» DREPTUL DIPLOMATIC

DREPTUL DIPLOMATIC

1 Vote

TEZĂ DE AN

Introducere
Lucrarea „Diplomaţia şi drept diplomatic. Concept şi caracteristici”este o încercare a expunerii
şi analizei normelor dreptului internaţional, menite să asigure desfăşurarea acelei activităţi de
promovare a intereselor externe ale unui stat, care este diplomaţia.
Strădania diplomaţilor este de a se convinge zilnic şi a cunoaşte, pe baza unor documentări atente,
care sunt interesele reciproce ale statului lor şi ale statului de reşedinţă pentru a acţiona conform cu
aceste interese; ei trebuie să informeze statul acreditant despre constatările lor şi să facă propuneri
corespunzătoare: o informare pertinentă a unui diplomat credibil poate schimba soarta lumii, creând
o nouă istorie.
Diplomaţia este o negociere permanentă, ea nu se desfăşoară numai ia masa tratativelor.
În condiţiile în care noua orânduire mondială se configurează în jurul marilor poli de putere, este
evident că Republica Moldova nu poate rămâne în afara lor, devenind vitală necesitatea orientării şi
integrării sale într-unul din aceşti poli pentru a-şi asigura perspectivele dezvoltării şi securitatea
naţională. În acest context, polul recomandabil pentru Republica Moldova îl constituie Uniunea
Europeană, a cărei pondere politică şi economică în comparaţie cu cea a altor organizaţii regionale
nu se pune la îndoială. În acest context Republica Moldova promovează ideea Europei Unite, unei
Europe fără linii de divizare.
Relaţiile diplomatice alcătuiesc o categorie specială de raporturi între state; ele sunt de o calitate
superioară şi de o importanţă deosebită. Relaţiile diplomatice sunt acele raporturi interstatale care
au o notă distinctă, dată de subiecţii, obiectul şi finalitatea pe care acestea o urmăresc.
Existenţa de relaţii diplomatice constituie o stare normală a raporturilor dintre două state: ele
presupun, de regulă, existenţa unei stări de pace şi reprezintă, prin definiţie, instrumente de pace
între statele respective – deci, implică chiar un minimum de relaţii de înţelegere şi de colaborare.
Importanţa relaţiilor diplomatice este unanim recunoscută, atât în dreptul internaţional, cât şi în
practica statelor, din care fapt derivă şi actualitatea lucrării.
În perioada 1991-2004 politica externă a Republicii Moldova a fost multivectorială. S-au dezvoltat
relaţiile atât la vest, cât şi la est, cu ţările care manifestă interes pentru consolidarea unei cooperări
avantajoase reciproce. Republica Moldova a participat în cadrul CSI la activităţi de cooperare cu
caracter preponderent economic şi umanitar. Republica Moldova a continuat să diversifice relaţiile
sale externe – economice, comerciale, financiare, să promoveze interesele producătorilor autohtoni,
în vederea integrării în sistemul şi economic european şi global.

Capitolul I.
Diplomaţia ca formă de activitate a subiecţilor de drept internaţional pentru realizarea politicilor lor
externe
1.1. Definiţia diplomaţiei
Etimologic, cuvântul diplomaţie vine de la grecescul „diploo”, care înseamnă „dublez”. Grecii
înmânau solilor două documente: o scrisoare de recomandare către proxenos,
denumită symbolia, şi instrucţiuni scrise, împăturite în două, numite diploma. Cuvântul diplomaţie,
folosit în prezent, a fost creat mult mai târziu, grecii îşi numeau solii keryx anghelos, în perioada
homeriană şi presbeis, mai târziu, în perioda clasică. Solii la romani se
numeau nuntisau oratores. Reprezentantul Papei în Imperiul Bizantin se numea apocrisiar.[1]
Termenul de diplomaţie are diferite înţelesuri, raportat la domeniul ştiinţific care îl foloseşte: istoricii
desemnează, de regulă, prin acest termen relaţiile externe aie statului’ în jurnalistică, termenul se
foloseşte pentru a desemna ministerul de externe, atunci când este implicat în promovarea unei
pozidi faţă de un eveniment extern; în vorbirea curentă, noţiunea desemnează o abilitate de a
rezolva o situaţie conflictuală. Putem vorbi nu de o diplomaţie universală ci de una specifică, de o
diplomaţie franceză, românească, americană, specificul fiind dat de manieraexercitării ei de fiecare
stat şi de interesele ce urmează a fi promovate.[2]
Stabilirea şi dezvoltarea unor relaţii oficiale între state presupune deşfasurarea de activităţi speciale
din partea anumitor organe ale lor, activitate care poartă în general denumirea de diplomaţie.
Aceasta activitate a statelor este tot atat de veche ca şi relaţiile internaţionale. Ea este organic
legată de politica externă a statelor.
Diplomaţia este unul dintre cele mai importante mijloace de realizare a politicii externe a statelor.
Charles Calvo scrie: „Diplomatia este stiinta relatiilor care exista intre diferitele state, asa cum ele
rezulta din diferitele lor interese reciproce, din principiile dreptului international si ale tratatelor si
conventiilor”, iar „Dictionarul de drept international public” o defineste ca „totalitatea metodelor,
mijloacelor si activitatilor operative pasnice desfasurate in mod oficial de state in vederea realizarii
obiectivelor si sarcinilor acestora, in domeniul relatiilor internationale”.
In general, din definitiile date diplomatiei rezulta ca ea este o activitate desfasurata de anumite
organe ale statelor (interne şi externe) în domeniul relaţiilor internationale, cu scopul stabilirii şi
intreţinerii de relaţii oficiale între ele şi cu alte subiecte ale dreptului internaţional, pentru realizarea
obiectivelor politicii lor externe.
La începuturile sale, diplomaţia a avut un caracter ad-hoc (temporar) şi itinerant. Aceste caractere
ale diplomatiei s-au menţinut, în Europa, pânâ în secolul al XV-lea , când apar primele misiuni
diplomatice permanente ale statelor. Ele au fost stabilite de Venetia la Constantinopol şi la Roma.
Pacea din Westfalia, din 1648, a determinat generalizarea misiunilor diplomatice permanente între
statele din Europa.[3]

