ANDRZEJ SAPKOWSKI

Seria WITCHER

Ultima dorinta…4
Sabia destinului…257
Sangele elfilor…556
Vremea dispretului…820

1
ANDRZEJ SAPKOWSKI s-a născut pe 21 iunie 1948 în Łódź, Polonia. A
studiat economia şi a lucrat ca agent de vânzări pentru o companie străină.
A tradus literatură Science fiction şi în 1986 a scris prima povestire în
glumă, dar textul a fost publicat imediat în revista Fantastyka. A devenit
apoi scriitor full time, cucerind şi publicul larg, şi criticii literari. Vorbind
despre începuturi, scriitorul povestea: „Când am început să scriu eu,
Polonia nu avea scriitori de fantasy. Eu am fost un pionier. Nu e lipsă de
modestie, e adevărul: a trebuit să inventez literatura fantasy în Polonia. A
trebuit să las în urmă lecturile mele din domeniu, tot ce ştiam despre
fantasy, căci cititorul polonez, care e pretenţios, nu voia să accepte hibrizi,
cărţi la mijlocul drumului dintre fantasy şi alte genuri sau pur şi simplu o
imitaţie după Tolkien. Căuta ceva nou, ceva special. Nerăbdarea lui de a
descoperi ceva nou, ceva special, m-a făcut să scriu.” Literatura pe care o
scrie de peste două decenii are mare succes în ţara natală şi în străinătate,
iar cărţile sale se vând în milioane de exemplare, Andrzej Sapkowski fiind
unul dintre cei mai cunoscuţi şi cei mai îndrăgiţi autori polonezi de azi,
cărţile sale fiind traduse în multe limbi. Faima i-a adus-o seria Wiedźmin,
2
cunoscută sub titlul The Witcher şi popularizată la scară largă datorită
jocurilor video cu acelaşi nume, care se bucură de un succes răsunător.
Saga care l-a consacrat cuprinde trei volume de povestiri, publicate în mai
multe ediţii şi sub mai multe titluri. Ostatnie źyczenie – 1993 (Ultima
dorinţă) a apărut iniţial sub titlul Wiedźmin în 1990. Au urmat volumele
Miecz przeznaczenia – 1992 (Sabia destinului) şi Krew elfów – 1994
(Sângele elfilor). Seriei i s-au adăugat, în timp, şi alte cărţi, iar autorul a
semnat şi alte volume de proză scurtă şi romane, printre care, cel mai
recent, Źmija (2009), a cărui poveste se petrece în Afganistan. Autorul a
câştigat numeroase premii prestigioase. A primit două distincţii de la The
European Science Fiction Society şi cinci premii Zajdel. În anul 2012 i s-a
decernat Medalia de Merit pentru Cultură Gloria Artis în Polonia.

3
4
 ANDRZEJ SAPKOWSKI

SERIA WITCHER

1. ULTIMA DORINŢĂ

Original: OSTATNIE ŹYCZENIE (1993)

Traducere din limba poloneză

Mihaela Fiscutean

Nemira - 2015

5
 VOCEA RAŢIUNII 1

A venit la el când se crăpa de ziuă.

A intrat cu multă grijă, tiptil, pe furiş, plutind ca o fantasmă, ca o nălucă
prin odaie, singurul zgomot care îi însoţea mişcările fiind fâşâitul mantiei
pe pielea ei goală. Şi totuşi, acest foşnet slab, abia perceptibil, l-a trezit pe
vânător sau mai degrabă l-a smuls din visul în care se legăna monoton, în
care se făcea că era într-un hău fără fund, suspendat între abisul şi suprafaţa
unei mări calme, printre viţele algelor ondulate uşor.
El nu s-a clintit, nici măcar n-a clipit. Fata s-a apropiat, şi-a lepădat uşor
mantia şi apoi lent, şovăielnic, şi-a sprijinit genunchiul îndoit de marginea
patului. O observa printre genele mijite, prefăcându-se că doarme în
continuare. Fata s-a urcat cu grijă în pat deasupra lui, îmbrăţişându-l cu
coapsele. Sprijinindu-se pe braţele sale întinse, îi mângâia faţa cu părul ei
mirosind a muşeţel. Hotărâtă şi nerăbdătoare, îi mângâia pleoapa, obrazul,
gura cu sfârcurile. I-a surâs şi a apucat-o de umeri cu o mişcare lentă, cu
reţinere şi delicateţe. S-a îndreptat, evadând dintre palmele lui, radioasă,
senină, învăluită în lumina ceţoasă a zorilor, care îi estompa strălucirea. A
dat să se mişte, dar ea i-a interzis orice modificare a poziţiei, apăsându-l
ferm cu mâinile, prin mişcările şoldurilor ei discrete, dar ferme, cerându-i
un răspuns.
I-a răspuns. Nu s-a mai retras din mâinile lui, şi-a lăsat capul pe spate, şi-
a scuturat părul. Pielea îi era rece şi surprinzător de fină. Iar ochii, pe care i-
a observat atunci când şi-a apropiat faţa de a ei, erau uriaşi şi întunecaţi ca
de nimfă. Legănat, s-a scufundat în marea de muşeţel al cărei calm
dispăruse pentru a ceda locul asaltului valurilor clocotitoare.

6
 VÂNĂTORUL DE MONŞTRI

I
Mai târziu umbla vorba că omul venise dinspre nord, prin poarta
Frânghierilor. Mergea pe jos, ducându-şi de căpăstru calul împovărat.
Amurgea, prăvăliile cu frânghii şi hamuri erau închise, străduţa era pustie.
În ciuda căldurii, omul purta o mantie neagră, drapată pe umeri. Sărea în
ochi.
S-a oprit în faţa hanului Bătrânul Narakort, unde a rămas pentru o clipă
ca să asculte rumoarea. Bodega, ca de obicei la acel moment, era ticsită de
lume.
Străinul n-a intrat la Bătrânul Narakort. Şi-a condus calul mai departe, în
josul străzii. Acolo era o altă cârciumă, mai mică, numită Sub Vulpe. Era
aproape goală. Nu se bucura de cea mai bună faimă.
Cârciumarul şi-a scos capul din butoiul cu castraveţi muraţi şi şi-a
măsurat cu privirea oaspetele. Străinul, fără să-şi scoată mantia, stătea în
faţa tejghelei, rigid, neclintit, tăcut.
— Ce să fie?
— O bere, a spus străinul.
Avea o voce dezagreabilă.
Cârciumarul şi-a şters mâinile de şorţul de cârpă şi i-a umplut o ulcică de
lut. Vasul era ciobit.
Străinul nu era bătrân, dar avea părul complet alb. Pe sub mantie purta
un dublet din piele roasă, dantelat la gât şi la mâneci. Când şi-a scos mantia,
toată lumea i-a observat sabia agăţată de centură la spate. Nu era nimic
surprinzător, în Wyzima, aproape toată lumea era înarmată, dar nimeni nu-
şi purta sabia pe spate ca pe un arc sau ca pe o tolbă.
Străinul nu s-a aşezat la masă, printre cei câţiva muşterii, ci a rămas în
continuare la tejghea, scrutându-l pe cârciumar cu ochii săi pătrunzători. A
luat o gură de bere.
— Caut o odaie, vreau să înnoptez.
— N-avem, a mormăit hangiul, uitându-se la pantofii oaspetelui, prăfuiţi
şi murdari. Întrebaţi la Bătrânul Narakort.
— Aş prefera aici.

7
 — N-avem. Hangiul i-a recunoscut în cele din urmă accentul străin. Era
din Rivia.
— Plătesc bine, a spus străinul încet, ezitant.
Din acel moment a început povestea abominabilă. Un buhai cu faţa
ciupită de vărsat-de-vânt, care nu-şi luase privirea sinistră de la străin din
clipa în care păşise în bodegă, s-a ridicat şi s-a apropiat de tejghea. Cei doi
tovarăşi s-au plasat în spatele lui, la mai puţin de doi paşi.
— N-auzi că n-au, ticălosule, golanule rivian, a pufnit ciupitul la urechea
necunoscutului. N-avem nevoie de oameni ca tine aici, în Wyzima, ăsta-i
un oraş decent!
Străinul şi-a luat berea şi s-a îndepărtat. Se uita la cârciumar, dar acesta
îi evita privirea. Nici prin gând nu-i trecea să-i ia apărarea rivianului. La
urma urmei, cine-i iubea pe rivieni?
— Toţi rivienii sunt nişte bandiţi, a continuat ciupitul, duhnind a bere,
usturoi şi răutate. Ai auzit ce-am spus, puşlama ce eşti?
— Cum s-audă, că doar are bălegar în urechi, a zis unul dintre cei doi
tovarăşi ai săi, iar celălalt a început să chicotească.
— Plăteşte şi cară-te! a strigat ciupitul.
Abia atunci străinul s-a uitat la el.
— Să-mi termin berea.
— Las’ că-ţi dăm noi o mână de ajutor, i-a şuierat buhaiul.
I-a smuls rivianului ulcica din mână şi, ţinându-l în acelaşi timp de braţ,
şi-a înfipt degetele în cureaua petrecută de-a curmezişul pe pieptul
străinului. Unul dintre cei din spate şi-a ridicat pumnul, gata să-l lovească.
Străinul s-a ghemuit pe loc, dezechilibrându-l pe ciupit. Şi-a scos cu un
şuierat sabia din teacă şi a fulgerat scurt, reflectând lumina felinarelor. S-a
stârnit hărmălaie. Ţipete. Unul dintre muşterii a dat să fugă spre ieşire. Un
scaun s-a rostogolit şi s-a desfăcut cu un scrâşnet, urcioarele s-au spart cu
bufnituri de podea. Hangiul – cu buzele tremurânde – s-a uitat terifiat la
faţa despicată a ciupitului, ale cărui degete agăţate de marginea tejghelei îi
dispăreau de sub ochi, de parcă se scufunda. Ceilalţi doi zăceau pe podea.
Unul era încremenit, iar celălalt se zvârcolea şi tremura în balta întunecată
care se lăţea văzând cu ochii. Un ţipăt strident de femeie isterică vibra în
aer, sfredelind urechile. Hangiul s-a cutremurat, a respirat profund şi a
început să vomite.
Străinul s-a retras lângă perete. Palid, încordat, în gardă. Ţinând sabia cu
ambele mâini, biciuia aerul cu vârful ei ascuţit. Nimeni nu se clintea.
8
Teroarea, ca un noroi îngheţat, le tencuia feţele, le paraliza membrele, le
obstrucţiona gâtlejurile.
Gardienii au năvălit în bodegă cu surle şi trâmbiţe; erau trei. Trebuia să
fie prin preajmă. Aveau bastoanele pregătite de acţiune, dar de îndată ce au
văzut cadavrele şi-au tras săbiile din teacă. Rivianul, rezemat de perete, şi-a
scos cu mâna stângă un pumnal din cizmă.
— Aruncă-l! a strigat unul dintre gardieni cu vocea tremurândă. Las-o
baltă, tâlharule! Hai cu noi!
Al doilea gardian a dat un şut mesei care-l împiedica să ajungă la rivian.
— Fugi după întăriri, Treska! a ţipat la al treilea, rămas lângă uşă.
— Nu-i nevoie, a zis necunoscutul, lăsându-şi sabia în jos. Merg şi
singur.
— Mergi, sămânţă de câine, dar legat, s-a răstit cel care tremura. Lasă
sabia, că de nu, îţi crăp capul!
Rivianul s-a îndreptat. Şi-a dus iute lama sub braţul stâng, iar pe cel
drept l-a ridicat în direcţia gardienilor şi a trasat în aer un Semn rapid şi
sofisticat. Atunci au început să sclipească ţintele care îi garniseau generos
manşetele lungi până la coate ale caftanului de piele.
Gardienii au făcut imediat un pas în spate, acoperindu-şi feţele cu
braţele.
Unul dintre muşterii a făcut un salt, altul a alergat spre uşă. Femeia a
ţipat din nou, sălbatic, strident.
— Merg singur, a repetat străinul cu o voce sonoră, metalică. Iar voi trei
luaţi-o înainte. Duceţi-mă la pârcălab. Eu nu cunosc drumul.
— Da, domnule, a murmurat gardianul, plecându-şi capul.
Apoi s-a îndreptat spre ieşire, aruncând în jur priviri nesigure. Ceilalţi
doi i s-au alăturat în grabă în spate. Străinul i-a urmat, ascunzându-şi sabia
în teacă şi pumnalul în cizmă. Când îi vedeau trecând prin dreptul meselor
la care şedeau, muşteriii îşi acopereau feţele cu poalele caftanelor.

II
Velerad, pârcălabul Wyzimei, îşi scărpina bărbia, se frământa. Nu era
nici superstiţios, nici fricos, dar nu-i surâdea deloc ideea de a rămâne faţă în
faţă cu omul cu părul alb. În cele din urmă s-a hotărât.
— Ieşiţi, le-a ordonat gardienilor. Iar tu stai jos. Nu, nu aici. Acolo, mai

9
departe, dacă nu ţi-e cu supărare.
Străinul s-a aşezat. Nu mai avea nici sabia, nici mantia neagră.
— Te-ascult, a spus Velerad, jucându-se cu buzduganul greu de pe masă.
Sunt Velerad, pârcălabul Wyzimei. Ce ai a-mi spune, banditule fără
pereche, înainte de a intra în temniţă? Trei crime, o încercare de a scăpa
prin magie, ei bine, destul de bine. Pentru astfel de lucruri în Wyzima eşti
pedepsit cu trasul în ţeapă. Dar, cum mie îmi place dreptatea, vreau să aud
ce ai de spus. Vorbeşte.
Rivianul şi-a descheiat caftanul şi a scos de sub el un pergament din
piele albă de căprioară.
— Peste tot, pe la răspântii, prin toate cârciumile este bătut în cuie, a
spus el liniştit. E-adevărat ce scrie acolo?
— Aha, a murmurat Velerad uitându-se la runele gravate pe piele.
Despre asta este vorba. Cum de nu mi-am dat seama de la început? Ei bine,
este adevărat, cât se poate de adevărat. Este semnat: Foltest, împăratul,
domn al Temeriei, al Pontarului şi Mahakamului. Asta înseamnă că este
adevărat. Dar anunţul este anunţ, iar legea este lege. Aici în Wyzima, eu
sunt cel care veghează asupra ordinii şi legii! Şi n-o să îngădui niciodată să
fie ucişi oamenii! Ai priceput?
Rivianul a dat din cap pentru a arăta că a înţeles. Velerad a pufnit furios.
— Ai vreun ecuson de vânător?
Străinul şi-a băgat din nou mâna prin deschizătura caftanului şi a extras
un medalion rotund agăţat de un lănţişor de argint. Pe medalion era
reprezentat un cap de lup cu colţii rânjiţi.
— Ai cumva vreun nume? Poţi să-mi spui unul la întâmplare, nu te
întreb din curiozitate, ci doar de dragul conversaţiei.
— Numele meu este Geralt.
— Poate fi şi Geralt. Din Rivia, bag de seamă după cum ţi-e vorba.
— Din Rivia.
— Bine. Ştii ce, Geralt? Las-o, Velerad arătă cu mâna deschisă spre
anunţ – las-o baltă! Este o chestiune serioasă. Au mai încercat şi alţii. Asta,
fratele meu, nu-i totuna cu o mamă de bătaie aplicată unor ticăloşi.
— Ştiu prea bine. Doar asta mi-i meseria, pârcălabule. Scrie în anunţ că
recompensa este de trei mii de galbeni.
— Aşa-i, trei mii. Velerad şi-a strâmbat buzele. Şi mâna prinţesei, dac-ar
fi să dăm crezare zvonurilor, chiar dacă preamilostivul Foltest n-a suflat o
vorbă despre asta.
10
 — Prinţesa nu mă interesează deloc, a zis calm Geralt, impasibil, cu
mâinile pe genunchi. Scrie clar: trei mii.
— Ce vremuri! a oftat pârcălabul. Ce vremuri mizerabile! Cui i-ar fi
trecut prin minte acum douăzeci de ani, chiar dacă ar fi fost beat, că va
exista meseria de vânător! Vânătorii! Aceşti nimicitori transhumanţi de
biserici. Asasini ambulanţi de dragoni şi himere. Geralt? În breasla voastră
este permis consumul de bere?
— Bineînţeles.
Velerad a bătut din palme.
— Bere! a ordonat. Iar tu, Geralt, hai, aşază-te mai aproape! Mi-e
totuna!
Berea era rece şi spumoasă.
— Trăim vremuri scârboase, monologa Velerad sorbind din halbă.
Mişună tot soiul de spurcăciuni. În Mahakam, prin munţi, viermuiesc peste
tot stafii. Prin codrii de odinioară măcar mai urlau nişte lupi, acum n-au mai
rămas decât vampiri, ceva spiriduşi, dacă nu-ţi scuipi în sân, dai peste
vârcolaci sau alte scârnăvii. Pe la ţară, rusaliile şi bocitoarele răpesc copii, e
vorba de sute şi sute. Au apărut boli de care nu s-a mai pomenit vreodată, ţi
se face părul măciucă! Ei, şi colac peste pupăză! A împins pergamentul din
piele pe blatul mesei. Nu e ciudat, Geralt, că-ţi sunt atât de solicitate
serviciile?
— Este un anunţ regal, pârcălabule. Geralt şi-a ridicat capul. Cunoşti
detalii?
Velerad s-a lăsat pe spate în scaun şi şi-a încrucişat mâinile pe burtă.
— Detalii, ai spus? Păi, ştiu. Nu chiar de la prima mână, dar din surse
sigure.
— Asta şi vreau.
— Încăpăţânat mai eşti! Cum doreşti. Fii atent la mine! Velerad a luat o
înghiţitură de bere şi şi-a coborât vocea. Mărinimosul nostru Foltest, încă
de pe vremea când era prinţ, în timpul domniei bătrânului Medella, tatăl
său, ne-a arătat ce este în stare să facă, şi a făcut multe. Am trăit cu speranţa
că îi va trece cu vârsta. Dar iată că între timp, la scurtă vreme după
încoronarea lui, imediat după moartea bătrânului rege, Foltest s-a întrecut
pe sine însuşi. Ne-a lăsat pe toţi cu gura căscată. Pe scurt, i-a făcut un copil
propriei sale surori, Adda. Ea era mai mică decât el, erau mereu
nedespărţiţi, dar nimeni nu bănuia nimic, în afară poate doar de regină… Pe
scurt, numai ce-o vedem pe Adda cu burta la gură, şi pe Foltest bodogănind
11
despre căsătorie. Cu soră-sa, îţi vine să crezi, Geralt? Situaţia a devenit al
naibii de încordată atunci când Vizimir din Novigrad a hotărât să-şi mărite
fata, pe Dalka, cu Foltest şi i-a trimis acestuia vestea prin olăcari, şi să ne fi
văzut cum ne străduiam din răsputeri să-l ţinem pe rege de mâini şi de
picioare, pentru că voia să-i gonească şi să-i insulte pe mesageri. Am reuşit,
din fericire, şi bine am făcut, pentru că, dacă l-am fi jignit pe Vizimir, ne-ar
fi pus la încercare curajul. Apoi, cu ajutorul Addei, care a intervenit pe
lângă drăguţul său frate, am reuşit să-l înduplecăm să-şi scoată din cap
ideea unei nunţi pripite.
Adda a născut la termen, dar stai să vezi! Şi-ascultă-mă bine, de-acum
devine palpitant! N-au fost mulţi oameni de faţă la naştere ca să vadă de-
aproape ce s-a zămislit, doar o moaşă care s-a sinucis apoi aruncându-se de
la fereastra donjonului, iar alta a rămas până în ziua de azi cu minţile
rătăcite. Cred, prin urmare, că bastardul nu era din cale-afară de frumos.
Era fetiţă. A murit la scurt timp, de altfel, pare-mi-se că nimeni nu s-a
grăbit să-i lege cordonul ombilical. Adda, spre norocul ei, s-a stins la
naştere. Şi apoi, ce să vezi măi, frate, Foltest a mai comis o gafă în stilul
său caracteristic. Bastardul trebuia să fie incinerat sau, ştiu şi eu, să fie
îngropat pe undeva prin pustie, nu să-l ascundă într-un sarcofag, în subsolul
palatului.
— E prea târziu acum să ne dăm cu părerea. Geralt a ridicat capul. În
orice caz, trebuia chemat un mag.
— Te referi la şarlatanii cu steluţe pe jobene? Bineînţeles că au fost
chemaţi! Vreo duzină, dar abia atunci când s-a descoperit ce zace în
sarcofag. Şi că iese din el în timpul nopţii. Căci nu dintr-odată a început să
se strecoare afară, o, nu. Şapte ani de la înmormântare a fost linişte şi pace.
Până într-o bună noapte cu lună plină, când s-au stârnit strigăte în palat,
răcnete, un vacarm de nedescris! Dar ce să mai vorbim, sunt lucruri pe care
le ştii deja, doar ai citit anunţul. Copila a crescut în sicriu, a crescut mult, i-
au ieşit şi dinţii, din câte s-a putut vedea. Ce mai încoace şi-ncolo, strigoi în
toată regula. Păcat că n-ai văzut cadavrele victimelor. Aşa cum le-am văzut
eu. Ai fi ocolit Wyzima, te-ai fi ţinut cât ai fi putut de departe.
Geralt tăcea.
— Aşadar, a continuat Velerad, aşa cum îţi spuneam, Foltest a chemat o
grămadă de vrăjitori. Au făcut un tărăboi, de puţin a lipsit să se ia la bătaie
cu bastoanele pe care le purtau, probabil pentru a alunga câinii asmuţiţi
împotriva lor. Şi cred că erau asmuţiţi destul de frecvent. Îmi pare rău,
12
Geralt, dacă ai cumva altă părere despre vrăjitori, prin prisma profesiei tale,
însă, în ceea ce mă priveşte, nu sunt altceva decât nişte paraziţi şi idioţi. Pe
când voi, vânătorii, ne inspiraţi din ce în ce mai multă încredere. Voi
sunteţi, cum să spun, ceva mai concreţi.
Geralt i-a zâmbit fără să zică nimic.
— Bine! Să revenim aşadar. Pârcălabul s-a uitat la ulcică, şi-a turnat
bere lui şi rivianului. Anumite sfaturi de-ale vrăjitorilor păreau destul de
inteligente. Unul dintre ei a propus arderea strigoiului, împreună cu palatul
şi sarcofagul, altul a recomandat să i se taie căpăţâna cu o cazma, alţii s-au
pronunţat în favoarea înjunghierii cu ţăruşi din lemn în diferite părţi ale
corpului, în plină zi desigur, atunci când diavolul doarme dus în sicriu,
epuizat după escapadele nocturne. Până la urmă s-a găsit unul, un clovn cu
o scufie ascuţită pe scăfârlia-i cheală, un pustnic cocoşat care scornise că nu
este vorba decât despre farmece care au fost aruncate pe copil, pe care le
poate anula, iar strigoiul poate redeveni fiica lui Foltest, drăgălaşă ca din
tablou. Cică n-ar fi fost nevoie decât să petreacă o noapte întreagă lângă
coşciug şi-i gata, apare primul ţipăt. Acestea fiind spuse, imaginează-ţi,
dragă Geralt, că idiotul şi-a petrecut noaptea la palat. Aşa cum poţi deduce
cu uşurinţă, mare lucru n-a mai rămas din el în afară de pălărie şi baston,
pare-mi-se. Însă Foltest se agăţase de această idee ca scaiul de coada
câinelui. A interzis orice încercare de a ucide vreun strigoi, şi i-a chemat pe
toţi şarlatanii din toate cotloanele ţării la Wyzima pentru a descânta
strigoiul şi a-l transforma în prinţesă. S-a strâns o şleahtă foarte pitorească!
Babe schimonosite, ologi, murdari, măi, frate, că te-apuca jalea. Ei bine,
ţine-te vrăjitorie, mai ales deasupra unui blid şi a unei ulcele. Bineînţeles că
unii au fost demascaţi de Foltest sau de cei din consiliu imediat, unii au fost
chiar spânzuraţi de palisade, dar puţini, prea puţini. Dacă era după mine, i-
aş fi spânzurat pe toţi de la un capăt la altul. Că în tot acest timp strigoiul
tot mai muşca pe câte unul, fără să-i pese de şarlatani şi de farmecele lor,
cred că nu mai e nevoie să precizez. Şi nici că Foltest nu mai locuia în
palat. Nimeni nu mai locuia acolo.
Velerad s-a întrerupt şi a mai luat o gură de bere. Vânătorul tăcea.
— Şi au dus-o tot aşa, Geralt, vreo şase ani, pentru că minunea aia s-a
născut acum vreo paisprezece ani. Am avut între timp alte griji şi necazuri,
deoarece ne-am încăierat cu Vizimir de Novigrad, dar din motive
rezonabile, lesne de înţeles, legate de deplasarea punctelor de frontieră, şi
nu de vreo fiică sau alte afinităţi. Foltest, în paranteză fie spus, începe până
13
la urmă să aibă gânduri de căsătorie şi să analizeze portretele trimise de
curţile vecine, pe care până atunci le arunca în latrină. Dar din când în când
îi revine obsesia şi trimite oamenii călare în căutarea altor vrăjitori. Iată că a
promis o recompensă de trei mii de galbeni, care a surâs unor mercenari,
cavaleri rătăcitori, chiar şi unui păstor, un nătâng cunoscut în întreaga zonă,
odihnească-se în pace. În ceea ce-l priveşte pe strigoi, e destul de
cumsecade. Cu excepţia faptului că mai devorează din când în când pe
cineva, o să ne obişnuim noi. Iar aceste personaje, aceşti eroi care încearcă
să destrame vraja, au măcar avantajul că fiara se hrăneşte doar la faţa
locului şi nu atacă în exteriorul curţii. Iar Foltest are acum un nou palat,
nemaipomenit de frumos.
— De şase ani, a întrebat Geralt ridicându-şi capul, de şase ani nu s-a
găsit nimeni să-i vină de hac?
— Ei bine, nu. Velerad l-a scrutat cu privirea pe vânător. Ar trebui să-şi
dea seama de-acum că nu-i cu putinţă şi că n-are decât să se resemneze. Mă
refer la Foltest, preamărinimosul nostru, suveranul nostru iubit, care
porunceşte în continuare să fie lipite anunţurile acestea pe la răspântii.
Numai că voluntari se găsesc tot mai puţini. A venit unul de curând, ce-i
drept, dar a vrut ca să i se dea cei trei mii de galbeni înainte. Aşa că l-am
băgat într-un sac şi l-am aruncat apoi într-un lac.
— De pungaşi nu ducem lipsă.
— Aşa-i, nu ducem lipsă. Ba chiar s-au înmulţit, a dat din cap pârcălabul
fără să-l slăbească din ochi pe vânător. De-aia ar fi bine să nu ceri aurul
înainte când te duci la palat. În caz că te duci.
— Mă duc.
— Ei bine, asta te priveşte. Ţine seama însă şi de sfatul meu. Cât despre
răsplată, umblă vorba tot mai des în ultima vreme despre cealaltă parte a ei,
ţi-am pomenit eu de ea. Prinţesa de soţie. Nu ştiu cine-a scornit-o, dar dacă
strigoiul arată aşa cum se povesteşte, snoava e tare sinistră. Da’ să nu crezi
că nu s-au găsit niscaiva idioţi care s-au grăbit în galop până la palat
imediat ce s-a răspândit vestea că ar fi rost de pătruns în familia regală. Mai
exact, două calfe de la ciubotărie. Oare de ce-s aşa de tâmpiţi ciubotarii,
Geralt?
— Habar n-am. Dar vânătorii, pârcălabule? N-au încercat?
— Ohoo, şi încă cum. Mai ales când au aflat că strigoiul trebuie doar
dezlegat de vrăji şi nu omorât, s-au semeţit şi îndată şi-au făcut bagajele.
Astfel, vânătorii au mai crescut în ochii mei, Geralt. Apoi a mai apărut
14
unul, mai tânăr decât tine. Nu-mi aduc aminte cum îl cheamă, poate că nici
n-am ştiut vreodată. El a încercat.
— Ei, şi?
— Prinţesa cu colţii săi i-a împrăştiat maţele la mare distanţă. Ca la o
aruncătură de arc.
Geralt a dat din cap.
— Alţii nu s-au mai încumetat?
— A mai fost unul.
Velerad a tăcut preţ de-o clipă. Vânătorul l-a aşteptat.
— Da, a reluat pârcălabul. A mai fost unul. La început, când Foltest l-a
ameninţat cu spânzurătoarea dacă-l omoară sau îl răneşte pe strigoi, a
izbucnit în râs şi a început să-şi facă bagajele. Însă, mai târziu… Velerad şi-
a coborât din nou vocea până la şoaptă, aplecându-se peste masă. Mai târziu
a bătut palma. Vezi tu, Geralt, aici în Wyzima, sunt câţiva oameni isteţi,
unii chiar de rang înalt, care s-au cam săturat de toată panarama asta.
Umblă zvonuri cum că aceştia l-au convins în taină să nu-şi mai bată capul
cu descântece şi dezlegări şi să-l ucidă direct pe strigoi, iar regelui să-i
spună că nu şi-a făcut efectul ritualul, că fiica lui s-a rostogolit pe trepte, cu
alte cuvinte, s-a produs un accident la locul de muncă. Regele bineînţeles că
s-ar fi înfuriat peste măsură şi nu i-ar mai fi dat niciun galben ca răsplată.
Atunci, ticălosul de vânător ne-a spus că dacă e vorba ca strigoiul să fie ucis
de pomană, n-avem decât s-o facem noi. Ei bine, ce era să facem… Ne-am
sfădit, am încercat să ne târguim cu el… Dar n-am scos-o la capăt.
Geralt a ridicat din sprânceană.
— Deloc, îţi spun, a continuat Velerad. Vânătorul n-a vrut să se ducă
imediat, din prima noapte. A mai aşteptat, a stat la pândă, a studiat
împrejurimile. În cele din urmă, din câte se aude, a văzut strigoiul, cel mai
probabil în plină acţiune, căci bestia nu iese din coşciug numai aşa, ca să-şi
dezmorţească picioarele. Aşadar a văzut-o şi a dispărut chiar în acea noapte.
Fără să-şi ia măcar rămas-bun.
Geralt şi-a strâns uşor buzele într-o grimasă care părea că se voia a fi un
zâmbet.
— Oamenii isteţi, a început el, mai au încă acei galbeni? Că doar
vânătorii nu cer plata în avans.
— Ah, da, a spus Velerad, bineînţeles că-i mai au.
— Gura lumii ce zice, cam câţi ar mai fi?
Velerad a zâmbit larg.
15
 — Unii spun c-ar fi vreo opt sute…
Geralt a clătinat din cap.
— Alţii, a murmurat pârcălabul, vorbesc de o mie.
— N-ar fi prea mult, dacă ţinem cont că gura lumii amplifică totul. La
urma urmelor, regele oferă trei mii.
— Nu uita de mireasă, a rânjit Velerad. Da’ ce să ne mai răcim gura de
pomană? E clar că n-o să primeşti cei trei mii de galbeni.
— De unde să fie clar?
Velerad a lovit cu mâna blatul mesei.
— Geralt, nu-mi strica impresia despre vânători! De şase ani ne chinuie
povestea asta! Strigoiul lichidează vreo cincizeci de persoane pe an, acum
din ce în ce mai puţine, căci toată lumea se ţine departe de palat. Nu, frate,
eu cred în magie, mi-a fost dat să văd multe la viaţa mea şi cred, până la un
anumit punct, în puterile vrăjitorilor şi ale vânătorilor, asta-i limpede. Dar
această dezlegare de vrăji este o tâmpenie născocită de un bătrân cocoşat şi
mucos care a luat-o razna de la traiul în pustie, este o idioţenie în care nu
crede nimeni. În afară de Foltest. Nu, Geralt! Adda a născut un strigoi,
pentru că s-a culcat cu fratele său de sânge, ce mai tura-vura, şi nicio vrajă
nu mai poate repara nimic. Strigoiul devorează oamenii ca orice strigoi şi
va trebui să fie omorât pur şi simplu. Uite, acum doi ani, ţăranii dintr-o
gârlă scufundată la capătul Mahakamului, cărora un balaur le devora oile,
au plecat cu gloata ca să-l ciomăgească cu parii şi nici măcar n-au
considerat că ar fi demni de laudă. Iar noi, aici în Wyzima, aşteptăm să se
producă un miracol şi ne zăvorâm uşile în toate nopţile cu lună plină sau ne
încârdăşim cu tot soiul de şarlatani în speranţa că fiara se va potoli şi va
reveni în sicriu.
— Ar fi o bună modalitate, a zâmbit vânătorul de monştri. Şi s-a mai
redus numărul crimelor?
— Prea puţin.
— Pe unde e drumul spre palat, spre cel nou?
— Te conduc chiar eu. Ce părere ai despre propunerea oamenilor isteţi?
— Pârcălabe, a spus Geralt. De ce atâta grabă? De altfel chiar se poate
produce un accident la locul de muncă, indiferent de intenţiile mele. Atunci
ar trebui să se gândească oamenii isteţi cum să mă salveze de mânia regelui
şi să-mi pregătească cei o mie cinci sute de galbeni despre care vorbeşte
gura lumii.
— Era vorba de o mie.
16
 — Nu, domnule Velerad, a spus ferm vânătorul. Cel căruia i-aţi oferit o
mie numai ce a văzut strigoiul şi a fugit, nici nu s-a tocmit măcar. Aşadar,
riscul este mai mare decât de o mie. Dacă nu cumva este mai mare şi decât
de o mie cinci sute, asta rămâne de văzut. Desigur, eu îmi voi lua rămas-
bun înainte de a pleca.
Velerad s-a scărpinat în cap.
— Geralt! O mie două sute?
— Nu, pârcălabe. Este vorba despre o treabă dificilă. Regele oferă trei
mii şi trebuie să vă mai spun că uneori este mai uşor să anihilezi o vrajă
decât să ucizi. La urma urmelor, se găsea unul printre predecesorii mei care
să omoare strigoiul dacă ar fi fost atât de simplu. Credeţi că s-au lăsat
devoraţi numai din cauză că se temeau de rege?
— De acord, frate, Velerad şi-a clătinat cu tristeţe capul. Batem palma.
Numai să nu suflăm niciun cuvânt despre eventualitatea unui accident la
locul de muncă! E un sfat prietenesc.

