PIRVAN (APETROAIE) MARIA CEZARA

AMG III D

SANATATEA PUBLICA

Domeniile principale ale sănătăţii publice

- Demografia

- Biostatistica

- Epidemiologia

- Aplicarea ştiinţelor sociale şi comportamentale la societate, deoarece o parte din boli au un

determinism social

- Conducerea serviciilor medico-sociale

- Dreptul

- Etica La aceste domenii de activitate se mai pot adăuga şi altele, care, chiar dacă nu sunt denumite
explicit în enumerarea anterioară, se regăsesc în activitatea specifică a sănătăţii publice.

În acest sens, Boylan M., în lucrarea sa PUBLIC HEALTH POLICY AND ETHICS (2004), defineşte domeniile
principale de activitate ale Sănătăţii Publice:

a. Epidemiologie (John Snow, 1854-epidemia de holeră din Londra: apa ca sursă a epidemiei)

b. Demografie

c. Promovarea sănătăţii şi educaţie pentru sănătate

d. Management/administraţie/conducerea serviciilor medico-sociale

e. Sănătatea în condiţiile globalizării

f. Sănătatea mamei şi a copilului

g. Biostatistică

h. Sănătatea mediului

i. Nutriţie

j. Etică şi legislaţie
 Obiectivele sănătăţii publice - Cunoaşterea stării de sănătate a populaţiei - Identificarea nevoilor de
sănătate ale comunităţii şi ierarhizarea lor în funcţie de priorităţi - Cunoaşterea morbidităţii colective şi a
factorilor care o condiţionează - Promovarea politicilor care să favorizeze sănătatea şi să prevină
îmbolnăvirile - Evaluarea şi îmbunătăţirea continuă a calităţii serviciilor de sănătate  Strategia regională
în domeniul sănătăţii Politica „Sănătate pentru toţi în secolul 21”, adoptată pe plan mondial la data de
14 mai 1998, şi-a stabilit drept scop atingerea unui maxim al sănătăţii pentru toţi locuitorii planetei,
politica fiind consecventă celei stabilite în 1978 la Conferinţa de la Alma-Ata. () Politica „Sănătate pentru
toţi în secolul 21” pentru Regiunea Europeană a OMS evidenţiază faptul că sunt necesare eforturi
susţinute pentru creşterea nivelului de sănătate, în vederea uniformizării sociale între ţările din regiune,
precum şi între grupurile populaţionale din cadrul aceleaşi ţări. () În acest sens, realizarea unui potenţial
de sănătate complet pentru cei care locuiesc în Regiunea Europeană a OMS s-ar putea obţine prin:

 promovarea şi protejarea sănătăţii oamenilor de-a lungul întregii vieţi;

 reducerea suferinţelor consecutive principalelor cauze de morbiditate. Suportul etic al acestei

abordări este reprezentat de:

 recunoaşterea sănătăţii ca un drept fundamental al omului; 11

 echitatea în sănătate, exprimată prin solidaritatea dintre ţări sau între grupuri populaţionale, care
întreprind acţiuni ce vizează atingerea acestui obiectiv;

 participarea tuturor indivizilor, alături de creşterea responsabilităţii individuale pentru propria

sănătate, dar şi conştientizarea acestei responsabilităţi de către grupuri populaţionale, instituţii,
organizaţii şi sectoare implicate in procesul de promovare şi dezvoltare a sănătăţii. Au fost alese patru
strategii principale de acţiune pentru implementarea politicii Sănătate pentru toţi în secolul 21:

 strategii multisectoriale, care vizează determinanţii stării de sănătate şi impactul pe care aceştia îl au
asupra sănătăţii; aceste strategii sunt condiţionate de perspectivele economice, sociale şi culturale;

 programe destinate creşterii stării de sănătate, făcându-se referire şi la instituţiile necesare pentru a
asigura îngrijirea bolnavilor;

 realizarea unui sistem integrat de îngrijiri primare de sănătate, sistem orientat spre familie şi
comunitate, susţinut de un sistem spitalicesc flexibil, care se poate adapta solicitărilor care pot apărea;

 promovarea legăturilor logice dintre luarea deciziei, implementare şi responsabilizare, ţinând cont de
faptul că în procesul de creştere 12 accesul la educaţie şi piaţa de muncă., subliniindu-se faptul că
accesul la educaţie şi la serviciile sociale nu trebuie condiţionate de nivelul veniturilor.

