Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Informaţii generale
Fără condiţionări
Descrierea cursului:
Cursul isi propune formarea abilitatilor de analiza critica a fenomenelor politice, prin
insusirea unor concepte teoretice de baza referitoare la institutiile politice si
interactiunile constitutionale dintre acestea. Studiul diferitelor abordari teoretice
exprimate in literatura de specialitate urmareste, pe langa familiarizarea la nivel
conceptual, si verificarea fezabilitatii diverselor teorii analizate prin raportarea lor
la cazuri practice. De asemenea, isi propune identificarea sau posibila introducere a
unor noi mecanisme constitutionale care sa determine eficientizarea relatiilor
institutionale din sfera sistemului poltic romanesc.
Familiarizarea studentilor cu terminologia si conceptele de baza specifice din sfera
institutiilor politice si procedurilor constitutionale;
Analiza si dezbaterea critica a modului de organizare si functionare a puterilor
publice in sistemul constitutional romanesc: puterea executiva, puterea legislativa
si puterea judecatoreasca;
Dezvoltarea abilitatilor de operationalizare cu aparatul metodologic specific in analiza
institutiilor politice si administrative din Romania.
Curtea Constitutionala.
Pentru toate cursurile predate vor fi necesare materialele bibliografice indicate mai-
sus.
Calendar al cursului
Tema 1.
Curs: Puterea legislativa in Romania
Tema 2.
Curs: Puterea legislativa in Romania
Procedura legislativa.Procedura legislativa ordinara
Proceduri legislative speciale.
Bibliografie obligatorie:
Deleanu I., Institutii si proceduri constitutionale, in dreptul roman si comparat,
Bucuresti: C.H.Beck, 2006;
E. Boc, C. Curt, Institutii politice si proceduri constitutionale in Romania, Cluj-
Napoca: Accent, 2012;
T. Draganu, Drept constitutional si institutii politice, Bucuresti: Lumina Lex, 2000;
M. Constantinescu, A. Iorgovan, I. Muraru, S. Tanasescu, Constitutia Romaniei
revizuita, comentarii si explicatii, Bucuresti: All Beck, 2004;
I. Muraru, M. Constantinescu, Drept parlamentar, Bucuresti: Actami, 1999.
Tema 3.
Curs: Puterea legislativa in Romania
Modalitati de actiune si control ale legislativului asupra executivului.
Bibliografie obligatorie:
Deleanu I., Institutii si proceduri constitutionale, in dreptul roman si comparat,
Bucuresti: C.H.Beck, 2006;
E. Boc, C. Curt, Institutii politice si proceduri constitutionale in Romania, Cluj-
Napoca: Accent, 2012;
T. Draganu, Drept constitutional si institutii politice, Bucuresti: Lumina Lex, 2000;
M. Constantinescu, A. Iorgovan, I. Muraru, S. Tanasescu, Constitutia Romaniei
revizuita, comentarii si explicatii, Bucuresti: All Beck, 2004;
I. Muraru, M. Constantinescu, Drept parlamentar, Bucuresti: Actami, 1999.
Tema 4.
Curs: Puterea legislativa in Romania
Modalitati de actiune si control ale executivului asupra legislativului in sistemul
constitutional romanesc
Bibliografie obligatorie:
Deleanu I., Institutii si proceduri constitutionale, in dreptul roman si comparat,
Bucuresti: C.H.Beck, 2006;
E. Boc, C. Curt, Institutii politice si proceduri constitutionale in Romania, Cluj-
Napoca: Accent, 2012;
T. Draganu, Drept constitutional si institutii politice, Bucuresti: Lumina Lex, 2000;
M. Constantinescu, A. Iorgovan, I. Muraru, S. Tanasescu, Constitutia Romaniei
revizuita, comentarii si explicatii, Bucuresti: All Beck, 2004;
I. Muraru, M. Constantinescu, Drept parlamentar, Bucuresti: Actami, 1999.
Tema 5.
Curs: Puterea executiva in Romania. Presedintele Romaniei. Rolul
Presedintelui Romaniei; modalitatea de desemnare si mandatul Presedintelui
Romaniei.
Bibliografie obligatorie:
Deleanu I., Institutii si proceduri constitutionale, in dreptul roman si comparat,
Bucuresti: C.H.Beck, 2006;
E. Boc, C. Curt, Institutii politice si proceduri constitutionale in Romania, Cluj-
Napoca: Accent, 20012;
Draganu T., Drept constitutional si institutii politice, Bucuresti: Lumina-Lex, 2000;
Constantinescu M., Iorgovan A., Muraru I., Tanasescu S., Constitutia Romaniei
revizuita – comentarii si explicatii-, Bucuresti: All Beck, 2004;
Boc E., Separatia puterilor in stat, Cluj-Napoca: Presa Universitara Clujeana, 2000.
Tema 6.
Curs: Puterea executiva in Romania. Atributiile Presedintelui Romaniei. Actele
juridice si politice ale Presedintelui Romaniei.
Bibliografie obligatorie:
Deleanu I., Institutii si proceduri constitutionale, in dreptul roman si comparat,
Bucuresti: C.H.Beck, 2006;
E. Boc, C. Curt, Institutii politice si proceduri constitutionale in Romania, Cluj-
Napoca: Accent, 20012;
Draganu T., Drept constitutional si institutii politice, Bucuresti: Lumina-Lex, 2000;
Constantinescu M., Iorgovan A., Muraru I., Tanasescu S., Constitutia Romaniei
revizuita – comentarii si explicatii-, Bucuresti: All Beck, 2004;
Boc E., Separatia puterilor in stat, Cluj-Napoca: Presa Universitara Clujeana, 2000.
Tema 7.
Curs: Puterea executiva in Romania. Guvernul Romaniei. Atributiile
constitutionale si atributiile legale ale Guvernului
Bibliografie obligatorie:
Deleanu I., Institutii si proceduri constitutionale, in dreptul roman si comparat,
Bucuresti: C.H.Beck, 2006;
E. Boc, C. Curt, Institutii politice si proceduri constitutionale in Romania, Cluj-
Napoca: Accent, 20012;
Draganu T., Drept constitutional si institutii politice, Bucuresti: Lumina-Lex, 2000;
Constantinescu M., Iorgovan A., Muraru I., Tanasescu S., Constitutia Romaniei
revizuita – comentarii si explicatii-, Bucuresti: All Beck, 2004;
Boc E., Separatia puterilor in stat, Cluj-Napoca: Presa Universitara Clujeana, 2000.
Tema 8
Curs: Puterea judecatoreasca in Romania. Principiile organizarii si functionarii
puterii judecatoresti in Romania. Instantele judecatoresti.
Bibliografie obligatorie:
E. Boc, C. Curt, Institutii politice si proceduri constitutionale in Romania, Cluj-
Napoca: Accent, 20012;
Deleanu I., Institutii si proceduri constitutionale, in dreptul roman si comparat,
Bucuresti: C.H.Beck, 2006;
Constantinescu M., Iorgovan A., Muraru I., Tanasescu S., Constitutia Romaniei
revizuita – comentarii si explicatii-, Bucuresti: All Beck, 2004;
Tema 9
Curs: Puterea judecatoreasca in Romania. Ministerul Public. Consiliul
Superior al Magistraturii.
Bibliografie obligatorie:
E. Boc, C. Curt, Institutii politice si proceduri constitutionale in Romania, Cluj-
Napoca: Accent, 20012;
Deleanu I., Institutii si proceduri constitutionale, in dreptul roman si comparat,
Bucuresti: C.H.Beck, 2006;
Constantinescu M., Iorgovan A., Muraru I., Tanasescu S., Constitutia Romaniei
revizuita – comentarii si explicatii-, Bucuresti: All Beck, 2004;
Tema 10.
Curs: Curtea Constitutionala. Structura Curtii constitutionale. Statutul
judecatorului la Curtea Constitutionala.
Bibliografie obligatorie:
Deleanu I., Institutii si proceduri constitutionale, in dreptul roman si comparat,
Bucuresti: C.H.Beck, 2006;
E. Boc, C. Curt, Institutii politice si proceduri constitutionale in Romania, Cluj-
Napoca: Accent, 20012;
Constantinescu M., Iorgovan A., Muraru I., Tanasescu S., Constitutia Romaniei
revizuita, comentarii si explicatii, Bucuresti: All Beck, 2006;
Draganu T., Drept constitutional si institutii politice, Bucuresti: Lumina Lex, 2000;
Tema 13.
Curs: Avocatul Poporului
Bibliografie obligatorie:
Deleanu I., Institutii si proceduri constitutionale, in dreptul roman si comparat,
Bucuresti: C.H.Beck, 2006;
E. Boc, C. Curt, Institutii politice si proceduri constitutionale in Romania, Cluj-
Napoca: Accent, 20012;
Muraru I., Tanasescu S., Drept constitutional si institutii politice, Bucuresti: Lumina
Lex, 2006;
Politica de evaluare şi notare:
Studenţi cu dizabilităţi
Descrierea cursului:
1
Constituţiile anterioare, atunci când doreau să desemneze printr-un singur cuvânt cele două Adunări vorbeau despre
“Reprezentanţa Naţională“ (art.32 al Constituţiei din 1866, art.35 al Constituţiei din 1923). Pentru detalii, vezi, Tudor
Drăganu, op.cit., p. 90-91.
2
În literatura de specialitate se vorbeşte despre un aşa numit “unicameralism temperat” cu referire directă la acele ţări în care
Camera unică, după ce a fost aleasă, se divizează pentru a forma a doua Cameră. De exemplu, în Norvegia, potrivit art.73 din
Constituţie, Storthing-ul (165 de membri) alege 1/4 din membrii săi care vor compune Camera Superioară (Lagting), celelalte
2/3 formând Camera Inferioară (Odelsting). O asemenea diviziune a operat şi în Islanda până în 1991 când a fost stabilit un
sistem unicameral (Althing).
3
Arend Lijphart, Democracies: Patterns of Majoritarian and Consensus Government în Twenty - One Countries, New Haven:
Yale University Press, 1984, p. 92
4
Aceste state sunt: Bosnia-Herţegovina, Republica Central Africană, Haiti, Congo, Croaţia, Kazakhstan, Kyrgystan,
Madagascar, Lesoto, Mauritania, Nepal, Nigeria, Slovenia, Africa de Sud şi România.
5
Pentru detalii a se vedea Constance Grewe, Helene Ruiz Fabri, Droits constitutionnels européens, PUF, 1995, p. 456-482.
6
În doctrină se arată faptul că doar un singur stat federal are un parlament unicameral: Republica Federală Islamică a
Camorelor.
7
Potrivit unei statistici realizate de Uniunea Interparlamentară, din 168 de state unitare, 44 de state au o structură parlamentară
bicamerală. Din punct de vedere regional, statele cu parlamente bicamerale predomină pe continentul american, 60% dintre
state deţinând o structură parlamentară bicamerală. În Europa, 40% dintre state deţin o structură parlamentară bicamerală, în
Asia 29%, iar în Africa 17% dintre state au o structură parlamentară bicamerală.
tehnice şi politice8. Din punct de vedere tehnic, bicameralismul ameliorează calitatea procesului
legislativ şi “temperează” elanul “Camerei de jos”. Din punct de vedere politic, bicameralismul
îmbină principiul reprezentării la nivel naţional cu principiul reprezentării la nivel teritorial.
Prima cameră a parlamentelor bicamerale este aleasă prin votul corpului electoral. În privinţa
celei de-a doua camere sistemele de desemnare oscilează între numire, alegere indirectă şi alegere
directă.
Sub aspectul atribuţiilor camerelor parlamentului, bicamera-lismul poate fi inegalitar9 sau
egalitar10.
2. STRUCTURA BICAMERALĂ A PARLAMENTULUI ROMÂNIEI
Adunarea Constituantă din 1991 a optat pentru o structură parlamentară bicamerală, întrucât
bicameralismul constituie o tradiţie în organizarea constituţională democratică din România11. Un
alt autor12 explică revenirea la modelul bicameral din perspectiva unor factori psihologici şi
politici. Sub aspect psihologic, bicameralismul constituie reacţia firească de respingere a
modelului socialist de organizare a puterii legislative într-un organism unicameral, iar din punct
de vedere politic, bicameralismul este rezultatul revenirii în viaţa politică a ţării a unor partide
legate istoric de un Parlament bicameral. Mai mult decât atât, bicameralismul constituia o
realitate faptică la data dezbaterilor din Parlament (Decretul-Lege 92/1990 consacră
parlamentului o structură bicamerală) şi, prin urmare, Adunarea Constituantă s-a ghidat după
“teoria drepturilor câştigate”. Era puţin probabil ca raţiunea şi decenţa să învingă în faţa vanităţii
clasei parlamentare actuale.
Bicameralismul românesc consacrat prin Constituţia României din 1991, revizuită se
defineşte prin cel puţin următoarele două dimensiuni:
a) are un caracter egalitar atenuat. Prerogativele celor două Camere ale Parlamentului
sunt, în principiu, similare. Atenuarea caracterului egalitar al bicameralismului românesc a fost
realizată prin revizuirea Constituţiei, care a condus la o diferenţiere funcţională a celor două
Camere în cadrul procedurii legislative şi eliminarea procedurii de mediere: una dintre Camere
devine decizională, iar cealaltă Cameră de reflecţie. Aşadar, s-a urmărit aplicarea principiului
specializării celor două Camere, conferidu-se Camerei Deputaţilor rolul de Cameră decizională
de drept comun, cazuri în care Senatul îndeplineşte rolul de Cameră de reflecţie; în alte domenii
precum ratificarea tratatelor sau altor acorduri internaţionale, precum şi al anumitor legi organice
care reglementează organizarea instituţiilor statului, Senatul este Cameră decizională, iar Camera
Deputaţior asigură rolul de Cameră de reflecţie. Caracterul egalitar al bicameralismului se
menţine însă, în continuare, prin modalitatea identică de desemnare a acestora şi prin faptul că
cele două Camere împart pe rând rolul de Cameră decizională, respectiv Cameră de reflecţie în
funcţie de domeniul supus reglementării în procedura legislativă.
8
Ion Deleanu, op.cit., p. 244.
9
Bicameralismul inegalitar constituie “regula” şi se defineşte prin aceea că prerogativele Camerei superioare sunt limitate în
raport cu Camera inferioară (ex. Senatul francez, Senatul australian, Camerele superioare din Japonia, Irlanda, Austria).
Camerele superioare menţionate, de exemplu, nu au posibilitatea să demită Guvernul.
10
Bicameralismul egalitar, mai rar întâlnit (Belgia, Italia), se defineşte prin consacrarea aceloraşi prerogative în favoarea celor
două Camere ale Parlamentului. Camerele au aceleaşi prerogative cu privire la formarea şi demiterea guvernului precum şi în
materie legislativă. În caz de conflict între cele două Camere există pericolul de a nu şti care Camera reprezintă voinţa
naţională.
11
Ion Deleanu, op.cit., p. 246.
12
Cristian Ionescu, op.cit, p. 178.
Ambele Camere sunt alese prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Potrivit
Constituţiei României din 1991, diferenţele dintre cele două Camere ale Parlamentului sunt
următoarele:
1. Camera Deputaţilor are 345 de deputaţi, iar Senatul 140. Deşi ambele Camere ale
Parlamentului au aceeaşi legitimitate democratică, fiind desemnate prin acelaşi tip de scrutin
electoral, totuşi rolul politic al Senatului este sensibil diminuat în condiţiile şedinţelor comune
ale Camerelor Parlamentului. Pentru ca în luarea deciziilor comune să existe egalitate între
Senat şi Camera Deputaţilor, spune profesorul Tudor Drăganu13, ar trebui ca ori de câte ori
cele două camere acţionează reunite, celor 140 de senatori să li se atribuie 345 de voturi. Deşi
subtilă observaţia menţionată, totuşi, atât timp cât procedura de desemnare a parlamentarilor,
durata mandatului şi prerogativele Camerelor rămân similare nu se poate vorbi despre rolul
politic diminuat al Senatului. Nu a existat până în prezent vreo decizie a Parlamentului
României care să confirme influenţa politică diminuată a Senatului.
2. Pentru a fi aleasă în Senat o persoană trebuie să fi împlinit vârsta de cel puţin 33 de ani, în
timp ce pentru a fi aleasă în Camera Deputaţilor trebuie să fi împlinit vârsta de cel puţin 23 de
ani. După cum se arată în literatura de specialitate14, “efectul de maturitate” în favoarea
Senatului poate fi diminuat prin propunerea de către partide a unor candidaţi deputaţi mai
vârstnici decât pentru Senat.
4. În caz de vacanţă a funcţiei prezidenţiale, interimatul acesteia este asigurat în primul rând de
către Preşedintele Senatului şi numai după aceea de către Preşedintele Camerei Deputaţilor.
5. Senatul validează cei 14 membri ai Consiliului Superior al Magistraturii aleşi în adunările
generale ale magistraţilor şi alege pe cei 2 reprezentanţi ai societăţii civile, din cadrul
aceluiaşi organism.
13
Tudor Drăganu, op.cit., vol. II, p. 98-100.
14
Ibidem.
15
Mihai Constantinescu, Ioan Muraru, Drept parlamentar, Ed. Gramar, Bucureşti, 1994, p. 44-45.
16
Idem, p. 46.
b) are un caracter “hibrid“, adică bicameralismul românesc funcţionează cu intermitenţe
monocamerale şi bicamerale. Deşi, în principiu, Camera Deputaţilor şi Senatul lucrează în şedinţe
separate, totuşi, în multe situaţii Camerele se reunesc în şedinţă comună. Fără a face un inventar
complet, amintim următoarele situaţii în care Parlamentul se întruneşte în şedinţă comună:
1. dezbaterea programului şi a listei Guvernului, precum şi exprimarea votului de încredere faţă
de Guvern (art.103 alin.3 din Constituţie);
2. retragerea încrederii acordate Guvernului prin intermediul adoptării unei moţiuni de cenzură
(art.112 alin.1);
3. dezbaterea programului, a declaraţiei de politică generală sau a proiectului de lege prin care
Guvernul îşi angajează răspunderea politică (art.114 alin.1);
4. reexaminarea legii, la cererea Preşedintelui României, atunci când aceasta a fost adoptată în
şedinţa comună a Camerelor, în condiţiile angajării răspunderii politice a Guvernului (art.114
alin.4);
5. examinarea rapoartelor Consiliului Suprem de Apărare a Ţării şi ale Curţii de Conturi (art.65
alin.2 lit.g şi art. 140 alin.2);
6. numirea directorilor serviciilor de informaţii şi exercitarea controlului asupra activităţii acestor
servicii (art.65 alin.2 lit.h);
7. primirea mesajului Preşedintelui României (art.65 alin.2 lit.a);
8. aprobarea bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat (art.65 alin.2 lit.b), a
legilor rectificative şi a contului de execuţie bugetară;
9. depunerea jurământului de către Preşedintele României (art.82 alin.2);
10. declararea mobilizării totale sau parţiale, ca şi a stării de război (art.65 alin.2 lit.c şi d);
11. numirea Avocatului Poporului şi prezentarea rapoartelor acestuia (art.65 alin.2 lit.i şi art. 60);
12. punerea sub acuzare a Preşedintelui României pentru înaltă trădare (art.96 alin.1);
13. suspendarea din funcţie a Preşedintelui României sau a persoanei care asigură interimatul în
exercitarea acestei funcţii, în cazul în care a săvârşit fapte grave prin care se încalcă prevederile
Constituţiei (art.95 alin.1şi art.99);
14. încuviinţarea stării de asediu sau a stării de urgenţă, în întreaga ţară ori în unele localităţi,
instituită de Preşedintele României (art.93 alin.1);
15. adoptarea unor declaraţii, mesaje sau a altor acte cu caracter exclusiv politic;
16. proclamarea rezultatelor referendumului naţional;
17. primirea unor reprezentanţi ai altor state sau ai unor organisme internaţionale;
18. celebrarea unor sărbători naţionale sau a unor comemorări;
19. stabilirea statutului deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi
ale acestora (art.65 alin.2 lit.j).
17
Idem, p. 99.
şi de către Regulamentele celor două Camere ale Parlamentului. Regulamentele
parlamentare pot fi supuse controlului de constituţionalitate exercitat de către Curtea
Constituţională.
a. Biroul permanent;
b. Preşedintele Camerei;
c. Grupurile parlamentare;
d. Comisiile parlamentare;
a. Biroul Permanent
• preşedinte;
• 4 vicepreşedinţi;
• 4 secretari;
• 4 chestori.
În cazul Camerei Deputaţilor, dacă nici un candidat nu a întrunit, după două tururi,
votul majorităţii deputaţilor, se organizează noi tururi de scrutin, în urma cărora va fi
declarat preşedinte al Camerei candidatul care a obţinut majoritatea voturilor deputaţilor
prezenţi, în condiţiile întrunirii cvorumului prevăzut la art.67 din Constituţie.
Dacã niciun candidat nu a întrunit numãrul de voturi necesar, se organizeazã noi tururi
de scrutin, la care participã primii 2 candidaţi care au obţinut cel mai mare numãr de
voturi sau, dupã caz, toţi candidaţii care s-au clasat pe primul loc, la egalitate de voturi, ori
primul clasat şi toţi candidaţii care s-au clasat pe locul al doilea, cu un numãr egal de
voturi. Este declarat ales preşedinte al Senatului candidatul care a obţinut votul majoritãţii
senatorilor prezenţi.
Preşedintele Camerei şi orice alt membru al Biroului permanent pot fi revocaţi înainte
de expirarea mandatului, cu votul majorităţii deputaţilor. Votul este secret şi se exprimă
prin buletine de vot în cazul preşedintelui Camerei Deputaţilor şi prin bile în cazul
celorlalţi membri ai Biroului permanent. Propunerea de revocare se face în scris şi este
însoţită de semnăturile iniţiatorilor. Revocarea preşedintelui Camerei Deputaţilor şi a
oicăruia din ceilalţi membri ai Biroului permanent poate fi cerută de grupul parlamentar
care l-a propus; dacă propunerea de revocare este aprobată de plenul Camerei, se
organizează alegerea unui nou preşedinte, respectiv membru al Biroului permanent.
b. Preşedintele Camerei
Preşedintele este ales pe durata mandatului Camerei, prin vot secret, cu buletine de vot
pe care sunt înscrise numele şi prenumele tuturor candidaţilor propuşi de grupurile
parlamentare. Fiecare grup parlamentar poate face o singură propunere.
Este declarat ales preşedinte al Camerei candidatul care a întrunit votul majoritarii
deputaţilor sau senatorilor. Dacă nici un candidat nu a întrunit, după două tururi, votul
majorităţii deputaţilor sau senatorilor, se organizează noi tururi de scrutin, în urma cărora
va fi declarat preşedinte al Camerei candidatul care a obţinut majoritatea voturilor
deputaţilor prezenţi, în condiţiile întrunirii cvorumului prevăzut de art.67 din Constituţie.
c. Grupurile parlamentare
Minorităţi
d. Comisiile parlamentare
Comisiile permanente sunt organe de lucru ale Camerelor care examinează proiecte de
lege, propuneri legislative şi amendamente în vederea elaborării rapoartelor sau avizelor la
actele normative respective. De asemenea, comisiile permanente dezbat şi hotărăsc asupra
altor probleme trimise de biroul permanent şi pot declanşa anchete în cadrul competenţelor
lor. Comisiile permanente se aleg pe întreaga durată a legislaturii.
c. poate include în ordinea de zi dezbaterea unui proiect de lege sau a unei propuneri
legislative la care termenul de depunere a raportului a fost depăşit.
3. MANDATUL PARLAMENTAR
Mandatul parlamentar este definit ca fiind o “demnitate publică rezultată din alegerea
de către electorat în vederea exercitării prin reprezentare a suveranităţii naţionale şi care
conţine împuterniciri stabilite prin Constituţie şi legi” .
Mandatul parlamentar se obţine prin alegeri în condiţiile votului universal, egal, direct,
secret şi liber exprimat.
Pragul electoral reprezintă numărul minim necesar de voturi valabil exprimate pentru
reprezentarea parlamentară sau de colegii uninominale în care candidaţii partidelor
politice, alianţelor politice, alianţelor electorale sau ai organizaţiilor cetăţenilor aparţinând
minorităţilor naţionale au obţinut cel mai mare număr de voturi valabil exprimate .
• întrunirea legală a noului Parlament. Cele două Camere nou alese se întrunesc la
convocarea Preşedintelui României în cel mult 20 de zile de la alegeri;
• constituirea legală a noului Parlament prin validarea a cel puţin două treimi din
mandate;
• depunerea jurământului.
În caz de încetare a mandatului unui deputat sau senator, pentru ocuparea locului
vacant se organizează alegeri parţiale la nivelul colegiului uninominal în care a fost ales
respectivul deputat sau senator, doar dacă nu ar urma să aibă loc cu mai puţin de 6 luni
înainte de termenul stabilit pentru alegerile parlamentare.