1.2. Legătura dintre dreptul diplomatic şi diplomaţie

Activitatea diplomatică se desfăşoară în temeiul normelor dreptului intern, dar cu
observarea normelor dreptului internaţional.
Activitatea diplomatică se desfăşoară într-un cadru juridic instituţional extern. Astfel, un demers al
statului, dacă nu ar produce efecte internaţionale, nu poate fi un act juridic. Declaraţia de
recunoaştere a unui stat sau guvern ar rămâne an simpla demers intern, ducă dreptul internaţional
nu i-ar da o semnificaţie juridică. Regulile privind negocierile diplomatice asigură un cadru adecvat
de reuşită. Numirea unui ambasador ar rămâne un act intern, dacă nu ar exista obligaţia statului
acreditar de a elibera sau nu agrementul cerut. Misiunile diplomatice ar acţiona pe baze arbitrare,
intervenind în afacerile interne ale statelor, dacă dreptul diplomatic nu ar fi stabilit reguli precise de
comportament al diplomaţilor. Protocolul diplomatic, dacă ar fi schimbat pentru fiecare reprezentant
al statului, cum s-a mai întâmplat în istorie, ar crea conflicte, dacă nu militare, ca în trecut,
diplomatice cu siguranţă.
Dreptul diplomatic este un drept intre state, deci internaţional.
El crează premizele raporturilor juridice, care se nasc prin acte diplomatice de natură aproduce
efecte internaţionale. Rezultă că subiectele unui raport diplomatic nu trebuie să determine regimul
juridic al fiecărui act sau fapt diplomatic; manifesatrea de voinţă, exprimată în forma cerută de
normele dreptului diplomatic, creează raportul adecvat, care se subordoneză ex oficio normelor de
drept. Trimiţând, conform regulior stabilite, un ambasador, statele nu trebuie să negocieze şi
imunităţile acestuia, care au deja un regim bine definit.
Diplomaţia este totalitatea actelor juridice de care dreptul diplomatic leagă naşterea, stingerea sau
modificarea unor raporturi juridice. Cele mai multe acte juridice se realizează pe
calea mutualităţii, nefiind exclus ca un act unilateral să producă efecte bilaterale, cum este cazul
ruperii relaţiilor diplomatice.
Ca şi în ştiinţa dreptului intern, care studiază actele şi faptele juridice, dreptul diplomatic studiază
diplomaţia – ca activitate oficială, ca obiect al său. La rândul ei diplomaţia,
prin repetabilitatea actelor sale, a dat naştere la reguli ce s-au transformat în cutumă, adică în
norme juridice nescrise.[4]
Dreptul intern – constituţia şi legile organice – atribuie diferitelor instituţii ale statului competente în
domeniul relaţiilor externe. Dreptul internaţional stabileşte, după cum vom vedea, funcţiunile
misiunilor diplomatice, statutul lor juridic, drepturile şi obligaţiile acestora; practica internă a statelor
şi dreptul lor intern trebuie să ţină seama de prevederile dreptului internaţional atunci cînd stabilesc
acsste competenţe, etc. De aceea, nu se vor încredinţa sarcini misiunilor diplomatice
în afara normelor dreptului internaţional, nu se vor trimite alte misiuni internaţionale decît cele
consacrate.
Autorităţile de stat, care nu sunt însărcinate prin legea internă cu atribuţii de reprezentare
externă, de regulă, nu pot avea decât parţial atribuţii internaţionale şi, ca atare, activitatea lor şi cea
a funcţionarilor lor nu poate fi încadrată în termenul de „diplomaţie” şi nu au un regim adecvat,
sirtemaţional. Dreptul intern stabileşte care este acea activitate cu caracter generl reprezentativ şi
care sunt persoanele competente.
De regulă, pentru a îndeplini funcţii diplomatice o persoană trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii:

