SPECIFICUL PSIHOLOGIEI MUNCII.

9
METODOLOGIA UTILIZATĂ ÎN
PSIHOLOGIA RESURSELOR UMANE ŞI
MUNCII
Obiective…………………………………………………
………………….

Cunoştinţe 9
preliminarii………………………………………………
……...

Resurse necesare şi recomandări de 9

studiu………………………………….

Durată medie de parcurgere a 9

unităţii……………………………………….

1. Specificul psihologiei 10
muncii..........................................................
.............

1.1 Obiectul, domeniile şi sarcinile 10

psihologiei muncii ...................................

1.2 Termeni utilizaţi 15

....................................................................
.....................

2. Metodologia utilizată în psihologia 18

resurselor umane şi muncii.…………..

2.1 Metode ale psihologiei 18

....................................................................
...........

2.2 Metodele psihologiei muncii 34

....................................................................
..

Rezumat…………………………………………………… 40
…………………

Cuvinte 40
cheie…………………………………………………………
………

Teste de 40
autoevaluare……………………………………………
…………...

Concluzii………………………………………………… 40
……………………

1. SPECIFICUL PSIHOLOGIEI MUNCII

1.1 Obiectul, domeniile şi sarcinile psihologiei muncii

O definiţie cu caracter general consideră psihologia muncii ca ştiinţă despre

comportamentul omului în muncă, iar psihologia ocupaţională ca o subramură a sa.

Comportamentul omului în muncă este însă o specie a psihocomportamentului, care

constituie unul din obiectele de studiu din sfera de preocupări a psihologiei generale.

În acest caz, un obiect de cercetare propriu unei ştiinţe poate fi individualizat şi

circumscris ca obiect al altei ştiinţe?

Pentru ca un domeniu al cunoaşterii umane să capete statutul unei ştiinţe, el

trebuie să aibă un obiect propriu de cercetare, să dispună de metode obiective de

investigaţie şi să elaboreze legi specifice, corespunzătoare obiectului său. Răspunde

psihologia ocupaţională acestor deziderate?

Obiect propriu de cercetare are, dar accesta nu este numai al ei, ci, în primul

rând face parte din conţinutul psihologiei generale. Metode obiective de investigaţie

există, şi unele dintre ele sunt chiar proprii psihologiei ocupaţionale. Despre legi

specifice este mai greu să ne pronunţăm, deoarece generalizările şi teoretizările se

produc la nivelul psihologiei generale şi în mai mică măsură la nivelul ramurilor sale

aplicative.

Dacă psihologia ocupaţională este o ramură aplicativă a psihologiei generale,

atunci mai poate fi considerată ca o ştiinţă autonomă? Şi dacă da, înseamnă că există

mai multe ştiinţe psihologice departajate după domenii de activitate sau de profesiuni?

În acest caz, ar exista peste treizeci de ştiinţe psihologice.

După opinia noastră, psihologia ocupaţională constituie una din ramurile

aplicative ale psihologiei care, prin obiect, metode şi generalizările prilejuite de

cercetările întreprinse, are caracter ştiinţific, dar nu este o ştiinţă autonomă.

Psihologia ocupaţională nu are un scop în sine, ci, împreună cu alte discipline

ştiinţifice, urmăreşte şi optimizarea procesului de muncă, în sensul asigurării unor

condiţii favorabile muncii (securitate, reducerea efortului, viteza de execuţie, calitate

etc.). Utilizând în acest scop bagajul teoretic şi mijloacele metodologice, psihologia ocupaţională
acţionează ca o tehnologie în vastul câmp acţional uman.
În sfera psihologiei ocupaţionale se particularizează preocupări în funcţie de domeniile de
activitate pe care le are în vedere: industrial, agricol, transporturi, circulaţia mărfurilor etc.,
constituindu-se astfel subramri ale acesteia, ca: psihologia muncii agricole, psihologia muncii în
transporturi etc.
Cercetările de psihologie ocupaţională, indiferent în ce domeniu de activitate se desfăşoară,
urmăresc soluţionarea a două categorii de probleme care se constituie în două obiective
fundamentale ale acesteia. Pe de o parte, adaptarea omului la muncă, iar, pe de altă parte,
adaptarea muncii la caracteristicile psihofiziologice ale opertorului uman.
Pentru realizarea primului obiectiv, adaptarea omului la muncă, sunt necesare parcurgerea mai
multor etape, care sunt, în acelaşi timp, activităţi specifice ale psihologiei personalului, ca
subramură a psihologiei muncii, şi anume: analiza psihologică a profesiunilor, analiza factorilor
de personalitate implicaţi în activitatea de muncă, orientarea, selecţia şi pregătirea profesională.
Cel de-al doilea obiectiv, adaptarea a. analiza psihologică a profesiilor
muncii la caracteristicile psihofiziologice
ale operatorului uman, care constituie
conţinutul psihologiei inginereşti, o altă
subramură a psihologiei muncii, urmăreşte
aplicarea cunoştinţelor despre
comportamentul uman la conceperea şi
proiectarea echipamentului tehnic, la
organizarea economică a locurilor de
muncă, ameliorarea factorilor mediului
fizic ambiant, precum şi la cercetarea
proceselor de recepţie, prelucrare şi
păstrare a informaţiei, adoptarea deciziilor
în vederea acţiunilor de comandă şi
control al proceselor de muncă. I.
Adaptarea omului la muncă
(psihologia personalului) b. analiza factorilor de personalitate
implicaţi în activitatea de muncă
c. orientarea profesională
12