• nimeni nu poate fi, în acelaşi timp, deputat şi senator (art.71 alin.1, Constituţie);
Această incompatibilitate rezultă implicit din art.14 alin.1 din Legea privind statutul
deputaților și al senatorilor care prevede că “Nimeni nu poate fi în acelaşi timp deputat şi
senator.“.
În acst sens, prin Legea 161/2003 , actualiztă, privind unele măsuri pentru asigurarea
transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de
afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei a fost explicitat conţinutul funcţiei publice de
autoritate şi a fost completat „catalogul” incompatibilităţilor mandatului parlamentar .
Deputaţii şi senatorii însă, pot exercita funcţii sau activităţi în domeniul didactic, al
cercetării ştiinţifice şi al creaţiei literar-artistice.
Originile imunităţii parlamentare datează din timpul sesiunii Parlamentului englez din
perioada 12 ianuarie-12 februarie 1397, când, în Camera Comunelor a fost adoptată o
moţiune în care erau denunţate obiceiurile scandaloase de la Curtea lui Richard al II-lea şi
cheltuielile financiare excesive pe care acestea le implicau . Thomas Haxey, iniţiatorul
acestui demers împotriva regelui şi a Curţii sale, a fost trimis în judecată şi condamnat la
moarte pentru trădare. Regele, în urma presiunilor făcute de Camera Comunelor, i-a
acordat graţierea lui Thomas Haxey. Acest fapt a ridicat pentru prima dată în istoria
parlamentarismului problema dreptului membrilor Parlamentului de a dezbate orice
subiect în deplină autonomie şi libertate, fără presiuni din partea puterii executive
(Coroanei). Libertatea cuvântului, care a fost introdusă în Camera Comunelor la începutul
secolului al XVI-lea, şi-a găsit confirmarea în art.9 din Declaraţia Drepturilor (Bill of
Rights) din 1689, unde se prevede în mod expres că dezbaterile şi actele membrilor
Parlamentului sunt protejate împotriva oricărui amestec din afară.
Iresponsabilitatea juridică (sau imunitatea pentru opinii politice ) Potrivit art.72 al.1
din Constituţie, senatorul sau deputatul nu poate fi tras la răspundere juridică pentru
voturile şi opiniile exprimate în exercitarea mandatului. Iresponsabilitatea juridică este
absolută şi perpetuă. Iresponsabilitatea juridică este absolută, întrucât acoperă toate
activităţile exercitate în exerciţiul mandatului parlamentar (vot, iniţiative legislative,
propunere de amendamente, întrebări, interpelări, rapoarte, luări de cuvânt etc.) sub
aspectul responsabilităţii penale, civile sau politice. Iresponsabilitatea juridică este
perpetuă, întrucât îl apără pe parlamentar nu numai pe durata mandatului, ci şi după
sfârşitul acestuia. Totuşi, parlamentarul nu este mai presus de lege (art.16 alin.2 din
Constituţie). Prin urmare, iresponsabilitatea juridică acoperă doar actele şi activităţile
săvârşite în exerciţiul mandatului şi nu acoperă actele şi activităţile ce nu sunt în exerciţiul
mandatului (incitarea la violenţă, proferarea de insulte şi calomnii prin presă sau la
reuniuni publice etc.) şi, în consecinţă, îi pot atrage răspunderea juridică. Iresponsabilitatea
juridică nu exclude răspunderea disciplinară pentru actele şi activităţile săvârşite în
exerciţiul mandatului, dar peste limitele şi cadrele prevăzute de Regulamentele Camerelor.
• nici un senator sau deputat nu poate fi reţinut, arestat sau percheziţionat fără
încuviinţarea prealabilă a Camerei din care face parte şi după ascultarea deputatului sau a
senatorului;
• plenul Camerei poate dispune ridicarea imunităţii parlamentare prin vot secret cu
majoritate absolută ;
Ghid de autoevaluare:
Detectati caracteristicile bicameralismului romanesc. Pornind de la avantajele si
dezavantajele pe care le prezinta apreciati care modalitate de structurare a Parlamentului ar fi
cea mai eficienta pentru Romania.
Analizand organizarea interna a celor doua Camere, aratati care sunt elementele specifice
fiecareia din ele.
Care sunt caracterele mandatului parlamentar? Aratati ce modalitati de protectie a mandatului
parlamentar sunt reglementate de Constitutia Romaniei si continutul acestora. Reflectati
asupra implicatiilor pe care le are restrangerea regimului imunitatii parlamentare prin
revizuirea Constitutiei din 2003.
Obiective: Prezentarea actelor juridice care pot fi emise de Parlament si analizarea procedurii
efective de adoptare a acestora- urmarirea pas cu pas a etapelor prin care trece o propunere
legilativa sau un proiect de lege pana la trimiterea spre promulgare.
Concepte cheie: legi, hotarari, motiuni, initiativa legislativa, Consiliu Legislativ, rapoarte,
avize, amendamente, dezbatere generala/pe articole, cvorum de sedinta, cvorum de vot,
Camera decizionala, reexaminare, promulgare, procedura de urgenta.
I. ACTELE PARLAMENTULUI
4.1. Legea
Prin lege se înţelege actul adoptat de Parlament sub forma legii şi promulgat de
Preşedintele României . Parlamentul României, potrivit art.76 din Constituţie, adoptă trei
categorii de legi: constituţionale, organice şi ordinare.
4.2. Hotărârea este actul uneia din Camerele Parlamentului sau a Camerelor reunite în
şedinţa comună privitoare la activitatea lor, cum ar fi pentru aprobarea regulamentelor,
constituirea şi compoziţia organelor de conducere şi de lucru, validarea mandatelor etc. .
Hotărârile se deosebesc de legi atât sub aspectul conţinutului, cât şi sub aspectul procedurii
de adoptare .
5. PROCEDURA LEGISLATIVĂ
1. Iniţiativa legislativă;
7. Reexaminarea legii;
8. Promulgarea legii;
• Guvernului
• deputaţilor
• senatorilor
• cetăţenilor
În opinia unor autori , distincţia dintre proiecte de legi şi propuneri legislative este
superfluă şi nu are nici o semnificaţie juridică din moment ce art.74 (4) al Constituţiei
prevede că propunerile legislative pot fi prezentate numai sub forma proiectelor de legi,
adică redactate conform cerinţelor tehnico-juridice.
În temeiul art.74 din Constituţie, deputaţii şi senatorii pot avea iniţiativă legislativă prin
depunerea unei propuneri legislative la prima Cameră sesizată.
Condiţii:
• iniţiativa legislativă cetăţenească trebuie să fie susţinută de cel puţin 100.000 cetăţeni
cu drept de vot, provenind din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar în fiecare dintre
aceste judeţe sau în municipiul Bucureşti să se înregistreze cel puţin 5.000 de semnături în
sprijinul acestei iniţiative;
Condiţia dispersiei teritoriale este îndeplinită şi dacă, în cel puţin un sfert din
judeţele tării, sunt 5.000 de semnături în fiecare judeţ, diferenţa de semnături până la limita
minimă de 100.000 putându-se realiza, indiferent de numărul acestora, din oricare dintre
celelalte judeţe .
Consiliul Legislativ este alcătuit din Secţia de drept public, Secţia de drept privat şi
Secţia de evidenţă oficială a legislaţiei şi documentare. Consiliul legislativ este condus de
preşedintele consiliului, iar fiecare secţie de un preşedinte de secţie.
d) elaborează, din dispoziţia Camerei Deputaţilor sau a Senatului ori din proprie
iniţiativă, studii pentru sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei şi face, pe
aceasta bază, propuneri Parlamentului şi, după caz, Guvernului;
Sub aspectul naturii sale, Consiliul Legislativ este o autoritate administrativă autonomă
şi nu face parte din puterea executivă, legislativă sau judecătorească.
De exemplu, proiectul de lege privind graţierea unor pedepse este trimis de către Biroul
permanent comisiei juridice, de disciplină şi imunităţi.
Biroul permanent poate sesiza şi alte comisii pentru a-şi da avizul cu privire la proiectul
de lege sau propunerea legislativă.
Biroul permanent stabileşte un termen înăuntrul căruia comisia permanentă trebuie să-
şi depună raportul. Termenele stabilite de biroul permanent, în cazul în care Camera
Deputaţilor este prima Cameră sesizată, nu pot fi, de regulă, mai mici de 10 zile sau mai
mari de 15 de zile. În cazul în care Camera Deputaţilor este Cameră decizională, aceste
termene nu pot fi, de regulă, mai mici de 14 zile sau mai mari de 60 de zile (art.69 din
Regulamentul Camerei Deputaţilor). La Senat, termenele nu pot fi mai scurte de 5 zile
calendaristice pentru procedura ordinară şi de 3 zile calendaristice pentru procedura de
urgenţă. (art.90 alin.4 din Regulamentul Senatului).
Comisia permanentă sesizată în fond stabileşte un termen în care să-i fie remise avizul
sau avizele celorlalte comisii care examinează proiectul sau propunerea legislativă. În cazul
în care termenele nu sunt respectate, comisia sesizată în fond poate redacta raportul fără a
mai aştepta avizul sau avizele respective.
Deputaţii şi senatorii pot prezenta amendamente la orice proiect de lege sau propunere
legislativă. La Camera Deputaţilor amendamentele pot fi depuse la comisia sesizată în fond
până la împlinirea unui termen ce nu poate fi mai mic de jumătate din termenul pe care
comisia sesizată în fond îl are pentru predarea raportului de la anunţarea în plenul
Camerei a proiectului de lege sau a propunerii legislative. La Senat termenul de depunere a
amendamentelor se stabileşte de către Biroul permanent şi nu poate fi mai mic de 5 zile
calendaristice pentru procedura obişnuită şi de 3 zile pentru procedura de urgenţă (art.90
al.4 din Regulamentul Senatului). În cazul amendamentelor care implică modificarea
bugetului de stat sau a bugetului asigurărilor sociale de stat se solicită punctul de vedere al
Guvernului, într-un termen care să se încadreze în termenul de predare a raportului. (art.
92 al.6, Regulamentul Camerei Deputaţilor) La Senat, în cazul în care Guvernul nu
transmite un punct de vedere până la data stabilită de comisie, se consideră că
amendamentul a fost acceptat (art.96 din Regulamentul Senatului).
În cazul în care o comisie permanentă este sesizată cu mai multe proiecte de lege sau
propuneri legislative care au acelaşi obiect de reglementare se va întocmi un singur raport.
Prima Cameră sesizată se pronunţă în termen de 45 de zile. Pentru coduri şi alte legi de
complexitate deosebită, termenul este de 60 de zile. În cazul depăşirii acestor termene se
consideră că proiectele de legi sau propunerile legislative au fost adoptate.
Dezbatere generală este acea fază a procesului legislativ în care se realizează de către
grupurile parlamentare motivarea politică a proiectului de lege sau a propunerii legislative.
Dacă prin raportul comisiei sesizate în fond se propune respingerea proiectului sau a
propunerii legislative, după încheierea dezbaterii generale, preşedintele cere Camerei să se
pronunţe prin vot. În Regulamentul Senatului mai este reglementată o ipoteză, inexistentă
în Regulamentul Camerei Deputaţilor: dacă prin raportul comisiei se propune dezbaterea şi
adoptarea proiectului de lege, iar în dezbaterile generale se cere respingerea proiectului de
lege, după încheierea acestora cererea de respingere se supune votului Senatului (art.101
din Regulamentul Senatului).
ART. 105
ART. 109
Prin cvorum de şedinţă vom înţelege numărul minim de parlamentari care se cere a fi
prezent la lucrările unei Camere pentru ca acestea să se desfăşoare în condiţii legale. La
Camera Deputaţilor nu există cvorum de şedinţă, adică o şedinţă a Camerei, în care nu se
supune la votul final adoptarea unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative, a unei
hotărâri sau moţiuni, se poate desfăşura indiferent de numărul deputaţilor prezenţi în sală.
Prin cvorum de vot vom înţelege numărul minim de parlamentari care se cere a fi
prezent la lucrările unei Camere pentru a se putea supune la votul final un proiect de lege
sau o propunere legislativă, o hotărâre sau o moţiune. Cvorumul de vot este de jumătate
plus unu din numărul total al membrilor fiecărei Camere. Până la modificarea
Regulamentelor Camerelor din 2001, cvorumul de şedinţă era acelaşi cu cvorumul de vot.
Modificarea a fost impusă de considerente ce au ţinut de fluenţa procesului legislativ.
Totuşi, inexistenţa oricărui cvorum de şedinţă (cazul Camerei Deputaţilor) conduce la
diminuarea laturii calitative a procesului legislativ. Credem că se impune şi în cazul
Camerei Deputaţilor impunerea unui cvorum de şedinţă de cel puţin jumătate plus unu din
numărul total al membrilor Camerei.
– majoritatea simplă sau relativă: presupune votul a cel puţin jumătate plus unu din
numărul membrilor prezenţi în fiecare Cameră sau în Camere reunite;
– majoritatea absolută: presupune votul a cel puţin jumătate plus unu din numărul
total al membrilor unei Camere sau ai Camerelor reunite;
– majoritatea calificată : presupune votul a cel puţin două treimi sau trei pătrimi din
numărul total al membrilor unei Camere sau al Camerelor reunite.
Un proiect de lege sau o propunere legislativă, în funcţie de natura constituţională,
organică sau ordinară, se adoptă, în condiţiile existenţei cvorumului de vot, cu următoarele
tipuri de majorităţi:
În cazul procedurii legislative ordinare sau obişnuite, votul final asupra proiectului de
lege sau propunerii legislative, în condiţiile existenţei cvorumului de vot, vizează ansamblul
reglementării. Proiectele de lege şi propunerile legislative supuse votului final se adoptă cu
majoritate simplă sau absolută în funcţie de caracterul ordinar sau organic al legilor.
Prima Cameră sesizată se pronunţă în termen de 45 de zile. Pentru coduri şi alte legi de
complexitate deosebită termenul este de 60 de zile. În cazul depăşirii acestor termene se
consideră că proiectele de legi sau propunerile legislative au fost adoptate. După adoptare
sau respingere de prima Cameră, proiectele de lege sau propunerile legislative se trimit
celeilalte Camere a Parlamentului (Camera decizională), sub semnătura Preşedintelui.
Guvernul va fi informat despre aceasta.
În cazul în care prima Cameră sesizată adoptă o prevedere care intră în competenţa sa
decizională, prevederea este definitiv adoptată dacă şi cea de a doua Cameră este de acord.
În caz contrar, numai pentru prevederea respectivă, legea se întoarce la prima Cameră
sesizată, care va decide definitiv în procedură de urgenţă. Aceeaşi regulă referitoare la
întoarcerea legii se aplică în mod corespunzător şi în cazul în care Camera decizională
adoptă o prevedere pentru care competenţa decizională aparţine primei Camere. (art. 75,
Constituţia României)
7. Reexaminarea legii
• Preşedintele României;
• Avocatul Poporului;
• Guvernul;
Promulgarea este actul prin care şeful de stat autentifică textul legii, altfel spus constată
şi atestă regularitatea adoptării sale . Promulgarea diferă de sancţionarea legii prin care, în
anumite regimuri monarhice, regele se poate opune aplicării legii .
Evidenţa şi păstrarea originalelor tuturor proiectelor de lege adoptate atât de Senat, cât
şi de Camera Deputaţilor, a legilor promulgate de Preşedintele României, precum şi a
formelor proiectelor de lege şi propunerilor legislative, în redactarea iniţială, cu care a fost
sesizat Parlamentul se face de către Camera Deputaţilor.
3. Procedura de urgenţă
Întrucât primele două proceduri legislative speciale sunt tratate în alte capitole, în cele
ce urmează vom aborda procedura de urgenţă şi procedura de adoptare a legilor bugetare.
a) Procedura de urgenţă.
5. Termenele procedurii de urgenţă sunt mult mai scurte în raport cu cele din
procedura legislativă obişnuită. De exemplu, în Regulamentul Camerei Deputaţilor sunt
precizate următoarele termene şi particularităţi specifice procedurii de urgenţă:
– comisia permanentă sesizată în fond este obligată să depună raportul în cel mult 3
zile de la sesizare;
Bugetul public naţional cuprinde bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi
bugetele locale ale comunelor, oraşelor şi judeţelor. Parlamentul adoptă bugetul de stat şi
bugetul asigurărilor sociale de stat. Prin legi bugetare vom înţelege legea bugetului de stat şi
legea bugetului asigurărilor sociale de stat.
4. Legile bugetare se dezbat şi adoptă în şedinţa comună a celor două Camere ale
Parlamentului pe baza raportului comun al celor două comisii de buget şi finanţe din
Parlament;
Ghid de autoevaluare:
Precizati distinctiile dintre legile constitutionale, legile organice si legile ordinare. In
continuare analizati elementele care deosebesc hotararile de legi, respectiv de motiuni.
Care sunt conditiile in care se poate exercita initiativa legislativa populara, parlamentara
si guvernamentala?
Enumerati atributiile Consiliului Legislativ si aratati rolul acestuia in procedura
legislativa.
Urmariti traiectul unui proiect de lege in comisii permanente, in etapa dezbaterii si votarii
pana la promulgare. In ce conditii se poate ajunge la reexaminarea legii?
Care sunt procedurile legislative speciale? Punctati caracteristicile procedurii de urgenta
si ale procedurii de adoptare a legilor bugetare.
Ce modificari de esenta a adus procedurii legislative revizuirea Constitutiei?
Singura modalitate de demitere a premierului Radu Vasile, în condiţiile refuzului demisiei din
partea acestuia, ar fi fost moţiunea de cenzură. Într-o democraţie parlamentară, unde Guvernul răspunde
în faţa Parlamentului, este firesc ca soarta acestuia să fie decisă în forul reprezentativ suprem întrucât,
potrivit art.2 alin.1. din Constituţie, nici un grup şi nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume
propriu.
Paradoxal, premierul Radu Vasile nu se putea adresa Curţii Constituţionale cu privire la
neconstituţionalitatea revocării sale întrucât Curtea Constituţională nu avea o asemenea atribuţie. Curtea
Constituţională se putea pronunţa doar cu privire la existenţa împrejurărilor care justificau interimatul în
exercitarea funcţiei prezidenţiale. Totuşi, exista o cale: premierul Radu Vasile să atace în contencios
administrativ Decretul Preşedintelui României de revocare a sa din funcţia de prim-ministru.
Această situaţie a subliniat încă o dată oportunitatea introducerii în sistemul constituţional românesc
a moţiunii constructive de neîncredere, după modelul german. Potrivit acestui model, primul-ministru
poate fi demis doar de către Parlament, dar în aceeaşi şedinţă a Parlamentului de demitere a vechiului
premier trebuie întrunită şi o majoritate pozitivă pentru desemnarea noului prim-ministru. Aşadar,
pentru demiterea unui cabinet nu este suficientă doar o majoritate negativă, ci şi una pozitivă, de
desemnare a noului premier. O asemenea prevedere ar trebui corelată, tot după modelul german, cu
învestirea de către Parlament doar a primului-ministru, şi nu a întregului Cabinet, sporind astfel
autoritatea primului-ministru în raport cu miniştrii săi.
Din punct de vedere practic-politic este aproape imposibilă menţinerea în funcţia de prim-ministru
a unei persoane care a pierdut încrederea Preşedintelui. Refuzul premierului Radu Vasile de a-şi
prezenta demisia, în condiţiile pierderii sprijinului politic, era contrar cutumelor constituţionale din
democraţiile consolidate. Dar refuzul “cutumei” nu a justificat declanşarea unei proceduri
neconstituţionale. Soluţia procedurală a moţiunii de cenzură era în consonanţă cu litera şi spiritul
Constituţiei României din 1991. În Franţa este la modă practica “demisiei în alb“ semnată de premier cu
ocazia numirii sale, Preşedintelui rămânându-i doar sarcina să aleagă momentul “prezentării“ demisiei.
“Primul ministru – spunea un fost premier francez – deţine cel mai precar contract de închiriere din
Paris “ .
În vederea evitării pe viitor a unor astfel de practici neconstituţionale, în procedura de revizuire a
Constituţiei s-a considerat oportună introducerea textului al.2 al art.107 care să prevadă în mod expres
că primul-ministru nu poate fi subiect al revocării Preşedintelui României. De asemenea, precedentul
invocat mai sus a constituit un argument în plus în favoarea instituirii unei noi atribuţii în favoarea
Curţii Constituţionale referitoare la soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională dintre
autorităţile statului (art.146 lit.e).
7.2. Moţiunea de cenzură.
Moţiunea de cenzură este expresia responsabilităţii politice a Guvernului în faţa Parlamentului. În
situaţia admiterii moţiunii de cenzură, activitatea Guvernului încetează în mod forţat.
Având în vedere consecinţele capitale ale moţiunii de cenzură, legiuitorul constituant a
reglementat-o amănunţit în art.113 din Constituţie.
Elementele structurale ale moţiunii de cenzură sunt următoarele:
a) Moţiunea de cenzură nu poate fi iniţiată decât colectiv, adică de cel puţin 1/4 din numărul total
al deputaţilor şi senatorilor. În concret, moţiunea poate fi iniţiată fie numai de către senatori, fie numai
de către deputaţi, fie atât de deputaţi cât şi de senatori, sub rezerva întrunirii unei pătrimi din numărul
total al parlamentarilor.
b) Moţiunea de cenzură iniţiată se prezintă birourilor permanente ale Camerelor şi se comunică
Guvernului de către preşedintele Camerei Deputaţilor în ziua în care aceasta a fost depusă.
c) Moţiunea de cenzură se prezintă în şedinţa comună a celor două Camere în cel mult 5 zile de la
data depunerii. În această şedinţă comună, moţiunea de cenzură este prezentată de către reprezentantul
celor care au iniţiat-o, arătându-se motivele care stau la baza acesteia. Prezentarea moţiunii de cenzură
nu este urmată de dezbateri;
d) Moţiunea de cenzură va fi dezbătută în şedinţă comună după 3 zile de la data când a fost
prezentată celor două Camere reunite ale Parlamentului. Data şi locul şedinţei comune se comunică
Guvernului de către Preşedintele Camerei Deputaţilor, cu 24 de ore înainte ca aceasta să aibă loc.
Membrii Guvernului participă la această şedinţa comună a Parlamentului;
e) Moţiunea de cenzură se adoptă cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor (majoritate
absolută). Se au în vedere doar voturile în favoarea moţiunii, absenteismul fiind în favoarea Guvernului.
Votul este secret şi se exprimă prin bile;
f) În cazul admiterii moţiunii de cenzură se emite o hotărâre a Parlamentului privind adoptarea
acesteia, care se semnează de preşedinţii celor două Camere şi se înaintează Preşedintelui României în
vederea declanşării procedurii de formare a noului Guvern;
g) În cazul respingerii moţiunii, Guvernul rămâne în funcţie, iar deputaţii şi senatorii care au
semnat moţiunea respinsă nu mai pot iniţia, în aceeaşi sesiune, o nouă moţiune de cenzură, cu excepţia
cazului în care Guvernul îşi angajează răspunderea potrivit art.114 din Constituţie. (Moţiunea de
cenzură prevăzută de art.114 din Constituţie este “provocată” de Guvern şi prin urmare se justifică
posibilitatea deputaţilor şi senatorilor semnatari ai unei moţiuni de cenzură respinse de a mai putea iniţia
o moţiune de cenzură în condiţiile art.114 din Constituţie).
h) Moţiunea de cenzură nu poate fi îndreptată împotriva unui singur membru al Guvernului, ci
doar împotriva Guvernului, în totalitatea sa;
i) În urma demiterii Guvernului prin intermediul unei moţiuni de cenzură, Preşedintele României
poate desemna acelaşi candidat pentru funcţia de prim-ministru. Prevederea din art.77 al
Regulamentului şedinţelor comune care solicită Preşedintelui să desemneze un “alt“ candidat pentru
funcţia de prim-ministru este neconstituţională, întrucât vine în contradicţie cu prevederile art.85 alin.1
şi art.103 alin.1 lit.c din Constituţie;
j) Deşi practica politică şi constituţională din România nu a condus, până în prezent, la aprobarea
unei moţiuni de cenzură, totuşi, în vederea asigurării continuităţii şi stabilităţii guvernamentale, ar fi
utilă şi în sistemul nostru constituţional moţiunea constructivă de neîncredere, după modelul german.
k) Aprobarea unei moţiuni de cenzură semnifică pierderea unui guvern. A pierde un guvern nu
înseamnă a pierde întotdeauna şi puterea politică .
Posibilitatea finalizării interpelării prin intermediul unei moţiuni simple constituie particularitatea
acesteia în raport cu întrebarea.