Obiectivul 3 îşi propune un start sănătos în viaţă:

 până în anul 2020, toţi nou-născuţii, copiii şi preşcolarii din Regiune ar trebui să aibă o stare de
sănătate mai bună;
 toate statele membre ar trebui să îmbunătăţească accesul la asistenţa primară, unde sunt oferite
servicii de sănătatea reproducerii, servicii antenatale şi perinatale, servicii de promovare a sănătăţii
copilului – asigurându-se imunizarea a cel puţin 95% din copii – şi servicii de prevenţie pentru bolile
specifice copilăriei (tratament adecvat pentru copiii bolnavi);

 în orice ţară, rata de mortalitate infantilă nu trebuie să fie mai mare de 20/1000 nou-născuţi; ţările
care au în mod obişnuit rate de mortalitate infantilă mai mici ca cea deja specificată, ar trebui să depună
eforturi pentru scăderea acesteia, ajungând astfel la valori de 10 decese /1000 nou-născuţi; dacă ratele
de mortalitate infantilă sunt mai mici şi decât această valoare, eforturile trebuie îndreptate spre
scăderea numărului de nou-născuţi cu boli congenitale sau deficienţe;

 pentru copiii sub 5 ani ar trebui scăzute cu 50% mortalitatea şi deficienţele consecutive accidentelor şi
violenţelor;

 un alt aspect subliniat este cel al copiilor cu greutate mică la naştere (sub 2500g ), diferenţele dintre
ţări trebuind să fie reduse în această privinţă;

 politicile publice, serviciile sociale şi serviciile de sănătate trebuie să încurajeze mamele să ofere
copiilor o alimentaţie la sân, astfel încât cel puţin 60% dintre nou-născuţi să fie hrăniţi în acest fel în
primele 6 luni de viaţă;

 se urmăreşte scăderea numărului de copii abandonaţi, abuzaţi sau marginalizaţi;

 prin eforturile conjugate ale şcolii şi sectoarelor cu impact socioeconomic trebuie să se asigure
dezvoltarea copiilor şi tinerilor, oferindu-le acestora susţinere în perioadele de criză familială sau
relaţională. Obiectivul 4 face referiri la sănătatea tinerilor, menţionând faptul că până în anul 2020
aceştia ar trebui să fie mai sănătoşi şi mai capabili să-şi îndeplinească rolul în societate. În acest sens, ar
trebui scăzute cu cel puţin 50% mortalitatea şi deficienţele datorate violenţei şi accidentelor. Acţiunile
de promovare a sănătăţii şi cele de educaţie pentru sănătate ar trebui intensificate, astfel încât să se
micşoreze proporţia tinerilor care au un comportament dăunător sănătăţii (alcool, tutun,
droguri).Trebuie evaluată in mod regulat starea de sănătate a copiilor şi tinerilor, incluzând aici si
evaluarea stării emoţionale. Reducerea cu cel puţin 1/3 a numărului de sarcini la adolescente reprezintă,
de asemenea, o prioritate. Obiectivul 5 include referiri explicite privind sănătatea copiilor şi tinerilor
accentuând importanţa reducerii pericolelor cauzate de alcool, tutun şi droguri. 13 Obiectivul 6
analizează aspecte referitoare la îmbunătăţirea stării mentale, subliniindu-se necesitatea reducerii
prevalenţei problemelor de sănătate mentală - prin creşterea rezistenţei la stres şi a abilităţii de
depăşire a situaţiilor stresante, în paralel cu o creştere a calităţii vieţii celor deja bolnavi, dat fiind faptul
că ne aflăm în domeniul bolilor cronice. Ratele de suicid ar trebui micşorate cu cel puţin o treime, prin
identificarea corectă a grupurilor cu risc crescut. Obiectivul 7 se referă la reducerea incidenţei bolilor
transmisibile. În acest sens este subliniată importanţa aplicării sistematice a programelor ce vizează
controlul şi chiar eradicarea unora dintre cele care reprezintă probleme majore de sănătate
populaţională:

 până în 2005 ar trebui eliminat din regiunea europeană tetanosul neonatal;

 până în 2007 ar trebui eliminată rujeola, iar până în 2010 ar trebui certificată eliminarea acesteia din
fiecare ţară;

 până în 2010, nivelul incidenţei difteriei ar trebui să fie mai mic de 0,1 la 100.000 locuitori;

 prevalenţa purtătorilor de virus al hepatitei B trebuie redusă cu cel puţin 80%, ca urmare a introducerii
programului de vaccinoprevenţie a cazurilor;

 incidenţa sifilisului congenital trebuie să fie mai mică de 0,01 la 1000 nou-născuţi vii;

 anul 2015 trebuie să marcheze scăderea incidenţei malariei la valori mai mici de 5 cazuri la 100.000
locuitori, cu dispariţia mortalităţii prin malaria dobândită autohton,

 incidenţa rubeolei congenitale trebuie să înregistreze valori mai mici de 0,01 cazuri pentru 1000 nou-
născuţi vii în anul 2015;