III
Foltest era suplu, avea un chip frumos, extraordinar de frumos. Nu părea
să fi împlinit patruzeci de ani, după părerea vânătorului. Stătea pe un pitic
sculptat în lemn de abanos, cu picioarele întinse spre vatra lângă care
moţăiau doi câini. Pe o laviţă, alături, stătea un bătrân bine făcut, cu barbă.
În spatele regelui era un altul, bine îmbrăcat, cu o expresie de mândrie pe
chip. Un dregător.
— Aşadar sunteţi un vânător de monştri din Rivia, a spus regele
spărgând tăcerea lăsată după preambulul lui Velerad.
— Da, domnule, a zis Geralt înclinându-şi capul.
— Da’ cum de-ai albit în halul ăsta? De la vrăji ţi se trage? Se vede clar
că nu eşti bătrân. Bine, bine. Am glumit, nu trebuie să-mi răspunzi
neapărat. Ai ceva experienţă, îndrăznesc să presupun.
— Da, domnule.
— Te-ascult cu mare plăcere.
Geralt s-a aplecat şi mai mult.
— Ştiţi, totuşi, că ne este interzis prin codul nostru să vorbim despre
ceea ce facem.
— Este un cod practic, cinstite vânător, foarte practic. În fine, fără să

17
intrăm în detalii, ai de-a face cu spiriduşii?
— Da.
— Şi cu vampirii, cu ghulii?
— Bineînţeles.
Foltest a ezitat.
— Dar cu strigoii?
Geralt a ridicat capul şi l-a privit pe rege în ochi.
— Da.
Foltest s-a uitat în altă parte.
— Velerad!
— Porunceşte, preamilostive rege.
— I-ai spus despre ce este vorba?
— Da, stăpâne preamilostiv. El zice că prinţesa poate fi adusă la
realitate.
— Ştiam asta de mult. Dar în ce mod, cinstite vânător? Ah, da, uitasem.
Codul. Bine. Doar o mică observaţie. S-au mai perindat pe-aici câţiva.
Velerad, i-ai spus? Bine. Prin urmare, am aflat că dumneata eşti specializat
mai degrabă în ucis decât în dezlegare de farmece. Uciderea nu intră în
discuţie. Dacă fiicei mele îi va cădea un singur fir de păr din cap, al tău va
ajunge pe butuc. Asta e tot. Ostrit, şi dumneata, domnule Segelin, rămâneţi
ca să-i daţi toate informaţiile de care are nevoie. Vânătorii întotdeauna au
multe întrebări de pus. Daţi-i să mănânce pe săturate şi găzduiţi-l la palat.
Să nu umble prin cârciumi.
Regele s-a ridicat, şi-a fluierat câinii şi s-a îndreptat spre uşă, împrăştiind
paiele care acopereau podeaua camerei. În dreptul uşii s-a întors.
— Dacă vei izbuti, vânătorule, recompensa este a ta. Poate vei primi şi
ceva pe deasupra dacă faci o treabă bună. Iar în privinţa balivernelor
născocite de norod despre căsătoria cu prinţesa, acestea nu conţin niciun
sâmbure de adevăr. Doar nu crezi că-mi voi da fiica pe mâna vreunui
vagabond?
— Nu, domnule. Nu cred.
— Bine. Acest lucru demonstrează că eşti inteligent.
Foltest a ieşit închizând uşa în urma sa. Velerad şi dregătorul, care până
atunci stătuseră în picioare, s-au instalat imediat la masă. Pârcălabul a băut
din ulcica pe care regele o golise pe jumătate, s-a uitat la ea şi a înjurat.
Ostrit, care ocupase locul lui Foltest, s-a încruntat la vânător, mângâind
braţele sculptate. Segelin, bărbatul cu barbă, i-a făcut semn lui Geralt.
18
 — Stai jos, cinstite vânător, stai jos. Îndată ni se va servi cina. Despre ce
aţi dori să discutăm? Pârcălabul Velerad v-a spus probabil totul. Îl cunosc şi
ştiu că e în stare să zică mai degrabă prea mult decât prea puţin.
— Doar câteva întrebări.
— Pune-le…
— Pârcălabul mi-a spus că, după apariţia strigoiului, regele a chemat
mulţi magi.
— Aşa este. Dar nu-i mai spune „strigoi”, ci „prinţesă”. E mai lesne de
evitat confuzia de faţă cu regele… şi neplăcerile legate de aceasta.
— Printre magi a fost vreunul renumit? Faimos?
— Au fost destui, vestiţi şi înainte, şi după aia. Nu-mi amintesc numele
lor… Poate dumneata, domnule Ostrit?
— Nu-mi amintesc nici eu, a spus dregătorul. Dar ştiu bine că unii se
bucurau de faimă şi respect. S-a vorbit mult despre asta.
— Au fost de acord că vraja poate fi anulată?
— Departe de a cădea de acord cu toţii, a zâmbit Segelin. În nicio
privinţă. Dar această afirmaţie a picat de la bun început. Ar fi fost simplu,
n-ar fi necesitat abilităţi magice, şi, aşa cum am înţeles, ar fi fost de-ajuns
ca unul dintre ei să-şi petreacă noaptea în criptă, lângă coşciug, de la apusul
soarelui până la al treilea cântat al cocoşului.
— Într-adevăr, foarte simplu, a pufnit Velerad.
— Aş vrea să aud o descriere… a prinţesei.
Velerad a sărit în sus de pe scaun.
— Prinţesa arată ca un strigoi! a urlat. Cel mai hidos strigoi de care am
auzit eu! Fiica maiestăţii sale regele, acest bastard blestemat, are patru coţi
înălţime, aduce cu un butoi de bere, are un bot până la urechi, plin de dinţi
precum pumnalele, ochii roşii şi bucle roşcate! Labe mari, cu gheare de
pisică sălbatică, atârnate până la pământ! Mă mir că încă nu am început să-i
trimitem portretul pe la curţile vecine! Prinţesa, sufoca-o-ar ciuma, are de-
acum paisprezece ani, ar fi timpul să se gândească s-o mărite cu vreun
prinţ!
— Măsoară-ţi vorbele, pârcălabe, s-a încruntat Ostrit, aruncându-şi ochii
spre uşă.
Segelin a schiţat un zâmbet.
— Descrierea, deşi atât de plastică, a fost destul de exactă, şi cred că este
ceea ce aţi vrut să aflaţi, nu-i aşa, cinstite vânător? Velerad a uitat să adauge
că prinţesa se deplasează cu o viteză nemaipomenită şi este mult mai
19
puternică decât te-aştepţi de la statura ei. Şi unde mai pui că are paisprezece
ani, ce mai! Dacă asta mai are vreo importanţă.
— Are, a spus vânătorul. Ziceaţi că atacurile asupra oamenilor au loc
numai în perioadele cu lună plină?
— Da, a răspuns Segelin. Dacă atacă în afara palatului vechi. În palat,
oamenii pier tot timpul, indiferent de fazele lunii. Dar de ieşit, iese doar
când e lună plină, dar nu chiar de fiecare dată.
— A existat vreun caz de atac în timpul zilei?
— Nu. În timpul zilei, nu.
— Întotdeauna îşi devorează victimele?
Velerad a scuipat cu năduf peste paie.
— Lua-te-ar naiba, Geralt, de îndată vine cina. Pfui! Le devorează, le
roade, le abandonează, depinde de starea de spirit, presupun. Pe unul nu l-a
muşcat decât de cap, off, pe doi sau trei i-a eviscerat, iar pe câţiva i-a ros
până i-a lăsat cu oasele goale, ca să spunem aşa. Mama mă-sii!
— Fii atent Velerad, i-a şuierat Ostrit. Spune ce vrei despre strigoi, dar
n-o jigni pe Adda în prezenţa mea, pentru că de faţă cu regele oricum nu
îndrăzneşti!
— A fost cineva care a supravieţuit atacurilor ei? a întrebat vânătorul,
părând că nu ia în seamă izbucnirea dregătorului.
Segelin şi Ostrit au schimbat priviri între ei.
— Da, a spus bărbosul. Chiar la început, acum şase ani, a acostat doi
oşteni aflaţi de pază la intrarea în criptă. Unul dintre ei a reuşit să scape.
— Şi apoi, a intervenit Velerad, a mai fost morarul, pe care l-a atacat la
marginea oraşului. Ţi-aminteşti?

IV
A doua zi, pe când se îngâna ziua cu noaptea, a fost adus morarul în
odăiţa de deasupra corpului de gardă, unde era găzduit vânătorul. L-a adus
un oştean îmbrăcat în manta cu glugă.
Conversaţia nu a dat cine ştie ce roade. Morarul, îngrozit, mormăia, se
bâlbâia. Mai multe a aflat vânătorul de la cicatricele sale: strigoiul avea o
deschidere a fălcilor impresionantă şi dinţii realmente foarte ascuţiţi, dintre
care patru canini foarte lungi pe maxilarul superior, câte doi pe fiecare
parte. Unghiile îi erau cu siguranţă mai ascuţite decât ale pisicilor sălbatice,

20
deşi mai puţin curbate. De altfel, datorită lor reuşise morarul să scape din
strânsoare.
După ce a încheiat interogatoriul, Geralt le-a făcut semn din cap să
plece. Oşteanul l-a împins dincolo de uşă pe ţăran şi şi-a dat jos gluga. Era
chiar Foltest.
— Stai jos, nu te ridica, a spus regele. Este o vizită neoficială. Eşti
mulţumit de cele aflate? Am auzit că ai fost pe la palat în cursul dimineţii.
— Da, maiestate.
— Când ai de gând să te apuci de treabă?
— Peste patru zile. După luna plină.
— Preferi să te uiţi la ea mai întâi?
— Nu e nevoie. Dar fiind sătulă… prinţesa… va fi mai puţin activă.
— Strigoiul, maestre, strigoiul. Să nu ne jucăm de-a diplomaţia. Abia
după aceea va fi prinţesă. De fapt, despre ea am venit să vorbim. Răspunde-
mi, neoficial, scurt şi clar: va fi sau nu va fi prinţesă? Nu te crampona de nu
ştiu ce cod de-al vostru.
Geralt şi-a frecat fruntea.
— Vă confirm, maiestate, că vraja poate fi anulată. Şi dacă nu mă înşel,
nu e nevoie decât de o noapte petrecută în palat. Al treilea cântat de cocoş,
în cazul în care îl surprinde pe strigoi în afara coşciugului, va face vraja să
se destrame. Aşa se procedează de obicei cu strigoii.
— Aşa de simplu?
— Chiar aşa de simplu nu este. Înainte de toate, trebuie să
supravieţuieşti acelei nopţi. Pot exista, de asemenea, abateri de la standarde.
De exemplu, poate fi vorba nu doar de o noapte, ci de trei. Trei nopţi la
rând. Sunt, de asemenea, situaţii… ei bine… fără ieşire.
— Da, a pufnit Foltest. Aud asta întruna de la unii. Monstrul trebuie
omorât pentru că este un caz incurabil. Maestre, eu sunt convins că au avut
grijă să-ţi spună ce-ai de făcut. Nu-i aşa? Să-i faci felul fără menajamente,
de la început, şi să-i spui regelui că n-ai avut încotro. Las că, dacă nu te
plăteşte regele, te răsplătim noi. Un mod foarte convenabil. Şi ieftin. Pentru
că regele ar porunci decapitarea sau spânzurarea vânătorului de monştri, iar
aurul le-ar rămâne în buzunar.
— Regele chiar l-ar decapita pe vânător? s-a încruntat Geralt.
Foltest l-a privit lung în ochi pe rivian.
— Regele nu ştie deocamdată, a spus el în cele din urmă. Dar vânătorul
trebuie să ia în calcul şi această eventualitate.
21
 Acum era rândul lui Geralt să tacă.
— Am de gând să fac tot ce-mi stă în puteri, a zis el după o clipă. Dar, în
cazul în care lucrurile iau o altă întorsătură, voi fi nevoit să-mi apăr viaţa.
Maiestatea voastră, de asemenea, trebuie să luaţi în calcul şi această
eventualitate.
Foltest s-a ridicat.
— Nu m-ai înţeles. Nu despre asta este vorba. E clar c-o vei trimite pe
lumea cealaltă dacă te afli în primejdie, nu contează dacă-mi va fi sau nu pe
plac mie. În caz contrar, te-ar ucide ea pe tine, lucru cert şi irevocabil. Nu
voi striga în gura mare, dar nu voi pedepsi pe nimeni dacă o va omorî
pentru a se apăra. Dar nu voi îngădui să fie ucisă fără a încerca să fie
salvată. Au existat deja tentative de a incendia vechiul palat, de a trage în ea
cu arcul, de a săpa gropi şi tot soiul de curse şi capcane, până când i-am
spânzurat pe câţiva. Dar nu asta e ideea. Maestre, ascultă-mă!
— Vă ascult.
— După al treilea cântat de cocoş nu va mai fi strigoi, dacă am înţeles eu
bine. Dar ce va fi?
— Dacă totul merge bine, o jună de paisprezece ani.
— Cu ochii roşii? Cu dinţii de crocodil?
— O adolescentă normală de paisprezece ani. Numai că…
— Ei?
— Doar din punct de vedere fizic.
— Nu mai spune. Dar psihic? În fiecare zi i se va servi la micul dejun o
găleată de sânge? Un picior de fecioară?
— Nu. Mental… Nu ştiu ce să spun… Cred că va fi la nivel de, ştiu şi
eu, de copil de trei-patru ani. Va avea nevoie de îngrijire specială pentru o
lungă perioadă de timp.
— Asta-i clar. Maestre?
— Spuneţi, vă rog.
— Asta i s-ar putea întoarce? Mai târziu?
Vânătorul a rămas tăcut.
— Aha, a spus regele. S-ar putea. Şi atunci cum va fi?
— În cazul în care, după un leşin prelung de câteva zile, se va prăpădi,
va trebui să-i ardeţi trupul. Dar foarte repede.
Foltest s-a încruntat.
— Nu cred, însă, a adăugat Geralt, că se va ajunge până acolo. Pentru
mai multă siguranţă, vă dau, maiestate, câteva sfaturi pentru a reduce
22
riscurile.
— Chiar acum? Nu este prea devreme, maestre? Şi dacă…
— Chiar acum, l-a întrerupt rivianul. Se poate întâmpla orice, maiestate.
Nu este exclus ca dimineaţă s-o găsiţi în criptă pe prinţesă dezlegată de
vrajă alături de cadavrul meu.
— Cum aşa? În ciuda permisiunii mele că te poţi apăra? Permisiune de
care se pare că nu prea-ţi pasă?
— Aceasta este o treabă serioasă, maiestate. Riscul este foarte mare.
Aşadar, ascultaţi-mă: prinţesa va trebui să poarte permanent la gât un
lănţişor de argint cu un safir, de preferat cu incluziune. Mereu. Zi şi noapte.
— Ce înseamnă cu incluziune?
— Safirul trebuie să aibă o mică bulă de aer în interior. De asemenea, în
odaia în care va dormi, va trebui să ardă din când în când în şemineu
crenguţe de ienupăr, mătură şi alun.
Foltest a căzut pe gânduri.
— Îţi mulţumesc pentru sfaturi, maestre. Le voi aplica, dacă… Şi acum
ascultă-mă cu atenţie. Dacă vei considera că este o situaţie fără ieşire,
ucide-o. În cazul în care, după anularea vrăjii, constaţi că fata nu e…
normală… dacă vei avea vreo umbră de îndoială, dacă vei constata că n-ai
izbutit pe deplin, omoar-o. Să nu-ţi faci griji, să nu-ţi fie teamă de mine.
Voi striga la tine în faţa oamenilor, te voi alunga de la palat şi din oraş,
nimic mai mult. Răsplată, desigur, nu-ţi voi da. Dar poate reuşeşti să capeţi
ceva ştii tu de la cine.
S-a aşternut tăcerea pentru o clipă.
— Geralt.
Foltest i s-a adresat pentru prima dată vânătorului pe nume.
— Vă ascult.
— Cât adevăr este în ceea ce se povesteşte despre copil, că s-a născut aşa
deoarece Adda era sora mea?
— Nu e cine ştie ce adevăr. O vrajă trebuie să fie aruncată, niciun
blestem nu se aruncă de la sine. Dar cred că relaţia maiestăţii voastre cu
sora a fost determinată de o vrajă şi, prin urmare, a avut un asemenea efect.
— Aşa m-am gândit şi eu. Şi mi-au spus şi unii magi, deşi nu chiar toţi.
Geralt? Cine a lăsat pe pământ toate acestea? Vrăjile, magiile?
— Nu ştiu, maiestate. Magii se ocupă cu cercetarea cauzelor acestor
fenomene. Pentru noi, vânătorii, este suficient să ştim că ele pot fi
provocate prin concentrarea voinţei. Şi să ne pricepem să le venim de hac.
23
 — Ucigând?
— În majoritatea situaţiilor. La urma urmelor, pentru asta suntem plătiţi
de obicei. Puţini sunt cei care ne cer desfacerea farmecelor, maiestate. În
general, oamenii doresc doar să se protejeze de primejdii. Dacă vreun
monstru are niscaiva oameni pe conştiinţă, se adaugă noi motive de
răzbunare.
Împăratul s-a ridicat, a făcut câţiva paşi prin cameră, s-a oprit în faţa
sabiei agăţate de vânător pe perete.
— Cu aceasta? a întrebat fără să se uite la Geralt.
— Nu. Aceasta este pentru oameni.
— Am auzit. Ştii ce, Geralt? O să merg cu tine în criptă.
— Categoric nu.
Foltest s-a întors spre el, ochii îi străluceau.
— Ştii, vânătorule, că n-am văzut-o niciodată? Nici la naştere, nici…
după aceea. Mi-a fost teamă. Poate nu mai am ocazia s-o văd, nu-i aşa? Am
dreptul măcar să văd cum va fi ucisă.
— Categoric nu, repet. Ar însemna o moarte sigură. La fel şi pentru
mine. Mi-ar slăbi atenţia, voinţa… Nu, maiestate.
Foltest s-a întors şi s-a îndreptat spre uşă. Geralt a avut pentru o clipă
impresia că va ieşi fără un cuvânt, fără un gest de rămas-bun, dar regele s-a
oprit şi l-a privit.
— Îmi inspiri încredere, a spus. Deşi ştiu bine că eşti un ticălos. Mi s-a
spus ce s-a întâmplat la han. Sunt sigur că i-ai pus la pământ pe huligani
doar pentru publicitate, pentru a-i agita pe oameni şi pe mine. Sunt convins
că le-ai fi putut trage o mamă de bătaie fără să-i ucizi. Mi-e teamă că nu voi
şti niciodată dacă ai de gând să-mi salvezi fiica sau s-o omori. Dar batem
palma. N-am de ales. Ştii de ce?
Geralt n-a răspuns.
— Pentru că eu cred, a spus regele. Cred că suferă. Nu-i aşa?
Vânătorul l-a fixat pe rege cu privirea sa pătrunzătoare. N-a dat din cap,
n-a făcut niciun semn, n-a schiţat nici cel mai mic gest, dar Foltest a înţeles.
El ştia răspunsul.

V
Geralt a aruncat o ultimă privire de la fereastra palatului. Se lăsa repede

24
amurgul. Pe celălalt mal al lacului licăreau luminiţele pastelate ale
Wyzimei. În jurul palatului era pustiu – de şase ani o fâşie de pământ a
nimănui separa oraşul de acest loc primejdios, din care nu mai rămăsese
nimic în afară de câteva ruine, grinzi putrede şi resturi dintr-o palisadă
zimţată, care nu meritaseră osteneala să fie demontate şi mutate în altă
parte. La mare depărtare, în capătul diametral opus al aşezării, îşi mutase
reşedinţa regele – cupola bombată a noului său palat se decupa la mare
distanţă pe fundalul cerului bleumarin.
Vânătorul a revenit la masa prăfuită în faţa căreia, într-una dintre odăile
goale, jefuite, se pregătea pe îndelete, în linişte, meticulos. Timp, ştia bine,
avea berechet. Strigoiul n-avea cum să iasă din criptă înainte de miezul
nopţii.
Pe masă era o cutie mică ferecată. A deschis-o. În interior erau
înghesuite în compartimente căptuşite cu iarbă uscată flaconaşe de sticlă de
culoare închisă. Vânătorul a ales trei dintre ele.
De pe podea a luat un pachet de formă alungită, înfăşurat bine în multe
blănuri de oaie şi legat cu o curea de piele. L-a desfăcut şi dintr-o teacă
neagră, lucioasă, acoperită cu rânduri de semne şi simboluri runice, a scos o
sabie cu mâner decorativ. A ieşit apoi la iveală lama care fulgera cu o
strălucire curată, de cleştar. Era din argint pur.
Geralt a şoptit o formulă, a băut pe rând conţinutul a două flaconaşe,
punându-şi mâna stângă pe lama sabiei după fiecare înghiţitură. Apoi s-a
învelit cu grijă în mantia-i neagră şi s-a aşezat. Pe podea. În odaie nu exista
niciun scaun. Nici în restul palatului, de fapt.
Stătea nemişcat, cu ochii închişi. Respiraţia lui, iniţial egală, s-a
accelerat brusc, a devenit răguşită, agitată. Apoi s-a oprit de-a binelea.
Amestecul care îi permitea vânătorului controlul complet al tuturor
organelor corpului era format în principal din spânz, ciumăfaie, păducel şi
laptele-câinelui. Celelalte ingrediente nu aveau nume în niciun limbaj
uman. Pentru cineva care nu era obişnuit din copilărie, aşa cum era Geralt,
ar fi fost o otravă letală.
Vânătorul a întors capul brusc. Auzul său, mai ascuţit acum decât de
obicei, a pescuit cu uşurinţă din tăcere foşnetul paşilor prin curtea năpădită
de urzici. N-avea cum să fie strigoiul. Încă mai era ziuă. Geralt şi-a aruncat
sabia pe spate, şi-a ascuns bocceaua în vatra şemineului ruinat şi a luat-o în
jos pe trepte, în tăcere deplină, ca un liliac. Curtea era încă suficient de
luminată pentru ca omul care venea să-i poată vedea faţa. Omul – adică
25
Ostrit – s-a retras brusc, o grimasă involuntară de groază şi silă strâmbându-
i gura. Vânătorul a rânjit – ştia şi el prea bine cum arată. După îngurgitarea
amestecului de mandragoră, aconit şi silur, faţa avea culoarea cretei, iar
pupilele îi ocupau întregul iris. În acelaşi timp, amestecul îi permitea să
vadă în cele mai adânci tenebre, ceea ce şi urmărea de fapt Geralt.
Ostrit şi-a revenit rapid.
— Arăţi de parcă ai fi ajuns deja un cadavru, vânătorule, a spus el.
Probabil de frică. Nu-ţi fie frică. Te izbăvesc eu.
Vânătorul nu i-a răspuns.
— N-ai auzit ce-am spus, şarlatan rivian? Eşti salvat. Şi bogat pe
deasupra. Ostrit a cântărit în mână o pungă mare şi a aruncat-o apoi la
picioarele lui Geralt. O mie de galbeni. Ia-i, urcă-te pe cal şi cară-te de-aici!
Rivianul a continuat să tacă.
— Nu te holba aşa la mine! a ridicat tonul Ostrit. Şi nu mă face să-mi
irosesc timpul. N-am de gând să stau aici pană la miezul nopţii. Nu pricepi?
N-am chef s-o dezlegi de vrăji pe prinţesă. Nu, nu te gândi că te-ai prins.
Nu sunt de partea lui Velerad şi Segelin. Nu vreau s-o omori. Trebuie doar
să dispari. Totul trebuie să rămână la fel ca până acum.
Vânătorul nu s-a clintit. Nu voia ca dregătorul să-şi dea seama cât de
accelerate îi erau în acel moment mişcările şi reacţiile. Se întuneca repede,
ceea ce era în favoarea sa, chiar şi penumbra amurgului era prea luminoasă
pentru pupilele sale dilatate.
— Şi de ce, domnule, totul trebuie să rămână ca până acum? l-a întrebat,
încercând să rostească lent fiecare cuvânt.
— Ei asta – Ostrit şi-a înălţat cu mândrie capul – ar trebui să nu te
privească, la naiba.
— Şi dacă ştiu deja?
— Interesant.
— Ar fi mai uşor de înlăturat Foltest de la tron în condiţiile în care
strigoiul îi tulbură în continuare pe oameni din ce în ce mai mult? În
condiţiile în care nebunia regelui nu mai poate fi suportată nici de populaţie
şi nici de dregători, nu-i aşa? Am ajuns la voi trecând prin Redania şi
Novigrad. Se spun multe pe-acolo despre unii din Wyzima, care îl văd pe
regele Vizimir ca pe un eliberator şi un monarh adevărat. Dar mie, domnule
Ostrit, nu-mi pasă nici de politică, nici de succesiunile la tron, nici de
revoluţiile de la palat. Sunt aici ca să-mi fac treaba. N-aţi auzit niciodată
despre sentimentul de datorie şi simplă onestitate? Despre etica
26
profesională?
— Bagă de seamă cu cine vorbeşti, vagabondule! a strigat Ostrit turbat
de furie, punându-şi mâna pe mânerul sabiei. Pân-aici, n-am chef de stat la
discuţii cu orişicine! Ia uită-te la el, etică, coduri, moralitate? Cine
vorbeşte? Un tâlhar, care nici bine n-a sosit şi s-a apucat de ucis oamenii?
Care se prosternează înaintea lui Foltest, iar pe la spate bate palma cu
Velerad ca un zbir cu soldă? Îndrăzneşti să ridici ochii din pământ,
slugoiule? Te dai drept mag? Vrăjitor? Tu, vânător scârbos ce eşti! Cară-te
de-aici până n-o iei peste bot!
Vânătorul stătea nemişcat, liniştit.
— Dumneavoastră să vă căraţi de-aici, domnule Ostrit, a spus el. Se
întunecă.
Dregătorul a făcut un pas în spate şi imediat şi-a scos sabia.
— Tu ai vrut-o, vânătorule. O să te omor. N-o să te-ajute cu nimic
trucurile tale de doi bani. Am aici o carapace de ţestoasă.
Geralt a zâmbit. Reputaţia carapacei de ţestoasă era răspândită în aceeaşi
măsură pe cât era de eronată. Dar vânătorul n-avea de gând să-şi risipească
forţele cu formule magice şi cu atât mai puţin să-şi încrucişeze lama de
argint cu cea a lui Ostrit. A apucat spada dregătorului şi cu o lovitură de
pumn de sub manşeta sa garnisită cu ţinte de argint l-a lovit la tâmplă.

VI
Revenindu-şi repede în simţiri, Ostrit îşi plimba ochii prin bezna grea.
Şi-a dat seama că este legat. Nu-l vedea pe Geralt, care stătea lângă el. Dar
şi-a dat seama unde se află şi a început să urle prelung, lugubru.
— Tacă-ţi fleanca, i-a spus vânătorul. Altfel o atragi înainte de vreme.
— Criminalul naibii! Unde eşti? Dezleagă-mă imediat, nenorocitule! Vei
fi spânzurat pentru asta, jigodie!
— Tacă-ţi gura odată.
Ostrit respira greu.
— Ai lăsa-o să mă devoreze? Aşa, legat? A întrebat el mai calm,
aruncându-i un epitet josnic aproape în şoaptă.
— Nu, i-a spus vânătorul. Te voi elibera. Dar nu acum.
— Ai, puşlama ce eşti, a şuierat printre dinţi Ostrit. Pentru a atrage
strigoiul?

27
 — Da.
Ostrit a tăcut, a încetat să se mai zbată, rămânând liniştit.
— Vânătorule?
— Da.
— E adevărat că am vrut să-l răstorn pe Foltest. Nu sunt singurul. Dar
numai eu i-am dorit moartea, am vrut să moară în agonie, să înnebunească,
să putrezească de viu. Şi ştii de ce?
Geralt nu i-a răspuns.
— Am iubit-o pe Adda. Sora regelui. Amanta regelui. Târfa regelui. Am
iubit-o… Vânătorule, mai eşti aici?
— Sunt.
— Ştiu la ce te gândeşti. Dar n-a fost aşa. Crede-mă, n-am aruncat niciun
farmec. Nu ştiu nimic despre vrăji. Doar o singură dată la furie am spus…
Doar o dată. Vânătorule? Mă asculţi?
— Ascult.
— Maică-sa a fost, bătrâna regină. Sunt sigur că de la ea li s-a tras. Nu
suporta să vadă cum el şi Adda… N-am fost eu. O singură dată, ştii, am
încercat s-o înduplec, iar Adda… Vânătorule! Mi-am pierdut minţile ameţit
şi i-am spus… Vânătorule? Mi se pare? Sunt eu?
— Nu mai contează.
— Vânătorule? Se apropie miezul nopţii?
— Da.
— Lasă-mă să plec mai devreme. Dă-mi mai mult timp.
— Nu.
Ostrit n-a auzit zgomotul capacului coşciugului, dar vânătorul l-a sesizat.
S-a aplecat şi i-a tăiat legăturile dregătorului cu pumnalul. Ostrit n-a mai
aşteptat să-i spună nimic, a sărit în sus, a şchiopătat împiedicat din cauza
amorţelii, apoi a luat-o la fugă. Privirea îi era destul de obişnuită cu
întunericul ca să vadă drumul care ducea de la sala principală la ieşire.
Lespedea care bloca intrarea în criptă s-a desprins şi a căzut cu un vuiet
puternic. Geralt, ascuns prudent în spatele balustradei scării, a văzut silueta
distorsionată a strigoiului cum se grăbea agil, iute şi fără greş pe urmele
ropotului paşilor lui Ostrit. Creatura nu scotea nici cel mai mic zgomot.
Un urlet sinistru, monstruos, frenetic a spintecat noaptea, a zguduit
zidurile vechi şi a continuat, urcând şi scăzând vibrant. Vânătorul nu putea
să evalueze corect distanţa – auzul său exacerbat îl inducea în eroare – dar
ştia că strigoiul l-a prins repede pe Ostrit. Prea repede. A ieşit în mijlocul
28
camerei şi s-a postat în apropiere de intrarea în criptă. Şi-a aruncat mantia.
Şi-a scuturat umerii pentru a-şi corecta poziţia sabiei. Şi-a pus mănuşile.
Mai avea ceva timp. Ştia că strigoiul, deşi sătul după faza anterioară de lună
plină, nu avea să abandoneze prea repede cadavrul lui Ostrit. Inima şi
ficatul vor constitui pentru el provizii de hrană preţioase pentru lunga
perioadă de letargie.
Vânătorul aştepta. Până în zori, după cum socotea el, mai erau vreo trei
ore. Doar cântatul cocoşului l-ar fi putut induce în eroare. De altfel,
probabil că nu era niciun cocoş prin jur.
A auzit-o. Mergea lent, târându-şi picioarele pe podea. Şi apoi a văzut-o.
Descrierea fusese corectă. Căpăţâna disproporţionat de mare, proptită pe
un gât scurt, era înconjurată de aureola imensă a părului roşcat, cârlionţat.
Ochii îi străluceau în întuneric ca două abcese. Strigoiul rămăsese
încremenit, cu ochii la Geralt. Dintr-odată şi-a deschis gura – de parcă ar fi
vrut să se laude cu colţii săi albi, ascuţiţi, apoi şi-a închis fălcile trântindu-le
sec, ca pe capacul unei lăzi. Şi brusc a sărit de pe loc, fără elan, întinzându-
şi către vânător ghearele însângerate.
Geralt a făcut un salt în spate răsucindu-se brusc, strigoiul s-a şters de el,
s-a învârtit şi el, tăind aerul cu ghearele. Nu s-a dezechilibrat şi a pornit din
nou la atac imediat, din semirotaţie, clămpănindu-şi dinţii chiar în dreptul
pieptului lui Geralt. Rivianul a sărit în partea opusă, şi-a schimbat direcţia
de rotaţie de trei ori într-o piruetă şuierătoare, dezorientând creatura.
Sărind, a lovit-o fără elan, dar puternic, în partea laterală a capului, cu
piroanele de argint încorporate în zona superioară a mănuşii, în dreptul
degetelor.
Strigoiul a scos un răcnet înfiorător, umplând palatul cu un ecou
hodorogit, s-a prăbuşit la pământ şi a început să urle puternic, ameninţător,
furios.
Vânătorul a rânjit maliţios. Prima încercare, aşa cum anticipase, fusese
încununată de succes. Argintul îi fusese fatal strigoiului, la fel ca majorităţii
monştrilor legaţi pe viaţă de magie. Exista, aşadar, o şansă: fiara era ca
oricare alta, şi aceasta îi putea garanta reuşita dezlegării, aşa cum şi sabia de
argint, în ultimă instanţă, îi putea garanta lui viaţa.
Strigoiul nu se grăbea cu următorul atac. De data aceasta s-a apropiat
încet, rânjindu-şi colţii şi balele curgându-i scârbos. Geralt s-a dat îndărăt, a
descris un semicerc păşind precaut, mişcările sale, ba încetinite, ba
accelerate, derutându-l pe strigoi, împiedicându-l să-şi ia avânt pentru salt.
29
În timp ce mergea, vânătorul derula în urma sa un lanţ lung, subţire,
puternic, îngreunat la capăt. Lanţul era de argint.
Când strigoiul s-a încordat şi a sărit, lanţul a şuierat în aer şi, zbătându-se
ca un şarpe, s-a încolăcit cât ai clipi în jurul braţelor, gâtului şi scăfârliei
dihaniei. Strigoiul a căzut în capcană, scoţând un ţipăt ascuţit care spărgea
timpanele. S-a zvârcolit pe podea, hohotind înfiorător, nu se ştie dacă din
cauza furiei sau a arsurii dureroase provocate de metalul odios. Geralt era
satisfăcut – uciderea strigoiului, dacă ar fi vrut, nu ar fi reprezentat în acel
moment o mare problemă. Dar vânătorul n-a făcut uz de sabie. Până în
prezent, nimic din comportamentul strigoiului nu-i dădea vreun motiv să
presupună că ar putea fi o situaţie fără ieşire. Geralt s-a retras la distanţa
regulamentară şi, fără să scape din ochi creatura care se zbătea pe podea,
respira adânc, se concentra.
Lanţul s-a rupt, zalele de argint s-au răspândit, ca o ploaie, în toate
părţile, zăngănind pe piatră. Orbit de furie, strigoiul s-a lansat în atac
urlând. Geralt aştepta calm. Şi-a ridicat mâna dreaptă şi a schiţat în faţa sa
Semnul Aard.
Strigoiul a fost proiectat îndărăt câţiva paşi ca lovit de un ciocan, dar a
rămas în picioare, şi-a scos ghearele, şi-a dezvelit colţii. Părul i s-a ridicat şi
i s-a zburlit ca şi cum ar fi bătut un vânt puternic. Cu dificultate, respirând
şuierător, avansa. Pas cu pas, lent, dar avansa.
Geralt a început să-şi facă griji. Nu se aşteptase ca un Semn atât de
simplu să paralizeze complet creatura, dar nu se aştepta nici ca bestia să-şi
depăşească atât de uşor rezistenţa. Nu putea ţine pentru prea mult timp
Semnul, era prea obositor, iar strigoiul nu mai avea de parcurs decât vreo
zece paşi. A îndepărtat brusc Semnul şi a sărit într-o parte. Cum era de
aşteptat, creatura, surprinsă, a zburat înainte, s-a dezechilibrat, a căzut, a
alunecat pe podea şi s-a rostogolit pe trepte, prin deschiderea căscată în
podeaua de la intrarea în criptă. De jos a răzbătut ecoul urletelor inumane.
Pentru a trage de timp, Geralt a sărit pe scara care ducea la o mică
galerie. N-a urcat-o decât pe jumătate, că strigoiul a şi ieşit din criptă,
deplasându-se ca un păianjen negru gigantic. Vânătorul a aşteptat s-o vadă
urcând în urma sa treptele, a trecut peste balustradă şi a sărit până jos.
Dihania s-a întors pe scară, s-a încordat şi a zburat până la el într-un salt
spectaculos de peste zece metri. Nu s-a lăsat aşa uşor păcălită de pirueta lui
– de două ori ghearele sale i-au zgâriat rivianului dubletul de piele. Dar o
nouă lovitură teribilă cu piroanele de argint de pe mănuşă l-a îndepărtat cu
30
violenţa disperării pe strigoi, făcându-l să se legene. Geralt, simţind cum
izbucneşte furia în el, s-a zguduit, şi-a arcuit trunchiul şi cu o lovitură
puternică aplicată în lateralul bestiei, a doborât-o din picioare.
A scos un răcnet mai puternic decât toate cele de până atunci. Până şi
tencuiala a căzut din tavan.
Strigoiul s-a ridicat în picioare, tremurând de furie neînfrânată şi de
poftă de sânge. Geralt aştepta. Şi-a scos sabia, a descris cu ea cercuri în aer,
a avansat, a încercuit creatura, având grijă ca mişcările armei să nu se
suprapună cu ritmul şi tempoul paşilor lui. Fiara n-a sărit, s-a apropiat încet,
urmărind cu privirea strălucirea lamei sabiei.
Geralt s-a oprit brusc şi a înţepenit cu sabia ridicată. Creatura, derutată, a
încremenit şi ea. Vânătorul a descris cu lama un semicerc lent, apoi a făcut
un pas spre strigoi. Apoi, un altul. Şi apoi a sărit, fluturându-şi sabia
deasupra capului.
Strigoiul s-a crispat, a bătut în retragere în zigzag, dar Geralt era din nou
aproape, cu lama strălucind în mână. Ochii vânătorului s-au aprins cu o
strălucire sinistră, din spatele dinţilor încleştaţi s-a desprins un urlet răguşit.
Dihania a dat înapoi din nou, împinsă de forţa concentrată a urii, mâniei şi
violenţei, emanată de omul care o ataca. Aceste sentimente o asaltau în
valuri, îi pătrundeau în creier şi în viscere. Înfiorată până la durere de o
senzaţie încă necunoscută ei până atunci, a lăsat să-i scape un geamăt
nervos, s-a răsucit pe loc şi a pornit într-o fugă nebună prin labirintul
obscur al coridoarelor palatului.
Geralt, tremurând, stătea în mijlocul camerei. Singur. A durat mult, se
gândea el, până ce acest dans pe marginea prăpastiei, acest balet nebun,
macabru, al luptei să ducă la rezultatul scontat, să-i permită să fuzioneze
psihic cu adversarul, să intre în armonie cu straturi de voinţă concentrată
care debordau din strigoi. O voinţă malefică, morbidă, aflată la originea
creaturii. Vânătorul s-a cutremurat la amintirea momentului în care
absorbise această încărcătură de răutate pentru a o întoarce ca o oglindă
spre monstru. Niciodată nu mai întâlnise o astfel de concentrare de ură şi de
frenezie ucigaşă, nici măcar în bisericile care se bucurau în acest sens de
cea mai mare notorietate.
Cu atât mai bine, îşi spunea în gând îndreptându-se spre intrarea în cripta
înnegrită din podea ca o băltoacă mare. Cu atât mai bine, căci a fost mai
puternic impactul asupra strigoiului. Aşa va avea ceva mai mult timp pentru
a acţiona, înainte ca fiara hidoasă să-şi revină din şoc. Vânătorul se întreba
31
dacă ar mai fi avut forţa să susţină un efort similar. Acţiunea poţiunilor se
diminua şi mai era mult până în zori. Strigoiul n-avea cum să ajungă la
criptă înainte de a se lumina, în caz contrar toată strădania de până atunci ar
fi fost în zadar.
A coborât scara. Cripta era mică, în ea se aflau trei sarcofage de piatră.
Cel de lângă intrare era acoperit pe jumătate. Geralt şi-a scos din sân al
treilea flaconaş, i-a băut rapid conţinutul, s-a dus la mormânt şi s-a aşezat în
el. Cum era de aşteptat, mormântul era dublu – pentru mamă şi fiică.
A închis capacul numai atunci când a auzit din nou de sus hohotele
strigoiului. Zăcând pe spate, lângă cadavrul mumificat al Addei, a trasat de
lespede, din interior, Semnul Yrden. Şi-a pus pe piept sabia şi o clepsidră
mică umplută cu nisip fosforescent. Şi-a încrucişat mâinile. Nu mai auzea
urletele creaturii răsunând prin palat, pentru că dalacul şi rostopasca
începeau să-şi facă efectul.

VII
Când Geralt a deschis ochii, se scursese tot nisipul din clepsidră, ceea ce
însemna că letargia lui durase mai mult decât ar fi trebuit. A ciulit urechile,
dar n-a auzit nimic. Simţurile îi funcţionau din nou normal.
Şi-a luat sabia, a pipăit cu palma capacul sarcofagului mormăind o
formulă şi, uşor, a deplasat lespedea cu câţiva centimetri.
Linişte.
A tras capacul şi mai mult, s-a aşezat în fund şi cu arma pregătită, şi a
scos capul din mormânt. Cripta era cufundată în beznă, dar vânătorul ştia că
afară se crăpa de ziuă. A aprins torţa miniaturală, a ridicat-o şi a proiectat
pe pereţi umbre bizare.
Pustiu.
A ieşit cu greu din sarcofag, cu dureri, amorţit, înfrigurat. Şi atunci a
văzut-o. Era întinsă pe spate lângă mormânt, goală, inconştientă.
Era destul de urâtă. Subţirică, cu sânii mici şi ascuţiţi, murdară. Părul –
castaniu-roşcat – îi ajungea până aproape de talie. Punând torţa pe lespede,
a îngenuncheat lângă ea şi s-a aplecat deasupra ei. Buzele îi erau livide, pe
pomeţi avea o vânătaie mare de la lovitura lui. Geralt şi-a pus jos sabia, şi-a
scos mănuşile, i-a ridicat buza superioară cu degetul, fără să se formalizeze.
Dinţii îi erau normali. I-a căutat mâna îngropată în părul încâlcit, înainte de

32
a o palpa, a observat că avea ochii deschişi. Prea târziu.
L-a zgâriat cu ghearele pe gât, sfâşiindu-l în profunzime, sângele lui
stropindu-i faţa. A urlat, căutând cu ochii cealaltă mână. S-a prăbuşit peste
ea, apucând-o de încheieturile mâinilor, fixându-le pe podea. A clămpănit
din dinţi – prea scurţi de-acum – spre faţa lui. A lovit-o cu fruntea în faţă, a
sufocat-o. Nu mai avea puterea de dinainte, se zbătea sub el, urla scuipând
sânge – sângele lui – care îi inunda gura. Sângele curgea şiroaie. Nu mai
era timp. Vânătorul a suduit şi a muşcat-o puternic de gât chiar sub ureche,
şi-a apăsat dinţii cât de tare a putut până când urletul inuman s-a
transformat mai întâi într-un strigăt subţire, disperat, apoi într-un suspin
sufocat – într-un plâns de fată de paisprezece ani rănită.
I-a dat drumul atunci când a încetat să se mai agite, s-a ridicat în
genunchi, a scos din buzunarul de la mânecă o bucată de pânză şi şi-a
apăsat-o pe gât. A luat sabia de alături şi i-a pus lama pe gâtul fetei
inconştiente, s-a aplecat deasupra mâinii ei. Unghiile ei erau murdare,
rupte, însângerate, dar… normale. Absolut normale.
Vânătorul s-a ridicat cu greu. Prin intrarea în criptă se revărsa cenuşiul
umed, vâscos, al zorilor. S-a îndreptat spre scară, dar se legăna şi s-a aşezat
cu greu pe podea. Prin pânza îmbibată, sângele îi curgea pe braţe,
prelingându-i-se de pe mânecă. Şi-a desfăcut dubletul, şi-a sfâşiat cămaşa, a
rupt-o fâşii, cu care s-a legat în jurul gâtului, ştiind că trebuia să acţioneze
rapid pentru că nu mai avea mult şi leşina…
A izbutit. Apoi a leşinat.
În Wyzima, pe celălalt mal al lacului, un cocoş, agitându-şi penele în
umezeala rece, a cântat pentru a treia oară cu o voce răguşită.