7.4. Obligaţia Guvernului de a informa Parlamentul.
Potrivit Constituţiei, “Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice, în cadrul controlului
parlamentar al activităţii lor, sunt obligate să prezinte informaţiile şi documentele cerute de Camera
Deputaţilor, de Senat sau de comisiile parlamentare, prin intermediul preşedinţilor acestora. În cazul în
care o iniţiativă legislativă implică modificarea prevederilor bugetului de stat sau a bugetului
asigurărilor sociale de stat, solicitarea informaţiilor este obligatorie“ (art.111 alin.1 Constituţie).
În prelungirea textului constituţional, Regulamentele Camerelor stabilesc procedurile de solicitare
şi obţinere a informaţiilor din partea Guvernului şi a organelor administraţiei publice. Faţă de conţinutul
textului constituţional şi regulamentar se impun următoarele precizări:
a) Obligaţia de informare a Parlamentului nu se prezintă ca un scop în sine, ci reprezintă condiţia
asigurării eficienţei actului de legiferare, ca şi a actului de control parlamentar .
b) Obligativitatea prezentării informaţiilor solicitate de către Parlament revine atât Guvernului cât
şi celorlalte organe ale administraţiei publice de la nivel central sau local, inclusiv de la organele
autonomiei locale (Primăria, Consiliul local, Consiliul judeţean).
c) Titularii solicitării informaţiilor pot fi Camerele Parlamentului sau comisiile parlamentare, prin
intermediul acestora, şi nu parlamentarii. În acest sens, prevederile din Regulamentul Camerei
Deputaţilor (art.182 alin.2-3) şi din Regulamentul Senatului (art.166)-înainte de modificarea lor- au fost
declarate neconstituţionale, întrucât prevedeau dreptul deputaţilor şi senatorilor să ceară autorităţilor
publice locale, din circumscripţia electorală în care au fost aleşi, informaţii şi copii certificate după
documente utile pentru desfăşurarea activităţii lor . Pe de altă parte, trebuie observat faptul că actualul
articol 182 din Regulamentul Camerei vine să acopere o reglementare anterioară neconstituţională:
- deputatul poate solicita, printr-o cerere adresată preşedintelui Camerei Deputaţilor sau
preşedintelui Comisiei permanente, informaţii şi documente utile pentru desfăşurarea activităţii sale de
la organele administraţiei publice centrale şi locale alese. În reglementarea anterioară care restrângea
dreptul de a solicita informaţii doar de la organele administraţiei centrale, prin excluderea organelor
administraţiei locale şi a serviciilor publice descentralizate, era neconstituţională întrucât art.111 din
Constituţie nu face o asemenea distincţie. Mai mult, cererile adresate de parlamentari sunt asimilate
cererilor pe care le face Camera sau Comisiile parlamentare întrucât se adresează sub semnătura
preşedintelui Camerei sau a preşedintelui unei comisii permanente .
– deputatul poate solicita informaţii numai prin intermediul preşedintelui comisiei permanente din
care face parte. O asemenea restrângere poate fi considerată, în continuare, neconstituţională întrucât
art.111 din Constituţie se referă la comisiile parlamentare şi nu la comisiile permanente. Comisiile
parlamentare includ comisiile permanente şi nu se reduc la acestea. Comisiile de anchetă, etc. sunt
comisii parlamentare şi, prin urmare, deputatul ar putea solicita, prin intermediul preşedinţilor
comisiilor parlamentare menţionate, date şi informaţii de la organele administraţiei publice .
d) Obiectul controlului îl reprezintă doar informaţiile şi documentele care pot fi publice. În cazul în
care informaţiile sau documentele solicitate privesc, potrivit legii, secrete de stat, Guvernul informează
Parlamentul despre această situaţie, iar Camerele decid în şedinţă secretă.
e) Dacă solicitarea de informaţii şi documente este, de regulă, facultativă, totuşi, ea este obligatorie
în cazul existenţei unei iniţiative legislative care implică modificarea prevederilor legilor bugetare .
7.5. Angajarea răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege, program sau declaraţie de
politică generală .
Angajarea răspunderii Guvernului la iniţiativa sa este procedura constituţională prin care Guvernul,
ca organ colectiv şi solidar, prin reprezentantul său cel mai autorizat, primul-ministru, provoacă
Parlamentul la rezolvarea unei situaţii limită: acceptarea totală a opiniei guvernamentale, sau în caz
contrar, posibilitatea, fie a demiterii prin admiterea unei moţiuni de cenzură, ori asumarea riscului ca
Guvernul să-şi depună demisia până la rezolvarea moţiunii de cenzură . Finalitatea angajării răspunderii
guvernamentale este adoptarea unui proiect de lege, a unui program sau a unei declaraţii de politică
generală, fără a urma procedura parlamentară obişnuită. Fără a fi eliminat din ecuaţie, forul legislativ
este pus ”în paranteză”. Ecuaţia parlamentară este mai simplă sau mai complicată în funcţie de
existenţa/inexistenţa unei majorităţi parlamentare confortabile.
Decizia angajării răspunderii guvernamentale îi aparţine Guvernului şi nu este condiţionată în nici
un fel de acordul parlamentului. Deliberarea în Guvern cu privire la angajarea răspunderii este necesară
întrucât procedura angajează responsabilitatea colectivă şi solidară a membrilor Guvernului. Strict
procedural, angajarea răspunderii guvernamentale parcurge următoarele etape :
1/ Angajarea răspunderii Guvernului are loc în şedinţa comună a celor două Camere ale
Parlamentului, asupra unui proiect de lege, program sau declaraţie de politică generală. Guvernul este
suveran în alegerea momentului angajării răspunderii precum şi în stabilirea textului de lege, a
programului sau a declaraţiei de politică generală care urmează a fi înaintat Parlamentului. Din
formularea constituţională rezultă indeniabil imposibilitatea angajării răspunderii guvernamentale
asupra unui pachet de legi .
2/ Din momentul angajării răspunderii guvernamentale se pot derula următoarele situaţii:
a) Parlamentarii depun o moţiune de cenzură în termen de 3 zile de la angajarea răspunderii
guvernamentale, iar moţiunea este adoptată cu majoritatea absolută a deputaţilor şi senatorilor. În acest
caz, Guvernul este demis, iar Preşedintele României, pe baza hotărârii Parlamentului, declanşează
procedura de formare a noului Guvern prin desemnarea unui nou candidat pentru funcţia de prim-
ministru. Evident, proiectul de lege, programul sau declaraţia de politică generală rămân neadoptate.
b) Parlamentarii depun o moţiune de cenzură în termen de 3 zile de la angajarea răspunderii
guvernamentale, dar aceasta nu este adoptată. În acest caz, proiectul de lege prezentat, modificat sau
completat, după caz, cu amendamentele accepate de Guvern, se consideră adoptat, iar aplicarea
programului sau declaraţiei de politică generală devine obligatorie pentru Guvern, iar Guvernul rămâne
în exerciţiul mandatului. Modificarea al.3 al art.114 din Constituţie conduce la posibilitatea negocierilor
între Guvern şi Parlament asupra textului proiectului de lege care a făcut obiectul angajării răspunderii
guvernamentale, astfel încât acesta să poată fi adoptat cu amendamentele propuse de Parlament şi care
au fost acceptate de Guvern.
c) Nu se iniţiază o moţiune de cenzură în termen de 3 zile de la angajarea răspunderii
guvernamentale. În acest caz se produc aceleaşi efecte ca şi în ipoteza precedentă (b).
3/ Guvernul îşi poate angaja răspunderea doar cu privire la un proiect de lege organică sau ordinară
şi nu cu privire la un proiect de lege constituţională. De menţionat faptul că Guvernul nu-şi poate angaja
răspunderea cu privire la o propunere legislativă (adică faţă de o iniţiativă legislativă provenită de la
parlamentari sau cetăţeni) întrucât textul art.114 se referă doar la un proiect de lege. În ce situaţie s-ar
putea ajunge la o asemenea ipoteză? Atunci când o iniţiativă parlamentară sau populară dezbătută în
Parlament ar fi însuşită de Guvern şi, din motive de urgenţă, ar decide angajarea răspunderii
guvernamentale.
De asemenea, Guvernul nu-şi poate angaja răspunderea cu privire la Programul de guvernare şi
a listei Guvernului întrucât, potrivit art.103 din Constituţie, “Programul şi lista Guvernului se dezbat de
Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună. Parlamentul acordă încredere Guvernului cu votul
majorităţii deputaţilor şi senatorilor“. Per a contrario, rezultă faptul că Guvernul îşi poate angaja
răspunderea cu privire la un Program de guvernare, altul decât cel avut în vedere la învestitură, dar fără
modificarea, prin intermediul Programului, a listei membrilor Guvernului acceptate anterior de către
Parlament.
4/ În cazul angajării răspunderii guvernamentale, interdicţia iniţierii, în aceeaşi sesiune, a unei noi
moţiuni de cenzură de către parlamentarii care au mai semnat o moţiune de cenzură respinsă, nu se mai
aplică. Explicaţia este de ordinul evidenţei: izvorul moţiunii de cenzură de la art.113 din Constituţie
(“moţiunea spontană”) este Parlamentul, în timp ce, în cazul moţiunii de la art.114, sursa provocării este
Guvernul (de unde şi denumirea de “moţiune provocată”) în vederea acoperirii unei situaţii urgente.
5/ În cazul angajării răspunderii guvernamentale, parlamentarii nu votează un proiect de lege,
program sau declaraţie de politică generală, ci o moţiune de cenzură. Respingerea unei moţiuni de
cenzură nu presupune însă întrunirea unor majorităţi, ca şi în cazul legilor organice şi ordinare, ci a unei
majorităţi contra, ceea ce poate conduce la situaţii contradictorii . Procedura angajării răspunderii
guvernamentale anulează distincţia procedurală dintre legile ordinare şi legile organice .
Eficienţa angajării răspunderii guvernamentale este destul de ridicată întrucât majoritatea
parlamentară pare puţin dispusă să se angajeze în procedura de formare a unui nou Guvern şi, cine ştie,
să declanşeze mecanismul de dizolvare a Parlamentului.
6/ Asupra legii adoptate prin procedura angajării răspunderii guvernamentale se mai poate reveni
în două situaţii:
a) Solicitarea Preşedintelui de reexaminare a legii de către Parlament. În acest caz, reexaminarea
legii va avea loc în şedinţa comună a celor două Camere ale Parlamentului. După reexaminare, legea –
indiferent de caracterul ei organic sau ordinar – ar trebui să fie readoptată cu majoritate absolută întrucât
a fost adoptată iniţial ca efect al nedepunerii unei moţiuni de cenzură. S-ar putea susţine şi faptul că,
după reexaminare, legea ar putea fi readoptată cu majoritate simplă sau absolută, în funcţie de caracterul
ordinar sau organic al legii .
b) Formularea unei obiecţii de neconstituţionalitate de către Curtea Constituţională în urma
sesizării acesteia de către subiectele expres prevăzute în art.146 lit.a din Constituţie. În acest caz, dacă
acordăm o interpretare exactă textului al.4 al art.114, acesta se referă doar la reexaminarea solicitată de
Preşedintele României, astfel încât reexaminarea legii în urma ridicării unei obiecţii de
neconstituţionalitate poate avea loc în şedinţa separată a fiecărei Camere.
7/ S-a opinat, de către Tudor Drăganu, că în cazul angajării răspunderii guvernamentale, rolul
Senatului “este redus considerabil ca urmare a faptului că moţiunile de cenzură se adoptă în şedinţe ale
celor două camere, şedinţe în cadrul cărora numărul mic al senatorilor nu poate contrabalansa ponderea
voturilor deputaţilor” . Totuşi, senatorii au la îndemână calea sesizării Curţii Constituţionale, iar
procedura reexaminării legii în urma eventualei obiecţii de neconstituţionalitate formulate de Curtea
Constituţională pune în valoare deplină votul senatorilor . În realitate, aşa cum am mai arătat, nu se
poate vorbi de rolul politic diminuat al Senatului, atât timp cât cele două Camere au la bază aceeaşi
modalitate de desemnare şi aceleaşi atribuţii.
Potrivit opiniei majoritare existente în doctrină, suspendarea din funcţie a Preşedintelui de la data
punerii sale sub acuzare “apare nu numai justificată, dar şi necesară” întrucât fapta de înaltă trădare are
şi un conţinut politic şi, prin urmare, ar trebui să se aplice regimul procedural al suspendării din funcţie a
Preşedintelui României. În opinia noastră, având în vedere conotaţia juridică a infracţiunii de înaltă
trădare (agravantă a infracţiunii de trădare), considerăm că nu se impune suspendarea din funcţie a
Preşedintelui României şi instituirea interimatului funcţiei prezidenţiale. Preşedintele României, la fel ca
orice cetăţean, beneficiază de prevederile prezumţiei de nevinovăţie
7.8. Solicitarea începerii urmăririi penale împotriva unui membru al Guvernului.
Numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul, potrivit art.109 alin.(2)
din Constituţie, să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul
funcţiei lor. Această reglementare, excluzând posibilitatea sesizării organelor de urmărire penală de
către alte subiecte (inclusiv sesizarea din oficiu), contravine principiului postulat în art.16 alin 2 din
Constituţie: “Nimeni nu este mai presus de lege” .
Solicitarea începerii urmării penale împotriva unui membru al Guvernului poate fi făcută numai
pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor şi care, potrivit legii penale, constituie infracţiuni. De
asemenea, prin Legea 115/1999 privind responsabilitatea ministerială au fost incriminate ca infracţiuni
şi următoarele fapte:
a) împiedicarea, prin ameninţare, violenţă ori prin folosirea de mijloace frauduloase, a exercitării
cu bună-credinţă a drepturilor şi libertăţilor vreunui cetăţean;
b) prezentarea, cu rea-credinţă, de date inexacte Parlamentului sau Preşedintelui României cu
privire la activitatea Guvernului sau a unui minister, pentru a ascunde săvârşirea unor fapte de natură să
aducă atingere intereselor statului;
c) refuzul nejustificat de a prezenta Camerei Deputaţilor, Senatului sau comisiilor permanente ale
acestora, în termen de maximum 20 de zile de la solicitare, informaţiile şi documentele cerute de acestea
în cadrul activităţii de informare a Parlamentului de către membrii Guvernului, potrivit art.111 alin.(1)
din Constituţie;
d) emiterea de ordine normative sau instrucţiuni cu caracter discriminatoriu pe temei de rasă,
naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, vârstă, sex sau orientare sexuală,
apartenenţă politică, avere sau origine socială, de natură să aducă atingere drepturilor omului.
Sancţiunea pentru săvârşirea unor asemenea infracţiuni este închisoare de la 2 la 12 ani (lit.a şi b)
respectiv închisoare de la 6 luni la 3 ani (lit.c şi d).
Răspunderea penală a membrilor Guvernului, potrivit principiilor dreptului penal, este personală şi
pentru fapta proprie. În situaţia în care un membru al Guvernului săvârşeşte o faptă penală în afara
prerogativelor ministeriale, acesta urmează să răspundă penal ca orice persoană care ar comite o
infracţiune. În materie civilă şi de contencios administrativ, membrii Guvernului pot fi acţionaţi în
justiţie fără nici un fel de restricţie.
Ce se întâmplă în cazul în care un membru al Guvernului, care are şi calitatea de deputat sau
senator, săvârşeşte o faptă penală în exerciţiul funcţiei ministeriale? Declanşarea urmăririi penale va fi
posibilă, însă luare măsurilor percheziţiei, reţinerii sau arestării se pot face numai după parcurgerea
procedurii de ridicare a imunităţii parlamentare prevăzută de Constituţie şi Regulamentele Camerelor.
În cazul în care s-a cerut urmărirea penală a unui membru al Guvernului, Preşedintele României
poate dispune suspendarea acestuia din funcţie. Trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului
atrage, în mod obligatoriu, suspendarea lui din funcţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de
Casţie şi Justiţie. Prin ultima modificare a Legii răspunderii ministeriale s-a abrogat fostul art. 19 care
prevedea că:” Până la începerea urmăririi penale Camera Deputaţilor, Senatul sau Preşedintele
României poate să retragă, motivat, cererea prin care a solicitat urmărirea penală împotriva membrilor
Guvernului.” Aşadar, odată înaintată solicitarea de începere a urmăririi penale, ea nu mai poate fi
retrasă, urmând ca acesta să producă efectele prevăzute de lege. De asemenea, se introduce o nouă
prevedere conform referitoare la foştii membri ai Guvernului „Punerea sub urmărire penală a foştilor
membri ai Guvernului pentru infracţiunile săvârşite în exerciţiul funcţiei lor se face potrivit normelor de
procedura penală de drept comun” (art.23 al.2)
În caz de infracţiuni flagrante, membrii Guvernului pot fi reţinuţi şi percheziţionaţi. Ministrul îl va
informa neîntârziat pe preşedintele Camerei din care face parte membrul Guvernului (dacă ministrul
este şi parlamentar) sau pe Preşedintele României. În situaţia în care cel în cauză este ministrul justiţiei,
sesizarea se face de către primul-ministru.
7.9. Ancheta parlamentară.
Ancheta parlamentară reprezintă cea mai specializată formă de control parlamentar. Anchetele
parlamentare pot fi efectuate de comisii de anchetă ale Parlamentului ori ale uneia din Camerele sale.
Înfiinţarea unei comisii de anchetă se face de către Camera Deputaţilor sau de către Senat, la cererea
unei treimi din numărul membrilor Camerei respective.
Comisiile de anchetă au finalităţi politice şi nu finalităţi specifice activităţii şi puterii judecătoreşti.
Ordonanţele simple pentru care legea de abilitare nu solicită supunerea lor spre aprobare
Parlamentului vor rămâne în vigoare şi după împlinirea termenului de delegare legislativă,
până ce vor fi abrogate sau modificate printr-o lege ordinară.
Ordonanţele simple pentru care legea de abilitare solicită supunerea lor spre aprobare
Parlamentului implică mai multe consideraţii, dintre care amintim:
a) în cazul în care ordonanţele nu sunt supuse aprobării Parlamentului până la împlinirea
termenului de abilitare, acestea încetează să mai producă efecte juridice pentru viitor;
b) în cazul în care ordonanţa este supusă aprobării Parlamentului în termenul de abilitare şi
acesta o aprobă, atunci ordonanţa dobândeşte statut de lege şi va produce efecte juridice fără
întrerupere;
c) în cazul în care ordonanţa este supusă aprobării Parlamentului în termenul de abilitare, dar
Parlamentul nu o discută până la expirarea acestuia, textul constituţional nu precizează un
termen limită de discutare a ordonanţei, în sensul admiterii sau respingerii acesteia prin lege.
În practică există multiple situaţii în care o ordonanţă supusă în termen aprobării Parlamentului
este discutată după un an sau chiar doi ani .
Dacă Parlamentul aprobă ordonanţa, efectele acesteia vor fi neîntrerupte.
Dacă Parlamentul respinge ordonanţa supusă în termen aprobării Parlamentului, atunci efectele
acesteia vor înceta pentru viitor. Respingerea ordonanţei are efect de abrogare şi nu de anulare .
Ordonanţele urmează să producă efecte juridice până în momentul respingerii lor întrucât au
fost adoptate potrivit unei proceduri legale.
În legătură cu practica ordonanţelor simple, literatura de specialitate reţine două aspecte:
a) Ordonanţele simple pot fi supuse contenciosului constituţional pe cale de excepţie, în faţa
instanţelor judecătoreşti (controlul a posteriori) sau pe calea controlului a priori, înainte de
promulgarea legii de aprobare a ordonanţei. În cazul declarării neconstituţionalităţii legii de
aprobare a unei ordonanţe, decizia de neconstituţionalitate include şi ordonanţa la care se referă
legea, aceasta încetând să mai producă efecte pe data publicării deciziei de neconstituţionalitate
a Curţii Constituţionale . În practică, Curtea Constituţională a declarat neconstituţională legea
pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 50 din 1994 privind instituirea unei taxe de trecere
a frontierei în vederea constituirii unor resurse destinate protecţiei sociale. Guvernul României
a continuat să aplice ordonanţa ignorând Decizia de neconstituţionalitate a Curţii
Constituţionale. Faţă de această situaţie, Curtea Constituţională, prin Decizia 1/1995, s-a
pronunţat în sensul obligativităţii pentru toate subiectele de drept a deciziilor Curţii
Constituţionale de declarare a unei legi ca neconstituţională. În prezent, noua prevedere a art.
147 alin.1 arată că “dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din
regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de
la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul,
după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata
acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept”.
b) Poate Parlamentul, în perioada de abilitare a Guvernului să emită ordonanţe, să legifereze
el însuşi în domeniul supus abilitării? În virtutea supremaţiei Parlamentului în procesul
legislativ, răspunsul nu poate fi decât afirmativ .
Ghid de autoevaluare:
Analizati rolurile pe care le ocupa Presedintele Romaniei, respectiv Parlamentul in cadrul
procedurii de investire a Guvernului. Care sunt etapele formarii Guvernului?
Definiti remanierea guvernamentala si aratati care din membri Guvernului pot fi supusi
remanierii si revocarii, in ce conditii? Argumentati sustinerea referitoare la faptul ca primul-
ministru nu poate fi supus revocarii ori remanierii.
Aratati conditiile in care poate fi initiata motiunea de cenzura si care sunt consecintele
adoptarii acesteia.
Semnalati deosebirile intre motiunea de cenzura spontana si motiunea de cenzura provocata. In
ce situatii Guvernul isi poate angaja raspunderea guvernamentala?Ce ipoteze pot fi dezvoltate
in urma initierii unei asemenea proceduri?
Definiti intrebarile si interpelarile. Caror solicitari trebuie sa raspunda Guvernul in virtutea
obligatiei sale de informare a Parlamentului?
Reflectati aspra raspunderii politice si raspunderii juridice a Presedintelui Romaniei. Care sunt
elementele specifice mecanismelor de antrenare a raspunderii politice, respectiv juridice a
Presedintelui Romaniei?
Definiti delegarea legislativa pornind de la sintagma “delegata potesta non delegatur”. Care
sunt deosebirile intre ordonantele simple si ordonantele de urgenta?
Pornind de la conditiile in care se poate exercita dizolvarea Parlamentului concluzionati asupra
efectivitatii acestui mecanism de control al executivului asupra legislativului.
Cum se explica faptul ca Guvernul reprezinta principalul factor de initiativa legislativa?
Bibliografie obligatorie:
Deleanu I., Institutii si proceduri constitutionale, in dreptul roman si comparat, Bucuresti:
C.H.Beck, 2006; Boc E., Curt C., Institutii politice si constitutionale in Romania, Cluj-Napoca:
Accent, 2012; Ionescu C., Tratat de drept constitutional contemporan, ed. a 2-a, Bucuresti: CH
Beck, 2008;
Bibliografie recomandata:
Constantinescu M., Iorgovan A., Muraru I., Tanasescu S., Constitutia Romaniei revizuita –
comentarii si explicatii -, Bucuresti: All Beck, 2004; Draganu T., Drept constitutional si
institutii politice, Bucuresti: Lumina-Lex, 2000; Muraru I., Tanasescu S., Drept constitutional
si institutii politice, ed. a xii-a, Bucuresti: C.H.Beck, 2005, 2006; Ionescu C., Drept
constitutional comparat, Bucuresti: CH Beck, 2008; Constantinescu M., Muraru I., Iorgovan
A., Revizuirea Constitutiei Romaniei, explicatii si comentarii, Bucuresti: Rosetti, 2004
Concepte cheie: reprezentare, garant, mediere intre puteri, eligibilitate, candidatura, validarea
a mandatului, vacanta functiei, interimat.
În mod tradiţional, puterea executivă este formată din Şeful Statului şi Guvern 18. Potrivit
schemei separaţiei puterilor în stat, puterea executivă asigură executarea legii, înglobând activităţi
diverse. În rândul acestora intră exercitarea funcţiei de şef al statului, coordonarea acţiunii
administraţiei publice pentru punerea în aplicare a legii, desfăşurarea unor acţiuni directe de
aplicare a legii sau de organizare a aplicării legii, exercitarea unor atribuţii care privesc
impulsionarea procesului legislativ, ca şi conducerea generală a statului19.
Puterea executivă în România este formată din Preşedintele României şi Guvern.
1. PREŞEDINTELE ROMÂNIEI
Conform art. 80 din Constituţie: “(1) Preşedintele României reprezintă statul român şi este
garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale. (2) Preşedintele
României veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice.
În acest scop, Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi
între stat şi societate.”
Pornind de la structura acestui text constituţional s-a afirmat că Preşedintele României
îndeplineşte trei funcţii: funcţia de reprezentare, funcţia de garant şi funcţia de mediere.