d. selecţia profesională

e. pregătirea profesională

II. Adaptarea muncii la caracterisiticle psihofiziologice

a. conceperea şi proiectarea echipamentului tehnic

ale operatorului uman (psihologie inginerească)

b. organizarea ergonomică a locurilor de muncă

c. ameliorarea factorilor mediului fizic ambiant

d. recepţia informaţiilor, adoptarea deciziilor, comanda şi controlul proceselor de muncă

Obiectivele, subramurile psihologiei muncii care le realizează şi conţinutul (etapele) acestora

Aceste două obiective nu pot fi atinse numai pe baza cunoştinţelor şi metodelor psihologiei muncii,
ci necesită sprijinul şi al altor discipline ştiinţifice din aria psihologiei, precum şi colaborarea cu alte
ştiinţe.

Astfel, psihologia diferenţială, care studiază particularităţile psihologice individuale, oferă baza
metodologică necesară activităţilor de orientare, selecţie şi integrare profesională.

Activităţile de muncă fiind, în condiţiile moderne, prin excelenţă activităţi colective, oamenii lucrând
organizaţi pe formaţii de lucru, echipe, compartimente, sectoare şi secţii, societăţi comerciale,
colaborarea cu psihologia socială este absolut necesară.

Organizarea socială a muncii, conducerea colectivului de muncă, rolul liderului în desfăşurarea

proceselor de muncă, realizarea climatului psihosocial favorabil cooperării în muncă etc. necesită
conlucrarea cu psihologia organizaţională.

Pentru aspectele de pregătire profesională, specializare, recalificare, aportul psihologiei

pedagogice este absolut necesar. Rezultatele procesului de muncă, sub forma unor produse
materiale sau spirituale interesează psihologia comerţului sau economică care studiază
continuarea acestui proces în sfera circulaţiei mărfurilor, acolo unde se valorifică produsele
muncii omului.
Dintre disciplinele ştiinţifice care furnizează informaţii necesare înţelegerii procesului muncii şi a
locului şi rolului omului în acest proces putem menţiona:
ştiinţele tehnice pentru soluţionarea obiectivelor psihologiei inginereşti;
sociologia, care oferă date privind evoluţia procesului de muncă şi influenţa acesteia asupra
vieţii şi activităţii oamenilor, organizarea socială a societăţilor comerciale, specificul categoriilor
socio-profesionale etc.;
fiziologia muncii, care studiază modificările ce se produc în organismul uman în procesul de
muncă;
igiena muncii, care elucidează influenţa microclimatului asupra operatorului uman, factorii de
risc privind bolile profesionale şi diminuarea influenţei acestora etc;
organizarea producţiei pentru problemele organizării regimului de muncă în condiţii specifice
diferitelor tipuri de activitate, organizarea locului de muncă în scopul asigurării unor condiţii
optime de muncă, scăderii frecvenţei accidentelor de muncă etc.;
ergonomia, ştiinţă interdisciplinară la care participă specialişti din domeniul psihologiei,
sociologiei, economiei, igienei muncii, ştiinţelor tehnice etc., şi care are ca obiect crearea
condiţiilor optime de muncă sub varii aspecte;
antropometria, pentru cunoaşterea dimensiunilor corpului omenesc şi corelarea acestora cu
dimensiunile locului de muncă, a echipamentului tehnic şi echipamentului de protecţie.
Sarcinile psihologiei muncii decurg din obiectivele acesteia. Astfel, impactul tehnicii moderne asupra
procesului de producţie determină creşterea proceselor intelectuale în activitatea de muncă, ceea ce
necesită studierea acestora în vederea perfecţionării pregătirii profesionale şi a practicii muncii
industriale.

Folosirea raţională a resurselor umane implică îmbunătăţirea activităţilor de orientare, selecţie şi

integrare profesională.

Diversitatea tipurilor de activitate industrială necesită o abordare specifică din punct de vedere
psihologic. Astfel, lucrul pe bandă rulantă implică o coordonare medie a mişcărilor şi exigenţe sporite
privind ritmul şi tempoul de lucru.