1. să deţină funcţii de reprezentare generală a statului, în numele căruia îndeplinesc sarcini în

domeniul relaţiilor externe, potrivit legii interne;

2. să fie mandatată cu misiuni diplomatice de către şeful statului, pe baza deplinelor puteri sau a
altor forme de împuternicire, recunoscute de dreptul diplomatic; guvernul poate da şi el mandat de
negociere şi de semnare a acordurilor internaţionale, încheiate în numele său sau la nivel
depărtamental.
Şeful de stat, şeful de guvern, ministrul afacerilor externe sunt de drept reprezentanţii statului în
politica externă; ei nu au nevoie de depline puteri.
Diplomaţii, indiferent de grad şi funcţie, care lucrează în ministerul afacerilor externe, pot negocia în
numele statului acorduri internaţionale numai dacă sunt împuterniciţi în această calitate, în formele şi
cu procedura recomandată de normele dreptului internaţional. Şefii unei misiuni diplomatice sunt
reprezentanţi cu titlu general ai statului, dar pentru semnarea unui acord internaţional concret ei
trebuie să prezinte depline puteri, ca orice alt reprezentant ad-hoc al statului, desemnat pentru
semnarea tratatelor internaţionale.

1.3. Diferite forme de diplomaţie

Diplomaţia se poate împărţi după mai multe criterii.
a) După numărul subiectelor care participă ia raportul de misiune diplomatică, avem
diplomaţie bilaterală şi diplomaţie multilaterală.[5]
Diplomaţia bilaterală promovează interesele externe ale statelor în relaţiile lor reciproce; se
folosesc, în acest scop, misiunile diplomatice permanente pentru dialogul politic şi misiunile (oficiile)
consulare pentru promovarea intereselor private ale statului şi cetăţenilor săi.
Diplomaţia multilaterală se realizează prin organizaţiile internaţionale şi prin
conferinţele internaţionale.
Potrivit preambulului Convenţiei asupra misiunilor speciale, aceasta complectează cele două
convenţii de la Viena – diplomatică şi consulară-fapt ce trebuie interpretat că şi diplomaţia prin
misiuni speciale este o diplomaţie bilaterală. De altfel, potrivit art.2 din menţionata convenţie, o
misiune specială se poate înfiinţa prin consimţământul mutual al statelor, ceea ce presupune
bilateralitate.
b) Din punct de vedere al duratei unei misiuni, avem diplomaţia
permanentă şi diplomaţia temporară, care cuprinde:

 diplomaţia prin misiunile speciale, conferinţele internaţionale şi misiunile specializate,formă de

diplomaţie care are un cadru normativ în formare;
 câteva norme pozitive avem în convenţia de la Havana din 1928, care la art.2 stabileşte două
categorii de funcţionari diplomatici:

