Winston. Majordomul de la Cliff House.

CAPITOLUL XVII

NOI AVENTURI

O conversaţie animată începu între Royal şi Winston. Inspectorul,

care urmărea jocul fizionomiilor, îl văzu pe Winston schimbându-se
la faţă ca şi cum ar fi încercat o emoţie puternică. Ar fi dat mult să
ştie care era subiectul de discuţie al celor doi.
Ce căuta Winston la Londra? Ce aventură îl adusese aici? Această
tavernă părea acum şi mai ciudată. Exista cu siguranţă o strânsă
legătură între clientela sa şi falsele bancnote de zece şilingi 6 .
Atitudinea negrului de la intrare se modificase atât de substanţial la
vederea ei! Trebuia să fie un semn de recunoaştere, un fel de parolă,
un sesam deschizând uşa de la „Pink Rat”.
Royal se întoarse în sală. Chemă un chelner şi-i ceru să-i facă nota
de plată.
Inspectorul Higgins profită de această ocazie şi se strecură către
ieşire. Zorile începeau să se arate; o linie albicioasă se vedea la
orizont, unde se destrămau încet norii cenuşii.
Royal şi Winston plecară din cabaret. Inspectorul îi urmărea de pe
cealaltă parte a străzii. Tocmai se pregătea să se ia după ei, când
observă că nu era singurul care se interesa de drumurile celor doi. O
siluetă vânjoasă ieşi din umbra unei porţi învecinate şi se strecură cu
prudenţă pe urmele lor.

6 Monedă divizionară englezească, valorând a douăzecea parte dintr-o liră sterlină

(n. tr.)
 Higgins, la început, crezu că este vorba de discreta intervenţie a
unui coleg de la Scotland Yard. Dar foarte repede îşi dădu seama că
nu era un poliţist!
Henry Royal şi Winston se opriră. Mai schimbară câteva cuvinte,
apoi se despărţiră.
Pentru Higgins acest moment fu aproape tragic. Pe care dintre cei
doi să-i urmărească? Pe Royal sau pe majordom? Trebuia să se
decidă imediat… Dar, chiar înainte ca el să se hotărască, Royal
dispăruse din vedere.
Winston coti la dreapta şi silueta întunecată făcu la fel Inspectorul
merse şi el în aceeaşi direcţie, dar, după ce dădu colţul străzii, nu
mai văzu pe nimeni. Unde dispăruseră cei doi bărbaţi? Erau oare doi
complici care se pregăteau să dea împreună o lovitură undeva?
Higgins îşi urmă drumul, scormonind obscuritatea cu o privire
ascuţită.
Deodată, un strigăt de spaima traversa noaptea. Poliţistul se grăbi
către locul de unde se auzise această chemare îndurerată.
Cam la douăzeci de metri în faţă, el îi zări pe cei doi bărbaţi pe
care îi pierduse din vedere. Winston, căzut pe spate, se zbătea cu
disperare, în timp ce individul celălalt, cu un genunchi pe pieptul
lui, îi strângea gâtul între mâinile crispate.
Higgins scoase un strigăt puternic.
Se produse o mişcare precipitată în umbră; învingătorul se ridică
şi o rupse la fugă.
Inspectorul ajunse la locul luptei. Winston, nemişcat, părea lipsit
de viaţă.
Higgins îşi îndreptă lanterna către faţa nefericitului întins la
pământ.
— Ah! dar nu se poate! exclamă el.
Acest om nu era Winston, ci un individ care îi semăna extrem de
mult. Lumina slabă de la „Pink Rat” îi jucase o festă inspectorului.
 Fără a pierde o secundă, Higgins se lansă în urmărirea
agresorului. Îşi scoase fluierul, îl duse la gură… Dar fluierul îi scăpă
printre degete. Genunchii i se înmuiară şi se prăbuşi ca secerat.

— Hei! Ce faci aici? Scoală-te!

Higgins auzi de undeva, parcă din depărtare, acest ordin
întredeschise ochii, dar îi închise imediat, orbit de o lumină intensă.
Capul îl durea îngrozitor, se simţea bolnav.
— Eşti beat, nu-i aşa?
Inspectorul încercă încă o dată să privească în jurul lui. Distinse
cu greu o uniformă şi un braţ la capătul căruia se balansa un felinar.
— Beat, nu?
Vocea repetă cuvintele cu dispreţ. Şi deodată urmă o exclamaţie
de uimire.
— Dar sunteţi inspectorul Higgins! Ce s-a întâmplat, domnule?
Tocmai vă căutam.
Higgins încercă să se aşeze în capul oaselor. Reuşi nu fără
greutate şi îşi apucă fruntea cu amândouă mâinile.
Gândurile îi erau confuze. Revedea ca prin ceaţă lupta în care
căzuse Winston. Dar era Winston sau dublura sa? Higgins îşi
reaminti că băuse bere. Cu siguranţă i se pusese în ea un narcotic.
Oare era vorba de Royal care, recunoscându-l, făcuse să i se pună un
drog în halba de bere, un drog puternic, dar cu efect mai lent?
Inspectorul gemu; cu un efort dureros reuşi să se ridice în
picioare, dar se clătină şi căzu în braţele poliţistului.
— Ai găsit un cadavru foarte aproape de aici?
Întrebarea îl uimi pe poliţist, care crezu că şeful său o luase razna.
— Nu, domnule inspector.
— Unde suntem?
— În stradă, la oarecare distanţă de „Pink Rat”.
Ah! da, asta era! În tot acest timp, cât fusese leşinat, dublura
majordomului dispăruse de mult. Cineva îi venise în ajutor şi îl
luase, mort sau viu. Leşinul inspectorului venise la momentul
oportun.
Dar cât era ceasul?
Higgins îşi căută ceasul, dar nu-l mai găsi. Toate buzunarele îi
erau goale… Un tâlhar îl buzunărise metodic cât timp fusese fără
cunoştinţă. Nu putea fi vorba de Royal…
Inspectorul îşi reveni ca electrizat.
— Hai, spuse el, repede la „Pink Rat”!
Taverna era înconjurată de poliţie. Higgins şi însoţitorul său
pătrunseră în sala principală. La vederea lui Higgins, inspectorul
Dryan scoase un strigăt de bucurie.
— Ah! bătrâne, ne-ai cam speriat! În sfârşit, te regăsesc, dar după
câte peripeţii! Patrulând în această zonă rău famată, ca să-ţi pot fi
oricând de ajutor, am agăţat câţiva ticăloşi în această cârciumă
infectă.
— Vreau să-i văd pe tipii ăia! spuse Higgins.
— Stai liniştit pentru moment, îl sfătui Dryan, eşti încă bolnav.
Dar, în faţa insistenţei colegului sau, Dryan nu mai făcu
obiecţiuni. Intrară într-un birou unde un sergent de poliţie îi
interoga pe cei prinşi.
Patronul de la „Pink Rat” tuna şi fulgera împotriva unei măsuri
atât de arbitrare. Era un procedeu înspăimântător să violezi astfel,
fără motiv, casa unui comerciant onest care îşi câştigă pâinea fără să
deranjeze pe nimeni.
— Ţine-ţi gura, ordonă sergentul. Arată-mi actele de identitate şi
portofelul.
Portofelul patronului fu golit imediat. O mână de monede căzu cu
zgomot pe masă, dar, lucru şi mai important, într-un buzunar
special, se găsiră mai multe bancnote falsificate.
Omul se făcu verde la faţă.
 Higgins dădu câteva instrucţiuni poliţistului care păzea ieşirea şi
acesta închise imediat uşa.
Apoi, inspectorul ce apropie de tipul prăbuşit pe un scaun.
— Eşti arestat, îl anunţă el pe un ton calm.
Pungaşul avu o tresărire de orgoliu. Frica îi fu înlocuită de o furie
sumbră.
— Nu aveţi dreptul să mă arestaţi. Eu nu ştiu nimic despre aceşti
bani falşi, eu…
— Cine ţi-a vorbit de bani falşi? Deci, ştii ceva mai mult, nu?
Şi inspectorul Higgins, până atunci abătut, schiţă un surâs de
satisfacţie.
Trei alţi indivizi, care aveau asupra lor bani asemănători, au fost
arestaţi, în ciuda protestelor.
— Vezi, Higgins, percheziţia n-a fost o operaţiune inutilă. Asta te
mai răzbună un pic pentru aventura ta neplăcută, spune Dryan.
Se făcu tăcere.
— Acum, cred că trebuie să plec, spuse inspectorul.
Dryan dădu din cap.
— Fii atent, Higgins, ai grijă de tine, bătrâne !

CAPITOLUL XVIII

PRIMUL SUCCES

Inspectorul Higgins dădu târcoale timp de două ore hotelului

Clavering, cu speranţa că Royal se va întoarce acasă.
Aşteptarea sa se dovedi inutilă şi, nemulţumit, se hotărî să se
reîntoarcă la Cliff House.
Fuseseră regăsite, într-o pubelă, nu departe de „Pink Rat”, actele
şi cheile sale. Bineînţeles, hoţul îşi păstrase pentru el ceasul şi
portofelul.
Imediat după ce ajunse la Cliff House, Higgins îl chemă la el pe
majordomul Winston.
— Ce ştii dumneata despre Henry Royal? întrebă el fără nici o
introducere.
Winston păru surprins şi se gândi un moment, ca şi cum şi-ar fi
ordonat amintirile.
— Henry Royal !… Acest nume nu-mi este necunoscut. Trebuie că
l-am auzit pronunţat undeva.
— Îl cunoşti, afirmă inspectorul.
— Ba nu, vă asigur.
— Am motive solide să cred contrariul.
— Vă înşelaţi, domnule, spuse Winston, care părea din ce în ce
mai surprins.
— L-ai văzut cel puţin o dată, insistă brusc Higgins.
— Vă rog, spuneţi-mi când?
— Când a intrat la ora două noaptea în biroul în care Randall a
fost asasinat.
— Mă mir că spuneţi asta, ripostă Winston. Credeam că poliţia nu
ştie numele agresorului domnului Randall. Indiferent cine ar fi, eu
nu i-am văzut decât picioarele şi..
— Deci, persişti să declari că nu-l cunoşti pe Henry Royal?
— Regret, dar nu pot să vă contrazic, domnule.
O scurtă licărire se întrezări în ochii lui Winston şi un surâs abia
schiţat îi juca pe faţa de vulpoi.
Higgins îşi încruntă sprâncenele. Acest ton ironic era insultător.
Întrebă brusc:
— Ai cumva un frate?
— Nu, domnule.
Dar Winston nu putu să-şi stăpânească o scurtă tresărire, pe care
inspectorul o înregistră ca pe o mărturisire.
— Un frate care să fie prietenul lui Royal, repetă Higgins, ca şi
cum nu ar fi auzit răspunsul.
— Pentru că nu am niciun frate, întrebarea nu are sens, domnule.
— Atunci, cu atât mai bine. Omul care a fost sugrumat
azi-dimineaţă înseamnă că nu-ţi este rudă.
— Su… sugrumat?
Winston îşi pierdu sângele rece. Părea că este gata să leşine de
emoţie şi de stupoare, în acelaşi timp.
— Da… şi probabil mort în prezent, completă Higgins cu
brutalitate.
— Eh bine !… am un prieten care, într-adevăr, îmi seamănă destul
de mult şi…
Inspectorul încercă să încurajeze acest timid început de
mărturisire.
— Poate un văr, sugeră el.
— Da. Da…
— Şi acest văr îl cunoştea pe Royal?
Urmă o lungă tăcere.
— Henry Royal n-ar fi comis un asemenea gest, spuse Winston cu
convingere.
Apoi, bănuind o capcană în anunţarea acestei pretinse morţi, îşi
regăsi calmul. Când îl privi pe inspector, faţa sa era fără expresie.
Higgins se făcu că nu remarcă această schimbare.
— De ce? întrebă el.
— Henry Royal este un gentleman.
Nu era nici o ironie în această afirmaţie. Exista, cu siguranţă, ceva
la Royal care-l ridica deasupra nivelului răufăcătorilor obişnuiţi.
Caracterul lui cavaleresc îi crea un prestigiu suveran în lumea
interlopă cu care avea contact ca urmare a vieţii sale aventuroase.
— Mulţi bandiţi apar sub asemenea faţadă, observă Higgins, până
în momentul în care masca le este dată jos şi apar aşa cum sunt în
realitate.
Winston surâse, dar nu răspunse nimic. Era un surâs plin de
autoîncredere, denotând o credinţă invincibilă în superioritatea celui
admirat.
— Bine, spuse Higgins. Poţi să pleci. Şi mustrările de conştiinţă îl
făcură să adauge: Omul nu este mort. De fapt nu ştiu nici numele lui,
nici pe cel al agresorului.
Winston, cu faţa pe dată împietrită, îi privi lung pe inspector, apoi
spuse calm:
— Mulţumesc, domnule, mulţumesc.
Astfel, deveni clar că omul pe care Royal îl întâlnise la cabaret era
fratele lui Winston.
Higgins nu avea o dovadă de netăgăduit, dar i se părea că o
asemenea apreciere era plauzibilă.
Din păcate, reală sau imaginară, această rudenie nu clarifica cu
nimic moartea lui Randall şi încă mai puţin sfârşitul tragic al
sărmanului Petter.
Moartea sergentului era înconjurată de un mister de nepătruns.
Plecat în căutarea lui John Smith, pe care trebuia să-l găsească în
grădină, Petter, după toate aparenţele, rămăsese în limitele
proprietăţii Randall. Poate s-a dus până la căsuţa paznicului. Dar
această căsuţă era situată la marginea parcului, iar marea era destul
de departe. Ce-l făcuse totuşi să se îndrepte spre faleză? De altfel,
pentru a merge acolo, fără să treacă prin poarta de la intrare, ar fi
trebuit să escaladeze zidul care împrejmuia proprietatea. Straniu
capriciu! Cel puţin dacă nu se lansase într-o urmărire disperată,
după fugar… poate asasinul lui Randall. Dar toate acestea nu erau
decât „dacă” şi „poate”. Era inutil să aduni, despre această moarte,
supoziţii care nu serveau la nimic.
O voce groasă întrerupse meditaţiile inspectorului.
 — Ah! sunteţi aici, domnule inspector, vă aduc ceva.
Era căpitanul Sanderstead.
Higgins se ridică, îi spuse bună ziua şi îi luă din mâini un sul
voluminos de hârtie.
— Este planul acestei case infernale, continuă şeful poliţiei locale.
L-am conceput cu ajutorul subordonaţilor mei. Aveţi noroc dacă
recunoaşteţi ceva. Eu am putut numai să observ că fiecare zid de
bază are cel puţin trei sau patru picioare grosime. Avem, de
asemenea, planul grădinii. Am muncit pentru a realiza aşa ceva ore
în şir. Trebuie să vă spun însă că n-avem nicio urmă de pasaj secret.
— Mi s-a spus că Randall locuia în această casă de…?
— Cam de zece ani.
— Prin urmare, nu a trebuit să facă mari schimbări.
— Nu numai că nu a modificat nimic, dar nici măcar nu a
restaurat nimic, îl asigură Sanderstead.
— Notarul care a vândut această proprietate lui Randall ar trebui
să aibă un plan al casei, nu?
— M-am gândit la aşa ceva. Am telefonat la firma Knape et Cie
care s-a ocupat de vânzare. Mi s-a răspuns că nu au nimic de acest
gen.
— Avem informaţii despre cel care a avut Cliff House înainte de
Randall?
— Mda, se pare că omul a înnebunit şi apoi a decedat într-un
ospiciu. Casa a rămas fără proprietar ani întregi. A fost vândută
printr-o sentinţă a tribunalului şi aşa a cumpărat-o Randall.
— Bine.
Conversaţia se opri aici. Higgins, gânditor, fuma.
Deci, precedentul proprietar de la Cliff House fusese un nebun…
Aceasta putea explica multe lucruri…
Inspectorul petrecu o după-amiază zbuciumată, în căutarea unor
indicii mai precise despre acest nebun. Făcu o oprire la birourile
firmei Knape et Cie, telefonă la Londra, discută cu bătrânii din
Seaport şi Cliff Hights şi vizită chiar două spitale şi un azil de boli
nervoase.
Când se făcu seară, trebui să recunoască inutilitatea timpului
consumat cu această anchetă.
Nu aflase nimic în plus faţă de ce ştia de la Sanderstead, decât că
pe fostul proprietar îl chema Nathanael Zebstone. Acest nefericit
dement, după o existenţă înfiorătoare, murise fără moştenitori, iar
averea sa revenise Coroanei britanice.
În acest timp, Scotland Yard-ul se străduise mult să regăsească
urmele falsului Winston.
Fuseseră interogaţi pe rând medicii şi farmaciştii din cartierul în
care se găsea cabaretul „Pink Rat”, dar nici unii, nici ceilalţi nu se
ocupaseră de vreun rănit.
Pe de altă parte, norocul îl pusese pe inspectorul Dryan pe urmele
unei bande de răufăcători, obişnuiţi ai localului „Pink Rat”. Aceşti
bandiţi deţineau toţi bancnote falsificate, dar, din dorinţa de a nu-şi
compromite complicii, se încinseseră într-un mutism încăpăţânat.
Higgins putea astfel să tragă concluzia că Cliff House era centrul
foarte activ în care se fabricau banii falşi. Dar această certitudine nu-l
ducea prea departe.
Inspectorul, destul de descurajat, se plimba în lung şi-n lat prin
bibliotecă; deodată îşi aminti un detaliu: cheia rămasă în uşa
dulăpiorului, în spatele falselor cărţi de pe rafturile galeriei.
Higgins se urcă din nou în balcon. Găsi fără greutate dulăpiorul şi
cheia falsă. Exista, fără îndoială, la Cliff House o broască la care se
potrivea această cheie, dar la care?
Dumnezeule! Dar printre cele trei chei găsite asupra lui Michael
Randall, era una de aceeaşi formă cu aceasta şi era exact cheia care
deschidea sertarul secret al seifului!
N-ar fi fost de mirare dacă ea era utilizată cu un dublu scop.
 „Să procedăm metodic, îşi spuse Higgins. Alaltăieri, în cursul
nopţii, Baysworthy, ca şi agresorul său, au intrat în Cliff House fără
să fie văzuţi. Aveau fiecare o cheie care deschidea o uşă exterioară, o
intrare pe care Sanderstead nu o remarcase şi care nu figura pe
planul său… Se pune problema să descopăr această uşă. Este dificil,
clar, cu puţin noroc…”.
Higgins deschise fereastra. Venise noaptea, o noapte sumbră, fără
stele. Obscuritatea nu va facilita căutările.
Inspectorul coborî în grădină şi făcu un tur al clădirii. Faţada de
nord dădea spre un teren necultivat. Zidurile, pe această parte,
dispăreau sub o perdea deasă de iederă.
Această particularitate atrase atenţia inspectorului. După ce
verifică dacă nu-l spionează nimeni, începu să caute cu răbdare. În
sfârşit, la douăzeci şi cinci de picioare de la primul contrafort, avu
surpriza să descopere o mică uşă pe care iedera o acoperea atât de
bine, încât era foarte greu să-i bănuieşti existenţa.
Dificultatea era însă acum să descopere broasca. Higgins reuşi
totuşi, introduse cheia în broască, o răsuci şi uşa se deschise.
Victorie! Cliff House îşi dezvăluise unul din secretele sale atât de
bine păzite!
Inspectorul, bucuros de succesul său, împinse uşa, dar, în acel
moment, un obiect dur, aruncat parcă de un resort invizibil, îl lovi în
plină figură.
În, spatele lui, uşa se închise cu un pocnet sec, tăindu-i orice cale
de retragere.