VIII
A văzut pereţii văruiţi în alb şi grinzile tavanului din odăiţa de deasupra
corpului de gardă. Şi-a mişcat capul, strâmbându-se de durere, apoi a
gemut. Gâtul îi era bandajat, gros, solid, profesional.
— Nu te mişca, vânătorule, a spus Velerad. Nu te mişca, rămâi culcat.
— Sabia… mea…
— Da, da. Cea mai importantă este, desigur, sabia dumitale magică, de
argint. Este aici, nu-ţi fie frică. Şi sabia, şi bocceaua. Şi trei mii de galbeni.
Da, da, nu spune nimic. Eu sunt un prost bătrân, iar tu eşti un vânător

33
înţelept. Foltest repetă asta întruna de două zile.
— Două…
— Ei bine, două. Ţi-a aranjat bine gâtul, se vedea tot ceea ce ai în
interior. Ai pierdut foarte mult sânge. Din fericire, ne-am grăbit să ajungem
la palat imediat după al treilea cântat de cocoş. În Wyzima nimeni n-a
închis un ochi în noaptea aceea. A fost imposibil. Aţi făcut o hărmălaie
acolo… Nu te obosesc cu flecăreala mea?
— Prin… ţesa?
— Prinţesa, păi, ca prinţesele. Subţire. Şi prostuţă. Plânge întruna şi face
pipi în pat. Dar Foltest spune că se va schimba. Nu cred că în mai rău, nu-i
aşa, Geralt?
Vânătorul închise ochii.
— Ei bine, eu mă duc de-acum. Velerad s-a ridicat. Odihneşte-te.
Geralt? Înainte de-a pleca, spune-mi de ce-ai vrut s-o muşti. Ei? Geralt?
Vânătorul adormise.

34
 VOCEA RAŢIUNII 2

I
— Geralt!
Trezit din somn, şi-a ridicat capul. Soarele era deja sus, filtra prin
obloane pete aurii orbitoare, pătrundea în odaie cu tentacule de lumină.
Vânătorul de monştri şi-a dus mâna streaşină la ochi, un gest instinctiv şi
inutil, de care nu putea să scape: nu trebuia decât să-şi îngusteze pupilele.
— E târziu, a spus Nenneke, deschizând obloanele. Aţi dormit bine. Iola,
fugi. N-ai ce căuta aici.
Fata s-a ridicat brusc şi s-a aplecat lângă pat ca să-şi ridice mantia de pe
podea. Pe braţ, în locul în care fusese cu o clipă mai devreme gura ei,
Geralt a simţit un firicel rece de salivă.
— Aşteaptă, i-a spus el ezitant.
Ea s-a uitat la el şi a întors repede capul.
Se schimbase. Nu mai avea nimic din nimfă, nici din apariţia
strălucitoare şi parfumată a muşeţelului în zori. Ochii ei erau albaştri, şi nu
negri. Era pistruiată, pe nas, pe decolteu, pe umeri. Pistruii îi stăteau foarte
bine, se potriveau de minune cu tenul şi părul roşcat. Atunci în zori, când ea
era în visul său, nu-i observase. Cu ruşine şi cu părere de rău i-a spus că
ceea ce simţea pentru ea era regretul că nu rămăsese un vis. Şi că niciodată
nu-i va trece această durere.
— Aşteaptă puţin, a repetat el. Iola… Voiam…
— Nu-i mai spune nimic, Geralt, a spus Nenneke. Oricum ea nu-ţi va
răspunde. Du-te, Iola. Grăbeşte-te, draga mea.
Fata, înfăşurată în mantie, s-a îndreptat spre uşă, lipăind pe podea cu
picioarele goale, jenată, îmbujorată, stânjenită. Nimic din ea nu mai semăna
cu…
Yennefer.
— Nenneke, a spus el, apucând cămaşa. Sper că n-ai de gând… Cred că
n-o s-o pedepseşti.
— Idiotule, a pufnit preoteasa, apropiindu-se de patul său. Ai uitat unde
te afli. Aici nu eşti nici într-un schit, nici într-o mănăstire. Aici este templul
lui Melitele. Zeiţa noastră nu interzice… nimic preoteselor. Sau aproape

35
nimic.
— Mi-ai interzis să vorbesc cu ea.
— Nu ţi-am interzis, ţi-am atras doar atenţia asupra zădărniciei. Iola nu
vorbeşte.
— Cum?
— Tace, pentru că a făcut un jurământ. Este o formă de înfrânare prin
care… Ah, dar de ce-mi răcesc eu gura de pomană, oricum nu pricepi şi
nici măcar nu te străduieşti s-o faci. Îţi ştiu eu părerea cu privire la religie.
Nu, nu te îmbrăca încă. Vreau să văd cum ţi se vindecă gâtul.
S-a aşezat pe marginea patului, a derulat cu îndemânare bandajul gros de
in care înfăşură gâtul vânătorului. Acesta s-a strâmbat de durere.
La sosirea lui în Ellander, Nenneke i-a aruncat funiile groase, de
ciubotar, cu care fusese bandajat în Wyzima, i-a deschis rana şi l-a repansat.
Rezultatul era evident: el ajunsese la templu aproape vindecat, în fine, un
pic cam rigid. Iar acum, era din nou bolnav şi îl durea, dar n-a protestat. O
cunoştea pe preoteasă de mulţi ani, ştia cât de vastă era experienţa ei în
vindecări şi ce farmacie bogată şi cuprinzătoare are. Terapia în templul lui
Melitele nu putea să-i facă decât bine.
Nenneke i-a cercetat rana, a curăţat-o şi a început să blesteme. El îi ştia
pe de rost ritualul de-acum, începuse din prima zi şi nu uita niciodată să
izbucnească de fiecare dată când vedea amintirea lăsată de ghearele
prinţesei din Wyzima.
— Îngrozitor! Cum ai putut să te laşi bătut în halul ăsta de un strigoi
ordinar! Muşchii, tendoanele, mai avea puţin şi-ţi secţiona carotida! În
numele Preamăritei Melitele, Geralt, ce s-a-ntâmplat cu tine? Cum de i-ai
îngăduit să se apropie atât de mult de tine? Ce-ai vrut să-i faci? Să sari pe
ea?
El nu i-a răspuns, doar i-a zâmbit uşor.
— Nu mai rânji aşa prosteşte. Preoteasa s-a ridicat şi a luat un sac de
bandaje din comodă. În ciuda rotunjimii şi a înălţimii mici, se mişca agil şi
graţios. Nu-i nimic amuzant în ceea ce ţi s-a întâmplat. Ţi-ai pierdut
reflexele, Geralt.
— Exagerezi.
— Ba nu exagerez deloc. Nenneke i-a pus pe rană un terci verde care
exala un miros înţepător de eucalipt. N-ar fi trebuit să te laşi rănit, dar te-ai
lăsat, şi încă foarte serios. Chiar foarte grav. În ciuda capacităţii tale
excepţionale de regenerare, o să dureze câteva luni până să-ţi redobândeşti
36
mobilitatea completă a gâtului. Te avertizez, în această perioadă, nu încerca
să-ţi măsori forţele cu un adversar foarte iute.
— Mulţumesc pentru avertisment. Fă bine şi dă-mi un sfat: din ce-ai
vrea să trăiesc în acest timp? Să caut niscaiva domnişoare, să fac rost de o
căruţă şi să pun pe picioare o casă de toleranţă itinerantă?
Nenneke a ridicat din umeri în timp ce mâinile sale mari îi pansau gâtul
cu mişcări rapide şi sigure.
— Să-ţi dau sfaturi şi să te învăţ cum să trăieşti? Da’ ce, eu sunt mama
ta, sau cum? Am terminat, eşti gata. Poţi să te îmbraci. Te aşteaptă micul
dejun în sala de mese. Grăbeşte-te, altfel ţi-l vei prepara singur. N-am de
gând să ţin fetele în bucătărie până la prânz.
— Unde te pot găsi mai târziu? În sanctuar?
— Nu, i-a spus Nenneke ridicându-se. Nu în sanctuar. Eşti binevenit aici
ca oaspete, vânătorule, dar în sanctuar n-ai ce căuta. N-ai decât să te duci la
plimbare. Şi o să te găsesc eu.
— Bine.

II
Geralt parcurgea pentru a patra oară aleea cu plopi care ducea de la
poartă la clădirea rezidenţială şi spre sanctuarul încorporat într-un bloc de
stâncă abruptă, dar şi spre templul principal. După un moment de reflexie a
renunţat să se întoarcă în interiorul acestuia, s-a îndreptat în direcţia
grădinilor şi a clădirilor de la fermă. Peste o duzină de preotese în haine
cenuşii, de lucru, munceau cu sârguinţă acolo, la plivitul plantelor şi la
hrănirea păsărilor în coteţe. Majoritatea erau tinere şi foarte tinere, aproape
nişte copile. Când trecea pe lângă ele, unele îl salutau cu o înclinare a
capului sau cu un zâmbet. Le răspundea la salut, dar nu recunoştea pe
niciuna. Deşi venea frecvent la templu, o dată, uneori chiar de două ori pe
an, nu întâlnea mai mult de trei sau patru chipuri familiare. Fetele veneau şi
plecau, fie ca sibile la alte temple, fie ca moaşe şi vindecătoare specializate
în boli de femei şi de copii, sau chiar ca druide itinerante, profesoare sau
guvernante. Dar veneau mereu altele, de peste tot, chiar şi din cele mai
îndepărtate locuri. Templul lui Melitele din Ellander era vestit şi se bucura
de un renume binemeritat.
Cultul zeiţei Melitele era unul dintre cele mai vechi, dintre cele mai

37
răspândite pe vremea aceea, începuturile sale pierzându-se în epoci de mult
apuse, chiar înainte de apariţia omului. Fiecare rasă preumană şi fiecare trib
uman primitiv, pe atunci nomad, venera o zeiţă a recoltei şi a fertilităţii,
protectoare a fermierilor şi grădinarilor, patroană a dragostei şi a căsătoriei.
Cele mai multe dintre acestea se contopiseră în cultul lui Melitele.
Timpul, care s-a dovedit a fi destul de nemilos cu alte religii şi culte,
izolându-le cu succes în capele şi bisericuţe uitate şi rareori frecventate,
pierdute printre construcţiile oraşelor, s-a dovedit a fi blând cu Melitele.
Acesteia nu-i lipseau nici adepţii, nici protectorii. Oamenii de ştiinţă care au
analizat acest fenomen, explicând popularitatea zeiţei, au ajuns la precultele
Marii Maici, Mama Natură, au evidenţiat legătura cu ciclul naturii, cu
renaşterea vieţii şi alte fenomene cu denumiri pompoase. Un prieten de-al
lui Geralt, trubadurul Jaskier, căruia îi plăcea să se dea drept specialist în
toate domeniile posibile, a căutat explicaţii simple. Cultul lui Melitele,
explica el, este unul tipic feminin. Melitele, într-adevăr, era patroana
fertilităţii, a naşterii, protectoarea maternităţii. Femeia trebuie să ţipe la
naştere. În afară de strigătele obişnuite, însoţite, de obicei, de promisiuni
deşarte, cum că niciodată în viaţa ei nu se va mai dărui niciunui ţăran
scârbos, o femeie care naşte face apel la o divinitate pentru a o salva, iar
Melitele era zeiţa potrivită. Şi având în vedere că femeile au dat naştere,
dau naştere şi vor da naştere, demonstra poetul, zeiţa Melitele nu trebuia să-
şi facă griji cu privire la popularitate.
— Geralt!
— Tu eşti, Nenneke? Te căutam.
— Pe mine? Preoteasa i-a aruncat o privire batjocoritoare. Nu pe Iola?
— Şi pe Iola, a recunoscut el. Ai ceva împotrivă?
— În momentul de faţă, da. Nu vreau s-o deranjezi şi nici să-i distragi
atenţia. Trebuie să se pregătească şi să se roage, dacă vrem să iasă ceva din
această transă.
— Ţi-am spus că nu vreau nicio transă. Nu cred că mă poate ajuta cu
ceva o astfel de transă.
— Iar eu, s-a strâmbat Nenneke, nu cred că o astfel de transă poate să-ţi
strice cu ceva.
— Nu pot fi hipnotizat, am imunitate. Îmi fac griji pentru Iola. Ar putea
fi prea mare strădania pentru un medium.
— Iola nu este nici medium, nici vreo ghicitoare atinsă de o boală
mentală. Acest copil se bucură de un har special al zeiţei. Nu face pe
38
prostul, te rog. Ţi-am mai spus, îţi cunosc opiniile cu privire la religie, nu
m-au deranjat până în prezent prea mult şi nici în viitor, probabil, nu mă vor
deranja. Eu nu sunt o fanatică. Ai tot dreptul să crezi că Natura este cea care
ne guvernează şi Forţa ascunsă în ea. Ai voie să crezi că zeii, printre care şi
Melitele a mea, nu sunt decât personificări ale acestei forţe, inventate
pentru norod, pentru a fi mai uşor de înţeles şi acceptat existenţa sa. După
tine, o asemenea forţă este oarbă. Dar mie, Geralt, credinţa îmi îngăduie să
aştept de la natură ceea ce întruchipează zeiţa mea: guvernarea, dreptatea,
binele. Şi speranţa.
— Ştiu.
— Păi, dacă ştii, atunci de ce ai obiecţii în privinţa transei? De ce ţi-e
frică? C-o să te oblig să baţi mătănii cu fruntea de podea în faţa statuii şi să
intonezi cântări? Geralt, n-o să stăm decât un moment împreună, tu, eu şi
Iola. Vom vedea dacă fata are capacitatea de a citi în vârtejul de forţe care
te înconjoară. Poate vom afla ceva ce ar fi bine să ştii. Sau poate că nu vom
afla nimic. N-ar fi exclus ca forţele destinului care te înconjoară să nu
dorească să ni se dezvăluie, să rămână ascunse şi tainice. Nu ştiu asta. Dar
de ce să nu încercăm?
— Pentru că n-are niciun sens. Nu mă înconjoară niciun vârtej al
destinului. Şi chiar dacă ar fi aşa, de ce să le deranjăm, la naiba?
— Geralt, eşti bolnav.
— Rănit, ai vrut să spui.
— Ştiu ce-am vrut să spun. Ceva este în neregulă cu tine, aşa simt eu.
Doar te ştiu de când erai o mogâldeaţă: când te-am cunoscut, abia-mi
ajungeai până la brâu. Şi acum simt că ai intrat într-o vâltoare blestemată,
năucit cu totul, strangulat într-un laţ, care se strânge încetul cu încetul în
jurul tău. Vreau să ştiu despre ce este vorba. Singură nu mă descurc, aşa că
trebuie să mă bazez pe capacitatea Iolei.
— Oare nu vrei să mergi prea departe? Pentru ce atâta metafizică? Dacă
doreşti, mă mărturisesc în faţa ta. O să-ţi umplu poveştile de seară cu
evenimentele din ultimii ani, unele mai interesante decât altele. Pune-mi la
dispoziţie un butoi de bere ca să nu mi se usuce gâtul, şi putem începe chiar
de azi. Dar mi-e teamă însă c-o să te plictisesc, pentru că n-o s-auzi despre
niciun laţ şi niciun vârtej. Oh, poveşti vânătoreşti banale.
— Voi asculta cu plăcere. Dar o transă, repet, nu-ţi strică.
— Şi nu crezi, a zâmbit, că lipsa mea de încredere în rostul acestei transe
îi neagă din capul locului oportunitatea?
39
 — Nu, nu cred. Şi ştii de ce?
— Nu.
Nenneke s-a aplecat, l-a privit în ochi, cu un zâmbet ciudat pe buzele
palide.
— Pentru că ar fi primul semn cunoscut de mine care mi-ar dovedi că
necredinţa are o oarecare putere.

40
 SÂMBURELE DE ADEVĂR

I
Punctişoarele negre care se deplasau pe fundalul cerului senin, brăzdat
de fâşii de ceaţă, i-au atras atenţia vânătorului de monştri. Erau numeroase.
Păsările se roteau descriind cercuri lente, liniştite, după care cădeau în picaj
brusc şi se înălţau din nou, bătând din aripi.
Vânătorul a observat păsările pentru o lungă perioadă de timp, a evaluat
distanţa şi a estimat timpul necesar pentru a o parcurge ţinând cont de
caracteristicile terenului, desimea pădurii, adâncimea şi lăţimea cheilor a
căror existenţă o presupunea pe traseu. În cele din urmă şi-a dat jos mantia
şi a strâns cureaua care-i traversa pieptul în curmeziş. Mânerul sabiei
aruncate pe spate i se iţea de după umărul drept.
— O să ocolim puţin, Babuşcă, a spus el. O să ne abatem de la drum. Nu
degeaba se tot învârt păsările alea, după cum văd eu.
Iapa nu i-a răspuns, bineînţeles, dar a luat-o din loc, ascultând de vocea
cu care era obişnuită.
— Cine ştie, poate c-o fi vreun elan mort, a spus Geralt. Sau poate
altceva. Cine ştie?
Defileul era, desigur, acolo unde se aştepta – la un moment dat vânătorul
domina cu privirea coroanele copacilor înghesuiţi în prăpastie. Panta
defileului era totuşi domoală, iar fundul era uscat, fără porumbari, fără
trunchiuri putrezite. A străbătut cu uşurinţă defileul. Pe malul celălalt a dat
peste un mestecăniş, urmat de o poiană întinsă, un buruieniş presărat cu
tentaculele ramurilor şi rădăcinilor încâlcite de vânt.
Păsările, speriate de apariţia călăreţului, s-au înălţat, au croncănit
spontan, sălbatic, răguşit.
Geralt a observat imediat primul cadavru – albul cojocelului de oaie şi
albastrul mat al rochiei se distingeau printre tufele gălbui de rogoz. Pe-al
doilea nu l-a văzut, dar ştia unde se află: poziţia acestuia era trădată de cei
trei lupi, care se uitau calm la călăreţ, sprijiniţi pe labele din spate. Iapa
vânătorului a fornăit. Lupii, ca la comandă, în tăcere, fără grabă, au şters-o
în pădure, întorcându-şi din când în când capetele triunghiulare către nou-
venit. Geralt a sărit de pe cal. Femeia cu cojocel şi rochie albastră n-avea

41
faţă, gât şi cea mai mare parte din coapsa stângă. Vânătorul a trecut pe
lângă ea fără să se aplece.
Bărbatul zăcea cu faţa la pământ. Geralt nu i-a întors trupul, văzând că
nici aici lupii şi păsările nu pierduseră vremea. De altfel, nici nu era nevoie
să-l examineze mai mult – un desen negru ramificat de sânge uscat i se
întindea pe umerii şi spatele pieptarului de lână neagră. Era limpede că
omul fusese ucis cu o lovitură la gât, iar lupii îi sfârtecaseră trupul după
aceea.
La chimirul lat, alături de cuţitul aflat într-o teacă de lemn, omul purta o
punguţă de piele. Vânătorul i-a smuls-o şi a aruncat pe rând în iarbă un
amnar, o bucată de cretă, o pecete, un pumn de monede de argint, un
briceag de ras cu plăsele de os, o ureche de iepure, trei chei pe o verigă, o
amuletă cu un simbol falic. Două misive, scrise pe pânză, jilave de la ploaie
şi rouă, cu runele scurse, şterse. O a treia, pe pergament, fusese, de
asemenea, distrusă de umiditate, dar lizibilă. Era o ţidulă de credit, emisă de
o bancă patronată de piticanii din Murivel către un negustor pe nume Rulle
Asper sau Aspen. Valoarea creditului era insignifiantă.
Aplecat, Geralt i-a ridicat mâna dreaptă. Aşa cum se aştepta, un ghiul de
aramă, vârât pe unul dintre degetele umflate şi livide, purta semnul de
breaslă al armurierilor – o cască stilizată cu vizieră şi două săbii încrucişate
pe care era gravată runa „A”.
Vânătorul a revenit la cadavrul femeii. Dând să-i întoarcă trupul, l-a
înţepat ceva în deget. Era un trandafir prins de rochia ei. Floarea era ofilită,
dar nu-şi pierduse culoarea – petalele erau de culoare albastru-închis,
aproape bleumarin. Era pentru prima dată în viaţa lui când Geralt vedea un
astfel de trandafir. I-a răsturnat complet corpul şi s-a cutremurat.
Pe gâtul descărnat, deformat, a distins clar urme de dinţi. Şi nu de lup.
Vânătorul a păşit cu grijă spre cal. Neluându-şi ochii de la marginea
pădurii, a urcat în şa. Aplecat, a înconjurat de două ori poiana, a examinat
solul cu atenţie, privind în jur.
— Da, Babuşcă, a spus el încet, ţinând calul. Treaba-i clară, deşi nu pe
de-a-ntregul. Armurierul şi femeia au venit călare, dinspre pădurea de-
acolo. Fără nicio îndoială se întorceau acasă de la Murivel, pentru că
nimeni nu poartă la el multă vreme o ţidulă de credit neachitată. De ce-or fi
luat-o oare pe-aici şi nu pe drum, nu se ştie. Dar au mers prin buruieniş unul
lângă altul. Şi apoi, îmi scapă de ce, amândoi au coborât sau au căzut de pe
cai. Armurierul a murit pe loc. Femeia a fugit, apoi s-a prăbuşit şi a murit şi
42
ea, iar ceva care n-a lăsat urme a târât-o prin ţărână ţinând-o cu dinţii de
gât. Asta s-a întâmplat cu două sau trei zile în urmă. Caii lor au fugit.
Iapa, desigur, nu i-a răspuns, dar a reacţionat la tonul cunoscut al vocii,
fornăind agitată.
— Ceea ce i-a ucis pe amândoi, a continuat Geralt cu ochii spre
marginea pădurii, n-a fost nici vârcolac, nici ghul. Nici unul, nici celălalt n-
ar fi lăsat în urmă atât de mult pentru necrofagi. Dacă ar fi existat mlaştini
pe-aici, m-aş gândi la vreo kikimora sau la vreun wipper. Dar nici vorbă de
mlaştini.
Aplecat, vânătorul a dat la o parte pătura care acoperea spinarea calului,
scoţând la iveală altă sabie, legată de desagă, cu o teacă strălucitoare,
împodobită, şi cu un mâner negru striat.
— Da, Babuşcă. Facem un ocol. Trebuie să vedem de ce armurierul şi
femeia au luat-o prin pădure şi n-au ţinut drumul. Dacă rămânem indiferenţi
în faţa unor asemenea evenimente, nu câştigăm nici cât pentru ovăzul tău,
Babuşcă?
Supusă, iapa a luat-o din loc printre copacii doborâţi de vânt, călcând cu
atenţie prin gropile lăsate de rădăcinile smulse.
— Cu toate că nu-i vorba de vreun vârcolac, n-o să riscăm, a continuat
vânătorul, scoţând din desaga atârnată de şa un bucheţel de aconit uscat şi
agăţându-i-l de muştiuc.
Babuşcă a pufnit. Geralt şi-a descheiat puţin dubletul la gât, a scos un
medalion cu o gură de lup rânjind. Medalionul, atârnat pe un lănţişor de
argint, sălta în ritmul mersului calului, ca mercurul strălucind în bătaia
razelor soarelui.

II
Din vârful dealului pe care urcase ca să taie curbele din cale a văzut mai
întâi ţigla roşie a acoperişului conic de la un turn. Povârnişul, năpădit de
aluni, înţesat de crengi uscate, acoperit cu un covor gros de frunze
îngălbenite, părea primejdios pentru a fi coborât călare. Vânătorul s-a
retras, a avansat cu grijă pe pantă şi a ajuns la drum. Mergea domol, îşi
strunea din când în când iapa, cocoţat în şa, căutând urme.
Deodată, Babuşcă a scuturat din cap, a nechezat sălbatic, a tropăit, a
dansat în drum, înălţând un vârtej de praf şi frunze moarte. Geralt i-a