a) ordinari, prin care înţelege reprezentanţii permanenţi; funcţionari extraordinari, prin care
se înţeiege reprezentanţii statelor cu misiuni speciale, reprezentanţii temporari
ai acestora la conferinţe şi la organizaţii internaţionale (desigur reprezentanţii acestora
când îndeplinesc misiuni temporare, nu când sunt reprezentanţi permanenţi).
b) Dintre formele diplomaţiei temporare, regimul misiunile speciale a fost codificat prin
convenţia de la Viena din 16 decembrie 1969, iar regimul delegaţiilor la organizaţiile internaţionale şi
al reprezentanţilor statelor la conferinţele internaţionale organizate de acestea sau sub auspiciile lor
fomiează obiectul Convenţiei privind reprezentarea statelor în relaţiile lor cu organizaţiile
internaţionale cu cararcter universal, de la Viena din 14 mai 1975.
Diplomaţia ad-hoc – misiuni specializate, delegaţiile itinerante, delegaţiile de reprezentare – nu au
un regim codificat şi cutuma este în curs de formare.
c) Diplomaţia normativă desemnează reuniunile de experţi şi de
reprezentanţi ai statelor însărcinaţi de a stabili în comun, fie prin
convenţii, fie prin rezoluţii ale organizaţiilor interguvernamentale, noi
norme destinate să îmbunătăţească condiţiile de coexistenţă ale statelor
sau să reglementeze problemele cu care acestea se confruntă.
d) Grupurile de state în cadrul conferinţelor internaţionale sau în
activitatea organizaţiilor internaţionale au fost create structuri informale
de state, prin care acestea, legate fie de o platformă politică comună, fie pe baza unei arii
geografice, acţionează pentru a stabili o poziţie unitară în cadrul lucrărilor conferinţelor sau
organizaţiilor. O asemenea formulă a fost folosită la Conferinţa UNCTAD, de la Geneva, din anul
1964, când ţările în curs de dezvoltare, atunci în număr de 77, au înfiinţat Grupul celor 77. Grupul s-
a format pe baza unei declaraţii comune, care exprima poziţia ţărilor subdezvoltate faţă de
problematica comerţului internaţional şi al dezvoltării economice internaţionale si, de atunci, fără
o instuuţionalizare juridică, a acţionat nu numai în cadrul UNCTAD, dar şi în alte manifestări
internaţionale.Grupul lucrează prin întâlniri între oficialii lor, reuniuni ad-hoc în cadrul conferinţelor
etc. Deşi se păstrează denumirea iniţială, grupul cuprinde peste 100 de ţări din Africa, Asia, America
Latină şi chiar Europa.Ţările dezvoltate, la rândul lor, şi alte ţări, au format asemenea forme de
cooperare, cum ar fi Grupul ţărilorindustrializate. Grupul U.E., Grupul ţărilor mai puţin
dezvoltate, care acţionează în acelaşi fel de a promova interesele lor specifice.Un rol important în
stabilirea unor poziţii comune în probleme bilaterale sau mondiale îl joacă G-8, din care fac parte
ţările puternic industrializate Anglia, – Franţa, R.F, Germania, Italia. Canada. SUA şi Japonia;
Federaţia Rusă a devenit membră la 8.06.1999.
e) Summiturile sunt reuniuni ale şefilor de state şi guverne, care dezbat şi hotărăsc asupra
problemelor importante fie ale unei organizaţii, fie pe plan regional.
Summiturile, deci, se organizează fie în cadrul, fie în afara organizaţiilor internaţionale.
În cadrul Consiliului Europei primul summit s-a întrunit în anul 1993 la Viena, unde s-a discutat
probleme privind protecţia minorităţilor şi deschiderea spre Europa Orientală, apoi la Strasbourg, în
anul 1997, unde s-a adoptat un plan de acţiune pentru sensibilizarea tinerilor în privinţa drepturilor şi
responsabilităţilor cetăţeneşti, lupta împotriva corupţiei, acţiuni pentru creerea de locuri de muncă,
lupta împotriva drogurilor şi a criminalităţii.[6]
În cadrul OSCE (Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa) au loc summituri, la care
participă şefii de state sau de guverne din statele membre ale organizaţiei. În cadrul Cooperării
Economice la Marea Neagră[7], care tinde să devină o organizaţie regională, se ţin summituri ale
şefilor de state sau de guverne; aceeaşi situaţie este cu Iniţiativa Central-Europeană (ICE)[8].
Summituri pot fi organizate cu prilejul unei acţiuni comune, pe care părţile doresc să o continue în
timp: este cazul Summitului de la Shonhai Cinci, de fapt un grup de state dm Asia şi din Europa –
R.P.Chineză, Kârgâstanul, Kazahstanul. Tadjikistanul şi federaţia Rusă. Grupul a fost creat la
Shanhai în anul 1996 prin semnarea unui tratat privind reglementare problemelor de frontieră.
Statele care au o origină comună istorică, pot avea întâlniri la vârf pentru a discuta probleme de
interes reciproc; este situaţia Summit-ului ibero-latino-american, la care participă 16 şefi de state şi
de guverne din Spania şi America latină .
Aceasta demonstrează că secolul nostru este secolul diplomaţiei la vârf.

