Capitolul I: SISTEMUL DE PLANIFICARE AL UNITĂŢII ECONOMICE

1.1. Caracteristica generală a sistemului de planificare

Clasificarea planificării după diferite criterii

Planificarea efectuată la nivel ştiinţific corespunzător este considerată

funcţia de bază a managementului. Pentru a desfăşura o activitate eficientă,
unitatea economică trebuie să aplice un anumit sistem de planificare. De fapt, este
un proces decizional, prin care o organizaţie decide ce vrea să obţină, cum vrea să
obţină acel lucru. Pentru a desfăşura o activitate eficientă, unitatea economică
trebuie să aplice un anumit sistem de planificare.
Planificarea reprezintă o componentă majoră a procesului managerial, care
se ocupă de definirea scopurilor, mijloacelor şi al comportării la fiecare nivel al
vieţii organizaţionale ( 21, p.120)
Planificarea ca ştiinţă reprezintă un ansamblu de cunoştinţe sistematizate
despre formarea şi funcţionarea diferitor sisteme.(37, p.13).
Prin planificare la nivelul întreprinderii se înţelege programarea,
organizarea, coordonarea şi conducerea pe bază de plan a activităţii economice [12,
140].
Timpul şi obiectivele pentru care se face planificarea trebuie sa fie cu atât
mai mari cu cât mediul extern este mai dinamic şi mai incert. Astfel planificarea
timpului dintre momentul luării deciziei şi obţinerea rezultatului se măreşte. Astfel
capacitatea de planificare, cere managerilor să ia în calcul pe cât posibil toate
scenariile menite să afecteze realizarea obiectivelor şi să găsească modalităţi de
minimizare a incertitudinii şi a riscurilor. Planificarea devine astfel modalitatea
care ajută pe manageri în faţa schimbării

Avantajele planificării:

forţează managerii să gândească în perspectivă şi să fixeze obiective clare;

creează unitatea de viziune şi focalizează eforturile tuturor angajaţilor către

acţiuni convergente;
  conduce la dezvoltarea standardelor de performanţă care permit un control
managerial mult mai eficace;

planificarea permite organizaţiei să fie mai bine pregătită pentru situaţii

neaşteptate, adică este un instrument de adaptare la schimbare.

Activitatea de planificare se concretizează în documente scrise, numite

planuri, în care sunt trecute prevederile strategiei economice de dezvoltare pentru o
anumită perioadă de timp.
Aceste documente se referă, sub forma unor indicatori, la:
- termenele la care trebuie realizate obiectivele strategiei;
- resursele care vor fi alocate;
- sarcinile care revin executanţilor;
- măsurile care trebuie luate pentru crearea condiţiilor de aplicare a strategiei;
- modul de urmărire şi control al strategiilor.
Este imposibilă activitatea unei unităţi economice fără a avea la bază un plan
bine elaborat sau fără a desfăşura o anumită activitate de planificare.
Un plan bun, în opinia businessmanului canadian L.Doyle, este una din
condiţiile de bază ale succesului oricărei firme (36, с.10,11). A pătrunde pe piaţă
cu producţia, fără a avea un plan de acţiune bine elaborat şi calculat înseamnă un
eşec garantat.
Presupunerea că piaţa exclude planificarea nu este argumentată. Din contra,
în lupta concurenţială, pentru a exclude pierderea clienţilor, piaţa impune
producătorii să planifice foarte minuţios activitatea sa. Mecanismul de piaţă
acţionează mult mai dur decât ca repartizarea centralizată a resurselor, în care
factorul subiectiv joacă un rol primordial. Despre aceasta ne vorbeşte experienţa
firmelor străine.
Planificarea economică are un caracter complex, definirea ei sub diferitele
sale aspecte necesitând o clasificare după mai multe criterii.

I. Un prim criteriu de clasificare a sistemei de planificare este în raport cu

obiectivele de dezvoltare. Se evidenţiază.
 planificare strategică: se realizează de obicei la nivelul conducerii de vârf, pe
un termen lung;
planificare tactică - acţiunile şi activităţile operative ce trebuie efectuate pe
perioade mai scurte.