Lucrările de mare precizie, caracteristice industriei tipografice, industriei textile, mecanicii fine,
muncii reglatorii etc. presupun solicitări senzoriale mari (în special vizuale) asociate cu coordonarea
psihomotorie ridicată.

Sarcinile de supraveghere şi control specifice producţiei semiautomatizate şi automatizate, precum

şi activităţile de măsurare şi verificare cu ajutorul aparatelor de măsură solicită capacităţi perceptive
unilaterale, componentele motorii fiind neglijabile şi chiar absente.

Ponderea activităţilor intelectuale este deosebită în procesul de elaborare a deciziilor, în lucrările

de calcul şi planificare, în activităţile complexe specifice producţiei automatizate. De asemenea,
în aceste activităţi sunt implicaţi şi factorii emoţionali, datorită responsabilităţilor sporite ale
lucrărilor de asamblare şi montaj, activităţilor de dispecerat, profesiilor cu un grad sporit de
accidentare sau îmbolnăviri profesionale.
În sfârşit, dar nu în ultimul rând, psihologia muncii poate contribui la ameliorarea condiţiilor de
muncă, diminuarea efortului şi temporizarea fenomenului de oboseală, scăderea frecvenţei
accidentelor de muncă etc.
Se poate astfel considera că psihologia muncii (ocupaţională), ca principală ramură aplicabilă a
psihologiei, are atât un caracter fundamental, ocupându-se cu studierea proceselor psihice
implicate (particularizate) în procesul de muncă, cât şi un caracter aplicativ, prin aceea că
utilizează cunoştinţele de psihologie şi din alte domenii ştiinţifice pentru a găsi soluţii la diferite
probleme ale muncii (optimizarea proceselor de producţie, diminuarea suprasolicitărilor, creşterea
securităţii muncii, dezvoltarea motivaţiei vocaţionale şi pentru lucrul bine făcut etc.).
1. 2 Termeni utilizaţi
In orice situaţie comunicaţională, o simplă conversaţie între doi sau mai mulţi interlocutori,
prelegerea profesorului, lucrarea didactică sau ştiinţifică, discursul politic etc., pentru a ne face
înţeleşi şi pentru a putea înţelege profesorul, oratorul, convivul, este necesar să definim termenii
pe care îi folosim.
În mod paradoxal, tocmai conceptele pe care le vehiculăm mai frecvent, cuvintele care sunt
uzuale sunt înţelese adesea în mod diferit. Şi aceasta pentru că ceea ce cunoaşte toată lumea,
despre ce vorbim adesea credem că ştim totul şi încă foarte exact, aşa că nu ne mai străduim să-i
pătrundem înţelesul, să stabilim diferenţele specifice.
Dacă în vorbirea curentă consecinţele acestor confuzii nu sunt foarte grave, în literatura didactică
şi ştiinţifică nu ne este permis să manifestăm asemenea neglijente.
Acestea sunt motivele care ne-au determinat ca, încă de la începutul discursului nostru în
domeniul psihologiei muncii, să facem precizările necesare în legătură cu câteva concepte de
bază în acest domeniu.