1.4. Organele statului pentru relaţiile internaţionale

De intretinerea şi desfasurarea relaţiilor diplomatice ale unui stat se ocupă anumite organe ale sale.
Aceste organe ale statului se impart in doua categorii principale:
– organele interne conducatoare ale statului in domeniul relatiilor sale externe:
– seful statului
– seful guvernului
– ministerul afacerilor externe
– misiunile diplomatice ale statului, care functioneaza ca organe ale sale diplomatice in strainatate.
a) Organele interne conducatoare ale statului in domeniul relatiilor sale externe sunt stabilite prin
dreptul sau intern. Dreptul international public (dreptul diplomatic) reglementeaza numai privilegiile si
imunitatile de care beneficiaza aceste organe, persoanele care le reprezinta atunci cand ele se afla
in strainatate.
Din aceasta categorie de organe fac parte:
1. Seful statului care este considerat ca cel mai inalt reprezentant al acestuia, in relatiile externe. El
are un drept general de reprezentare a statului sau in relatiile diplomatice, cu alte state.
2. Guvernul (seful guvernului) exercita conducerea generala a relatiilor externe ale statului.
3. Ministerul Afacerilor Externe este organul unui stat chemat sa organizeze si sa conduca, in mod
nemijlocit, relatiile externe ale statului respectiv si este organ intermediar intre statul sau si statele
straine, reprezentate prin misiunile lor diplomatice, acreditate in acel stat.[9]
Misiunile diplomatice ad-hoc
A. Consideratii generale asupra misiunilor diplomatice. Statele ca subiecte ale dreptului
international public stabilesc intre ele relatii diplomatice si fac schimb de misiuni diplomatice.
La baza relatiilor diplomatice dintre state si a schimbului de misiuni diplomatice sta acordul de vointa
dintre statele interesate.
Conventia de la Viena, din 1961 stipuleaza: „Stabilirea de relatii diplomatice intre state si trimiterea
de misiuni diplomatice permanente se face prin consimtamantul mutual” (art. 2). Fiind relatii care se
stabilesc in temeiul suveranitatii statelor, ca puteri suverane, ele depind numai de vointa acestora.
B. Misiunile diplomatice ad-hoc (temporare)
Sunt cele mai vechi misiuni practicate de catre state, in relatiile lor reciproce.
Din aceasta categorie a misiunilor diplomatice fac parte:
– delegatiile statelor la conferinte internationale sau la organizatiile internationale
– misiunile speciale
– trimisii itineranti
– birourile temporale
a) Delegatiile temporare ale statelor la conferintele internationale sau la organizatiile internationale
b) Misiunile speciale sunt o forma importanta si actuala a diplomatiei ad-hoc.
De reglementarea statutului lor de drept international s-a preocupat Comisia de Drept International a
O.N.U. La baza activitatii comisiei si a proiectului pregatit de ea.
c)Trimisul itinerant este un diplomat ad-hoc, trimis de un stat in mai multe state, cu o misiune
speciala fara ca el sa fie acreditat in vreunul din statele respective.
d) Birourile temporare sunt deschise de un stat intr-un alt stat, cu diferite scopuri (de exemplu: in
scopuri comerciale, culturale, pentru organizarea de expozitii, etc.)
Misiunile diplomatice permanente
Misiunile diplomatice permanente „clasice” sunt ambasadele si legatiile.
Structura si personalul misiunii diplomatice permanente.
Aceasta cuprinde:
– cancelaria
– birourile misiunii
– serviciul consular
Personalul unei misiuni diplomatice este format din urmatoarele 3 categorii:
– personalul diplomatic
– personalul tehnic si administrativ
– personalul de serviciu
Din personalul diplomatic fac parte, in primul rand, seful misiunii diplomatice. Seful misiunii
diplomatice poate apartine la una dintre clasele lor, prevazute de Conventia de la Viena, din 1961:
-ambasador, sau nuntiul papal, acreditati pe langa sefii statelor straine
– trimisi ministri sau internunti
– insarcinatul cu afaceri
Conventia de la Viena, din 1961, stabileste functiile speciale ale misiunilor diplomatice permanente
ale statelor. Ele sunt:
a) De a reprezenta statul acreditant in statul acreditar
b) De a ocroti interesele statului acreditant si ale cetatenilor sai, in statul acreditar, in limitele admise
de dreptul international. In cadrul acestei functii, misiunea diplomatica exercita „protectia
diplomatica” fata de cetatenii statului ei daca drepturile sau interesele lor au fost incalcate, in statul
acreditar.
c) Functia de a purta tratative cu guvernul statului acreditar.
d) O alta functie a misiunii diplomatice este cea de informare
e) Misiunea diplomatica are si functia de a promova relatii de prietenie si de a dezvolta relatiile