CAPITOLUL XIX

PESCARUL ESTE REGĂSIT

 Inspectorul Higgins îşi reveni treptat din şocul care-l ameţise. Nu
ştia cine sau ce îl lovise. Nu-şi mai găsea lanterna, probabil că-i
căzuse în momentul în care fusese lovit. Împrejurul lui, întunericul
era dens, înspăimântător… Avea senzaţia că este zidit de viu într-o
temniţă.
Din fericire, avea la el chibriturile. Scăpară pe rând două sau trei
beţe şi la lumina lor pâlpâitoare, putu să observe câteva trepte ale
unei scări.
Pipăind cu mâna, ca un orb care-şi caută drumul tatonând cu
bastonul, Higgins urcă treptele, apoi se opri. Maxilarul lovit îl durea
foarte tare, dar îşi recăpătase stăpânirea de sine.
Aprinse din nou un chibrit şi, având lumină preţ de câteva
secunde, mai mult ghici decât zări un spaţiu mai puţin întunecat
care se decupa în bezna din faţa sa. Era, fără îndoială, un culoar care
ducea în interiorul casei.
Higgins o porni. Înainta cu grijă, pipăind atent terenul şi zidurile.
Ajunse în sfârşit la extremitatea culoarului şi se găsi în faţa unei uşi
închise. Inspectorul nu mai avea cheia, dar încercă să spargă
obstacolul cu lovituri de picior. Se auzi o trosnitură de bun augur şi
apoi piciorul drept îi trecu prin panoul de lemn. Imediat se simţi
prins de picior ca în nişte cleşti de oţel.
— Dă-mi drumul! strigă Higgins.
— E inutil să rezişti! tună o voce pe care inspectorul o recunoscu
imediat.
Scoase un suspin de uşurare.
— Încet, măi omule. Sunt eu, inspectorul Higgins
— Ah ! dumneavoastră sunteţi, domnule !… Dar de fapt unde
sunteţi? Cum aţi reuşit să faceţi o gaură în acest zid?
— E vorba de o uşă, încearcă s-o deschizi
— Mă scuzaţi, dar nu văd nimic, în afară de un tablou pe care l-aţi
găurit cu piciorul.
— Caută mai bine şi împinge cu umărul.
— Da, da, domnule! am găsit-o.
Cu eforturi conjugate, uşa-tablou a fost dărâmată şi, deodată, plin
de praf şi pânze de păianjen, apăru Higgins. Poliţistul nu-şi putut
reţine un hohot de râs. Inspectorul nu zise nimic, dându-şi seama de
comicul irezistibil al apariţiei sale.
Secretul tunelului şi al uşii-tablou odată dezvăluit, existau
premise certe pentru elucidarea unui mister până atunci de
nepătruns. Acum, ancheta începea să meargă ca pe roate.
Regăsindu-şi calmul, Higgins se uită unde ajunsese. Recunoscu
galeria de tablouri, prin care trecuse de mai multe ori, acompaniat de
căpitanul Sanderstead, în noaptea în care Baysworthy fusese atacat.
— Spune-mi, îl întrebă el pe poliţist, ce faci aici? Ai auzit soneria
din cămin?
Nu domnule, îmi făceam rondul şi am auzit un zgomot în spatele
acestei picturi. Dar ce s-a întâmplat?
Fără să-i răspundă, Higgins se îndreptă iute spre bibliotecă, de
unde se auzea soneria telefonului.
— Tu eşti, Higgy? Ai multă treabă? întrebă inspectorul şef Dryan.
— Nu, răspunse Higgins, ştiind bine că acesta era răspunsul dorit.
— Ah ! cu atât mai bine! Şase noi bancnote false au fost găsite la
Danecoast, un orăşel în apropiere de Seaport. Pentru că tot eşti în
zonă, ai putea să faci un drum până acolo.
— Sigur. Şi la cine s-au găsit?
— La, un constructor de şalupe, numit Pontings. Porneşte la drum
şi nu te gândi la cheltuieli, bătrâne.
— Excelent. Deci nu vezi ce aş mai putea face pe aici, nu?
— Nu, la revedere, şi ţine-mă la curent cu ce afli.
Dryan închise. Chiar dacă îşi dăduse seama de tonul sarcastic al
colegului său, avusese bunul simţ să se abţină de la orice
comentariu.
Cincisprezece minute mai târziu, maşina comisariatului îl aducea
pe Higgins în faţa atelierului constructorului de şalupe. Domnul
Pontings nu se culcase încă.
Cum mai povestise de două ori întâmplarea sa poliţiei locale, se
arătă destul de plictisit s-o reia încă o dată. Era o chestie foarte
simplă, de altfel: domnul Pontings acceptase şase bilete de zece
şilingi ca plată pentru o factură de trei lire sterline.
După aceea, când să-şi plătească o datorie mai veche, hangiul
refuzase aceste bancnote, pe care le declarare suspecte. Domnul
Pontings se dusese la poliţie şi dăduse o declaraţie. Nu ştia nimic în
plus. Banii proveneau de la un puşti, fără îndoială un comisionar,
care venise în magazinul sau şi cumpărase un cablu şi nişte cârlige.
Domnul Pontings, ajuns la acest punct al povestirii sale, se opri,
dar Higgins nu pierdu prea mult timp ca să afle că acel puşti era fiul
unui anume domn Sweeting.
Domnul Sweeting, la care inspectorul se duse imediat, se jură că
nu ştie nimic. Higgins ceru să fie chemat băiatul. Acesta fu sculat din
pat şi aşa, adormit cum era, adus în faţa inspectorului.
Aflând despre ce era vorba, fiul domnului Sweeting arătă cu
mândrie o bancnotă de zece şilingi şi preciză că primise banii de la
un marinar în schimbul drumului până la magazinul lui Pontings.
Era singura informaţie pe care o putea da.
Era miezul nopţii. Higgins se gândi să facă o plimbare pe malul
mări pentru a încerca să-şi ordoneze gândurile. Danecoast era un
mic port înghesuit într-un golfuleţ; mai multe şalupe erau trase pe
mal; la ora aceea pescarii erau de mult în paturile lor şi locul era
pustiu.
Inspectorul se pregătea să se întoarcă, dar briza îi aduse în nări
miros de tutun. Cineva fuma prin preajmă. Inspectorul fu astfel
ghidat de miros până în spatele unor clădiri aparţinând unei
companii de transporturi navale. Într-adevăr, un bărbat era acolo.
Higgins se îndreptă spre el şi-l interpelă; omul încercă să fugă. Dar a
fost repede ajuns din urmă.
— Ei, nu! dar nu este chiar domnul Gubbins?
Omul nu răspunse şi încerca să scape. Prinzându-l cu putere de
braţ, inspectorul îl duse la biroul de poliţie. Captura era importantă.
Tânărul Sweeting, care cu siguranţă avea o noapte agitată, chemat
la confruntare, îl identifică fără ezitare ca pe generosul donator al
bancnotei de zece şilingi.
Gubbins părea speriat ca un copil prins cu o greşeală. Din seara
dispariţiei sale, lăsase să-i crească barbă, fără îndoială crezând că va
deveni de nerecunoscut.
— Ei. Ce ai de spus, Gubbins? întrebă inspectorul.
Omul păstra o tăcere încăpăţânată. Părea extrem de înspăimântat.
Higgins îl aduse la comisariatul din Seaport, unde se găsea şi
căpitanul Sanderstead.
Cu un aer viclean, pescarul se execută. Şi astfel, pe biroul şefului
poliţiei, începură să se adune, într-un talmeș-balmeș, monede, un
cuţit, o pipă veche, un pachet de tutun, o cutie de chibrituri
zdrenţuită, un ghem de câlţi şi bucăţele de plumb.
— Asta-i tot? întrebă aspru Higgins.
— Da, spuse Gubbins fără să ridice privirea.
— Foarte bine. Acum, nu te mişca.
Higgins îl pipăi cu atenţie şi-i ordonă:
— Scoate-ţi puloverul.
— De ce?
— N-ai auzit ?
Gubbins îşi scoase puloverul, pe care inspectorul îl examina cu
atenţie.
— Şi acum, scoate-ţi şi tricoul.
Omul se supuse înjurând printre dinţi. Un teanc de bancnote căzu
pe podea.
— Foarte bine, spuse Higgins numărând douăzeci de bancnote
false. Acum, Gubbins, se cuvine să dai o mică explicaţie.
Pescarul îşi ţinea bereta între degetele tremurânde şi privea fix
podeaua. Nu spuse nimic. Higgins aruncă o privire la pendulă. Era
ora unu şi jumătate! Poate că era bine să-l lase pe acest tip să-şi vină
în fire, băgându-l la arest, şi să aştepte până dimineaţă…
Dar, deodată, Gubbins ridică privirea.
— Cum m-aţi prins? întrebă el.
— Ne-am luat după aceste bancnote.
Pescarul rânji şi îşi scutură claia de păr în semn de incredulitate.
— Sunt milioane de bancnote în circulaţie. Nu puteaţi să ştiţi că le
aveam asupra mea pe acestea. Şi apoi, dacă am sau nu am bani, asta
nu priveşte poliţia.
— Ba o priveşte, şi încă atât de mult, încât te declar arestat pentru
falsificare de bani
— Ce?
— Aceste bancnote sunt false.
Gubbins deschise gura şi o închise la loc de mai multe ori; ca şi
cum nu ar fi avut aer. Apoi slobozi o înjurătură murdară care-i arăta
din plin uimirea şi mânia.
Higgins aşteptă câteva momente, apoi îi strecură:
— Acum, Gubbins, poate eşti în măsură să ne explici câte ceva?

