Rebelii

Împărăția umană este în interiorul nostru.

(Antoine de Saint-Exupery)

Sunt o temniță veche cu uși scrâșnitoare.

În mine zac cuvinte încătușate,
ochii îmi sunt ferestre ciudate,
icoane cu gratii
prin care privesc deținuții spre pietrele de mare,
oftând.

Gura îmi este poarta cu patru zăvoare,

din care ies doar cei umiliți,
doar romancieri fără răbdare.
Urechile-mi sunt secția scrisorilor de acasă,
a bocetelor și a mesajelor de dor.

Sunt o temniță veche cu ferestre întunecoase.

Din tavan picură apa denaturată de clor.
Păsările din jur au rămas fără zbor,
peștii din ape au rămas fără zbatere...

Lângă mine cresc alte temnițe indiferente,

alte universuri în lanțuri,
alți oameni.

Luați-mă valuri, luați-mă păsări,

luați-mă rebelilor ca pe o Bastilie.
Plouă-mă ploaie, bate-mă vântule,
ruginește-mă rugină,
transformă-ni zidurile în nisip.
Să devină omul univers.

august, 2018
 Nostalgie

Geamuri sparte
din văzduh tot curg.
Pe sticla topită prind privirea ta
din vremea de cândva….
Umbrele de ieri, ploile de azi,
tu nu mă mai chemi la tine.
Un cuțit cât muntele
inima-ți străpunge.
Eu ți l-am înfipt și acum mă plâng
că nu mai cunosc
noul infinit!

Viscol, peste noi

ninge cu poeme.
În grădina mea florile-s de sticlă,
ger – în ochiul meu….
Ploile de ieri, lacrimile vechi,
tu nu mă mai chemi la tine.
Freamăt de copaci
în pustiul nostru care-i inundat în ape.
Eu sunt cel ce strig și acum mă plâng
că între noi doi
nu găsesc tăcerea.

Toamnă, de ce iar
mă închizi în mine?
Patima muririi ce nu vrea să vină,
himerele spânzură-n păduri.
Negura de ieri, frunzele de azi,
de ce am permis să nu te înțeleg?
Gânduri ruginite cad de pe copaci
îmbrățișarea mamei, pierdută între dune.
Eu sunt cel plâng, cel ce râd și tac
eu exist, să știi,
blestemată toamnă!
 Business perfect
Plouă cu pene,
cu pene de păsări,
păsări doar moarte.

Noi facem perne din ele,

le punem în vânzare,
ne îmbogățim.

Suntem serioși
și nu înțelegem
de ce visăm doar coșmaruri!

Într-o zi ploaia a încetat

și ne-am întristat,
dar din tunuri în aer am tras.

Și iarăși plouă cu pene,

pene de păsări stropite cu sânge,
păsări doar moarte…
 Timp pentru oftat
Să oprim timpul,
să-l certăm
că nu ne mai ascultă –
deloc.

Și fără timp grăbit,

cu-n ceai făcut pe tihnă,
să ne oprim și lent de tot…. să oftăm.
 Cernăuți și icoane
Păzesc ușa temniței
în întuneric.
E temnița mea personală.

Sunt paznicul și prizonierul acestui oraș,

acestui timp nebun,
acestui trup plictisitor,
acestui vers.

„Să nu pronunț cuvinte,

să tac” –
spun eu-prizonierul.

„Să fiu atent,

poate aud vreun cuvânt străin” –
spun eu-paznicul.

Eu stau cu pistolul la tâmplă,

eu stau cu pistolul la brâu.
„Dacă vine paznicul – mă împușc”,
„dacă iese prizonierul – trag în el” –
gândesc pe rând:
eu-prizonierul
și eu-paznicul.

E vreme de ploaie,
e vreme de fum…
Icoanele s-au decolorat
în acest oraș vechi și nou de tot,
în care de la o vreme
toți oamenii au temnițe,
iar sfinții au amuțit.
 Molia vremii
Singur devine tot mai greu:
plânsu-n sine și râsu-n afară,
molia vremii.

Culori, spectre în alb-negru

ca în televizorul morții
în perioade tulburi.

La marginea prăpastiei
e cum ar fi la marginea orei.
Autodistrugerea, automângâierea –
alterez metodele.
Eu spun minciuni
și cred în ele singur
ca un copil naiv.

Sunt într-o barcă rătăcită

în acest ocean cu miros de ceară,
am o singură vâslă,
am un singur pahar cu apă.
Tu dormi lângă mine în barcă
și dispari când am nevoie de tine.

Îmi vine să cânt, să urlu,

să dansez, să țip,
să mă gândesc la pădurile din copilăria uitată.

Închid ochii și arunc zaruri.

Mâine – o altă zi
în jungla deasă cu oameni fără de macete.
 Orizonturi
Pelin.
Strâng buchete pe dealuri
printre iarbă și spini.