Astfel, Preşedintele României reprezintă statul român, atât pe plan intern, cât şi pe plan
extern. Pe plan intern, Preşedintele este reprezentantul statului român, deoarece este ales
prin intermediul sufragiului universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, aşadar i se
conferă o legitimitate democratică directă şi egală cu cea a Parlamentului ; pe plan extern,
Preşedintele încheie tratate internaţionale în numele României, acreditează reprezentanţii
diplomatici ai României, iar reprezentanţii diplomatici ai altor state sunt acreditaţi pe lângă
Preşedintele României (art.91).
Art. 80 menţionează în continuare faptul că Preşedintele României este garantul
independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale”; în acest sens, Preşedintele
este comandantul forţelor armate şi preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare al Ţării,
poate declara mobilizarea parţială sau totală a forţelor armate, ia măsuri pentru
respingerea agresiunii armate, instituie starea de asediu sau starea de urgenţă, în întreaga
ţară ori în unele unităţi administrativ-teritoriale (art. 92,93).
Aliniatul 2 al art. 80 prevede că “Preşedintele României veghează la respectarea
Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice”. În acest scop el exercită funcţia
de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate. În vederea realizării
acestei funcţii el este înzestrat cu o serie de atribuţii: poate sesiza Curtea Constituţională,
înainte de promulgarea legii, pentru exercitarea controlului de constituţionalitate; poate
trimite legea, înainte de promulgare, Parlamentului spre reexaminare; în raporturile cu
Guvernul, desemnează un candidat la funcţia de prim-ministru (art.85), poate revoca
miniştri la propunerea primului-ministru (art.85) şi poate participa în anumite situaţii la
şedinţele Guvernului (art.87); în raporturile cu Parlamentul, poate convoca cele două
Camere în sesiune extraordinară (art.66), poate adresa mesaje Parlamentului (art.88),
poate dizolva Parlamentul (art.89), promulgă legile adoptate de Parlament (art.77); de
18
Puterea executivă poate îmbrăca şi o forma monocefală, specifică regimurilor prezidenţiale.
19
Ioan Vida, op.cit., p. 30.
asemenea, fără a impieta asupra independenţei justiţiei, numeşte în funcţie judecătorii şi
procurorii, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii.
Potrivit interpretării Curţii Constituţionale , funcţia de garant şi funcţia de mediere
aşa cum sunt ele specificate de prevederile art.80 al.1 din Constituţie “implică prin definiţie
observarea atentă a existenţei şi funcţionării statului, supravegherea vigilentă a modului în
care acţionează actorii vieţii publice - autorităţile publice, organizaţiile legitimate de
Constituţie, societatea civilă - şi a respectării principiilor şi normelor stabilite prin
Constituţie, apărarea valorilor consacrate în Legea fundamentală. Nici veghea şi nici
funcţia de garanţie nu se realizează pasiv, prin contemplare, ci prin activitate vie, concretă.
Având în vedere aceste considerente, Curtea constată că Preşedintele României poate, în
virtutea prerogativelor şi a legitimităţii sale, sã exprime opinii şi opţiuni politice, sã
formuleze observaţii şi critici cu privire la funcţionarea autorităţilor publice şi a
exponenţilor acestora, să propună reforme sau măsuri pe care le apreciază dezirabile
interesului naţional. Opiniile, observaţiile, preferinţele sau cererile Preşedintelui nu au însă
un caracter decizional şi nu produc efecte juridice, autorităţile publice rămânând exclusiv
responsabile pentru însuşirea acestora ca şi pentru ignorarea lor.“
Aşadar, legitimitatea democratică de care se bucură Preşedintele României – prin
desemnarea sa de către electoratul întregii țări, precum şi prerogativele constituţionale ale
Preşedintelui “îi impun să aibă un rol activ, prezenţa lui în viaţa politică neputând fi
rezumată la un exerciţiu simbolic şi protocolar.”
“Preşedintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber
exprimat” (art. 81 al.1 Constituţia României). Scrutinul este uninominal, majoritar, cu
două tururi: în primul tur este declarat ales candidatul care a obţinut majoritatea absolută
a voturilor alegătorilor înscrişi pe listele electorale; dacă nici unul dintre candidaţi nu
obţine această majoritate în primul tur, la un interval de două săptămâni este organizat cel
de-al doilea tur de scrutin, la care participă primii doi candidaţi clasaţi în primul tur, iar
câştigătorul este declarat candidatul care obţine majoritatea relativă, adică cel mai mare
număr de voturi valabil exprimate.
Modalitatea de desemnare a Preşedintelui României prin intermediul sufragiului
universal direct a fost instituită prin Dectretul-Lege nr. 92/1990 şi a fost menţinută prin
adoptarea Constituţiei României din 1991, conferindu-se o legitimitate politică egală
Preşedintelui şi Parlamentui.
Eligibilitatea
Candidatura
Din prevederile art.81 din Constituţie, reiese că Preşedintele României este ales pe
baza sufragiului universal, prin scrutin majoritar uninominal cu două tururi. Este declarat
ales în primul tur candidatul care a obţinut majoritatea absolută a voturilor alegătorilor
înscrişi pe listele electorale; dacă nici unul dintre candidaţi nu a obţinut această majoritate
în primul tur, se organizează, la un interval de două săptămâni, al doilea tur de scrutin
între primii doi candidaţi clasaţi în primul tur.
Al doilea tur de scrutin are loc în condiţiile prevăzute la art. 81 alin. (3) din Constituţie, în
aceleaşi secţii de votare şi circumscripţii electorale, sub conducerea operaţiunilor electorale
de către aceleaşi birouri electorale şi pe baza aceloraşi liste de alegători de la primul tur.
În al doilea tur de scrutin participă primii doi candidaţi care au obţinut cel mai mare
număr de voturi, valabil exprimate pe întreaga ţară, în primul tur. Confirmarea acestui
număr se face de Curtea Constituţională în termen de 24 de ore de la primirea proceselor-
verbale de la birourile electorale, prin aducerea la cunoştinţă publică a prenumelui şi
numelui celor doi candidaţi care vor participa la cel de-al doilea tur de scrutin şi a zilei
votării. Campania electorală pentru al doilea tur de scrutin începe de la data când s-a adus
la cunoştinţă publică ziua votării.
Va fi desemnat câştigător cel care a obţinut majoritatea relativă, adică numărul cel
mai mare de voturi din cele valabil exprimate, în al doilea tur de scrutin. Un dezavantaj al
aplicării acestui sistem este acela că în cadrul celui de-al doilea tur de scrutin, se realizează
bipolarizarea electoratului, acesta fiind forţat să acorde un vot tactic. Ceea ce înseamnă că
alegătorii, chiar dacă nu preferă pe nici unul dintre cei doi candidaţi care participă la cel
de-al doilea tur de scrutin, vor acorda votul celui care li se pare cel mai puţin indezirabil.
Data alegerilor se stabileşte în luna anterioarã lunii în care ajunge la termen mandatul de
preşedinte şi se aduce la cunostinţă publică de către Guvern cu cel puţin 45 de zile înainte
de ziua votării sau, după caz, în situaţia prevăzută la la art. 97 alin. (2) din Constituţie, în
cel mult 30 de zile de la data la care a intervenit vacanţa funcţiei prezidenţiale.
Alegerile au loc într-o singură zi, care poate fi numai duminica.
Conform art.146 lit.f din Constituţie, Curtea Constituţională “veghează la respectarea
procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă rezultatele sufragiului”. Art.
52 din Legea 370/2004, stabileşte că unica autoritate competentă să anuleze alegerile este
Curtea Constituţională, atunci când votarea şi stabilirea rezultatelor au avut loc prin
fraudă de natură să modifice atribuirea mandatului sau, după caz, ordinea candidaţilor
care pot participa la cel de-al doilea tur de scrutin. În această situaţie, Curtea va dispune
repetarea turului de scrutin în a doua duminică de la data anulării alegerilor.
Cererea de anulare a alegerilor poate fi formulată de partidele politice, alianţele politice,
alianţele electorale, organizaţiile cetãţenilor aparţinând minoritãţilor naţionale
reprezentate în Consiliul Minoritãţilor Naţionale şi candidaţii care au participat la alegeri,
într-un termen de cel mult 3 zile de la închiderea votării. Cererea trebuie motivată şi
însoţită de dovezile pe care se întemeiază. Cererea poate fi admisă numai dacă cel care
făcut sesizarea nu este implicat în producerea fraudei. Soluţionarea cererii de către Curtea
Constituţională se face până la data prevăzută de lege pentru aducerea la cunoştinţă
publică a rezultatului alegerilor.
Curtea Constituţională va valida rezultatul alegerilor pentru fiecare tur de scrutin,
va publica rezultatul alegerilor în presă şi în Monitorul Oficial al României pentru fiecare
tur de scrutin şi va valideaza rezultatul alegerilor pentru Preşedintele ales. Actul de
validare se întocmeşte în 3 exemplare, din care unul va rămâne la Curtea Constituţională,
unul se prezintă Parlamentului pentru depunerea jurământului prevăzut de art. 82 alin. (2)
din Constituţie, iar al treilea se înmânează candidatului ales.
În situaţia validării alegerilor de către Curtea Constituţională, cel ales dobândeşte
mandatul prezidenţial şi are obligaţia de a depune jurământul , în şedinţa comună a celor
două Camere, dată de la care începe exercitarea efectivă a mandatului.
Aşa cum s-a arătat în referirile de până acum la art. 84 al.1 din Constituţie,
Preşedintele României nu poate fi membru al unui partid politic pe perioada exercitării
mandatului. Chiar dacă propunerea de candidatură este promovată de un partid sau
formaţiune politică, cu un anumit program politic pe care s-a axat campania electorală,
odată cu dobândirea mandatului preşedinţial, Preşedintele trebuie să demisioneze din acel
partid ori formaţiune politică. Pe de o parte, această prevedere urmăreşte să asigure
echidistanţa Preşedintelui, în calitatea sa de “mediator între puterile statului”, pe de altă
parte, este o măsură de protecţie a mandatului preşedinţial, care are drept scop asigurarea
independenţei în exercitarea prerogativelor.
Incompatibilitatea mandatului preşedinţial vizează şi exercitarea oricărei alte funcţii
publice sau private, aşadar este instituită o formulă mai restrictivă decât cea relativă la
senatori şi deputaţi, care se referă doar la funcţiile publice de autoritate, cu excepţia celei de
membru al Guvernului.
Potrivit aliniatului 2 al art. 84, Preşedintele României se bucură de imunitate.
Prevederile art. 72 al.1 se aplică în mod corespunzător. Trimiterea la art. 72 al. 1 nu poate
fi interpretată restrictiv, în sensul că Preşedintele nu răspunde juridic numai pentru
voturile sau opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului (care sunt manifestări
specifice mandatului parlamentar), ci iresponsabilitatea juridică a Preşedintelui acoperă
toate prerogativele pe care i le conferă mandatul prezidenţial (acte juridice sau fapte) .
Însă, iresponsabilitatea juridică operează numai pentru actele sau faptele realizate în
exercitarea mandatului, legate în mod intrinsec de exercitarea acestuia, nu şi pentru cele
care depăşesc limitele mandatului.
Atribuţiile Preşedintelui României au fost clasificate după mai multe criterii: în funcţie de
condiţiile lor de exercitare, atribuţii pentru exercitarea cărora actele sau faptele
Preşedintelui sunt supuse unor condiţii exterioare şi atribuţii care nu sunt supuse nici unei
condiţii exterioare ; în funcţie de obiectul sau conţinutul atribuţiilor, atribuţii privind
legiferarea, atribuţii executive, militare, diplomatice, judiciare şi alte atribuţii .
Aparent o nuanţare a primului criteriu prezentat, atribuţiile preşedintelui pot fi împărţite
în atribuţii partajate şi atribuţii proprii ; în funcţie de subiectele faţă de care se exercită ,
atribuţiile partajate ale Preşedintelui României pot fi exercitate în raport cu Parlamentul,
în raport cu Guvernul, în raport cu Puterea judecătorească.
Învestirea Guvernului.
Potrivit prevederilor art. 85 coroborate cu prevederile art. 103 din Constituţia României,
Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru şi numeşte
Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament. Aşadar, rolul Preşedintelui se
reduce doar la desemnarea unui candidat la funcţia de prim-ministru, însă decisiv pentru
învestirea Guvernului rămâne votul de încredere acordat de Parlament, în şedinţa comună
a celor două Camere cu votul majorităţii absolute a deputaţilor şi senatorilor. Mai mult,
Preşedintele desemnează un candidat la funcţia de prim-ministru, în urma consultării
partidului care are majoritatea absolută în Parlament, ori, dacă nu există o asemenea
majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament. Nici chiar desemnarea candidatului
pentru funcţia de prim-ministru nu este o prerogativă exclusivă a Preşedintelui, deoarece,
în situaţia în care Preşedintele ar omite consultarea partidului majoritar, ori a unuia dintre
partidele reprezentate în Parlament, în situaţia în care majoritatea locurilor din Parlament
nu aparţin unui singur partid, el s-ar face culpabil de fapte prin care încalcă grav
prevederile Constituţiei, fiind pasibil de suspendare din funcţie. Se consideră că
Preşedintele, chiar dacă are doar obligaţia consultării partidelor parlamentare în vederea
desemnării candidatului la funcţia de prim-ministru, nu va putea să nu ţină cont de
exprimarea suportului majorităţii parlamentare pentru un candidat, cât timp urmăreşte ca
acel candidat să obţină încrederea Parlamentului; în caz contrar, ar acţiona la numirea
unui candidat care nu se bucură de suportul majorităţii parlamentare, numai în situaţia în
care ar urmări să recurgă, finalmente, la dizolvarea Parlamentului.
Putem concluziona că, în ceea ce priveşte învestirea Guvernului, textul constituţional
instituie o procedură în care cele două părţi colaborează, însă nu de pe o poziţie de
egalitate, deoarece învestitura propriu-zisă aparţine Parlamentului, iar Preşedintele nu
poate refuza numirea unui Guvern care a primit încrederea Parlamentului . Şi este firesc ca
Parlamentul să deţină rolul esenţial în procedura de învestire a Guvernului atâta timp cât
art.109 instituie răspunderea politică a Guvernului numai în faţa Parlamentului, nu şi în
faţa Preşedintelui României. Acest principiu constituţional al răspunderii politice a
Guvernului numai în faţa Parlamentului a fost subliniat prin introducerea al. 2 al art. 107
în textul revizuit al Constituţiei, care prevede expres că “Preşedintele României nu-l poate
revoca pe primul-ministru”, deoarece Preşedintele a desemnat doar un candidat la funcţia
de prim-ministru, însă votul de învestitură aparţine Parlamentului.
În condiţiile prevăzute de art. 107 din Constituţia României, atunci când funcţia de prim-
ministru încetează (în caz de demisie, pierderea drepturilor electorale, a stării de
incompatibilitate, a decesului, precum şi-n alte cazuri prevăzute de lege) ori este în
imposibilitatea de a-şi exercita atribuţiile, Preşedintele României va desemna un alt
membru al Guvernului ca prim-ministru interimar, pentru a îndeplini atribuţiile primului-
ministru, până la formarea noului Guvern.
Potrivit art. 63 al.3 din Constituţie, Parlamentul nou ales se întruneşte, la convocarea
Preşedintelui României, în cel mult 20 de zile de la alegeri.
Atribuţia Preşedintelui României de a convoca Parlamentul nou ales în prima sa şedinţă
este mai mult formală, motivată de simplul fapt că la acea dată Parlamentul nu îşi are
constituite noile structuri organizatorice interne, iar mandatul preşedinţilor Camerelor
anterioare a încetat . Cu toate acestea, dacă Preşedintele nu îşi exercită această obligaţie
constituţională nu înseamnă că Parlamentul nu va fi convocat, deoarece ar fi absurd ca
omisiunea convocării sale din partea Preşedintelui să ducă la blocarea activitaţii
Legislativului; în virtutea principiului autonomiei parlamentare, Parlamentul se va convoca
de drept în cel mult 20 de zile de la alegeri, în situaţia în care Preşedintele nu-şi exercită
acestă prerogativă.
În plus, omisiunea exercitării unei obligaţii prevăzute de textul constituţional din partea
Preşedintelui, poate conduce, în cele din urmă, la atragerea răspunderii sale politice,
Parlamentul având posibilitatea declanşării suspendării sale din funcţie pentru fapte grave
care încalcă prevederile Constituţiei.
Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc în două sesiuni ordinare pe an. Camera
Deputaţilor şi Senatul se întrunesc în sesiuni extraordinare, la cererea Preşedintelui
României, a biroului Permanent al fiecărei Camere ori a cel puţin o treime din numărul
deputaţilor sau al senatorilor. În cazul în care există o asemenea cerere de convocare în
sesiune extrordinară din partea subiectelor expres enumerate de Constituţie, convocarea
celor două Camere se face de către preşedinţii acestora (al.3 art. 66).
Parlamentul se întruneşte în sesiune extraordinară şi de drept (în vederea respingerii
agresiunii armate, instituirii stării de asediu sau a stării de urgenţă, emiterea de către
Guvern a unor ordonanţe de urgenţă).
Art. 78 din Regulamentul Camerei Deputaţilor prevede că cererea de convocare a sesiunii
extraordinare se va face în scris şi va cuprinde ordinea de zi şi perioada de desfăşurare a
sesiunii extraordinare. La o primă vedere, neaprobarea de către Cameră a ordinii de zi ar
putea conduce la împiedicarea desfăşurării sesiunii extraodinare. Aceasta ar fi o
interpretare superficială a prevederii legale invocate, deoarece textul constituţional este
imperativ în acest sens “Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc..”, astfel încât
formularea cererii de convocare în sesiune extrordinară de către Preşedintele României,
biroul permanent sau o treime din numărul deputaţilor sau al senatorilor va conduce
obligatoriu la convocarea sesiunii . Concluzia care se desprinde însă din prevederea
Regulamentului Camerei Deputaţilor este aceea referitoare la faptul că obiectul sesiunii şi
durata pentru care ea se convoacă trebuie să fie expres precizate în cererea de convocare.
Pe de altă parte însă, textul constituţional nu instituie vreun termen în care preşedinţii
Camerelor trebuie să se supună cererii de convocare şi nici vreo sancţiune expresă pentru
situaţia în care aceştia refuză convocarea în sesiune extraordinară.
Convocarea în sesiune extrordinară poate să privească ambele Camere sau numai pe una
din ele ; de altfel, art. 66 al. 1 este elocvent în acesta privinţă “ Camera Deputaţilor şi
Senatul”. Interpretarea la care ne referim este întărită de revizuirea textelor constituţionale
care creionau formula bicameralismului românesc, în condiţiile în care modificarea
procedurii legislative încearcă să contureze un bicameralism inegalitar în sistemul politic
românesc.
Dizolvarea Parlamentului
Consultarea Guvernului
Aceste atribuţii sunt exercitate de Preşedintele României fără condiţia aprobării anterioare
sau ulterioare din partea Parlamentului sau fără nevoia de a fi contrasemnate de primul-
ministru sau propuse de Guvern:
- Propune numirea directorilor serviciilor de informaţii (art. 65 al.2 lit. h);
- La cererea Preşedintelui României, Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc în sesiuni
extraordinare (art. 66 al.2);
- Promulgarea legii adoptate de Parlament în termen de cel mult 20 de zile sau dacă a cerut
reexaminarea legii de Parlament ori verificarea constitutionalităţii ei de către Curtea
Constituţională, în termen de cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după
reexaminare sau de la primirea deciziei Curtii Constitutionale, prin care i s-a confirmat
constituţionalitatea (art. 77);
- Solicitarea adresată Parlamentului de reexaminare a legii (art. 77 al.2);
- Veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice,
exercitând funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate (art. 80
al.2);
- Preşedintele României poate consulta Guvernul cu privire la probleme urgente şi de
importanţă deosebită (art. 86);
- Adresarea de mesaje Parlamentului (art. 88);
- Primirea scrisorilor de acreditare a reprezentanţilor diplomatici ai altor state (art. 91
al.3);
- Îndeplinirea funcţiei de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării (art. 92 al.1);
- Numirea în funcţii publice, în condiţiile prevăzute de lege (art. 94 lit.c);
- Desemnarea unui prim-ministru interimar (art. 107);
- Are dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite
în exerciţiul funcţiei lor (art. 109 al. 2);
- Numeşte trei dintre judecătorii Curţii Constituţionale (art. 142 al. 2 si 5);
- Înainte de promulgarea legii, poate sesiza Curtea Constituţională cu o obiecţie de
neconstituţionalitate (art. 146 lit.a).
2. GUVERNUL ROMÂNIEI
Procedura de formare a Guvernului a fost tratată în “Modalităţile de acţiune şi control ale
legislativului asupra executivului”.
2.1. Componenţa Guvernului
“Guvernul este alcătuit din prim-ministru, miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege
organică” (art.102.3 Constituţia României).
“Guvernul este alcătuit din primul-ministru şi miniştri (art.3 alin.1 din Legea 90/2001
privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor ).
Din Guvern pot face parte şi un viceprim-ministru, miniştri de stat, precum şi
miniştri – delegaţi, cu însărcinări speciale pe lângă primul-ministru, prevăzuţi în lista
Guvernului prezentată Parlamentului pentru acordarea votului de încredere (art.3 alin.2
din Legea 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a
ministerelor, modificată şi completată).
2.2. Atribuţiile Guvernului.
În funcţie de izvorul lor, atribuţiile Guvernului pot fi împărţite în atribuţii
constituţionale şi atribuţii prevăzute de Legea 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea
Guvernului şi ministerelor, modificată şi completată.
2.2.1. Atribuţii constituţionale.
În baza programului de guvernare acceptat de Parlament, Guvernul asigură
realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei
publice. (art.102.1 Constituţie). Textul constituţional reliefează distincţia dintre puterea
executivă şi administraţia publică, adăugând un argument în favoarea desprinderii puterii
administrative ca o nouă putere în stat.
Alte atribuţii constituţionale , în baza raporturilor Guvernului cu alte puteri publice
(Parlamentul, Curtea Constituţională etc.), se referă la:
exercitarea iniţiativei legislative;
obligaţia de a informa Parlamentul şi de a răspunde la întrebările şi interpelările formulate
de senatori sau deputaţi;
angajarea răspunderii politice asupra unui program, a unei declaraţii de politică generală
sau a unui proiect de lege;
sesizarea Curţii Constituţionale.
Potrivit art.15 din Legea 90/2001, Primul-Ministru numeşte şi eliberează din funcţie:
a) conducătorii organelor de specialitate din subordinea Guvernului, cu excepţia
persoanelor care au calitatea de membru al Guvernului, conform art.3 alin.(1);
b) secretarul general şi secretarii generali adjuncţi ai Guvernului, în cazul utilizării
acestor funcţii;
c) secretarii de stat și consilierii de stat din cadrul aparatului de lucru al Guvernului;
d) secretarii de stat;
e) alte persoane care îndeplinesc funcţii publice, în cazurile prevăzute de lege.
Funcţionarea Guvernului
Guvernul se întruneşte săptămânal sau ori de câte ori este nevoie. În cadrul
şedinţelor Guvernului se dezbat probleme ale politicii interne şi externe a tarii, precum şi
aspecte privind conducerea generală a administraţiei publice, adoptandu-se măsurile
corespunzătoare.
In exercitarea atribuţiilor sale Guvernul adopta hotărâri şi ordonanţe. Hotărârile se
emit pentru organizarea executării legilor. Ordonanţele se emit în temeiul unei legi speciale
de abilitare sau, în cazuri excepţionale, ordonanţe de urgenta, potrivit art. 114 alin. (4) din
Constituţie.Membrii Guvernului pot propune proiecte de hotărâri şi de ordonanţe; de
asemenea, pot propune Guvernului proiecte de lege, în vederea exercitării dreptului de
initiativa legislativă a acestuia. Metodologia de elaborare şi inaintare la Guvern a acestor
proiecte de acte normative se aproba prin hotărâre a Guvernului. (art.26 din Legea
90/2001)
Hotărârile şi ordonanţele Guvernului se adoptă prin consens, în prezenţa majorităţii
membrilor acestuia. Dacă nu se realizează consensul, hotărăşte primul-ministru (art.27 din
Legea 90/2001). Această prevedere subliniază poziţia specială pe care primul-ministru o are
în cadrul Guvernului. Primul-ministru nu mai este primul dintre egali, ci este liderul
incontestabil al Guvernului.
Ghid de autoevaluare:
Aratati care sunt functiile pe care le indeplineste Presedintele Romaniei conform art.80
din Constitutie si explicitati continutul acestora.
Care sunt conditiile de eligibilitate in functia de Presedinte al Romaniei si detaliile
referitoare la depunerea candidaturii.
Prezentati elementele specifice ale desfasurarii alegerilor prezidentiale in Romania. Care
sunt consecintele modificarii duratei mandatului prezidential prin revizuirea Constitutiei?