43
înconjurat grumazul cu braţul stâng, iar cu degetele de la mâna dreaptă a
conturat Semnul Aksja, pe care l-a condus apoi pe capul iepei, murmurând
un descântec.
— Chiar aşa de rău e? a şoptit, privind în jur şi menţinând Semnul. Chiar
aşa? Stai liniştită, Babuşcă, stai liniştită.
Descântecul a acţionat rapid, dar iapa, îmboldită cu călcâiul, abia s-a
urnit, fără nicio tragere de inimă, stingheră, ezitantă, pierzându-şi ritmul
flexibil al mersului său natural. Vânătorul a sărit cu agilitate pe pământ şi a
continuat să meargă pe jos, trăgând calul de căpăstru. A observat un zid.
Între zid şi pădure nu era niciun spaţiu, nicio delimitare clară. Copăceii
tineri şi tufele de ienupăr îşi amestecau frunzele cu iedera şi lianele
sălbatice, aninate de zidul de piatră. Geralt şi-a îndreptat capul. În acel
moment, a simţit lipindu-i-se de gât o creatură invizibilă moale, agasantă,
care i se strecura pe sub plete, agăţându-i-se de păr. Şi-a dat seama ce era.
Cineva îl privea.
S-a întors încet, delicat. Babuşcă a pufnit: muşchii grumazului îi
tremurau, i se agitau pe sub piele.
Pe povârnişul dealului de pe care tocmai coborâse, o tânără stătea
neclintită, sprijinindu-se cu o mână de un trunchi de arin. Rochia ei albă,
lungă, contrasta cu părul despletit, lung, negru, lucios, revărsat pe umeri.
Lui Geralt i s-a părut că surâde, dar nu era sigur – era prea departe.
— Salut! i s-a adresat el, ridicând mâna într-un gest prietenos.
A făcut un pas către fată. Aceasta şi-a întors uşor capul, urmărindu-i
mişcările. Avea faţa palidă, cu ochii negri şi mari. Zâmbetul – dacă fusese
un zâmbet – a dispărut de parcă ar fi fost şters cu o cârpă. Geralt a mai făcut
un pas. Frunzele foşneau.
Fata a fugit în jos pe pantă, ca o căprioară, s-a fofilat printre tufele de
alun, ajungând doar o dungă albă, dispărând în adâncurile pădurii. Rochia
lungă nu părea s-o stânjenească.
Iapa vânătorului a nechezat, ridicându-şi brusc capul. Geralt, cu privirea
îndreptată în direcţia pădurii, îi făcea mecanic Semnul pentru a o calma.
Trăgându-şi calul de frâu, s-a deplasat încet de-a lungul zidului, scufundat
până la brâu în brusturi.
Poarta, solidă, din fier forjat, montată în balamale ruginite, era prevăzută
cu un inel de alamă. După un moment de ezitare, Geralt a întins mâna şi l-a
atins. A sărit imediat, pentru că în aceeaşi clipă poarta s-a deschis scârţâind,
trosnind, culcând la pământ smocuri de iarbă, împingând la o parte
44
pietricele şi crenguţe. În spatele ei nu era nimeni. Vânătorul a văzut doar o
curte imensă, pustie, neîngrijită, năpădită de urzici. A intrat trăgându-şi
calul după el. Năucită de Semn, iapa abia se mai ţinea pe picioare, dar călca
rigid şi nesigur.
Curtea era înconjurată pe trei laturi de un zid şi de resturile unor schele
din lemn, iar pe a patra era faţada micului castel, împestriţată de variola
tencuielii căzute, de pete murdare şi de ghirlande de iederă. Obloanele, cu
vopseaua scorojită, erau închise. Uşa, de asemenea.
Geralt a legat frâiele iepei de postul de lângă poartă şi a mers încet spre
castel pe o alee acoperită cu pietriş, trecând pe lângă parapetul scund care
înconjura o fântână mică, plină de frunze şi gunoaie. În mijlocul fântânii, pe
un piedestal fantezist, se încorda un delfin sculptat în piatră albă, arcuindu-
şi coada ciuntită.
Lângă fântână, pe ceea ce fusese cu mult timp în urmă un strat de flori,
creştea o tufă de trandafiri. Nimic în afară de culoarea florilor nu era
deosebit de alte tufe de trandafiri pe care le văzuse Geralt. Florile făceau
diferenţa: aveau culoarea indigo cu o uşoară tentă de violet la capetele
unora dintre petale. Vânătorul a atins o floare, şi-a apropiat faţa, a mirosit-
o. Avea parfumul specific trandafirilor, dar ceva mai intens.
Uşile palatului – şi, în acelaşi timp, toate obloanele – s-au trântit cu
trosnete. Geralt şi-a ridicat brusc capul. Pe alee, scrâşnind pietrişul, se
îndrepta cu viteză direct spre el un monstru.
Cu iuţeala fulgerului, mâna dreaptă a vânătorului s-a ridicat deasupra
umărului drept în timp ce cu stânga a tras de cureaua strânsă pe piept,
făcând să-i sară mânerul sabiei direct în mână. Lama, care a ieşit cu un
şuierat din teacă, a descris scurt câteva semicercuri luminoase şi s-a
îndreptat direct spre fiară. La vederea sabiei, monstrul s-a oprit. Pietrişul
sărea în toate direcţiile. Vânătorul nu se clintea.
Creatura era un umanoid, îmbrăcat în haine uzate, dar de bună calitate,
ornamentate cu gust, deşi complet nefuncţionale. Caracterul umanoid nu
ajungea totuşi mai sus de gulerul slinos al cămăşii – deasupra domina o
căpăţână imensă, păroasă ca a unui urs, cu urechi uriaşe, ochi sălbatici şi un
bot ameninţător, plin de colţi curbaţi, printre care, ca o flacără, pâlpâia o
limbă roşie.
— Pleacă de-aici, muritorule! a urlat monstrul, agitându-şi labele, dar
fără să se clintească din loc. Pleacă, altfel te devorez! Te fac bucăţi!
Vânătorul nu s-a mişcat, nu şi-a lăsat sabia.
45
 — Eşti surd? Ia, hai, spală putina! a răcnit creatura, apoi a scos un sunet,
ceva între guiţatul porcului şi boncăluitul cerbului.
Obloanele de la ferestre se trânteau şi se spărgeau, stârnind molozul şi
tencuiala de la glafuri. Nici vânătorul, nici monstrul nu se clinteau.
— Şterge-o de-aici cât mai eşti întreg! a urlat dihania, dar cu o voce care
părea mai puţin încrezătoare. Pentru că altfel…
— Altfel, ce? l-a întrerupt Geralt.
Monstrul a icnit brusc şi şi-a încruntat figura hidoasă.
— Ia uită-te la el, ce îndrăzneţ a spus el liniştit, rânjindu-şi colţii,
uitându-se cruciş la Geralt cu ochii congestionaţi. Lasă fierul ăla, dacă nu
ţi-e cu supărare. Oare nu ţi-ai dat seama că te afli în curtea casei mele? Sau
poate că acolo de unde vii se obişnuieşte să ameninţi cu sabia gazda în
propria sa curte?
— Se obişnuieşte, a confirmat Geralt. Dar numai în cazul acelor gazde
care-şi întâmpină oaspeţii cu urlete prin care-i anunţă că-i rup în bucăţi.
— Al naibii, i-a sărit ţandăra monstrului. Mă şi insulţi pe deasupra,
vagabondule. Ce mai oaspete, ce să spun! Se împinge în curte, distruge
florile altora, e arţăgos şi mai vrea să fie întâmpinat cu pâine şi sare. Puah!
Creatura a scuipat, a icnit, şi-a închis fălcile. Colţii inferiori îi ieşeau
afară, dându-i aspectul unui mistreţ.
— Ei, a spus vânătorul, după o clipă, lăsând sabia, mai stăm mult aşa, în
picioare?
— Şi ce propui? Să ne culcăm? a pufnit monstrul. Ascunde fierul ăla, îţi
spun.
Vânătorul şi-a strecurat abil arma în teaca din spate, mângâindu-i însă
vârful proeminent ivit deasupra umărului.
— Ar fi bine, a spus el, să nu faci mişcări prea bruşte. Această sabie dă
să iasă mereu din teacă, şi mai iute decât ai crede.
— Am văzut, şi-a dres glasul monstrul. Fără ea ajungeai de ceva vreme
în spatele porţii, cu urma şutului meu în cur. Ce vrei? De unde-ai răsărit?
— M-am rătăcit, a minţit vânătorul.
— Te-ai rătăcit, a repetat monstrul, strâmbându-şi fălcile într-o grimasă
ameninţătoare. Ei bine, dezrătăceşte-te. În spatele porţii, se-nţelege.
Îndreaptă-ţi urechea stângă către soare şi ţine-o tot aşa, şi-o să-ţi găseşti
drumul. Ei bine, ce mai aştepţi?
— Apă este pe-aici? a întrebat Geralt candid. Calului îi este sete. Şi mie,
dacă nu-i prea mare deranjul.
46
 Monstrul se muta de pe un picior pe altul, scărpinându-se după ureche.
— Ia ascultă! i-a zis. Ţie chiar nu ţi-e frică de mine?
— Ar trebui?
Monstrul s-a uitat în jur, şi-a dres glasul, şi-a tras pantalonii largi cu un
gest energic.
— La naiba, ce să mai zic. Oaspete în casă. Aşa ceva nu se întâmplă în
fiecare zi, să vină cineva care să nu leşine sau s-o ia la sănătoasa. Ei bine,
treacă de la mine. Dacă eşti un călător obosit, dar sincer, te invit înăuntru.
Dar dacă eşti vreun golan sau vreun hoţ, te avertizez: această casă execută
ordinele mele. În interiorul zidurilor, eu sunt cel care porunceşte!
Şi-a ridicat laba păroasă. Toate obloanele s-au izbit din nou de perete, iar
gâtul delfinului de piatră a început să gâlgâie.
— Eşti binevenit, a repetat el.
Geralt îl scruta încremenit.
— Locuieşti singur?
— Da’ ce te priveşte pe tine cu cine locuiesc eu? a spus furios monstrul,
clămpănindu-şi fălcile, apoi a râs în hohote răsunătoare. Oh, m-am prins.
Probabil îţi închipui că am la dispoziţie patruzeci de funcţionari după chipul
şi asemănarea mea. N-am. Aşadar, fir-ar să fie, profiţi de invitaţia pe care
ţi-am adresat-o cu o inimă sinceră? Dacă nu, poarta este acolo, exact în
spatele curului tău!
Geralt se înclină ţeapăn.
— Accept invitaţia, a declarat el cu un ton protocolar. Nu voi ofensa
ospitalitatea amfitrionului.
— Casa mea este şi a ta, a spus creatura, de asemenea, în mod oficial,
deşi jucăuş. Pe aici, omule. Iar calul, du-l colo, la fântână.
Interiorul castelului avea nevoie de o reparaţie capitală. Dar totul era
curat şi ordonat. Mobilierul era, probabil, ieşit din mâinile unor meşteşugari
iscusiţi, chiar dacă aceasta se întâmplase demult. În aerul închis plutea
mirosul înţepător de praf. Nu se vedea mare lucru.
— Lumina! a urlat monstrul, şi dintr-o torţă plantată într-o strânsoare de
fier au izbucnit flăcări şi funingine.
— Nu-i rău, a spus vânătorul.
Monstrul a râs.
— Asta-i tot? Într-adevăr, văd că nu eşti prea uşor de impresionat. Aşa
cum ţi-am mai spus: casa execută ordinele mele. Pe-aici, te rog. Fii atent,
treptele sunt abrupte. Lumină!
47
 Pe scară, monstrul s-a întors.
— Da’ ce-ţi atârnă în jurul gâtului, omule? Ce-i asta?
— Uite.
Creatura a luat medalionul în laba sa, l-a ridicat în dreptul ochilor, i-a
reaşezat frumos lănţişorul la gâtul lui Geralt.
— Figura animalului este din cale-afară de urâtă. Ce reprezintă?
— Însemnul breslei.
— Oh, probabil că meştereşti botniţe. Pe-aici, te rog. Lumina!
Au intrat într-o sală mare, fără ferestre, în centrul căreia trona o masă
enormă de stejar, complet goală, cu excepţia unui sfeşnic uriaş, de aramă,
înverzit, acoperit cu ghirlande de ceară întărită. La o nouă poruncă a
monstrului, lumânările s-au aprins, au început să pâlpâie, iluminând un pic
spaţiul.
Un perete al sălii era împodobit cu arme: scuturi rotunde, halebarde,
lănci şi baionete încrucişate, pumnale grele şi topoare. Jumătate din peretele
adiacent era ocupat cu vatra unui şemineu uriaş, deasupra căruia erau
aliniate portrete scorojite şi prăfuite. Peretele opus intrării era înţesat de
trofee de vânătoare – lopeţi de elan şi coarne ramificate de cerb proiectau
umbre alungite pe căpăţânile de mistreţi, urşi şi râşi rânjiţi, şi pe aripile
ciufulite şi zdrenţuite de vulturi şi ulii împăiaţi. În centru, la loc de cinste se
afla căpăţâna înnegrită şi distrusă a unui dragon de stâncă. Geralt s-a
apropiat.
— A fost vânat de bunicul meu, a spus monstrul, aruncând în mijlocul
vetrei un butuc imens. Ăsta a fost, probabil, ultimul care a putut fi prins pe
meleagurile noastre. Stai jos, omule! Ţi-e foame, bag seamă?
— Nu pot să zic că nu, gazdă dragă.
Monstrul s-a aşezat la masă, şi-a plecat capul, şi-a împreunat mâinile pe
burdihanul păros, a îngăimat ceva câteva clipe rotindu-şi degetele imense,
după care a mugit uşor, punându-şi labele pe masă. Boluri şi platouri au
apărut în zăngănit de cositor şi argint, iar cupele, în clinchet de cleştar.
Mirosea a carne la grătar, usturoi, măghiran, nucşoară. Geralt nu s-a arătat
surprins.
— Aşa, şi-a frecat monstrul labele. E mai bine decât la muncă, nu-i aşa?
Serveşte-te, omule! Uite, aici e o pasăre, aici e şuncă de porc mistreţ, aici
pate de… nu ştiu ce. De ceva. Aici avem un cocoş-de-munte. Nu, la naiba,
e o potârniche. Am încurcat vraja. Mănâncă, mănâncă. Este mâncare
adevărată, mâncare sănătoasă, să nu-ţi fie teamă.
48
 — Nu mă tem.
Geralt a rupt pasărea în două.
— Am uitat, a pufnit monstrul. Tu nu eşti timid. Ţi se spune, de
exemplu, cum?
— Geralt. Dar ţie, gazdă dragă?
— Nivellen. Dar prin împrejurimi mi se zice Degeneratul sau Bestia. Şi
îi sperie pe copii cu mine. Monstrul şi-a turnat pe gât conţinutul unui
castron mare, apoi şi-a băgat degetele în pate, luând jumătate din el.
— Îi sperie pe copii, a spus Geralt cu gura plină. Fără motiv, bag de
seamă.
— Întocmai. În sănătatea ta, Geralt!
— Şi a ta, Nivellen.
— Cum e vinul? Ai observat că-i din struguri şi nu din mere? Dar dacă
nu-i pe gustul tău, fac rost de altul.
— Mulţumesc, nu-i rău. Ai abilităţi magice înnăscute?
— Nu. Le-am căpătat din momentul în care mi-a crescut. Botul, vreau să
spun. Nu ştiu de unde mi-a venit, dar casa îmi îndeplineşte toate dorinţele.
Nu e mare lucru, pot să fac să apară de-ale gurii, băutură, haine, aşternuturi
curate, apă caldă şi săpun. Orice babă poate să se descurce şi fără magie.
Deschid şi închid ferestre şi uşi. Aprind focul. O nimica toată.
— Înseamnă ceva. Şi ăsta… cum i-ai spus, botul, îl ai de mult timp?
— De la doisprezece ani.
— Cum s-a întâmplat?
— Da’ ce te priveşte? Mai toarnă-ţi.
— Cu plăcere. Nu mă priveşte, întreb şi eu aşa, din curiozitate.
— Un motiv acceptabil, admisibil, a izbucnit în hohote de râs monstrul.
Dar eu nu pot să-l admit. Nu te priveşte şi gata. Dar, ca să-ţi satisfac măcar
parţial curiozitatea, o să-ţi arăt cam cum eram înainte. Uită-te la portretele
alea de sus. În primul rând, pornind de la şemineu, este tăticul meu. Al
doilea, naiba ştie cine-i. Iar al treilea sunt eu. Vezi?
De sub praful şi pânzele de păianjen depuse pe portret, privea cu ochii
umezi un rotofei, cu faţa pufoasă, tristă şi plină de coşuri. Geralt, căruia nu-
i era străină tendinţa de a-şi linguşi clienţii, răspândită în rândul
portretiştilor, a clătinat trist din cap.
— Vezi? a repetat Nivellen, rânjindu-şi colţii.
— Văd.
— Cine eşti tu?
49
 — Nu înţeleg.
— Nu înţelegi? Monstrul şi-a ridicat capul, ochii îi străluceau ca la
pisică. Portretul meu, oaspete drag, este agăţat dincolo de lumina
lumânărilor. Eu pot să-l văd, pentru că nu sunt o fiinţă umană. Cel puţin în
acest moment. Pentru a-mi vedea portretul, un om ar trebui să se ridice, să
se apropie, de bună seamă ar trebui, de asemenea, să ia un sfeşnic. Tu n-ai
procedat aşa. Concluzia este simplă. Dar eu te întreb răspicat: eşti om?
Geralt i-a susţinut privirea.
— Dacă pui problema aşa, i-a replicat după un moment de tăcere, nu
întru totul.
— Ei, bine. În cazul acesta nu vei interpreta ca pe o lipsă de tact din
partea mea dacă te întreb ce eşti de fapt.
— Vânător de monştri.
— Ei, bine, a repetat Nivellen după un răstimp. Din câte mi-amintesc eu,
vânătorii au un mod interesant de a-şi câştiga existenţa. Ei omoară diferiţi
monştri pentru bani.
— Îţi aminteşti bine.
Din nou se lăsă tăcerea. Flăcările lumânărilor pâlpâiau, înălţau limbi
subţiri de foc, care se reflectau în cupele de cleştar, în cascadele de ceară
picurată pe sfeşnic.
Nivellen stătea încremenit, mişcându-şi uşor urechile uriaşe.
— Să presupunem, a spus el în cele din urmă, că izbuteşti să-ţi scoţi
sabia înainte de a te prinde eu. Să presupunem că reuşeşti chiar să mă
loveşti. Având în vedere greutatea mea, nu mă poţi opri aşa uşor, te pun la
pământ cu elanul propriu. Şi pe urmă, nu ne mai rămâne decât să hotărască
dinţii. Ce crezi, vânătorule, care dintre noi doi are mai multe şanse dacă
sărim unul la gâtul celuilalt?
Geralt, ridicând cu degetul mare capacul cositorit al carafei, şi-a turnat
un pahar de vin, a luat o înghiţitură, apoi s-a lăsat pe spate în scaun. L-a
privit zâmbitor pe monstru, dar era un zâmbet oribil.
— Daaaaa, a reluat Nivellen tărăgănat, apucându-şi colţul botului cu
gheara. Trebuie să recunosc că poţi răspunde la o întrebare fără a folosi
prea multe cuvinte. Mă întreb cum o să te descurci la următoarea, pe care ţi-
o pun acum. Cine te-a plătit pentru mine?
— Nimeni. Am ajuns aici din întâmplare.
— Nu mă minţi?
— N-am obiceiul să mint.
50
 — Dar ce obicei ai? Mi-au spus multe despre vânători. Mi-aduc aminte
că vânătorii răpesc copii mici, pe care apoi îi hrănesc cu ierburi magice. Cei
care supravieţuiesc devin ei înşişi vânători, unii cu abilităţi inumane. Sunt
instruiţi pentru a ucide, li se anihilează toate sentimentele şi impulsurile
umane. Fac din ei monştri hărăziţi să asasineze alţi monştri. Am auzit
spunându-se că a venit vremea să fie vânaţi vânătorii. Pentru că există din
ce în ce mai puţini monştri şi tot mai mulţi vânători. Mănâncă o potârniche
până nu se răceşte de tot.
Nivellen a luat o potârniche de pe platou, şi-a băgat-o pe toată în gură şi
a crănţănit-o ca pe posmagi, trosnindu-i oscioarele între dinţi.
— De ce nu mi-ai spus? l-a întrebat cu gura plină. Aşadar, ce este
adevărat din tot ce se povesteşte despre voi?
— Aproape nimic.
— Şi ce este minciună?
— Faptul că există din ce în ce mai puţini monştri.
— Aşa este. Există destul de mulţi, a fost de acord Nivellen arătându-şi
colţii. Unul dintre ei se află chiar în faţa ta şi se întreabă dacă a făcut bine
invitându-te în casa lui. De la început nu mi-a plăcut însemnul breslei tale,
dragă oaspete.
— Tu nu eşti un monstru, Nivellen, a spus sec vânătorul.
— La naiba, asta-i o noutate. Atunci, după părerea ta, ce sunt? Jeleu de
merişoare? Un stol de gâşte sălbatice care pleacă spre sud într-o dimineaţă
tristă de noiembrie? Nu? Atunci, poate o virtute pierdută la izvor de vreo
fată de morar? Hai, Geralt, spune-mi ce sunt. Nu vezi că tremur de
curiozitate?
— Nu eşti un monstru. Dacă erai, n-ai fi fost în stare să atingi acest
platou de argint. Şi cu niciun chip nu mi-ai fi luat în mână medalionul.
— Ha! A urlat Nivellen astfel încât flăcările lumânărilor s-au culcat
pentru un moment la orizontală. Astăzi este fără doar şi poate ziua
dezvăluirii marilor mistere îngrozitoare! Imediat o să aflu că aceste urechi
mi-au crescut pentru că atunci când eram copil nu-mi plăcea terciul de ovăz
cu lapte!
— Nu, Nivellen, a spus calm Geralt. S-a întâmplat din cauza unui farmec
aruncat asupra ta. Sunt sigur că ştii cine ţi-a făcut-o.
— Şi la ce m-ajută dacă ştiu?
— Farmecul poate fi anulat. În cele mai multe dintre cazuri.
— Tu, ca vânător, de bună seamă, te pricepi să dezlegi farmece. În multe
51
cazuri?
— Mă pricep. Vrei să încerci?
— Nu. Nu ţin neapărat.
Monstrul şi-a deschis fălcile, lăsându-şi limba roşie, lungă de două
palme, să-i atârne.
— Ai rămas trăsnit, nu-i aşa?
— Trăsnit, a mărturisit Geralt.
Monstrul a chicotit, apoi s-a lăsat pe spate în scaun.
— Ştiam eu că te va ului, a spus el. Mai toarnă-ţi, stai comod. O să-ţi
spun toată povestea. Vânător sau nu, îmi plac ochii tăi, şi am chef să stăm la
taclale. Hai, toarnă-ţi.
— Nu mai este nimic.
— Fir-ar al naibii. Monstrul a bălmăjit ceva, a bătut apoi din nou cu laba
în masă. Alături de cele două carafe goale a apărut, nu se ştie de unde, o
damigeană burduhănoasă de lut într-un coş de răchită. Nivellen i-a rupt cu
dinţii pecetea.
— După cum negreşit ai băgat de seamă, a început el turnând, ţinutul
ăsta nu prea este populat. Până la cea mai apropiată aşezare umană este
drum lung de străbătut. Vezi tu, tăticul meu şi bunicul pe vremea lor nu le-
au dat deloc prea multe motive să-i îndrăgească, nici vecinii, nici negustorii
care cutreierau meleagurile astea. Oricine avea ghinionul să se rătăcească
pe-aici îşi pierdea, în cel mai bun caz, averea, dacă tăticu-l observa de sus,
din turn. Vreo două-trei aşezări vecine au ars deoarece tăticu’ a socotit că
nu şi-au plătit tributul la timp. Puţini oameni l-au apreciat. În afară de mine,
bineînţeles. Am plâns amarnic când o căruţă ne-a adus ce-a mai rămas din
tăticu’ după ce a fost sfârtecat de o sabie cu două mâini. Bunicul pe-atunci
nu se prea ocupa cu jaful, de când primise un nunceag în cap, se bâlbâia, îi
curgeau balele şi făcea de multe ori în pantaloni. Aşa că, în calitate de
moştenitor, trebuia să preiau conducerea echipei.
Eram tânăr pe-atunci, a continuat Nivellen, un adevărat novice, aşa că-i
învârteam pe deget pe băieţii din gaşcă. Îi conduceam, ai ghicit, în măsura
în care un porc poate conduce o haită de lupi. În curând am început să
facem lucruri pe care tăticu’, dacă ar fi trăit, nu le-ar fi îngăduit. Da’ hai să
te scutesc de detalii şi să trecem direct la subiect. Într-o bună zi ne-am dus
până la Gelibol, aproape de Mirt, şi am jefuit templul. Şi pentru a complica
situaţia, era şi o preoteasă tânără.
— Despre ce templu este vorba, Nivellen?
52
 — Da’ naiba mai ştie, Geralt. Dar pesemne că era un templu rău. Pe
altar, îmi amintesc că erau cranii şi oase şi ardea un foc verde. Puţea al
naibii. Dar să revenim la subiect. Băieţii au sărit pe preoteasă şi i-au sfâşiat
veşmintele, apoi mi-au spus că trebuie să devin bărbat. Ei bine, am devenit
bărbat, blegul mucos ce eram. În timpul actului, preoteasa m-a scuipat în
gură şi s-a apucat să răcnească.
— Ce anume?
— Că eram un monstru în piele de bărbat şi că voi fi un monstru în piele
de monstru. A pomenit ceva despre iubire, despre sânge… Nu-mi mai aduc
aminte. Cred că avea un pumnal, un pumnal foarte mic ascuns în păr. Şi s-a
sinucis atunci… Am fugit mâncând pământul, Geralt, îţi spun, nu s-a mai
ales nimic din cai. Nu era un templu bun.
— Ei, şi după aceea?
— După aceea s-a întâmplat aşa cum a zis preoteasa. Câteva zile mai
târziu, când m-am trezit, toţi servitorii au început să urle şi s-o ia la
sănătoasa de îndată ce au dat cu ochii de mine. M-am dus să mă văd într-o
oglindă… Ce crezi, Geralt, mi-am ieşit din minţi, am avut un fel de atac,
îmi amintesc ca prin ceaţă. Pe scurt, s-a lăsat cu moarte de om. Au murit
mulţi. Foloseam tot ce-mi cădea în mână şi dintr-odată am devenit foarte
puternic. Casa mă ajuta cât putea: uşile se trânteau, mobila se învârtea,
focul izbucnea. Cine a putut a fugit, cuprins de panică, mătuşica, verişoara,
băieţii din gaşcă, ce să mai spun, au zbughit-o până şi câinii, urlând şi
zburlindu-şi cozile. Gogoşica, pisica, şi ea. Papagalul mătuşicii a murit de
spaimă, bietul de el. Bineînţeles că m-am trezit singur cuc, răgeam, urlam,
spărgeam tot ce se putea sparge, mai cu seamă oglinzile.
Nivellen s-a întrerupt, a oftat, s-a sfârcâit.
— Când mi-a trecut criza, a reluat după o clipă, era prea târziu ca să mai
fac ceva. Eram singur. N-aveam cui să-i explic că mi se schimbase doar
aspectul fizic şi că, chiar dacă aveam o înfăţişare oribilă, nu eram decât un
ţânc amărât, care scâncea prin castelul său pustiu după servitorii morţi.
După aceea mi-a intrat în oase o teamă îngrozitoare: că se vor întoarce să
mă omoare înainte de a avea eu timp să le explic. Dar nu s-a întors nimeni.
Monstrul a tăcut puţin, apoi şi-a şters nasul cu mâneca.
— Nu vreau să mă mai gândesc la lunile alea de la început, Geralt. Când
îmi amintesc, încă mai tremur. Dar să revenim la subiect. Multă, foarte
multă vreme, am stat în castel ca şoarecele sub mătură, fără să-mi scot nasul
afară. De îndată ce apărea cineva, lucru rar de altfel, nu ieşeam, doar
53
porunceam casei să izbească obloanele de două ori sau urlam prin garguiul
de la jgheab şi era, de obicei, suficient pentru ca oaspetele să zboare, lăsând
în urmă un nor uriaş de praf. Asta a fost până în ziua în care, în zori, mă uit
pe fereastră şi ce văd? Un grăsan care taie trandafiri din tufa dragii mele
mătuşici. Şi trebuie să-ţi spun că trandafirii ăştia nu sunt de ici, de colo, ci
trandafiri albaştri de Nazair, din butaşi aduşi chiar de bunicul. M-a cuprins
furia, am sărit în grădină. Când grăsanul şi-a recăpătat glasul, care-i pierise
când mă văzuse, a strigat că n-a vrut decât niscaiva flori pentru fiică-sa şi
să-i cruţ viaţa şi sănătatea. Mă gândeam de-acum să-l îngrop la poarta
principală, când deodată, ca lovit de trăsnet, mi-am amintit o poveste din
bătrâni, pe care Lenka, dădaca mea, mi-o spusese demult. La naiba, m-am
gândit în sinea mea, din câte ţineam eu minte, fetele frumoase transformă
broaştele în prinţi şi invers şi-atunci poate că… Poate c-o fi vreun sâmbure
de adevăr în toată povestea, poate c-o fi vreo şansă… Am sărit pe doi
stânjeni, am răcnit din toţi rărunchii, încât viţa-de-vie sălbatică s-a desprins
de pe zid şi i-am strigat: „Fiica sau viaţa!” altceva mai bun nu mi-a venit în
minte. Pe negustor, căci despre un negustor era vorba, l-a buşit plânsul,
apoi mi-a spus că fiica sa n-are decât opt ani. Ce, îţi vine să râzi?
— Nu.
— Drept să-ţi spun, nu ştiam ce să fac, să râd sau să plâng pentru soarta
mea nenorocită. Mi s-a făcut milă de bietul negustor, nu mai suportam să-l
văd tremurând, l-am invitat înăuntru, l-am omenit, iar la despărţire i-am
umplut un sac cu aur şi nestemate. Trebuie să-ţi spun că în subsol îmi
rămăseseră o mulţime de bogăţii de pe vremea când trăia tăticu’, nu prea
ştiam ce să fac cu ele, aşa că mi-am îngăduit gestul. Negustorul s-a
înseninat, mi-a mulţumit de şi-a scuipat sufletul. Cu siguranţă s-o fi lăudat
el pe undeva cu aventura sa, căci n-au trecut nici două luni că a şi venit alt
negustor. Pregătit cu un sac mare. Şi cu fiică-sa. Mare şi ea.
Nivellen şi-a întins picioarele pe sub masă, făcând scaunul să scârţâie.
— M-am înţeles cu negustorul în doi timpi şi trei mişcări, a continuat.
Am stabilit că mi-o lasă pentru un an. A trebuit să-l ajut să-şi pună sacul pe
catâr, singur n-ar fi fost în stare să-l ridice.
— Şi fata?
— La început o apucau convulsiile de câte ori mă vedea, era obsedată c-
o s-o mănânc. Dar după o lună mâncam deja la aceeaşi masă, pălăvrăgeam
şi ne plimbam îndelung. Dar, deşi era drăguţă şi plină de viaţă, mi se
încurca limba când discutam cu ea. Vezi tu, Geralt, mereu am fost timid cu
54
fetele, mereu m-am purtat ca un caraghios, chiar şi cu fetele de la grajd,
care aveau bălegar până peste urechi, în vreme ce băieţii le învârteau pe
degete. Până şi ele îşi băteau joc de mine. Ce să mai spun, cu botul ăsta al
meu, n-am fost în stare nici măcar să-i explic de ce am plătit cu prisosinţă
pentru un an din viaţa ei. Anul a trecut cu greu, ca zilele de post, până într-o
bună zi când a apărut negustorul şi a luat-o. Atunci, resemnat, m-am închis
în casă şi pentru câteva luni n-am luat în seamă niciun vizitator venit cu
fiicele sale pe-aici. Dar, după anul petrecut în compania fetei am realizat cât
de greu este atunci când n-ai în faţa cui să-ţi deschizi gura. Monstrul a scos
un sunet care ar fi trebuit să fie un oftat, dar a sunat ca un sughiţ.
Următoarea, a reluat după un răstimp, se numea Fenne. Micuţă, isteaţă şi
vioaie, era ca un şoricel. Nu-i era deloc frică de mine. Într-o bună zi, chiar
de aniversarea majoratului meu, am băut noi ce-am băut hidromel şi… hei,
hei. Imediat după aceea am sărit din pat şi aţă la oglindă. Recunosc, am fost
dezamăgit şi deprimat. Moaca-mi era aceeaşi, poate că o ţâră aveam un aer
mai bleg. Şi se spune că în basme se află înţelepciunea norodului! Un rahat
e înţelepciunea asta, Geralt. În fine, Fenne făcea tot posibilul ca să uit de
griji. N-ai idee ce fată veselă era, îţi spun. Ştii ce i-a trecut prin cap? Să-i
speriem împreună pe musafirii nepoftiţi. Încearcă să-ţi imaginezi: cineva
intră în curte, se uită roată-mprejur şi se trezeşte din senin cu mine răcnind
în patru labe peste el, iar Fenne, complet goală, sare în spinarea mea şi sună
din cornul de vânătoare al bunicului!
Nivellen se zguduia de râs, dezvelindu-şi colţii albi, lucioşi.
— Fenne, a continuat el, a stat la mine un an, apoi s-a întors la ai săi cu
zestre din belşug. Avea de gând să se căsătorească cu proprietarul unei
taverne, un văduv.
— Spune mai departe, Nivellen. Hai, că devine palpitant.
— Ce spui tu? l-a întrebat monstrul, scărpinându-se cu scrâşnete după
ureche. Ei bine, bine. Următoarea, Primula, era fiica unui cavaler scăpătat.
Când a sosit, cavalerul avea o mârţoagă bătrână şi o cuirasă ruginită şi
nemaipomenit de lungă.
Era din cale-afară de scârbos, îţi spun, Geralt, ca un morman de bălegar,
şi puţea de te trăsnea. Primula, puteam să bag mâna-n foc, fusese concepută
când el era plecat la război, pentru că era destul de frumoasă. Nici ea nu se
temea de mine, ceea ce nu era de mirare pentru că, în comparaţie cu taică-
său, puteam părea destul de plăcut. După cum aveam să-mi dau seama, n-
avea un temperament meschin, dar nici eu, chiar dacă aveam o încredere
55
sporită în mine, nu m-am culcat pe lauri. După două săptămâni eram în
relaţii foarte intime, în timpul cărora îi plăcea să mă tragă de urechi şi să-mi
strige: „Muşcă-mă, animalule!”, „Rupe-mă, bestie!”, şi tot felul de idioţenii
de genul ăsta. În pauze fugeam la oglindă, dar închipuie-ţi, Geralt, mă
uitam din ce în ce mai îngrijorat. Tânjeam din ce în ce mai puţin după
forma mea pipernicită de odinioară. Vezi tu, Geralt, înainte eram neglijent,
acum eram un flăcău în toată puterea. Înainte mă îmbolnăveam întruna,
tuşeam şi-mi curgeau mucii, iar acum nu se mai lega nimic rău de mine. Iar
dinţii? Nu m-ai crede dacă ţi-aş spune ce dinţi stricaţi aveam! Şi acum? Aş
putea să muşc piciorul unui scaun. Vrei să-ţi arăt cum muşc piciorul
scaunului?
— Nu, nu vreau.
— Poate că-i mai bine, şi-a căscat fălcile monstrul. Pe fete le distra mult
asta, de aceea au rămas atât de puţine scaune întregi prin casă.
Nivellen a căscat, iar limba i s-a rulat ca o trompetă.
— M-a cam obosit această discuţie, Geralt. Pe scurt, au mai fost două
după aceea, Ilka şi Venimira. Totul a decurs în acelaşi mod, să mori de
plictiseală şi nimic altceva. Mai întâi un amestec de teamă şi de rezervă,
apoi legături de simpatie, consolidate prin suvenire mici, dar scumpe, apoi
„Muşcă-mă, mănâncă-mă cu totul”, apoi întoarcerea tatălui, un rămas-bun
tandru şi micşorarea din ce în ce mai vizibilă a tezaurului. M-am hotărât să
iau o pauză mai lungă de singurătate. Desigur, încetasem de mult să sper că
sărutul unei fecioare mi-ar putea schimba înfăţişarea. Şi mă împăcasem cu
ideea. Pe măsură ce se scurgea timpul, ajungeam la concluzia că e bine aşa
cum este şi că nu e nevoie de niciun fel de modificări.
— Niciun fel, Nivellen?
— Ştii bine şi tu. Ţi-am spus, în primul rând contează sănătatea de fier
legată de aspectul meu. În al doilea rând, alteritatea mea acţionează asupra
fetelor ca un afrodiziac. Nu râde! Sunt mai mult ca sigur că, dac-aş fi om,
mi-ar lua mult până să obţin favorurile uneia ca Venimira, de exemplu, care
era o domnişoară bine făcută. Mă gândesc că nici nu s-ar fi sinchisit de unul
precum cel din portret. Şi în al treilea rând este vorba despre siguranţă.
Tăticu’ avea mulţi duşmani, iar unii au supravieţuit. Cei pe care i-a trimis
pe lumea cealaltă gaşca sub comanda mea jalnică aveau rude. În subsol este
o grămadă de aur. Dacă nu i-aş fi înspăimântat, s-ar fi trezit unii să
râvnească la el. Până şi sătenii înarmaţi cu furci s-ar fi încumetat.
— Pari destul de sigur, a spus Geralt, jucându-se cu ulcica goală, că în
56
forma ta actuală n-ai pricinuit nimănui niciun rău. Vreunui tată, vreunei
fiice. Vreunei rude sau vreunui logodnic. Nu-i aşa, Nivellen?
— Haide, las-o baltă, Geralt, s-a încruntat monstrul. Ce vrei să zici?
Părinţii nu-şi încăpeau în piele de bucurie, ţi-am spus, i-am răsplătit cu vârf
şi îndesat. Iar fiicele? De le-ai fi văzut când au ajuns aici, în rochii aspre de
lână, cu mâinile distruse de leşie, cocoşate de la căratul cobiliţelor. Primul
încă mai avea după două săptămâni de la sosire urme de curea aplicate pe
spate şi pe coapse de tatăl ei, cavalerul. La mine trăiau ca prinţesele, nu
puneau mâna decât pe evantai, nici măcar nu ştiau unde este bucătăria. Le
îmbrăcam din cap până-n picioare şi le umpleam de giuvaiere. Le puneam
la dispoziţie apă caldă la comandă în baia de cositor, pe care tăticu’ o furase
de la Assengard pentru mămica. Îţi poţi închipui? Baie de cositor! Puţini
conţi, da’ ce spun eu, puţini regi aveau baie de cositor în palatele lor. Pentru
ele, aceasta era o casă de vis, Geralt. În ceea ce priveşte patul, atunci… La
naiba, virtutea este în prezent mai rară decât dragonul de stâncă. Şi n-am
constrâns-o pe niciuna, Geralt.
— Dar bănuiai că cineva m-a plătit pentru tine. Cine m-ar fi putut plăti?
— Un nemernic, care şi-a dorit ce-a mai rămas în subsolul meu şi n-are
fiice, a declarat cu emfază Nivellen. Lăcomia umană nu cunoaşte limite.
— Şi nimeni altcineva?
— Şi nimeni altcineva.
Au tăcut amândoi, cu ochii la pâlpâirile nervoase ale flăcărilor
lumânărilor.
— Nivellen, a spus deodată vânătorul. Eşti singur acum?
— Vânătorule, i-a răspuns Monstrul după un moment de ezitare. Cred că
în mod normal ar trebui să te dojenesc acum pentru cuvintele obscene, să te
iau de gât şi să te arunc pe trepte. Ştii de ce? Pentru că mă iei drept un idiot.
De la început am văzut cum eşti numai urechi şi nu-ţi dezlipeşti ochii de la
uşă. Ştii bine că nu locuiesc singur. Am dreptate?
— Ai. Iartă-mă.
— Du-te naibii cu iertarea ta. Ai văzut-o?
— Da. În pădure, pe lângă poartă. Acesta este motivul pentru care
negustorii şi fiicele lor de la o vreme-ncoace pleacă de-aici cu mâinile
goale?
— Prin urmare, ştii şi despre asta? Da, acesta este motivul.
— Lasă-mă să te întreb…
— Nu, nu te las.
57
 S-a aşternut din nou tăcerea.
— Ei bine, facă-se voia ta, a zis în cele din urmă vânătorul, ridicându-se
în picioare. Mulţumesc pentru ospitalitate, gazdă. Este timpul să-mi văd de
drumul meu.
— Că bine zici, Nivellen s-a ridicat şi el. Din anumite motive, nu-ţi pot
oferi cazare în castel, şi nu te sfătuiesc nici să-ţi petreci noaptea în pădure.
Având în vedere că tărâmul este pustiu, noaptea este primejdios pe-aici. Ar
trebui să-ţi reiei drumul înainte de asfinţit.
— O să ţin cont de asta, Nivellen. Eşti sigur că n-ai nevoie de ajutorul
meu?
Monstrul l-a privit chiorâş.
— Şi eşti sigur că m-ai putea ajuta? C-ai izbuti să mă dezlegi de
farmece?
— Nu numai la asta m-am referit.
— Nu mi-ai răspuns la întrebare. Deşi… Cred că mi-ai răspuns de fapt.
N-ai izbuti.
Geralt l-a privit drept în ochi.
— Ai avut ghinion atunci, i-a spus. Dintre toate templele din Gelibol şi
Valea Nimnar a trebuit să-l alegeţi pe Coram Agh Tera, închinat
Păianjenului cu Cap de Leu. Pentru a îndepărta blestemul aruncat de
preoteasa de la Coram Agh Tera, sunt necesare cunoştinţe şi capacităţi de
care eu nu dispun.
— Atunci, cine le deţine?
— Da’ ce-ţi pasă? Ai spus că este bine aşa cum este.
— Da, aşa cum este. Dar nu aşa cum ar putea fi. Mi-e teamă că…
— De ce ţi-e frică?
Monstrul s-a oprit în cadrul uşii, apoi s-a întors.
— M-am săturat de întrebările tale, vânătorule, pe care mi le pui întruna
în loc să-mi răspunzi la ale mele. Se pare că trebuie să fii întrebat într-un
anume fel. Ascultă, de ceva timp am nişte vise urâte. Poate cuvântul
„monstruoase” ar fi mai corect. Aş fi îndreptăţit să mă tem? Pe scurt, te rog.
— Nu ţi s-a întâmplat niciodată să te trezeşti după un astfel de vis cu
picioarele murdare de noroi? Cu ace de pin în aşternut?
— Nu.
— Şi nici…
— Nu. Pe scurt, te rog.
— Pe bună dreptate ţi-e frică.
58
 — Poţi să repari asta? Pe scurt, te rog.
— Nu.
— În fine. Haide, te conduc.
În curte, în timp ce Geralt îşi aranja desagii, Nivellen mângâia iapa pe
bot, o bătea uşor pe grumaz. Babuşca, încântată de alintătură, şi-a plecat
capul.
— Animalele mă iubesc, s-a lăudat monstrul. Şi eu le iubesc. Pisica mea,
Gogoşica, deşi a fugit de mine la început, s-a întors la mine. Pentru o lungă
perioadă de timp a fost singura fiinţă vie care m-a însoţit în necazul meu. Şi
Vereena, de asemenea…
A făcut o pauză, şi-a răsucit fălcile. Geralt i-a zâmbit.
— De asemenea, iubeşte pisicile?
— Păsările, a rânjit Nivellen. M-am dat de gol, la dracu’. Asta e. Nu este
a nu ştiu câta fiică de negustor şi nici a nu ştiu câta încercare de a căuta un
sâmbure de adevăr în vechile basme. Este ceva serios. Ne iubim. Dacă râzi,
îţi rup botul.
Geralt nu a râs.
— Vereena asta a ta, a spus el, este probabil o rusalie. Ştiai asta?
— Am bănuit eu ceva. Suplă. Brunetă. Rareori vorbeşte, într-o limbă pe
care n-o înţeleg. Nu mănâncă hrană omenească. Dispare cu zilele în pădure,
apoi se întoarce. Este tipic rusaliilor?
— Mai mult sau mai puţin, şi-a ajustat vânătorul cureaua. Te gândeşti,
de bună seamă, că nu s-ar mai întoarce la tine în cazul în care ai deveni om?
— Sunt sigur de asta. Ştii bine că rusaliile se tem de oameni. Puţini le-au
văzut de aproape. Şi eu, şi Vereena… Ah, la naiba. Cu bine, Geralt.
— Cu bine, Nivellen.
Vânătorul şi-a îmboldit iapa cu călcâiul, apoi s-a îndreptat spre poartă.
Monstrul se târâia alături de el.
— Geralt?
— Te ascult.
— Nu sunt chiar aşa de prost cum îţi închipui. Ai venit pe urmele
ultimului negustor care a fost aici. I s-a întâmplat ceva cuiva?
— Da.
— Ultimul a fost la mine acum trei zile. Cu fiică-sa, nu cea mai
frumoasă, de altminteri. Am poruncit casei să-şi închidă toate uşile şi
obloanele, n-am dat niciun semn de viaţă. S-au învârtit prin curte şi au
plecat. Fata a rupt un trandafir din tufa mătuşicii şi şi l-a prins la rochie.
59
Caută-i în altă parte. Dar ai grijă, împrejurimile sunt urâte. Ţi-am spus că
pădurea pe timp de noapte nu este cel mai sigur loc. Se aud şi se văd lucruri
rele.
— Mulţumesc, Nivellen. N-o să te uit. Cine ştie, poate voi găsi pe cineva
care…
— Poate că da. Sau poate că nu. Asta e problema mea, Geralt, viaţa mea
şi pedeapsa mea. Am învăţat să-mi suport situaţia, m-am obişnuit cu ea. Iar
dac-o să se înrăutăţească, o să mă obişnuiesc iar. Şi dac-o să se
înrăutăţească şi mai rău, nu căuta pe nimeni, vino aici şi termină treaba.
Aşa, ca vânătorii de monştri. Cu bine, Geralt.
Nivellen s-a întors şi s-a îndreptat vioi spre castel fără să se uite deloc
înapoi.

III
Împrejurimile erau părăsite, sălbatice, ameninţător de ostile. Geralt n-a
ajuns la drum înainte de amurg, n-a vrut să ocolească, s-a dus pe de-a
dreptul, prin pădure. Şi-a petrecut noaptea pe culmea defrişată a unui deal
înalt, cu sabia în poală, la un foc mic, în care din când în când arunca
bucheţele de aconit. La miezul nopţii a văzut departe, în vale, lumina unui
foc, a auzit urlete şi cântece demente, precum şi ceva care nu puteau fi
decât ţipetele unei femei torturate. S-a dus într-acolo, abia se însera, dar n-a
găsit decât o poiană bătătorită şi oase carbonizate în cenuşa caldă încă.
Ceva care stătea în coroana unui stejar uriaş ţipa şi fluiera. Putea fi un ghul,
dar putea fi, de asemenea, doar o pisică sălbatică. Vânătorul nu s-a oprit să
verifice.

IV
Pe la prânz, când o ducea pe Babuşcă la un izvor, iapa a nechezat
strident şi a făcut un pas îndărăt, rânjindu-şi dinţii galbeni şi muşcând din
muştiuc. Geralt a calmat-o imediat cu un Semn făcut mecanic şi apoi a
văzut un cerc regulat format din pălăriile ciupercilor roşcate ivite de sub
muşchi.
— Fac o adevărată istorie cu tine, Babuşcă, i-a spus. Acesta este un cerc
obişnuit făcut de o vrăjitoare. De ce faci asemenea scene?
60
 Iapa a pufnit, întorcându-şi capul spre el. Vânătorul s-a frecat pe frunte,
s-a încruntat, a căzut pe gânduri. Apoi, dintr-un salt a fost în şa, a întors
calul şi a luat-o la galop înapoi, pe propriile urme.
— „Animalele mă iubesc”, a murmurat el. Îmi pare rău, căluţule. Se pare
că eşti mai isteţ decât mine.

V
Iapa şi-a ciulit urechile, a fornăit, a râcâit pământul cu potcoavele, n-a
vrut să mai meargă. Geralt n-a mai liniştit-o cu Semnul, ci a sărit din şa şi a
aruncat frâiele peste capul calului. În spate nu mai avea vechea sabie într-o
teacă din piele de şopârlă: locul ei era ocupat acum de o armă frumoasă,
strălucitoare, cu garda în cruce şi cu mâner subţire, bine echilibrat, terminat
cu un cap sferic de metal alb.
De data aceasta, uşa micului castel nu trebuia să se deschidă pentru a-l
lăsa să intre. Rămăsese deschisă de la plecarea sa.
A auzit un cântec. Nu-i înţelegea cuvintele, nici măcar n-a putut
identifica limba din care proveneau. Nici nu era necesar, vânătorul îi
cunoştea, îi simţea şi îi înţelegea natura, esenţa melodiei, liniştită,
penetrantă, revărsându-i în vene un val ameţitor de teroare paralizantă.
Cântecul s-a oprit brusc şi atunci a văzut-o. Agăţată de spatele delfinului,
în fântâna secată, îmbrăţişa piatra acoperită de muşchi cu mâinile sale mici,
atât de albe încât păreau străvezii. De sub furtuna de păr negru încâlcit îi
străluceau ochii fixaţi pe el, imenşi, larg deschişi, de culoarea antracitului.
Geralt s-a apropiat încet, cu pas lejer, elastic, descriind un semicerc de la
perete până lângă tufa de trandafiri albaştri. Creatura lipită de spinarea
delfinului şi-a rotit spre el chipul minuscul cu o expresie de dor
indescriptibil, plin de farmec, care făcea să-i fie auzită încă melodia, deşi
buzele-i mici, palide, strânse, nu lăsau să scape nici cel mai mic sunet.
Vânătorul s-a oprit la o distanţă de zece paşi. Sabia, scoasă încet din
teaca neagră, îi strălucea şi-i scăpăra deasupra capului.
— E din argint, a spus el. Lama este de argint.
Chipul palid n-a tresărit, ochii de antracit nu şi-au schimbat expresia.
— Semeni atât de mult cu o rusalie, a continuat calm vânătorul, încât i-ai
putea păcăli pe toţi. Mai ales că eşti o pasăre rară, brunetă. Dar caii nu se
înşală niciodată. Ei îi recunosc pe cei ca tine instinctiv şi infailibil. Ce eşti?