II. După orizontul de timp la care se referă:

a ) planificare de perspectivă. Au ca obiect elaborarea planului pe o perioada de
mai mulţi ani (3-7) şi cu repartizarea principalilor indicatori economici pe ani.
Deoarece la elaborarea planului de perspectivă nu pot fi cunoscute toate
elementele tehnice şi economice şi deoarece în viaţa economică au loc în mod
continuu schimbări, se impun actualizarea indicatorilor cuprinşi în planul de
perspectivă la realităţile concrete. Aceasta se realizează practic prin planurile
anuale a căror elaborare formează conţinutul planificării curente. Planificarea
de perspectivă îşi propune:
elaborarea planului de activitate al întreprinderii pe o perioadă mare de timp;
repartizarea principalilor indicatori economici pe ani şi pe domenii de
activitate;
fixarea, pe baza planurilor de specializare şi cooperare ale întreprinderii, a
direcţiilor principale de dezvoltare ale întreprinderii.
b). planificarea curentă - precizează pentru perioade de un an indicatorii care
rezultă din planificarea de perspectivă a unităţii economice.
c). planificare operativă - stabileşte pe o perioadă de timp, de regulă mai mică
de un an, desfăşurarea următoarelor activităţi:
eşalonarea pe perioade mici de timp a indicatorilor cuprinşi în planificarea
curentă;
corectarea acestor indicatori în funcţie de condiţiile concrete ale fiecărei
perioade.
III. În raport cu nivelul ierarhic la care se efectuează:
a) planificare de corporaţie. Are un caracter strategic, cuprinzând în
obiectivele sale prevederi pentru toate firmele pe care le grupează.
b) planificare la nivelul de unitate economică.
 IV. În raport cu modul de formalizare:
a) planificare formală - atunci când există un sistem bine pus la punct cu
compartimente specializate, folosind metode şi tehnici bine determinate de
indicatori economici.
b) planificare informală - nu are un caracter de continuitate, nu este
obligatorie, folosindu-se metode ce pornesc de la competenţa celor care
lucrează. Se utilizează, de obicei, în întreprinderile mici şi mijlocii.