In ce situatii intervine vacanta si interimatul la functia de Presedinte al Romaniei si care
sunt atributiile presedintelui interimar?
Precizati rolul Presedintelui Romaniei in formarea Guvernului, in declararea mobilizarii
totale sau partiale, in instituirea starii de asediu sau urgenta.
Care este obligatia celor doua Camere relativa la prerogativa prezidentiala de a adresa
mesaje Parlamentului?
In ce conditii poate Presedintele organiza referendum. Cum apreciati faptul ca Legea nr. 3
din 2000 privind organizarea referendumului stabileste expres care sunt problemele de
interes national?
Definiti contrasemnarea si analizati daca ea constitutie o regula sau o exceptie referitoare
la actele emise de Presedintele Romaniei.
In ce situatii Presedintele poate participa la sedintele Guvernului ? Care este consecinta
limitarii constitutionale a acestor situatii?
Care sunt actele politice si actele juridice ale Presedintelui Romaniei? Cum se poate
realiza controlul judecatoresc asupra actelor juridice emise de Presedintele Romaniei?
Bibliografie obligatorie:
Deleanu I., Institutii si proceduri constitutionale, Arad: Servo-Sat, 2004;
Draganu T., Drept constitutional si institutii politice, Bucuresti: Lumina-Lex, 2000;
Constantinescu M., Iorgovan A., Muraru I., Tanasescu S., Constitutia Romaniei revizuita –
comentarii si explicatii-, Bucuresti: All Beck, 2004;
Boc E., Separatia puterilor in stat, Cluj-Napoca: Presa Universitara Clujeana, 2000.
Bibliografie recomandata:
Ionescu C., Drept constitutional si institutii politice, Bucuresti: Lumina-Lex, 1997;
Constantinescu M., Muraru I., Iorgovan A., Revizuirea Constitutiei, explicatii si comentarii,
Bucuresti: Rosetti, 2003;
Giquel J., Droit constitutionnel et institutions politiques, Paris, 1989;
Vrabie G., “Atributiile Presedintelui Romaniei”, in Studii de drept romanesc, nr. 1-2,
ianuarie- februarie 1996;
Rusu I., Presedintele Romaniei, Bucuresti: Lumina-Lex, 1996
Iorgovan A., Drept Administrativ. Tratat elementar. Bucuresti: Actami, 1994.
Principiul egalităţii în faţa justiţiei nu este incompatibil cu existenţa unor jurisdicţii specializate
stabilite după natura litigiilor supuse judecăţii. De exemplu, potrivit Legii pentru organizarea
judecătorească, pe lângă tribunale şi curţi de apel, în raport cu natura şi numărul cauzelor,
funcţionează secţii maritime şi fluviale pentru judecarea litigiilor maritime. De asemenea, sunt
instituite tribunalele specializate: tribunale pentru minori şi familie; tribunale de muncă şi asigurări
sociale; tribunale comerciale; tribunale administrativ-fiscale. Tribunalele specializate funcţionează
la nivelul fiecărui judeţ şi al municipiului Bucureşti şi au, de regulă, sediul în municipiul reşedinţă
de judeţ.
De asemenea, potrivit Legii Curţii de Conturi (Legea 94/1992, modificată şi completată ),
instanţele Curţii judecă litigiile care vizează prejudiciile produse patrimoniului public şi privat al
statului.De altfel, art.140 din Constituţie arată “Curtea de Conturi exercită controlul asupra
modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale
sectorului public. În condiţiile legii organice, litigiile rezultate din activitatea Curţii de Conturi se
soluţionează de instanţele judecătoreşti specializate”. Existenţa acestor jurisdicţii specializate nu
înfrânge principiul egalităţii în faţa justiţiei întrucât natura litigiului este aceea care atrage
jurisdicţia specializată, şi nu calitatea sau identitatea persoanelor supuse judecăţii .
Folosirea limbii materne şi a interpretului în justiţie (art.128, Constituţie)
“(2) Cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul să se exprime în limba
maternă în faţa instanţelor de judecată, în condiţiile legii organice.
(4) Cetăţenii străini şi apatrizii care nu înţeleg sau nu vorbesc limba română au dreptul de a lua
cunoştinţă de toate actele şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă şi de a pune concluzii, prin
interpret; în procesele penale acest drept este asigurat în mod gratuit.”
Practic, prin noile texte constituţionale s-a realizat o demarcaţie clară între dreptul străinilor şi
apatrizilor de a folosi în instanţele judecătoreşti limba maternă prin interpret şi dreptul cetăţenilor
români aparţinând minorităţilor naţionale de a utiliza limba maternă în faţa instanţelor judecătoreşti.
În opinia noastră, sintagma „au dreptul să se exprime în limba maternă” (art.128 alin.2) este
imprecisă, în sensul că se poate înţelege şi dreptul cetăţenilor români aparţinând minorităţilor
naţionale de a se adresa în scris instanţelor judecătoreşti, fapt ce ar putea compromite unitatea şi
celeritatea actului de justiţie. Astfel, sintagma „au dreptul să se exprime în limba maternă” ar fi
trebuit să fie înlocuită cu sintagma „au dreptul să se exprime oral în limba maternă”. Această
controversă terminologică este tranşată de Legea organică 304/2004, care stabileşte condiţiile în
care cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul să se exprime în limba maternă
în faţa instanţelor de judecată. Astfel, în art. 14 din Legea 304/2004 se arată că în cazul în care una
sau mai multe părţi solicită să se exprime în limba maternă, instanţa de judecată trebuie să asigure,
în mod gratuit, folosirea unui interpret sau traducător autorizat. În ipoteza în care toate părţile
solicită sau sunt de acord să se exprime în limba maternă, instanţa de judecată trebuie să asigure
exercitarea acestui drept, precum şi buna administrare a justiţiei cu respectarea principiilor
contradictorialităţii, oralităţii şi publicităţii. Însă, al. 5 şi 6 al art.14 precizează că „Cererile şi actele
procedurale se întocmesc numai în limba română. Dezbaterile purtate de părţi în limba maternă se
înregistrează, consemnându-se în limba română. Obiecţiunile formulate de cei interesaţi cu privire
la traduceri şi consemnarea acestora se rezolvă de instanţa de judecată până la încheierea
dezbaterilor din acel dosar, consemnându-se în încheierea de şedinţă”. În toate situaţiile interpretul
sau traducătorul va semna pe toate actele întocmite, pentru conformitate, atunci când acestea au fost
redactate sau consemnarea s-a făcut în baza traducerii sale.
Independenţa judecătorilor
Independenţa judecătorilor este consacrată de textul Constituţiei şi al Legii 303/2004 privin
statutul magistraţilor :
“Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii” (art.124 alin.3 din Constituţie).
„Judecătorii sunt independenţi, se supun numai legii şi trebuie să fie imparţiali.
Orice persoană, organizaţie, autoritate sau instituţie este datoare să respecte independenţa
judecătorilor”.(art.2 alin.3 şi 4 din Legea 303/2004)
În concret, independenţa judecătorilor este garantată prin următoarele dispoziţii legale:
– inamovibilitatea judecătorilor . Potrivit acestui principiu, judecătorul nu va putea fi revocat,
pedepsit sau mutat decât în condiţiile şi cu procedura prevăzută de lege.
“Judecătorii numiţi de Preşedintele României sunt inamovibili în condiţiile legii. (al.1)
Propunerile de numire, precum şi promovarea, transferarea şi sancţionarea judecătorilor sunt de
competenţa Consiliul Superior al Magistraturii, în condiţiile legii”.(al.2) (art.125 din Constituţie).
„Judecătorii inamovibili pot fi mutaţi prin transfer, delegare, detaşare sau promovare, numai cu
acordul lor, şi pot fi suspendaţi sau eliberaţi din funcţie în condiţiile prevăzute de prezenta lege”(art.
2 al.3 Legea 303/2004)
Promovarea şi delegarea, detaşarea sau transferul judecătorilor, potrivit art.43–61 din Legea
303/2004, se poate face numai cu consimţământul acestora. Promovarea magistraţilor la tribunale şi
curţi de apel se face numai prin concurs organizat la nivel naţional, ţinându-se seama de vechimea
în magistratură şi de activitatea profesională a magistratului, precum şi de posturile vacante
existente la tribunale şi curţi de apel. Numirea în funcţii de conducere la instanţele judecătoreşti şi
parchete se face numai prin concurs sau examen organizat, ori de câte ori este necesar, de Consiliul
Superior al Magistraturii, prin Institutul Naţional al Magistraturii pe o perioadă de 3 ani, cu
posibilitatea reînvestirii, o singură dată, de Consiliul Superior al Magistraturii. Pot participa la
concurs sau examen judecătorii care au calificativul "foarte bine" la ultima evaluare, nu au fost
sancţionaţi disciplinar în ultimii 3 ani şi îndeplinesc condiţiile de vechime prevăzute de lege.
Prin revizuirea textului constituţional s-a renunţat la numirea judecătorilor Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie pe o perioadă determinată de 6 ani, cu posibilitatea reînvestirii lor, prevăzâdu-se
posibilitatea Preşedintelui Romînieide a-i numi pe judecători, în condiţiile legii, şi care de la
numirea lor sunt inamovibili. Într-o opinie din literatura de specialitate s-a subliniat faptul că
numirea judecătorilor pe o perioadă determinată (cazul judecătorilor de la Curtea Supremă de
Justiţie, reglementat de Constituţie, înainte de revizuirea ei) contravenea însăşi ideii de
inamovibilitate. Potrivit altei opinii , inamovibilitatea într-o anumită funcţie nu este incompatibilă
cu exercitarea acelei funcţii pe o durată determinată, dinainte stabilită. Dacă numirea în funcţia de
judecător pe o durată determinată nu ridica probleme în legătură cu independenţa, totuşi,
posibilitatea reînvestirii în funcţie era de natură să constituie un mijloc de presiune politică asupra
judecătorilor .
În concluzie, numirea tuturor judecătorilor pe termen nelimitat, inclusiv a judecătorilor de la
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, răspunde pe deplin principiului inamovibilităţii. Evident, numirea
pe termen nelimitat a judecătorilor se corelează cu prevederile legale pentru pensionare pentru
limită de vârstă. Judecătorii şi procurorii de la toate instanţele, nu pot fi menţinuţi în funcţie după
împlinirea vârstei de pensionare prevăzute de lege.
– magistraţii nu pot face parte din partide sau formaţiuni politice şi nu pot desfăşura sau
participa la activităţi publice cu caracter politic (art.9 din Legea 303/2004); magistraţii au obligaţia
ca, în exercitarea atribuţiilor, să se abţină de la exprimarea sau manifestarea, în orice mod
convingerilor lor politice (art.9 Legea 303/2004,art.103 alin.2 din Legea 161/2003 privind unele
măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în
mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, titlul IV, conflictul de interese şi regimul
incompatibilităţilor în exercitarea demnităţilor publice şi funcţiilor publice, publicată în Monitorul
Oficial, Partea I, din 21 aprilie 2003);
– magistraţii nu au dreptul de a fi aleşi în Parlament, în organele locale sau în funcţia de
Preşedinte al României (art.37 şi 40 din Constituţia României);
– Funcţiile de judecător, procuror, magistrat-asistent şi asistent judiciar sunt incompatibile cu
orice alte funcţii publice sau private, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior,
precum şi a celor de instruire din cadrul Institutului Naţional al Magistraturii şi al Şcolii Naţionale
de Grefieri, în condiţiile legii. (art.5 din Legea 303/2004);
- Judecãtorii si procurorii sunt obligaţi sa se abţinã de la orice activitate legatã de actul de
justiţie in cazuri care presupun existenta unui conflict între interesele lor si interesul public de
înfãptuire a justiţiei sau de apãrare a intereselor generale ale societãţii, cu excepţia cazurilor in care
conflictul de interese a fost adus la cunoştinţa, in scris, colegiului de conducere al instanţei sau
conducãtorului parchetului si s-a considerat ca existenta conflictului de interese nu afecteazã
îndeplinirea impartiala a atribuţiilor de serviciu (art.5 din Legea 303/2004);
– judecătorilor şi procurorilor le este interzis să desfăşoare activităţi de arbitraj în litigii civile,
comerciale sau de altă natură, să aibă calitatea de asociat, membru în organele de conducere,
administrare sau control la societăţi civile, societăţi comerciale, inclusiv bănci sau alte instituţii de
credit, societăţi de asigurare sau financiare, companii naţionale, societăţi naţionale ori regii
autonome, să desfăşoare activităţi comerciale, direct sau prin persoane interpuse şi să aibă calitatea
de membru al unui grup de interes economic (art. 8 din Legea 303/2004, art.102 din Legea privind
unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice
şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, titlul IV, conflictul de interese şi
regimul incompatibilităţilor în exercitarea demnităţilor publice şi funcţiilor publice);
– judecătorilor şi procurorilor le este interzis să participe la judecarea unei cauze, în calitate de
judecător sau procuror, dacă sunt soţi sau rude până la gradul IV inclusiv între ei sau dacă ei, soţii
sau rudele lor până gradul IV inclusiv au vreun interes în cauză (art.105 alin.1 din Legea privind
unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice
şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, titlul IV, conflictul de interese şi
regimul incompatibilităţilor în exercitarea demnităţilor publice şi funcţiilor publice);
– judecătorilor şi procurorilor nu îşi pot exprima public opinia cu privire la procese aflate în
curs de desfăşurare sau asupra unor cauze cu care a fost sesizat parchetul; magistraţii nu pot să dea
consultaţii scrise sau verbale în probleme litigioase, chiar dacă procesele respective sunt pe rolul
altor instanţe sau parchete decât acelea în cadrul cărora îşi exercită funcţia şi nu pot îndeplini orice
altă activitate care, potrivit legii, se realizează de avocat. (art.10 din Legea 303/2004);
- judecătorilor şi procurorilor sunt datori să se abţină de la orice acte sau fapte de natură să
compromită demnitatea lor în profesie şi în societate (art. 90 din Legea 303/2004);
- magistraţii sunt obligaţi să prezinte, în condiţiile şi la termenele prevăzute de lege, declaraţia
de avere şi declaraţia de interese (art. 93, Legea 303/2004);
- Judecãtorii si procurorii rãspund civil, disciplinar si penal, in condiţiile legii (art. 94, Legea
303/2004);
– judecătorii, procurorii şi magistraţii-asistenţi pot fi perchezitionaţi, reţinuti sau arestaţi
preventiv numai cu încuviinţarea secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii. În caz de
infracţiune flagrantă, judecătorii, procurorii şi magistraţii-asistenţi pot fi reţinuţi şi supuşi
percheziţiei, Consiliul Superior al Magistraturii fiind informat de îndată de organul care a dispus
reţinerea sau percheziţia (art.95din Legea 303/2004);
- magistraţii în funcţie sau pensionari au dreptul de a li se asigura măsuri speciale de protecţie
împotriva ameninţărilor, violenţelor sau a oricăror fapte care îi pun în pericol pe ei, familiile sau
bunurile lor (art.77 din Legea 303/2004);
– imposibilitatea revizuirii Constituţiei sub aspectul independenţei justiţiei (art.152, alin.1 din
Constituţia României).
Argumentele menţionate mai sus dovedesc indubitabil faptul că Ministerul Public aparţine
puterii executive, chiar dacă, formal, instituţia este plasată în Constituţie în capitolul consacrat
autorităţii judecătoreşti.
14 sunt aleşi în adunările generale ale magistraţilor şi validaţi de Senat; aceştia fac parte din
două secţii, una pentru judecători şi una pentru procurori; prima secţie este compusă din 9
judecători, iar cea de-a doua din 5 procurori.
Cei 9 judecători sunt aleşi astfel : 2 judecători sunt aleşi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
3 judecători de la curţile de apel, 2 judecători de la tribunale şi 2 judecători de la judecătorii. Dintre
procurori, sunt aleşi ca membrii ai Consiliului Superior al Magistraturii: un procuror este ales din
cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, un procuror este ales de la
parchetele de pe lângă curţile de apel, 2 procurori de la parchetele de pe lângă tribunale şi un
procuror de la parchetele de pe lângă judecătorii.
Consiliul Superior al Magistraturii alcătuieşte lista finală cuprinzând magistraţii aleşi şi o
transmite Biroului Permanent al Senatului. Biroul Permanent înaintează această listă Comisiei
juridice, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări, pentru a examina dacă au fost respectate
dispoziţiile legale cu privire la alegerea membrilor Consiliului Superior al Magistraturii.
Senatul, în prezenţa majorităţii membrilor săi, pe baza raportului Comisiei juridice, de numiri,
disciplină, imunităţi şi validări, validează lista cuprinzând magistraţii aleşi ca membri ai Consiliului
Superior al Magistraturii. Refuzul validării nu poate interveni decât în cazul încălcării legii în
procedura alegerii membrilor Consiliului Superior al Magistraturii şi numai dacă această încălcare a
legii are drept consecinţă influenţarea rezultatului alegerilor. În cazul în care se constată încălcări
ale legii în procedurile de alegere, Consiliul Superior al Magistraturii dispune măsurile necesare
pentru înlăturarea acestora, inclusiv repetarea alegerilor, numai la instanţele sau parchetele la care
încălcarea legii a avut drept consecinţă influenţarea rezultatului alegerilor. (art.18 din Legea
317/2004)
Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte, prin secţiile sale, rolul de instanţă de judecată,
în domeniul jurisdicţiei disciplinare a judecătorilor şi procurorilor, fără votul ministrului justiţiei,
preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi procurorului general al Parchetului de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, potrivit procedurii stabilite prin legea sa organică;
Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară pot fi atacate la Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie. În aceste situaţii, ministrul justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţie şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu au
drept de vot.
Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte şi alte atribuţii stabilite prin legea sa organică,
în realizarea rolului său de garant al independenţei justiţiei.
Prin noua formulă constituţională se urmăreşte întărirea independenţei puterii judecătoreşti şi
eliminarea imixtiunilor politicului din actul de justiţie. Din această perspectivă sunt semnificative
următoarele noutăţi:
a) Constituirea a două secţii distincte în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, una pentru
judecători şi una pentru procurori;
b) Includerea în Consiliul Superior al Magistraturii a 2 reprezentanţi ai societăţii civile,
specialişti în domeniul dreptului, care se bucură de înaltă reputaţie profesională şi morală. Prin
includerea reprezentanţilor societăţii civile în Consiliu se urmăreşte contrabalansarea efectelor
corporatismului şi creşterea prestigiului instituţiei;
c) Membrii Consiliului Superior al Magistraturii sunt desemnaţi de către adunările generale ale
judecătorilor şi procurorilor şi validaţi de către Senat;
d) Conducerea Consiliului Superior al Magistraturii de către un preşedinte ales din rândul
membrilor pentru un mandat de un an, care nu poate fi reînnoit. În avizul Curţii Constituţionale, în
mod corect, se aprecia că funcţia de preşedinte al Consiliului Superior al Magistraturii nu poate
deţinută decât de către un magistrat ales sau un reprezentant al societăţii civile. În consecinţă,
potrivit avizului Curţii Constituţionale, ar fi trebuit instituită o incompatibilitate între funcţiile de
ministru al justiţiei, preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Procuror general al României
şi funcţia de preşedinte al Consiliului Superior al Magistraturii;
e) Consacrarea rolului Consiliului Superior al Magistraturii de garant al independenţei justiţiei.
f) Dreptul Preşedintelui României de a prezida lucrările Consiliului Superior al Magistraturii la
care participă. O asemenea prerogativă a Preşedintelui este o consecinţă firească a dreptului
acestuia de a numi în funcţie judecătorii şi procurorii, cu excepţia celor stagiari.
Totuşi, în opinia noastră, textul constituţional este criticabil din două motive:
1/ Includerea Ministrului Justiţiei, cu drept de vot, în cadrul Consiliului Superior al
Magistraturii poate induce accente politice în această structură, având în vedere că Ministrul
Justiţiei este membru al Guvernului şi reprezentantul unui partid politic sau a unei coaliţii de
guvernare. În opinia noastră Ministrul Justiţiei nu ar trebui să facă parte din Consiliul Superior al
Magistraturii;
2/ Imposibilitatea atacării în justiţie a hotărârilor Consiliului Superior la Magistraturii (art.133
alin.7). Prin acest text constituţional se realizează o îngrădire nepermisă a accesului liber la justiţie.
Potrivit Constituţiei, „orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a
libertăţilor şi a intereselor sale legitime” (art.21 alin.1). Mai mult decât atât, potrivit avizului Curţii
Constituţionale, interzicerea recursului la justiţie, cu privire la astfel de hotărâri, este contrară
principiului stabilit de art.6 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, în virtutea căruia orice persoană are dreptul la un proces echitabil, un asemenea
proces fiind exclus în afara unei instanţe care să garanteze efectiv independenţa judecătorului.
Această dispoziţie constituţională, potrivit Curţii Constituţionale, nu poate interzice accesul liber la
justiţie al persoanei judecate de această „instanţă” extrajudiciară (Consiliul Superior al
Magistraturii, n.n.), fără încălcarea prevederilor art.6 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale. Din aceste considerente Comisia Constituţională de Revizuire
a Constituţiei a achiesat la Decizia Curţii Constituţionale şi a modificat textul legii fundamentale în
sensul că hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară pot fi atacate la
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, text care s-a materializat în noul art. 134 al.3 din Constituţia
României. Prin modificări aduse Legii 317/2004, odată cu adoptarea Noului Cod de procedură
civilă , a statuat că „Hotărârile plenului privind cariera şi drepturile judecătorilor şi procurorilor se
redactează în cel mult 20 de zile şi se comunică de îndată (al.5 al art. 29). Hotărârile prevăzute la
alin. (5) pot fi atacate cu contestaţie de orice persoană interesată, în termen de 15 zile de la
comunicare sau de la publicare, la Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie. Contestaţia se judecă în complet format din 3 judecători (al. 7 al art. 29 din
Legea 317/2004, text care va intra în vigoare, însă (şi dacă) doar la 1 ianuarie 2013.
Este Consiliul Superior al Magistraturii parte componentă a puterii judecătoreşti? Pornind la
reglementarea constituţională, în special de la includerea Consiliului în cadrul autorităţii
judecătoreşti, unii autori consideră Consiliul Superior al Magistraturii ca fiind o a treia componentă
a autorităţii judecătoreşti. Alţi autori apreciază Consiliul Superior al Magistraturii ca fiind un organ
al autorităţii judiciare, având atribuţii administrative şi de jurisdicţie disciplinară.
Analizând modul de constituire, organizare şi funcţionare precum şi atribuţiile Consiliului
Superior al Magistraturii se poate deduce dubla natură a acestui organ: executivă şi judecătorească.
Ghid de autoevaluare:
Enumerati principiile care guverneaza organizarea si functionarea puterii judecatoresti. Care
sunt garantiile juridice ale independentei judecatorilor?
Care sunt instantele judecatoresti in Romania si care este competenta acestora? Cum se aplica
principiul triplului grad de jurisdictie?
Ce este Ministerul Public? Care dintre trasaturile si competentele acestuia il plaseaza in
cadrul puterii executive?
Care este natura Consiliului Superior al Magistraturii: prin compunerea si atributiile sale
apartine puterii judecatoresti sau puterii executive?
Precizati argumentele pro si contra aplicarii principiului independentei justitiei in Romania.
Bibliografie obligatorie:
Ioan Vida, s.a., Constitutia Romaniei comentata si adnotata, Bucuresti: Monitorul Oficial,
1992;
Conchinescu N., Organizarea puterii judecatoresti in Romania, Bucuresti: Lumina –Lex,
1997;
Bibliografie recomandata:
Ciobanu V.M., Tratat teoretic si practic de procedura civila, Bucuresti: National, 1997;
Ruja N., Controverse privind teoria separatiei puterilor in stat, Cluj-Napoca: Cordial Lex,
1995;
Brezoianu I., “Locul Ministerului Public in sistemul organelor statului”, in Dreptul, 1997,
nr.6;
Deleanu I., Tratat de procedura civila, Arad: Servo-Sat, 2003;
Ghid de studiu: Incercati sa fixati cadrul legal prevazut de textele constitutionale si ale Legii
de organizare si functionare a Curtii. Dupa ce ati inteles modul de compunere al Curtii si
regulile care stau la baza deliberarii si functionarii, urmariti cum se asigura independenta
judecatorilor de la Curtea Constitutionala. La fel, pornind de la prevederile Constitutiei
identificati principalele atributii ale Curtii Constitutionale. Analizati forta juridica a deciziilor
luate de Curte si raporturile acesteia prin intermediul acestor decizii cu celelalte autoritati.
Imaginati modalitati de perfectionarea mecanismelor constitutionale si legale prin care sa se
asigura independenta Curtii Constitutionale.