61
Cred că o rusalie sau o mară. Un vampir obişnuit nu iese la soare.
Colţurile buzelor palide i-au tresărit şi i s-au ridicat uşor.
— Te-a atras Nivellen cu aspectul său, nu-i aşa? Visele, despre care îmi
pomenea, tu i le produceai. Îmi închipui ce fel de vise, şi-l compătimesc.
Creatura nu s-a clintit.
— Îţi plac păsările, a continuat vânătorul. Dar asta nu te împiedică să
muşti gâturile oamenilor de ambele sexe, ai? Într-adevăr, tu şi Nivellen!
Frumoasă pereche, n-am ce zice, un monstru şi un vampir, stăpânii
castelului din pădure. În curând aţi putea guverna peste tot ţinutul. Tu,
veşnic însetată de sânge, iar el, apărătorul tău, un criminal la comandă, o
unealtă oarbă. Dar, înainte de toate, el ar trebui să devină un monstru
adevărat, căci nu-i de-ajuns un om cu mască de monstru.
Ochii mari şi negri s-au strâns.
— Ce e cu el, bruneto? Cântai, aşadar ai băut sânge. Ţi-ai jucat ultima
carte, ceea ce înseamnă că n-ai reuşit să-i înrobeşti mintea. Mă înşel
cumva?
Capul negru s-a mişcat uşor, aproape imperceptibil, iar colţurile gurii i s-
au ridicat şi mai mult. Chipul minuscul a căpătat o expresie de vampir.
— Acum, poate te consideri doamna castelului?
A dat din cap, de data aceasta mai clar.
— Eşti o rusalie?
O clătinare lentă, a tăgadă, a capului i-a răspuns. S-a auzit un şuierat,
care nu putea veni decât dinspre buzele palide, care zâmbeau oribil, cu toate
că vânătorul n-a sesizat să se fi mişcat.
— O mară?
Tăgadă.
Vânătorul a făcut un pas îndărăt, şi-a strâns puternic pumnul pe mânerul
sabiei.
— Atunci, înseamnă că eşti…
Colţurile gurii i s-au înălţat şi mai tare, mai tare şi mai tare, buzele i s-au
întredeschis…
— O lamie! a strigat vânătorul îndreptându-se spre fântână.
În spatele buzelor palide străluceau colţii albi şi ascuţiţi. Vampirul a sărit
în sus, s-a arcuit înapoi ca un leopard şi a urlat.
Valul răsunător l-a lovit pe vânător ca un berbec, i-a tăiat respiraţia, i-a
strivit coastele, i-a străpuns urechile şi creierul cu spini de durere. Zburând
cu spatele, a reuşit să-şi încrucişeze încheieturile mâinilor într-un Semn de
62
Heliotrop. Vraja a amortizat în mare măsură viteza cu care a fost izbit de
perete, dar şi aşa a văzut negru în faţa ochilor şi puţinul aer pe care-l mai
avea i-a ieşit din plămâni cu un icnet.
În mijlocul fântânii secate, pe spatele delfinului, chiar pe locul unde
puţin mai devreme şedea fata minionă în rochia sa albă, se întindea un liliac
uriaş negru, lucios, care-şi desfăcea fălcile înguste, pline cu rânduri de colţi
albi ca nişte ace. Aripile membranoase i s-au răsfirat, s-au zbătut fără
zgomot, iar creatura s-a lansat în tăcere către vânător ca o săgeată trasă din
arbaletă. Geralt, simţind în gură gustul feruginos de sânge, a invocat tare o
vrajă, ducându-şi în faţă mâna cu degetele răşchirate pentru a forma Semnul
Quen. Liliacul a şuierat, s-a întors brusc, a urcat chiţcăind în aer şi imediat
s-a lăsat în picaj drept spre gâtul vânătorului. Geralt a sărit într-o parte, a
încercat să-l lovească, dar nu l-a nimerit. Liliacul, lin, cu graţie, a dat un
ocol îndoindu-şi o aripă, s-a întors, l-a înconjurat şi l-a atacat din nou,
deschizându-şi orbeşte botul plin de colţi. Geralt a aşteptat, îndreptând spre
creatură sabia ţinută cu ambele mâini. În ultimul moment a sărit – dar nu
într-o parte, ci înainte, a lovit cu dreapta atât de iute, încât aerul a urlat. A
ratat. A fost atât de năucit de eşec, că şi-a pierdut din ritm, a întârziat cu o
fracţiune de secundă. A simţit cum ghearele fiarei îi sfâşie obrazul şi o aripă
umedă catifelată îi plesneşte gâtul. S-a ghemuit pe loc, şi-a transferat toată
greutatea pe piciorul drept şi a lovit cu elan puternic în spate, dar a ratat din
nou creatura, fantastic de agilă.
Liliacul a bătut din aripi, s-a înălţat, a planat spre fântână. Când ghearele
curbe i s-au agăţat de marginea de piatră, botul monstruos, plin de bale, se
metamorfoza de-acum, dispărea, însă buzele palide care îl înlocuiau nu-i
ascundeau colţii criminali.
Lamia a ţipat strident, şi-a modulat vocea pentru a intona un cântec
înspăimântător, l-a ţintuit pe vânător cu ochii plini de ură şi a răcnit din
nou.
Impactul sonor a fost atât de puternic, încât a rupt Semnul. În ochii lui
Geralt se învârteau cercuri negre şi roşii, tâmplele şi creştetul îi pulsau
violent. Prin durerea care-i străbătea tâmplele a început să audă voci, bocete
şi gemete, sunete de flaut şi oboi, vuiet de vânt. Pielea de pe faţă i s-a
tumefiat şi i-a încremenit. A căzut într-un genunchi şi şi-a bălăngănit capul.
Liliacul negru a planat în tăcere spre el, desfăcându-şi fălcile colţate în
zbor. Geralt, deşi uluit de valul de ţipete, a reacţionat instinctiv. S-a
desprins de la sol dintr-un salt, potrivindu-şi imediat ritmul gesturilor cu
63
viteza de mişcare a monstrului, a făcut trei paşi înainte, o eschivă şi o
jumătate de tură, după care l-a pocnit cu ambele mâini mai repede ca
gândul. Lama n-a întâmpinat nicio rezistenţă. Sau aproape că n-a
întâmpinat. A auzit un ţipăt, dar de data aceasta era un ţipăt de durere,
cauzată de atingerea de argint.
Lamia, urlând, s-a metamorfozat pe spatele delfinului. Pe rochia sa albă,
deasupra sânului stâng, se vedea o pată roşie sub o zgârietură, mai mică
decât degetul mic. Vânătorul a scrâşnit din dinţi – lovitura, care ar fi trebuit
să taie-n două fiara, nu reuşise decât s-o zgârie.
— Urlă, vampirule, mormăi, ştergându-şi sângele de pe obraz. Răcneşte
până nu mai poţi. Sleieşte-ţi toată puterea. Şi apoi o să-ţi tai eu căpuşorul
frumuşel!
Tu. Ţi le sleieşti primul. Vrăjitorule. Te omor.
Buzele lamiei nu se mişcau, dar vânătorul îi auzea cuvintele clar, îi
răsunau ca un ecou în creier, explodau, vibrau surd, de parcă ar fi fost
pronunţate de sub apă.
— Rămâne de văzut, i-a răspuns el tărăgănat, îndreptându-se spre
fântână aplecat în faţă.
Te omor. Te omor. Omor.
— Rămâne de văzut.
— Vereena!
Nivellen, cu capul plecat, strângea cu ambele mâini cadrul porţii. Cu
paşi nesiguri s-a îndreptat spre fântână, fluturându-şi nesigur labele. Gulerul
cămăşii îi era pătat de sânge.
— Vereena! a urlat din nou.
Lamia şi-a smucit capul în direcţia lui. Geralt şi-a ridicat sabia gata s-o
taie, a sărit spre ea, dar reacţia vampirului a fost mult mai promptă decât s-a
aşteptat. Un ţipăt ascuţit, urmat de un nou val vibrant, i-a muiat picioarele
vânătorului. A căzut pe spate, răscolind cu picioarele pietrişul aleii. Lamia
s-a arcuit, s-a încordat să sară, colţii i-au fulgerat ca pumnalul unui asasin.
Nivellen, întinzându-şi labele ca un urs, a încercat s-o prindă, dar ea i-a
urlat direct în faţă din toţi rărunchii şi l-a proiectat câţiva stânjeni în spate,
în schelele de lângă zid, care s-au prăbuşit cu un trosnet puternic,
îngropându-l sub un morman de lemne.
Geralt se ridicase în picioare, a alergat în zigzag, înconjurând curtea,
încercând să-i distragă lamiei atenţia de la Nivellen. Vampirul, fâlfâindu-şi
rochia albă, a zburat drept la el, cu lejeritatea unui fluture, abia atingând
64
pământul. Nu mai ţipa acum, nu mai încerca să se metamorfozeze.
Vânătorul ştia că era obosită. Dar mai ştia şi că, chiar aşa obosită, era încă
extrem de periculoasă. În spatele lui Geralt, Nivellen ieşea de sub lemne
urlând.
Vânătorul a sărit în stânga, a executat o morişcă scurtă cu sabia pentru a
o deruta pe lamie. Aceasta a înaintat spre el – în alb şi negru, alunecând
înspăimântătoare. O subestimase, ţipa cât o ţinea gura în timp ce alerga. N-a
avut timp să schiţeze un Semn, a zburat îndărăt, a fost trântit în zid, iar
durerea de la nivelul coloanei vertebrale i s-a propagat până în vârful
degetelor, i-a paralizat braţele, i-a tăiat picioarele. A căzut în genunchi.
Lamia a sărit spre el, urlând melodios.
— Vereena! a răcnit Nivellen.
S-a întors. Şi apoi monstrul şi-a luat avânt pentru a o înjunghia între sâni
cu capătul ascuţit al unui par de trei metri. N-a ţipat. A scâncit doar.
Vânătorul, auzindu-i scâncetul, s-a cutremurat.
Nivellen stătea cu picioarele depărtate, strângând parul cu ambele mâini,
ţinând un capăt sub braţ. Lamia, ca un fluture alb prins într-un ac, atârna la
celălalt capăt al parului, strângându-l cu ambele mâini.
Vampirul a oftat adânc şi s-a împins brusc cu toată forţa în par. Geralt a
văzut cum pe spate, pe rochia albă, înfloreşte o pată roşie, din al cărei
gheizer de sânge ieşea, dezgustător şi obscen, vârful cioplit. Nivellen a
urlat, a făcut un pas îndărăt, apoi încă unul, apoi s-a retras iute, fără a lăsa
parul din mână, târând în spate lamia străpunsă. Încă un pas îndărăt şi s-a
rezemat cu spatele de zidul castelului. Capătul parului, pe care îl ţinea sub
braţ, a scrâşnit…
Lamia, cu o lentoare languroasă, şi-a trecut palmele de-a lungul parului,
şi-a întins braţele pe toată lungimea acestuia, l-a prins ferm şi s-a împins
din nou în el cu toată puterea. Mai mult de un metru de lemn însângerat îi
ieşea acum din spate. Avea ochii larg deschişi, capul dat pe spate. Suspinele
îi erau din ce în ce mai frecvente, mai ritmate, transformându-se în
horcăituri.
Geralt se ridicase, dar, fascinat de imagine, stătea încremenit. Auzea
cuvintele reverberându-i surd în interiorul craniului, ca sub bolta unei
temniţe reci şi jilave.
Al meu. Sau al nimănui. Te iubesc. Iubesc.
Un alt suspin, înspăimântător, convulsiv, sufocat în sânge. Lamia s-a
smuls, a alunecat mai jos, de-a lungul parului, şi-a întins mâinile. Nivellen
65
răcnea cu disperare, fără să dea drumul parului, străduindu-se s-o ţină cât
mai departe de el. În zadar. Ea a înaintat şi l-a apucat de căpăţână. Răcnea
şi mai puternic, scuturându-şi capul chel. Lamia s-a apropiat din nou de par,
şi-a aplecat capul spre gâtul lui Nivellen. Colţii i-au scăpărat, de un alb
orbitor.
Geralt a sărit. A sărit ca un arc. Fiecare gest, fiecare pas pe care îl făcea
acum erau în natura lui, stăpânit la perfecţie, inevitabil, mecanic şi letal de
sigur. Trei paşi iuţi. Al treilea, ca sutele de paşi de până atunci, se termina
pe piciorul stâng, puternic, ferm, hotărât. O răsucire de trunchi, o lovitură
ascuţită, energică. S-a uitat la ochii ei. Deocamdată, nimic nu putea fi
schimbat. A auzit o voce. Nimic. A strigat pentru a-i înăbuşi ei cuvântul pe
care-l repeta. Nu putea face nimic. A lovit.
A lovit sigur, ca de sute de ori până atunci, cu latul lamei, şi imediat,
menţinând ritmul mişcării, a făcut al patrulea pas şi o semirotaţie. Lama,
eliberată după efectuarea semirotaţiei, i-a alunecat pe spate strălucind,
lăsând o dâră de stropi roşii. Părul negru cârlionţat se răsfira în valuri,
plutea în aer, plutea, plutea, plutea…
Capul a căzut pe pietriş.
Sunt din ce în ce mai puţini monştri?
Dar eu? Eu ce sunt?
Cine plânge? Păsările?
Femeia cu cojocel alb şi rochie albastră?
Trandafirul de Nazair?
Ce linişte!
Ce goliciune! Ce pustiu!
În mine.
Nivellen, chircit, scuturat de spasme şi fiori, stătea rezemat de zidul
castelului, în urzici, cu capul între mâini.
— Scoală-te, i-a spus vânătorul.
Tânărul chipeş, robust, livid, sprijinit de perete, şi-a ridicat capul, s-a
uitat în jur. Avea o privire pierdută. Şi-a frecat ochii cu pumnii. Şi-a
examinat mâinile. Şi-a pipăit faţa. A gemut surd, şi-a pus degetul pe buze,
şi l-a condus de-a lungul gingiilor. Şi-a mângâiat din nou faţa şi a scâncit
iarăşi, atingându-şi cele patru răni sângerânde, umflate, pe obraz. A oftat.
Apoi a izbucnit în râs.
— Geralt! Cum aşa? Cum e posibil aşa ceva… Geralt!
— Ridică-te, Nivellen. Ridică-te şi umblă. În desagi am leacuri de care
66
avem amândoi nevoie.
— Nu mai am… nu am? Geralt? Cum aşa? Vânătorul i-a dat mâna ca să
se ridice, încercând să nu se uite la mâinile diafane înţepenite pe parul
împlântat între sânii mici, acoperiţi cu ţesătura umedă şi roşie. Nivellen a
gemut din nou.
— Vereena…
— Nu te uita. Haide.
Sprijinindu-se unul pe altul, au traversat curtea trecând pe lângă tufa de
trandafiri albaştri. Nivellen îşi pipăia întruna faţa cu mâna rămasă liberă.
— Nu-mi vine să cred, Geralt. După atâţia ani? Cum este cu putinţă?
— În fiecare poveste există un sâmbure de adevăr, i-a spus blând
vânătorul. Iubirea şi sângele. Ambele au o putere colosală. Magii şi savanţii
şi-au sfărâmat capetele de-a lungul anilor, dar n-au aflat nimic, cu excepţia
faptului că…
— Spune ce, Geralt?
— Iubirea trebuie să fie adevărată.

67
 VOCEA RAŢIUNII 3
— Sunt Falwick, conte de Moën. Iar el este cavalerul Tailles de Domdal.
Geralt s-a înclinat nonşalant, privindu-i pe cavaleri. Ambii erau în
armură şi purtau mantii carmin cu emblema Ordinului Trandafirului Alb pe
braţul stâng. Era puţin surprins pentru că, prin împrejurimi, din câte ştia, nu
exista nicio comenduire a ordinului.
Nenneke, care zâmbea aparent spontan şi natural, i-a sesizat uimirea.
— Aceşti nobili cavaleri, a spus ea degajat, îndesându-se mai confortabil
în fotoliul care aducea a tron, sunt în slujba preamăritului stăpân al acestor
ţinuturi, ducele de Hereward.
— Prinţul, a corectat-o cu emfază Tailles, cavalerul mai tânăr,
pironindu-şi privirea în ochii albaştri ai preotesei, în care licărea ostilitatea.
Prinţul de Hereward.
— Să nu ne pierdem în detalii, a surâs Nenneke zeflemitor. Pe vremea
mea titlul de prinţ era acordat numai celor prin ale căror vene curgea sânge
regal, dar astăzi nu mai are, se pare, cine ştie ce importanţă. Să revenim la
prezentări şi la scopul vizitei cavalerilor Trandafirului Alb în umilul meu
templu. Trebuie să ştii, Geralt, că acum capitulul pretinde donaţii de la
Hereward pentru ordin, de aceea mulţi cavaleri ai Trandafirului au intrat în
slujba prinţului.
Şi destul de mulţi dintre ei, cum e şi Tailles, aici de faţă, şi-au depus
jurământul şi au îmbrăcat mantia roşie, care le stă atât de bine.
— Sunt foarte onorat, vânătorul de monştri s-a înclinat din nou, la fel de
nonşalant ca prima dată.
— Mă îndoiesc, a spus preoteasa rece. Ei n-au venit aici ca să te onoreze.
Dimpotrivă. Au venit cu intenţia de a te scoate de aici cât mai curând cu
putinţă. Au venit să te expulzeze, scurt şi cuprinzător. Socoţi că e o onoare?
Eu nu. Aş zice că este o insultă.
— Nobilii cavaleri s-au obosit în zadar, după cum am auzit, Geralt şi-a
înălţat umerii. N-am de gând să mă stabilesc aici. Mă duc fără să fiu împins
de la spate, şi cât de curând.
— Imediat, l-a întrerupt Tailles. Fără zăbavă. Prinţul porunceşte…
— În incinta acestui templu, eu sunt cea care porunceşte, i-a tăiat-o
Nenneke cu un ton rece, autoritar. Pe cât posibil, mă străduiesc, de obicei,
ca ordinele mele să fie în contradicţie cu politica lui Hereward. În măsura în
68
care această politică este logică şi uşor de înţeles. În cazul de faţă este
iraţională, aşa că nu va fi tratată mai în serios decât merită. Geralt de Rivia
este oaspetele meu, domnilor. Şederea sa în templul meu îmi face plăcere.
Prin urmare, Geralt de Rivia va rămâne în templul meu atât timp cât va dori
el.
— Îndrăzneşti să i te opui prinţului, femeie? a strigat Tailles, apoi şi-a
aruncat mantia peste umăr, scoţând la iveală, în toată splendoarea sa,
cuirasa de alamă, împodobită cu caneluri. Ai curajul să pui la îndoială
autoritatea puterii?
— Mai încet, a spus Nenneke mijindu-şi ochii. Coboară tonul. Fii atent
ce vorbeşti şi cu cine vorbeşti.
— Ştiu cu cine vorbesc! Cavalerul a făcut un pas. Falwick, cel mai în
vârstă, l-a apucat ferm de cot, strângându-l până i-a scrâşnit mănuşa de zale.
Tailles s-a smucit cu furie. Rostesc cuvinte care reprezintă voinţa prinţului,
stăpânul acestor meleaguri! Ştii, femeie, că avem în curte doisprezece
oşteni…
Nenneke şi-a dus mâna la tolba atârnată la brâu şi a scos un borcănel de
porţelan.
— Chiar nu ştiu, i-a spus calm, ce-o să se întâmple dacă o să-ţi vărs
borcănelul ăsta peste picioare, Tailles. Poate c-o să-ţi explodeze plămânii.
Poate c-o să te umpli de păr. Poate şi una, şi alta, cine ştie? Numai
preamărita Melitele.
— Să nu îndrăzneşti să mă ameninţi cu vrăjile tale, preoteaso! Oştenii
noştri…
— Oştenii voştri, dacă vreunul dintre ei se atinge de-un fir de păr de-al
preotesei lui Melitele, va atârna într-unul dintre salcâmii înşiruiţi de-a
lungul drumului spre oraş, şi asta chiar înainte ca soarele să fi atins
orizontul. Ei ştiu acest lucru foarte bine. Şi tu ştii, Tailles, încetează, aşadar,
să te comporţi ca un bădăran. Am moşit-o pe maică-ta când te-a născut,
rahatul dracului, şi-o să-mi pară rău pentru ea, dar nu ispiti soarta. Nu mă
face să te învăţ bunele maniere.
— Bine, bine, a intervenit vânătorul, sătul de cele petrecute. Se pare că
modesta mea persoană a provocat un conflict serios, şi nu văd niciun sens
în asta. Domnule Falwick, dumneata pari mai cu capul pe umeri decât
companionul tău, care, după cum văd, este copleşit de entuziasmul tinereţii.
Ascultă, domnule Falwick: te asigur că voi părăsi în curând ţinutul, în
câteva zile. Te asigur, de asemenea, că n-am avut şi nu am de gând să
69
lucrez aici, să iau comenzi şi comisioane. Mă aflu aici în calitate de
persoană privată, nu de vânător.
Contele Falwick l-a privit în ochi şi Geralt şi-a dat seama pe loc de gafa
comisă. În privirea cavalerului Trandafirului Alb era o ură pură, nealterată
şi de nezdruncinat. Vânătorul a înţeles cu certitudine că nu ducele de
Hereward era cel care-l dorea plecat, ci Falwick şi ai săi.
Cavalerul s-a întors spre Nenneke, s-a aplecat cu respect şi a început să-i
vorbească. Vorbea calm şi politicos. Vorbea logic. Dar Geralt ştia că
Falwick minte cum respiră.
— Venerabilă Nenneke, te rog să mă ierţi, dar prinţul Hereward,
suveranul meu, nu-şi doreşte şi nu va tolera pe moşiile sale prezenţa
vânătorului Geralt din Rivia. Nu contează că Geralt din Rivia vânează
monştri sau se consideră a fi o persoană privată. Prinţul ştie că Geralt din
Rivia n-are cum să fie persoană privată. Vânătorul atrage necazurile ca
magnetul pilitura de fier. Vrăjitorii se revoltă şi scriu petiţii, druizii chiar
ameninţă…
— Nu văd niciun motiv pentru care Geralt din Rivia să suporte
consecinţele acţiunilor vrăjitorilor locali şi ale druizilor, l-a întrerupt
preoteasa. De când ţine cont Herewardul de părerile unora sau altora?
— Să încheiem discuţia, a ridicat capul Falwick. Oare nu m-am exprimat
suficient de clar, venerabilă Nenneke? Voi spune cât se poate de clar şi
răspicat, prin urmare, nici prinţul Hereward, nici capitulul ordinului nu
doresc să-l mai tolereze nicio zi în Ellander pe Geralt din Rivia, bine-
cunoscut ca Măcelarul de Blaviken.
— Aici nu este Ellander! Preoteasa s-a ridicat din fotoliu. Aici este
templul lui Melitele! Iar eu, Nenneke, marea preoteasă, nu doresc să mai
tolerez nicio clipă prezenţa dumneavoastră în incinta templului, domnilor!
— Domnule Falwick, i-a spus încet vânătorul. Ascultă vocea raţiunii. Nu
vreau să am necazuri, şi nici vouă, mă gândesc, nu vă arde de ele. O să
părăsesc ţinutul în cel mult trei zile. Nu, Nenneke, taci, te rog. Oricum era
timpul să-mi văd de drumul meu. Trei zile, domnule conte. Nu-ţi cer mai
mult.
— Şi bine faci că nu ceri, i-a spus preoteasa, înainte de a reacţiona
Falwick. Aţi auzit, băieţi? Vânătorul mai rămâne aici timp de trei zile,
pentru că aşa are el chef. Iar eu, preoteasă a Marii Melitele, îi voi oferi
ospitalitate aceste trei zile, deoarece aşa am eu chef. Repetaţi-i aceste
cuvinte lui Hereward. Nu, nu lui Hereward. Repetaţi-i soţiei sale, distinsei
70
Ermella, precizându-i că, în cazul în care aceasta nu doreşte întreruperea
furnizării de afrodiziace de la farmacia mea, ar fi de preferat să-l calmeze
pe duce. Să-i mai potolească starea de spirit şi capriciile care aduc din ce în
ce mai mult cu simptomele de imbecilitate.
— Destul! a strigat Tailles cu o voce spartă într-un falset. N-am de gând
să mai ascult insultele unei şarlatance la adresa stăpânului meu şi a soţiei
sale! N-o să închid ochii la un astfel de ultraj! Va guverna de-acum Ordinul
Trandafirului Alb, gata cu ignoranţa şi superstiţiile! Iar eu, cavalerul
Trandafirului Alb…
— Ascultă, mucosule, l-a întrerupt Geralt, zâmbind maliţios. Ţine-ţi
limba aia cam slobodă-n gură. Vorbeşti cu o femeie, care ar trebui să fie
tratată cu respect. Mai ales de către un cavaler al Trandafirului Alb. Este
adevărat că pentru a deveni cavaler al acestui ordin în ziua de azi este
suficient să verşi în vistieria capitulului o mie de coroane novigradiene,
ceea ce face, prin urmare, să fie plin de fii de cămătari şi croitori, dar,
probabil, măcar unele maniere au supravieţuit. Sau poate mă înşel?
Tailles a pălit şi s-a dat la o parte.
— Domnule Falwick, a spus Geralt, menţinându-şi zâmbetul. Dacă-şi
scoate sabia mucosul ăsta, i-o iau şi-l bat cu ea la fund. Şi pe urmă îl agăţ cu
ea de uşă.
Tailles şi-a tras, cu mâinile tremurânde, o mănuşă de fier de la centură şi
a trântit-o cu un zdrăngănit pe podea, chiar între picioarele vânătorului.
— O să spăl cu sângele tău insulta adresată ordinului, mutantule! a
strigat. Să ieşim afară, pe pământ bătătorit! Ieşi în curte!
— Vezi că ţi-a căzut ceva, fiule, i-a spus calm Nenneke. Ridică-l, aşadar,
căci aruncarea gunoiului este interzisă, aici este un templu. Falwick, ia-l pe
neghiobul ăsta de-aici, pentru că altfel se va întâmpla o nenorocire. Ştii ce
trebuie să-i spui lui Hereward. De altfel, o să-i scriu o scrisoare, căci nu-mi
păreţi mesageri demni de încredere. Hai, luaţi-vă tălpăşiţa! Găsiţi voi
ieşirea şi singuri, nu-i aşa?
Falwick, ţinându-l în strânsoarea de fier pe furiosul Tailles, a făcut o
plecăciune în faţa lui Nenneke, zăngănindu-şi armura. Apoi s-a uitat
insistent în ochii vânătorului. Acesta nu i-a zâmbit. Cavalerul şi-a aruncat
pe umeri mantia purpurie.
— Aceasta n-a fost ultima noastră vizită, venerabilă Nenneke, i-a spus
el. Vom reveni.
— De-asta mi-era şi frică, i-a spus preoteasa rece. Neplăcerea e de partea
71
mea.

72
 RĂUL CEL MAI MIC

I
Ca de obicei, le-a atras mai întâi atenţia pisicilor şi copiilor. Un motan
tigrat, care dormea pe o stivă de lemne încinsă de soare, s-a scuturat, şi-a
ridicat capul rotund, şi-a lăsat pe spate urechile, a pufnit şi a fugit în urzici.
Un copil de trei ani, Dragomir, fiul pescarului Trigli, care în pragul colibei
se chinuia să-şi cureţe cămăşuţa zdrenţuită, ţipa cu ochii în lacrimi la
călăreţul care trecea.
Vânătorul călărea agale, fără să se sinchisească să depăşească carul cu
fân care bloca drumul. În spatele lui tropăia un măgar împovărat peste
măsură, care-şi întindea grumazul şi trăgea la fiecare pas de funia legată de
mânerul de la şa. În afară de desagii obişnuiţi, căra pe spinare o namilă
înfăşurată într-o cuvertură. Fundul sur îi era acoperit de dâre negre de sânge
uscat.
În cele din urmă, carul cu fân a cârmit-o pe o uliţă laterală care ducea la
hambar şi la debarcaderul dinspre care adiau briza, dar şi mirosul de catran
şi urină de vite. Geralt şi-a grăbit calul. N-a luat în seamă strigătul surd al
zarzavagiului cu ochii holbaţi la laba osoasă, cu gheare proeminente, ieşită
de sub cuvertură, care tresălta în ritmul paşilor măgarului. N-a dat atenţie
nici cortegiului tot mai mare din urma sa, care fremăta de emoţie.
În faţa casei primarului, ca de obicei, era o puzderie de căruţe. Geralt a
sărit din şa, şi-a îndreptat sabia în spate, a legat frâul de un ţăruş. Puhoiul
care îl urmase a format un semicerc în jurul măgarului.
Ţipetele primarului puteau fi auzite de la poartă.
— Nu e voie, am spus! Nu-i voie, la naiba! Nu pricepi omeneşte,
ticălosule?
Geralt a intrat. În faţa primarului stătea un ţăran mic şi îndesat, roşu de
furie, ţinând de gât un gâscan care se zbătea.
— Ce… Pe toţi zeii! Tu eşti, Geralt? Ori mă înşală vederea? şi se răsti
din nou spre ţăran: Ia-l de-aici, neruşinatule! Eşti surd?
— Mi-o zâs, a bâiguit ţăranul uitându-se cruciş la gâscan, cî tre’ s-aduc
ceva lu’ primarele nost’ cî dacî nu…
— Cine a spus asta? a urlat la el primarul. Cine? Că ce, că eu primesc

73
plocoane? Nici nu vreau s-aud de-aşa ceva! Spală putina mai iute! Salut,
Geralt.
— Bună, Caldemeyn.
Primarul, strângându-i mâna vânătorului, îl bătu pe umăr cu cealaltă.
— Să tot fie vreo doi ani de când n-ai mai călcat pe-aici, Geralt. Aşa-i? E
drept că nu prea faci tu mulţi purici într-un loc. Pe unde-ai mai umblat? La
naiba, da’ cum stăm noi aşa? Hei, careva să ne-aducă o bere! Stai jos,
Geralt, stai jos. La noi e mare tămbălău, căci mâine vine bâlciul. Ce mai
faci, ia spune!
— Mai târziu. Să ieşim deocamdată.
Afară, gloata aproape că se dublase, dar spaţiul liber din jurul măgarului
nu se micşorase. Geralt a dat la o parte cuvertura. Mulţimea a ţipat de
uimire şi s-a dat înapoi. Caldemeyn a rămas cu gura căscată.
— Pe toţi zeii, Geralt! Ce este aceasta?
— O kikimoră. Nu-mi daţi o răsplată pentru ea, domnule primar?
Caldemeyn s-a mutat de pe un picior pe altul, s-a uitat la creatura
răşchirată ca un păianjen, acoperită cu o crustă neagră, cu un ochi sticlos cu
pupila îngustată şi cu colţi ascuţiţi iviţi dintre fălcile însângerate.
— Unde… De unde…
— De la dig, la patru kilometri distanţă de oraş. Din mlaştină.
Caldemeyn, acolo au murit oameni. Copii.
— Da, ai dreptate. Dar nimeni nu… Cine s-ar fi gândit… Hei, oameni
buni, duceţi-vă la casele voastre sau la câmp! Aici nu-i circ! Acoper-o,
Geralt. Să nu tragă muştele la ea.
În sală, primarul, fără să scoată un cuvânt, a gâlgâit o ulcică de bere,
nedezlipind-o de la gură. A oftat adânc, s-a smârcâit.
— Nu există nicio răsplată, a spus el posomorât. Nimeni nu şi-ar fi putut
închipui vreodată că ar putea vieţui ceva de genul ăsta în sărăturile
mlăştinoase. E drept că niscaiva oameni au dispărut pe-acolo, dar… Nu
mulţi se încumetă pe la dig. Oare cum de-ai ajuns pe-acolo? De ce n-ai luat-
o pe drumul principal?
— Pe drumurile principale nu mi-e uşor să-mi câştig pâinea, Caldemeyn.
— Am uitat, şi-a stăpânit primarul un râgâit umflându-şi obrajii. Şi ce
liniştite erau meleagurile astea. Până şi elfii nu se pişau decât rareori în
laptele muierilor. Şi iaca-ţi iese-n cale o kociomoră de-asta când te-aştepţi
mai puţin. S-ar cădea să-ţi mulţumesc. Cât despre plată, n-am cum să-ţi
dau. N-am de unde.
74
 — Păcat. Mi-ar prinde bine nişte galbeni ca să mă descurc în iarnă.
Vânătorul a sorbit din bere şi şi-a şters spuma de la gură. Mă gândesc să mă
duc la Yspaden, dar nu ştiu dacă am cum s-ajung înainte ca zăpezile să
astupe drumurile. Aş putea rămâne într-unul din cătunele aflate de-a lungul
drumului spre Luton.
— Stai mult în Blaviken?
— Puţin. N-am timp de zăbavă. Iarna se apropie.
— Unde stai? Poate la mine? Avem o odaie liberă în pod, de ce să te
jupoaie bandiţii ăştia de hangii? Mai stăm de vorbă, îmi povesteşti ce se
mai întâmplă prin lumea asta largă.
— Cu plăcere. Dar ce-o să spună Libusha ta? Ultima dată când am fost,
am băgat de seamă că nu mă prea are la inimă.
— În casă la mine muierea n-are niciun cuvânt de spus. Dar, între noi fie
vorba, să nu mai faci ce-ai făcut ultima oară în timpul cinei.
— Te referi la furculiţa pe care-am înfipt-o în şobolan?
— Nu. Mă refer la faptul c-ai atins-o şi mai era şi întuneric.
— M-am gândit că ar fi amuzant.
— A fost. Dar nu şi pentru Libusha. Ascultă, dar chestia asta… care e
numele ei… Kiki…
— Kikimoră.
— Îţi mai trebuie?
— La ce? Dacă tot nu există nicio răsplată, putem s-o aruncăm la gunoi.
— Nu-i rea ideea. Hei, Karelka, Borg, Carăpietre! Care-i pe-aici?
A intrat un gardian cu o halebardă la umăr.
— Carăpietre, i-a spus Caldemeyn. Ia pe cineva să te ajute şi du
scârboşenia înfăşurată în cuvertură de pe măgar în spatele conacului şi
îngropaţi-o în gunoi. Ai priceput?
— Cum ţi-e porunca, domnule. Dar… Domnule primar…
— Ce-i?
— Poate că înainte de-a îngropa spurcăciunea…
— Ei, ce?
— Am face bine să i-o arătăm Maestrului Irion. Poate că i-ar fi de folos
la ceva.
Caldemeyn şi-a tras una peste frunte cu palma deschisă.
— Că bine te-ai gândit, Carăpietre. Ascultă, Geralt, poate că vrăjitorul
nostru o să-ţi dea ceva pentru hoitul ăsta. Pescarii îi aduc ba câte-un peşte
ciudat, ba caracatiţe şi heringi, şi câştigă câte ceva de pe urma lor. Hai, să
75
mergem la el în turn.
— Aţi tocmit un vrăjitor? Permanent sau ocazional?
— Permanent. Maestrul Irion. Locuieşte în Blaviken de-un an. Vrăjitor
puternic, Geralt, se vede de la o poştă.
— Mă îndoiesc că un vrăjitor puternic o să-mi dea ceva pentru kikimoră,
s-a bosumflat Geralt. Din câte ştiu eu, nu li-i de folos la prepararea
poţiunilor. Poate că Irion ăsta al dumneavoastră n-o să-mi dea nimic altceva
decât vorbe grele. Vrăjitorii şi vânătorii de monştri nu prea se au la inimă
unii pe alţii.
— N-am auzit să fi fost cineva batjocorit de Maestrul Irion. Nu pot să
pun rămăşag că te va plăti, dar nu strică să încerci. Prin mlaştini pot să mai
fie multe kikimore de-astea, şi apoi ce? N-are decât vrăjitorul să se uite la
creatură şi, dacă e cazul, să arunce farmece sau ce-o vrea el asupra
mlaştinii.
Vânătorul s-a gândit o clipă.
— Unu – zero pentru tine, Caldemeyn. Ei bine, riscăm o întâlnire cu
Maestrul Irion. Mergem?
— Haide. Carăpietre, alungă ţâncii şi trage măgarul de funie. Unde mi-e
pălăria?