economice, culturale si stiintifice intre statul acreditant si statul acreditar.[10]
Capitolul II.
Dreptul diplomatic. Definiţie şi
izvoarele
2.1. Definiţia dreptului diplomatic
Dreptul diplomatic este parte integrantă a dreptului international public. El reglementeaza relatiile
oficiale numai dintre subiectele dreptului international public.
Dictionarul de drept international public defineste dreptul diplomatic ca fiind “totalitatea normelor
juridice care reglementeaza activitatea diplomatică a subiectelor dreptului international şi definesc
statutul organelor de relaţii externe”.
În ce ne priveşte considerăm că, dreptul diplomatic este o ramură distinctă a dreptului internaţional
care reglementează anumite raporturi dintre state: el cuprinde norme juridice destinate a conferi un
statut special instituţiilor interne sau externe ale acestora, însărcinate, de o manieră permanentă sau
temporară, să îndeplinească misiuni externe; el reglementează desfăşurarea activităţilor oficiale ale
acestora, le garuiitează drepturi, imunităţi şi privilegii, potrivit unui standard minim şi instituie limitele
exercitării funcţiilor lor internaţionale.
Dreptul diplomatic este o ramură distinctă a dreptului internaţional, care are, însă, şi trăsăturile lui
specifice.
O primă trăsătură este aceea că dreptul diplomatic reglementează raporturi între state, normele sale
juridice fiind destinate funcţionalităţii diferitelor organe, create pentru a promova politica externă a
statelor.[11]
O altă trăsătură este că, dreptul diplomatic are caracter obligatoriu; aceasta înseamnă că în caz de
nerespectare a drepturilor ce sunt conferite de el instituţiilor însărcinate cu promovarea politicii
externe a unui stat de către un alt subiect al relaţiilor internaţionale, statul parte a raportului
diplomatic lezat poate solicita tragerea la răspundere internaţională a statului vinovat, folosind
mijloace paşnice, inclusiv calea judiciară internaţională [12].
Prin aceasta el se deosebeşte de normele de comitas gentium, care se bazează pe curtoazie.
Dreptul diplomatic permite, şi aceasta datorită şi faptului că nu toate statele care au devenit părţi la
Convenţia de la Viena din anul 1961 cu privire la relaţiile diplomatice au acceptat jurisdicţia
obligatorie, ca aplicarea lui să se poată realiza şi pe o cale specifică, care
este aplicareareciprocităţii, în cazul în care încălcarea normei de drept nu este de jus congens.
Reciprocitatea ca măsură de constrângere este deosebită de reciprocitatea ca temei de
naştere a unor raporturi de drept diplomatic; legea internă a statului poate stabili privilegii mai mari
decât cele care sunt prevăzute în normele dreptului diplomatic; în acest caz raportul de drept
diplomatic ve naşte numai dacă oferta este acceptată, în fapt sau convenţional.
Dreptul intern care se referă la misiunile diplomatice este deosebit de dreptul diplomatic; legislaţiile
interne ale statelor stabilesc obligaţii pentru autorităţile lor de a acorda un anumit tratament
misiunilor străine sau personalului acestora, potrivit normelor dreptului internaţional; legiuirile penale
ale statelor, care se adresează autorităţilor interne ale acestora, prevăd drepturi pentru diplomaţii
străini, la care statele sunt obligate internaţional. Astfel de norme de drept intern nu sunt norme de
drept diplomatic, întrucât ele nu creează obligaţii internaţionale noi.
Diplomaţia se desfăşoară şi pe baza anumitor norme, care nu sunt obligatorii, dar care sunt atât de
necesare pentru promovarea principiului egalităţii statelor; la rândul lor metodele folosite în
diplomaţie au reguli mai mult sau mai puţin consacrate: tratativele au o procedură a lor, demersurile
diplomatice scrise utilizează o anumită formă etc; sunt anumite reguli care ţin de
politeţea obligatorie, ca expresie a atitudinilor şi gesturilor de respect şi consideraţie; prin politeţe se
garantează şi un contact favorabil.Anumite relaţii între state suverane, atunci când acestea sunt
reprezentate de şefii de state, de şefii de guvern sau de miniştri de externe ori de ambasadori, sunt
guvernate de reguli interne, care formează protocolul de stat şi ceremonialul de stat.
Diplomaţia, prin urmare, se desfăşoară conlorm unor uzanţe diplomatice, cu observarea unor reguli
protocolare şi potrivit normelor de drept diplomatic. Uzanţele diplomatice sunt supuse curtoaziei
internaţionale, commitas gentium, dreptul diplomatic are caracter juridic, iar regulile de protocol sunt
stabilite de normele interne ale statelor, fără discriminare şi fără reciprocitate.