Curtea Constituţională este unica autoritate de justiţie constituţională, autoritate independentă, ale cărei competenţe
sunt trasate prin Constituţie şi Legea de organizare şi funcţionare a acesteia nr. 47/1992, republicată. Fiind “garantul
supremaţiei Constituţiei” (art. 142 Constituţia României, art.1 din Legea nr. 47/1992, republicată) ea se supune
numai Constituţiei şi Legii organice de organizare şi funcţionare. Dacă până în momentul revizuirii textului
Constituţiei, funcţia esenţială a Curţii Constituţionale, aceea de garant al Constituţiei era prevăzută doar prin Legea
nr. 47/1992, acestă atribuţie a fost ridicată la nivel constituţional prin nouă formulare a art. 142.
Atribuţiile Curţii Constituţionale se circumscriu sferei asigurării supremaţiei Constituţiei, astfel încât autoritatea
deciziilor ei îşi găseşte legitimitatea în delegarea constituţională a prerogativelor ei . Curtea Constituţională este o
autoritate publică politico-jurisdictională : politică, datorită modalităţii de desemnare a judecătorilor Curţii, iar
juridicţională potrivit atribuţiilor şi principiilor de organizare şi funcţionare.
Sediul materiei. Structura Curţii Constituţionale, condiţiile de numire şi statutul judecătorilor Curţii,
atribuţiile Curţii Constituţionale, precum şi actele emise în exercitarea lor sunt reglementate principial în Titlul V al
Constituţiei, art. 142 - 147 şi detaliate de Legea nr. 47/1992, republicată în 1997, privind organizarea şi funcţionarea
Curţii Constituţionale , Legea nr. 124/2000 privind structura personalului Curţii Constituţionale , Legea nr. 232/2004
pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale ,
precum şi Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, adoptat de Curtea Constituţională ,
Legea nr. 177 din 28 septembrie 2010, pentru modificarea si completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi
funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al României ,
Ordonanţa de urgenţă nr. 38 din 4 iulie 2012 pentru modificarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi
funcţionarea Curţii Constituţionale .
Curtea Constituţională se compune din 9 judecători, numiţi pentru un mandat de 9 ani, care nu poate fi prelungit sau
înnoit. (art. 142 al.2 Constituţia României) Trei dintre judecătorii Curţii sunt numiţi de Camera Deputaţilor, trei de
Senat şi trei de Preşedintele României (art. 142 al.3, Constituţia României) – asigurându-se astfel un echilibru între
autorităţile care procedează la numirea judecătorilor Curţii.
În vederea asigurării continuităţii activităţii Curţii Constituţionale şi a evitării înnoirii totale care ar echivala cu o
ruptură în metodă şi concepţie , cât şi în vederea atenuării implicaţiilor pe care le are desemnarea de către autorităţi
politice a judecătorilor Curţii Constituţionale, componenţa Curţii se înnoieşte cu o treime din judecătorii ei, din 3 în 3
ani, fiecare din autorităţile competente în desemnarea judecătorilor, numind câte un judecător. În vederea asigurării
posibilităţii de înnoire a componenţei Curţii, trei dintre primii judecători ai Curţii Constituţionale au fost numiţi pe
durate de 3, 6 şi 9 ani, fiecare autoritate numind câte un judecător pentru fiecare asemenea mandat.
Judecătorii Curţii Constituţionale trebuie să aibă pregatire juridică superioară, înaltă competenţă profesională şi o
vechime de cel puţin 18 ani în activitatea juridică sau în învăţământul juridic superior.
Numirea în funcţie a judecătorilor Curţii Constituţionale de către cele două Camere are loc după următoarea
procedură prevăzută de Legea nr. 47/1992, republicată: depunerea candidaturilor la Comisiile juridice de către
grupurile parlamentare, deputaţi şi senatori; Comisiile juridice audiază candidaţii în vederea întocmirii unui raport;
depunerea de către candidaţi a unui “curriculum vitae” şi a actelor doveditoare că îndeplinesc condiţiile prevăzute de
Constituţie; candidaturile sunt prezentate în Camere, la propunerea birourilor permanente, pe baza recomandării
Comisiilor juridice; audierea candidaţilor în plenul Camerelor; Camerele numesc judecătorii Curţii Constituţionale
cu votul majorităţii absolute a membrilor Camerei, iar cei numiţi depun jurământul în faţa Preşedintelui României şi
a preşedinţilor celor două Camere; depunerea jurământului echivalează cu începerea exercitării mandatului.
Judecătorii Curţii Constituţionale aleg, în termen de 5 zile de la înnoirea Curţii, prin vot secret, preşedintele acesteia,
pentru o perioadă de 3 ani. (art. 142 al.4, Constituţia României). Fiecare grupă de judecători dintre cei numiţi de
Camera Deputaţilor, de Senat şi de Preşedintele României pot propune o singură candidatură. Mandatul preşedintelui
poate fi reînnoit. Preşedintele Curţii Constituţionale este egal în grad cu preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, iar judecătorii Curţii Constituţionale, cu vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Personalul Curţii
Constituţionale este constituit din corpul magistraţilor-asistenţi şi din personalul Secretariatului General, care este
condus de un secretar general.
Activitatea jurisdicţională a Curţii Constituţionale se desfăşoară în plen, în condiţiile stabilite de Legea 47/1992,
republicată şi de Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii. Plenul Curţii Constituţionale este alcătuit din
judecătorii Curţii; Curtea Constituţională lucrează legal în prezenţa a două treimi din numărul judecătorilor. Plenul
decide cu votul majorităţii judecătorilor Curţii, dacă prin lege nu se prevede altfel.
Mandatul judecătorului de la Curtea Constituţională este un mandat de drept constituţional , prin conţinutul său şi
modalitatea de desemnare; exercitarea mandatului începe odată cu depunerea jurământului individual, în faţa
Preşedintelui României şi a preşedinţilor celor două Camere . În vederea asigurării independenţei judecătorului Curţii
Constituţionale faţă de autoritaţile politice care l-au numit, mandatul său nu poate fi înnoit sau prelungit. Mandatul
judecătorului la Curtea Constituţională încetează în situaţiile prevăzute de art. 67 din Legea 47/1992, republicată: a.
la expirarea termenului pentru care a fost numit, în caz de demisie, în caz de pierdere a drepturilor electorale, în
situaţia excluderii de drept (în caz de condamnare penală definitivă) sau în caz de deces; b. în situaţiile de
incompatibilitate sau de imposibilitatea exercitării funcţiei mai mult de 6 luni; c. în caz de încălcare a prevederilor
art. 16 al. 3 din Constituţia României sau a prevederilor art. 40 al.3 din Constituţia României ori în caz de încalcare
gravă a obligaţiilor fundamentale ale judecătorului la Curtea Constituţională (art. 64 Legea nr. 47/1992, republicată),
care poate fi sancţionată, ca abatere disciplinară, cu excluderea.
Pentru situaţiile enumerate la lit.a constatarea încetării mandatului se face de către Preşedintele Curţii
Constituţionale, iar în celelalte situaţii, se hotărăşte în plen, cu votul majorităţii judecătorilor Curţii (art. 67 Legea nr.
47/1992, republicată).
Art. 68 din legea 47/1992, republicată arată că în cazul în care mandatul înceteză înainte de expirarea duratei pentru
care judecătorul a fost numit, iar perioada rămasă depăşeste 6 luni, preşedintele Curţii va sesiza autoritatea publică
competentă (Preşedintele României, Camera Deputaţilor sau Senatul), în termen de cel mult 3 zile de la data încetării
mandatului, în vederea numirii unui nou judecător. Mandatul judecătorului astfel numit încetează la expirarea duratei
mandatului pe care l-a avut judecătorul înlocuit. În alineatul 3 al aceluiaşi articol se precizează însă, că în cazul în
care perioada pentru care a fost numit noul judecător este mai mică de 3 ani, acesta va putea fi numit, la reînnoirea
Curţii Constituţionale, pentru un mandat complet de 9 ani. Considerăm că acestă ultimă prevedere eludează textul
constituţional al art. 142, unde se arată că mandatul judecătorilor Curţii Constituţionale este de 9 ani şi nu poate fi
prelungit sau reînnoit; chiar dacă în situaţia particulară noul judecător îl va înlocui pe cel numit iniţial, acesta exercită
un mandat de judecător la Curtea Constiuţională, cu toate atributele unui asemenea mandat.
Mandatul judecătorului la Curtea Constituţională poate fi suspendat, dar numai în cazul trimiterii în judecată penală,
până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, care conduce fie la reluarea funcţiei, fie la excludere.
Conform prevederilor art.145 din Constituţia României “judecătorii Curţii Constituţionale sunt independenţi
în exercitarea mandatului lor şi inamovibili pe durata acestuia”. Independenţa judecătorului de la Curtea
Constituţională este o condiţie sine qua non a realizării scopului fundamental al Curţii Constituţionale – garantarea
supremaţiei Constituţiei. În acest sens, Curtea este independentă faţă de orice altă autoritate publică, se supune numai
Constituţiei şi legii sale organice, iar în exercitarea atribuţiilor care îi revin, competenţa sa nu poate fi contestată de
nici o autoritate publică, ea fiind singura în drept să hotărască asupra competenţei sale .
În vederea asigurării independenţei judecătorului de la Curtea Constituţională art. 145 instituie
inamovibilitatea acestuia, pe durata exercitării mandatului; cu alte cuvinte, mandatul judecătorului Curţii
Constituţionale nu poate înceta decât în situaţiile expres prevăzute de lege şi la expirarea duratei sale, iar judecătorul
Curţii Constituţionale poate fi suspendat din funcţie doar în situaţia trimiterii lui în judecată penală, până la
soluţionarea definitivă a cauzei, când suspendarea va înceta în cazul achitării sau, în caz contrar, judecătorul va fi
exclus de drept. Prevederea constituţională este reluată de art. 61 al.1 al legii 47/1992, republicată: “Judecătorii
Curţii Constituţionale sunt independenţi în exercitarea atribuţiilor lor şi sunt inamovibili pe durata mandatului”.
O garanţie a independenţei judecătorului Curţii Constituţionale, respectiv o formă de protecţie a mandatului
acestuia este instituită prin prevederile art. 144 din Constituţie: funcţia de judecător al Curţii Constituţionale este
incompatibilă cu oricare altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior
(incompatibilitatea). În acelaşi sens, art.40 al.3 din Constituţia României stipulează că “nu pot face parte din partide
politice judecătorii Curţii Constituţionale (…)”. În consecinţă, numirea judecătorilor se poate face numai cu acordul
prealabil, exprimat în scris, al candidatului; în cazul în care candidatul ocupă o funcţie incompatibilă cu aceea de
judecător al Curţii Constituţionale sau face parte dintr-un partid politic, acordul trebuie să cuprindă angajamentul
candidatului de a demisiona, la data numirii, din acea funcţie sau din partidul politic al cărui membru este (art. 62,
Legea 47/1992, republicată).
Asemenea garanţii ale independenţei judecătorilor Curţii Constituţionale sunt prevăzute şi prin legea organică,
judecătorii Curţii sunt obligaţi: a. să-şi îndeplinescă funcţia încredinţată cu imparţialitate şi în respectul Constituţiei;
b. să păstreze secretul deliberărilor şi al voturilor şi să nu ia poziţie publică sau să dea consultaţii în probleme de
compeţenţa Curţii Constituţionale; c. în adoptarea actelor Curţii Constituţionale să-şi exprime votul afirmativ sau
negativ, abţinerea de la vot nefiind permisă; d. să comunice preşedintelui Curţii Constituţionale orice activitate care
ar putea atrage incompatibilitatea cu mandatul pe care îl exercită; e. să nu permită folosirea funcţiei pe care o
îndeplinesc în scop de reclamă comercială sau propagandă de orice fel; f. să se abţină de la orice activitate sau
manifestari contrare independenţei şi demnităţii funcţiei lor. Încălcarea acestor obligaţii atrag răspunderea
disciplinară a judecătorilor Curţii Constituţionale. Sancţiunile disciplinare care pot fi aplicate de plenul Curţii, cu
votul majorităţii judecătorilor, sunt următoarele: mustrare; avertisment sever; încetarea mandatului de judecător al
Curţii Constituţionale.
Judecătorii Curţii Constituţionale se bucură de imunitate: nu pot fi traşi la răspundere pentru opiniile şi voturile
exprimate în adoptarea soluţiilor; judecătorii Curţii Constituţionale nu pot fi arestaţi sau trimişi în judecată penală
decât cu aprobarea biroului permanent al Camerei care i-a numit sau a Preşedintelui României, la cererea
procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine în
aceste situaţii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. În situaţia trimiterii în judecată, judecătorul Curţii Constituţionale
este suspendat de drept până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, caz în care este exclus de drept sau
de achitare, situaţie în care îşi reia funcţia.
Ghid de autoevaluare:
Care este locul si rolul Curtii Constitutionale in cadrul celorlalte autoritati publice? Cum
explicati functia de “garant al Constitutiei” a Curtii Constitutionale?
Care este structura Curtii Constitutionale? Cum sunt numiti judecatorii Curtii? Ce caracter
dobandeste Curtea Constitutionala prin modalitatea de desemnare a membrilor sai?
Care sunt drepturile si obligatiile judecatorului la Curtea Constitutionala? Cum se asigura
independenta judecatorului la Curtea Constitutionala?
Principalele atribuţii ale Curţii Constituţionale sunt trasate prin prevederile art. 146 din Constituţia României, care
prin noua formulă revizuită a lărgit mult sfera atribuţiilor exercitate de Curtea Constituţională, încercând să
sporească eficienţa şi rolul unicei autorităţi de justiţie constituţională din România, “garantul supremaţiei
Constituţiei”. Astfel, pe lângă controlul constituţionalităţii unor acte ale Parlamentului, Guvernului, iniţiaţivelor
legislative populare sau verificarea constituţionalităţii altor proceduri constituţionale decât cele aferente procesului
legislativ, Curtea se pronunţă şi asupra constituţionalităţii tratatelor ori acordurilor internaţionale înainte de
ratificarea lor de către Parlament; o nouă atribuţie de natură să alinieze statutul Curţii Constituţionale la nivelul
“modelului european” de justiţie constituţională, a conferit Curţii competenţa de a soluţiona conflictele juridice de
natură constituţională dintre autorităţile publice.
Afirmăm că art.146 enumeră principalele competenţe ale Curţii Constituţionale, deoarece noua literă l a acestui text
lasă posibilitatea legii organicede organizare şi funcţionare a Curţii de a stabili şi alte atribuţii în sarcina acesteia. În
acest sens, prin noua reglementare a art. 10 al Legii 47/1992, republicată, privind organizarea şi funcţionarea Curţii
Constituţionale se prevede: “Curtea Constituţională poate fi sesizată în cazurile expres prevăzute de art.146 din
Constituţie sau de legea sa organică”. Există acum posibilitatea dinamizării prevederilor legale referitoare la
atribuţiile Curţii Constituţionale în concordanţă cu noile aşteptări instituţionale, fără a fi necesară revizuirea
Constituţiei, respectiv prin simpla modificare a legii organice.
Conform art.146 din Constituţie, Curtea Constituţională exercită următoarele atribuţii:
se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Prşedintelui României, a
unuia dintre preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, a Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a
Avocatului Poporului, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori, precum şi, din oficiu,
asupra iniţiaţivelor de revizuire a Constituţiei;
se pronunţă asupra constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri internaţionale, la sesizarea unuia dintre preşedinţii
celor două Camere, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori;
se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două
Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori;
hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor
judecătoreşti sau de arbitraj comercial; excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată şi direct de Avocatul
Poporului;
soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la cererea Preşedintelui
României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a primului-ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior
al Magistraturii;
veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă rezultatele sufragiului;
constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi
comunică cele constatate Parlamentului şi Guvernului;
dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României;
veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmă rezultatele
acestuia;
verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiaţivei legislative de către cetăţeni;
hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic;
îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de legea organică a Curţii.
Chemată să garanteze supremaţia Constituţiei şi conformitatea cu prevederile Constituţiei a tuturor actelor cu privire
la care a fost sesizată, Curtea Constituţională exercită un control de legalitate (“nu statuează decât asupra unor
probleme de drept”, art. 29 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale), iar nu un control
de oportunitate . Curtea Constituţională constată neconstituţionalitatea prevederilor sau procedurilor “care încalcă
dispoziţiile sau principiile Constituţiei” (art.2 al.2 Legea 47/1992,republicată); Curtea nu poate aprecia oportunitatea
acestora, care este estenţialmente politică, ci realizează un control de constituţionalitate, jurisdicţional, întemeiat pe
considerente de legalitate. Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale,republicată,
prevede mai clar în art.2 modificat: “Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu
privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.”.
Controlul constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora (art. 146 lit.a, Constituţia României)
Controlul constituţionalităţii legilor poate fi un control a priori, abstract, înainte de promulgarea legii, pe calea
sesizării Curţii Constituţionale cu o obiecţie de necostituţionalitate sau un control a posteriori, concret, pe calea
excepţiei de neconstituţionalitate .
Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea
Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori.
Controlul a priori poate avea ca obiect numai legile înainte de promulgarea acestora de către Preşedintele României;
aşadar, este vorba despre legile care au fost adoptate de către Parlament şi trimise spre promulgare, nu însă texte din
proiecte de legi, propuneri legislative sau amendamente, care nu pot constitui obiectul acestei forme de control de
constituţionalitate.
Controlul constituţionalităţii legilor înainte de promulgare este un control preventiv şi la sesizare. Este un control
preventiv deoarece Curtea Constituţională este chemată să se pronunţe cu privire la conformitatea legii adoptate de
către Parlament cu prevederile Constituţiei, înainte ca ea să fi intrat în vigoare, să fi produs efecte juridice valabile,
concrete.
Această formă de control de constituţionalitate poate fi exercitată de Curtea Constituţională numai la sesizarea
următoarelor subiecte: Preşedintele României, unul dintre preşedinţii celor două Camere, Guvernul, Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, Avocatul Poporului, un număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori. Prin
revizuirea textului constituţional s-a realizat lărgirea sferei subiectelor care pot sesiza Curtea Constituţională,
incluzându-se în cadrul lor şi Avocatul Poporului; s-a considerat, în mod întemeiat, că Avocatul Poporului, instituţie
independentă care are rolul de a apăra drepturile şi libertăţile persoanelor fizice este îndreptăţit să fie unul dintre
subiectele care pot sesiza Curtea Constituţională cu o eventuală încalcare a principiilor şi dispoziţiilor constituţionale
printr-o lege care urmează să intre în vigoare.
În scopul asigurării posibilităţii de a sesiza Curtea Constituţională în cadrul termenului de promulgare, cu 5 zile
înainte de a fi trimisă spre promulgare legea este comunicată Guvernului, Înaltei Curti de Casaţie şi Justiţie, precum
şi avocatului Poporului şi se depune la secretarul general al Camerei Deputaţilor şi Senatului. Acest termen este de 2
zile atunci când legea a fost adoptată în procedură de urgenţă. Data depunerii legii la secretarii generali ai celor două
Camere se aduce la cunoştinţă, în termen de 24 de ore de la depunere, în plenul fiecărei Camere. Depunerea şi
comunicarea se pot face numai în zilele în care Camerele lucrează în plen. Sesizarea făcută de cei cel puţin 50 de
deputaţi, respectiv cel puţin 25 de senatori se trimite Curţii Constituţionale în ziua primirii ei, de secretarul general al
Camerei respective.
Din prevederile Legii 47/1992, republicată, rezultă că în ziua înregistrării sesizării, Curtea Constituţională trebuie să
comunice sesizarea primită Preşedintelui României, atunci când sesizarea a fost făcută de unul dintre preşedinţii
celor două Camere, parlamentari, Guvern, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau Avocatul Poporului; ori în 24 de ore
de la înregistrare este comunicată preşedinţilor celor două Camere şi Guvernului, dacă provine de la Preşedintele
României, parlamentari, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau de la Avocatul Poporului, precizându-le şi data
dezbaterilor. Dacă sesizarea s-a făcut de preşedintele uneia dintre Camerele Parlamentului, Curtea Constituţională o
va comunica preşedintelui celeilalte Camere, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, iar dacă sesizarea s-a
făcut de către Guvern, Curtea o va comunica preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi
Avocatului Poporului. Până la data dezbaterilor preşedinţii celor două Camere, Guvernul şi Avocatul Poporului pot
prezenta în scris punctul lor de vedere. Guvernul îşi prezintă punctul de vedere numai sub semnătura primului-
ministru.
Dezbaterea are loc în plenul Curţii Constituţionale, cu participarea judecătorilor Curţii, pe baza sesizării, a
documentelor şi a punctelor de vedere primite. Dezbaterea are ca obiect atât prevederile menţionate prin sesizare, cât
şi cele care, în mod necesar şi evident, nu pot fi dissociate de primele. Decizia Curţii Constituţionale se pronunţă cu
votul majorităţii judecătorilor şi se comunică Preşedintelui României. Decizia prin care se constată
neconstituţionalitatea legii se comunică şi preşedinţilor celor două Camere (în vederea deschiderii procedurii
prevăzute de art. 147 al.2 din Constituţia României, privind reexaminarea de către Parlament a dispoziţiilor
constatate ca fiind neconstituţionale pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale) şi primului-
ministru.
În urma verificării conformităţii cu textul Constituţiei, Curtea emite o decizie prin care constată constituţionalitatea
sau neconstituţionalitatea dispoziţiilor legale respective; în această ultimă situaţie, Curtea constată
neconstituţionalitatea acelor dispoziţii legale, şi nu anulează legea , deoarece nu este autoritate legiutoare şi nu se
poate substitui în atribuţiile acesteia. (conform art. 61 din Contituţia României, Parlamentul este “unica autoritate
legiuitoare a ţării”)
Una dintre cele mai importante modificări aduse textului Constituţiei se circumscriu controlului constituţionalităţii
legilor înainte de promulgarea lor. Până în momentul revizuirii Constituţiei, decizia Curţii Constituţionale prin care
se constată neconstituţionalitatea unei astfel de legi avea doar valoarea unui veto suspensiv , deoarece Curtea avea
obligaţia trimiterii legii spre reexaminare Parlamentului, însă Parlamentul, dacă în urma reexaminării adopta legea în
aceeaşi formă cu o majoritate calificată de două treimi în fiecare Cameră, obiecţia de neconstituţionalitate era
înlăturată şi promulgarea devenea obligatorie. Mai mult, o lege adoptată astfel nu mai putea constitui nici obiectul
controlului de constituţionalitate, a posteriori, pe calea excepţiei de neconstituţionalitate. Procedura era prin ea însăşi
profund împotriva spiritului Constituţiei, care instituia Curtea Constituţională ca unică autoritate de justiţie
constituţională, unica autoritate care putea aprecia conformitatea unei legi cu textul Constituţiei. Prin posibilitatea
înlăturării deciziei Curţii, prin simpla întrunire a unei majorităţi calificate în cele două Camere, această formă de
control devenea un “non-control”, Parlamentul pronunţându-se în cele din urmă asupra constituţionalităţii propriei
legi.
În noua sa redactare, art. 147 al.2 din Constituţia României prevede că: “În cazurile de neconstituţionalitate care
privesc legile, înainte de promulgarea acestora, Parlamentul este obligat să reexamineze dispoziţiile respective pentru
punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale”. Aşadar, două consecinţe decurg din prevederile acestui
articol, şi anume că Parlamentul este obligat să reexamineze dispoziţiile respective (declarate neconstituţionale de
Curtea Constituţională) şi că în urma reexaminării trebuie să pună de acord acele dispoziţii cu decizia Curţii
Constituţionale. Logica instuirii controlului de constituţionalitate este pusă în valoare: Curtea Constituţională fiind
singura care poate aprecia conformitatea dispoziţiilor legale cu textul Constituţiei, Parlamentul este obligat el însuşi
să respecte şi să pună în aplicare deciziile Curţii Constituţionale, care “sunt general obligatorii” (art.147 al.4,
Constituţia României).
În acest sens au suferit modificări şi Regulamentele celor două Camere : în cazurile de neconstituţionalitate
constatate potrivit art.146 lit.a din Constituţie, Camera Deputaţilor, respectiv Senatul reexaminează prevederile
respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale, pe baza raportului Comisiei juridice, de
disciplină şi imunităţi. Raportul Comisiei juridice, de disciplină şi imunităţi va cuprinde propuneri pentru eliminarea
sau modificarea prevederilor declarate neconstituţionale prin decizia Curţii Constituţionale. În urma dezbaterii
raportului, cu prilejul reexaminării se vor efectua şi corelările tehnico-legislative necesare. Reexaminarea textelor
declarate neconstituţionale se face mai întâi de prima Cameră sesizată. (art. 125 din Regulamentul Camerei
Deputaţilor, repubicat şi art. 136 din Regulamentul Senatului, republicat)
Cu toate acestea, în continuare textul Constituţiei nu precizează vreun termen în care Camerele sunt obligate să
reexamineze legea declarată neconstituţională.