V. În raport cu conţinutul activităţii de planificare:

a) planificare tehnico-economică sau agregată se referă la stabilirea
principalilor indicatori cantitativi şi calitativi ai activităţii unităţii
economice.
b) planificarea operativ-calendaristică. Reprezintă acea parte a planificării
interne care se ocupă cu elaborarea planului de activitate a diferitelor
unităţi ale întreprinderii (secţii, ateliere, sectoare, locuri de muncă) pe
termene scurte ( lună, decadă, zi, schimb, oră). Concretizează şi asigură
îndeplinirea indicatorilor prevăzuţi în planul de dezvoltare economico -
socială.
VI. după obligativitatea îndeplinirii:
a) directivă – reprezintă procesul luării deciziilor, având un caracter
obligatoriu pentru toţi subiecţii procesului de planificare. Toată sistema
planificării socialiste purta un caracter directiv.
b) Indicativă. Este o formă de planificare destul de răspândită în toată
lumea. Are un caracter recomandabil.
Planificarea ca ştiinţă necesită o abordare complexă:
Abordarea istorică. Presupune studierea proceselor planificării din punct de vedere
al situaţiei istorice concrete din ţara respectivă, ceea ce înseamnă, că organizarea
planificării în diferite ţări este diferită, în funcţie de specificul istoric al acesteia,
ş.a.
 Abordarea sistemică. Sistemul este considerat drept „o colecţie de părţi
interconectate, care formează un tot” (21, p.68). Este o prezentare prea simplă,
nedezvăluind multiple aspecte ale acestuia.
Sistemul reprezintă „un ansamblu de elemente (principii, reguli, forţe
dependente între ele şi formând un întreg organizat, care pune ordine între
domeniul de gândire teoretică, reglementează clasificarea materialului între
domeniul de ştiinţe ale naturii sau face ca o activitate practică să funcţioneze
potrivit scopului urmărit.
Iniţiator al metodei analizei sistemice este considerat Ludwing Von
Bartalanffy, biolog, care a iniţiat metoda analizei sistemice a organismelor
biologice şi a relaţiilor înconjurătoare şi a elaborat o teorie generală a sistemelor în
care prezintă principiile generale şi formulă matematică. El defineşte sistemul ca o
mulţime de elemente care intercondiţionează.
Orice sistem are caracteristici proprii ca delimitări precise: se cunosc elemente
componente şi relaţiile dintre ele; o evoluţie în timp şi spaţiu fiind în strânsă
legătură cu mediul se realizează prin una sau mai multe intrări şi ieşiri; intrările
sunt conexiunile prin care mediul exterior acţionează asupra sistemului, iar ieşirile
sunt conexiunile prin care sistemul acţionează asupra altor sisteme de mediu
înconjurător. Elementele sistemului pot la rândul lor sisteme (adesea numite
subsisteme); interacţiunea dintre ele se materializează prin intrările şi ieşirile
sistemului.
Noţiunea de sistem a devenit un instrument de bază în cercetarea şi analiza
economică.
Principiile raţiunii care explică necesitatea utilizării conceptului de sistem în
domeniul economic pot fi considerate următoarele:
- concepţia oferă bazele unei abordări integratoare a proceselor analizate,
deoarece tratează „întregul” ca o entitate unitate şi nu ca o simplă alăturare
a elementelor componente;
 - viziunea sistemică permite evidenţierea unor delimitări calitative, pe care
nu le posedă nici unul din elementele componente luate separat, precum şi
relevarea unor proprietăţi fundamentale ale sistemelor;
- conceptul de sistem este folosit ca un instrument metodologic de
investigare prin care se delimitează în mod subiectiv domeniul de cercetare
a unui proces obiectiv şi se stabileşte legătura acesteia cu mediul;
- sistemul este format din subsisteme, şi este integrat într-un supra sau
subsistem, ceea ce evidenţiază legături între sisteme diferite ca amplasare şi
complexitate.
Acest context a favorizat conceperea de concepte, sisteme sau metode de
management care aveau în vedere conducerea ca un întreg şi nu diferitele sale
componente: structura organizatorică, sistemul decizional, sistemul informaţional
sau cel metodologic. Prin aceasta ştiinţa managementului a asigurat suportul
teoretico – metodologic necesar pentru realizarea unei conduceri a organizaţiei
realmente sistemice.
Organizaţia, abordată ca sistem, reprezintă o realitate complexă, care cuprinde
o multitudine de procese de decizie de cercetare şi de transformare a informaţiilor.
Ea este inseparabilă de sistemul economic şi social în care se integrează.