CAPITOLUL XX

O CAMERĂ CU SURPRIZE
 Inspectorul Higgins încercă să descifreze gândurile pescarului.
Surpriza acestuia nu fusese prefăcută, era cu adevărat foarte
agitat. Va vorbi oare?
La o nouă solicitare, acesta se decise. Povestea sa, spusă printre
dinţi, întretăiată de pauze, confirma parţial precedentele sale
declaraţii.
Gubbins nu minţise când afirmase că a fost martor la căderea
vertiginoasă a sergentului Petter. Îl văzuse rostogolindu-se pe coasta
falezei şi alergase către locul accidentului. Dându-şi seama că
victima nu mai putea fi ajutată, telefonase la poliţie, apoi se întorsese
la locul accidentului.
Abia atunci se trezise în el instinctul jefuitorului de epave. Omul
era mort. Să iei banii unui mort era altceva decât să furi de la cineva
în viaţă. Nimeni n-ar fi ştiut niciodată… .
Şi Gubbins începuse să buzunărească mortul. Sosirea poliţiei
întrerupsese macabra sa ocupaţie în momentul în care găsise un
teanc de bancnote…
Higgins ascultă cu atenţie această mărturisire. Când omul
termină, îi spuse simplu:
— E-n regulă. Poţi să pleci.
— Cu adevărat?
— Da, dar nu te duce prea departe. S-ar putea să mai avem nevoie
de tine.
Gubbins, fără a mai aştepta alt îndemn, o şterse de urgenţă.
— Este oare bine cum procedaţi? zise căpitanul Sanderstead,
după ce pescarul părăsise biroul.
— Sigur că da. Sărmanul! povestea lui m-a înduioşat.
— Este totuşi un hoţ, un jefuitor de cadavre !
— Vina lui este gravă, fără îndoială, dar Gubbins nu are
mentalitatea mea sau a dumneavoastră. Este un sălbatic şi gândeşte
ca un sălbatic. Iată de ce gestul lui îmi pare scuzabil. Dar altceva m-a
frapat în declaraţia lui.
— Ce anume?
— Bancnotele false găsite la Petter.
— Mie, reluă Sanderstead, tot ce spune Gubbins mi se pare o
minciună. Nu a găsit aceşti bani la Petter.
— De ce nu?
Discuţia luă sfârşit cu această enigmatică reflecţie.
Era două dimineaţa. Higgins se gândi că era cazul să se
odihnească puţin. I se oferi o cameră chiar la comisariatul din
Seaport şi fu fericit să găsească un pat cât de cât confortabil.
Inspectorul se trezi în zori, cu dureri de şale, obosit, dar mai ales
sătul de a fi clădit atâtea ipoteze care se dovediseră rând pe rând
eşecuri. Era timpul să termine odată!
Noaptea trecută, cineva pătrunsese în Cliff House prin intrarea
secretă. Cu ce scop? Omul plecase o dată cu intervenţia inspectorului
sau, urmându-şi planul, rămăsese în casă? În acest caz, mai era încă
ascuns acolo. Se impunea o percheziţie.
În niciun moment soneria de alarmă nu-i semnalase prezenţa.
Omul era deci un obişnuit al casei. Cu toate acestea, dispozițiile date
pentru paza domeniului fuseseră menţinute în toată rigoarea lor. Se
putea trece dincolo de cordonul sentinelelor? Higgins se gândi să
încerce această experienţă.
Tăind-o prin pădure, se îndreptă către nord. Pe această parte,
proprietatea nu era apărată de un zid, ci de un gard viu care la prima
vedere nu putea fi trecut. Inspectorul o luă în lungul acestor tufişuri
şi sfârşi prin a descoperi o trecere aproape invizibilă. Deci pe aici se
strecurau misterioşii vizitatori nocturni în Cliff House!
Aplecându-se, cu toată statura sa atletică, Higgins reuşi să se
strecoare prin spărtură.
La extremitatea unui grup de arbuşti era plasat faimosul semnal
de alarmă. Inspectorul făcu o ocolire pentru a-l evita şi zări o
sentinelă care tocmai dădea colţul casei. Să-i înşele vigilenţa nu fu
decât un joc. Higgins intră pe aleea principală şi atunci se arătă.
— Bună ziua!
— Bună ziua, domnule, răspunse poliţistul cu un aer aiurit,
întrebându-se dacă inspectorul nu picase din cer.
— A intrat cineva? Ai observat ceva?
— Nimic, domnule.
— Când se termină garda dumitale?
— La ora şapte.
Higgins intră în hol şi-l întâlni pe poliţistul care-l ajutase în cursul
nopţii să iasă din pasajul secret.
— Sper că nu au fost alte alarme? spuse el.
— Nu, domnule inspector. Vreau totuşi să vă informez că, după
plecarea dumneavoastră cu maşina, Winston a coborât să vadă ce s-a
întâmplat. S-a arătat foarte mirat de distrugerea tabloului.
— E un truc. Winston ăsta este un şmecher şi jumătate. Trebuie
să-i interoghez. La ce oră îşi începe serviciul?
— Nu va întârzia să apară, este ora la care coboară în fiecare
dimineaţă.
— Bun, aşteptându-l, voi lua micul dejun.
Era ora şase şi jumătate când Winston apăru. La vederea
inspectorului se trase instinctiv îndărăt.
— Ei, Winston, ce mai faci? se interesă inspectorul.
— Ei… bine, domnule.
Faţa majordomului era palidă. Aruncă o uitătură piezişă prin
cameră, evitând să întâlnească privirea inspectorului.
— Ai avea nevoie de puţină odihnă, îmi pari obosit, spuse
Higgins cu bunăvoinţă.
— Nu, domnule, dar aş dori să merg la Londra. O afacere
presantă mă cheamă acolo.
— Adevărat?
 — Da, şi cred că mă veţi autoriza să fac această călătorie.
— Dar cine vrea să te împiedice? spuse inspectorul. Aş dori
numai să ştiu de ce trebuie să mergi la Londra?
Majordomul era din ce în ce mai nervos; spusele lui Higgins îl
făcură să se schimbe la faţă.
— Trebuie să mă duc la un doctor, explică el.
— Zău, eşti suferind?
Winston înainta şi-l apucă pe inspector de mânecă hainei; o
asemenea disperare se putea citi în ochii lui, încât Higgins fu un
moment cuprins de milă.
— Jur, pe ce am mai scump, că mă voi întoarce.
Inspectorul era impresionat de accentul de sinceritate al lui
Winston, dar de atâtea ori constatase falsitatea acestor jurăminte,
încât neîncrederea îi birui mila.
— Poate facem călătoria împreună? sugeră el.
— Nu, trebuie să fiu singur… Lăsaţi-mă să plec, domnule, este
urgent, foarte urgent. Ce trebuie să zic sau să fac pentru a vă
convinge de sinceritatea mea?
— Dar nimic nu ne grăbeşte, spuse inspectorul. Trenul pleacă abia
peste două ore. Până atunci, mă voi mai gândi. Pentru moment, mă
duc să cercetez cămările, apoi voi face un tur dincolo de uşa secretă
pe care am descoperit-o azi-noapte.
Inspectorul părăsi sufrageria, dar nu pentru a controla cămările.
Ţâşni pe scări şi urcă până în cameră lui Winston.
Din ce cauză era atât de agitat majordomul? Nu primise nici o
scrisoare, niciun telefon.
Cu toate acestea, într-o. Casă atât de bizară, Higgins nu ar fi fost
surprins de existenţa unui telefon în cine ştie ce loc, poate chiar de
nişte semnale luminoase. Această ultimă ipoteză i se părea chiar mai
plauzibilă..
La etajul al doilea, în fundul culoarului, era o fereastră pe care
lumina dimineţii intra în valuri. Linoleumul, luminat puternic, era
atât de strălucitor încât te puteai oglindi în el. Dar pe această
suprafaţă, lucitoare se detaşau net urmele lăsate de nişte tălpi ude.
Higgins deschise fereastra. Nu plouase noaptea trecută.
Dar rouă fusese abundentă, căci pe peluze mai străluceau încă mii
de picături. Inspectorul se aplecă şi remarcă imediat, plasate la
intervale regulate, crampoane metalice înfipte în zid, care plecau de
sub pervazul ferestrei şi se pierdeau în iederă, la oarecare înălţime
de la pământ. Evident, crampoanele nu erau vizibile de jos, datorită
iederei care acoperea zidul. Erau astfel dispuse încât puteau servi ca
scară pentru o fugă precipitată, dacă era nevoie. Randall se gândise
să-şi ia toate precauţiunile necesare.
Higgins examină din nou podeaua. Urmele păreau asemănătoare
cu cele găsite pe straturile de flori din grădină. Un lucru era cert:
cineva intrase în casă pe această fereastră.
Cu paşi de pisică, Higgins o luă pe coridor, dar cu toate simţurile
la pândă, căci nu mai avea poftă de o altă lovitură în maxilar.
În faţa camerei lui Winston, inspectorul se opri şi trase cu urechea.
Niciun zgomot. Încercă cu prudenţă clanţa… uşa nu era încuiată.
Intră. Camera era goală. Inspectorul trase încet aerul pe nări. Ce
tutun fuma Winston? Mirosul era atât de ciudat.
În cămin era aruncată o ţigară, abia începută, pe cale să se
consume singură. Higgins văzu aceasta dintr-o privire. În cameră nu
era nimic în care să te poţi ascunde, în afară de un dulap care
probabil ţinea loc de şifonier. Acolo era primejdia. Higgins evaluă
exact riscul pe care şi-l lua şi îl acceptă cu bărbăţie. Se apropie de
dulapul suspect şi îşi lipi urechea de uşa lui.
Tăcere completă.
Trecură câteva momente. Inspectorul asculta în continuare… I se
păru deodată că aude o răsuflare imperceptibilă şi chiar în acel
moment uşa se întredeschise prudent. Mai repede ca trăsnetul,
Higgins se aruncă asupra unui munte de om şi-l lovi năprasnic la
plex, aruncându-l într-un colţ al camerei.
Era negrul uriaş de la „Pink Rat”.
Negrul, înspăimântat, nu opuse nici o rezistentă.

CAPITOLUL XXI

O ÎNTÂMPLARE SUPĂRĂTOARE

Spaima negrului se risipea puţin câte puţin. Îl privi pe inspector şi

pe faţa sa, în acelaşi timp cu viclenia, se întipări o supunere plină de
respect.Numai observându-i expresia, Higgins îşi dădu seama că
negrul îl recunoscuse. Imediat îl întreabă:
— Ne-am mai întâlnit, nu-i aşa?
— Nu.
— Ba da. Dar unde?
— Nicăieri.
— Cine te-a trimis aici?
— Nimeni.
— Bine, atunci explică-mi ce faci în această încăpere.
— Păi eu… eu…
Negrul luă un aer năuc, ca şi cum întrebarea i-ar fi depăşit puterea
de înţelegere.
Cu braţele lui lungi, cu torsul atletic şi faţa turtită, semăna mai
mult cu un urangutan.
— Aha, spuse Higgins, cu o strâmbătură de dispreţ ai venit aici ca
să furi…
— Nu, nu… strigă negrul, ridicând braţele în sus în semn de
protest.
 — Ar trebui să ştii că eşti pasibil de trei ani de închisoare.
— Dar nu am furat nimic! izbucni negrul, pradă unei spaime de
nedescris.
— Hai, scoate tot ce ai în buzunare! Repede, am spus!
În acel moment un zgomot de paşi se auzi pe culoar.
Higgins se întoarse cu repeziciune… Era un poliţist care îşi făcea
rondul.
— Ai venit la momentul oportun. Percheziţionează-l pe acest
individ !
— De unde a mai apărut şi tuciuriul ăsta? întrebă poliţistul mirat.
— L-am găsit ascuns în dulap.
— Are destul tupeu! dar, pentru Dumnezeu, a venit până aici în
zbor?
Negrul se uită la ei cu o privire urâtă şi pe faţă i se întipări o
expresie mânioasă. Higgins se alarmă imediat.
— Mâinile sus! ordonă el. Dumneata, îi spuse el poliţistului,
scoate-ţi revolverul şi arată-l puţin tipului ăstuia ca să înveţe să stea
cuminte.
Negrul se supuse şi ridică mâinile.
Percheziţionat, se dovedi că nu avea pistol, dar i se găsi într-un
buzunar un brici, armă silenţioasă şi redutabilă pentru cine știe s-o
folosească. O căutare mai atentă scoase la lumină un ceas şi o
lanternă.
Inspectorul îşi recunoscu imediat ceasul şi lanterna care îi
fuseseră furate în acea seară memorabilă, la ieşirea din cabaretul
„Pink Rat”.
— Hm! de unde ai obiectele acestea? întrebă el eu severitate.
— Le-am găsit.
— Iar eu le-am regăsit. Bine, dar spune-mi unde le-ai găsit?
Urmă o lungă tăcere. Metoda aceasta nedând niciun rezultat,
inspectorul încercă altceva.
 — Ştii la ce te expui pătrunzând în această casă cu buzunarele
pline de obiecte furate şi care pe deasupra sunt furate de la mine?
— Nu puteam să ghicesc că aceste lucruri vă aparţin, spuse
negrul.
— Bine, la rigoare pot să te cred, urmă inspectorul, dar cel care
te-a trimis ştia foarte bine cine era proprietarul şi la ce risc te expune.
Îndoiala începea să se citească în ochii negrului. Higgins, simţind
aceasta, insistă.
— Poate dorea să fii prins cu aceste probe care te pot condamna
fără drept de apel…
Faţa negrului se schimonosi. Îşi mişcă mâinile ca şi cum ar fi dorit
să îndepărteze ceva.
— Oh! nu pot să cred aşa ceva… bâigui el.
— Parcă poţi să ştii la ce să te aştepţi din partea lui Henry Royal!
Lovitura fusese trasă la întâmplare, dar ea îl atinse pe adversar
într-un punct vulnerabil.
— Dumneavoastră… ştiţi?… mormăi negrul.
— Noi ştim tot! declară Higgins, observându-l cu atenţie pe omul
din faţa sa. Ştim, de exemplu, că Henry Royal este cel care te-a
trimis… (nicio reacţie pe faţa negrului). Eşti purtătorul unui mesaj
pentru majordomul Winston… (neliniştea începea să apară pe faţa
tuciurie). Royal ţi-a spus să te urci pe zid folosind crampoanele şi să
intri pe fereastră. Uşa lui Winston este a treia pe stânga… (un surâs
schiţat îi arătă lui Higgins că făcuse o greşeală). Nu ştiai acest detaliu
şi a trebuit să cauţi… În sfârşit, l-ai găsit pe Winston şi ţi-ai îndeplinit
misiunea. Trebuie să meargă la Londra ca să vadă pe cineva… Vărul
lui Winston… fratele lui este bolnav…
Higgins se opri pentru, a studia efectul vorbelor sale.
— Foarte bolnav, urmă el… pe moarte… sugrumat…
Spaima care-l făcu să tremure pe negru arătă că nimerise în plin..
— Trebuia să-i conduci pe Winston lângă fratele său… (Aici putea
fi o pistă falsă… Higgins o luă altfel). Numai că nu cunoşteai
ascunzătoarea fratelui… şi Royal dorea să-l vadă el însuşi pe
majordom..
Negrul coborî ochii, inspectorul îi urmări privirea şi fu surprins
de forma pantofilor săi.
— Porţi chiar pantofii lui Royal! spuse el cu o voce cavernoasă.
Această ultimă picătură făcu să se reverse paharul. Un mormăit
aspru, nearticulat, se auzi din gura negrului.
— În ce loc, trebuie să-l întâlnească Royal pe Winston? continuă
să întrebe implacabil detectivul.
— La… Den… mouth…
Omul închise ochii pentru a scăpa de fascinaţia privirii reci care
parcă-l străpungea.
— Stil ce vrea să spună? îl întrebă Higgins pe poliţist.
— Cred că este vorba de Denmouth, un sat nu departe de Cliff
Hights.
— Da, este Denmouth! izbucni negrul, care îşi recăpătase în sfârşit
memoria.
— Bun, spuse cu gravitate inspectorul. De tine ne vom ocupa mai
târziu. Pentru un moment, păzeşte-l cu atenţie, cu mâna pe armă,
căci are agilitatea unei maimuţe, îi recomandă Higgins poliţistului.
Inspectorul coborî scările, cu gândul la informaţiile pe care tocmai
le obţinuse.
Negrul, executant al ordinelor lui Royal, intrase în casă
cățărându-se pe zid, dar omul care se găsea ieri în spatele zidului
despărţitor fusese Henry Royal. Fratele lui Winston era foarte
bolnav. Trebuia anunţat majordomul fără ca poliţia să bage de
seamă. Royal dorise să îndeplinească această misiune folosind un
drum care, fără îndoială, îi era familiar.
Combinaţia eşuase, dar graţie întunericului propice din pasajul
secret, el reuşise să fugă fără a fi descoperit. Să se întoarcă la Londra,
să-l instruiască pe negru şi să-l aducă la Cliff House nu fusese decât
o chestiune de ore. Colosul negru, fericit să servească un asemenea
stăpân, îndeplinise ordinele ca un sclav.
În acest, moment, la Denmouth, Royal fierbea de nerăbdare
aşteptându-l pe Winston.
— Ah! o să ne distrăm bine.
Higgins dădu o raită prin sufragerie. Winston, a cărui paloare se
accentuase, se apropie de el cu sufletul la gură :
— Îmi permiteţi să plec, domnule?
— Da, Winston.
— Oh! mulţumesc. Vă sunt cu adevărat foarte recunoscător.
— Merg până la Seaport, spuse inspectorul. Nu vrei să te duc cu
maşina?
— Nu, vă foarte mulţumesc, dar mă tem să nu vă deranjez. Gara
nu e prea departe şi m-am obişnuit să fac drumul pe jos.
Higgins surâse în gând. Majordomul avea răspuns la toate.
— Bine, pleacă dacă eşti gata, dar nu uita că trebuie să te întorci.
Aş avea mari necazuri dacă nu te întorci astăzi, căci răspund de
dumneata.
— Voi reveni, aveţi cuvântul meu de onoare, îl asigură
majordomul cu demnitate.
— Bine, la revedere, Winston.
Higgins traversă coridorul şi ieşi pe uşa principală. Ştia că priviri
atente îl spionau cu nelinişte. Se urcă în maşină, urmă aleea
principală, trecu de poarta domeniului după ce ordonase sentinelei
să-l lase să treacă pe majordom şi luă ostentativ drumul spre
Seaport. La comisariat, telefonă postului de poliție din Cliff Hights.
Când Winston îl va întâlni pe Royal, vor fi urmăriţi cu discreţie.
Acest punct fiind lămurit, Higgins se grăbi spre un garaj, închirie
o maşina de curse, îşi mai cumpără o pereche de ochelari negri şi o
pălărie gri.
 Astfel devenit de nerecunoscut — cel puţin aşa credea — Higgins
se îndreptă spre Cliff Hights. De departe îl zări pe Winston cotind la
stânga, în direcţia Denmouth.
Îi lăsă puţin avans şi apoi se luă după el. Imediat însă îl pierdu din
ochi, dar nu se nelinişti. Ştia că un singur drum carosabil deservea
Denmouth, mergând de la această localitate la gara din Cliff Hights.
Oricare i-ar fi destinaţia, Royal trebuia să folosească această cale, în
afara căreia nu exista decât un fel de drum de ţară, aproape
impracticabil, trecând peste câmpuri pe partea dinspre Seaport.
Acest drumeag îl alese inspectorul ca punct de observaţie. Cu
chiu cu vai, îşi conduse maşina la umbra unor copaci seculari, pe o
ridicătură, de unde avea o perfectă vizibilitate asupra terenului aflat
mai jos.
Inspectorul se felicită de justeţea deducţiilor sale. Chiar dacă
operaţiunea Cliff House cam trenase, acum urma să fie relansată,
căci Royal şi Winston, fiind complici, cunoşteau amândoi
dedesubturile acestei crime unde se întretăiau atâtea piste.
Să-l descopere pe asasinul lui Michael Randall era, pentru
inspectorul Higgins, o veritabilă obsesie. Ştia că joacă o carte foarte
importantă, Succesul semnificând o ascensiune rapidă în posturi
înalte, dar eșecul!…
Higgins respinse această idee. Succesul se anunţa cu certitudine şi
el savura dinainte bucuria victoriei.
Gândurile inspectorului ar fi fost mai pesimiste dacă ar fi putut să
prevadă ce urma să se întâmple…
Curând auzi un huruit sonor şi ştiu că se apropia momentul
acţiunii. Cu piciorul pe acceleraţie, aşteptă…
Maşina pe care-o pândea, în loc să-şi continue drumul pe şosea,
viră brusc pe drumeagul de ţară. Higgins, cu uimire, o văzu venind
spre el. Toate planurile sale erau date peste cap.
Aşezat la volanul pe care-l mânuia cu o virtuozitate fără egal,
Royal gonea ca un nebun. Maşina sa ţâşni ca o săgeată pe acea cărare
abia vizibilă. Când depăşi maşina inspectorului, acesta îl văzu pe
Winston aşezat lângă Royal.
Inspectorul Higgins, literalmente pietrificat, nu avu nici măcar
puterea să mai tragă o înjurătură.