Controlul constituţionalităţii iniţiativelor de revizuire a Constituţiei (art. 146 lit.a, Constituţia României)
Controlul exercitat de Curtea Constituţională asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei este un control a priori şi
din oficiu, Curtea Constituţională “se pronunţă (…) din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei” (art.
146 lit.a). Controlul exercitat de Curte este un control a priori, deoarece înainte de a sesiza Parlamentul, iniţiatorul
trebuie să depună proiectul de lege sau propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei la Curtea Constituţională.
Configurarea acestei forme de control exercitată de către Curtea Constituţională presupune coroborarea textului
constituţional care reglementează atribuţia Curţii cu celelalte prevederi constituţionale referitoare la revizuirea
Constituţiei, respectiv cu art. 150 şi art. 152 din Constituţia României.
Potrivit art. 150 din Constituţia României, iniţiativa revizuirii Constituţiei poate aparţine următoarelor subiecte: a.
Preşedintele României la propunerea Guvernului; b. cel puţin o pătrime din numărul deputaţilor sau al senatorilor; c.
cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot, care să provină din cel puţin jumătate din judeţele ţării, iar în fiecare
din aceste judeţe sau în municipiul Bucureşti trebuie să fie înregistrate cel puţin 20.000 de semnături în sprijinul
acestei iniţiative.
În conformitate cu reglementarea art. 152 dispoziţiile Constituţiei privind caracterul naţional, independent, unitar şi
indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei,
pluralismul politic şi limba oficială nu pot forma obiectul revizuirii. De asemenea, nici o revizuire nu poate fi făcută
dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora.
Constituţia nu poate fi revizuită pe durata stării de asediu sau a stării de urgenţă şi nici pe timp de război. Conform
art. 63 al. 4 Constituţia nu poate fi revizuită nici pe durata prelungirii mandatului Camerelor până la întrunirea legală
a noului Parlament. Aşadar, Curtea Constituţională, pronunţându-se asupra constituţionalităţii iniţiativei legislative
de revizuire a Constituţiei, va verifica dacă ea a fost făcută cu respectarea acestor dispoziţii constituţionale.
Curtea Constituţională va verifica constituţionalitatea extrinsecă şi constituţionalitatea intrinsecă a iniţiativei de
revizuire a Constituţiei.
Sub aspectul constituţionalităţii extrinseci, Curtea Constituţională va verifica dacă iniţiativa provine de la unul dintre
subiectele expres şi limitativ prevăzute de Constituţie. În cazul iniţiativei populare de revizuire a Constituţiei, Curtea
Constituţională va verifica dacă provine de la numărul minim de cetăţeni prevăzut în Constituţie şi dacă s-a asigurat
reprezentativitatea atât sub aspectul semnăturilor, cât şi a judeţelor din care provin cetăţenii. Legea 189/1999,
republicată , privind condiţiile de exercitare a iniţiativei legislative de către cetăţeni aduce câteva precizări
suplimentare:
iniţiativa legislativă populară trebuie promovată de un comitet de iniţiativă, format din cel puţin 10 cetăţeni cu drept
de vot;
comitetul de iniţiativă se constituie printr-o declaraţie autentificată la un notar public şi reprezintă cetăţenii care
susţin propunerea legislativă;
Nu pot face parte din comitetul de iniţiativã persoanele alese în funcţie prin vot universal, membrii Guvernului,
persoanele numite în funcţie de primul-ministru sau care nu pot face parte, potrivit legii, din partide politice.
întocmirea propunerii legislative în forma cerută pentru proiectele de legi şi semnarea ei de toţi membrii comitetului
de iniţiaţivă;
sesizarea Consiliului Legislativ de către împuternicitul comitetului de iniţiativă, în vederea avizării ei;
publicarea iniţiativei în Monitorul Oficial;
atestarea semnăturilor, a calităţii de cetăţeni cu drept de vot şi a domiciliului susţinătorilor de către primarii
localităţilor, personal sau printr-un funcţionar împuternicit;
înregistrarea propunerii legislative la Camerra competentă Parlamentului în termen de cel mult 6 luni de la data
publicării acesteia în Monitorul Oficial;
Preşedintele Camerei la care a fost înregistrată iniţiativa o va trimite Curţii Constituţionale. Curtea Constituţională se
va pronunţa în termen de 60 de zile de la sesizare, în situaţia iniţiativei cetăţenilor.
În consecinţă, atunci când revizuirea Constituţiei este iniţiată printr-o propunere legislativă din partea cetăţenilor,
Curtea Constituţională va verifica şi aspectele precizate de Legea 189/1999, republicată.
Tot referitor la constituţionalitatea extrinsecă, Curtea Constituţională va verifica dacă iniţiativa de rezuire respectă
limitele situaţionale ale revizuirii Constituţiei, dacă nu a intervenit în circumstanţe în care Constituţia nu poate fi
revizuită (art. 152 al.2 şi art. 63 al.4).
În ceea ce priveşte verificarea constituţionalităţii intrinseci a iniţiativei de revizuire a Constituţiei, Curtea
Constituţională se va pronunţa asupra conformităţii iniţiativei de revizuire cu limitele materiale prevăzute de art. 152
al.1 din Constituţie.
Iniţiaţiva de revizuire a Constituţiei trebuie să respecte forma cerută pentru proiectele de legi (art. 74 al. 4,
Constituţia României).
Curtea Constituţională se va pronunţa asupra constituţionalităţii iniţiativei de revizuire a Constituţiei într-un termen
de 10 zile, cu excepţia iniţiativei cetăţenilor, când se va pronunţa într-un termen de 30 de zile. Decizia Curţii
Constituţionale se pronunţă în plen, cu votul a două treimi din judecătorii Curţii şi se publică în Monitorul Oficial.
Legea 47/1992, republicată, prevede că forma în care se pronunţă Curtea este decizia; atât în aprecierea
constituţionalităţii intrinseci, cât şi în ceea ce priveşte constituţionalitatea extrinsecă se realizează un control de
conformitate cu prevederile Constituţiei.
Legea 47/1992,republicată, instituie în mod judicios, prin prevederile art.23 o formă de control din oficiu, asupra
legii de revizuire a Constituţiei, după adoptarea ei de către Parlament. Introducerea prin legea organică a Curţii a
acestei forme de control din oficiu este cu totul justificată, în vederea verificării constituţionalităţii procedurii de
adoptare de către cele două Camere a legii de revizuire, precum şi respectarea de către legea adoptată de cele două
Camere a limitelor dispoziţionale ale revizuirii Constituţiei. Astfel, se prevede că în termen de 5 zile de la adoptarea
legii de revizuire a Constituţiei, Curtea se pronunţă din oficiu asupra constituţionalităţii acesteia, după aceeaşi
procedură. Decizia prin care se constată că nu au fost respectate dispoziţiile constituţionale referitoare la revizuire se
trimite Camerei Deputaţilor şi Senatului, în vederea reexaminării legii de revizuire a Constituţiei, pentru punerea ei
de acord cu decizia Curţii Constituţionale. În această situaţie, legea se consideră adoptată de Parlament la încheierea
procedurii de reexaminare, şi numai apoi va putea fi supusă referendumului.
Controlul constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri internaţionale (art. 146 lit. b, Constituţia României)
Aceasta este o atribuţie nouă instituită în favoarea Curţii Constituţionale de lit.b a art. 146 şi are ca obiect verificarea
constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri internaţionale; “constituţionalitatea” acestora constă în conformitatea
prevederilor lor cu textul Constituţiei.
Este tot o formă de control preventiv, exercitată a priori, înainte ca aceste tratate sau acorduri internaţionale să fi fost
ratificate de către Parlament. Controlul exercitat de Curtea Constituţională în acestă situaţie este un control la
sesizare, subiectele care pot sesiza Curtea în acest scop sunt: unul dintre preşedinţii celor două Camere, un număr de
cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori. Dacă ne raportăm la sfera subiectelor care pot sesiza Curtea
Constituţională în acest caz, ele provin doar din partea puterii legislative, concluzia fiind că obiectul controlului de
constituţionalitate îl constituie tratatele sau acordurile internaţionale care au fost negociate de Guvern şi încheiate de
Preşedintele României sau celelalte tratate şi acorduri, de o importanţă relativ mai mică, negociate de experţi şi
semnate de miniştri, ministrul de externe sau aprobate de Guvern şi care urmează a fi supuse ratificării
Parlamentului.
Această formă de control a conformităţii tratatelor sau acordurilor internaţionale cu textul Constituţiei se desfăşoară
înainte de momentul ratificării acestora de către Parlament, deoarece în conformitate cu dispoziţiile art. 11 al. 3 din
Constituţia României “în cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziţii contrare
Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei”. Formularea art.11 al.3 ar impune o
verificare din oficiu din partea Curţii Constituţionale a conformităţii tratatelor internaţionale cu textul Constituţiei,
din moment ce se precizează că, în situaţia în care un astfel de tratat ar conţine dispoziţii contrare Constituţiei,
ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei. Totuşi, atribuţia Curţii Constituţionale poate fi
exercitată numai la sesizarea autorităţii competente să procedeze la ratificare. Aşadar, rămâne o facultate a
preşedinţilor celor două Camere sau a deputaţilor, respectiv senatorilor să sesizeze Curtea Constituţională cu o astfel
de obiecţie de neconstituţionalitate. În consecinţă, în lipsa unei astfel de sesizări, Parlamentul ar putea proceda la
ratificarea unui tratat care conţine dispoziţii contrare Constituţiei.
În situaţia în care unul dintre subiectele arătate sesizează Curtea Constituţională, procedura parlamentară se suspendă
şi se reia după publicarea deciziei Curţii Constituţionale. Camerele nu pot ratifica tratatele sau acordurile
internaţionale declarate ca fiind neconstituţionale . În consecinţă, dacă în urma controlului exercitat de Curtea
Constituţională se constată neconstituţionalitatea tratatului sau acordului internaţional, acesta nu poate fi ratificat.
(art. 147 al.3, Constituţia României)
Legea 47/1992, republicată, stabileşte procedura după care se va desfăşura această formă de control de
constituţionalitate, în faţa Curţii Constituţionale. Se precizează că dacă sesizarea Curţii Constituţionale s-a făcut de
preşedintele uneia dintre Camere, Curtea Constituţională o va comunica Preşedintelui României, preşedintelui
celeilalte Camere şi Guvernului. Sesizarea făcută de parlamentari se înregistrează, după caz, la Senat sau la Camera
Deputaţilor şi se trimite Curţii Constituţionale în ziua primirii ei, de către secretarul general al Camerei respective.
Curtea Constituţională comunică sesizarea Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere şi Guvernului,
care pot prezenta, în scris, punctele lor de vedere, până la data dezbaterilor în plenul Curţii Constituţionale.
Dezbaterea va avea loc în plenul Curţii, pe baza sesizării, a documentelor şi a punctelor de vedere primite, atât
asupra prevederilor menţionate în sesizare, cât şi asupra celor care, în mod necesar şi evident nu pot fi disociate de
primele. Decizia se pronunţă cu votul majorităţii judecătorilor şi se comunică Preşedintelui României, preşedinţilor
celor două Camere şi Guvernului.
Tratatul sau acordul internaţional constatat ca fiind neconstituţional nu poate fi ratificat. În cazul în care
constituţionalitatea tratatului sau acordului internaţional a fost constată potrivit art. 146 lit.b din Constituţie, acesta
nu poate face obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate. (art. 147 al.3, Constituţia României) Per a contrario,
atunci când tratatul sau acordul internaţional a fost ratificat fără a fi sesizată Curtea Constituţională în vederea
verificării constituţionalităţii, aceasta s-ar putea face prin ridicarea unei excepţii de neconstituţionalitate asupra
conţinutului acestuia, în cadrul controlului de constituţionalitate a posteriori.
Potrivit art. 146 lit.c Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor
Parlamentului, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de
cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori.
Curtea Constituţională exercită în acest caz un control la sesizare şi a posteriori, adică după ce
regulamentele au fost adoptate de către Camere. Obiectul controlului îl pot constitui atât regulamentele şedinţelor
comune celor două Camere, cât şi regulamentul fiecărei Camere în parte.
Sesizarea Curţii poate fi făcută numai de către subiecte care provin din interiorul Parlamentului, punând în
valoare astfel principiul autonomiei regulamentare : unul dintre preşedinţii celor două Camere, un grup parlamentar
sau un număr de cel puţin 50 de deputaţi, respectiv cel puţin 25 de senatori. Reiterând ideea autonomiei
regulamentare, deputaţii, un grup parlamentar din Camera Deputaţilor, ori preşedintele acestei Camere nu ar putea
solicita verificarea constituţionalităţii Regulamentului Senatului şi invers.
Dacă sesizarea Curţii Constituţionale provine de la parlamentari, Curtea o comunică în termen de 24 de ore
de la înregistrare, preşedinţilor celor două Camere, precizându-se data la care va avea loc dezbaterea; până la data
respectivă se pot trimite Curţii punctele de vedere ale birourilor permanente. Dezbaterea are loc în plenul Curţii
Constituţionale, pe baza sesizării şi a punctelor de vedere primite. Decizia Curţii se ia cu votul majorităţii
judecătorilor şi se aduce la cunoştinţa Camerei.
Prof. Deleanu afirmă că sesizarea Curţii Constituţionale trebuie să cuprindă motivarea unui conflict de
constituţionalitate care urmează să fie soluţionat de Curte; în caz contrar, dacă s-ar solicita verificarea
constituţionalităţii regulamentului în integralitate, ar exista posibilitatea Curţii Constituţionale să elaboreze ea însăşi
regulamentul, atâta timp cât există obligaţia adecvării regulamentului la constatările Curţii şi prevederile Constituţiei;
în caz contrar, în termen de 45 de zile regulamentul îşi încetează efectele juridice.
În situaţia în care Curtea Constituţională constată neconstituţionalitatea unor prevederi ale regulamentului,
aceste dispoziţii îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în
acest interval Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata
acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept (art.147 al.1, Constituţia
României).
Vechea formulare a art.145 al.1 a Constituţiei înainte de revizuire, coroborată cu prevederile anterioare din
legea 47/1992 impunea Curţii Constituţionale, în cazul emiterii unei decizii prin care constată neconstituţionalitatea
regulamentului, să-l trimită spre reexaminare. Camera sesizată era obligată să reexamineze dispoziţiile respective,
pentru punerea lor de acord cu prevederile Constituţiei, însă nu era instituit un termen în care să fie realizată
reexaminarea dispoziţiilor declarate neconstituţionale. Legea 47/1992, republicată în urma modificării şi completării
acesteia, reiterează textul constituţional revizuit al art. 147 al.1.
Actuala reglementare prevăzută în art.147 al.1 precizează că, din momentul publicării deciziei Curţii Constituţionale,
dispoziţiile regulamentare declarate neconstituţionale sunt suspendate de drept; mai mult, dacă în termen de 45 de
zile de la publicarea deciziei Curţii, Camera nu pune de acord prevederile declarate neconstituţionale cu dispoziţiile
Constituţiei, ele îşi încetează efectele juridice.
Curtea Constituţională se pronunţă asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în
faţa instanţelor judecătoresti sau de arbitraj comercial; excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată şi direct de
Avocatul Poporului.(art. 146 lit.d, Constituţia României)
Controlul de constituţionalitate asupra legilor şi ordonanţelor, exercitat pe calea excepţiei de neconstituţionalitate
este un control a posteriori, după ce acestea au intrat în vigoare, şi un control exercitat la sesizare.
Obiectul controlului de constituţionalitate pe calea excepţiei îl constituie legile şi ordonanţele (simple sau de urgenţă)
sau o dispoziţie dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei. Excepţia de
neconstituţionalitate poate fi ridicată în orice fată a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia. (art.29, al.1, legea
47/1992, republicată)
Excepţiile de neconstituţionalitate pot fi ridicate în faţa instanţelor judecătoresti sau de arbitraj comercial. Excepţia
poate fi ridicată la cererea unei părţi sau de instanţă, din oficiu. De asemenea, Legea 47/1992, republicată, prevede
că excepţia poate fi ridicată şi de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă (art.29,al.2).
Excepţiile de neconstituţionalitate pot fi ridicate şi direct în faţa Curţii Constituţionale, de către Avocatul Poporului,
fără a fi necesară implicarea sa într-un litigiu în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial. Argumentarea
introducerii acestei prevederi se bazează pe practica Avocatului Poporului în soluţionarea plângerilor persoanelor
fizice privind încalcărea drepturilor acestora, însă presupune completarea legii organice în sensul reglementării
procedurii de exercitare a dreptului de sesizare şi soluţionarea excepţiilor ridicate de către Avocatul Poporului. Legea
47/1992, republicată, reglementează aceeaşi procedură privind soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate
ridicate direct de către Avocatul Poporului, ca şi în soluţionarea excepţiilor ridicate în faţa instanţelor de judecată sau
de arbitraj comercial.
Nu pot face obiectul excepţiei de neconstituţionalitate:
prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară (conform art. 29 al.3, Legea 47/1992,
republicată). Conform art. 147 al. 4 din Constituţia României, deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării
lor în Monitorul Oficial, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor; aşadar, inclusiv deciziile Curţii prin
care a fost declarată neconstituţională o prevedere legală.
Tratatul sau acordul internaţional a cărui constituţionalitate a fost constatată potrivit art. 146 lit.b (în cadrul
controlului a priori, înainte de ratificarea sa) nu poate face obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate (art. 147
al.3, Constituţia României şi art. 24 al.3 Legea 47/1992, republicată)
Sesizarea Curţii Constituţionale se va face de instanţa (de judecată sau de arbitraj comercial) în faţa căreia a fost
ridicată excepţia, printr-o încheiere. (art. 29 Legea 47/1992, republicată)
Potrivit art. 29 Legea nr. 47/1992, republicată excepţia de neconstituţionalitate ridicată în faţa instanţelor poate viza
numai dispoziţiile care au legătură soluţionarea cauzei. În situaţia contrară, excepţia este inadmisibilă şi instanţa o va
respinge printr-o încheiere motivată, fără a mai sesiza Curtea Constituţională. Încheierea poate fi atacată cu recurs la
instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare; recursul se judecă în termen de 3 zile.
Încheierea prin care este sesizată Curtea Constituţională cu soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate va
cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi;
dacă excepţia este ridicată de instanţă, din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând şi susţinerile părţilor,
precum şi dovezile necesare.
Preşedintele Curţii Constituţionale, primind încheierea instanţei, va desemna pe unul dintre judecători ca raportor. De
asemenea, încheierea este comunicată de preşedintele Curţii Constituţionale şi preşedinţilor celor două Camere ale
Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, indicându-le data până la care pot să trimită punctul lor de
vedere.
Judecata în faţa Curţii Constituţionale are loc, pe baza pe baza actelor cuprinse în dosar, cu înştiinţarea părţilor şi a
Ministerului Public. Legea 47/1992, republicată, prevede că participarea procurorului la judecată este obligatorie.
Părţile pot fi reprezentate prin avocaţi cu drept de a pleda în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Decizia Curţii
Constituţionale se adoptă cu majoritatea voturilor judecătorilor. În cazul admiterii excepţiei, Curtea se va pronunţa şi
asupra constituţionalităţii altor prevederi din actul atacat, care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de
prevederile menţionate în sesizare.
Deciziile astfel pronunţate de Curtea Constituţională se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului
şi instanţei care a sesizat Curtea Constituţională. În cazul în care la data comunicării deciziei Curţii Constituţionale,
cauza se află pe rolul altui organ judiciar, instanţa comunică acestuia decizia .
Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la
45 de zile de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după
caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile
constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept. (art. 147 al.1, Constituţia României)
Deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii şi definitive şi se publică în Monitorul Oficial al României. De la
data publicării, deciziile sunt general obigatorii şi au putere numai pentru viitor.(art.147 al.4, Constituţia României)
În consecinţă, în termen de 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă Parlamentul nu modifică
printr-o lege ori Guvernul printr-o ordonanţă prevederile constatate ca fiind neconstituţionale, ele îşi încetează
efectele juridice. De la data constatării neconstituţionalităţii lor prin decizia Curţii şi până la împlinirea termenului de
45 de zile, sau până la un alt termen în interiorul celor 45 de zile în situaţia în care ele sunt puse de acord cu
prevederile Constituţiei, ele nu mai produc efecte juridice, fiind suspendate de drept.
Soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice (art. 146 lit. e, Constituţia
României)
Curtea Constituţională soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice,
la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a primului-ministru sau a
preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii. (art. 146 lit.e)
O atribuţie nouă, extrem de utilă şi în acelaşi timp “delicată” a fost consacrată în favoarea Curţii
Constituţionale - aceea de a soluţiona conflictele juridice de natură constituţională care se nasc între puterile statului.
Înzestrarea Curţii Constituţionale cu o asemenea prerogativă încearcă să urmeze modelele curţilor sau tribunalelor
constituţionale din alte state .
Curtea Constituţională, fiind “garantul supremaţiei Constituţiei”, este singura autoritate independentă de justiţie
constituţională în masură să vegheze la respectarea prevederilor constituţionale atunci când sunt puse în aplicare
mijloacele de acţiune şi control reciproc între autorităţile statului, pentru a garanta respectarea principiului separaţiei
puterilor în stat. Spre exemplu, dacă Preşedintele ar proceda la dizolvarea Parlamentului, fără însă a respecta toate
condiţiile impuse de textul Constituţional, singura autoritate competentă să aprecieze constituţionalitatea procedurii
este Curtea Constituţională. Sau, dimpotrivă, în condiţiile în care Parlamentul ar adopta o moţiune de cenzură cu altă
majoritate decât cea absolută şi ar demite Guvernul, Preşedintele nu ar putea sancţiona Parlamentul cu dizolvarea,
numai în condiţiile în care nu ar reuşi formarea unui nou Guvern, după două încercări succesive şi după cel puţin 60
de zile de la prima încercare. O situaţie memorabilă în care lipsa acestei atribuţii a Curţii Constituţionale s-a facut
simţită a fost demiterea primului-ministru Radu Vasile de către Preşedintele României: Preşedintele s-a prevalat de
lipsa unei prevederi exprese a textului constituţional care să stipuleze că Preşedintele nu-l poate revoca pe primul-
ministru, chiar dacă întreaga logică a textelor constituţionale incidente demonstrau evidenţa acestui fapt. Însă, Curtea
Constituţională nu a putut fi sesizată deoarece nu avea în competenţa sa o asemenea atribuţie; în cele din urmă o
procedură vădit neconstituţională a rămas nesancţionată.
Pentru ca această prerogativă a Curţii Constituţionale să fie pusă în valoare, judecătorii ei trebuie să se bucure de
totală independenţă şi imparţialitate, caracteristici stipulate prin Constituţie, însă asupra efectivităţii cărora planează
o oarecare suspiciune datorită manierei politizate de numire a membrilor Curţii .
Soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice este o atribuţie a Curţii
Constituţionale care poate fi exercitată numai la sesizarea subiectelor prevăzute expres şi limitativ prin textul
constituţional: Preşedintele României, unul dintre preşedinţii celor două Camere, primul-ministru şi preşedintele
Consiliului Superior al Magistraturii.
Controlul exercitat de Curtea Constituţională este un control de legalitate, ea soluţionează “conflictele juridice de
natură constituţională” şi un control de conformitate cu prevederile Constituţiei. A rămas în sarcina legii organice să
stabilească procedura efectivă de realizare a acestui tip de control şi forma juridică a actului emis de Curtea
Constituţională. Legea 47/1992, republicată, reglementează procedura de soluţionare a conflictelor juridice de natură
constituţională dintre autorităţile publice. Astfel, se prevede că cererea de soluţionare a conflictului va menţiona
autorităţile publice aflate în conflict, textele legale asupra cărora poartă conflictul, prezentarea poziţiei părţilor şi
opinia autorului cererii (art.34 al. 2).
În continuare se arată că, preşedintele Curţii, primind cererea o va comunica părţilor aflate în conflict, solicitându-le
să-şi exprime, în scris, în termenul stabilit, punctul de vedere asupra conţinutului conflictului şi a eventualelor căi de
soluţionare a acestuia şi va desemna judecătoruul raportor. La data primirii ultimului punct de vedere, însă nu mai
târziu de 20 de zile de la primirea cererii, preşedintele Curţii stabileşte termenul şedinţei de judecată şi citează părţile
implicate în conflict. Dezbaterea va avea loc pe baza raportului prezentat, a cererii de sesizare, a punctelor de vedere
primite, a probelor administrate şi a susţinerilor părţilor (art. 35 al.3).