1.2. Planul dezvoltării economico-socială a unităţii economice.

Ordinea elaborării

Planificarea curentă a unităţii economice se face prin proiecţia datelor

economice inerente ale firmei sau plecând de la mediul său prin date tehnice.
Ea vizează prevederea mijloacelor materiale, financiare necesare realizării
obiectivelor de producţiei şi a mijloacelor umane. De asemenea, legat de
planificarea economică şi tehnică credem că în condiţiile actuale capătă o
importanţă deosebită planificarea schimbării sociale şi organizaţionale.
Planificarea socială vizează domenii şi aspecte foarte importante, cum ar fi:
 Aspecte economice (rentabilitate, expansiune, poziţie financiară,
competitivitate internaţională, potenţial tehnic)
Aspecte economico-sociale(locuri de muncă, salarii, prime, avantaje
sociale, orar, transporturi;
Aspecte legate de personal (absenteism, rotaţie, condiţii de muncă,
ore suplimentare, calitatea organizării etc.)
Aspecte legate de reprezentarea personalului (funcţionarea consiliului
de administraţie, sindicate etc.)
Raporturile cu mediile externe (etica, respectarea, legilor, satisfacerea
consumatorilor, puteri publice, calitatea vieţii, etc.)
La nivelul unităţii economice, în cadrul planificării formale se recomandă
elaborarea un plan de dezvoltare economică şi socială, prin cuprinsul căruia se
precizează indicatorii de bază cantitativi şi calitativi, ce urmează să fie realizaţi,
termenele de realizare, resursele ce vor fi utilizate, nivelul prevăzut al costurilor şi
al profiturilor.
Cu cât mai minuţios sunt elaborate toate compartimentele planului, cu atât
mai uşor e de realizat, necesită resurse mai puţine, asigură o calitate înaltă.
Pentru elaborarea planului unităţii economice este necesară atât informaţie
externă, cum ar fi cercetările de marketing, prognozele, precum şi informaţia
internă:
- mărimea şi structura capacităţii de producţie;
- numărul personalului, calificarea lui;
- starea financiară;
- necesarul de mijloace circulante ş.a.
Indicatorii cuprinşi în acest plan pot fi grupaţi pe grupe omogene din punct de
vedere al conţinutului acestora; astfel, acestea vor forma ceea ce se numesc
secţiunile planului de dezvoltare economico-socială. Cele mai reprezentative
secţiuni ale acestui plan, luând în consideraţie experienţa pozitivă a întreprinderilor
ce folosesc planificarea formală, sunt următoarele:
1) Programa de producţie. ( Planul fabricării şi comercializării producţiei);
2) Capacitatea de producţie şi gradul de utilizare a acesteia;
3) Măsuri în vederea introducerii progresului tehnico-ştiinţific;
4) Îmbunătăţirea calităţii producţiei şi a produselor;
5) Aprovizionarea tehnico-materială şi desfacerea;
6) Investiţii şi construcţii capitale;
7) Planul muncii şi al salarizării:
- asigurarea, pregătirea şi perfecţionarea forţei de muncă;
- productivitatea muncii;
- salarizarea;
8). Activitatea economică externă;
9). Costuri de producţie, profitul şi rentabilitatea;
10). Organizarea protecţiei mediului ambiant;
11). Dezvoltarea socială;
12). Planul financiar.
Aceste secţiuni au un caracter indicativ, putând fi extinse sau restrânse în
funcţie de politica de folosire a planificării la nivelul întreprinderii.
Planul fabricării şi comercializării producţiei (Programa de producţie)
reprezintă baza de la care porneşte elaborarea celorlalte compartimente ale
planului unităţii economice. În practică, numărul secţiunilor planului şi denumirea
lor diferă în funcţie de mărimea întreprinderii, de apartenenţa ramurală şi tradiţiile
existente, dar conţinutul activităţii de planificare nu se schimbă.
După elaborarea secţiunilor planului, se efectuează corectarea lor reciprocă
şi echilibrarea atât după resursele financiar-materiale, cât şi după timpul de
executare.
 Portofoliu de comenzi

Planul aprovizionării Planul muncii şi al

tehnico-material Programa de remunerării muncii
producţie

Planul investiţiilor şi Planul financiar

a tehnicii noi
Consumatorii
producţiei

Fig.1 Structura generală a planului întreprinderii

În condiţiile unei economii de piaţă o parte a unităţilor economice nu au un

portofoliu de comenzi care să le permită o planificare riguroasă pe diferite perioade
şi în funcţie de aceasta, să se poată întocmi şi celelalte planuri.
În aceste condiţii activitatea de planificare trebuie să aibă un caracter foarte
flexibil.
Elementul de pornire în elaborarea planului îl constituie prognozele de
vânzări determinate pe baza studierii cererii privind diferite produse.
În funcţie de aceste prognoze se întocmesc calculele de capacitate, care
determină capacitatea de ansamblu a unităţii industriale de a putea executa
producţia posibilă de realizat cu utilajele existente, cu forţa de muncă disponibilă,
ţinând seama de stocurile de materiale existente.
În acest caz pot apărea situaţii, când capacitatea resurselor depăşeşte
necesarul sau, situaţie inversă, când necesarul de resurse depăşeşte capacitatea
resurselor existente.
În fiecare din aceste situaţii se adoptă decizii optime.

