Sunteți pe pagina 1din 1

Cu mult, mult timp în urmă trăia un om harnic. Era sănătos şi plin de viaţă și toată ziua muncea la pădure.

El şi familia lui se hrăneau cu alimentele pe care le luau de la animale: lapte, carne sau ouă. Coliba lor din
lemn era construită pe malul unui lac. De acolo el pescuia peşti mai mari sau mai mici, după cum îi era norocul în
fiecare zi. În jurul colibei, piuiau cât era ziua de lungă puişori de găină şi măcăneau raţe colorate. Nu se putea plânge
omul nostru de sărăcie, căci de foame nu suferea şi nici de apă nu ducea lipsă. Casa era trainică şi îi apăra de frigul
iernilor grele din acele vremuri.
Şi totuşi, avea şi el o supărare. Toată ziua cât era la muncă şi toată noaptea îl chinuia gândul că nevasta lui
frumoasă orbise de câteva luni. Ce putea omul nostru să îi dea nevestei ca să îi treacă boala care o lovise? În acea
vreme nu erau doctori care să îi facă bine pe oameni şi lumea era nevoită să se descurce cu ce avea la îndemână. De
aceea, orice boală însemna o mare năpastă asupra casei.
Cine să spele rufe, cine să măture casa, cine să îngrijească copiii şi cine să gătească dacă femeia îi orbise?
Copiii erau mulţi şi toţi trebuiau hrăniţi şi spălaţi, iar femeia abia se descurca cu toate muncile casei. Cum timpul
trecea şi nevasta tot nu îşi revenea, el se hotărî să plece de acasă în căutarea unui leac. Aşa că omul nostru o porni
abătut la vale, printre brazii înalţi care se legănau alene. Mergea tare abătut pe cetinile căzute la pământ din văile
adânci şi întunecoase. Când veni noaptea se opri să doarmă pe o mică pajişte. În vreme ce îşi pregătea un aşternut din
crengi de alun şi iarbă mare, se gândea cu tristeţe la familia lui care îl aştepta acasă.
“Oare ce crede femeia mea acum?” – se întreba el cu sufletul amar şi o lacrimă îi coborî pe obrazul ars de vânt şi
soare. “Ce mă fac eu acum, unde să mă duc să găsesc un leac?” – continuă în sinea sa. Dar nici nu îşi termină gândul
că somnul şi veni…
Dimineaţă, soarele era ascuns în spatele multor nori negri. O ploaie puternică se năpusti peste pajiște, iar tunetele și
fulgerele nu se opreau. Speriat peste măsură, omul a început să fugă cât îl ţineau picioarele. Cu cât fugea mai repede,
inima îi bătea în piept cu mai multă putere, tunetele se auzeau mai des şi cu fiecare pas, disperarea şi frica puneau
stăpânire pe el. În goana lui a zărit un morman de pietre. Până a izbutit să ajungă acolo, era plin de spaima că nu îşi va
mai vedea vreodată femeia şi copiii. Disperat, se grăbi să intre în mica grotă care era sub pietrele acelea şi până să îşi
dea seama ce se întâmplă, se prăbuşi în hăul adânc.
Deodată, văzu ca prin vis o făptură luminoasă care îl purta ca pe braţe. Se pomeni într-un loc cum nu mai
văzuse până atunci, pe o pajişte înverzită. Era scăldată de soare şi înconjurată de nişte nuiele puse unele peste altele.
Locul părea fermecat, iar fiinţa aceea îl ducea peste tot arătandu-i toate plantele care erau acolo. Când ajunseră la
capătul pajiştei, fiinţa îl întrebă: – Ce supărare te macină, omule?
Însă omul era tare de mirat de locul acela. Se uita cu ochii căscaţi la fiinţa care îi vorbea şi nu ştia ce să spună.
– Eu sunt Mama Natură și am dat naştere tuturor plantelor. Iarba verde şi brazii înalţi mi-au dat de ştire că unul
dintre oameni va veni în curând la mine cu un mare necaz. Aşa că spune omule, necazul pe care îl ai, rosti Mama
Natură cu blândeţe. Nevenindu-i să îşi creadă ochilor şi urechilor, omul se prăbuşi în genunchi. Printre lacrimi îi
povesti despre năpasta care se abătuse peste femeia lui dragă.
– Omule, pentru că eşti bun şi harnic, te voi ajuta. Când te vei duce acasă îi vei duce nevestei tale plantele pe
care ţi le voi da eu. Ea să le mănânce crude sau fierte în fiecare zi. Însă înainte să pleci, te voi învăţa să îţi creşti leacul
pentru orbire şi singur, ca să îl dai şi altora când vor avea nevoie.
Spunând aceste vorbe, Mama Natură îl duse pe om într-o grădiniţă cu legume. Acolo îl învăţă cum să
scotocească pământul după rădăcinoase. Pentru el, care nu ştia decât să taie lemne şi să îngrijească animale, aceasta i
se păru “lucru mare”.
– Fii cu băgare de seamă! Această rădăcină portocalie o va ajuta pe femeia ta să vadă după ceva vreme. Până
atunci, ia seminţele acestea şi plantează-le aşa cum ai văzut aici. În fiecare zi să faci fiertură şi să mănânci cu familia ta
ca să trăiţi mulţi ani fericiţi şi sănătoşi! Dacă vei face aşa cum spun, te voi ocroti pe tine şi pe toţi ai tăi! Familia ta nu
va şti ce este boala şi oboseala cât veţi trăi pe lumea aceasta!
Omul dădu să îi mulţumească pentru bunătate, însă când să deschidă gura, se pomeni singur în mijlocul pădurii
de brazi. Se trezi cu o bocceluţă de seminţe în mână şi un sac cu morcovi și alte legume în spate. Uitându-se grăbit în
jur, recunoscu locurile prin care coborâse în drumul lui şi începu să urce la deal fericit. Curând, ajunse pe malul lacului
la căsuţa lui din bârne. Când deschise uşa casei, copiii îi săriră în braţe.
El se duse la soţia lui cu sacul de morcovi şi îi povesti cele întâmplate. Ea îl asculta neîncrezătoare. Ca să nu îl
supere, femeia mânca în fiecare zi câte un morcov şi adăuga în mâncare legume de tot felul. Simţi că gustul era tot mai
bun şi parcă şi mirosul mâncării era altul. Până la urmă, se convinse că măcar şi pentru gustul bun, tot e bine să
mănânce morcovi. Vremea trecea însă şi femeia încă nu dădea semne să îşi recapete vederea.
Între timp, au plantat seminţele într-o mică poieniţă ferită de vânt. Plantele creşteau văzând cu ochii, iar omul şi
familia lui s-au dus să culeagă recolta bucuroşi că au seminţe noi şi mâncare gustoasă.
Era o dimineaţă însorită şi calduroasă de vară când se întâmplă minunea: femeia veni într-un suflet să împartă
acea bucurie cu omul şi copiii ei. Ea le povesti pe nerăsuflate cum deschise ochii de dimineață și nu îi venise să creadă:
vedea din nou.
– Poate că până la urmă morcovii m-au ajutat să mă fac bine, spuse ea ruşinată că nu îl crezuse pe omul ei.
Şi uite aşa, au plantat oamenii aceia morcovi în fiecare an. Şi şi-au învăţat copiii cum să îi îngrijească ca să
poată trăi mulţi ani fericiţi şi sănătoşi cu toţii…