Decizia Curţii Constituţionale prin care se soşuţionează conflictul juridic de natură constituţională este definitivă şi
se comunică autorului sesizării şi părţilor aflate în conflict, înainte de publicarea acesteia în Monitorul Oficial
(art.36).
Judecarea contestaţiilor care au ca obiect costituţionalitatea unui partid politic (art.146 lit. k, Constituţia României)
Curtea Constituţională hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic. S-a
afirmat că această formă de control poate avea ca obiect constituţionalitatea oricăror alte organizaţii: “Partidele sau
organizaţiile care, prin scopurile sau activitatea lor, militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de
drept ori a suveranităţii, a integrităţii sau a independenţei României sunt neconstituţionale”(art. 40 al.2 Constituţia
României).
Controlul exercitat în acestă situaţie de Curtea Constituţională este un control realizat la sesizare, Legea 47/1992,
republicată, arată subiectele care pot sesiza Curtea cu o astfel de contestaţie: preşedintele uneia dintre Camerele
Parlamentului, în numele Camerei şi pe baza unei hotărâri luate de aceasta, sau Guvernul.
De asemenea, este un control jurisdicţional, tot legea organică spune că Curtea Constituţională “judecă” asupra
contestaţiei privind constituţionalitatea unui partid politic.
Contestaţia trebuie motivată şi însoţită de dovezi. Preşedintele Curţii Constituţionale, primind contestaţia,
desemnează un judecător raportor. Acesta comunică partidului politic contestaţia, însoţită de actele doveditoare,
precizându-i data până la care poate depune un memoriu în apărare şi dovezile corespunzătoare.
Contestaţia se judecă cu citarea contestatorului, a partidului politic a cărui constituţionalitate este contestată şi a
Ministerului Public. Camera Parlamentului poate fi reprezentată de o persoană desemnată de aceasta, Guvernul de
Ministerul Justiţiei, iar partidul politic şi prin avocat cu drept de a pleda în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Judecata are loc în plenul Curţii, pe baza raportului judecătorului raportor, şi a probelor administrate. Decizia Curţii
se ia cu votul majorităţii judecătorilor şi nu poate fi supusă nici unei căi de atac.
Decizia Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial. În cazul în care contestaţia este admisă şi partidul
politic este declarat neconstituţional, decizia se comunică Tribunalului Bucureşti în vederea radierii partidului politic
din Registrul partidelor politice.
Curtea Constituţională veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă
rezultatele sufragiului (art. 146 lit. f, Constituţia României). Rezultatul alegerilor pentru funcţia de Preşedinte al
României este validat de Curtea Constituţională. (art.37, legea 47/1992, republicată)
Legea 47/1992, republicată, prevede că soluţionarea contestaţiilor cu privire la înregistrarea sau neînregistrarea
candidaturii la funcţia de Preşedinte al României, precum şi a celor cu privire la împiedicarea unui partid sau a unei
formaţiuni politice ori a unui candidat de a-şi desfăşura campania electorală în condiţiile legii se realizeză de Curtea
Constituţională, cu votul majorităţii judecătorilor, în termenele prevazute de legea pentru alegerea Preşedintelui
României. (art. 37)
Propunerile de candidatură se depun în 4 exemplare (unul original şi 3 copii), originalul şi una dintre copii se
păstrează la Biroul Electoral Central, o copie se înregistrează la Curtea Constituţională, iar alta se restituie
candidatului. După înregistrarea propunerii de candidatură, Curtea Constituţională va verifica dacă au fost repectate
prevederile art. 37 din Constituţie, art. 3 şi art. 28 din Legea 370/2004, republicată.
Candidatul, partidele, formaţiunile politice sau cetăţenii pot contesta înregistrarea sau neînregistrarea candidaturii.
Contestaţia se depune spre soluţionare Curţii Constituţionale.
Obiectul contestaţiei îl poate constitui atât înregistrarea candidaturii, în condiţiile în care se apreciază că nu
îndeplineşte condiţiile legale, cât şi refuzul înregistrării ei, cât timp aceasta îndeplineşte cerintele legale.
Curtea Constituţională soluţionează contestaţia în termen de 48 de ore de la înregistrare. Soluţia este
definitivă şi se publică în Monitorul Oficial al României.
Biroul Electoral Central comunică birourilor electorale de circumscripţie candidaturile definitiv
înregistrate, în ordinea în care au fost depuse, în vederea înscrierii lor pe buletinele de vot.
Incidente de constituţionalitate legate de alegerea Preşedintelui pot apărea şi în timpul campaniei electorale; un
partid, o formaţiune politică sau unul dintre candidaţi pot depune contestaţii atunci când sunt împiedicaţi să-şi
desfăşoare campania electorală în condiţiile legii, care vor fi soluţionate de Curtea Constituţională, în termen de 3
zile de la sesizare.
Procesul-verbal, pentru fiecare tur de scrutin, împreună cu dosarele birourilor electorale de circumscripţie se
înaintează, cu pază militară, la Curtea Constituţională, în termen de 24 de ore de la înregistrarea ultimului
dosar.(art.51 al.3 Legea 370/2004)
Al doilea tur de scrutin are loc în condiţiile prevãzute la art. 81 alin. (3) din Constituţia României, republicatã, la
două săptămâni de la primul tur de scrutin, în aceleaşi secţii de votare şi circumscripţii electorale, sub conducerea
operaţiunilor electorale de cãtre aceleaşi birouri electorale şi pe baza aceloraşi liste de alegãtori de la primul tur. (art.
54, Legea 340/2004)
În al doilea tur de scrutin participã primii 2 candidaţi care au obţinut cel mai mare numãr de voturi, valabil exprimate
pe întreaga ţarã la primul tur. Confirmarea acestui numãr se face de Curtea Constituţionalã în termen de 24 de ore de
la primirea proceselor-verbale, prin aducerea la cunoştinţa publicã a prenumelui şi numelui celor 2 candidaţi care vor
participa la cel de-al doilea tur de scrutin şi a zilei votării.
Art.52 din Legea 370/2004 stabileşte că unica autoritate competentă să anuleze alegerile este Curtea Constituţională,
atunci când votarea şi stabilirea rezultatelor au avut loc prin fraudă de natură să modifice atribuirea mandatului sau,
după caz, ordinea candidaţilor care pot participa la al doilea tur de scrutin. În această situaţie, Curtea va dispune
repetarea turului de scrutin în a doua duminică de la data anulării alegerilor.
Cererea de anulare a alegerilor poate fi formulată de partidele politice, alianţele politice, alianţele electorale,
organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale reprezentate în Consiliul Minoritãţilor Naţionale şi
candidaţii care au participat la alegeri, într-un termen de cel mult 3 zile de la închiderea votării. Cererea trebuie
motivată şi însoţită de dovezile pe care se întemeiază.
Soluţionarea cererii de către Curtea Constituţională se face până la data prevăzută de lege pentru aducerea la
cunoştinţă publică a rezultatului alegerilor.
Curtea Constituţională publică rezultatul alegerilor în presă şi în Monitorul Oficial al României pentru fiecare tur de
scrutin şi validează rezultatul alegerilor pentru Preşedintele ales. Actul de validare se întocmeşte în 3 exemplare, din
care unul se prezintă Parlamentului pentru depunerea jurământului prevăzut de art. 82 alin. (2) din Constituţie, iar al
treilea se înmânează candidatului ales.
În situaţia validării alegerilor de către Curtea Constituţională, cel ales dobândeşte mandatul prezidenţial şi are
obligaţia de a depune jurământul în sedinţa comună a celor două Camere, dată de la care începe exercitarea efectivă a
mandatului.
Controlul asupra procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmarea rezultatelor acestuia
(art. 146 lit. i)
Controlul asupra condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni (art. 146 lit. j)
Condiţiile de exercitare a iniţiativei legislative de către cetăţeni sunt stabilite prin dispoziţiile art. 74 din Constituţie,
precum şi ale Legii 189/1999, republicată.
Iniţiativa legislativă exercitată de către cetăţeni poate să fie propusă de un număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu
drept de vot, cetăţeni care să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe, respectiv
municipiul Bucureşti, trebuie să fie înregistrate cel puţin 5.000 de semnături în sprijinul iniţiativei.
Iniţiativa legislativă exercitată de cetăţeni poartă denumirea de propunere legislativă şi ea trebuie să fie prezentată în
forma cerută pentru proiectele de legi.
Nu pot face obiectul iniţiativei legislative a cetăţenilor problemele fiscale, cele cu caracter internaţional, amnistia şi
gratierea. (art. 74 al. 2, Constituţia României)
Aşadar, Curtea Constituţională,din oficiu sau pe baza sesizării Preşedintelui Camerei la care a fost înregistrată
iniţiativa, va verifica pe de o parte dacă sunt respectate aceste exigenţe stipulate în art. 74 din Constituţie, iar pe de
altă parte dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de Legea 189/1999, republicată: caracterul constituţional al
propunerii legislative ce face obiectul iniţiativei; publicarea propunerii, atestarea listelor de susţinători, întrunirea
numărului minim de susţinători, dispersia teritorială a acestora, etc .
La data primirii sesizării, preşedintele Curţii Constituţionale desemnează judecătorul-raportor şi stabileşte termenul
pentru întrunirea judecătorilor, în vederea verificării iniţiativei.(art.49, Legea nr.47/1992, republicată)
Curtea Constituţională se va pronunţa în termen de 30 de zile, iar hotărârea Curţii se publică în Monitorul Oficial al
României şi se comunică preşedintelui Camerei care a sesizat Curtea.
Curtea Constituţională dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României (art.
146 lit. h, Constituţia României)
Potrivit Constituţiei României, Preşedintele nu răspunde politic în faţa Parlamentului, însă poate fi demis de
către corpul electoral, prin referendum. Angajarea răspunderii politice a Preşedintelui României presupune două
etape: suspendarea din funcţie a Preşedintelui şi organizarea referendumului naţional în vederea demiterii sale de
către corpul electoral.
Condiţiile procedurale ale suspendării din funcţie a Preşedintelui României sunt prevăzute în art. 95 si art. 146 lit.h-i
din Constituţie. În cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei, Preşedintele României
poate fi suspendat din funcţie. Propunerea de suspendare din funcţie poate fi iniţiată de cel puţin o treime din
numărul deputaţilor şi senatorilor şi se aduce, neîntârziat la cunoştinţa Preşedintelui. Potrivit Regulamentului
şedinţelor comune a celor două Camere, propunerea de suspendare se depune concomitent la birourile permanente
ale Camerelor, iar acestea o comunică neîntârziat Preşedintelui României.
De asemenea, este sesizată Curtea Constituţională în vederea emiterii unui aviz consultativ asupra propunerii de
suspendare din funcţie. În acest scop, propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României împreună cu
dovezile pe care se întemeiază se trimit în copie Curţii Constituţionale, de preşedintele care a condus şedinţa comună
a celor două Camere.
Preşedintele Curţii Constituţionale, primind cererea, va desemna judecătorul-raportor, care va efectua investigaţiile
necesare.
Curtea Constituţională dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României.
Curtea Constituţională emite avizul consultativ cu privire la suspendarea din funcţie a Preşedintelui României în
urma dezbaterii propunerii de suspendare şi a dovezilor prezentate.(art. 43, al.1, Legea 47/1992, republicată)
Preşedintele României va fi încunoştinţat asupra datei fixate pentru dezbatere şi va putea da explicaţii cu privire la
faptele ce i se impută.
Avizul Curţii Constituţionale este comunicat preşedinţilor celor două Camere şi Preşedintelui României.
Avizul Curţii Constituţionale este însă unul consultativ, oportunitatea suspendării din funcţie rămâne la aprecierea
celor două Camere.
În situaţia în care propunerea de suspendare din funcţie întruneşte majoritatea absolută a membrilor celor două
Camere, Preşedintele României este suspendat din funcţie şi conform art. 98 din Constituţie se instituie interimatul
funcţiei prezidenţiale. În acest sens, hotărârea de suspendare din funcţie se comunică Curţii Constituţionale, care are
competenţa de a constata existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al
României, iar Curtea va comunica cele constatate Parlamentului şi Guvernului (art. 146 lit.g, Constituţia României).
Constatarea existenţei împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de preşedinte al României (art.
146 lit. g, Constituţia României)
Dacă funcţia de Preşedinte al României devine vacantă ori dacă Preşedintele este suspendat din funcţie sau dacă se
află în imposibilitate temporară de a-şi exercita atribuţiile, interimatul se asigură, în ordine, de preşedintele Senatului
sau de preşedintele Camerei Deputaţilor. (art. 98, Constituţia României)
Mandatul preşedinţial încetează înainte de termen în caz de demisie, de demitere din funcţie, de imposibilitate
definitivă a exercitării atribuţiilor sau în caz de deces. În situaţiile în care mandatul încetează înainte de termen,
intervine vacanţa funcţiei prezidenţiale şi se instituie interimatul funcţiei de Preşedinte al României. De asemenea,
interimatul se instuie şi în cazul suspendării din funcţie sau a imposibităţii temporare a exercitării atribuţiilor.
Constatarea împrejurărilor care justifică interimatul la funcţia prezidenţială sunt constatate de Curtea Constituţională.
Art. 44 şi art. 45 din Legea 47/1992, republicată, stabileşte procedura în faţa Curţii Constituţionale prin care se
constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României:
Această atribuţie a Curţii Constituţionale se realizează la sesizare. Subiectele care pot sesiza Curtea sunt: unul dintre
preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului sau preşedintele interimar, care exercită atribuţiile Preşedintelui pe
perioada cât acesta este suspendat din funcţie.
În cazul în care constatarea împrejurărilor care justifică interimatul este solicitată în urma suspendării din funcţie a
Preşedintelui României, solicitarea poate aparţine preşedintelui care a condus lucrările şedinţei comune a celor două
Camere, pe baza hotărârii adoptate în şedinţa comună.
În situaţia în care interimatul se datorează imposibilităţii temporare de a-şi exercita atribuţiile, sesizarea Curţii se face
de Preşedintele României sau de preşedintele uneia dintre cele două Camere ale Parlamentului.
Cererea în vederea constatării împrejurărilor care justifică interimatul funcţiei de Preşedinte al României trebuie să
fie însoţită de dovezile necesare.
Constatarea acestor împrejurări se face cu votul majorităţii judecătorilor. Modificarea art.45 al Legii 47/1992
prevede excluderea precizării potrivit căreia constatarea acestor împrejurări se face“de plenul Curţii Constituţionale”,
deoarece specificarea apare superfluă atâta timp prin modificarea Legii 47/1992 se introduce un nou capitol care are
ca obiect Plenul Curţii Constituţionale şi care, la art. 51 al.1 arată: “Curtea Constituţională lucrează legal în prezenţa
a două treimi din numărul judecătorilor. Plenul decide cu votul majorităţii judecătorilor Curţii, dacă prin lege nu se
prevede altfel.”
În exercitarea acestei atribuţii Curtea Constituţională se pronunţă printr-o hotărâre.
Legea omite să precizeze cine poate sesiza Curtea Constituţională pentru constatarea încetării sau dispariţiei
condiţiilor care justifică interimatul funcţiei prezidenţiale; în toate situaţiile, Preşedintele este primul îndreptăţit să
formuleze o astfel de solicitare, deoarece el este titularul funcţiei, însă, pentru identitate de raţiune, oricare din
subiectele deja menţionate de legea organică ar putea iniţia o astfel de sesizare.
Deciziile – se pronunţă în următoarele situaţii: a. Controlul constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea lor; b.
Controlul exercitat asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei; c. Controlul constituţionalităţii regulamentelor
Parlamentului; d. Soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalite asupra legilor şi ordonanţelor; e. Judecarea
contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politc. f. controlul constituţionalităţii tratatelor sau a
altor acorduri internaţionale, înainte de ratificarea lor de către Parlament; g. în cazul soluţionării conflictelor juridice
de natură constituţională dintre autorităţile publice.
Legea 47/1992, republicată, prevede că “Deciziile şi hotărârile se pronunţă în numele legii. Deciziile, hotărârile şi
avizele se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Deciziile şi hotărârile Curţii Constituţionale sunt
general obligatorii şi au putere numai pentru viitor” (al.2,3 ale art.11). Se poate observa că prin introducerea acestui
articol se urmăreşte clarificarea efectelor juridice pe care le produc hotarârile Curţii Constituţionale, extinzând
reglementarea constituţională a efectelor juridice ale deciziilor Curţii şi asupra hotărârilor (art.147 al.4 din
Constituţie prevede că “deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor). Hotărârile Curţii
Constituţionale sunt o varietate a deciziilor, prevederea Legii 47/1992, republicată, este perfect justificată.
Hotărârile – se pronunţă în următoarele cazuri, în care Curtea Constituţională: a. Veghează la respectarea procedurii
pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă rezultatele sufragiului; b. Constată existenţa împrejurărilor care
justifică interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi comunică cele constatate Parlamentului şi
Guvernului; c. Veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmă
rezultatele acestuia; d. Verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni.
Avize consultative – sunt emise pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României.
Ghid de autoevaluare:
Explicati caracteristicile controlului de constitutionalitate exercitat a priori asupra legilor.
Care sunt efectele deciziei Curtii Constitutionale prin care se constata neconstitutionalitatea
legilor inainte de promulgare?
Ce se intelege prin verificarea de catre Curtea Constitutionala a constitutionalitatii extrinseci
si a celei intriseci relativa la initiativa de revizuire a Constitutiei?
Ce inseamna verificarea constitutionalitatii tratatelor sau altor acorduri internationale si care
este consecinta imediata a declararii neconstitutionalitatii acestora?
Cum este respectat principiul autonomiei regulamentare in controlul consitutionalitatii
regulamentelor Camerelor? Ce regim juridic dobandesc dispozitiile regulamentare declarate
neconstitutionale din momentul publicarii deciziei Curtii Constitutionale in Monitorul
Oficial? (art. 147 al.1, Constitutie)?
Ce intelegeti prin “conflicte juridice de natura constitutionala”? Care sunt particularitatile
acestei forme de control?
Cand poate fi declarat neconstitutional un partid politic si care sunt subiectele care pot sesiza
Curtea Constitutionala? Care este natura juridica a hotararilor Curtii?
Care sunt incidentele constitutionale care pot surveni in timpul alegerilor prezidentiale si cum
sunt solutionate de Curtea Constitutionala?
Ce atributii poate exercita Curtea Constitutionala in timpul procedurii de suspendare din
functie a Presedintelui Romaniei, respectiv atributiile referitoare la interimatul functiei
prezidentiale? Ce natura juridica are avizul consultativ al Curtii?
Care sunt particularitatile solutionarii exceptiei de neconstitutionalitate si care este obiectul
acesteia? Care ese natura juridica a deciziilor Curtii Constitutionale?
Bibliografie obligatorie:
Deleanu I., Institutii si proceduri constitutionale, Arad: Servo-Sat, 2004;
Constantinescu M., Iorgovan A., Muraru I., Tanasescu S., Constitutia Romaniei revizuita,
comentarii si explicatii, Bucuresti: All Beck, 2004;
Draganu T., Drept constitutional si institutii politice, Bucuresti: Lumina Lex, 2000;
Bibliografie recomandata:
Muraru I., Tanasescu S., Drept constitutional si institutii politice, Bucuresti: Lumina Lex,
2004;
Avril P., Giquel J., Le Conseil Constitutionnel, Paris: Montchrestien, 1995;
Ionescu C., “Competenta si actele Curtii Constitutionale”, In studii de drept romanesc, nr. 1-
2, 1996;
Muraru I., Constantinescu M., Ordonanta guvernamentala – doctrina si jurisprudenta –
Bucuresti: Lumina Lex, 2000;
Constantinescu M., Muraru I., Iorgovan A., Revizuirea Constitutiei Romaniei, explicatii si
comentarii, Bucuresti: Rosetti, 2003;
Boc E., Curt C., Institutii plitice si proceduri constitutionale in Romania, Cluj-Napoca:
Accent, 2004.
Ghid de studiu: Incercati sa fixati cadrul legal prevazut de textele constitutionale si ale Legii
de organizare si functionare a Avocatului Poporului in Romania. Dupa ce ati inteles modul de
numire a functie a Avocatului Poporului si adjunctilor acestuia, urmariti cum se asigura
punerea in practica a prerogativelor acestora. La fel, pornind de la prevederile Constitutiei
identificati principalele atributii ale Avocatului Poporului. Analizati forta juridica a
dispozitiilor luate de Avocatul Poporului si raporturile acestuia cu autoritatile administratiei
publice, cu Guvernul si Parlamentul. Imaginati modalitati de perfectionare a mecanismelor
constitutionale si legale prin care sa se asigura efectivitatea acestei institutii.
Ombudsman-ul a apărut în Suedia, în urmă cu aproape 180 de ani, şi avea drept scop
exercitarea de către puterea legislativă a controlului asupra executivului . Rolul Ombudsman-ului
este de a apăra drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţeanului, precum şi acela de a
promova spiritul legilor, de a controla administraţia în relaţiile cu cetăţenii . În Europa, această
instituţie a evoluat sub diferite denumiri: apărătorul poporului (Spania); comisar parlamentar;
apărătorul public; mediatorul public; mediatorul republicii (Franţa); procuror parlamentar . La
nivelul Uniunii Europene a fost institutită instituţia Euro-Ombudsman-ului, numită de către
Parlamentul European; competenţele sale se circumscriu plângerilor înaintate de către orice
cetăţean al Statelor membre ori persoană fizică sau juridică, rezidentă într-unul dintre Statele
Uniunii, care se referă la eventualele abuzuri ale instituţiilor sau organismelor europene (cu
excepţia Curţii de Justiţie) în relaţiile cu cetăţenii.
În conformitate cu art. 58 al Constituţiei României, instituţia Avocatului Poporului are
rolul de a apăra drepturile şi libertăţile persoanelor fizice.
Numirea şi rolul Avocatului Poporului. Avocatul poporului este numit de către cele două
Camere ale Parlamentului, în şedinţă comună, pe o durată de 5 ani. Înainte de revizuirea
Constituţiei Romîniei, Avocatul Poporului era numit numai de către Senat; pornind de la rolul
important al acestei instituţii, acela de garant al drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti
fundamentale, şi de la faptul că Avocatul Poporului îşi prezintă rapoartele, anual sau la cerere, în
faţa celor două Camere ale Parlamentului, reunite în şedinţă comună (prin revizuirea Constituţiei
s-a considerat că logica funcţionării acestei instituţii impune ca ea să fie desemnată de ambele
Camere, în şedinţă comună).
Conform Legii 35/1997 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatului Poporului,
republicată, mandatul Avocatului Poporului este de 5 ani şi poate fi reînnoit o singură dată.
Exerciţiul mandatului începe de la data depunerii jurământului în faţa celor două Camere şi
durează până în momentul depunerii jurământului de către noul Avocat al Poporului. Potrivit
principiului simetriei, revocarea din funcţie a Avocatului Poporului, ca urmare a încălcării
Constituţiei şi a legilor, se face de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună, cu votul
majorităţii deputaţilor şi senatorilor prezenţi, la propunerea birourilor permanente ale celor două
Camere ale Parlamentului, pe baza raportului comun al comisiilor juridice ale celor două Camere
ale Parlamentului.
De asemenea, mandatul Avocatului Poporului încetează în caz de demisie,
incompatibilitate, imposibilitatea de îndeplinire a funcţiei mai mult de 90 de zile sau decesul;
toate aceste situaţii se constată de către birourile permanente ale celor două Camere ale
Parlamentului, în cel mult 10 zile de la apariţia cauzei care determină încetarea mandatului
Avocatului Poporului.
În vederea eficientizării acestei instituţii, prin revizuirea Constituţiei s-a prevăzut că
adjuncţii Avocatului Poporului sunt specializaţi pe domenii de activitate. Potrivit art. 10 al Legii
35/1997, adjuncţii Avocatului Poporului sunt specializaţi pe următoarele domenii de activitate: a)
drepturile omului, egalitate de şanse între bărbaţi şi femei, culte religioase şi minorităţi naţionale;
b) drepturile copilului, ale familiei, tinerilor, pensionarilor, persoanelor cu handicap; c) armată,
justiţie, poliţie, penitenciare; d) proprietate, muncă, protecţie socială, impozite şi taxe. Pe lângă
aaceste atribuţii, adjuncţii îndeplinesc şi orice alte atribuţii încredinţate de Avocatul Poporului.
Adjuncţii Avocatului Poporului sunt numiţi de către birourile permanente ale Camerei
Deputaţilor şi Senatului, la propunerea Avocatului Poporului, cu avizul comisiilor juridice ale
celor două Camere ale Parlamentului, pentru o durată de 5 ani. Mandatul acestora începe de la
data depunerii jurământului în faţa Avocatului Poporului şi a câte unui membru al birourilor
permanente ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, împuternicit pentru aceasta.