1.3. Programa de producţie: importanţa, cerinţele de bază pentru elaborare

Funcţia de bază a unităţii industriale este obţinerea unei anumite producţii,

executarea unor lucrări, care să satisfacă cerinţele consumatorilor pe piaţa de
desfacere.
 Programa de producţie determină volumul de producţie necesar în
perioada de plan, corespunzător după nomenclatură, sortiment şi calitate cerinţelor
planului de vânzări.
Nomenclatura reprezintă enumerarea agregată a produselor fabricate de
întreprindere.
Sortimentul serveşte pentru detalierea producţiei în tipuri, desene.
Sortimentul se schimbă mai des ca nomenclatura.
Planificarea sortimentului înseamnă determinarea raportului cantitativ între
diferite feluri de produse.
Planificarea programei de producţie constă în determinarea sortimentului
produselor, cantităţii, perioadei de timp în care urmează să fie livrată producţia pe
piaţă.
Programa de producţie e formată din 2 compartimente:
Planul de fabricare în unităţi naturale (convenţional-naturale)
Planul de fabricare în unităţi valorice.
Problema principală cu care se confruntă în elaborarea acestei secţiuni al
planului este posibilitatea de a desface producţia fabricată. Se evidenţiază:
• produse pentru desfacerea pe pieţe anonime (de obicei, cantităţi mari de
produse);
• produse executate la comanda beneficiarilor şi plătite de ei;
• forma combinată.
Importanţa planului “ Programa de producţie “ este determinată de
următoarele momente:
a) Secţiunea “ Programa de producţie “ concentrează misiunea unităţii
economice.
b) Prin modul şi măsura în care se reuşeşte să cuprindă în nomenclatura
produselor, sub raport cantitativ, calitativ şi a termenului, anumite produse
care să corespundă cerinţelor consumatorilor şi să asigure funcţionarea în
mod normal a unităţii economice depinde şi viabilitatea şi profitabilitatea
acesteia.
 c) Prin conţinutul indicatorilor acestei secţiuni se determină conţinutul şi
mărimea celorlalţi indicatori, ce caracterizează activitatea unităţii
economice (necesarul de materiale, de personal etc.).
Pornind de la importanţa acestei secţiuni, se impun anumite cerinţe pentru
calcularea indicatorilor planului:
1. Asigurarea fabricării unor produse cu caracteristici calitative superioare
care să satisfacă cerinţele consumatorilor pe diferite segmente de piaţă.
2. Asigurarea fabricării unor astfel de produse care ar permite o folosire
raţională a resurselor materiale, înlocuirea materialelor deficitare, scumpe
sau de import cu altele nedeficitare, mai ieftine sau existente în ţară.
3. Introducerea în plan a unor produse noi, pe baza studiilor de marketing,
care ar asigura reducerea costurilor de producţie.
4. Asigurarea specializării întreprinderii şi a subunităţilor pentru executarea
unor grupe de produse asemănătoare.
Elaborarea planului producţiei industriale se efectuează în câteva etape:
1) Se precizează nomenclatura producţiei de fabricat, a cantităţii şi calităţii
respective. Aceasta se referă atât la produsele care se încadrează în
misiunea şi strategia elaborată, cât şi la produsele a căror nomenclatură a
putut fi estimată prin prognoze sau comenzi.
2) Elaborarea planului de producţie în unităţi fizice cu defalcarea
calendaristică.
3) Determinarea stocurilor de producţie neterminată. Se are în vedere
necesitatea asigurării unei activităţi neîntrerupte, ritmice.
4) Stabilirea capacităţilor de producţie, compararea producţiei prevăzute cu
mărimea capacităţilor de producţie, determinarea gradului de utilizare a
acesteia.
5) Elaborarea măsurilor tehnico-organizatorice care să asigure condiţiile
necesare pentru îndeplinirea planului de producţie.
6) Crearea cadrului organizatoric şi precizarea modului de efectuare a
controlului sistematic asupra îndeplinirii planului producţiei fabricate .
 1.4. Unităţile de măsură în clasificarea indicatorilor secţiunii
"Programa de producţie"

