Graiul Țării Abrudului

Parte integrantă și definitorie pentru sufletul, tradițiile și istoria Țării

Moților, Țara Abrudului este ca un avanpost al unei civilizații a Muntelui, spațiu
al purității, al elevației și al unei măreții spirituale inefabile. Vechiul Terra
Obruth, așa cum este meționat în documentele vechi, a fost precedat de fosta arx
stativa de la Auraria Major și s-a sălășluit pe teritoriul coloniilor romane de la
Alburnus Minor și Alburnus Maior, colonii născute din dorința romanilor de a
exploata bogățiile subsolului din această zonă, aurul adulat și blestemat de atâtea
neamuri ce și-au perindat stăpânirea vremelnică peste aceste locuri. Coloniștii
stabiliți în această zonă au venit în valuri, aduși de fiecare stăpânire. Au fost
neamurile de iliri aduși de împărații romani, au venit coloniștii slovaci și
germani aduși de stăpânirea habsburgică și toți s-au topit în acest creuzet al Țării
Abrudului, vrând să ivească aurul ascuns în măruntaiele muntelui.

Activitatea definitorie a fost deci mineritul și, în câteva rânduri, vom

încerca să evidențiem câteva elemente definitorii ale graiului vorbit în această
zonă, elemente ce derivă din spațiul mineritului și au constituit repere
existențiale pentru locuitorii zonei. De la început trebuie să menționăm că, în
Țara Abrudului ieșeau în evidență două sate: Buciumul și Roșia Montană, cu ai
lor locuitori, buciumanii și roșienii. Ei erau specialiștii în ale mineritului și-și
transmiteau din tată-fiu și cu un orgoliu nemăsurat, tainele și pericolele acestui
mod de viață. Ei erau băieșii, cei care coborau în băile stăpânite de vâlve pentru
a răpi aurul. Băi de două feluri, ale oamenilor- particularilor și ale împèrăției, în
toate aurul era scos cu eforturi imense. Se cobora în mină cu ștearțul (lampă de
baie), se căuta aurul slobod (aur în filon), băieșii sperând să găsească cepașul
(partea cea mai bogată a vinei) și să se ferească de beuță (cuarțul). Se mergea pe
culcușul (înclinația vinei) bogatei(amestecului de metale prețioase), ferind bolfii
(bucăți mari de piatră) și fiind atenți la hurluire (surpare) . Se spărgeau bolfii cu
fișteuri (ciocane mari pentru spart piatra) , se foloseau fotragele ( lemne groase,
scobite pentru a scoate piatra) pentru a feri pietrele, apoi ortarii (băieșii care
sfredeleau stânca) sfredeleau stânca, folosindu-se de macaret (sfredel) și
bătându-l cu ventălăul (ciocan). Când se pușca, băieșii se adăposteau în feritori
(adăposturi laterale în peretele minei), apoi hontarii ( cei care scoteau piatra din
mină) iongăreau ( transportau) peatra din baie și o depozitau la știurțuri
(locurile unde se pune piatra împărțită), în apropierea șteampurilor (pivele în
care se măcina piatra). Prima etapă realizată în băit, băieșii se retrăgeau în
cramb ( casa în care se odihneau băieșii după ce ieșeau din mină) pentru a se
odihni.

Prof. Mateiu Marius – Liceul ,,Horea, Cloșca și

Crișan” ABRUD