CAPITOLUL XXII

UN ACT DE UMANITATE

Inspectorul Higgins reuşi, în sfârşit, să-şi stăpânească enervarea şi

manevră în aşa fel încât să întoarcă maşina în direcţia oraşului
Seaport. Ieşi de pe drumul de ţară cu chiu cu vai, dar timpul trecuse,
maşina lui Royal era departe acum. Ce importanţă avea, urmărirea
devenea mai pasionantă..
Detectivul se lansă ca un nebun pe urmele fugarului, riscând să se
ciocnească dintr-un moment în altul cu un obstacol neprevăzut.
Trecând prin faţa porţilor de la Cliff House, se opri puţin.
— Ai văzut trecând o maşină de curse? Un Jaguar? îl întrebă pe
poliţistul de pază.
— O maşină a trecut pe aici acum vreo trei minute.
— I-ai notat numărul?
— Nu, domnule. Gonea ca o vijelie, nu i-am putut zări nici măcar
pe ocupanţii maşinii.
— Nu-i prea grozav. Telefonează repede la postul de poliţie cel
mai apropiat şi încearcă să afli dacă Jaguarul a fost zărit pe acolo.
După câteva momente poliţistul reveni cu un răspuns afirmativ şi
inspectorul îşi reluă drumul cu viteză maximă.
Higgins era furios pe el însuşi. Cum şi-a putut imagina că Royal
va cădea prosteşte într-o cursă aşa de grosolană! Ca şi cum nu ar fi
cunoscut inteligenţa şi perspicacitatea acestui individ.
Inspectorul rememoră deodată mimica expresivă a negrului,
care-l lăsase să creadă că fratele lui Winston era la Londra. Cu toate
acestea Royal gonea în direcţia contrară. De ce? Era încă o viclenie?
Bolnavul, dacă nu mai era la Londra, nu fusese transportat prea
departe; rana nu-i permitea să se deplaseze prea mult
Acest raţionament lămuri deodată situaţia. Londra! acesta era
obiectivul lui Royal. Se îndrepta spre capitală după multe ocolişuri
pentru a deruta pe eventualii urmăritori. Bine!
Higgins trecu de periferiile din Seaport şi se opri la comisariat.
Aici, agitaţia era mare. După ce primiseră mesajul inspectorului,
telefonaseră la toate posturile de poliţie pentru a da semnalmentele
Jaguarului.
Inspectorul îşi reluă drumul. Maşina rămânea invizibilă. Royal
mergea probabil cu o viteză nebunească.
Higgins simţi cum îi scade încrederea în reuşita sa. Dacă Royal
ajungea la Londra înainte de a fi prins din urmă, putea să se lase
păgubaş.
Deodată, din spatele maşinii, inspectorul auzi un claxon nervos.
La acest semnal, Higgins, recunoscând poliţia, opri. Cealaltă maşină
trase lângă el.
— Inspectorul Higgins? întrebă un poliţist.
Higgins scoase capul pe geamul portierei.
— Da, răspunse el.
— Am găsit Jaguarul.
— Cum?
— Şi l-am arestat pe şofer, adăugă cu mândrie agentul.
Inspectorul ridică braţele la cer ca pentru a-l lua ca martor la
enormitatea acestei gafe, dar poliţistul înţelese imediat gestul.
— Am avut un motiv foarte grav, domnule.
 — Hm! să sperăm.
Inspectorul întoarse şi îşi urmă ghidul. După un drum de vreo doi
kilometri, maşina poliţiei se opri lângă o grămadă de oameni.
Un Jaguar, într-adevăr, era oprit pe marginea drumului, iar
poliţiştii încercau să stăpânească un tip înalt şi osos, cu un aer furios,
care debita un torent de înjurături.
Dând din coate, Higgins traversă mulţimea de gură-cască şi se
apropie, foarte curios.
La vederea inspectorului, individul se linişti ca prin farmec.
— Cine-i ăsta? întrebă Higgins.
— Un specialist în furturi de automobile. Primim de mult
plângeri de la diverşi cetăţeni. Acum l-am prins, în sfârşit.
Higgins îl întrebă pe delincvent:
— De unde ai furat maşina?
Omul ridică din umeri cu resemnare.
— Maşina aceasta era abandonată, cu toate portierele deschise. Eu
n-am făcut decât să mă urc la volan…
— Dar unde?
— Cred că era cam pe la… am uitat. Era un nume care începea cu
Fen…
Higgins înţelese că nu va putea scoate mai mult de la acest tip. Se
întoarse către un sergent de poliţie şi-l întrebă:
— Ştii care ar putea fi locul acela?
— Fără să fiu absolut sigur, cred că e vorba de Fenworth Grove.
Pot să vă conduc până acolo, dacă doriţi.
— Nu, nu-i nevoie. Arată-mi numai drumul şi întoarce-te la post.
Poate va fi nevoie de dumneata.
Urmând indicaţiile sergentului, Higgins se orienta uşor spre
Fenworth Grove. Trecea printr-o zonă foarte aridă. Oricât ar fi privit
în jur, nu se vedea nicio locuinţă, în afară de un conac înconjurat de o
mică gradină.
 Casa, cu uşile şi ferestrele închise, părea nelocuită. Grădina, lăsată
în paragină, aleile invadate de buruieni, cinci sau şase pomi pricăjiţi,
totul dădea impresia unui loc părăsit.
Gardul solid, întărit cu sârmă ghimpată, nu avea ca deschidere
decât un loc strâmt, închis de o barieră de lemn. Din doi paşi,
Higgins trecu dincolo.
Vorbind în termeni legali, era o violare de domiciliu, dar
gravitatea cazului îi părea un motiv suficient pentru a justifica
delictul său.
Dacă această casă era refugiul unde se ascundea rănitul, Royal şi
Winston se găseau şi ei aici.
Inspectorul urmă aleea principală, se opri puţin, apoi intră în casă.
Nu era nimeni la parter.
Începu să urce primele trepte ale unei scări acoperite de o
mochetă, apoi se opri şi ascultă din nou. Sprijinit cu o mână pe
balustradă, ciuli urechile..
O uşă se deschise la etajul superior.
— Dumneata eşti, Royal? întrebă vocea lui Winston.
— Nu, sunt Higgins.
Era atât de neprevăzută situaţia, încât Winston rămase un
moment fără cuvinte. Dar, în zăpăceala lui, un lucru se detaşa cu
claritate: inspectorul, printr-un mijloc necunoscut, aflase adevăratul
ţel al călătoriei sale şi venise să-l surprindă pentru a-i smulge nişte
mărturisiri! Disperarea îi dădu curaj.
Închise încet uşa şi apăru pe palier. Faţa îi era descompusă de
furie.
. – Aşa deci, domnule, m-aţi urmărit… Aş putea să vă ucid…
Winston vorbea pe un ton calm, dar se simţea în vocea sa o
nervozitate crescândă, reţinută totuşi, care era şi mai periculoasă.
Inspectorul avu un moment de nehotărâre. Descifra gândurile
acestui om, îi ghici durerea, şi mila îl îndemnă să se arate uman.
 — Ai putea să mă ucizi, Winston, într-adevăr, dar ce ar rezolva
asta?… Unde este Royal?
— A plecat! răspunse majordomul cu o voce şoptită.
— Îmi pare rău! trebuie să urc.
— Nu veţi urca! spuse precipitat Winston.
— Ba nu, voi urca! răspunse ferm inspectorul.
Higgins urcă cele câteva trepte încet şi ajunse pe palier. Winston
se dădu înapoi şi se plasă în faţa uşii pe care o închisese cu atâta
grijă.
— Nu veţi trece, mormăi el, dar în vocea sa era atâta disperare,
încât inspectorul se simţi emoţionat.
— Fratele dumitale este şi mai bolnav, nu-i aşa? spuse el cu
bunătate.
Winston păli. Inspectorul îi puse o mână pe umăr.
— Ai făcut tot ce ai putut… Dar unde este Royal?
— A plecat să caute un doctor, nu… vreau să spun… nu ştiu…
— Fratele dumitale este în această cameră?
— Nu, eu…
— În asemenea momente, Winston, nu trebuie să mai minţi. Hai,
du-te la el. Voi aştepta afară.
Majordomul încruntă sprâncenele cu neîncredere. Higgins repetă
încet:
— Hai, du-te.
Apoi coborî scara.
În mod sigur fratele lui Winston era pe moarte dacă se dusese
Royal să cheme un doctor. Acesta ar fi pus întrebări indiscrete:
numele bolnavului, cauzele rănirii: ar fi vrut să ştie totul şi nu ar fi
acceptat minciuni.
Cu ce scop Royal se amesteca în această nouă afacere? Ce rol juca
el pe lângă rănit? Părea extrem de interesat de acest om. Îl
transportase în această casă care, fără îndoială, era una din
numeroasele sale ascunzători.
Royal era un fel de cavaler rătăcitor. Dacă conştiinţa sa avea fisuri,
cel puţin era loial în felul lui. Fratele lui Winston îi făcuse, se pare,
servicii importante; astăzi el accepta toate riscurile pentru a se achita
de o datorie de onoare, căci Royal îşi plătea toate datoriile!
Higgins se credea pe drumul unei explicaţii logice. Putea, de
acum înainte, să pună cap la cap mulţimea de informaţii răzleţe şi să
degajeze esenţialul pentru a face un bilanţ provizoriu…
Se tot gândea astfel când o maşină, se opri lângă casă.
Un bărbat coborî. Detectivul se îndreptă spre el. Era doctorul.
Royal nu era cu el. Încă o dată, dispărea la timpul potrivit.
— Unde este bolnavul? întrebă doctorul.
— Vă rog să mă urmaţi, domnule doctor, vă voi conduce la el.
Pe palierul de la primul etaj, Winston îi aştepta. O asemenea
disperare i se citea pe faţă, încât Higgins ghici imediat adevărul.
Bolnavul murise.
Strânse mâna nefericitului. Winston şi îi spuse cu voce joasă:
— Pentru el, cine ştie, poate că e mai bine aşa…
Majordomul nu răspunse, suspine sacadate îi zguduiau pieptul,
în timp ce ochii îi erau uscaţi.
Higgins şi doctorul intrară încet în camera mortuară.