 fiecare ţară trebuie să controleze impactul pe care infecţia HIV, alte boli cu transmitere sexuală,
tuberculoza şi bolile acute ale aparatului respirator şi digestiv îl au în populaţie. Obiectivul 8 reducerea
incidenţei şi prevalenţei bolilor netransmisibile în aşa fel ca până în anul 2020, morbiditatea şi
mortalitatea prematură consecutive bolilor cronice majore să fie redusă la cel mai mic nivel posibil în
întreaga Regiune. Astfel, mortalitatea prin boli cardiovasculare, la persoanele sub 65 ani, ar trebui să
scadă cu cel puţin 40%, mai ales în acele ţări unde mortalitatea este ridicată în mod obişnuit.
Mortalitatea datorată neoplasmelor, indiferent de localizarea acestora, la persoanele sub 65 ani, ar
trebui redusă în medie cu 15%, iar mortalitatea prin cancer pulmonar - cu 25%. Incidenţa complicaţiilor
diabetului ar trebui scăzute cu 1/3. De asemenea, se atrage atenţia asupra necesităţii scăderii incidenţei
şi prevalenţei prin boli cronice cardiopulmonare, musculo-scheletale şi oro-dentare. 14 Obiectivul 9 se
referă la reducerea injuriilor datorate violenţei şi accidentelor. Obiectivul 10 preconizează asigurarea
unui mediu sigur şi sănătos. Alte obiective, vizează ameliorarea generală a calităţii asistenţei pentru
promovarea sănătăţii. Pentru a înţelege politicile sanitare la nivel european este necesar de a cunoaşte
rolul organizaţiilor europene în acest domeniu.

() Uniunea Europeană, prin legislaţia promovată, are impact asupra furnizării de servicii medicale.
Politica sanitară a UE nu îngrădeşte drepturile guvernelor de a-şi controla sistemele de sănătate, dar s-a
constatat că legile care nu au fost destinate special intervenţiilor de politică sanitară au avut un impact
major asupra îngrijirilor de sănătate. În 1949, la Haga, a fost înfiinţată organizaţia cunoscută sub numele
de Consiliul Europei, la care România a aderat în 1993. Comitetul european pentru sănătate al Consiliului
Europei formulează principii practice pentru politicile de sănătate publică prin intermediul
recomandărilor sau convenţiilor. Comitetul intervine în următoarele opt domenii privind sănătatea
publică, şi anume: transfuzia de sânge, rolul pacienţilor, dezbaterea de politici în domeniul sănătăţii,
transplantul de organe, protecţia consumatorului, combaterea traficului şi abuzului de droguri,
farmacopeea europeană.

Prima intervenţie directă a UE a fost prin tratatul de la Maastricht din 1992, când UE şi-a asumat în
domeniul sănătăţii publice un mandat de „încurajare a cooperării între statele membre şi de sprijinire a
acţiunilor acestora”. UE are dreptul de aloca bugete pentru proiecte de sănătate la nivel european, dar
nu poate emite legi pentru armonizarea măsurilor de sănătate publică din ţările membre. Tratatul de la
Amsterdam (1997) a întărit autoritatea UE asupra politicilor sanitare prin „asigurarea unui nivel ridicat al
protecţiei sănătăţii omului, precum şi definirea şi aplicarea tuturor politicilor şi activităţilor muncii”. UE
trebuie să conlucreze cu statele membre pentru îmbunătăţirea sănătăţii publice, prevenirea
îmbolnăvirilor şi „înlăturarea surselor de pericol pentru sănătatea omului”. Menţionăm în această
direcţie politicile sanitare ale UE menite a soluţiona crizele legate de securitatea alimentară (cereale
modificate genetic, encefalopatia spongiformă bovină, administrarea dioxinei la pui). În anul 2001,
Comisia Europeană, ca instituţie a Uniunii Europene, a înfiinţat Noul Forum European pentru Sănătate,
cu rol consultativ în formularea de politici sanitare. Prin politicile şi acţiunile UE se asigură un nivel înalt
de protecţie a sănătăţii publice, deoarece ele completează politicile naţionale. Se are în vedere
îmbunătăţirea sănătăţii publice şi prevenirea îmbolnăvirilor, combaterea epidemiilor (inclusiv a
epidemiilor transfrontaliere), informarea şi educaţia pentru sănătate.

UE completează acţiunile statelor membre în combaterea şi reducerea efectelor nocive ale drogurilor.
Sunt stabilite standardele de calitate şi securitate a organelor şi substanţelor de origine umană, 15 a
sângelui şi derivatelor de sânge, precum şi a măsurilor în domeniul veterinar şi cel fitosanitar. În
domeniul sănătăţii publice, al problemelor majore care afectează un mare număr de persoane, cele
două organizaţii europene, Consiliul Europei şi Uniunea Europeană, conlucrează şi au o politică sanitară
comună, elaborând recomandări, respectiv directive, care sunt obligatorii pentru ţările membre.