În practica planificării producţiei se utilizează un şir de indicatori exprimaţi

în anumite unităţi de măsură.
Cea mai variată este exprimarea indicatorilor în unităţi naturale sau fizice.
Ei exprimă destinaţia şi însuşirile naturale ale produselor şi se exprimă în unităţi
corespunzătoare. De exemplu, 2000 m2 de ţesătură, 100 t fontă, 1 mln kwh energie
electrică ş.a. În acest caz, parametrii de bază sunt m2 , t, kwh ş.a.
Producţia în unităţi naturale se stabileşte distinct pe fiecare produs sau pe
grupe omogene de produse, servind la elaborarea planului de aprovizionare
tehnico-materială, la întocmirea balanţelor materiale, la determinarea gradului de
utilizare a capacităţilor de producţie ş.a.
Exprimarea fizică a rezultatelor activităţii unităţii industriale este efectuată şi
în unităţi convenţional-naturale. Aceste unităţi se folosesc pentru exprimarea
volumului total al unei producţii considerate omogene. O unitate convenţional-
naturală reprezintă o unitate de măsură fizică a unui produs considerată în mod
convenţional ca etalon pentru o grupă de produse cu caracteristici asemănătoare.
De exemplu, cărbunele în cărbune de o anumită putere calorică, tractoarele – în
tractoare convenţionale de o anumită putere etc.
Transformarea producţiei în unităţi convenţional-naturale se efectuează prin
înmulţirea cantităţii de producţie exprimată în unităţi fizice, a fiecărui produs cu un
coeficient de transformare.
Pentru determinarea acestor coeficienţi se pot folosi diferite criterii, ca
raportul între cantitatea de muncă necesară pentru executarea unei unităţi de
produs, între puterea calorică, costuri de producţie ş.a.
Unităţile de timp de muncă reprezintă acele unităţi de măsură care exprimă
volumul producţiei planificate prin cantitatea de muncă necesară executării ei, de
regulă, în om-ore sau om-zile normate.
Indicatorii exprimaţi în unităţile de măsură, indicate mai sus, prezintă
anumite avantaje:
 1. Forma simplă de exprimare, care permite identificarea, lansarea şi urmărirea
comenzilor şi contractelor.
2. Oferă posibilitatea efectuării de corelaţii cu alţi indicatori ai activităţii
economice, cum ar fi: consumul de materii prime, materiale, energie, timp de
muncă, costurile, profitul.
3. Stă la baza calculării indicelui volumului fizic al producţiei pe grupe de
produse.
Aceşti indicatori prezintă şi unele limite:
• nu cuprinde volumul total al activităţii desfăşurate de un agent economic,
neincluzând, de exemplu, stocul producţiei neterminate;
• nu diferenţiază rezultatele în funcţie de performanţele calitative ale
produselor;
• nu oferă posibilitatea caracterizării sintetice a rezultatelor nici la nivelul
agenţilor economici şi cu atât mai mult la nivele superioare de agregare.
Unităţile valorice reprezintă unităţile folosite în mod obligatoriu pentru
exprimarea producţiei. Cu ajutorul lor se determină volumul şi dimensiunea unei
producţii neomogene, nivelul productivităţii muncii în condiţiile unei producţii
variate.