II
Turnul, construit din blocuri de granit şlefuite, încoronat cu creneluri
zimţate, arăta impresionant, dominând falnic acoperişurile zdrobite ale
caselor şi stuful muced al colibelor.
— L-a renovat, după cum văd, a spus Geralt. Prin vrăji sau v-a pus la
muncă?
— Prin vrăji, în cea mai mare parte.
— Cum e acest Irion al tău?
— Decent. Îi ajută pe oameni. Dar e un singuratic, ursuz. Nu iese mai
deloc din turn.
Pe uşa ornamentată cu o rozetă incrustată din lemn de culoare deschisă
atârna un ciocan uriaş sub forma unui cap de peşte plat cu ochii bulbucaţi şi
cu un inel de alamă în gura dinţată. Caldemeyn, în mod evident familiarizat
cu funcţionarea mecanismului, s-a apropiat, şi-a dres glasul şi a recitat:
— Primarul Caldemeyn, venit cu treabă, îl salută pe Maestrul Irion. Îl

76
salută aşijderea, venit cu aceeaşi treabă, Geralt din Rivia, vânător de
monştri.
Pentru un răstimp destul de lung nu s-a întâmplat nimic, dar în cele din
urmă capul de peşte şi-a căscat maxilarul dinţos şi a suflat un norişor de
abur.
— Maestrul Irion nu primeşte pe nimeni. Vedeţi-vă de drum, oameni
buni.
Caldemeyn s-a legănat de pe un picior pe altul, apoi s-a uitat la Geralt.
Vânătorul a ridicat din umeri. Carăpietre, concentrat şi grav, se scobea în
nas.
— Maestrul Irion nu primeşte, a repetat metalic inelul. Vedeţi-vă de
drum, oameni bu…
— Eu nu sunt un om bun, l-a întrerupt ferm Geralt. Sunt un vânător de
monştri. Pe măgar am o kikimoră pe care am omorât-o foarte aproape de
oraş. Este de datoria fiecărui vrăjitor rezident să vegheze la siguranţa
ţinutului. Maestrul Irion nu trebuie să-mi facă onoarea de a mă primi şi de a
sta de vorbă cu mine, dacă asta îi este voinţa. Dar trebuie să examineze
creatura şi să tragă niscaiva concluzii. Carăpietre, dă jos kikimora şi
arunco-n faţa porţii.
— Geralt, i-a spus încet primarul. Tu o să pleci, dar eu o să rămân aici…
— Haide, Caldemeyn. Carăpietre, scoate-ţi degetul din nas şi fă ce ţi-am
poruncit.
— Stai, s-a auzit dinspre inelul metalic o cu totul altă voce. Geralt, chiar
tu eşti?
Vânătorul a suduit printre dinţi.
— Îmi pierd răbdarea. Da, chiar eu sunt. Şi ce-i cu asta?
— Vino mai aproape de uşă, a spus inelul, pufăind norişori de abur.
Singur. Îţi deschid.
— Şi kikimora?
— Las-o-ncolo. Cu tine vreau să vorbesc, Geralt. Numai cu tine. Iartă-
mă, primarule.
— Nu-i nimic, Maestre Irion, şi-a fluturat mâna Caldemeyn. Să trăieşti,
Geralt! Ne vedem mai târziu. Carăpietre! aruncă monstrul la gunoi!
— Am înţeles.
Vânătorul s-a apropiat de poarta incrustată care s-a întredeschis foarte
puţin, doar cât să se strecoare înăuntru. Apoi s-a trântit imediat în spatele
lui, lăsându-l în beznă.
77
 — Hei! a strigat fără să-şi ascundă furia.
— Tu, s-a auzit o voce ciudat de familiară.
Uluirea a fost atât de puternică, încât vânătorul s-a clătinat şi a ridicat
mâna, căutând un punct de sprijin. Dar n-a găsit.
Grădina era invadată de flori albe şi roz, mirosea a ploaie. Cerul era
străbătut de un curcubeu, care se întindea de la coroanele copacilor până la
un lanţ muntos albastru îndepărtat. Căsuţa din mijlocul grădinii, măruntă,
modestă, era înecată în nalbe. Geralt s-a uitat la picioare şi şi-a dat seama că
era în cimbru până la genunchi.
— Ei bine, vino-ncoace, Geralt, a spus vocea. Sunt în faţa casei.
Vânătorul a intrat în grădină, printre copaci. Sesizând o mişcare în
stânga sa, a privit într-acolo. O fată cu părul blond, complet goală, mergea
de-a lungul unui şir de arbuşti, ducând un paner plin cu mere. Vânătorul şi-
a promis solemn să nu se mai mire.
— Iată-te, în cele din urmă. Bun venit, vânătorule.
— Stregobor! a spus uluit Geralt.
Vânătorul întâlnise la viaţa lui tâlhari care păreau consilieri locali,
consilieri locali care păreau cerşetori, prostituate care păreau prinţese,
prinţese care arătau ca nişte vaci, şi regi care arătau ca tâlharii.
Dar Stregobor arăta întotdeauna aşa cum, în conformitate cu toate
reglementările şi percepţiile, ar fi trebuit să arate un vrăjitor. Era înalt,
subţire, cocoşat, avea sprâncenele stufoase, cărunte, şi nasul lung, acvilin.
Pentru a completa tabloul, purta o robă neagră, lungă, amplă, cu mâneci
excesiv de largi, şi ţinea în mână un sceptru lung cu un glob de cristal în
vârf. Niciunul dintre vrăjitorii cunoscuţi de Geralt nu semăna cu Stregobor.
Şi mai ciudat era că Stregobor era un vrăjitor autentic.
S-au aşezat în veranda înconjurată de nalbe, pe fotolii de răchită, la o
măsuţă cu blat din marmură albă. Blonda goală cu panerul de mere s-a
apropiat, a zâmbit, s-a răsucit pe călcâie şi s-a întors în grădină, legănându-
şi şoldurile.
— Este tot o iluzie? a întrebat Geralt, urmărindu-i legănarea.
— Sigur. Ca tot ce e aici. Dar este, dragul meu, o iluzie de primă clasă.
Florile au parfum, poţi să mănânci merele, albinele te pot înţepa, iar pe ea –
vrăjitorul a arătat spre blondă – poţi s-o…
— Poate mai târziu.
— Corect. Ce vânt te-aduce pe-aici, Geralt? Continui să te străduieşti să
omori pentru bani exemplarele unei specii pe cale de dispariţie? Cât ţi-au
78
dat pentru kikimoră? Probabil nimic, altminteri nu veneai la mine. Şi când
te gândeşti că sunt oameni care nu cred în predestinare. Poate ştiai despre
mine. Ştiai?
— Nu ştiam. Acesta este ultimul loc unde mă aşteptam să te văd. Dacă
nu mă-nşală memoria, odinioară sălăşluiai în Kovir, într-un turn ca ăsta.
— Multe s-au schimbat de-atunci.
— Chiar şi numele tău. Se pare că acum eşti Maestrul Irion.
— Aşa se numea făuritorul turnului care s-a stins din viaţă acum două
sute de ani. M-am gândit că ar trebui să-i aduc un omagiu pentru adăpostul
oferit. Sunt doar rezident aici. Majoritatea localnicilor îşi duc zilele de pe
urma mării, şi, după cum ştii, specialitatea mea, pe lângă iluzionism, este
vremea. Uneori opresc furtuna, alteori o provoc, iar câteodată fac să sufle
vântul de vest mai aproape de ţărm ca să aducă bancuri de merlucius şi cod.
Se poate trăi. Adică, a adăugat el încruntat, s-ar putea trăi.
— De ce „s-ar putea trăi”? Şi de ce ţi-ai schimbat numele, mă rog?
— Destinul are multe feţe. Dacă al meu este frumos la suprafaţă,
înăuntru este oribil. Şi-a întins spre el ghearele însetate de sânge…
— Nu te-ai schimbat deloc, Stregobor, Geralt a făcut o grimasă.
Trăncăneşti verzi şi uscate, dar ai un aer inteligent şi plin de importanţă. Nu
poţi vorbi normal?
— Ba da, a oftat vrăjitorul. Dacă-ţi face plăcere, pot. M-am refugiat aici
din calea unei creaturi monstruoase care mi-a pus gând rău. Fuga nu mi-a
servit la nimic, căci a dat iar de mine. După toate probabilităţile, va încerca
să mă omoare mâine sau, cel mai târziu, poimâine.
— Aha, a spus vânătorul tranşant. Acum înţeleg.
— Din câte-mi dau seama, ameninţarea la adresa vieţii mele te lasă rece?
— Stregobor, i-a spus Geralt. Acestea sunt vremurile în care trăim. Vezi
multe când umbli prin lumea largă. Doi ţărani se omoară pentru hotarul din
mijlocul unui câmp, pe care mâine-l vor călca în picioare caii cetelor a doi
caimacami care vor să se masacreze unii pe alţii. De-a lungul drumului se
leagănă prin copaci o mulţime de spânzuraţi, prin păduri tâlharii le taie
gâturile negustorilor. Prin oraşe te împiedici la tot pasul de cadavre
abandonate prin şanţuri. În palate se înjunghie cu pumnalele, iar pe la
sindrofii vezi mereu pe câte cineva cum se prăbuşeşte sub masă, otrăvit. M-
am obişnuit. De ce m-ar impresiona o ameninţare cu moartea, mai cu seamă
când tu eşti cel vizat?
— Mai cu seamă când eu sunt cel vizat, a repetat sarcastic Stregobor. Şi
79
eu, care te credeam un prieten. Eu, care contam pe ajutorul tău.
— Ultima noastră întâlnire, a spus Geralt, a avut loc la curtea regelui Idi
din Kovir. Venisem să-mi iau plata pentru lichidarea unei amfisbene care
terorizase ţinutul. Atunci tu şi confratele tău, Zavist, m-aţi făcut care mai de
care ba şarlatan, ba maşină de ucis lipsită de raţiune, şi, dacă îmi amintesc
bine, chiar măturător de stradă. Ca urmare, Idi nu numai că nu mi-a dat
niciun şfanţ, dar mi-a acordat doar douăsprezece ore să părăsesc Kovirul, şi
cum avea o clepsidră stricată, abia am avut timp. Şi acum îmi spui că te
bazezi pe ajutorul meu. Îmi zici că eşti urmărit de un monstru. De ce să-ţi
fie frică, Stregobor? Dacă te atacă, spune-i că-ţi plac monştrii, că-i protejezi
şi că ai grijă ca niciun şarlatan de vânător să nu le tulbure liniştea. Dacă
până la urmă fiara se încumetă să te mistuie, se vede treaba că nu e decât un
ingrat.
Vrăjitorul a rămas tăcut, privind în gol. Geralt a pufnit în râs.
— Nu te umfla ca o broască, vrăjitorule. Spune-mi cine-ţi poartă
sâmbetele. Să vedem ce-i de făcut.
— Ai auzit de Blestemul Soarelui Negru?
— Ba bine că nu, am auzit. Numai că sub numele de Mania Nebunului
Eltibald. Aşa se numea vrăjitorul care a declanşat prigoana zecilor de fete
din familii mari, chiar regale, care au fost ucise sau înlănţuite. Cică ar fi fost
posedate de demoni, blestemate, pângărite de Soarele Negru, aşa cum
numeşti, în jargonul tău pompos, cea mai banală dintre eclipse.
— Eltibald, care nu era nebun defel, descifrase inscripţiile de pe
menhirele din Dauk şi de pe lespezile funerare din necropolele din Wozgor,
a studiat legendele şi poveştile despre stafii. În toate era vorba despre
eclipsă, fără să lase loc de multă îndoială. Soarele Negru avea să anunţe
revenirea iminentă a lui Lilith, o zeiţă venerată în Orient sub numele de
Niya, şi exterminarea rasei umane. Calea pentru Lilith avea să fie deschisă
de „şaizeci de femei cu coroane de aur, al căror sânge va umple văile
râurilor”.
— Baliverne, a spus vânătorul. Şi unde mai pui că nici nu rima. Toate
profeţiile cuviincioase sunt în rime. Se ştie foarte bine ce urmăreau Eltibald
şi Consiliul Vrăjitorilor. Te-ai folosit de delirul unui nebun pentru a-ţi
consolida puterea. Pentru a rupe alianţe, a distruge afinităţi, a semăna
discordie între dinastii, într-un cuvânt, pentru a trage mai puternic de firele
marionetelor încoronate. Şi tu vii şi-mi vorbeşti mie despre profeţii, care l-
ar face să moară de ruşine şi pe-un bătrân de la iarmaroc.
80
 — Ai putea avea rezerve cu privire la teoria lui Eltibald, la interpretarea
profeţiei. Dar nu ai cum să pui în discuţie apariţia unei mutaţii oribile în
rândul fetelor născute la scurt timp după eclipsă.
— Şi de ce să nu poată fi pusă în discuţie, mă rog? Am auzit exact
contrariul.
— Am asistat la autopsia uneia dintre ele, a spus vrăjitorul. Geralt, ceea
ce am găsit în interiorul craniului şi în măduva spinării este imposibil de
definit clar. Un soi de burete roşu. Organele interne erau amestecate, unele
chiar lipseau. Totul era acoperit de mici cili mobili şi de zdrenţe albastre-
rozalii. Inima avea şase ventricule. Două erau practic atrofiate, dar tot aia e.
Ce părere ai?
— Am văzut oameni cu gheare de vultur în loc de mâini şi oameni cu
colţi de lup. Alţii aveau articulaţii suplimentare, organe suplimentare, chiar
şi simţuri suplimentare. Toate acestea erau roadele magiei voastre.
— Ai văzut felurite mutaţii, zici, a ridicat capul vrăjitorul. Dar tu pe câţi
i-ai asasinat sau nenorocit pentru bani, aşa cum îţi cere vocaţia de vânător?
Ai? Pentru că poţi avea colţi de lup şi doar să-i arăţi fetelor de prin taverne,
şi poţi, de asemenea, să ai caracter de lup şi să ataci copii. Exact aşa s-a
întâmplat în cazul fetelor născute după eclipsă, la care s-a constatat, de
asemenea, o înclinaţie patologică spre cruzime, agresivitate, izbucniri
violente de furie, precum şi un temperament exuberant.
— Comportamente de genul acesta se pot observa la mai toate muierile,
a rânjit Geralt. Ce tot îmi îndrugi? Mă întrebi câţi mutanţi am ucis, dar de
ce nu eşti curios cât de mulţi dintre ei au fost dezlegaţi de farmece, sloboziţi
de blesteme? De către mine, vânătorul pe care-l dispreţuieşti atât de mult.
Dar voi ce-aţi făcut, vrăjitori puternici ce sunteţi?
— Am folosit o magie şi mai înaltă. La fel ca aceea practicată de preoţi
în diferite temple. Toate încercările au dus la moartea fetelor.
— Acestea nu reprezintă o notă proastă pentru fete, ci pentru voi. Deci,
avem primele cadavre. Să înţeleg că au fost singurele necropsiate?
— Nu. Nu te uita aşa la mine, ştii bine că au mai fost şi altele. Iniţial s-a
decis să fie eliminate toate. Au fost făcute dispărute câteva… Toate au fost
supuse disecţiei. Unele, chiar vivisecţiei.
— Şi voi, bitangilor, îndrăzniţi să-i criticaţi pe vânătorii de monştri? Ei,
Stregobor, o să vină ziua în care oamenii o să se deştepte şi o să vă pună
pielea pe băţ.
— Nu cred c-o să vină prea curând ziua aia, a spus ironic vrăjitorul. Nu
81
uita că am acţionat numai în apărarea oamenilor. Mutantele ar fi scăldat în
sânge întregul ţinut.
— Asta o spuneţi voi, vrăjitorii cu nasurile până-n tavan, împăunându-vă
cu nimbul infailibilităţii. Şi dacă tot ai adus vorba, poţi să afirmi cu mâna
pe inimă că în timpul vânătorilor de presupuse mutante, n-aţi comis nicio
greşeală, nici măcar o dată?
— Ai dreptate, a declarat Stregobor după un lung răstimp de tăcere. O să
fiu sincer, deşi nu ar trebui, în interesul meu. Am mai greşit şi noi, şi nu
numai o dată. Selectarea lor era foarte dificilă. Prin urmare, am încetat să…
le mai facem dispărute şi am început să le izolăm.
— În faimoasele voastre turnuri, a pufnit vânătorul.
— Aşa-i, în turnurile noastre. Dar aceasta a fost o altă greşeală. Te joci
cu ţara-n bumbi? Le-am subestimat şi mulţi dintre ei ne-au scăpat. Devenise
o modă, o modă nebună, printre prinţii moştenitori, mai cu seamă printre
cei tineri, care n-aveau mare lucru de făcut şi cu atât mai puţin de pierdut,
să elibereze frumuseţile încarcerate. Cele mai multe, din fericire, îşi rupeau
gâtul în timpul evadării.
— Din câte ştiu, frumoasele prinse în lanţuri se stingeau destul de repede
în turnuri. Umblă vorba că fără ajutorul vostru n-ar fi izbutit.
— Fals. Ce-i drept, multe deveneau apatice, refuzau mâncarea… Dar ce
să vezi, cu puţin timp înainte de a închide ochii, erau înzestrate cu darul
clarviziunii. Încă o dovadă a mutaţiei lor.
— Ce dovadă, una mai puţin convingătoare decât alta. Mai ai multe?
— Mai am. Silvena, o doamnă din Narok, de care n-am reuşit să ne
apropiem, pentru că a preluat puterea foarte devreme. În zilele noastre se
întâmplă mari grozăvii în ţinutul său. Fialka, fiica lui Evermir, a scăpat din
turn cu o frânghie împletită din cozile ei şi acum seamănă teroare prin
Velhadul de Nord. Bernika din Talgar a fost eliberată de un prinţ idiot.
Acum zace oarbă în temniţă, iar cel mai vizibil element din peisajul
Talgarului este spânzurătoarea. Şi ar mai fi destule exemple.
— Sigur c-ar mai fi, a spus vânătorul. În Jamurlak, de exemplu,
domneşte bătrânul Abrad, n-are niciun dinte-n gură, e bolnav de scrofuloză,
s-a născut, probabil, cu vreo sută de ani înainte de eclipsă şi nu adoarme
până când nu e cineva torturat de moarte în faţa lui. Şi-a sacrificat toate
rudele şi a golit jumătate din ţinut în timpul crizelor sale de furie, aşa cum
le numeşti tu. Are şi el urme de temperament extravagant, se pare că în
tinereţe era poreclit chiar Spaimapoalelor. Ehei, Stregobor, ar fi frumos
82
dac-ar putea fi pusă cruzimea conducătorilor pe seama vreunei mutaţii sau a
vreunui blestem.
— Ascultă, Geralt…
— Nici nu mă gândesc. Nu-mi mai împuia tu mie capul cu toate
neroziile tale, şi mai ales cu faptul că Eltibald n-a fost un criminal nebun.
Dar să revenim la monstrul care se presupune că te ameninţă. După
introducerea pe care mi-ai făcut-o, să ştii că povestea nu-mi place deloc.
Dar o să te-ascult până la capăt.
— N-o să mă întrerupi cu comentarii maliţioase?
— Nu pot să-ţi făgăduiesc.
— Ei bine, Stregobor şi-a ascuns mâinile în mânecile robei, aşa va dura
ceva mai mult. Aşadar, povestea a început în Creyden, un mic principat din
nord. Soţia lui Fredefalk, principele Creydenului, era Aridea, o femeie
înţeleaptă, educată. Provenea dintr-o familie cu mulţi adepţi de seamă ai
magiei şi primise, probabil ca moştenire, un artefact destul de rar şi
puternic, Oglinda lui Nehalen. După cum ştii, Oglinzile lui Nehalen erau
folosite în principal de profeţi şi oracole, pentru că puteau prezice viitorul
fără greş, deşi cam confuz. Aridea se adresa destul de des oglinzii…
— Ca de obicei, punându-i întrebarea, bănuiesc, l-a întrerupt Geralt.
„Cine este cea mai frumoasă din lume?” Din câte ştiu eu, Oglinzile lui
Nehalen se împart în două: prietenoase şi sparte.
— Te înşeli. Aridea era interesată mai mult de soarta ţinutului. Iar
oglinda i-a răspuns la întrebări prezicându-le o moarte groaznică atât ei, cat
şi multor oameni, de mâna sau din vina fiicei din prima căsătorie a lui
Fredefalk. Aridea a făcut în aşa fel încât să ajungă această veste la Consiliu,
iar Consiliul mi-a trimis-o mie, în Creyden. Cred că nu mai e cazul să
precizez că întâia născută a lui Fredefalk a apărut pe lume la scurt timp
după eclipsă. M-am uitat la micuţă discret, pentru scurt timp. Pentru ea a
fost însă destul ca să sleiască de puteri canarul şi doi căţeluşi, precum şi să-i
scoată ochiul unei slujnice cu mânerul pieptenelui. Am supus-o unor teste
folosind incantaţii: majoritatea mi-au confirmat faptul că micuţa era
mutantă. M-am dus să-i spun Aridei acest lucru, pentru că pentru Fredefalk
fără fiică-sa nu putea exista lumea. Aridea, aşa cum spuneam, nu era o
femeie proastă…
— Sigur, Geralt l-a întrerupt din nou şi probabil că nici nu-i prea plăcea
fiica vitregă. Ar fi preferat să moştenească tronul propriii săi copii. Pot să-
mi închipui continuarea. Nu ştiu cum s-a făcut că nu s-a găsit nimeni pe-
83
acolo să-i sucească gâtul. Şi ţie, cu aceeaşi ocazie.
Stregobor a oftat, şi-a ridicat ochii spre cerul pe care curcubeul încă
strălucea multicolor şi pitoresc.
— Am propus s-o izolăm numai, dar principesa a decis altfel. A trimis-o
pe micuţă în pădure cu un zbir cu simbrie. L-am găsit mai târziu în tufişuri.
N-avea pantaloni pe el, aşa că ne-a fost lesne să reconstituim desfăşurarea
evenimentelor. Ea îi înfipsese acul de la broşă în creier, prin ureche,
probabil atunci când atenţia îi era îndreptată spre cu totul altceva.
— Dacă te gândeşti că-mi pare rău pentru el, a murmurat Geralt, te înşeli
amarnic.
— Am încropit o ceată ca s-o căutăm, a continuat Stregobor, dar
dispăruseră urmele micuţei. Eu a trebuit să plec în grabă la Creyden,
deoarece Fredefalk începuse să miroasă ceva. Numai după patru ani am
primit veşti de la Aridea. Îi dăduse de urmă micuţei în Mahakam, unde trăia
cu şapte gnomi, pe care îi convinsese să jefuiască negustorii la drumul
mare, căci nu se merită să-şi scuipe plămânii în mină. Acum se numea
Ţepara, pentru că îi plăcea să-i tragă în ţeapă pe captivii rămaşi în viaţă.
Aridea a tocmit mai mulţi asasini, dar nu s-a mai întors niciunul. Apoi nu s-
au mai îngrămădit doritori, căci i se dusese vestea micuţei. Învăţase să
mânuiască sabia în aşa fel încât puţini bărbaţi îi puteau ţine piept. Chemat,
m-am dus în Creyden în mare taină, pentru a afla cine o otrăvise pe Aridea.
Se credea că făptaşul era însuşi Fredefalk, care-şi punea la cale căsătoria cu
o tânără voinică, dar eu înclin să cred că fusese Renfri.
— Renfri?
— Da, aşa se numea. Cum îţi spuneam, a otrăvit-o pe Aridea. Principele
Fredefalk a pierit la scurt timp într-un accident bizar de vânătoare, iar fiul
cel mare al Aridei a dispărut fără urmă. Şi acestea, bineînţeles, au fost opera
micuţei. Spun „micuţei”, dar avea de-acum vreo şaptesprezece ani. Şi era
destul de dezvoltată. La vremea aceea, a reluat vrăjitorul după o pauză, ea şi
gnomii ei semănau teroare prin tot Mahakamul. Într-o bună zi s-au certat
însă, nu ştiu dacă de la împărţirea prăzii sau de la rândul în patul ei conform
nopţii din săptămână, până au ajuns să-şi scoată cuţitele. Niciunul dintre cei
şapte gnomi n-a supravieţuit disputei. A rămas în viaţă doar Ţepara. Numai
ea. Dar pe-atunci eram deja prin preajmă. Ne-am întâlnit faţă în faţă: m-a
recunoscut pe loc şi şi-a dat seama ce rol jucasem eu în Creyden. Îţi spun,
Geralt, abia am putut să rostesc o vrajă, că mâinile au început să-mi tremure
ca nu ştiu ce, când pisica aia sălbatică s-a năpustit cu sabia asupra mea. Am
84
împachetat-o frumos într-un bloc elegant din cristal de munte, de şase coţi
pe nouă. Când a intrat în comă, am aruncat blocul în mina gnomilor şi am
blocat puţul.
— Lucru de mântuială, a comentat Geralt. Se putea dezlega vraja. Nu
puteai şi tu s-o arzi, s-o faci zgură? Doar ştiţi atâtea vrăji simpatice.
— Nu eu. Nu e specialitatea mea. Dar ai dreptate, a fost un fiasco. A
găsit-o un prinţ idiot, a cheltuit o grămadă de galbeni ca s-o dezlege de
farmece, şi a dus-o triumfător acasă, într-un regat uitat de lume din est.
Tatăl său, un hoţoman bătrân, s-a dovedit a fi şi mai isteţ. I-a tras o mamă
de bătaie fiului, iar pe Ţepara a luat-o la întrebări despre comorile pe care le
jefuise împreună cu gnomii şi pe care le ascunseseră cu dibăcie. Greşeala
lui fatală a fost că, atunci când a întins-o goală pe banca de tortură, a fost
asistat de fiul său mai mare. A doua zi, acest fiu, de-acum orfan şi fără fraţi,
guverna regatul, iar Ţepara prelua poziţia de primă favorită.
— Înseamnă că nu este chiar aşa de urâtă.
— E chestiune de gust. N-a fost mult timp favorită, până la prima
răscoală de la palat, ca să mă exprim pompos, pentru că palatul arăta de fapt
ca un hambar. La scurt timp mi-a demonstrat că nu m-a uitat. În Kovir a
încercat de trei ori să mă trimită pe lumea cealaltă. Am decis să nu mă
expun şi să aştept în Pontar. Dar m-a găsit şi acolo. Atunci m-am refugiat în
Angren, dar a dat iar de mine. Nu ştiu cum face, doar am grijă să şterg toate
urmele. Trebuie să fie o caracteristică a mutaţiei.
— Ce te-a împiedicat să rosteşti o incantaţie ca s-o transformi iar în
cristal? Remuşcările?
— Nu. N-am avut aşa ceva. S-a dovedit, însă, că a devenit rezistentă la
magie.
— Imposibil.
— Ba este. N-are nevoie decât de un anumit artefact sau de o aură
corespunzătoare. Ar putea fi legată şi de mutaţia sa, care avansează. Am
fugit din Angren şi m-am ascuns aici, în Lukomorze, la Blaviken. Am avut
pace timp de un an, dar mi-a dat din nou de urmă.
— De unde ştii? Este deja în oraş?
— Da. Am văzut-o în cristal, şi-a ridicat bagheta vrăjitorul. Nu e
singură, şi-a făcut o trupă, ăsta-i semn că pune ceva serios la cale. Geralt,
nu mai ştiu unde să fug, unde să mă ascund. Da. Faptul că tu ai venit aici
chiar în acest moment nu poate fi o coincidenţă. Este destinul.
Vânătorul a ridicat din sprâncene.
85
 — Ce vrei să spui?
— Cred că e clar. C-o s-o omori.
— Eu nu sunt un criminal plătit, Stregobor.
— Nu eşti un criminal, da.
— Omor monştri pentru bani. Fiare hidoase, periculoase pentru oameni.
Bestii asupra cărora au fost aruncate vrăji de către unii ca tine. Nu omor
fiinţe umane.
— Ea nu este o fiinţă umană. Este doar un monstru, un mutant, o bestie
blestemată. Ai adus o kikimoră. Ei, Ţepara este mai rău decât kikimora.
Kikimora ucide pentru că este împinsă de foame, dar Ţepara omoară de
plăcere. Omoar-o, şi-ţi voi plăti orice sumă-mi ceri. În limite rezonabile, se
înţelege.
— Ţi-am spus că poveştile despre mutaţiile şi blestemele lui Lilith sunt
absurde. Fata are motivele ei să-ţi poarte ranchiună, n-o să mă amestec.
Adresează-te primarului, gardienilor. Eşti vrăjitorul oraşului, te protejează
legile locale.
— La naiba cu legile, primarul şi ajutorul său! a tunat Stregobor. N-am
nevoie de apărarea lor, vreau s-o omori! În acest turn nu pătrunde nimeni,
sunt în deplină siguranţă aici. Dar cu toate acestea, nu am de gând să
putrezesc aici până la sfârşitul zilelor. Ţepara n-o să renunţe să mă ucidă
atât timp cât trăieşte, ştiu asta. Trebuie să mă retrag în turn şi să-mi aştept
moartea?
— Şi fetele au fost încarcerate. Ştii ce, vrăjitorule? Trebuia să laşi
vânătoarea de fete în seama altor vrăjitori, mai puternici, trebuia să
anticipezi consecinţele.
— Te rog, Geralt.
— Nu, Stregobor.
Vrăjitorul n-a zis nimic. Soarele fals de pe cerul fals nu se deplasa spre
zenit, dar vânătorul ştia că se înserează în Blaviken. Îi era o foame de lup.
— Geralt, a spus Stregobor, când l-am ascultat pe Eltibald, mulţi dintre
noi au avut îndoieli. Dar ne-am hotărât să alegem răul cel mai mic. Acum
eu te rog să faci o alegere similară.
— Răul este rău, Stregobor, a declarat serios vânătorul ridicându-se. Mai
mic, mai mare, mediu, totuna-i, dimensiunile sunt convenţionale, iar
limitele, arbitrare şi neclare. Nu sunt un pustnic sfânt, n-am făcut numai
bine în viaţă. Dar, în cazul în care trebuie să aleg între două rele, prefer să
nu aleg deloc. Este timpul să plec. Ne vedem mâine.
86
 — Poate, a spus vrăjitorul. Dacă ajungi la timp.

III
Curtea de Aur, cel mai de seamă han al orăşelului, era zgomotos şi ticsit
de lume. Clienţii, oameni de-ai locului sau aflaţi în trecere, erau ocupaţi în
mare parte cu activităţi tipice etniei sau profesiei. Muşteriii serioşi se
ciorovăiau cu piticanii de la preţurile mărfurilor şi de la rata dobânzii
împrumutului. Muşteriii mai puţin serioşi le ciupeau de fund pe fetele care
împărţeau bere şi varză cu mazăre. Nătărăii din partea locului se prefăceau
a fi bine informaţi. Fetele se dădeau peste cap ca să le fie pe placul celor cu
gologani, în acelaşi timp alungându-i pe cei fără. Căruţaşii şi pescarii beau
de parcă în ziua următoare ar fi intrat în vigoare o pravilă care să nu mai
îngăduie cultivarea hameiului. Marinarii cântau o melodie care preaslăvea
valurile mării, curajul căpitanilor şi nurii sirenelor, acestea din urmă
descrise frumos, cu toate detaliile.
— Ia împrospătează-ţi memoria, Sutaşule, i-a spus Caldemeyn hangiului,
sprijinindu-se pe tejghea ca să se facă auzit în tot vacarmul. Şase flăcăi şi o
fătucă, îmbrăcaţi în piele neagră garnisită cu argint, după moda
novigradiană. I-am văzut la marginea oraşului. Au tras la tine sau la Sub
Ton?
Hangiul şi-a încruntat fruntea bombată, ştergând o halbă cu şorţul
vărgat…
— Aici, primarule, a spus el în cele din urmă. Ziceau c-au venit la
iarmaroc, dar toţi aveau săbii, până şi fata. Îmbrăcaţi în negru, cum spuneai.
— Ei bine, ei sunt, a dat din cap primarul. Şi unde-s acum? Că nu-i văd.
— În alcovul mai mic. Mi-au plătit în aur.
— Mă duc singur, a spus Geralt. N-are rost să facem atâta caz în faţa
tuturor, cel puţin deocamdată. O aduc eu aici.
— Poate aşa-i mai bine. Dar fii atent, nu vreau să am tămbălău aici.
— Bineînţeles.
Cântecul marinarilor, judecând după sporirea progresivă a cuvintelor
obscene, se apropia de final. Geralt a dat la o parte perdeaua care masca
intrarea în alcov, rigidă şi slinoasă.
La masa din alcov şedeau şase oameni. Cum era de aşteptat, cea căutată
nu era printre ei.

87
 — Ce-i? A ţipat cel care l-a văzut primul, un chelios, cu figura
schimonosită de o cicatrice pornită de la sprânceana stângă, până la obrazul
drept, trecând pe la baza nasului.
— Vreau s-o văd pe Ţepară.
S-au ridicat de la masă două siluete identice, cu figuri la fel de
impasibile, cu acelaşi păr blond încâlcit ce le ajungea până la umeri, cu
aceleaşi haine mulate, din piele neagră, garnisite cu argint strălucitor. Cu
mişcări identice, gemenii şi-au ridicat săbiile, de asemene, identice.
— Stai liniştit, Vyr. Stai jos, Nimir, le-a spus cel cu cicatricea,
sprijinindu-şi coatele pe masă. Pe cine spui că vrei să vezi, frate? Cine-i
Ţepara asta?
— Ştii bine despre cine-i vorba.
— Cine-i ăsta? a întrebat un bătăuş la bustul gol, cu broboane de
sudoare, cu pieptul brăzdat de curele încrucişate, cu manşete ţintate pe
antebraţe. Îl cunoşti, Nohorn?
— Nu, a spus cel cu cicatricea.
— O fi vreun albinos, a chicotit bărbatul brunet, slăbuţ, care stătea lângă
Nohorn. Trăsăturile sale delicate, ochii mari, negri, şi urechile ascuţite îi
trădau sângele de semielf. Un albinos, un mutant, o ciudăţenie a naturii.
Oare cum de i se îngăduie să intre prin cârciumi, printre oamenii
cumsecade?
— L-am mai văzut pe undeva, a spus un tip îndesat, negricios, cu părul
împletit într-o coadă la spate, măsurându-l răutăcios pe Geralt cu ochii
mijiţi.
— Nu contează unde l-ai mai văzut, Tavik, a zis Nohorn. Ascultă-mă,
frate. Civril tocmai te-a jignit de moarte. Nu-l provoci la duel? E atâta
plictiseală în seara aceasta.
— Nu, a spus calm vânătorul.
— Dar dacă-ţi torn în cap supa asta de peşte, mă provoci? s-a hlizit
bustul gol.
— Termină, al Cincisprezecelea, i-a spus Nohorn. Dacă a zis nu, atunci e
nu. Deocamdată. Ei bine, frate, spune-ne ce-ai de spus şi cară-te. Ai şansa
să te cari singur. Dacă n-o foloseşti, o să te coste căratul.
— N-am nimic să-ţi spun ţie. Cu Ţepara vreau să mă văd. Cu Renfri.
— Aţi auzit, băieţi? Nohorn şi-a privit camarazii. Vrea să se vadă cu
Renfri. Şi se poate şti de ce, frate?
— Nu se poate.
88
 Nohorn şi-a ridicat privirea spre gemeni, aceştia au făcut un pas în faţă,
zornăindu-şi cataramele de argint de la ciubote.
— Ştiu, a spus dintr-odată cel cu coadă. Ştiu unde l-am mai văzut!
— Ce bâigui tu acolo, Tavik?
— În faţa casei primarului. Adusese un balaur de vânzare, o corcitură
între un păianjen şi un crocodil. Oamenii spuneau că-i vânător de monştri.
— Ce-i ăla, vânător de monştri? l-a întrebat cel gol, al Cincisprezecelea.
Hî? Civril?
— Vrăjitor cu simbrie, a spus semielful. Un saltimbanc pentru o mână de
arginţi. Ţi-am spus eu, o ciudăţenie a naturii. O ofensă la adresa legilor
umane şi divine. Cei ca el ar trebui să fie arşi pe rug.
— Nu ne plac vrăjitorii, a scrâşnit Tavik, nedezlipindu-şi ochii mijiţi de
la Geralt. Ceva îmi miroase mie, Civril, că avem în haznaua asta mai multă
treabă decât ne-am închipuit. Nu-i numai unul, sunt mai mulţi, şi se ştie că
ei se ţin laolaltă.
— Cine se aseamănă, se adună, a rânjit hibridul. Or mai fi de-alde tine
pe faţa pământului? Cine v-a fătat, descreieraţilor?
— Mai multă toleranţă, te rog frumos, a spus Geralt calm. Maică-ta,
după cum văd, trebuie să fi cutreierat singură destul de des pădurea ca să fii
îndreptăţit să te îndoieşti de propriile origini.
— Tot ce se poate, i-a răspuns semielful, păstrându-şi rânjetul. Dar eu
cel puţin mi-am cunoscut mama. Nu acelaşi lucru se poate spune despre
tine, vânătorule.
Geralt a pălit uşor, ţuguindu-şi buzele. Nohorn, căruia nu i-a scăpat
reacţia, a pufnit în râs.
— Eiii, frate, la aşa ceva nu mai poţi închide ochii. Da’ ce-ai tu în spate
arată ca o sabie. Păi, ce mai aştepţi? Ieşi afară cu Civril? Seara-i atât de
plictisitoare.
Vânătorul n-a ripostat.
— Un laş nenorocit, a pufnit Tavik.
— Ce-a spus despre mama lui Civril? a urmat monoton Nohorn, cu
bărbia sprijinită pe palmele împreunate. Ceva foarte urât, dac-am priceput
eu bine. Că era desfrânată, sau ceva de genul ăsta. Hei, al Cincisprezecelea,
se cade să stai cu mâinile-n sân când un golan o jigneşte pe mama unui
camarad? Păi, mama, tu-i mama mă-sii, este o sfântă.
Al Cincisprezecelea s-a ridicat nerăbdător, şi-a scos sabia, a aruncat-o pe
masă. Şi-a umflat pieptul, şi-a aranjat manşetele înţesate de ţinte de argint
89
de pe antebraţe, a scuipat şi a făcut un pas înainte.
— Dacă mai ai vreo îndoială, a spus Nohorn, al Cincisprezecelea te
provoacă la o luptă cu pumnii. Ţi-am spus c-o să te scoată afară. Faceţi loc.
Al Cincisprezecelea s-a apropiat, ridicând pumnii. Geralt a pus mâna pe
mânerul sabiei.
— Fii atent, i-a spus. Încă un pas şi-o să-ţi cauţi mâna pe podea.
Nohorn şi Tavik s-au desprins, înşfăcându-şi săbiile. Silenţioşi, gemenii
şi le-au luat şi ei, făcând gesturi identice. Al Cincisprezecelea a dat înapoi.
Numai Civril a rămas neclintit.
— Ce naiba se-ntâmplă aici? Nu-i chip să vă las singuri nici măcar un
minut?
Geralt s-a întors lent şi s-a trezit în faţa unor ochi de culoarea mării.
Era aproape la fel de înaltă ca el. Îşi purta părul bălai sluţit până imediat
sub urechi. Stătea sprijinită cu mâna pe uşă, într-un caftan de catifea încins
cu o centură împodobită. Fusta inegală, asimetrică – în stânga îi ajungea
până la gambă, iar în dreapta îi dezvăluia coapsa fermă până la marginea
cizmelor din piele de elan. În stânga avea o sabie, iar în dreapta, un pumnal
cu un rubin mare incrustat pe mâner.
— Aţi amuţit?
— E-un vânător de monştri, a îndrugat Nohorn.
— Ei, şi?
— Voia să-ţi vorbească.
— Şi ce-i cu asta?
— E-un vrăjitor! a explodat al Cincisprezecelea.
— Nu ne plac vrăjitorii, a lătrat Tavik.
— Uşurel, băieţi, a spus fata. Vrea să-mi vorbească, nu-i o crimă.
Distraţi-vă mai departe. Şi fără scandal. Mâine este zi de iarmaroc. Doar nu
vreţi să tulburaţi, bag seamă, cu scălâmbăielile voastre, un eveniment aşa de
important în viaţa acestui oraş minunat?
În tăcerea care a urmat, s-a auzit un chicotit înfundat, sinistru. Civril,
tolănit pe laviţă, râdea.
— Du-te naibii, Renfri, a îngânat corcitura. Un eveniment… important!
— Isprăveşte, Civril. Imediat.
Civril s-a oprit din râs. De îndată. Geralt n-a fost surprins. Vocea lui
Renfri suna foarte bizar. Ceva te ducea cu gândul la reflexiile focului
roşiatic de pe lamele săbiilor, la urletele celor ucişi, la nechezatul cailor şi
la mirosul de sânge. Şi ceilalţi trebuie să fi făcut aceleaşi asocieri, întrucât
90
paloarea l-a cuprins până şi pe negriciosul Tavik.
— Ei bine, omule cu părul alb, a rupt tăcerea Renfri. Să mergem în sala
mare, să ne alăturăm primarului, care te-a însoţit până aici. Pesemne că şi el
vrea să stea de vorbă cu mine.
Văzându-i, Caldemeyn, care se sprijinea pe tejghea, şi-a întrerupt
conversaţia liniştită cu hangiul, s-a îndreptat, şi-a încrucişat braţele pe piept.
— Ia ascultă, cocoană, a spus el cu fermitate, fără a pierde vremea cu
politeţurile. Am aflat de la vânătorul din Rivia, aici de faţă, ce vânt te aduce
la Blaviken. Pare-se că nutreşti o ranchiună împotriva vrăjitorului nostru.
— Poate. Ei, şi ce dacă? a întrebat domol Renfri, tot pe un ton cam
nepoliticos.
— Păi, pentru astfel de prejudicii există instanţe municipale sau locale.
Cine are resentimente faţă de noi, cei din Lukomorze, şi caută să se răzbune
cu fierul, este socotit un tâlhar de rând. Şi trebuie să vă mai spun că dacă
până în zori nu-ţi iei tălpăşiţa de bunăvoie din Blaviken împreună cu neagra
ta companie, vă încarcerez în arest pre… cum se numeşte, Geralt?
— Preventiv.
— Exact. Ai priceput, coniţă?
Renfri a scos din tolba de la brâu un pergament împăturit.
— Citeşte-l, primarule, dacă ştii cumva să citeşti. Şi să nu-mi mai spui
de azi înainte „coniţă”.
Caldemeyn a luat pergamentul, l-a citit pe îndelete, după care i l-a întins
fără un cuvânt lui Geralt.
— „Pentru vechilii, vasalii şi supuşii mei liberi, a citit vânătorul cu voce
tare. Daţi de ştire tuturor cum că o slujim pe Renfri, prinţesa de Creyden, şi
ne este dragă înaintea ochilor, iar cel care îi cauzează un perjudiciu va
atrage mânia noastră. Audoen, rege…” „Prejudiciu” se scrie altfel, dar
pecetea pare autentică.
— Pentru că este autentică, a declarat Renfri, smulgându-i pergamentul
din mână. A fost pusă de Audoen, domnul nostru preamilostiv. De aceea,
eu nu vă recomand să-mi cauzaţi vreun perjudiciu. Nu contează cum se
scrie, consecinţele pot fi triste pentru voi. Aşa că nu mă încarcerezi tu pe
mine, primarule. Şi să nu-mi mai spui „coniţă”. N-am încălcat nicio lege.
Deocamdată.
— Dacă încalci măcar cât negru sub unghie – Caldemeyn părea că e gata
s-o scuipe – ai şi ajuns în fundul temniţei, cu pergament cu tot. Jur pe toţi
zeii, coniţă. Haide, Geralt.
91
 — Ţie, vânătorule, Renfri i-a atins braţul lui Geralt, mai am o vorbă să-ţi
spun.
— Să nu întârzii la cină, i-a spus primarul din uşă, ca să nu se supere
Libusha.
— N-o să întârzii.
Geralt s-a rezemat de tejghea. Jucându-se cu medalionul său cu chip de
lup atârnat la gât, se uita la ochii verzi-albăstrui ai fetei.
— Am auzit de tine, a spus ea. Eşti Geralt din Rivia, vânătorul cu părul
alb. Stregobor este prietenul tău?
— Nu.
— Asta simplifică treaba.
— Nu prea mult. Căci n-am de gând să stau cu mâinile-n sân.
Renfri şi-a mijit ochii.
— Stregobor va muri mâine, a spus ea încet, dându-şi la o parte miţele
inegal tăiate de pe frunte. Ar fi un rău mai mic, în cazul în care numai el ar
muri.
— Altminteri, înainte ca Stregobor să moară, o să mai moară câţiva
oameni. Altă posibilitate nu văd.
— Câţiva, vânătorule, e puţin spus.
— Ca să mă sperii, ai nevoie de ceva mai mult decât de cuvinte, Ţeparo.
— Nu-mi spune Ţepară. Nu-mi place asta. Am în vedere şi alte
posibilităţi. Ar merita să vorbim mai mult, dar Libusha te-aşteaptă. Măcar e
frumoasă Libusha asta?
— Asta e tot ce aveai să-mi spui?
— Nu. Dar acum du-te. Libusha te-aşteaptă.