CAPITOLUL XXIII

MECIUL DE BOX

Casa din Fenworth Grove se umplu de activitate. Medicul

examinase cadavrul, concluziile sale erau certe: omul avea vena
jugulară sfărâmată, murise ca urmare a unui atentat criminal.
Higgins ştia asta prea bine, fiind unul din martorii atentatului. Dar
această moarte nu arunca nici o lumină asupra asasinării lui Michael
Randall. Cazul de la Cliff House rămânea în continuare la fel de
enigmatic. Inspectorul începea să se întrebe dacă nu cumva toate
eforturile sale se vor sfârşi cu un eşec răsunător.
Higgins părăsi Fenworth Grove după ce corpul defunctului
fusese transportat la morgă. Acum, urma să între pe fir Scotland
Yard-ul. Dar, înainte de a pleca, ordonase să fie cercetate toate
colţurile şi ascunzişurile casei. Poate s-ar găsi cine ştie ce document
interesant.
Cu toată viteza, maşina îl ducea spre Cliff House.
În momentul în care trecu de porţile domeniului, poliţistul alergă
către el:
— Domnule inspector, îi spuse el fără introducere, am mai
descoperit un corp…
Higgins se opri, înspăimântat. Cu siguranţă, exista un nebun în
această casă, o fiinţă care putea să plece şi să vină fără să fie văzută,
invizibilă… demonică.
— E vorba de corpul unui câine, continuă poliţistul.
Higgins vru să izbucnească în râs, dar se controla şi spuse:
— Ce zici?
— Da, un câine ascuns într-un tufiş. A fost omorât cu un glonţ de
pistol.
— Omorât? Bine, du-te, caută glonţul şi adu-mi-l.
— Dar, domnule inspector…
— N-ai auzit?
— Ba da, dar animalul a fost omorât de mai mult timp. Ne-am
apropiat cu greu de locul respectiv, câinele este complet putrezit.
— Nu-i prea grozav, aşa este, dar totuşi încearcă. Ah! poţi, de
altfel, să te lauzi că mi-ai tras o spaimă bună cu acest anunţ.
Higgins nu ajunsese încă la intrarea în casă, când fu din nou oprit.
De data aceasta era grădinarul.
Inspectorul nu mai avea chef să suporte şi alte farse. Totuşi,
aruncând o privire pe faţa neliniştită a grădinarului, îşi dădu seama
că nu mai era vorba de o glumă.
— Am auzit că aţi arestat pe cineva, domnule.
— Noutăţile zboară repede, domnule Smith.
— Aceasta nu a trebuit să facă un drum prea lung; omul fiind
arestat în această casă, l-am văzut chiar eu când îl duceau. Este
vinovat?
— Fiecare om este nevinovat atât timp cât dovada vinovăţiei sale
nu a putut fi stabilită, spuse Higgins pe un ton sentenţios.
Un surâs bizar apăru pe faţa slabă a grădinarului.
— Ştiu, dar dumneavoastră credeţi că el este cel vinovat? insistă
el.
— Este probabil vinovat de ceva, dacă a fost arestat.
— Atunci, este chiar asasinul lui Michael Randall? Vă rog să-mi
spuneţi. Trebuie s-o ştiu.
— Şi de ce, mă rog?
— Pentru că trebuie. Este necesar să ştiu asta.
Higgins îşi privi interlocutorul. O nelinişte sinceră putea fi
descifrată în insistenţa acestui om.
— Cu ce poate să te ajute? Dacă mi-ai ascuns ceva referitor la
moartea lui Randall, ai face mai bine să-ţi descarci conştiinţa. Cine
este asasinul? spuse Higgins pe un ton dur.
Grădinarul se făcu că nu aude întrebarea; trăsăturile sale, un
moment contractate, îşi reluară calmul obişnuit.
— Negrul a fost arestat ca asasin prezumtiv al domnului Randall?
întreba el, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
— Nu.
John Smith suspină cu putere.
— Vă mulţumesc, domnule.
 Îl salută şi dădu să plece, dar Higgins îl reţinu.
— Un moment, Smith. Îl cunoşti pe acest individ, l-ai mai văzut
undeva?
— Nu ştiu nimic, domnule. Pentru mine, toţi negrii seamănă între
ei.
— Şi nu ai nimic să-mi spui deci?
Niciun muşchi nu se clinti pe faţa grădinarului, care se mulţumi
să clatine negativ din cap.
Inspectorul încercă să-i intimideze, dar grădinarul păstra o tăcere
încăpăţânată. Părea că nu mai aude nimic.
— Bine jucat, Smith, dar joci un joc periculos, spuse cu
amărăciune inspectorul. Îl detestai pe Randall, nu-i aşa?
Grădinarul întoarse capul.
— Bine, bine, poţi să pleci, puse Higgins la capătul răbdării.
John Smith se îndepărtă.
Inspectorul îl urmări cu privirea. Tipul acesta deţinea o taină pe
care nu o va destăinui poliţiei… Chiar dacă nu ştia precis numele
asasinului lui Randall, bănuia pe cineva. De ce refuza să vorbească?
Higgins întrevedea aici o complexitate de motive stranii în care nu se
putea încă descurca şi îşi promise să găsească cheia acestei tăceri
tenace.
Ziua părea că debutează printr-o aglomerare de întâmplări. Abia
intră inspectorul în hol că un mesaj telefonic îi veni de la Seaport.
Royal fusese văzut în zonă. Nu era posibilă nicio eroare.
Începea din nou o urmărire extenuantă.
La biroul poliţiei, căpitanul Sanderstead îi preciză că Henry Royal
fusese zărit nu departe de grădina publică, dar, din păcate, poliţistul
care-l recunoscuse îi pierduse urma.
— Iar, suspină Higgins.
— Dar de ce nu-l arestăm ca să terminăm odată? întreabă
căpitanul.
 — Am mai făcut asta, mi-ar plăcea să nu mai repet experienţa.
— S-ar spune că-l admiraţi pe acest individ!
— Căpitane Sanderstead, răspunse Higgins cu un surâs, pot să vă
mărturisesc, Henry Royal este un tip extraordinar. Vom mai vorbi
despre aceasta într-o zi… Acum mă duc să fac un tur.
Inspectorul Higgins, plimbându-se, ajunse la râu. Seara era
minunată. După activitatea febrilă de peste zi, urma o pauză forţată.
Totul ieşise prost şi Higgins era plictisit, incapabil de cel mai mic
efort. Semăna cu un om care tocmai pierduse trenul şi care rămăsese
pe peron, nemulţumit şi neştiind ce să facă. Gândurile îi rătăceau
prin minte fără un ţel precis…
Dar de ce oare această descurajare pe care începea să şi-o
reproşeze? Dragostea de meserie îl remontă. Da, meseria lui putea
să-l dezguste, dar să-l plictisească, niciodată!
Minutele treceau. Higgins concepu un plan pe care urma să-l
aplice fără întârziere. „Ah! jupâne Royal, va râde mai bine cel care va
râde la urmă! ”
Auzi paşi care se apropiau.
— Bună seara, Higgy.
Inspectorul tresari. Era vrăjitorie curată, nu-i venea să-şi creadă
ochilor.
— Royal, ce cauţi aici?
— Bine, dragă Higgy, dar nu pari prea încântat că mă întâlneşti.
— Hm!
— Ei bine, eu sunt fericit să te văd.
— Deci cel puţin unul dintre noi e satisfăcut…
— Nu eşti prea curios în seara aceasta. Îţi voi spune totuşi că
tocmai am înfruntat într-o luptă dură un boxer profesionist şi l-am
doborât. Îl vei găsi nu departe de parcul de distracţii, dar du-te
repede dacă nu vrei să-ţi scape.
— Dar pentru ce v-aţi luptat?
 — Bruta asta a bătut un om fără apărare şi mult mai slab decât el,
numai pentru că acel om era unul din prietenii mei.
— Omul pe care l-a bătut nu era oare fratele lui Winston?
Urmă o tăcere.
— Fratele lui Winston a murit, accentua Higgins.
Aceeaşi tăcere.
— Bine. Alerg să-l arestez pe răufăcător. Vino, Royal, voi avea
nevoie, în mod sigur, de mărturia dumitale.

CAPITOLUL XXIV

CONFESIUNEA LUI WINSTON

Inspectorul Higgins şi Henry Royal reveniră împreună la Cliff

House.
Detectivul era hotărât ca de acum înainte să împiedice orice
activitate a lui Royal, dar pentru aceasta trebuia să se asigure de
persoana lui fără să recurgă la forţă. Crezu că a găsit o metodă abilă
oferindu-i găzduire la Cliff House. Royal acceptă oferta.
Pentru moment, un fel de armistiţiu punea capăt înfruntării lor.
Amândoi doreau puţină odihnă.
Inspectorul ceru o cameră cu două paturi.
— Sper că nu te deranjează că vom împărţi aceeaşi cameră, spuse
cu amabilitate inspectorul, întorcându-se către Royal.
— Deloc, Higgy. Du-mă unde vrei, dacă pot să dorm câteva ore.
Se pregăteau să urce la primul etaj, când apăru un poliţist şi-i
dădu inspectorului un mic obiect strălucitor.
— Dată glonţul, domnule.
Royal privi şi păru foarte interesat.
 — Mulţumesc, spuse Higgins poliţistului.
După ce examina glonţul, îl înapoie poliţistului dându-i cu voce
scăzută noi instrucţiuni.
Inspectorul şi Royal ajunseră în apartamentul care le fusese
pregătit. Henry Royal adormi profund imediat, dar somnul lui
Higgins a fost uşor şi întretăiat cu treziri bruşte. Fusese încheiat un
armistiţiu, bineînţeles, iar prezenţa lui Royal echivala cu un gaj, dar
nu trebuia forţat prea mult norocul.
În sfârşit, razele dimineţii apărură la fereastră. Imediat Higgins fu
în picioare. După aceea, îl scutură pe Royal.
— Ia zi, Royal…
Royal deschise un ochi.
— Ce vrei? întrebă el somnoros.
— Ai un negru printre oamenii tăi?
— Sam Jackson?
— Da. Pe el îl însărcinezi cu treburile murdare, nu? A luat parte la
atentatul împotriva fratelui lui Winston.
— Niciodată! Dimpotrivă, Sam a alergat la mine ca să mă prevină
de ce se întâmplase.
— Dar, înainte de asta, i-ai dat ordin să mă drogheze.
O mirare comică apăru pe faţa lui Royal.
— Cum, erai la „Pink Rat” în seara aceea? Este un lucru nou
pentru mine. Ce făceai acolo?
— Credeam că voi întâlni pe cineva… Dar, în fine…
— În fine, ce?
Royal se uită la inspector cu privirea aceea ironică ce-l enerva pe
acesta la culme.
— Păi… eu…
— Ei lasă, nu te mai chinui, spuse Royal sarcastic, răsucindu-se pe
pernă. Trezeşte-mă, te rog, după amiază şi adu-mi ceva să mă
doftoricesc, căci, după acel meci de box, sunt plin de vânătăi. Acum,
lasă-mă să dorm.
Higgins nu insistă, dar postă un poliţist la uşă, cu ordinul de a-l
preveni imediat dacă Royal face vreo mişcare.
Un comunicat de la Scotland Yard îl consolă puţin de recentele lui
necazuri.
Fratele lui Winston, american de origine, se numea Trolloppe,
avea cincizeci de ani, era suspectat de o crimă, dar era urmărit mai
ales ca falsificator de bani.
…Falsificator! Amândoi fraţii încălcau legea în acelaşi fel…
Higgins îl chemă pe majordom.
Două minute mai târziu, Winston apăru. Orice resort interior
părea sfărâmat în el.
— Aşează-te, Winston, spuse inspectorul cu bunăvoinţă.
Majordomul se aşeză, ascultător.
— Nu ar fi mai bine să-ţi spun Trolloppe? întrebă Higgins.
Omul făcu ochii mari.
— Dumneavoastră, dumneavoastră… ştiţi?
Higgins aprobă din cap.
Winston scoase un fel de suspin.
— Sărmanul Ted! gemu el, viaţa i-a fost plină de necazuri şi
moartea l-a lovit cu şi mai multă cruzime. Nu-l aveam decât pe el. A
avut grijă de mine ca o mamă şi m-a condus pe un drum drept, cu
toate că el trăia la marginea legii. Mi-a găsit un loc într-un birou, la
Cleveland, datorită relaţiilor pe care le avea… Acolo s-a descoperit
un fals… Eu ştiam cine era vinovatul… şi, ca un prost, am fugit…
Această fugă m-a învinovăţit. Am fost prins şi judecat… V-am vorbit
despre asta, domnule inspector. Am acceptat condamnarea, căci
doream să mă achit faţă de fratele meu pentru tot ce făcuse pentru
mine. Sărmanul meu Ted n-a putut suporta asemenea devotament.
A scris autorităţilor, denunţându-se… apoi a fugit în Anglia. Am
fost eliberat şi… pus sub urmărire. Judecătorii sperau că-i voi duce
într-o zi la fratele meu. Calcul greşit!… După câtva timp s-au
plictisit; supravegherea a devenit mai puţin riguroasă şi astfel am
putut să vin şi eu în Anglia. Nu pot să vă spun în ce fel mi-am regăsit
fratele, dar, regăsindu-l, am aflat că era sub influenţa unei brute… o
brută infamă care cunoştea tot trecutul lui Ted şi care deţinea
singura scrisoare pe care fratele meu mi-o scrisese din Anglia,
scrisoare care nu mi-a venit niciodată. Un şantaj ordinar…
La acest moment al povestirii; Winston se opri, sufocat de emoţie.
După un moment, încurajat de interlocutorul său, îşi reluă dureroasa
confesiune;
— Chiar Ted mi-a spus cine era cel care poseda scrisoarea; ea era
o copie identică a mărturisirii pe care o scrisese autorităţilor şi mai
conţinea şi alte referii la unele întâmplări nefericite din viaţa lui…
îmi cerea, mă conjura să nu mă îndepărtez de la calea cea dreaptă.
Se dădea pe sine însuşi ca un dureros exemplu… şi îşi manifesta
disperarea de a trăi ca un fugar, cu teama de a fi oricând prins şi
aruncat în închisoare împinsă până la obsesie. Cum fusese furată
această scrisoare? Nici Ted şi nici eu nu am aflat niciodată. Dar
bestia aceea îmi şantaja fratele cu această ameninţare şi, o dată cu
fiecare zi, riscurile sporeau pentru el… şi pentru încă o persoană…
Iată, asta-i tot.
— Deci, „bestia” nu te-a lăsat?
— Nu. Eu… credeam că într-o zi voi putea să-i eliberez pe Ted din
ghearele ei.
— Datorită asemănării cu Ted, Randall ştia cine eşti, nu?
— Nu cred că Randall l-a întâlnit vreodată pe fratele meu. Opera
printr-un intermediar. Dar sunt aproape sigur că Randall ghicise
adevărata mea identitate. Mă ţinea lângă el pentru alt şantaj. Ştia că
interesul meu era să veghez asupra vieţii lui şi nu să-l suprim…
odată mort, scrisoarea ar fi căzut în alte mâini şi probabil ar fi fost
divulgată… Şi iată că a fost asasinat… M-am gândit… nici nu mai
ştiu la ce m-am gândit. Să deschid seiful îmi depăşea posibilităţile,
mai încercasem… Atunci, neputând să fac nimic, am alertat poliţia.
— Da, dar după o oră şi jumătate de la descoperirea cadavrului…
Ştiu asta de ieri dimineaţă.
— Dar cum, domnule? întrebă Winston, fără să-şi dea seama că
întrebarea echivala cu o mărturisire.
— Prin deducţie şi de asemenea pentru că ştiam puterea
obişnuinţei. Cu toată libertatea mai mare pe care ţi-o lasă acum
moartea stăpânului dumitale, te scoli în fiecare dimineaţă la ora şase
şi jumătate. Aceasta am aflat-o ieri. Deci, în dimineaţa crimei, ai
coborât în sufragerie, apoi te-ai dus în biroul lui Randall pentru a-ţi
îndeplini obligațiile cotidiene… Ai văzut cadavrul… Ţi-ai dat seama
imediat că era vorba de o crimă, era evident… Cu toate acestea, n-ai
anunţat poliţia decât la ora opt şi cinci minute. Ce-ai făcut timp de o
oră şi jumătate?
Inspectorul vorbea cu o bunăvoinţă amestecată cu severitate.
Dorea ca Winston să să decidă să mărturisească tot, fără ocolişuri.
— Am cercetat locurile, domnule inspector, m-am dus în camera
lui Randall, în căutarea unor indicii… Dar căutările mele n-au dat
niciun rezultat. Aţi putut constata cât de mult mă zguduise moartea
acestui om. Un moment mă gândisem să fug… dar prin aceasta mă
acuzam, din nou, de un delict de care nu eram vinovat… De altfel,
exemplul fratelui meu mă făcea sceptic faţă de orice fel de fugă…
Atunci mi-am amintit cât mă rugase Ted: „Nu te îndepărta niciodată
de drumul drept… ”. Şi imediat am chemat poliţia.
— Foarte bine! Dar cine l-a ucis pe Randall?
— Nu ştiu, domnule, cu adevărat nu ştiu. Acum, că Ted a murit…
această crimă a devenit pentru mine fără importanţă…
Winston era sincer. Inspectorul nu se îndoia de asta.
— E-n regulă, poţi să pleci, spuse el.
Omul se îndepărtă, cu umerii încovoiaţi, distrus.
 Ce să facă acum? Confesiunea lui Winston putea să lămurească
misterul morţii lui Michael Randall? Majordomul spusese tot ce
ştia?… Ce imensă abnegaţie şi ce putere de sacrificiu se ascundeau
sub umila condiţie a acestui om… Cine însă deţinea în prezent
scrisoarea acuzatoare? Şi Royal ce amestec avea? Pentru ce motiv îl
luase pe fratele lui Winston sub aripa sa?
După toate aparenţele, vizitatorul cu picioare lungi venit la Cliff
House în noaptea crimei, cu o misiune greu de definit, fusese Henry
Royal.
O ciocănitură discretă în uşă se auzi şi un om intră. Higgins îl
recunoscu pe poliţistul pe care-l lăsase în casa din Fenworth Grove,
cu ordinul de a cerceta cu atenţie totul.
— Am o fotografie pentru dumneavoastră, domnule, spuse noul
venit pe un ton nerăbdător.
Higgins ridică din umeri. O fotografie! ce să facă cu ea?
— Arată-mi-o, spuse el, întinzând neglijent mâna.
Aruncă o privire pe fotografie şi tresări.
Această fotografie reprezenta un bărbat în picioare, în faţa unui
seif, cu o mână înmănuşată pusă pe cadran; cealaltă mână, întinsă în
lungul corpului, ţinea o lanternă. Bărbatul privea drept în faţa lui şi
pe faţă i se citea nu surpriza, ci ura. Această fotografie, foarte clară,
nu era un instantaneu, omul părea pregătit pentru o poză studiată.
Bărbatul era Henry Royal, îmbrăcat în costumul pe care-l purtase
în prima zi a întâlnirii sale cu Higgins.
Seiful era acela de la Cliff House, dar vopseaua de pe uşă era
intactă, zgârietura produsă de glonţ nu apăruse încă.
Imediat, Higgins rememoră faimosul scris pe care avusese
naivitatea să-l considere falsificat.
„Eu, Henry Royal, recunosc că, în noaptea de 20 mai… am
încercat fără succes să forţez seiful din Cliff House…”.
Seiful din Cliff House!
 — Fără succes…
Henry Royal fusese fotografiat în acel moment? Dar cum de
fotografia se afla la el? Randall, la rigoare, i-ar fi putut trimite o
copie, ca mijloc de intimidare… dar Randall murise la câteva minute
după vizita lui Royal. Cine deci luase această fotografie imediat
după crimă?
— Unde ai găsit-o? întrebă inspectorul.
— În sertarul unui birou, domnule, răspunse poliţistul. Iată şi
clişeul.
— Dar aparatul l-ai găsit?
— Nu, eu…
— Atunci, întoarce-te imediat la Fenworth Greve. Caută peste tot,
aparatul trebuie să fie pe undeva, pe acolo… După seria de
înregistrare, vom putea să-l găsim pe vânzător şi apoi pe cel care l-a
cumpărat. Este foarte important, aleargă!
Poliţistul plecă grăbit. Higgins privi timp îndelungat fotografia,
simţind cum îl cuprinde furia. Maşterul Royal, de data aceasta, nu se
va mai putea eschiva de la o mărturisire completă.