3.2. Izvoarele dreptului diplomatic

Se folosesc noţiunile de izvor formal, izvor material şi de izvor principal sau direct, noţiuni care
suntcercetate de filozofia dreptului.
Izvoarele principale ale dreptului diplomatic nu pot fi separate de izvoarele dreptuli internaţional.
Izvorul de drept pozitiv, care se referă la aceste surse, este art 38 din Statutul Curţii Internaţionale
de Justiţie[13], care desemnează izvoarele directe:
1) cutuma internaţională;
2) convenţiile internaţionale, atât cele generale cât şi cele speciale, care stabilesc reguli recunoscute
de statele în litigiu;
3) jurisprudenţa şi doctrina ca mijloace auxiliare;
4) principiile generale de drept (internaţional), recunoscute de naţiuni civilizate.
1) Cutuma a fost un izvor principal într-o ordine juridică primitivă, în care nu existau statele, ca
autorităţi centrale, capabile să creeze norme, atât interne cât şi internaţionale; mult timp regulile
dreptului diplomatic au fost conduse numai după norme cutumiare, care, cel puţin în privinţa
imunităţilor şi privilegiilor, îşi au originea lor în societăţile vechi şi s-au născut odată cu stabilirea
relaţiilor între ginţi.
În prezent, s-au codificat majoritatea normelor cutumiare prin mai multe convenţii, cele mai multe
încheiate la Viena.[14]
Totuşi, cutuma continuă a reglementa relaţiile diplomatice dintre state în următoarele domenii:
a)în materiile care n-au fost reglementate prin convenţii;
b)relaţiile dintre statele care nu sunt părţi la convenţii;
c) relaţiile dintre statele care au denunţat convenţiile de la Viena,
întrucât, prin aderarea la convenţiile diplomatice, cutuma a încetat a mai
fi invocată, chiar dacă prevederile convenţiilor sunt, practic, normele
fostei cutume; denunţând convenţia diplomatică, cutuma redevine izvor
principal, căci convenţia menţionată a încetat ca izvor „.
Spre deosebire de cutumă, care a format deja norme juridice, practica internaţională joacă un rol
important în diplomaţie, ea trebuind să fie mereu observată în întreaga activitate diplomatică.
Practica internaţională poate fi o motivaţie pentru un demers al statului acreditant pe lângă statul
acreditar, fiind deopotrivă folositoare pentru a da un răspuns negativ la o cerere care nu se
încadrează în practica statelor. De asemenea, obiceiul local sau practica internă a statului acreditar,
chiar dacă nu este o practică internaţională unanim recunoscută, trebuie să
fieobservată şi respectată; este cazul practicilor religioase în statele musulmane potrivit
cărora femeile creştine nu pot intra în moschee.
2) Convenţiile internaţionale generale sau speciale, care stabilesc reguli recunoscute de state,
constituie un izvorimportant al dreptului diplomatic; folosim această noţiune pentru a desemna toate
acordurile de voinţă ale subiectelor de drept internaţional care crează, modifică sau sting obligaţii şi
drepturi ir.ternaţionale, indiferent că se numesc tratate, convenţii, înţelegeri etc.
a) Tratatele bilaterale – care pot fi încheiate de state între ele, de state cu organizaţiile
internaţionale, sau de organizaţii internaţionale între ele – sunt izvoare de drept diplomatic.
Organizaţiile internaţionale au încheiat cu statele gazdă acorduri de sediu, ele pot încheia acorduri
de timitere de misiuni diplomatice permanente în statele faţă de care există un interes etc.
b) Tratatele multilaterale stabilesc domenii foarte largi de colaborare între state. Cele
mai multe dintre ele, însă, au ca obiect
codificarea cutumelor existente, pentru a înlătura orice inconvenient în
aplicarea lor; nu este exclus să se combine codificarea cutumelor ca
crearea de norme juridice noi.
3. Doctrina şi jidrisprudenţa sunt un mijloc auxiliar de determinare a normelor juridice.
O categorie aparte a doctrinei este încercarea de codificare a dreptului diplomatic de către unele
institute private.
Jurisprudenţa constituie un izvor de drept în măsura în cate clarifică punctele neclare ale dreptului
sau dacă prin hotărâri judiciare se complinesc unele lacune ale dreptului. Jurisprudenţei o
formeză tribunalele arbitrale, comisiile de conciliere, Curtea Internaţională de Justiţie.
Jurisprudenţa este recunoscută ca izvor de drept internaţional prin art. 38 din statutul Curţii
Internaţionale de Justiţie, care prevede că oriceconflict judecat de Curte va fi rezolvat în conformitate
cu dreptul internaţional.
Rezultă că doctrina şi jurisprudenţa nu sunt izvoare de drept diplomatic propriu-zis, ele au rolul de a
identifica normele juridice existente, conţinute în tratate sau cutume.
4. Principiile generale ale dreptului sunt menţionate la art. 38 al Statutului Curţii Internaţionale de
Justiţie, dacă sunt recunoscute de naţiunile civilizate. Articolul este conceput pentru ca instanţele să
nu fie în situaţia de non liquet,adică în imposibilitatea de a judeca din lipsă de nonne şi mai puţin ca
o normă de comportament al statelor. Principiile generale de drept internaţional sunt norme extrase
din spiritul cutumei sau tratatelor, fiind, deci, o verietate a cutumei: ex. condamnarea abuzului de
drept.
Principiile fundamentale ale dreptului internaţional care sunt distincte de principiile generale ale
dreptului, constituie cadrul în care sj examinează şi se creează orice normă de drept diplomatic, ele
stau la baza oricărui demers diplomatic, căci nici o acţiune diplomatică nu poate fi concepută ca
încălcând principiile fundamentale ale dreptului internaţional.

Concluzii
În condiţiile actuale dreptul diplomatic este chemat să joace un rol de prim ordin, să devină un
instrument eficient pentru integrarea Republicii Moldova în structurile europene şi internaţionale.
Pentru Republica Moldova, stat aflat în perioada de tranziţie, care de abia îşi determină locul său în
societatea internaţională, este extrem de important să utilizeze toate posibilităţile dreptului
internaţional, în general şi ale dreptului diplomatic, în special, pentru rezolvarea cu succes a
multiplelor probleme de ordin politic, economic şi social.
La moment Republica Moldova aplică tot mai calitativ prevederile Programului de activitate al
Guvernului Republicii Moldova pe anii 2001-2005 ”Renaşterea economiei – renaşterea Ţării” care
stipulează printre obiective principale ale politicii externe următoarele:

 Consolidarea suveranităţii, statalităţii şi integrităţii teritoriale a Republicii Moldova, sporirea

prestigiului ei internaţional;
 Dezvoltarea relaţiilor reciproc avantajoase cu toate Statele lumii;
  Elaborarea şi realizarea strategiei naţionale de integrare a Republicii Moldova în Comunitatea
Europeană;
 Aprofundarea colaborării reciproc avantajoase cu Statele Unite ale Americii, extinderea şi
aprofundarea relaţiilor cu ţările Europei Occidentale, mai ales cu Germania, Franţa, Marea
Britanie, Italia, Olanda, etc.
 Promovarea unei politici mai active de cooperare cu ţările din bazinul Mării Negre, din Europa
Centrală şi Asia de Sud-Est;
 Consolidarea în continuare a relaţiilor reciproc avantajoase cu alte ţări în baza unor programe
concrete de colaborare bilaterală curentă şi de lungă durată, luând în considerare interesele
naţionale ale ambelor părţi;
 Propagarea activă, peste hotarele ţării, a realizărilor economice ale Republicii Moldova şi
promovarea valorilor culturale ale poporului moldav.