IV
Era cineva în odaia lui, la mansardă. Geralt ştia dinainte de a se apropia
de uşă, datorită vibraţiei abia perceptibile a medalionului. A suflat în lampa
cu care iluminase treptele. Şi-a scos pumnalul din carâmbul cizmei şi l-a
prins la chimir, la spate. A apăsat pe clanţă, în cameră era beznă. Dar nu şi
pentru vânător.
A păşit pragul cu o lentoare deliberată şi, anevoios, a închis încet uşa în
urma lui. În secunda următoare a sărit cu un elan puternic de ştiucă
deasupra omului din patul său, l-a înfăşurat în cearşaf, i-a blocat antebraţul

92
stâng sub bărbie. Bâjbâia în căutarea pumnalului. N-a dat de el. Era ceva
bizar.
— Începutul este destul de bun, a spus ea cu o voce înfundată, întinsă
sub el neclintită. Visam eu la aşa ceva, dar nu-mi închipuiam că vom ajunge
atât de repede în pat. Ia-ţi mana de pe gâtul meu, dacă eşti bun.
— Tu eşti.
— Eu sunt. Uite, există două posibilităţi. Prima: te dai jos de pe mine şi
vorbim. A doua: rămânem în această poziţie, dar aş dori să-mi scot măcar
cizmele.
Vânătorul a ales prima variantă. Fata a oftat, s-a ridicat în picioare, şi-a
aranjat părul şi fusta.
— Aprinde o lumânare, a spus ea. Nu pot să văd ca tine în întuneric şi aş
prefera să mă uit la cel cu care vorbesc.
S-a apropiat de masă, înaltă, suplă, graţioasă, s-a aşezat, întinzându-şi în
faţă picioarele în cizme înalte. N-avea nicio armă la vedere.
— Ai ceva de băut?
— Nu.
— Aşadar, am făcut bine că n-am venit cu mâna goală, a râs ea, punând
pe masă o ploscă de călătorie şi două ceşcuţe de piele.
— E aproape miezul nopţii, a spus Geralt glacial. Putem să trecem la
subiect?
— Aşteaptă. Ia şi bea. În sănătatea ta, Geralt.
— Şi a ta, Ţeparo.
— Numele meu este Renfri, la naiba, şi-a ridicat capul. Îţi îngădui să-mi
ignori titlul de prinţesă, dar nu admit să-mi spui Ţepară!
— Mai încet, c-ai să trezeşti toată casa. Oare aş putea să aflu cu ce scop
te-ai furişat aici pe fereastră?
— Nu-ţi prea merge mintea, vânătorule. Vreau să salvez Blavikenul de
la masacru. Ca să putem sta de vorbă, m-am căţărat pe acoperiş ca o mâţă-n
călduri. Ai putea să apreciezi asta.
— Apreciez, a spus Geralt. Numai că nu ştiu ce sens ar mai avea
conversaţia. Situaţia este clară. Stregobor trăieşte într-un turn vrăjit, iar ca
să pui gheara pe el, va trebui să-l asediezi acolo. Dacă faci asta, nu te mai
ajută pergamentul. Audoen nu te va proteja dacă încalci legea în mod vădit.
Primarul, garda, tot Blavikenul se vor întoarce împotriva ta.
— Tot Blavikenul va regreta, în cazul în care se va întoarce împotriva
mea, a zâmbit Renfri, dezvăluindu-şi dinţii albi feroce. Te-ai uitat la băieţii
93
mei? Te asigur că ştiu foarte bine ce-au de făcut. Îţi poţi închipui ce s-ar
întâmpla dacă s-ar ajunge la o luptă între ei şi neghiobii de gardieni, care se
poticnesc la fiecare pas, împiedicându-se în propriile halebarde?
— Dar tu, Renfri, poţi să-ţi închipui că voi rămâne cu braţele încrucişate,
asistând pasiv la o astfel de luptă? După cum se vede, locuiesc cu primarul.
În caz de nevoie, voi fi de partea lui.
— Nici nu mă-ndoiesc – Renfri a devenit gravă – că vei fi. Numai că,
probabil, vei fi singurul, întrucât ceilalţi vor fugi să se ascundă prin beciuri.
Nu există niciun războinic în toată lumea care să fie în stare să le vină de
hac celor şapte spadasini, încă nu s-a născut omul acela. Dar, omule cu
părul alb, hai să nu ne mai speriem unul pe altul. Ţi-am spus, masacrul şi
vărsarea de sânge pot fi prevenite. Mai precis, există două persoane care le-
ar putea preveni.
— Sunt numai urechi.
— Una, a spus Renfri, ar fi Stregobor însuşi. El iese de bunăvoie din
turnul lui, eu îl duc undeva în pustiu, iar Blavikenul va avea parte din nou
de apatia sa fericită şi în curând va uita de toată chestia asta.
— Stregobor o fi părând el nebun, dar nici chiar aşa.
— Nu se ştie, vânătorule, nu se ştie. Există argumente care nu pot da
greş, există propuneri care nu pot fi refuzate. Aşa cum ar fi, de exemplu,
ultimatumul de la Tridam. O să-i dau vrăjitorului un ultimatum.
— În ce constă ultimatumul?
— Ăsta-i dulcele meu mister.
— Cum vrei. Dar mă îndoiesc de eficacitatea acestuia. Lui Stregobor,
când vine vorba despre tine, i se încleştează dinţii. Ultimatumul care l-ar
aduce de bunăvoie în mânuţele tale gingaşe ar trebui să fie cu adevărat
ferm. Să trecem aşadar mai degrabă la cealaltă persoană care poate preveni
masacrul din Blaviken. Aş încerca să ghicesc cine este.
— Ard de curiozitate să văd până unde-ţi merge perspicacitatea, omule
cu părul alb.
— Tu eşti, Renfri. Tu însăţi. Vei da dovadă de o mărinimie princiară, dar
ce spun eu, chiar regală şi vei renunţa la răzbunare. Am ghicit?
Renfri şi-a aruncat capul pe spate şi a izbucnit în hohote de râs,
acoperindu-şi gura cu mâna când şi când. Apoi a devenit serioasă,
pironindu-şi privirea sticloasă în ochii vânătorului.
— Geralt, i-a spus, am fost eu prinţesă, dar în Creyden. Aveam tot ceea
ce visam, fără să fie nevoie să cer ceva. Slujitori la cheremul meu când
94
pocneam din degete, rochii, pantofi. Chiloţi din batist. Giuvaiere şi
nestemate, un mânz murg şi peştişori de aur în piscină. Păpuşi şi căsuţă
pentru păpuşi, mai mare decât odaia ta de-aici. Toate bune şi frumoase până
când Stregobor şi curva de Aridea i-au poruncit unui casap să mă ducă în
pădure, să mă sfârtece şi să le-aducă inima şi ficatul. Frumos, nu-i aşa?
— Nu, mai degrabă oripilant. Mă bucur c-ai scăpat din mâinile lui,
Renfri.
— Pe naiba, am scăpat. I s-a făcut milă şi m-a lăsat să plec. Dar nu
înainte de a mă batjocori, câinele naibii, şi de a-mi fura cerceii şi diadema
de aur.
Geralt a privit-o drept în ochi, jucându-se cu medalionul. Nici ea nu-l
slăbea deloc.
— Şi acesta a fost sfârşitul prinţesei, a continuat ea. Rochia s-a zdrenţuit,
batistul şi-a pierdut iremediabil albul. Şi apoi au urmat mizeria, foamea,
duhoarea, bastoanele şi şuturile. M-am oferit oricărui vagabond pentru un
blid de supă sau un acoperiş deasupra capului. Ştii cum aveam părul
înainte? Ca de mătase, şi-mi trecea de-o palmă sub fund. Când m-am
umplut de păduchi, mi l-au tăiat cu foarfeca pentru tunsul oilor până la
piele. Nu mi-a mai crescut după aceea cum se cade.
S-a oprit pentru o clipă, şi-a degajat fruntea de şuviţele rebele.
— Am furat ca să nu mor de foame, a reluat. Am ucis pentru a nu fi
ucisă. Am zăcut în temniţe care puţeau a urină, fără să ştiu dacă a doua zi
mă spânzură sau pur şi simplu mă bat şi mă dau afară. Şi în tot acest timp
mama mea vitregă şi vrăjitorul tău îmi adulmecau urmele, îmi trimiteau
criminali care încercau să mă otrăvească. Mi-au aruncat farmece. Şi tu vrei
ca eu să-mi demonstrez mărinimia? Să-l iert ca o regină? Am să-i retez
capul ca o regină, şi, poate, mai întâi, picioarele, o să văd.
— Aridea şi Stregobor au încercat să te otrăvească?
— Cum să nu? Cu un măr condimentat cu mătrăgună. Noroc că m-a
salvat un gnom. El mi-a dat un vomitiv, de la care am crezut c-o să-mi vărs
şi maţele. Dar am supravieţuit.
— Este vorba despre unul dintre cei şapte gnomi?
Renfri, care tocmai îşi turna băutură în pahar, a încremenit cu ceaşca-n
mână.
— Oho, a spus ea. Da’ multe mai ştii despre mine. Şi ce? Ai ceva
împotriva gnomilor? Sau a altor umanoizi? Ca s-o spun pe-aia dreaptă, ei au
fost mai buni cu mine decât majoritatea oamenilor. Dar asta nu te priveşte.
95
Cum îţi ziceam, Stregobor şi Aridea m-au hăituit ca pe un animal sălbatic,
atât cât au putut. Mai târziu, când li s-au sleit puterile, am devenit eu
vânătorul. Aridea a mierlit-o în patul ei, din fericire n-a căzut în mâinile
mele, căci îi pregătisem un program special. Şi acum am unul pregătit
pentru vrăjitor. Geralt, crezi că a meritat moartea? Spune-mi.
— Nu sunt judecător. Sunt vânător.
— Exact. Îţi spuneam că două persoane sunt potrivite pentru prevenirea
vărsării de sânge în Blaviken. A doua eşti tu. Vrăjitorul îţi îngăduie să intri
în turn şi apoi îl ucizi.
— Renfri, a zis Geralt stăpânit. Eşti sigură că n-ai căzut în cap de pe
vreun acoperiş când ai venit la mine?
— Eşti vânător de monştri sau nu, la naiba? Lumea spune că ai ucis o
kikimoră, c-ai adus-o pe un măgar pentru răsplată. Stregobor este mai rău
decât o kikimoră. Ea nu-i decât o bestie fără minte, care ucide deoarece
pentru asta a fost creată de zei. Stregobor este crud, un maniac, un monstru.
Adu-mi-l pe un măgar, iar eu n-o să-mi precupeţesc aurul.
— Eu nu sunt criminal cu simbrie, Ţeparo.
— Nu eşti, a încuviinţat cu un zâmbet. S-a lăsat pe spate în scaunul ei,
punându-şi pe masă picioarele, fără a se obosi să-şi acopere coapsa cu fusta.
Eşti un vânător, un apărător al poporului, care-l protejează împotriva
Răului. Iar în acest caz Răul sunt fierul şi focul, care se vor dezlănţui
sălbatic aici atunci când vom sta unul în faţa celuilalt. Nu crezi că ceea ce-ţi
propun este un Rău mai mic dintre două rele, că e cea mai bună soluţie?
Chiar şi pentru acest fiu de căţea, Stregobor. Poţi să-l omori dintr-o
lovitură, prin surprindere,. Din milă. Va muri fără să-şi dea seama. Eu nu i-
aş putea garanta acest lucru. Dimpotrivă.
Geralt tăcea. Renfri s-a întins ridicându-şi mâinile.
— Îţi înţeleg şovăiala, a spus ea. Dar trebuie să-mi dai răspunsul pe loc.
— Ştii de ce Stregobor şi principesa au vrut să te omoare, atunci în
Creyden şi mai târziu?
Renfri s-a îndreptat brusc, şi-a dat jos picioarele de pe masă.
— Cred că e destul de clar, a izbucnit ea. Au vrut să scape de primul-
născut, fiica lui Fredefalk, pentru că ar fi fost moştenitoarea tronului. Copiii
Aridei erau rezultaţi dintr-o căsătorie morganatică şi, prin urmare, nu ar fi
avut dreptul să…
— Renfri, nu despre asta este vorba.
Fata şi-a lăsat capul în jos, dar numai pentru o clipă. Ochii îi fulgerau.
96
 — Ei bine, bine. Cică sunt blestemată. Atinsă încă din uterul mamei.
Cică-s…
— Încetează!
— Un monstru.
— Şi eşti?
Pentru un răstimp foarte scurt l-a privit neajutorată şi abătută. Şi foarte
tristă.
— Nu ştiu, Geralt, a şoptit, şi apoi trăsăturile ei şi-au regăsit asprimea.
De unde şi cum naiba să ştiu? Dacă mă tai la un deget, sângerez. Sângerez,
de asemenea, în fiecare lună. Când înfulec mult, mă doare stomacul, iar
când beau peste măsură, mă doare capul. Când sunt veselă, cânt, iar când
sunt tristă, înjur. Când urăsc pe cineva, îl omor, iar când… Oh, la naiba,
destul. Dă-mi răspunsul, vânătorule.
— Răspunsul meu este „Nu”.
— Îţi aduci aminte ce spuneam? l-a întrebat, după o clipă de tăcere.
Există propuneri care nu pot fi respinse, altminteri efectele pot fi
catastrofale. Te avertizez la modul cel mai serios că propunerea mea tocmai
acestei categorii îi aparţine. Gândeşte-te bine.
— M-am gândit bine. Şi ia-mă în serios, pentru că şi eu te tratez cu
seriozitate.
Renfri a tăcut pentru un timp, jucându-se cu şirul de perle care îi
înconjura de trei ori gâtul graţios, coborând zglobiu între cele două emisfere
nurlii, vizibile din decolteul corsetului.
— Geralt, i-a spus. Stregobor ţi-a cerut să mă omori?
— Da. Socotea că ar fi răul cel mai mic.
— Pot să presupun că l-ai refuzat ca şi pe mine?
— Poţi.
— De ce?
— Pentru că nu cred în ceva mai puţin rău.
Renfri a zâmbit uşor, apoi gura i s-a deformat într-o grimasă oribilă în
lumina galbenă a lumânării.
— Nu crezi, spui tu. Vezi, ai dreptate, dar numai parţial. Nu există decât
Răul şi Răul Mai Mare, şi peste amândouă, în umbră, stă Răul Foarte Mare.
Răul Foarte Mare, Geralt, este de aşa natură încât chiar nu ţi-l poţi închipui,
chiar dacă ai crezut că nimic nu te-ar putea surprinde. Şi vezi, Geralt,
uneori se întâmplă că Răul Foarte Mare te apucă de gât şi-ţi spune: „Alege,
frate, ori eu, ori celălalt, un pic mai mic.”
97
 — Oare aş putea să ştiu şi eu unde vrei să ajungi?
— Nicăieri. Am băut un pic şi am chef să filosofez, în căutarea
adevărurilor generale. Am găsit doar unul: există răul cel mai mic, dar nu
noi suntem cei care-l pot alege. Răul Foarte Mare poate face o astfel de
alegere. Fie că ne place sau nu.
— Se pare că n-am băut destul. Vânătorul a zâmbit sarcastic. Iar între
timp a trecut de miezul nopţii. Să vorbim despre detalii. N-o să-l ucizi pe
Stregobor în Blaviken, n-o să te las să faci asta. Nu pot îngădui ca aici să se
ajungă la luptă şi masacru. Îţi spun pentru a doua oară: uită de răzbunare.
Renunţă la asasinarea lui. În acest fel poţi să-i dovedeşti lui şi nu numai lui
că nu eşti un monstru inuman, însetat de sânge, un mutant ciudat. O să le
dovedeşti că se înşală. Că ţi-au provocat mari daune judecându-te greşit.
Renfri s-a uitat pentru o clipă la medalionul vânătorului, care se balansa
atârnat de lănţişorul încolăcit pe degete.
— Şi dacă-ţi spun, vânătorule, că nu pot ierta sau renunţa la răzbunare,
asta ar însemna că îi dau dreptate lui şi nu numai lui, nu-i aşa? Le-aş
dovedi, la urma urmei, că sunt un monstru, un demon inuman, blestemat de
zei? Ascultă, vânătorule. Chiar la începutul rătăcirilor mele m-a luat un
iobag liber. Îi plăcea de mine. Dar pentru că el nu-mi plăcea defel,
dimpotrivă, de fiecare dată când voia să mă aibă, mă bătea în aşa hal încât
dimineaţa abia mă ridicam din pat. Într-o bună zi m-am trezit când era încă
întuneric şi i-am tăiat gâtul. Cu o coasă. Pe-atunci n-aveam încă dexteritatea
de astăzi, şi cuţitul mi se părea prea mic. Şi ce să vezi, Geralt, ascultând
iobagul bolborosind şi sufocându-se, văzându-l cum dă din picioare, am
simţit că urmele parului şi pumnilor nu mă mai dor deloc şi că mă simt
bine, atât de bine că am plecat în pas vioi, fluierând, sănătoasă, veselă şi
fericită. Şi de-atunci s-a întâmplat la fel de fiecare dată. Dacă n-ar fi aşa,
cine şi-ar mai irosi timpul cu răzbunările?
— Renfri, a spus Geralt. Oricare ţi-ar fi cauzele şi motivele, n-ai cum să
pleci de aici fluierând şi n-o să te simţi atât de bine ca atunci. N-ai să pleci
veselă şi fericită, dar ai să rămâi în viaţă. Mâine dis-de-dimineaţă, aşa cum
ţi-a cerut primarul. Ţi-am mai spus, dar îţi repet. N-o să-l ucizi pe Stregobor
în Blaviken.
În ochii lui Renfri se reflectau pâlpâirile lumânării, perlele strălucitoare
din decolteul corsetului său şi medalionul cu botul de lup, atârnat de
lănţişorul de argint.
— Mi-e milă de tine, a zis dintr-odată tânăra încet, cu ochii la discul
98
strălucitor de argint. Vrei să spui că nu există niciun rău mai mic. Te afli
într-un loc pe trotuarul scăldat în sânge, singur, atât de singur, pentru că n-
ai ştiut să alegi. N-ai ştiut cum trebuie, dar ai ales. Niciodată n-o să ştii, n-o
să fii sigur, niciodată, mă auzi… Şi ca răsplată pentru tot, n-o să primeşti
decât o piatră, cuvinte amăgitoare. Îmi pare rău pentru tine.
— Dar tu? a întrebat-o vânătorul liniştit, aproape în şoaptă.
— Nu ştiu nici eu să aleg.
— Cine eşti tu?
— Eu sunt ceea ce sunt.
— Unde eşti?
— Mi-e… frig…
— Renfri! Geralt a strâns medalionul în mână.
Ea şi-a scuturat capul ca trezită din somn, a clipit de mai multe ori,
surprinsă. Pentru un moment, foarte scurt, l-a privit speriată.
— M-ai biruit, a spus ea brusc tăios. Ai izbutit, vânătorule. Plec în zori
din Blaviken şi nu mă mai întorc în oraşul acesta scârbos. Niciodată. Mai
toarnă-mi, dacă a mai rămas ceva în ploscă.
Surâsul batjocoritor şi jucăuş îi revenise pe buze când a pus pe masă
plosca goală.
— Geralt?
— Da.
— Acoperişul ăsta e-al naibii de abrupt. Aş pleca mai degrabă în zori. Pe
întuneric aş putea să cad şi să-mi rup oasele. Sunt o prinţesă, am un corp
delicat, simt până şi boabele din saltea. Dacă nu este umplută bine cu paie,
bineînţeles. Ce spui?
— Renfri. Geralt a zâmbit involuntar. Oare spusele tale cadrează cu o
prinţesă?
— Ce dracu’ ştii tu despre prinţese? Am fost prinţesă şi ştiu că cea mai
mare plăcere era să fac ceea ce voiam. Trebuie să-ţi spun direct ce vreau
sau poţi să ghiceşti şi singur?
Geralt, păstrându-şi zâmbetul, nu i-a răspuns.
— Nici nu vreau să mă gândesc că nu mă placi, s-a îmbufnat fata. Prefer
să presupun că eşti speriat că ai putea avea soarta acelui iobag liber. Eh,
omule cu părul alb. N-am nimic ascuţit la mine. De altfel, poţi să verifici.
Şi-a pus picioarele pe genunchii lui. Descalţă-mă. Carâmbul cizmei este cea
mai bună ascunzătoare pentru un cuţit. Desculţă, s-a ridicat în picioare, şi-a
desfăcut catarama de la centură. Nici aici nu ascund nimic. Nici aici, după
99
cum bine vezi. Suflă, la naiba, în lumânările astea.
În bezna de-afară miorlăia o pisică.
— Renfri?
— Poftim?
— Ăsta e batist?
— Bineînţeles, la naiba! Ei, ce zici, sunt prinţesă sau nu?

V
— Tată, îl sâcâia monoton Marilka. Când mergem la iarmaroc? La
iarmaroc, tată!
— Taci, Marilka, a mormăit Caldemeyn, ştergându-şi blidul cu o bucată
de pâine. Ei, nu mai spune, Geralt? O să plece din oraş?
— Da.
— Nu, nu credeam c-o să fie atât de simplu. Cu pergamentul ăla
pecetluit de Audoen mă strângeau de gât. Am făcut o treabă bună, dar dacă-
i s-o spun pe-aia dreaptă, nu puteam de fapt să-i ating nici c-un deget.
— Chiar dacă încălcau flagrant legea? Violau, iscau vreun scandal, vreo
bătaie, vreo luptă?
— Chiar şi aşa. Regele Audoen, Geralt, se supără foarte uşor şi trimite la
eşafod pentru te miri ce. Am o soţie şi o fiică, mi-e bine în funcţia pe care o
am, n-am chef să-mi bat capul cum să fac rost de terci pentru ziua de mâine.
Într-un cuvânt, foarte bine că pleacă. Şi cum s-a întâmplat?
— Tată, vreau la iarmaroc!
— Libusha! Ia-o pe Marilka de-aici! Da, Geralt, nu credeam c-ai să
izbuteşti. L-am întrebat pe Sutaş, hangiul de la Curtea de Aur, despre banda
asta din Novigrad. Nişte lichele. Pe unii i-a recunoscut.
— Oh?
— Acela cu cicatricea pe falcă este Nohorn, fostul aghiotant al lui
Abergard, de la aşa-numita societate liberă angreniană. Ai auzit cumva
despre ea? Sigur, cine n-a auzit. Taurul ăla, pe care ei îl numesc al
Cincisprezecelea, de asemenea. N-am de unde să ştiu, dar mă gândesc că
porecla lui nu provine de la cincisprezece fapte bune făcute de el în viaţă.
Negriciosul, semielful, este Civril, hoţ şi asasin profesionist. Se pare că a
avut de-a face cu masacrul de la Tridam.
— De unde?

100
 — De la Tridam. N-ai auzit de el? Numai despre asta se pomenea
acum… Da, acum trei ani, Marilka avea doi ani pe-atunci. Baronul de
Tridam avea niscaiva hoţi întemniţaţi. Tovarăşii lor, printre care se număra,
pare-mi-se, şi corcitura de Civril, au ocupat bacul ticsit de pelerini, era în
timpul Sărbătorii Sfântului Nis. I-au trimis baronului vorbă să-i elibereze pe
hoţi. Baronul, desigur, a refuzat, şi atunci au început să ucidă pelerinii, unul
după altul. Până să cedeze baronul şi să le dea drumul celor din temniţă,
aruncaseră peste bord mai mult de zece. Drept urmare, baronul a fost
ameninţat cu pribegia şi chiar cu toporul, unii îi reproşau că a aşteptat atât
până când au fost ucişi aşa de mulţi, alţii au semănat zâzanie, susţinând că a
comis un rău foarte mare, că ar fi creat un pre… precedent sau cam aşa
ceva, că ar fi trebuit să se tragă cu arbaletele în ei, chiar dacă nimereau şi
ostatici, sau să ia cu asalt bacul, să nu cedeze nicio palmă. Baronul a
susţinut că a ales cel mai mic dintre două rele, pentru că pe bac erau mai
mult de douăzeci şi cinci de oameni, femei şi copii.
— Ultimatumul de la Tridam, a şoptit vânătorul. Renfri…
— Poftim?
— Caldemeyn, iarmarocul.
— Ce?
— Nu pricepi, Caldemeyn? M-a păcălit. Nu renunţă, nu pleacă. Îl vor
obliga pe Stregobor să părăsească turnul, aşa cum l-au forţat pe baronul de
Tridam. Sau mă va forţa pe mine să… Nu te-ai prins? Vor începe să omoare
oamenii la iarmaroc. Piaţa, înconjurată de ziduri, este o adevărată capcană!
— Pe toţi zeii, Geralt! Stai jos! Unde te duci, Geralt?
Marilka, înspăimântată de ţipete, a început să scâncească ghemuită într-
un colţ al bucătăriei.
— Ţi-am spus eu! a strigat Libusha, întinzând mâna spre vânător. Ţi-am
spus! Numai necazuri ne-aduce!
— Tacă-ţi fleanca, femeie! Geralt! Stai jos!
— Trebuie să-i oprim. Imediat, înainte ca oamenii să ajungă în piaţă.
Cheamă gardienii. Când o să dea să plece de la han, să le sară la gât.
— Geralt, hai să nu ne pierdem cumpătul. N-avem voie, nu-i putem
atinge nici c-un deget dacă n-au greşit cu nimic. Se vor apăra, va curge
sânge. Sunt iscusiţi, o să-mi măcelărească oamenii. Dac-o să ajungă până la
urechile lui Audoen, o să plătesc cu capul. Ei bine, adun gardienii, mă duc
la piaţă, sunt cu ochii pe ei…
— În zadar, Caldemeyn. Dacă mulţimea apucă să intre în piaţă, nu mai
101
poţi stăvili panica şi masacrul. Trebuie să plecăm de îndată, cât mai e piaţa
goală.
— Ar fi o fărădelege. Nu pot îngădui aşa ceva. Povestea cu semielful şi
Tridamul poate fi doar un zvon. Poţi să te-nşeli, şi atunci? Audoen o să mă
jupoaie de viu.
— Trebuie ales cel mai mic rău!
— Geralt! Nu-ţi permit! Ca primar, nu-ţi permit! Lasă sabia! Opreşte-te!
Marilka ţipa acoperindu-şi gura cu mânuţele.

VI
Civril, cu mâna streaşină la ochi, se uita la soarele iţit din spatele
copacilor. Piaţa prindea viaţă, căruţele şi cărucioarele hodorogeau, primii
precupeţi îşi ticseau tarabele cu marfă. Ciocanul bocănea, cocoşul
cucurigea, pescăruşii ţipau strident în văzduh.
— Se anunţă o zi frumoasă, a spus îngândurat al Cincisprezecelea. Civril
l-a privit suspicios, dar nu i-a răspuns.
— Care-i treaba cu caii, Tavik? a întrebat Nohorn, trăgându-şi mănuşile.
— Îs gata, înşeuaţi. Civril, nu-i prea multă lume-n piaţă.
— Mai vin, de-acum.
— S-ar cuveni să băgăm ceva-n gură.
— Mai târziu.
— Sigur că da. O să ai timp mai târziu de mâncat. Şi poftă.
— Ia uitaţi-vă, a spus al Cincisprezecelea dintr-odată. Vânătorul venea
dinspre strada principală, şi luând-o printre tarabe, s-a îndreptat direct spre
ei.
— Aha, a spus Civril. Renfri avea dreptate. Dă-mi arbaleta, Nohorn.
S-a încovoiat ca să întindă coarda, punându-şi piciorul în scăriţă şi a tras
cu grijă şurubul în canelură. Vânătorul se apropia. Civril a ridicat arbaleta.
— Niciun pas în plus, vânătorule!
Geralt s-a oprit. Aproximativ patruzeci de paşi îl separau de grup.
— Unde este Renfri?
Un rictus a scofâlcit chipul drăguţ al corciturii.
— La baza turnului, îi face o propunere vrăjitorului. Ştia că o să vii aici.
Şi mi-a cerut să-ţi spun două lucruri.
— Vorbeşte.