Considerând că psihologia nu mai trebuie definită, sensul şi conţinutul acestui cuvânt fiind
cunoscute de la cursul de psihologie generală şi adâncite pe parcursul primilor ani de studiu, ne
vom ocupa de muncă, activitate profesională, ocupaţie sau îndeletnicire, profesiune sau meserie
şi funcţie, aceştia fiind termenii frecvent utilizaţi în domeniul psihologiei muncii.
1. Munca desemnează totalitatea manifestărilor umane conştiente, mintale şi/sau operaţionale prin
care omul acţionează asupa mediului, asupa lui însuşi şi a celorlalţi semeni în vederea satisfacerii
trebuinţelor, aspiraţiilor, realizării unor scopuri, îndeplinirii unor planuri etc.
Ca activitate specific umană, prin muncă omul îşi produce bunurile materiale necesare
subzistenţei, pe cele spirituale care-i îmbogăţesc şi desfată sufletul, transformă realitatea pentru a-
şi atinge aceste scopuri şi se transformă pe sine în acest proces.
Deci munca a jucat un rol determinant în antropogeneză şi constituie şi în prezent factorul
esenţial în procesul de umanizare, socializare şi culturalizare a fiinţei umane.
Având întotdeauna o finalitate, nu se pune în discuţie caracterul productiv al muncii, ci gradul ei
de productivitate în raport cu scopurile propuse. Astfel că antinomiile social-economice muncă
productivă şi muncă neproductivă sau direct productivă şi indirect productivă sunt lipsite de
consistenţă.
Asemena dihotomii serveau diferenţierii oamenilor în clase sociale şi nu după calităţile lor
individuale, recompensându-le rolurile sociale şi nu valoarea muncii lor.
Munca constituie o necesitate pentru om, o condiţie naturală a existenţei sale ca om, modalitatea
esenţială prin care îi poate satisface trebuinţele, de la cele indispensabile supravieţuirii
(fiziologice) până la cele profund umane (cognitive, estetice şi de realizare a personalităţii prin
idealuri).
Astfel, munca nu reprezintă un simplu răspuns la excitaţiile mediului fizic şi la solicitările
sociale, ci constituie o activitate deliberată, în care adiţionalul este precedat de elaborările
mintale, la reuşita căruia participă întreg sistemul psihic uman. Din acesta, participă cu precădere
gândirea, care deliberează şi decide asupra obiectivelor şi scopurilor muncii, voinţa (prin
mobilizarea resurselor fizice şi psihice ale omului), atenţia, care focalizează eforturile umane pe
obiectivele urmărite, motivaţia, care orientează, direcţionează şi susţine resursele omului şi
afectivitatea prin satisfacţiile prilejuite de lucrul bine făcut.
În timp ce activitatea constituie o modalitate generală de existenţă şi manifestare a omului, munca
este un comportament dobândit prin învăţare, deosebindu-se astfel parţial de activitatea de joc.
În general, munca individuală nu poate fi separată de munca colectivă. Prin muncă, omul îşi
depăşeşte datele naturale ale vieţii sale, implicându-se în angrenajul social, mărind gradul de
coeziune şi cooperare al oamenilor.
Munca are un caracter formativ asupra componentelor structurale şi a dimensiunilor
personalităţii. Astfel, în activitatea de muncă se dezvoltă şi se diversifică aptitudinile, se formează
trăsăturile pozitive de caracter, se cizelează temperamentul, se căleşte voinţa şi se
operaţionalizează capacitatea creatoare, constituind o modalitate de apreciere valorică a
personalităţii.
Menţinând un tonus cerebral ridicat pe fundalul căruia se desfăşoară în mod optim întreaga
activitate psihică, munca constituie şi un mijloc profilactic al bolilor psihice, dar şi o modalitate
terapeutică prin ergoterapie.
Complexitatea activităţilor de muncă implică studierea ei multidisciplinară cu ajutorul fiziologiei,
psihologiei, ştiinţelor tehnice, economice şi sociale.
2. Activitatea este un concept de bază al psihologiei generale şi totodată un capitol în cadrul
proceselor şi activităţilor reglatorii.
În sens larg, prin activitate se înţelege un raport sau o relaţie între organism şi mediu,
desfăşurarea căreia se face cu un consum energetic şi având o finalitate adaptativă.
În sens restrâns, activitatea se constituie din totalitatea manifestărilor de conduită externă sau/şi
mintală care are efecte adaptative.
În aceste accepţiuni, activitatea este genul proxim, iar munca este diferenţa specifică, adică
munca este o modalitate particulară de manifestare a activităţii 18
caracterizată prin aceea că se finalizează prin produse materiale şi spirituale necesare existenţei
umane şi care pot face obiectul unor aprecieri valorice.
3. Activitatea profesională este o manifestare socială utilă, o modalitate acţională de bază,
desfăşurată într-unul din sectoarele existenţei sociale (industrie, agricultură, transporturi,
circulaţia mărfurilor etc.) care asigură sursa principală de venit necesară traiului.
Activitatea profesională nu presupune în mod obligatoriu o calificare profesională, poate să nu fie
organizată şi poate să se desfăşoare fără caracter permanent.
4. Ocupaţia sau îndeletnicirea este o activitate profesională sau extraprofesională caracterizată
prin modalităţi acţionale bine definite. Poate avea un caracter accidental sau permanent. Nu
presupune calificare profesională, putând fi însuşită prin experienţă. Nu constituie o sursă
permanentă de venit.
5. Profesiunea sau meseria. Termenii sunt echivalenţi, însă cu folosire diferită. Profesiunea se
referă de obicei la activitatea profesională cu implicaţii teoretice necesitând o calificare
superioară. Meseria are mai mult înţelesul unei activităţi practice, care nu necesită în mod
obligatoriu calificare superioară. Profesiunea sau meseria este o activitate profesională
permanentă, care presupune pregătire profesională adecvată, practicarea ei pe întreg parcursul
vieţii implicând munca intenţionată şi organizată (un angajat la o firmă sau liber profesionist).
Practicarea unei profesiuni constituie principala sursă de venit şi oferă posibilitatea relizării
persoanei pe plan profesional şi social.
6. Funcţia indică poziţia (statusul) persoanei în ierarhia profesinală (inginer, inginer gradul I, II
sau III, medic rezident, principal, specialist, medic primar) sau in ierarhia administrativă
(managerială); şef de birou, şef de secţie, director.