CAPITOLUL XXV

APARATUL ACUZATOR

Henry Royal se ridicase într-un cot, pe marginea patului; faţa sa

mai păstra urmele luptei cu boxerul profesionist Ţinea însă
fotografia cu o mână care nu tremura deloc.
— Ei bine, Royal, ce zici de asta ?
— Unde ai găsit-o? replică Royal.
— La tine, la Fenworth Grove, într-un sertar de la biroul tău!
 — Cine ţi-a dat dreptul să cotrobăiești prin acea casă?
Întrebarea fusese aruncată atât de dispreţuitor, încât inspectorul,
perplex, rămase mut.
După câteva secunde, Royal rupse tăcerea.
— Nu, cred că nu dumneata ai făcut aşa ceva, căci ar fi echivalat
cu un furt. Dar fii amabil şi explică-mi cum ai ajuns în posesia ei?
Royal era perfect calm, vocea sa avea inflexiuni ironice;
inspectorul se simţi stânjenit.
— Aş putea să-ţi spun, zise el că această fotografie am primit-o de
la un anonim.
— Evident, dar n-o vei spune. Te cunosc, domnule inspector, mai
mult decât dumneata însuţi. Păstrează asta, adăugă Royal întinzând
fotografia, şi foloseşte-o cum crezi că-i mai bine. Ştiu că ai o
imaginaţie bogată. Mă simt încă obosit. Te rog să nu mă mai
deranjezi.
Şi, fără alte cuvinte, Royal îi întoarse spatele, în timp ce Higgins…
Higgins, gânditor, îşi punea fotografia în buzunar acceptând
rugămintea… Sărmanul Royal! cu atât mai rău pentru el…
inspectorul era decis să nu dea înapoi în faţa datoriei penibile care-i
stătea în faţă.
În hol, un poliţist îi aştepta. Era acela care scosese glonţul din
cadavrul câinelui.
— Aţi avut dreptate, domnule, spuse el
— Ei vezi…
Glonţul era cel care lipsea din pistolul găsit la Grand Hotel din
Cliff Hights. Astfel, se dovedea că Baysworthy omorâse câinele.
Michael Randall era prudent. Soneria de alarmă, avertizându-l de
pericol, nu era suficientă pentru a-l linişti, îi trebuia în plus şi un
câine. Animalul, după toate probabilităţile, fusese lichidat cu puţine
minute înaintea asasinării stăpânului său.
Higgins se gândea. Baysworthy omorâse câinele! Şi Randall
fusese Sugrumat! Baysworthy, după cum susţinea directorul băncii,
avea nişte mâini foarte puternice!
Inspectorul simţea că se apropie ora adevărului…
Baysworthy, dacă se gândea bine, avea destule poliţe de plătit lui
Randall, iar jupân Royal la fel…
Royal! Mereu Royal! Dovada complicităţii sale nu era încă făcută;
cu toate acestea, părea amestecat în fiecare din incidentele acestui
caz complicat. Moartea sergentului Petter era singurul eveniment de
care rămăsese străin.
Sărmanul Petter! fusese o victimă a datoriei! Şi, ca o ironie a sorţii,
după moarte fusese buzunărit!
Buzunărit! Era adevărat!… Şi i se furaseră falsele bancnote pe care
cu siguranţă că le smulsese asasinului lui Randall într-o luptă corp la
corp fără milă. Dar de ce vinovatul, înainte de a-şi arunca victima de
la înălţimea falezei, nu se gândise să-şi reia banii?
Această neglijenţă inexplicabilă trezi imediat curiozitatea
inspectorului. Întoarse problema pe toate feţele…
— Atunci, cum? Adică…
Fraza rămase neterminată şi inspectorul îşi luă în fugă pălăria.
Puţin mai târziu, rătăcea pe plaja de la Danecoast, în căutarea
domnului Gubbins.
Şalupele de pescuit treceau departe, în larg, cu pânzele umflate de
briză. De-a lungul malului, totul strălucea sub razele unui soare
jucăuş.
Deodată, Higgins zări o şalupă care se apropia de un golfuleţ din
apropiere. Îl recunoscu pe omul ce ţinea cârma: era Gubbins, care se
întorcea de la pescuit.
Înainte chiar de a acosta, Gubbins îl văzuse deja pe inspector.
Debarcă şi din proprie iniţiativă înaintă spre inspector.
— Bună ziua, domnule, spuse el. Aveţi nevoie de mine?
— Da, aş dori să fac o plimbare cu barca dumitale.
 — Bine, cu plăcere, veniţi.
Prea timid pentru a-şi exprima prin cuvinte recunoştinţa pentru
că fusese lăsat liber, Gubbins prinse din zbor ocazia care i se oferea
să fie agreabil inspectorului.
— În ce parte doriţi să vă plimbaţi? întrebă pescarul când şalupa
părăsi ţărmul.
— Către Cliff Hights, acolo unde s-a surpat malul.
— Bine, bine, domnule.
Gubbins se îndreptă spre locul desemnat. Ambarcaţiunea plutea
rapid pe creasta valurilor şi în curând priveliştea se lărgi asupra
întregii faleze, de la Seaport la Cliff Hights; se distingea cu claritate
spărtura unde malul se prăbuşise, creând o falie mare.
Dincolo de această prăpastie, în depărtare, se vedea Cliff House,
locul atâtor tragice secrete.
— Trage mai lângă mal, Gubbins.
— Prea bine, domnule.
Când fură la o aruncătură de săgeată de mal, Higgins îl rugă pe
pescar să încetinească, luă binoclul şi începu să cerceteze cu grijă
faleza abruptă. Lucrul acesta nu era prea comod, căci ambarcaţiunea
se mişca lovită de valuri şi inspectorul nu era obişnuit cu marea. Cu
toate acestea, cu perseverenţă, sfârşi prin a situa exact locul unde
fusese găsit Petter.
— Ce căutaţi, domnule? întrebă Gubbins curios.
— Caut intrarea unei grote. Trebuie să fie una în acest loc al
falezei. Poate vezi mai bine decât mine.
Îi trecu binoclul lui Gubbins, care scormoni cu privirea sa exersată
peretele stâncos; după puţin timp, strigă:
— Văd ceva, domnule. Cam la cinci metri de vârful falezei.
— Bine ! să ne mai apropiem. Vreau să vizitez grota aceea.
— Dar, domnule, nu vă daţi seama? Nu pot să mă apropii mai
mult fără să risc să-mi sparg şalupa de stâncile pe care le puteţi
vedea ieşind din apă.
— Nu-i nimic. Voi recurge la alt mijloc.
— La ce mijloc, domnule?
— Voi merge pe poteca de pe creasta falezei.
— Nu, domnule, nu faceţi asta! strigă pescarul. Faleza este
sfărâmicioasă în multe locuri. Dacă o bucată de calcar vă fuge de sub
picioare, cădeţi imediat în fundul prăpastiei!
Higgins, impresionat, simţi cum îl părăseşte încrederea.
„Cu toate acestea, se gândi el, trebuie să acţionez fără să pierd un
minut!”. Şi deodată gustul riscului se redeşteptă în el.
— Bine, Gubbins, dar vameşii folosesc în mod obişnuit acest
drum.
— Cunosc locurile şi apoi e meseria lor, sunt plătiţi pentru ce fac.
— Poate sunt şi eu în aceeaşi situaţie. În sfârşit, să ne întoarcem.
Debarcară la Seaport şi imediat inspectorul telefonă la postul de
vamă. Îşi expuse planul… şi acesta fu declarat irealizabil. Era curată
nebunie să vrei să te expui astfel morţii.
Cu toate acestea Higgins se arătă atât de convingător, încât
vameşii renunţară să-l mai facă să dea înapoi. Patru dintre ei
propuseră chiar să meargă împreună cu el.
Şi aventura începu, plină de temeritate.
Ajuns pe creastă, deasupra intrării în grotă, Higgins, cu pieptul
prins într-un corset de piele, se lăsă coborât în ritmul corzii de care
era atârnat. Această coardă, manevrată de vameşi, se derula încet.
Din când în când, câte o bruscă oprire, apoi coborârea reîncepea.
Higgins se propti în peretele stâncos; de două ori până atunci,
malul se surpase sub picioarele sale, învăluindu-l într-un nor de praf
alb… Deodată, ochii îi fură atraşi de un obiect plasat la câţiva metri
sub el…
Era un carnet de notiţe, carnetul oficial al unui poliţist. Fără
îndoială, acela al lui Petter! Trebuia să-l ia neapărat!
 Higgins cobori în continuare, dar îşi dădu seama, prea târziu, de
existenţa unei cornişe strâmte care atârna peste prăpastie. Nu putu
să pună piciorul pe ea şi brusc se găsi suspendat deasupra
prăpastiei! Coarda, parcă în mod special, începu să se învârte exact
în acel moment; detectivul, prins în această mişcare, crezu, cu
spaimă, că se va sfărâma de stânci şi abia îşi reţinu un strigăt.
Din fericire coarda era solidă; când mişcarea ei încetă, inspectorul
reuşi să se agaţe de o stâncă proeminentă şi continuă să coboare.
Privi în jurul lui, cu extremă atenţie, căutând în zadar grota pe care o
văzuse Gubbins, când, deodată, se găsi în faţa intrării ei. Arcada de
la intrare, lucrată de mână omenească, nu prezenta nicio fisură, dar
solul, în multe locuri, era brăzdat de şanţuri adânci, gata să se
prăbuşească.
Dincolo de intrare, un tunel întunecat şi puţin înalt se afunda în
profunzimile falezei, continuându-se, probabil, până sub temeliile
de la Cliff House.
Vameşii mai dădură drumul la frânghie. Detectivul încercă să
apuce carnetul de notiţe.
Aproape că-l atinsese, când un bloc de calcar se crapă şi târî în
cădere carnetul…
Când, în sfârşit, detectivul istovit, la capătul puterilor, se regăsi în
vârful falezei, scoase un lung suspin de satisfacţie şi trase cu putere
aerul în piept. Aventura nu fusese fără pericole, dar dăduse rezultate
importante.
De acum înainte, fusese făcută dovada că moartea lui Petter se
datora unui accident.
Tunelul descoperit se pare că se termina undeva, în casă. Petter
descoperise intrarea şi urmase traseul galeriei în momentul în care
solul îi fugise de sub picioare…
Mai rămânea un punct de lămurit: sergentul descoperise banii
falşi în culoarul subteran sau îi găsise înainte de a pătrunde în tunel?
Se va Clarifica şi acest punct, încă puţină răbdare!
Reîntors la Cliff House, Higgins se informă despre Henry Royal. I
se raportă că acesta nu se sculase încă. Inspectorul urcă repede scara,
dorind să se asigure de aceasta cu ochii săi.
Royal dormea liniştit; faţa sa părea surprinzător de tânără.
Dumnezeule ! ce calm putea fi acest om!
Higgins se gândi un moment să-l trezească, dar renunţă. Erau,
poate, ultimele ore de odihnă ale acestui om…
Se îndepărtă în vârful picioarelor. Abia ieşi din cameră, că un
poliţist îl anunţă că este chemat la telefon.
Ce mai era, oare? Să sperăm că inspectorul şef Dryan nu avea
fantezia să-i dea alte ordine!
Se linişti pe dată. Comunicarea venea de la poliţistul care
percheziţionase casa lui Royal de la Fenworth Grove.
— Am găsit un aparat de fotografiat, domnule inspector, o marcă
foarte scumpă. Am telefonat la producător. După multe căutări, m-a
informat că aparatul fusese vândut de reprezentanţa firmei din
Seaport.
— Seaport?
— Da, domnule. La Mountjoy, pe bulevard. Am crezut că fac bine
comunicându-vă imediat aceste informaţii.
— Mulţumesc, ai lucrat bine, îi spuse Higgins poliţistului.
Aparatul fusese găsit la Fenworth Grove, iar al doilea domiciliu al
lui Royal era la Londra! Şi una şi cealaltă reşedinţă erau destul de
depărtate de Seaport. Bun, bun… Şiretlicul era cusut cu aţă albă.
Ah! sărmanul Royal! O surpriză neplăcută îl aştepta când se va
trezi.
Inspectorul dădu ordine precise de a se întări paza în jurul
somnorosului Royal.
 CAPITOLUL XXVI

SITUAŢIA SE CLARIFICĂ

Cum ajunsese acest aparat fotografic din magazinul Mountjoy în

casa lui Royal? Era aici un element nou al anchetei şi Higgins se
decise să se ocupe el însuşi de aceasta; călătoria aparatului putea să-i
dea cheia enigmei.
Domnul Mountjoy, proprietarul magazinului, îl primi pe
inspector cu bunăvoinţă. Firma sa nu avea decât un singur vânzător.
Acesta declară că el nu întreba niciodată cum îi cheamă, pe clienţi,
dar îşi amintea perfect că vânduse acest aparat acum aproximativ o
lună.
— Îl cunoşti pe cumpărător?
— Nu.
— Dar l-ai recunoaşte?
— Cu siguranţă.
— El este? întrebă inspectorul arătându-i vânzătorului o
fotografie a lui Michael Randall.
— Domnul Randall? Oh, nu! Pe dânsul îl cunosc. V-am spus că pe
acest cumpărător nu-l cunoşteam.
— Aha! şi domnul acesta? (era o fotografie a lui Royal).
Vânzătorul scutură negativ din cap. Higgins îi arătă o a treia
fotografie:
— Dar aceasta?
— Da, da! El este, domnule!
— Eşti sigur?
— Absolut sigur!
Situaţia începea să se lămurească; fotografia era aceea a domnului
Baysworthy, care trăgea să moară în spitalul din Seaport.
 Higgins, pentru început, nu vedea exact unde îl putea duce
această descoperire, dar îşi dădea seamă că noua informaţie,
proiectată asupra cazului, putea să grăbească găsirea soluţiei.
Baysworthy ar fi putut să-i dea aparatul lui Royal, dar inspectorul îşi
amintea scena de la Grand Hotel, din Cliff Hights, şi ştia că cei doi
bărbaţi erau duşmani.
Royal, probabil, va refuza orice explicaţie, dar Higgins îşi
promitea să elucideze problema fără sprijinul nimănui.
Se reîntoarse la Cliff House şi, de la început, fu mirat de agitaţia
extraordinară a poliţistului care îl primi.
— Ce s-a întâmplat? întrebă el.
— A plecat!
— Cine?
— Royal.
— A plecat? tună Higgins. L-aţi lăsat să plece?
— A dispărut acum vreo două minute, bolborosi poliţistul.
— Bine, dar cum a putut să dispară de sub nasul poliţiei? Unde
erai dumneata? Hai, spune!
— M-a rugat să-i comand micul dejun. Era în pat. Credeam că este
dezbrăcat. M-am dus la capătul culoarului şi, de la înălţimea scării,
am cerut unui servitor să aducă o tavă cu ceva de mâncare. Când am
revenit în cameră, nu mai era nimeni.
— Nu poate fi prea departe. Alertează toate echipele. Împărţiţi-vă
în grupe de câte doi poliţişti şi cercetaţi faleza, mai ales locul în care
aceasta s-a prăbuşit. Să se facă o percheziţie amănunţită în aceasta
casă blestemată şi să fie descoperit fugarul. Există undeva, pe aici,
un pasaj secret care comunică cu faleza. Trebuie să-l găsim, sper
aceasta pentru voi, căci altfel…
Higgins se duse val-vârtej în camera în care dormise împreună cu
Royal, sondă pereţii, smulse tablourile, săltă covoarele, cotrobăi în
dulapuri. Coborî din nou, cercetă încă o dată toate colţurile
sufrageriei, biroului, bibliotecii, holului, dar nu descoperi nimic care
să indice existenţa unei trape sau a unui pasaj subteran.
Dar Royal poate că fugise pur şi simplu pe uşa principală,
îndrăzneala nu-i lipsea. Să înşele vigilenţa sentinelei era lucru uşor,
inspectorul însuşi făcuse experienţa. De altfel, acolo unde oricare
altul ar fi eşuat, Royal ar fi reuşit cu siguranţă!
Higgins se îndreptă spre sentinelă:
— Royal a trecut pe aici?
— Royal? În mod sigur nu, domnule!
— În mod sigur? Ce ştii dumneata? V-ar păcăli şi un copil. Sunteţi
toţi nişte incapabili! Îţi spun eu, se poate intra şi ieşi de aici după
bunul plac, orice tip mai isteţ îşi poate bate joc de voi!…
Inspectorul se întrerupse. Avu deodată ideea că fugarul putea să
fie ascuns în grădină… Dar, pentru că veni vorba, unde-i
grădinarul? John Smith, Winston, Henry Royal, Baysworthy,
Randall!… O echipă frumoasă, cu adevărat!… Porni grăbit spre sera
din parc.
Un ţiuit uşor îi ajunse la urechi.
Dintr-un reflex, se aruncă la pământ. Cineva trăsese asupra lui.
Lăsă să treacă vreo câteva minute, apoi, târându-se cu grijă de la un
tufiş la altul, reuşi să se ascundă într-un desiş, în spatele unui copac
secular. De la distanţă, observă sera. Era un refugiu excelent, dar
trebuia să mai aştepte!
După un timp, decis să rişte totul pe o carte, Higgins se ridică în
picioare şi ieşi de după trunchi, aşteptându-se să primească oricând
un glonte. Inspecta împrejurimile. Nu văzu pe nimeni. Atunci alergă
spre seră şi se strecură în ea.
Cu toate simţurile la pândă, se aşeză puţin pentru a-şi trage
suflarea. Aici era la adăpost de un atac prin surprindere… Dar ce
însemna asta?… Un puternic miros de praf de puşcă se simţea în
seră.
 Higgins se ridică dintr-o săritură şi cercetă cu o privire atentă
locul. Într-un colţ zări o ladă pe care era scris cu litere mari:

PIETRIŞ ORNAMENTAL

Se apropie şi săltă capacul. Excelent!