De după orizont apar eu-copilul

cu bunica de mână.
„Am venit, oricum voi uita
că m-am văzut matur”,
spune copilul,
alergând pe dealuri
după turme de oi.

De după orizont apar eu-copilul

cu bunelul de mână.
„Am venit și mă întorc în păduri de nestrăbătut”,
spune copilul nedumerit,
eul rămas în timpul trecut.

Strâng buchete pe dealuri

printre iarbă și spini,
vreme gri.

De după orizont apare câinele Bim

și o pisică neagră din fotografii.
Un lătrat al trecutului se ascunde în spini,
un mieunat al fiorului rămâne în pelin
printre ierburi,
printre flori ofilite.

Un vânt rece al fricii

îmi intră în os.
Ce-i ce nu mai sunt lângă mine îi simt
ca un gust de cafea,
ca un miros
de parfum de pe haine.

De după orizont apare un moș bărbos

cu un album de fotografii,
întrebând:
„Acesta ai dorit să fii?”
 Noi-cărți
Sunt o carte pe care o răsfoiești.
Oricum nu cunoști conținutul.

Hai să vorbim,
să vorbim mult
până când tăcerea va fi
mai sinceră ca întotdeauna.

Hai să ne distrăm,
să îmbrăcăm cele mai frumoase haine,
să găsim cele mai scumpe parfumuri,
să ne pregătim de spectacol,
dar să rămânem acasă…

Și tu ești o carte,
o carte-paradox
pe care o țin sub pernă
să nu visez coșmaruri.
O știu pe de rost,
dar în zadar,
fiindcă zilnic apar
pagini noi
necitite de nimeni.
 Gri
Negrul se suprapune peste negru
tot așa cum
un râu se revarsă în altul.

Albul se suprapune peste alb

tot așa cum binele se suprapune peste bine
ca într-o contopire transparentă,
aproape uitată.

Porțile Raiului sunt închise.

Oamenii gri au rămas în stradă.
 Moartea celor patru lichide

Primul am murit eu.

Eram un lichid ce murea tot timpul primul,
unul ce se scurgea din orice vas
și care făcea ca vasul să se strice, fără variante.

Apoi, ai murit și tu,

or, lichidul din tine tot apă era.
Întregul ocean planetar
s-a umplut cu moartea noastră lichidă
în care eram și nu eram cumva concomitent.

După noi au început să moară

amestecurile de lichide.
Mai întâi – cel în care eu eram dizolvat în tine,
apoi – cel în care tu erai dizolvată în mine.

Dar vai, moartea din care am început să facem parte

pentru prima dată a început să râdă….
Nu am avut încotro – am fost nevoiți din nou să ne naștem.

Cernăuți, 16.05.2017
 Noi
Noi eram mulți,
însă nimeni dintre noi
nu știa să numere,
de aceea ne consideram minoritate.

Noi eram oratori,

însă vorbeam toți concomitent,
de aceea ne credeam neînțeleși.

Noi eram frumoși,

însă umblam cu mustăți desenate cu creionul,
de aceea păream urâți de tot.

Noi eram talentați,

însă ne temeam prea mult de talent.
De aceea, aveam perspective până la moarte.

Noi eram mulți,

însă oglinzile deformate
ne arătau puțini,
iar noi credeam.
 Exist

În iluzia numita viață

tu ești iluzia numita iubire.
Ești și nu ești în același timp.
Sunt și nu sunt.

Iluzia sângelui meu

pompat de iluzia inimii...
Iluzia mirosului tău plăcut,
străbătut prin iluzia parului de fată.
Timpul ce este timp doar ca senzație.
Ziua de mâine este lângă mine,
Viitorul stă în brațele mele,
Nu sunt nimeni mâine decât ce sunt acum.

Lasă-mă în pace păinjeniș.

Umblu prin casa călcând ochelarii pe podea
urlă după mine monștri din pluș:
eu cu o mașină prin grădiniță,
eu cu bastonul, eu tânăr, eu bătrân....

În iluzia numita viață tu ești iluzia numită iubire.

Iluzia sunt eu,
versul sunt eu,
deci tu tot din mine te naști...

A fost ora 12. Mama m-a născut din nou.

Mă reincarnez, încălcând canonul....
Vreau să mă mor, dar reflexivul trist
îmi pune mana la gura.

Nu aici e lumea ta, spune îngerul.

Dar unde, spun eu?
Păsările de lângă mine se trezesc.
Cocoșul anunță ora matinala.
Mângâie-mă iluzie .... Fă-mă sa uit începutul.
 Răzbunare

Liber nu am fost niciodată

pentru că trăiesc în corsete.
M-a născut maica mea în corset,
care îmi dă o formă programată.

Văzător nu am fost niciodată,

pentru că umblu în ceață
și când văd lumina – leșin.
Umblu cu ochii legați și imit vederea.