1.5. Indicatorii valorici ai producţiei fabricate

Din rândul indicatorilor valorici principali la nivelul unităţii industriale fac

parte:
• producţia marfă fabricată;
• producţia globală;
• producţia netă;
• producţia marfă încasată (producţia realizată).
Producţia marfă fabricată (Veniturile totale din activitatea de bază).
Exprimă valoric rezultatele finale (produse finite, semifabricate, lucrări industriale)
livrate sau destinate livrării către alte unităţi, la export sau pe piaţa internă ori
folosite în sectoarele neindustriale ale întreprinderii.
 În producţia marfă se includ:
a) valoarea produselor finite destinate livrării, prin utilizarea materiei prime,
materialelor proprii sau achiziţionate;
b) valoarea prelucrării materiei prime şi a materialelor primite de la clienţi;
c) valoarea lucrărilor cu caracter industrial, executate pentru diferiţi clienţi din
afară;
d) valoarea reparaţiilor capitale terminate, executate pentru utilajele şi mijloacele
de transport proprii;
e) valoarea pieselor de schimb, executate de întreprindere, destinate a fi
consumate pentru reparaţii capitale.
Produsele finite reprezintă acele produse a căror prelucrare a fost terminată
în unitatea respectivă şi sunt destinate livrării la alţi agenţi economici sau
consumate în sectoarele neindustriale din unitatea respectivă.
Lucrările cu caracter industrial includ activităţi prestate pentru alţi agenţi
economici, şi pentru sectoarele neindustriale din unitatea respectivă. Aceste lucrări
au drept scop restabilirea valorii de utilizare a unor produse ori ridicarea
performanţelor calitative ale unor produse existente prin operaţii de finisare,
vopsire etc.
Indicatorul producţiei marfă prezintă avantaje legate de faptul că exprimă
întregul volum al producţiei unităţii industriale, indiferent de unitatea naturală de
exprimare, elimină influenţele exercitate de posibila schimbare a destinaţiei unor
produse (de exemplu, consum intern sau livrare din afară). Totuşi acest indicator
nu poate cuprinde modificările soldului producţiei neterminate, şi prin urmare, nu
poate fi utilizat cu o maximă eficienţă la agenţii economici cu producţia complexă
şi cu ciclu lung de fabricaţie.
Producţia globală (PG)
PG include toate elementele care se includ în producţia marfă, la care se mai
adaugă:
- creşterea sau descreşterea stocurilor de semifabricate şi combustibil din
producţia proprie;
 - creşterea sau descreşterea stocurilor de producţie neterminată.
Producţia neterminată reprezintă un element intermediar între materia
primă şi semifabricat ori între semifabricat şi produsul finit şi reprezintă producţie
a cărui proces de execuţie nu a fost terminat, procesul tehnologic fiind în curs de
derulare.
Semifabricatele - reprezintă produse obţinute din producţia proprie, care au
parcurs unul sau mai multe stadii de prelucrare şi care fie trec la următoarele secţii
pentru terminarea prelucrării în vederea obţinerii unui produs finit, fie sunt livrate
ca atare altor agenţi economici.
Producţia netă (PN) - reprezintă valoarea nou-creată în activitatea
productivă.
PN poate fi calculată prin două metode:
a) Metoda de producţie (indirectă). PN se calculează ca diferenţă dintre
valoarea PG şi cheltuielile materiale:
PN = PG − ChM
Cheltuielile materiale:
- materii prime şi materiale;
- combustibil, energie, apă;
- servicii prestate de alte unităţi;
- alte cheltuieli materiale.
b) Metoda de repartiţie (metoda directă). PN se calculează prin însumarea
directă a elementelor componente:
retribuţiile;
contribuţiile asupra retribuţiilor;
contribuţii la fondul de cercetare ştiinţifică;
profitul net;
alte elemente ale muncii vii.
Producţia marfă încasată (producţia realizată (PR) - exprimă valoarea
producţiei livrate într-o perioadă de timp şi pentru care s-au efectuat complet
operaţiunile de decontare între producător şi beneficiar.
 Din producţia marfă se scade modificarea stocurilor de producţie finită la
depozit şi modificarea stocurilor de producţie descărcată, dar neplătită.