Această ladă, fără fund, ascundea intrarea într-un tunel. O scară,
sprijinită pe nişte scoabe de metal, se afunda într-un fel de puţ.
Prudenţa îi ordona să nu întreprindă nimic fără a chema întăriri,
dar timpul presa, fiecare secundă era preţioasă. Peste puţin timp,
Royal va fi departe. Dar unde totuşi ducea această ascunzătoare?
Inspectorul Higgins smulse un arac dintre tulpinile unor plante
agăţătoare, îl înfipse în pământ lângă ladă şi îşi puse pe acest semn
pălăria.
Apoi, cu prudenţă, coborî în tunel

CAPITOLUL XXVII

PRADA

Inspectorul Higgins numără cincisprezece trepte după care găsi

un fel de scară tăiată chiar în stâncă. Încă cincisprezece trepte şi
atinse solul.
Întunericul era complet. Higgins, cu atenţia încordată, rămase
imobil, neştiind în ce direcţie să-şi îndrepte paşii.
Avea o lanternă; cu toate acestea, ezita s-o folosească, fiindcă
lumina putea să-i fie periculoasă. Trebuia totuşi să-şi dea seama
unde se află: după ce aprinse lanterna preţ de câteva secunde,
stingând-o apoi grăbit, reuşi să zărească un fel de răscruce de
drumuri unde se întâlneau mai multe tuneluri.
Pe care dintre ele era mai bine să meargă? Îşi aminti deodată de
sărmanul Petter, pe care îl văzu rătăcind în aceste galerii misterioase.
Aprinse din nou pentru scurt timp lanterna şi pătrunse într-un
culoar care părea fără sfârşit, tapetat cu muşchi şi licheni. Încercă cu
piciorul terenul pe care urma să calce, înaintând prudent, dar cu
hotărâre…
După douăzeci şi cinci de paşi, solul se surpase, aşa că trebui să se
întoarcă pentru a încerca o altă direcţie. Tenebrele erau prea pline de
capcane mortale; inspectorul, cu tot riscul, îşi aprinse lanterna. Îi
prinse bine. La picioarele sale se deschidea o trapă. Coborî şi brusc
se găsi în faţa unui hău de netrecut. De undeva, se auzea zgomotul
surd al valurilor spărgându-se de stâncile falezei. Privind mai cu
atenţie, descoperi un alt tunel, foarte jos, şi se strecură în el.
Unde era oare? Habar nu avea. Îşi încorda auzul; acest răpăit surd
şi depărtat era tot tumultul valurilor?…
Nu, căci zgomotul se apropia…
Higgins stinse lanterna şi totul se învălui în întuneric.
Ţinând pistolul în mâna dreaptă, cu cealaltă pipăind peretele, el
înaintă încet, cu urechile la pândă.
Subteranele datau probabil dintr-o epocă foarte îndepărtată, când
contrabandiştii erau stăpânii mării. Era o veritabilă fortăreaţă unde
nimeni nu-i putea prinde. Fusese construită ca loc de apărare şi ca
ascunzătoare. Anumite locuri erau lărgite, betonate, cu întărituri
construite în stâncă. Câte victime căzuseră în aceste capcane
întunecoase, în aceste caverne misterioase?
Deodată inspectorul se opri, readus brusc în timpul prezent:
degetele sale întâlniseră un obiect foarte modern, un comutator
electric.
Dar unde o fi becul? Higgins încercă să-l zărească. Acum,
începuse să se audă cu claritate un zgomot de paşi. Se apropiau…
 Inspectorul întoarse comutatorul; lumina se răspândi în valuri.
Foarte departe, la capătul tunelului, apăru un om: era Henry
Royal.
Dar, brusc, totul recăzu în întuneric şi mâini puternice ca o
menghină îl apucară pe inspector, de gât. Higgins căzu în genunchi,
pierzându-şi pistolul. Cu energia disperării se zbătu, încercând, în
van, să se smulgă din încleştarea invizibilului agresor care îl târa pe
pământ.
Higgins se sufoca, o luminiţă îi dansa înaintea ochilor înceţoşaţi…
Dar, deodată, degetele crispate pe gâtul său se desfăcură fără să ştie
de ce. Eliberat, se ridică în picioare cu un salt de care nu se mai
credea în stare…
Într-o fracţiune de secundă, îi apărură în faţa ochilor toate
detaliile locului unde-l dusese adversarul său: era o grotă cu pereţii
înnegriţi de fumul unei lămpi cu petrol care ardea suspendată de o
arcadă; o masă, trei scaune dezarticulate, un cufăr şi, în picioare,
într-un colţ… John Smith.
John Smith! da, dar aproape de nerecunoscut: avea o privire
rătăcită, din gura schimonosită i se prelingea un firicel de salivă; în
mâna dreaptă ţinea ameninţător un revolver.
Higgins făcu un salt într-o parte. Glonţul îi şuieră pe la ureche şi
se înfipse în perete. John Smith începu să râdă, un râs feroce,
dezordonat: râsul unui dement. Apoi ridică din nou braţul.
Inspectorul se aruncă şi îl prinse de mână pentru a-l dezarma. John
Smith, cu mâna liberă, îl apucă din nou de beregată.
Higgins, nerestabilit după prima luptă, se încovoie. Foarte
aproape de obrazul său, era, hidoasă şi teribilă, figura nebunului, ale
cărui degete de oţel i se strângeau în jurul gâtului, puţin câte puţin.
Inspectorul se convulsiona în ghearele morţii… era gata să piară..
când, din nou, strânsoarea mortală se desfăcu.
— Higgy, vino-ţi în fire, ajută-mă!
 Inspectorul, din nou, avu o tresărire de energie. Respiră profund
şi se ridică. În faţa lui, Henry Royal îl ţinea cu braţele răsucite la
spate pe John Smith, redus la neputinţă. Cu toate puterile, Higgins
trase o teribilă lovitură de pumn în bărbia grădinarului… Era pentru
prima dată când lovea un om care nu putea să se apere şi amintirea
acestui gest îl va urmări mult timp.
— Inutil, Higgy, este scos din luptă, declară Royal, întinzându-l
pe pământ pe John Smith
Apoi îl privi pe inspector, care îşi masa gâtul învineţit.
— Ia zi, adăugă el cu un surâs ironic, chiar ai crezut că poţi să-l
învingi singur pe turbatul ăsta?
— Ah! mizerabilul, spuse Higgins, care îşi revenea încet, încet.
Să-i legăm mâinile.
— Ar fi o măsură indicată, poţi să foloseşti cureaua mea.
În acel moment, inspectorul observă sânge pe mâna lui Royal.
— Eşti rănit? întrebă el.
Royal îşi privi mâna.
— Ia te uită! nici n-am observat. M-am rănit probabil când am
spart becul de pe culoar. Cineva a aprins lumina. Nu doream să fiu
văzut. Dumneata nu puteai şti că sunt aici în timp ce eu te văzusem.
Higgins nu spuse nimic. Una peste alta, Royal îi salvase viaţa; fără
el, inspectorul ar fi avut, probabil, soarta lui Randall şi se simţea
jenat în faţa acestui om, care era salvatorul său, dar pe care poate
trebuia să-l aresteze.
Dar ce era aşa de important în această cavernă? Cufărul, fără
îndoială. Ridicând capacul, inspectorul văzu un maldăr de hârtii.
Fără îndoială, era vorba de conţinutul seifului lui Randall; aici se
găsea secretul atât de mult timp ascuns!
— Dumnezeule! exclamă deodată inspectorul.
Se gândi. Că-şi lăsase pălăria în seră ca un semnal. O jumătate de
duzină de poliţişti vor coborî în această subterană şi, cu isteţimea
caracteristică poliţiei din Seaport, putea să parieze că o vor apuca pe
tunelul fatal şi că vor avea cu toţii soarta sărmanului Petter. Ce era
de făcut?
Higgins strânse repede toate hârtiile.
— Cui aparţin aceste documente? întrebă Royal.
— Mie.
Inspectorul pronunţă aceste cuvinte cu o energie sălbatică. Cei doi
bărbaţi se priviră tăcuți, un moment, sub pâlpâielile lămpii care
fumega.
— Ce figură eşti, Higgy! spuse Royal încet.
Imediat după spusele lui, se auzi un zgomot confuz, strigăte,
chemări în galeria de deasupra. Poliţiştii veneau în ajutor. Higgins
începu să strige şi oamenii se apropiară.
— N-aţi păţit nimic, domnule inspector?! Slavă Domnului!
— Câţi sunteţi? se informă Higgins
— Suntem patru aici, alţi trei păzesc culoarul de deasupra.
Inspectorul se întoarse spre Royal:
— E suficient?
— E-n regulă, Higgy. Victoria îţi aparţine, răspunsa calm Royal.
Apoi se aplecă asupra lui John Smith
— Tipului ăstuia îi trebuie un doctor.
— Şi paznici solizi, răspunse inspectorul. Dar nu prea văd cum
vom putea să-l scoatem din această subterană, nu va fi prea uşor să-l
urcăm prin lada cu faimosul „pietriş ornamental”.
— Ah! făcu Royal, nu vă faceţi probleme. Urmaţi-mă şi vă voi
conduce în casă.
John Smith, tot leşinat, fu ridicat de poliţişti. Royal era în capul
coloanei. La capătul tunelului, cortegiul se opri în faţa unui zid.
Royal apăsă pe un resort şi un bloc de piatră se răsuci pe nişte
balamale invizibile, deschizând drumul spre o zonă aflată în
penumbră. Royal făcu un pas înainte:
 — Atenţie! îi strigă inspectorul, care pătrunsese şi el în încăpere,
apucându-l de braţ. Dacă nu-ţi spuneam, riscai să-ţi rupi gâtul.
Se găseau în galeria bibliotecii, în faţa sfărâmăturilor balustradei
care fusese ruptă de Higgins.
Într-o străfulgerare, recapitulând datele cunoscute inspectorul
găsi explicaţia morţii lui Baysworthy. Acesta nu fusese atacat. Ieşind
din subterană, nu fusese atent şi în cădere îşi fracturase capul. Era
sigur de această explicaţie.
În acelaşi timp, Henry Royal era absolvit de bănuielile care
apăsau asupra lui. Higgins se simţi eliberat de o mare povară.