Ieri am ieșit din cenușă

și am făcut 100 de pași spre moarte.
Mi-e dor de vedere,
de libera cădere, de tine,
de pelinul dintr-un alt poem.

Hai sa fim cum nu am mai fost.

Să aruncăm florile din gavanoase,
ele vor să crească,
ele vor libertate....

Să umblăm ca nebunii prin șanțuri,

să vopsim în alb semafoarele,
să dansăm sub umbrele albastre,
să sărim peste ape într-un picior ....
Toate păsările vor ieși din colivii.
Ce bine!

M-am trezit din somn,

copilul suspină.
Corsetul mă doare,
ochii îmi sunt legați,
de pe umeri mi s-a scuturat cenușa.
Te aștept toamnă sa te răzbuni
pe aceste frunze străine
și să le ruginești.

27 iunie 2018
 Melodia mării

Între pereții unei scoici îmi găsesc somnul.

Imit sunetul mării. Imit tăcerea...
Nisipul Tomisului îl țin în buzunare ca pe o relicvă.
Fac din el ceasornice vechi,
clepsidre noi
și măsor bucuria noastră în timp.
Te rog, nu mă mai trezi din acest vis
în care totul este perfect.

Dormi lângă mine,

e vremea meduzelor ce cântă la harfa sirenelor.
e vreme de ploi peste ape,
e vreme de noi.
Din mare cresc ochi deschiși în timp de noapte
care mă pândesc.
Și mă plâng, și mă râd...

Am lăsat acasă umbrela,

peste ea și acum plouă, peste ea tună.
Am lăsat acasă bastonul,
lângă el și acum suspină șchiopătarea.
Zi-mi tu, apă neastâmpărată,
o fi acesta cântecul veșniciei?
Sau e doar o iluzie,
sau un bocet etern al corăbiilor înecate în mări
de istorie.
 Frica de mine

Am o frica enormă de mine,

e mai mare decât o frică de foc
sau de înălțime.
Trăiesc pe insule și lăcrimez ca o văduvă.
Aburi de apă îmi sunt manta,
pe ochi mi-am pus ochelari de cal.
Orice cerc îl desenez oval,
orice corabie o înec la mal.
Dă-mi mâna. Sunt jos, împiedicat de mine însumi.
Am inventat spirale cu care mă leg înainte de somn.
Vin păsări negre și mă adorm
și iarăși cad din pom.
Alerg doar imaginar
și mă mir de ce nu am ajuns la orizont.
Vasule comunicant, nu mă lăsa fără lichid,
să nu ne înclinăm prea mult
că vom rămâne ambii fără conținut.
***
Din copac a căzut o aripă!
Este a îngerului tău,
iar tu ești rece ca piatra de noapte.
Uite cum sângerează!
Uite cum plouă cu lacrimi de înger peste cimitir.
Aron Pumnul ne privește din mormânt
cu întristare,
din luturi răsar cânturi mitropolitane.

Aripa e cumva vie, e cumva moartă.

Îngerul e departe, dar și aproape.
Sângele este încă cald,
penele păstrează amintirea unui trup nou,
dar rupt în bucăți.

Peste icoane vechi se pune tencuiala nouă.

Peste cărți se pune un strat de beton.
Din inerție aripa imită mișcarea,
din inerție noi imităm existența
blocați în cimitire,
fără drept de memorie....
Mai ții minte, frate, aripa de înger?
Care aripă? Care înger? Care memorie?
 Voinicul rătăcit

Voinicul cu sabia în spate

ieșiră din codri spre Prut.
Se vede Sadagura albastră
și-o Țețină în spațiu pierdut.
Doar case fără ferestre,
doar nunți fără mirese.
Ce-o fi oare cu acest pământ?

Voinicul se puse pe bocet

și sabia o aruncase.
Se vede Cernauca veche
fără boieri, fără case,
cimitire de eroi fără cruci,
sfinți fără iconostase.
Ce fi oare cu acest pământ?

Voinicul cu crucea în spate

uitase de sine,
 Ce mai ai cu sticlăria?
El vine la mine și mă întreabă:
Ce mai ai cu sticlăria?
Eu, ca de fiecare dată, spun:
Nu vezi că mi-am stricat toți ochelarii?
Nu vezi ochiuri fara geamuri?
Acest frig din casă, aceste oale din lut, acest vin băut direct din butoi?
Evit orice sticlă pentru tine.
El pleacă nemulțumit,
eu rămân cu viața stricată.
Soția mă întreabă cine este,
eu îi răspund că nu știu cine,
dar pare a fi un tip supărăcios.
După o vreme el din nou se arată,
din nou îngândurat.
L-am fi supărat cu ceva, mă întreb.
Poate să-i fac un cadou,
poate să prind frică de el?
Poate să refuz la tot ce mi-i scump?
La un timp îmi interzice să fiu bucuros.
Mă bucur doar doar in singurătate,