Bibliografie
Acte normative:

1. Constituţia Republicii Moldova din 29.07.1994, Monitorul Oficial al R.Moldova nr.1 din
12.08.1994;
2. Legea cu privire la statutul misiunilor diplomatice ale Republicii Moldova în alte state Nr.1133-
XII din 04.08.92;
3. Regulamentul Mnisterului Afacerilor Externe aprobat prin Hotărîrea Guvernului Republicii
Moldova Nr.649 din 29.05.2003, Monitorul Oficial al R.Moldova nr.99-103/685 din 06.06.2003;

Literatura de specialitate:

4. Anghel I. M., Drept diplomatic şi consular, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996;
5. Anghel I.M., Drept diplomatic şi consular, Editura “Lumina-Lex”, Bucureşti, 2002;
6. Bonciog A., Drept diplomatic, Editura Fundaţiei “România de Mâine”, Bucureşti, 2000;
7. Buruian A., Drept diplomatic şi consular, Editura Cuant, ediţia a 2-a, Chişinău, 2003;
8. Cahier Philippide, Le droit diplomatique contemporaine, ed. a II-a, Geneva, 1964;
9. Hardy Michael, Modern Diplomatic Law, Manchester University Press, 1968;
10. Grigore Geamanu – Drept international public, vol. I (1981) sivol. II (1983), Editura Didactica si
Pedagogica, Bucuresti;
11. Martian I. Niciu – Drept international public, Ed. Servosat, 1997 ;
12. Mic dicţionar diplomatic român, Editura Politică, Bucureşti, 1967;
13. Popescu Dumitru, Adrian Năstase, Florian Loman, Drept internaţional public. Editura „Şansa”,
1994;
14. Sida A., Drept diplomatic, editura Risoprint, Cluj-Napoca, 1999;
15. Буруиан А., Концепции внешней политики у нас нет // „Кишиневские новости”, 27.08.1999;
16. Буруиан А., Кто мы, где мы и с кем мы? Геополитические перспективы развития
Республики Молдова // „Независимая Молдова”, 05.02.1999;
17. Буруиан А., Молдавская экономика: Восток или запад? Внешнеэкономические
перспективы Республики Молдова// „Независимая Молдова”, 26.03.1999.

[1] Bonciog A., Drept diplomatic, Editura Fundaţiei “România de Mâine”, Bucureşti, 2000, pag. 52
[2]Hardy Michael, Modern Diplomatic Law, Manchester University Press, 1968, pag. 1
[3]Anghel I., Dreptul diplomatic şi consular, Editura Lumina Lex, 1996, p.14
[4] Anghel I.M., Drept diplomatic şi consular, Editura “Lumina-Lex”, Bucureşti, 2002, pag. 39
[5]Popescu Dumitru, Adrian Năstase, Florian Loman, Drept internaţional public. Editura „Şansa”,
1994, pag. 59
[6]Consiliul Europei a fost creat la 5 mai 1949 prin Tratatul de la Londra, părţile semnatare fiind 10
state: Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Anglia şi Suedia. Au
aderat: Islanda şi RFG (1950), Austria (1956), Cipru (1961), Elveţia (1963), Malta (1965), Portugalia
(1976), Spania (1977), Lichtenstein (1978), San Marino (1988), Finlanda (1989), Ungaria (1990),
fosta Cehoslovacia (1991) – după sciziune cele două state succesoare devin membre la 30 iunie
1993 -, Polonia (1991), Bulgaria (1992), Estonia, Lituania şi Slovenia (1993), România (1993, 7
nov.), Andora (1994), Letonia şi Albania, Republica Moldova, Ucraina şi fosta Republică Iugoslavă a
Macedoniei (1995), Federaţia Rusă şi Croaţia (1996).
[7]Sunt membri la „înţelegere”, Albania, Armenia, Azerbaidjean. Bulgaria, Georgia, Grecia, Moldova,
România, Rusia, Turcia şi Ucraina.
[8]Iniţiativa a început ca o „pentagonală”, devenită „hexagonală”; cuprinde în prezent 13 state din
Europa centrală şi de est: Albania, Austria, Belarus, Bulgaria, Croaţia, Republica Cehă, Italia,
Polonia, România, Slovacia, Slovenia, Ucraina şi Ungaria.

[9]Sida A., Drept diplomatic, editura Risoprint, Cluj-Napoca, 1999, pag. 63

[10]Anghel I. M., Drept diplomatic şi consular, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996, pag. 122

[11]Dr. Grigore Geamănu, Drept Internaţional Contemporan, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 19, p. 404.
[12]Anghel I., Dreptul diplomatic şi consular, Editura Lumina Lex, 1996, p.7
[13]Articolul este identic cu art. 38 al Curţii Permanente de Justiţie, care a funcţionat pe timpul
Societăţii Naţiunilor.
[14]In preambulul Convenţiei de la Viena din anul 1961 se prevede: „Regulile dreptului internaţional
cutumiar trebuie să continue a guverna materiile care nu au fost reglementate în mod firesc de
dispoziţiile prezentei convenţii”.