CAPITOLUL XXVIII

DEZVĂLUIRI

Cazul era pe cale să fie rezolvat, spre marea bucurie a

inspectorului Higgins.
Întins pe patul de spital, John Smith fu cuprins de delir, dar de un
fel de delir lucid, în care era evocat tot trecutul său lamentabil.
Higgins, fir cu fir, strânse cu grijă aceste frânturi de cuvinte şi le puse
cap la cap, reconstituind relativ uşor o mare parte a adevărului.
Grădinarul era fiul natural al lui Nathanael Zebstone, precedentul
proprietar de la Cliff House. Îşi petrecuse copilăria şi tinereţea pe
această proprietate, ale cărei ascunzişuri subterane îi erau cunoscute.
Era o poveste tristă; după ce-l împinsese pe Zebstone la nebunie,
Randall îl deposedase pe John Smith de moştenirea paternă.
Cu toate acestea, delirul nu dezlegase complet buzele
grădinarului; despre moartea lui Randall nu vorbise deloc, dar ura
pe care o nutrea împotriva călăului tatălui său răbufnea la suprafaţă,
proiectând o lumină insolită asupra crimei şi criminalului.
*
* *
Inspectorul Higgins, aşezat comod lângă un foc bun în biroul de
la Cliff House, privea pe fereastră, întrebându-se dacă uraganul care
făcea prăpăd afară se va linişti în curând. Marea învolburată lovea
faleza cu un bubuit continuu ca de tunet.
Higgins rămânea insensibil la dezlănţuirea elementelor naturii, se
gândea şi meditaţiile sale îi ofereau încet, încet recompensa
căutărilor lui răbdătoare.
John Smith — era mai bine să-l numească tot aşa şi în continuare
— deposedat de bunurile sale, muritor de foame şi în plină mizerie,
fusese preluat de Randall, probabil pentru a-l putea supraveghea…
sau pentru a-l şantaja… mereu şantajul! Era o armă pe care Randall o
mânuia cu o abilitate de neegalat…
Randall cumpărase Cliff House. Dar, cu toate că era stăpânul
masivei şi tăcutei case, nu poseda şi secretele acesteia. Aceste secrete
rămăseseră proprietatea lui John Smith. Şi astfel, de doi ani,
grădinarul îl avea la mână pe omul care crezuse că l-a îngenuncheat,
acest om pe care-l detesta cu toată forţa fiinţei sale !
Toate acestea erau foarte semnificative. Randall răspândise în
jurul său numai ură, iar faptul că trăia era, pentru multe din
victimele sale, de nesuportat…
Dar câte lucruri nu fuseseră încă clarificate! Va vorbi Henry
Royal, va fi posibil să-i smulgă anumite detalii?
Inspectorul pronunţase aceste ultime cuvinte cu voce tare…
— Ei bine, Higgy! vrei poate o mărturisire semnată şi parafată?
spuse deodată Royal, ivit ca prin farmec.
— Hm, nu chiar, dar aş vrea să cunosc unele lucruri care îmi sânt
încă nelămurite.
— Care anume? întrebă Royal cu un aer inocent.
 — De ce ai venit aici în dimineaţa asasinării lui Randall?
Royal începu să râdă..
— Ieri încă n-aş fi scos un cuvânt, dar acum… Winston poate ar
dori să audă ce voi spune…
— Ai dreptate.
Higgins străbătu încăperea şi sună. Winston apăru. Era mai puţin
năuc şi mai calm. Inspectorul îi arătă un scaun.
— Acum, Royal, te ascult.
— Acum câţiva ani, începu Royal, Edward Trolloppe, fratele lui
Winston, mi-a făcut un serviciu pe care un om de onoare este obligat
să nu-l uite. De ce natură era acel serviciu, nu cred că te interesează
şi de altfel, nu are nimic comun cu afacerea de care te ocupi. Trebuie
să ştii, Higgy, că nu rămân niciodată dator, aceasta este ceva sacru
pentru mine. Trolloppe plecase şi nu ştiam unde se află, până într-o
zi în care l-am întâlnit la Londra. Îmi mărturisi chinurile sale şi îmi
dezvălui că un personaj sus-pus exercita asupra lui un înfiorător
şantaj. I-am oferit sprijinul meu, el îmi răspunse destul de enigmatic
că, pentru a-i reda libertatea, trebuia să deschid un seif dintr-o
anumită casă, pe care nu mi-o numi de la început, şi să iau de acolo o
scrisoare
— De la Michael Randall! spuse Higgins. Winston mi-a vorbit de
acea scrisoare.
— Aşa este, dar eu nu am aflat-o decât mai târziu. Trolloppe se
gândise să ia el însuşi acest document, fratele lui, sărmanul Winston,
aici de faţă, îi dăduse amprenta în ceară a cheii de la seif. Dar
Trolloppe era indecis, ca urmare a fricii obsesive de închisoare.
M-am decis să mă aventurez în afacerea aceasta şi Ted mi-a propus
ajutorul lui Baysworthy, pe care-l credea prieten. Cu toate că de
obicei îmi rezolv singur micile afaceri, o forţă independentă de
voinţa mea mă făcu să accept ajutorul acestui om. Nu era deloc uşor
să intri în Cliff House din cauza unui semnal de alarmă, al cărui
amplasament mi-a fost vag indicat, şi a unui câine feroce, special
dresat. Baysworthy spuse că se va ocupa de câine. Îşi duse la bun
sfârşit această promisiune, dar nu merse mai departe.
— Din laşitate?
— Nu, pentru că era un trădător, un fals prieten. Să-l lăsăm însă,
şi-a plătit scump trădarea. Am intrat în Cliff House şi am descoperit
seiful. Era un seif cu cifru şi…
— Nu pot să-mi iert faptul că nu m-am gândit să te previn,
interveni Winston.
— Nu mai are importanţă, bătrâne; nu te poţi gândi chiar la toate.
În timp ce încercam să deschid închizătoarea, am fost surprins de un
tip solid care m-a fotografiat în acea poziţie… Da, este fotografia pe
care o ai Higgy. L-am recunoscut atunci, în acel tip solid, pe Randall;
nu l-am putut identifica imediat, căci nu-l zărisem decât o singură
dată, dar auzisem de el. Mi-a dictat mărturisirea, pe care am scris-o
sub ameninţarea pistolului său.
— Chiar ai scris mărturisirea? întrebă Higgins bănuitor.
— Bineînţeles. Am fost obligat.
— Dar scrisul?
— Ei bine! l-am contrafăcut. Randall nu putea s-o ştie şi în mod
deliberat am făcut unele greşeli de ortografie. Totul a mers bine până
în momentul în care a vrut să-mi ia amprenta de la degetul mare.
Natural, m-am eschivat de la treaba asta şi nu ştiam cum să ies mai
repede din acest viespar, când cineva bătu la uşă Era Winston. Îi
recomandasem acestui bun prieten să stea la pândă pentru a fi
pregătit să-mi dea o mână de ajutor şi intervenţia sa se dovedi
providenţială. Randall întoarse capul pentru o fracţiune de secundă,
suficient pentru a-mi permite să-i ard un croşeu sănătos în falcă, să
apuc aparatul de fotografiat, şi să fug.
— De ce, cât mai erai acolo, n-ai luat şi mărturisirea?
— La ce bun? Randall nu putea s-o folosească contra mea, nu era
scrisul meu adevărat. Dumneata însuţi, Higgy, având-o în mână,
te-ai lăsat înşelat, crezând că e un fals; în final, aceasta m-a justificat
în ochii dumitale.
Royal începu să râdă, dar Higgins, cu sprâncenele încruntate, nu
avea aerul că gustă gluma.
— Dădusem greş, urmă Royal, şi fusese destul de lucru în
noaptea aceea. Aveam intenţia să revin a doua zi şi să-mi închei
socotelile cu Randall. Cunoşteam câteva lucruri despre trecutul lui şi
mă gândeam să mă folosesc de ele pentru a obţine scrisoarea lui
Trolloppe, ameninţându-l cu un scandal. Când am ajuns, dumneata.
Higgy, erai aici. Iar Randall era mort. Asta-i tot.
— Dar, în timp ce erai cu Randall. Nu mai era nimeni altcineva în
cameră?
— Ba da, John Smith. Dar n-am bănuit acest lucru decât mai
târziu.
— Da, John Smith! repetă Higgins. Şi iată ce trebuie că s-a
întâmplat. După fuga ta, Randall, revenindu-şi după lovitură şi
îndepărtându-l pe Winston, a deschis seiful pentru a pune în el
mărturisirea pe care ţi-o smulsese. Era ocazia pe care o aştepta de doi
ani John Smith! Căci trebuie să-ţi spun un lucru pe care nu-l cunoşti:
Randall l-a împins, puţin câte puţin, la nebunie pe tatăl lui John
Smith, Nathanael Zebstone, căruia îi aparţinuse înainte casa. Omul
era bolnav mintal — ca de altfel şi fiul său — iar Randall l-a făcut să
înnebunească complet. După ce picul de raţiune care-i mai rămăsese
s-a risipit în urma maşinaţiunilor lui Randall, acesta a cumpărat Cliff
House pe o nimica toată. John Smith a dezvăluit toate acestea la
spital, în timpul delirului său. Randall a furat titlurile de proprietate
ale fiului şi le ţinea ascunse în seif; scrisori de la mama lui John
Smith, testamentul lui Zebstone, toate dovezile atestând drepturile
fiului natural la moştenirea tatălui său. Randall păstra cu grijă aceste
documente. Deci, în acea noapte, după plecarea ta, Randall a deschis
seiful, iar John Smith a sărit asupra lui.
Inspectorul Higgins se opri un moment; ştia ce forţă avea
grădinarul în degete şi îşi imagina teribila scenă…
— După ce l-a ucis pe Randall, urmă Higgins, John Smith goli
casa de bani şi îşi ascunse prada în grotă… Mă întreb, acum, dacă a
păstrat amintirea crimei? Cred că era într-un fel de stare hipnotică.
Cu toate acestea m-a derutat un lucru: în dimineaţa următoare, când
i-am anunţat moartea lui Randall, a leşinat…
— Nu eşti singurul care are nelămuriri, Higgy, şi eu am, îl
întrerupse Royal. Nu pot să-mi explic cum de a ştiut Smith că voi
veni la Cliff House în seara aceea.
— Fără îndoială îi auzise pe Randall şi pe Baysworthy
sfătuindu-se. Căci, deseori, dacă nu în fiecare seară, Smith intra
probabil în casă prin subterana din seră. Randall nici măcar nu
bănuia existenţa acestui pasaj.
— Este adevărat, confirmă Winston, Randall nu ştia nimic, el
considera balconul bibliotecii ca un simplu element ornamental şi nu
urcase niciodată acolo.
— Baysworthy, totuşi, ştia secretul.
— Da, spuse Higgins, dar Baysworthy nu pomenise de el, era un
atu în plus în jocul lui de trădător. Prima dată când a trecut prin
tunel, a fost când şi-a sfărâmat capul.
— Accidentul a survenit în timp ce eram la Londra să caut o altă
cheie. Între timp, trecusem pe la „Pink Rat” pentru a-l preveni pe
Trolloppe de eşecul meu. Urmarea o cunoşti.
— Dar de ce a fost Trolloppe atacat?
— Ei bine, agresorul era un om de încredere al lui Randall, o brută
bună la toate. Randall decisese moartea lui Ted după ce primise
informaţiile de la Baysworthy. Nu cred că te miri dacă afli că, sub
faţada de filantrop şi om cu reputaţie nepătată, Randall exercita o
putere ocultă asupra unei haite de răufăcători gata să-i îndeplinească
cele mai criminale ordine.
— Ştiu acum, răspunse inspectorul. Acest mizerabil folosea toate
mijloacele pentru a-şi atinge scopurile lui murdare.
— O ultimă mărturisire, Higgy, spuse Royal. Eu sunt cel care, la
Grand Hotel din Cliff Hights, ţi-am pus între degete, în timp ce
dormeai, acel splendid crin alb, simbol al naivităţii dumitale.
Higgins nu răspunse nimic, puţin nemulţumit de această
indiscretă confesiune.
Urmă o lungă pauză. Cei trei interlocutori rămăseseră tăcuţi,
absorbiţi de gândurile lor.
Deodată, Higgins se ridică. Luă documentele regăsite şi cântări în
mână voluminosul pachet:
— Mă gândesc la toţi nenorociţii ale căror istorii tragice sânt
cuprinse în aceste dosare. Unii dintre ei sunt morţi, dar destui mai
trăiesc încă… şi poate… (aici se opri) poate este aici, pentru mine, un
brevet de inspector principal… Inspectorul principal Higgins!…
Cu un gest brusc, aruncă în foc maldărul de hârtii…
Apoi se duse repede la fereastră.
O mână i se aşeză pe umăr:
— Eşti un tip grozav, cu o inimă de aur, domnule inspector,
declară Royal cu gravitate.
— Un gentleman, adăugă Winston cu căldură.
— Greşiţi amândoi, spuse inspectorul fără să-şi ascundă emoţia.
Dacă vreţi să ştiţi ce sunt, ei bine ! sânt un mare fraier.
Se făcu din nou linişte. Higgins părea căzut într-o dureroasă
reverie. Deodată, izbucni în râs. Royal îl urmă.
Râsul inspectorului Higgins era nuanţat de amărăciune, dar acela
al lui Henry Royal răsuna ca o fanfară plină de viaţă.
 CAPITOLUL XXIX

SFÂRŞITUL UNUI COŞMAR

Inspectorul Higgins spuse:

— Nu pot să mă împiedic să mă gândesc că, dacă John Smith nu
ar fi tras asupra mea în momentul în care mă apropiam de seră,
probabil nu aş fi aflat niciodată adevărul asupra morţii lui Randall.
— Nicio grijă, l-aş fi descoperit eu în locul dumitale, zise Royal.
— N-ar fi fost acelaşi lucru.
— Nu. Dar, oricum, s-ar fi aflat despre această crimă şi
implicaţiile ei. Când l-am trimis pe poliţist să-mi comande micul
dejun, mă gândisem să dau o raită prin bibliotecă. Atunci când am
constatat stricăciunile pe care le-ai produs, dragă Higgins, am
presupus că ai văzut tot ce era de văzut în acea galerie… Dar
dumneata erai orb… Din instinct, am ghicit că o parte din zid era
mobilă… şi pe acest drum am ajuns în caverna lui John Smith.
— Totuşi, nu-mi explic de ce, atunci când eram în grădină, John
Smith a tras în mine; putea foarte bine să n-o facă şi să rămână
nedescoperit! spuse inspectorul.
— Tipul ăla este pe jumătate nebun. Nu-i un motiv suficient?
— Nu găsesc… Dar, fiindcă ploaia s-a oprit, ce-ar fi să ieşim
puţin? Am o idee…
Higgins îşi amintea perfect locul în care se găsea atunci când
glonţul lui Smith îi trecuse pe la ureche. Tocmai traversa o brazdă cu
flori splendide. Fără îndoială, grădinarul trăsese pentru că
inspectorul călca peste aceste flori. Dar florile, ei bine, florile, din
întâmplare, nu cumva camuflau o altă ascunzătoare?
— Ne sunt necesare nişte sape, spuse Higgins.
 — Le putem găsi în seră, răspunse Winston.
— Ce vrei să sapi? întrebă ironic Royal. Te anunț că nu prea sunt
priceput la treaba asta.
— Veniţi, vă voi explica…
Zece minute mai târziu, după ce săpaseră fără răgaz, cei trei
bărbaţi se aplecară pentru a privi mai bine, în fundul gropii, o cutie
din metal inoxidabil.
Higgins o scoase cu grijă şi-i forţă capacul cu muchia sapei. O
comoară demnă de un rege se găsea îngrămădită în acel spaţiu
restrâns. Detectivul recunoscu scânteierile multor feluri de pietre,
preţioase în monturi somptuoase din aur şi platină, coliere de
perle… prăzile unor furturi şi crime ai căror autori nu fuseseră
niciodată descoperiţi.
Inspectorul era în al nouălea cer, acest caz, pentru el, se termina
cu o victorie… Văzu trecând, prin faţa ochilor săi ameţiţi de bucurie,
numirea sa… inspectorul principal Higgins!… Poate, după atâtea
străduinţe, visul va deveni realitate!…
— Ei bine, Royal ! cât dai pe astea?
— Ca să fiu cinstit, nu prea ştiu. Nu sunt un specialist în pietre
preţioase, dar pot spune că sunt foarte frumoase.
— Sunt cu adevărat magnifice, îl asigură Higgins cu admiraţia
cunoscătorului. Avem aici cealaltă parte a conţinutului seifului,
ultimul secret pe care-l mai aveam de descoperit. Când te gândeşti
că un om a putut strânge o asemenea bogăţie fără să mişte un deget!
Randall stăpânea prin crimă şi şantaj!
— Da, spuse Royal. Un singur om l-ar fi putut învinge…
— Cine?
— Eu.
În acel moment, un bubuit înspăimântător se auzi dinspre ţărmul
mării. Explozii surde zguduiră pământul, urmate de trosnituri
sinistre.
 — Să fugim!
Henry Royal ţâşni înainte, urmat de Winston. Higgins fugea mai
încet incomodat de cutia în care se afla comoara.
Alergară drept înainte, pentru a se îndepărta de acele locuri
sinistre. Detunăturile se succedară cu repeziciune, apropiate, din ce
în mai aproape, pământul se crăpa, se surpa cu rapiditate…
Niciodată până atunci, memoria oamenilor nu înregistrase un
asemenea cutremur în regiunea Seaport.
Fugarii ajunseră, în sfârşit, la şosea. Acolo se opriră şi se
întoarseră: un spectacol îngrozitor li se înfăţişa în faţa ochilor. Sub
un cer roşu, ameninţător, Cliff House apărea ca o navă zguduită de
furtună, oscilând cuprinsă parcă de un tremur de nestăvilit…
Deodată pământul se întredeschise şi clădirea seculară, cu temeliile
şubrezite de atâtea caverne, alunecă lent, ca într-un coşmar, în
valurile dezlănţuite.
După un timp, Higgins se întoarse către Royal.
— Cataclismul acesta ne-a întrerupt. Ce voiai să-mi spui? întrebă
el flegmatic.
Faţa lui Royal se destinse:
— Îţi voi spune cu altă ocazie.
*
* *
Dar Henry Royal nu mai spuse nimic. Neglijă să-i povestească
inspectorului o ispravă făcută în maniera lui. În dimineaţa asasinării
lui Randall, când poliţistul pus să-l păzească adormise în bibliotecă,
Royal avusese grijă să ascundă şi narcoticul şi o trusă cu scule
compromiţătoare pe care le avusese la el. Higgins nu bănuise nimic.
Falsele rafturi de cărţi din galerie nu-şi divulgaseră toate secretele.
Royal mai „uitase” să-i spună inspectorului că, până să ajungă la
Londra, îl „ajutase” puţin pe Baysworthy să cadă… Dar nu trebuie
uitat că Henry Royal îşi plătea întotdeauna TOATE datoriile…
 *
* *
Se scursese o săptămână de la acea seară memorabilă.
Inspectorul Higgins — proaspăt inspector principal — se
reîntoarse pe locurile unde fusese înainte Cliff House. Nu găsi decât
un haos de dărâmături, presărate cu gropi fără fund. Nu mai
rămăsese nimic întreg din clădirea care sfidase atâtea secole.
Higgins scormoni acele ruine: descoperi un revolver dotat cu
amortizor de zgomot şi două matriţe de tipărit bancnote.
Deci, nu se înşelase. Se tipăreau bani falşi la Cliff House. Avea
acum dovada. Dar falsificatorii?…
Cliff House îşi păstra cu gelozie şi pentru eternitate ultimul din
criminalele sale secrete.