102
 — Primul sună cam aşa: „Eu sunt ceea ce sunt. Alege. Ori eu, ori celălalt
mai mic.” Pesemne că-ţi dai seama despre ce este vorba.
Vânătorul a dat din cap, apoi a ridicat mâna, pipăind mânerul sabiei ivite
peste umărul drept. Lama i-a fulgerat, descriind un arc deasupra capului. A
început să se apropie de grup.
Civril a izbucnit într-un râs răutăcios, de rău augur.
— Aşadar, aşa. Ea a prezis şi această reacţie a ta, vânătorule. Aşa că-ţi
transmit al doilea lucru pe care mi-a cerut să ţi-l spun. Între patru ochi.
Vânătorul a înaintat. Semielful şi-a ridicat arbaleta la obraz. Nu se auzea
nici musca.
Coarda a zbârnâit. Vânătorul şi-a fluturat sabia, metalul a scos un geamăt
prelung, săgeata a zburat rostogolindu-se în văzduh, s-a ciocnit sec de
acoperiş, a aterizat în mocirlă. Vânătorul a continuat să avanseze.
— A oprit-o… a scâncit al Cincisprezecelea. A oprit-o din zbor…
— Adunarea, a ordonat Civril.
Săbiile au şuierat ieşind din teci. Grupul s-a strâns umăr lângă umăr, cu
lamele îndreptate-n sus. Vânătorul şi-a accelerat ritmul, mersul său, uimitor
de fluid şi lejer, s-a transformat în alergare – nu direct spre pâlcul ţepos de
săbii, ci ocolind în spirale din ce în ce mai strânse. Tavik n-a mai răbdat, s-a
lansat în întâmpinarea lui, scurtând distanţa. În spatele său au sărit şi
gemenii…
— Nu rupeţi rândurile! a urlat Civril, întorcându-şi capul, pierzându-l pe
vânător din câmpul său vizual.
A tras o înjurătură, a sărit într-o parte, văzând că grupul se
dezintegrează, risipindu-se printre tarabe într-o paradă frenetică.
Tavik era în frunte. Cu o clipă în urmă îl seconda pe vânător, dar acum
acesta l-a depăşit dintr-odată prin stânga, alergând în sens opus. Şi-a
micşorat paşii pentru a încetini, dar vânătorul a trecut în trombă pe lângă el
înainte de-a apuca să-şi ridice sabia. Tavik a simţit o lovitură puternică
chiar deasupra şoldului. S-a întors, dându-şi seama că se prăbuşeşte.
Îngenuncheat, s-a uitat stupefiat la şold şi a început să urle.
Gemenii, care atacau simultan forma neagră nedesluşită, apăsătoare, au
fugit unul spre celălalt, umerii li s-au izbit, pierzându-şi ritmul pentru
câteva clipe. A fost de ajuns. Vyr, rănit de-a curmezişul pieptului, s-a
aplecat, a făcut câţiva paşi şi a căzut peste o tarabă cu zarzavaturi. Nimir,
lovit la tâmplă, s-a răsucit în loc şi a căzut în şanţ, greoi, inert.
Piaţa viermuia de negustori grăbiţi, tarabele răsturnate huruiau, se înălţau
103
nori de praf şi strigăte. Tavik a încercat din nou să se ridice, sprijinindu-se
în mâinile tremurânde, dar s-a prăbuşit.
— La stânga, al Cincisprezecelea! a urlat Nohorn, fugind în semicerc
pentru a-l lua prin surprindere, din spate, pe vânător.
Al Cincisprezecelea s-a întors iute. Dar nu suficient de iute. A primit o
lovitură în burtă, a rezistat, s-a aplecat ca să lovească, apoi a primit altă
lovitură la gât, chiar sub ureche. Înţepenit, a făcut patru paşi nesiguri şi s-a
prăvălit într-un cărucior plin de peşte. Acesta s-a răsturnat. Al
Cincisprezecelea a alunecat pe trotuarul argintat de solzi.
Civril şi Nohorn îl atacau simultan pe vânător, elful cu o bâtă viguroasă
de sus, iar Nohorn, sprijinit în genunchi, lovea de jos în plan orizontal.
Ambele lovituri au fost parate, cele două şuierături metalice fuzionând într-
una singură. Civril a sărit în spate, s-a poticnit, s-a proţăpit într-o tarabă de
lemn. Nohorn s-a aruncat să-l acopere cu sabia ţinută vertical. A parat
lovitura atât de puternic, încât a fost proiectat îndărăt, fiind nevoit să
îngenuncheze. Ţâşnind, a parat atacul, dar prea încet. S-a ales cu o tăietură
pe faţă, în simetrie perfectă cu cicatricea mai veche.
Civril şi-a luat avânt de pe o tarabă, a sărit deasupra lui Nohorn, care era
prăbuşit, l-a atacat pe vânător cu ambele mâini, a ratat lovitura, a sărit
imediat îndărăt. N-a simţit impactul, picioarele i-au cedat sub el abia atunci
când, încercând o paradă din reflex, a căutat să treacă prin fentă la
următorul atac. Sabia i-a căzut din mâna ruptă în partea interioară, deasupra
cotului. A căzut în genunchi, şi-a legănat capul, a vrut să se ridice, dar n-a
izbutit. Şi-a lăsat capul pe genunchi, a încremenit în balta roşie, înconjurat
de varză împrăştiată, covrigi şi peşte.
În piaţă şi-a făcut apariţia Renfri.
Venea încet, cu paşi mlădioşi, de felină, ocolind căruţele şi tarabele.
Mulţimea, care forfotea ca un roi de viespi pe străduţe şi pe sub zidurile
caselor, a amuţit.
Geralt stătea neclintit, cu sabia în mâna lipită de trup. Fata s-a apropiat la
zece paşi de el şi s-a oprit. I-a văzut sub jachetă o armură de zale scurtă,
care abia-i acoperea şoldurile.
— Ai făcut alegerea, a spus ea. Eşti sigur că e cea corectă?
— Nu va fi un alt Tridam aici, abia a reuşit să articuleze Geralt.
— N-are cum să fie. Stregobor m-a luat în râs. Mi-a spus că pot nimici
tot Blavikenul şi câteva sate învecinate, că el oricum n-o să iasă din turn. Şi
n-o să lase să intre pe nimeni, nici măcar pe tine. De ce te uiţi aşa la mine?
104
Da, te-am tras pe sfoară. Toată viaţa am înşelat atunci când a fost nevoie, de
ce-aş fi făcut o excepţie pentru tine?
— Pleacă de aici, Renfri.
Ea a izbucnit în râs.
— Nu, Geralt, şi-a scos sabia, iute şi cu dibăcie.
— Renfri.
— Nu, Geralt. Ai făcut alegerea. Acum e rândul meu.
Cu o mişcare bruscă, şi-a rupt fusta de pe şolduri, a învârtit-o în aer,
înfăşurându-şi materialul în jurul antebraţului stâng. Geralt a făcut un pas în
spate, şi-a ridicat mâna, împreunându-şi degetele pentru Semn. Renfri a râs
din nou, scurt, răguşit.
— Nu te-ajută cu nimic, omule cu părul alb. N-are niciun efect asupra
mea. Numai sabia.
— Renfri, a repetat el. Du-te cât vezi cu ochii. Dacă ne încrucişăm
lamele, eu… eu nu voi… putea…
— Ştiu, a spus ea. Nici eu… Nici eu n-aş putea. Pur şi simplu n-aş putea.
Noi suntem ceea ce suntem. Tu şi cu mine.
S-a îndreptat spre el cu pas domol, legănat. La capătul braţului drept,
întins într-o parte, îi strălucea sabia, cu mâna stângă îşi târâia fusta pe
pământ. Geralt s-a retras doi paşi.
Ea a sărit, şi-a fluturat mâna stângă, fusta i-a fâlfâit în aer urmând-o, din
umbră i-a fulgerat sabia într-o lovitură scurtă, reţinută. Geralt a sărit,
ţesătura nici măcar nu l-a atins, iar lama lui Renfri a alunecat pe parada sa
diagonală. A ripostat involuntar cu mijlocul lamei, şi-a încrucişat-o cu a ei
într-o morişcă scurtă, încercând s-o lase fără armă. Şi-a tăiat craca de sub
picioare. I-a dat la o parte lama şi imediat, cu genunchii îndoiţi şi cu
şoldurile în balans, a dat să-l lovească în faţă. Abia a reuşit să-i pareze
lovitura, a sărit, evitându-i fusta abătută asupra lui. O piruetă i-a permis
eschivarea din calea lamei ei, care sclipea în ritmul fulgerător al loviturilor,
apoi a sărit din nou. S-a năpustit asupra lui, i-a aruncat fusta peste ochi, l-a
atacat de aproape din semirotaţie. A reuşit să se eschiveze, cotind chiar
lângă ea. Manevra nu-i era străină. S-a întors simultan cu el şi atât de
aproape, încât îi simţea respiraţia, Renfri i-a străpuns pieptul cu lama.
Durerea l-a răvăşit, dar nu i-a afectat ritmul. A pivotat din nou, în direcţia
opusă, a respins din zbor lama care-i ameninţa tâmpla, a executat rapid o
fentă şi a trecut la atac. Renfri a sărit în spate, pregătindu-se să-l lovească
de sus. Geralt, cu genunchii flexaţi, a atacat-o în partea de jos,
105
străpungându-i, cu vârful sabiei, coapsa dezvelită şi zona inghinală.
N-a crâcnit. Sprijinită într-un genunchi, şi-a dat sabia deoparte şi şi-a
cuprins cu ambele mâini coapsa rănită. Dintre degete a ţâşnit sânge deschis
la culoare pe centura sa elegantă, pe cizmele din piele de elan şi pe trotuarul
murdar. Mulţimea strânsă pe străduţe se unduia şi ovaţiona.
Geralt şi-a scos sabia din teacă.
— Nu pleca… a scâncit ea ghemuindu-se.
Nu i-a răspuns.
— Mi-e… frig…
Nu i-a răspuns. Renfri a gemut din nou, s-a chircit şi mai mult. Sângele îi
curgea în râuri, umplând lufturile dintre pavele.
— Geralt… Ia-mă în braţe…
Nu i-a răspuns.
Şi-a întors capul şi a încremenit cu obrazul pe trotuar. Un pumnal cu o
lamă foarte îngustă, până atunci ascuns sub trupul ei, i se strecura printre
degetele înţepenite.
După un moment, care i s-a părut o veşnicie, vânătorul şi-a ridicat capul
la auzul păcănitului bastonului lui Stregobor pe pavele. Vrăjitorul se
apropia rapid, ocolind cadavrele.
— Un adevărat măcel, se minuna. Am văzut, Geralt, am văzut totul în
cristal…
S-a apropiat şi s-a aplecat în faţă. În roba sa neagră, sprijinit în baston,
părea bătrân, foarte bătrân.
— Nu-mi vine să cred, a clătinat din cap. Ţepara, aici, fără urmă de
viaţă.
Geralt nu i-a răspuns.
— Hai, Geralt, s-a îndreptat. Du-te după o căruţă. O s-o ducem în turn.
Trebuie să-i facem autopsia.
I-a aruncat o privire vânătorului şi, fără a mai aştepta răspunsul lui, s-a
aplecat asupra trupului neînsufleţit. Cineva pe care vânătorul nu-l cunoştea
a pus mâna pe mânerul sabiei şi a scos-o cu iuţeala fulgerului.
— Atinge-te doar de-un fir de păr de-al ei, vrăjitorule, a spus cel
necunoscut. Doar să te atingi de ea, şi-o să-ţi zboare capul pe trotuar.
— Ce-ai păţit, Geralt, ai luat-o razna? Eşti rănit, şocat! Autopsia este
singura cale de a verifica…
— N-o atinge!
Stregobor, văzând lama ridicată, a sărit în spate fluturându-şi bastonul.
106
 — Ei bine! a strigat. Cum vrei! Dar n-ai să ştii niciodată! Niciodată n-o
să ai o certitudine! Niciodată, m-auzi, vânătorule?
— Cară-te!
— Cum vrei. Vrăjitorul a făcut stânga-mprejur păcănind, cu bastonul în
trotuar. Mă duc înapoi la Kovir, nu mai rămân nicio zi în această cloacă.
Vino cu mine, nu mai sta aici. Oamenii ăştia nu ştiu nimic, doar te-au văzut
omorând. Şi tu ai un stil de ucidere tare urât, Geralt. Ei bine, vii?
Vânătorul nu i-a răspuns, nici măcar nu s-a uitat la el. Şi-a băgat sabia în
teacă. Stregobor a ridicat din umeri şi a plecat cu pas vioi, atingând
trotuarul ritmic cu bastonul.
Dinspre mulţime a zburat o piatră, care a zăngănit pe trotuar. Apoi o a
doua, care a trecut puţin mai sus de braţul lui Geralt. Vânătorul, în picioare,
şi-a ridicat mâinile, făcând un gest rapid. Gloata murmura, pietrele zburau
în număr tot mai mare, dar Semnul le îndepărta – protejându-l cu o armură
ovoidă invizibilă.
— Ajunge! a urlat Caldemeyn. Gata, la naiba!
Mulţimea a vuit ca un val de mare, dar pietrele au încetat să mai zboare.
Vânătorul a rămas pe loc.
Primarul s-a apropiat de el.
— Asta-i tot? a spus el, arătând cu un gest larg spre trupurile înţepenite
împrăştiate în piaţă. Aşa arată răul cel mai mic pe care l-ai ales? Ai isprăvit
ce-ai avut de isprăvit?
— Da, a spus Geralt cu greu şi cu întârziere.
— Rana ţi-e serioasă?
— Nu prea.
— Atunci, şterge-o!
— Da, a spus vânătorul.
S-a oprit o clipă, ferindu-se de ochii primarului. Apoi s-a întors lent,
foarte lent.
— Geralt.
Vânătorul şi-a întors privirea către el.
— Să nu te mai prind niciodată pe-aici, a spus Caldemeyn. Niciodată.

107
 VOCEA RAŢIUNII 4
— Hai să stăm de vorbă, Iola. Am nevoie de această conversaţie. Se
spune că tăcerea este de aur. O fi. Nu ştiu dacă valorează într-adevăr atât de
mult. Oricum, are preţul său. Care trebuie plătit.
Pentru tine e mai uşor, aşa, hai nu tăgădui. La urma urmei, tu ai ales să
taci, să-ţi aduci astfel prinosul zeiţei tale. Eu nu cred în Melitele, nu cred
nici în existenţa altor zei, dar îţi apreciez alegerea, jertfa, îţi apreciez şi îţi
respect credinţa. Deoarece sacrificiul şi devotamentul tău, preţul tăcerii pe
care-l plăteşti fac din tine o fiinţă mai bună, mult mai valoroasă. Sau cel
puţin ar putea să facă. Pe când necredinţa mea nu poate face nimic. Este
neputincioasă.
Mă întrebi, în ce cred totuşi?
Cred în sabie.
După cum vezi, port două. Orice vânător de monştri care se respectă are
două săbii. Răuvoitorii spun că sabia de argint este pentru monştri, iar cea
de fier pentru oameni. Acest lucru, fără nicio îndoială, nu este adevărat.
Există unii monştri care pot fi dovediţi doar cu lama de argint, dar există şi
alţii pentru care fierul este letal. Nu, Iola, nu-i vorba despre orice fier, ci
doar despre cel provenit de la un meteorit. Mă întrebi ce-i acela un
meteorit? Este o stea care cade din cer. Ai văzut, probabil, cel puţin o dată o
stea căzătoare, o dâră scurtă, luminoasă, pe cerul nopţii. Văzând-o, ţi-ai pus
în gând probabil o dorinţă, poate că acesta să fi fost un motiv în plus pentru
care să crezi în zei. Pentru mine, meteoritul nu este altceva decât o bucată
de metal care prin cădere intră în pământ. Un metal din care se poate face o
sabie.
Poţi, sigur că poţi să-mi iei sabia în mână. Vezi cât e de uşoară? Chiar şi
pentru tine e lesne de ridicat. Nu! N-atinge lama, că te tai. E mai ascuţită
decât o lamă de ras. Aşa trebuie să fie.
Oh, da, mă antrenez adesea. Cum am un moment liber. Ca să nu-mi ies
din mână. De-aceea vin aici, în cel mai îndepărtat colţ din parcul templului,
ca să mă mişc, ca să-mi ard amorţeala oribilă din muşchi, frigul ăsta care
mă cuprinde. Şi m-ai găsit aici. Amuzant, de câteva zile tot încerc să dau de
tine. Te-am căutat peste tot. Am vrut să…
Am nevoie de această conversaţie, Iola. Hai să şedem, să stăm niţel de
vorbă.
108
 La urma urmei, tu nu ştii prea multe despre mine, Iola.
Numele meu este Geralt. Geralt din… nu. Numai Geralt. Geralt de
nicăieri. Sunt vânător de monştri.
Casa mea este Kaer Morhen, Cuibul Vânătorilor. De-acolo mă trag.
Este… A fost o fortăreaţă. N-a mai rămas mare lucru din ea.
Kaer Morhen… Acolo se făureau fiinţe ca mine. În prezent nu se mai
face aşa ceva, şi în Kaer Morhen nu mai locuieşte nimeni. Nimeni, cu
excepţia lui Vesemir. Mă-ntrebi cine este Vesemir? E tatăl meu. De ce te
uiţi aşa uimită la mine? Ce te miră? Toată lumea are un tată. Al meu este
Vesemir. Nu este tatăl meu adevărat, ei şi ce-i cu asta? Pe cel adevărat nu-l
ştiu, nici pe mama. Nici măcar nu ştiu dacă mai trăiesc. Şi, de fapt, nici nu-
mi prea pasă.
Da, Kaer Morhen… am suferit acolo o mutaţie simplă. Proba Ierburilor,
şi apoi ca de obicei. Hormoni, plante, infecţii cu virusuri. O dată. De două
ori. Până se obţinea efectul dorit. Se pare că am îndurat admirabil de bine
Schimbarea, am fost bolnav doar pentru puţin timp. Fiind considerat un
puşti din cale-afară de rezistent, am fost ales pentru anumite… experimente
mult mai complicate. A fost mai anevoios. Mult mai anevoios. Dar, după
cum vezi, am supravieţuit. Sunt singurul dintre cei care au fost selectaţi
pentru aceste experimente. De atunci am părut alb. Pierderea totală a
pigmentului. A fost, cum se spune, un efect secundar. Un fleac. Nu mă prea
deranjează.
Apoi m-au învăţat o grămadă de lucruri. O perioadă bună de timp. Şi în
sfârşit a venit ziua în care am părăsit Kaer Morhenul, eram de-acum pe
propriile picioare. Aveam medalionul meu, adică ăsta. Semnul de la Şcoala
Lupului. Aveam, de asemenea, două săbii: una de argint şi una de fier. Pe
lângă ele eram însoţit de convingere, entuziasm, motivaţie şi… credinţă.
Credinţa în utilitatea şi raţiunea mea de a fi. Pentru că lumea, Iola, se
presupune a fi plină de monştri şi bestii, iar misiunea mea este de a-i proteja
pe cei ameninţaţi de aceştia. Când am pornit de la Kaer Morhen visam la
întâlnirea cu primul monstru, eram nerăbdător să vină momentul în care să
stăm faţă-n faţă. Şi a venit.
Primul meu monstru, Iola, era spân şi avea dinţii oribili, cariaţi. L-am
întâlnit pe drumul mare, însoţit de alţi tovarăşi monştri dezertaţi din nu ştiu
ce armată, opriseră o căruţă de ţărani şi luaseră o fată, să fi fost de vreo
treisprezece ani, poate nici atât. Tovarăşii îl ţineau pe tatăl fetei, în timp ce
spânul îi smulgea rochia răcnind că i-a venit sorocul să afle ce înseamnă un
109
bărbat adevărat. M-am apropiat, am descălecat şi i-am spus spânului că şi
lui i-a venit sorocul să înveţe ce înseamnă să fii bărbat. Mi s-au părut
extrem de pline de duh aceste vorbe. Spânul a lăsat puştoaica şi s-a repezit
la mine cu un topor. Era foarte lent, dar vânjos. A trebuit să-l lovesc de
două ori până l-am răpus. N-au fost lovituri prea curate, dar foarte, aş
spune, spectaculoase, astfel încât tovarăşii spânului au fugit mâncând
pământul, văzând ce poate face sabia unui vânător cu un om…
Oare nu te plictisesc, Iola?
Am nevoie de această conversaţie. Am nevoie ca de aer.
Unde-am rămas? Oh, la prima mea acţiune nobilă. Vezi tu, Iola, la Kaer
Morhen mi-au băgat în cap să nu mă amestec în astfel de beleli, să-mi văd
de treaba mea, să n-o fac pe cavalerul rătăcitor şi să nu le iau pâinea de la
gură apărătorilor legii. N-am pornit la drum ca să mă dau mare, ci ca să
capăt bani pentru îndeplinirea unei sarcini care mi se încredinţa. Însă, ca un
nătărău ce sunt, m-am băgat în acest bucluc cu toate că nu mă aflam la o
depărtare mai mare de cincizeci de kilometri de poalele munţilor. Ştii de ce-
am făcut-o de fapt? M-am gândit că după ce fata o să-şi verse toate
lacrimile de recunoştinţă, o să-mi sărute mâinile mie, salvatorului ei, iar
taică-său o să-mi mulţumească în genunchi. Da’ ce să vezi, tatăl fetei a fugit
cu golanii, iar juna, mânjită din cap până-n picioare de sângele spânului, şi-
a vărsat şi măruntaiele şi au apucat-o istericalele. Când m-am apropiat de
ea, a leşinat de frică. De-atunci nu prea mi-am mai băgat nasul unde nu-mi
fierbea oala.
Făceam ce-aveam de făcut. M-am deprins iute cu rostul treburilor.
Călăream pană ajungeam într-un sat, mă opream sub palisadele conacelor şi
castelelor. Şi aşteptam. Dacă mă scuipau, insultau sau aruncau cu pietre,
spălam putina. Dacă cineva venea şi-mi dădea de lucru, îl duceam la bun
sfârşit.
Cutreieram târgurile şi cetăţile în căutarea anunţurilor bătute-n cuie pe
şarampoaiele de pe la răscruci, uitându-mă după cuvintele: „Avem nevoie
urgent de un vânător de monştri.” Apoi dădeam, de obicei, peste vreun loc
sacru, vreo temniţă, vreo necropolă sau ceva ruine, vreo râpă prin pădure
sau vreo peşteră ascunsă în munţi, înţesată de oase şi de hoituri împuţite.
Dădeam şi peste o făptură care trăia doar pentru a ucide. De foame, de
plăcere, din dorinţa morbidă a cuiva sau din alte motive. Ba o manticoră, ba
un wivern, ba un vârcolac, ba un strigoi, ba un vampir, ba un graveir, ba un
ghul, ba o kikimoră, ba un gigascorpion, ba un wipper. Urmau un dans în
110
beznă şi o lovitură de sabie. După care, puteam să citesc spaima şi dispreţul
în ochii celui care-mi dădea răsplata.
Greşeli? Şi încă cum. Am făcut cu duiumul.
Dar mi-am respectat principiile. Nu, nu codul. Foloseam codul ca o
scuză. Oamenilor le place. Cei care au anumite coduri şi se ghidează după
ele sunt stimaţi şi onoraţi.
Nici vorbă de cod. Niciodată n-a existat un Cod al Vânătorilor. Eu mi-
am inventat unul. Pur şi simplu. Şi îl respect. Întotdeauna…
Nu chiar întotdeauna.
Pentru că au fost anumite momente în care părea că nu încăpea nicio
umbră de îndoială. În care îmi spuneam: „Ce-mi pasă, nu-i treaba mea, eu
sunt vânător.” În care ar fi trebuit să-mi ascult vocea raţiunii. Să-mi ascult
instinctul, iar dacă nu, ceea ce-mi dicta experienţa. Şi ceea ce-mi dicta frica,
cea mai banală dintre frici.
Ar fi trebuit să-mi ascult vocea raţiunii, atunci…
N-am ascultat-o de data aceasta.
M-am gândit să aleg răul cel mai mic. Am ales răul mai mic. Răul cel
mai mic! Sunt Geralt din Rivia. Cunoscut şi sub numele de Măcelarul din
Blaviken.
Nu, Iola. Nu-mi atinge mâna. Contactele pot răscoli în tine… Ai putea să
simţi pe pielea ta…
Dar nu vreau ca tu să simţi. Nu vreau să ştiu. Îmi cunosc destinul, care
mă zguduie ca un vârtej. Destinul meu? Mă urmăreşte pas cu pas, dar eu nu
mă uit niciodată în urmă.
Buclă? Da, Nenneke a simţit-o, se pare. Ce m-a împins, atunci, în
Cintra? Cum de-am putut să risc aşa prosteşte?
Nu, nu şi iarăşi nu. Nu mă uit în urmă niciodată. Iar în Cintra nu mai am
ce să caut, o s-o ocolesc ca pe-o ciumă. Nu mai calc pe-acolo în veci.
Ia stai, dacă nu mă-nşel, copilul trebuia să se nască prin luna mai, prin
preajma sărbătorilor de Belleteyn. În cazul în care s-ar întâmpla aşa, am
avea de-a face cu o coincidenţă interesantă. Deoarece şi Yennefer s-a
născut de Sfântul Belleteyn…
Să mergem, Iola. S-a întunecat.
Îţi mulţumesc c-ai stat de vorbă cu mine.
Îţi mulţumesc, Iola.
Nu, n-am nimic. Mă simt bine.
Destul de bine.
111
 CHESTIUNE DE PREŢ

I
Vânătorul de monştri avea cuţitul la gât.
Stătea acolo, înmuindu-se în apă cu săpun, cu capul dat pe spate, pe
marginea alunecoasă a unei vane de lemn. Simţea pe buze gustul amar de
săpun. Cuţitul, prost ca noaptea, i-a zgâriat dureros mărul lui Adam,
îndreptându-se cu un hârşâit spre bărbie.
Bărbierul, cu mina unui artist conştient de zămislirea unei capodopere, a
mai trecut o dată cu lama pentru tuşa finală, apoi i-a şters faţa cu o bucată
de pânză de in îmbibată în ceea ce ar fi putut fi tinctură de angelică.
Geralt s-a ridicat în picioare, i-a cerut unui slujitor să-i toarne un ciubăr
de apă, s-a scuturat, a ieşit din vană, imprimându-şi pe podeaua de cărămidă
urmele picioarelor ude.
— Prosop, jupâne, a zis slujitorul, aruncând o privire curioasă spre
medalionul lui.
— Mulţumesc.
— Aici aveţi hainele, i-a spus Haxo. Cămaşa, nădragii, pantalonii,
tunica. Şi aici, cizmele.
— La toate te-ai gândit, castelane. Da’ cizmele mele ce-au, nu pot să le
încalţ, mă rog?
— Nu. Bere?
— Cu plăcere.
Se îmbrăca fără grabă. Atingerea hainelor altuia, aspre, nesuferite pe
pielea puhavă, i-a stricat starea de spirit pe care i-o dăduse trândăveala în
apa fierbinte.
— Castelane?
— Vă ascult, jupâne Geralt.
— Ştii cumva care-i rostul mascaradei ăsteia? De ce trebuie să fiu eu
aici?
— Nu-i treaba mea, i-a spus Haxo, uitându-se cu coada ochiului la
servitor. Treaba mea este doar să vă îmbrac…
— Să mă deghizezi, ai vrut să spui.
— … Să vă îmbrac şi să vă conduc la banchet, la regină. Puneţi-vă

112
tunica, jupâne Geralt. Şi ascundeţi-vă dedesubt medalionul de vânător.
— Aici îmi pusesem pumnalul.
— Nu mai este. Se află într-un loc sigur, alături de cele două săbii şi
celelalte bunuri ale dumneavoastră. Acolo unde vă duceţi, n-aveţi nevoie de
arme.
Vânătorul a ridicat din umeri, trăgându-şi pe el tunica strâmtă, violet.
— Ce-i asta? a întrebat, arătând spre broderia de pe piept.
— Ah, a spus Haxo. Era să uit. Pe toată durata banchetului vă veţi numi
Excelenţa Sa, Ravix de Cvadricorn. În calitate de oaspete de onoare, veţi sta
la dreapta reginei, aceasta este dorinţa ei. Iar ceea ce aveţi acolo, pe tunică,
este blazonul dumneavoastră. Pe fundalul auriu, un urs negru în mers, iar
călare pe el, o domniţă îmbrăcată în albastru, cu părul ciufulit şi braţele
ridicate. Ar fi bine să-l ţineţi minte, în caz că vreun oaspete este înnebunit
după heraldică, cum se întâmplă adesea.
— Da, o să-l ţin minte, a spus Geralt serios. Dar unde se află acest
Cvadricorn?
— Destul de departe de-aici. Sunteţi gata? Putem merge?
— Putem. Da’ ia spune-mi, coane Haxo, cu ce ocazie se dă banchetul?
— Prinţesa Pavetta împlineşte cincisprezece ani şi conform obiceiului,
se adună pretendenţii la mâna ei. Regina Calanthe vrea s-o mărite cu cineva
din Skellige. Ne-ar plăcea să ne aliem cu insularii.
— De ce?
— Pentru că nu-şi prea atacă aliaţii.
— Un motiv important.
— Dar nu e singurul. În Cintra, Geralt, tradiţia nu permite femeii să
guverneze. Regele nostru, Roegner, a fost răpus cu ceva timp în urmă de
ciumă, iar regina nu mai vrea alt soţ. Doamna Calanthe a noastră o fi ea
dreaptă şi înţeleaptă, dar regele-i rege. Cel care se însoară cu prinţesa va
urca pe tron. Ar fi bine să fie un flăcău în toată firea. Şi aşa ceva găseşti
numai în insule. Sunt naţii vânjoase. Hai să mergem.
Geralt s-a oprit la mijlocul galeriei care înconjura o curte interioară mică
şi pustie şi s-a uitat în jur.
— Castelane, a zis el cu o voce joasă. Suntem singuri. Spune-mi de ce
are nevoie regina de un vânător. Nu se poate să nu ştii tu ceva. Dacă nu tu,
atunci cine?
— Ca toată lumea, a mârâit Haxo. Cintra este ca orice altă ţară. Mişună
pe-aici şi vârcolaci, şi basilisci, chiar şi manticore, dacă stăm să ne uităm
113
mai bine. Aşadar este nevoie de un vânător care să le vină de hac.
— Lasă vrăjeala, castelane. Eu te-am întrebat de ce are nevoie regina de-
un vânător la banchetul său, pe deasupra şi deghizat în urs albastru cu părul
zburlit.
Haxo a aruncat şi el o privire în jur, s-a aplecat chiar şi deasupra
balustradei.
— Se întâmplă lucruri necurate, jupâne Geralt, a îngăimat el. La castel,
vreau să spun. Este bântuit.
— De cine, mă rog?
— Păi, cine-ar putea hălădui într-un castel, dacă nu un monstru? Cică e
mărunt, cocoşat, acoperit de ace ca un arici. Noaptea bântuie prin palat
făcând să zăngăne lanţurile. Geme şi rage prin săli.
— L-ai văzut?
Haxo a scuipat pe pământ.
— Nu. Şi nici n-am chef să-l văd.
— Îmi îndrugi verzi şi uscate, castelane, i-a reproşat vânătorul
bosumflându-se. Nu ţine. Noi ne ducem la un banchet de peţit, şi care-ar fi,
mă rog, rostul meu acolo? Să am grijă să nu iasă de sub masă şi să se pună
pe gemut? Fără nicio armă? Deghizat în bufon? Ia vezi! Coane Haxo!
— N-aveţi decât să credeţi ce vreţi, a mârâit castelanul înţepat. Mi s-a
poruncit să nu suflu nicio vorbă. Mi-aţi pus o întrebare, v-am dat un
răspuns. Iar dumneavoastră mă învinuiţi că îndrug verzi şi uscate! Foarte
drăguţ din partea dumneavoastră!
— Iartă-mă! N-am vrut să te jignesc, castelane! Mă miram şi eu aşa…
— Atunci ia nu vă mai tot miraţi atâta! a spus Haxo înainte de a-şi
întoarce capul, mâhnit. Că nu de-asta sunteţi aici. Şi vă mai dau un sfat,
jupâne vânător! Dacă regina vă porunceşte să vă dezbrăcaţi de tot, să vă
vopsiţi fundul în albastru şi să vă agăţaţi de tavan cu capul în jos, ca un
candelabru, faceţi-o fără şovăială sau mirare! Altminteri, o s-aveţi numai
necazuri. Aţi priceput?
— Da. Hai să mergem, coane Haxo! Orice s-ar spune, îmbăierea asta mi-
a deschis pofta de mâncare.

II
În afară de cuvintele de bun venit, lapidare, protocolare, rostite pentru a-l

114
întâmpina pe „nobilul de Cvadricorn”, regina Calanthe n-a schimbat o
vorbă cu vânătorul. Banchetul întârzia să înceapă, oaspeţii tot veneau,
anunţaţi zgomotos de crainic.
Masa, rectangulară, era imensă, putând şedea la ea cel puţin patruzeci de
persoane. În capul ei prezida Calanthe, aşezată pe un tron cu spătar înalt. În
dreapta sa era Geralt, iar în stânga, un bard cu părul grizonant şi cu o lăută,
pe nume Drogodar. Două scaune de pe latura din stânga reginei erau goale.
La dreapta lui Geralt, de-a lungul mesei, se aşezase Haxo, castelanul, şi un
voievod cu nume greu de reţinut. Mai încolo puteau fi văzuţi oaspeţii din
principatul Attre: sumbrul şi taciturnul cavaler Rainfarn şi prinţul
Windhalm aflat sub tutela lui, un băiat de vreo doisprezece ani, dolofan,
unul dintre pretendenţii la mâna prinţesei. Dincolo şedeau cavalerii coloraţi
şi împestriţaţi din Cintra şi vasalii din jur.
— Baronul Eylembert din Tigg! a anunţat crainicul.
— Cotcodac! a îngăimat Calanthe, înghiontindu-l pe Drogodar. Ce-o să
ne mai distrăm.
Subţirel, mustăcios şi foarte bine îmbrăcat, cavalerul s-a înclinat într-o
reverenţă adâncă, dar ochii săi vioi şi veseli, ca şi zâmbetul rătăcit pe buze,
îi dezminţeau aparenta supunere.
— Bine ai venit pe la noi, domnule Cotcodac, i s-a adresat regina
protocolar. Baronul era mai cunoscut sub porecla atât de sugestivă decât
sub numele său adevărat. Mă bucur de prezenţa dumitale.
— Iar eu mă bucur că m-aţi invitat, i-a replicat Cotcodac şi a oftat. Ei
bine, am s-arunc o privire prinţesei, dacă-mi este îngăduit, maiestate. Tare-i
greu să trăieşti singur, doamnă.
— Ia nu mai spune, domnule Cotcodac, i-a surâs uşor Calanthe,
răsucindu-şi o şuviţă de păr pe deget. Da’ parcă erai căsătorit, din câte ştiu
eu.
— Ehei, s-a îmbufnat baronul. Ştiţi prea bine, doamnă, cât de slăbuţă şi
delicată este soţia mea, şi unde mai pui că acum face ravagii variola prin
părţile noastre. Îmi pun rămăşag cureaua cu tot cu sabie pe un papuc vechi
că într-un an sunt în doliu.
— Bietul de tine, Cotcodac, dar, pe de altă parte, nu poţi să te plângi că
n-ai noroc. Calanthe îi zâmbea tot mai amabil. Soţia ta este într-adevăr cam
slabă. Mi-a ajuns pe la urechi că la ultimul cules, când te-a surprins în carul
cu fan cu o târfă, te-a urmărit cu o furcă mai puţin de un kilometru şi nu te-
a prins. Ar trebui s-o hrăneşti mai bine şi s-o răsfeţi mai mult, iar noaptea să
115
ai grijă să nu-i fie frig la spate. Şi-ai să vezi cum se înzdrăveneşte într-un
an.
Cotcodac s-a întristat, dar nu foarte convingător.
— Am înţeles aluzia. Dar pot să rămân totuşi la banchet?
— Mi-aţi face o mare plăcere, baroane.
— Solia din Skellige! a strigat crainicul, răguşit de-a binelea.
Patru insulari au intrat cu paşi vioi, duduitori, în tunici din piele lucioasă
garnisite cu blană de focă, încinşi cu eşarfe din lână în carouri. Îi conducea
un războinic vânjos, cu faţa întunecată şi nasul acvilin, alături de un tânăr
spătos, cu părul roşcat. S-au înclinat cu toţii înaintea reginei.
— Ce onoare deosebită, a anunţat Calanthe roşind uşor, să revină în
castelul meu înaltul cavaler, pe numele său Eist Tuirseach din Skellige.
Dacă nu ţi-aş cunoaşte aşa de bine dispreţul pe care-l nutreşti faţă de
căsătorie, m-aş amăgi cu speranţa că ai venit să-i ceri mâna Pavettei mele.
Te pomeneşti că te-o fi copleşit singurătatea în cele din urmă, domnule?
— Oho şi încă de câte ori, frumoasă Calanthe, i-a răspuns smeadul
insular, ridicându-şi spre regină ochii strălucitori. Însă duc o viaţă prea
periculoasă ca să mă pot gândi la o relaţie de durată. Pe lângă asta…
Pavetta este de-abia o tânără domniţă, un boboc, dar…
— Dar ce, cavalerule?
— Aşchia nu sare departe de trunchi, a continuat Eist Tuirseach cu un
zâmbet care-i dezvăluia dantura de un alb imaculat. Mi-e de-ajuns să te
privesc, maiestate, ca să-mi închipui cum va arăta prinţesa atunci când va
atinge vârsta la care o femeie poate ferici un războinic. De altfel, sunt destui
tineri care aspiră la mâna ei. Cum ar fi, de pildă, nepotul regelui Bran,
Crach an Craite, aici de faţă.
Crach, înclinându-şi capul roşcat în faţa reginei, şi-a proptit un genunchi
în pământ.
— Pe cine-ai mai adus cu tine, Eist?
Un bărbat îndesat, voinic, cu barbă stufoasă şi un flăcău robust cu
cimpoiul în spate au îngenuncheat lângă Crach an Craite.
— Iată un druid curajos, Sacdeşoareci, care, ca şi mine, este prieten şi
consilier al regelui Bran. Iar acesta este Draig Bon-Dhu, vestitul nostru
scald. Treizeci de marinari din Skellige aşteaptă, la rândul lor, în curte,
mistuiţi de speranţa că frumoasa Calanthe din Cintra îşi va face apariţia
măcar la fereastră.
— Staţi jos, nobili oaspeţi. Tu, domnule Tuirseach, aici.
116
 Eist a ocupat unul dintre locurile libere din capătul îngust al mesei,
despărţit de regină doar de un scaun gol şi de cel al lui Drogodar. Ceilalţi
insulari s-au aşezat împreună pe partea stângă a mesei, între mareşalul
Vissegerd şi cei trei fii ai suveranului din Strept, pe nume Melc,
Sturzdevâsc şi Dealsălbatic.
— Cam aceştia sunt, s-a aplecat regina spre mareşal. Hai să începem,
Vissegerd.
Mareşalul a bătut din palme. Slujitorii, încărcaţi cu blide şi platouri,
avansau într-un şir lung spre masă, primiţi de petrecăreţi cu un freamăt de
bucurie.
Calanthe abia ciugulea, fără tragere de inimă, cu furculiţa de argint din
bucatele servite. Drogodar a îmbucat ceva în grabă şi a început să-şi
ciupească strunele lăutei. Ceilalţi invitaţi făceau adevărate ravagii în
farfurii: porci la proţap, păsări, peşti şi scoici, roşcatul Crach an Craite
remarcându-se în mod deosebit. Rainfam de Attre l-a mustrat cu asprime pe
tânărul prinţ Windhalm, i-a dat chiar peste mână pentru încercarea de a
ajunge la un urcior de cidru. Cotcodac a întrerupt pentru o clipă roaderea
oaselor pentru a-şi distra vecinii imitând orăcăitul unei broaşte ţestoase de
mlaştină. Atmosfera era din ce în ce mai veselă. Se ţineau toasturi, din ce în
ce mai incoerente.
Calanthe şi-a aranjat diadema îngustă de aur pe părul său cenuşiu, coafat
în bucle lejere, şi s-a întors uşor spre Geralt, care era ocupat cu zdrobirea
carapacei unui crab roşu imens.
— Hai, vânătorule, i-a spus ea. În jur e de-acum destulă gălăgie, putem
schimba discret câteva vorbe. Să începem cu formalităţile. Sunt încântată să
te cunosc.
— Încântarea este reciprocă, maiestate.
— Acum, după ce-am schimbat amabilităţi, să trecem la lucruri concrete.
Vreau să-ţi încredinţez o sarcină.
— Mă gândeam eu. Rareori sunt invitat la un banchet din pură simpatie.
— Ei nu mai spune, probabil că nu eşti o companie prea interesantă la
masă. Ei, şi te mai gândeai şi la altceva?
— Da.
— La ce?
— O să vă spun când o să aflu ce misiune aveţi pentru mine, maiestate.
— Geralt, i s-a adresat Calanthe răsucindu-şi pe degete colierul cu
smaralde, dintre care cel mai mic era de mărimea unui gândac, cam la ce
117
ispravă m-aş putea bizui pe un vânător? La ce? La săparea unei fântâni? La
găurirea acoperişului? La ţeserea unei tapiserii reprezentând toate poziţiile
pe care regele Vridank şi frumoasa Cerro le-au încercat în noaptea nunţii?
Ar trebui să ştii cel mai bine ce presupune profesia ta.
— Da, ştiu. Şi acum pot să vă spun la ce mă mai gândeam, maiestate.
— Sunt curioasă.
— Mă gândeam că, la fel ca mulţi alţii, vă înşelaţi în legătură cu profesia
mea, luând-o drept alta cu care n-am nici în clin, nici în mânecă.
— Oh, Calanthe, aplecată nonşalant spre bardul Drogodar, părea
gânditoare, absentă. Oare care sunt acei mulţi alţii, cu a căror ignoranţă ai
binevoit să o compari pe-a mea, Geralt? Şi care este profesia cu care o
confundă pe-a ta neghiobii aceştia?
— Maiestate, a spus Geralt liniştit, venind spre Cintra, mi-au ieşit în cale
tot soiul de ţărani, negustori ambulanţi, piticanii, căldărari şi tăietori de
lemne. Cu toţii mi-au povestit despre o arătare care-şi are culcuşul cocoţat
într-un prepeleac sprijinit pe nişte pari ca labele de pui pe undeva prin
pădure. Pomeneau ceva şi despre o himeră cuibărită prin munţi. Au adus
vorba şi despre bondari şi scolopendromorfe. Chiar şi manticore am găsi,
dacă am căuta mai bine. Atât de multe sarcini pe care le-ar putea duce la
bun sfârşit un vânător, fără să fie nevoit să apeleze la pene şi blazoane de
împrumut.
— Nu mi-ai răspuns la întrebare.
— Maiestate, nu încape nicio îndoială că Cintra trebuie să se alieze cu
Skellige şi că acest lucru s-ar putea realiza prin căsătoria fiicei tale. De
asemenea, este posibil ca anumiţi intriganţi să dorească să împiedice
această alianţă şi să primească o lecţie în aşa fel încât să nu fiţi implicată.
Sigur, cel mai indicat pentru a le da această lecţie ar fi un nobil din
Cvadricorn pe care nu-l cunoaşte nimeni şi care va dispărea de pe scenă
după aceea. Iar acum vă răspund la întrebare. Îmi confundaţi slujba cu cea
de ucigaş cu simbrie. Acei mulţi alţii despre care pomeneam sunt oameni
aflaţi la putere. N-ar fi pentru prima dată când sunt chemat la o curte ale
cărei probleme necesită lovituri rapide de sabie. Dar n-am ucis niciodată
oameni pentru bani, indiferent dacă a fost vorba despre o cauză bună sau
rea. Şi nici de-acum încolo n-am de gând s-o fac.
Atmosfera din jurul mesei se înviora pe măsură ce curgea berea. Crach
an Craite îşi găsise un public receptiv la povestirea Bătăliei de la Thwyth.
Cu ajutorul unui os înmuiat în sos trasase o hartă pe masă, pe care indica o
118
situaţie tactică, strigând cât îl ţineau plămânii. Cotcodac, în spiritul poreclei
sale, s-a apucat din senin să chicotească ca o găină, stârnind veselia
generală a petrecăreţilor şi consternarea în rândul servitorilor, convinşi că o
pasăre îşi bătuse joc de vigilenţa lor, intrând din curte în sală.
— Prin urmare, soarta m-a pedepsit punându-mă faţă-n faţă cu un
vânător foarte perspicace, a zâmbit Calanthe, dar cu ochii mijiţi maliţios.
Un vânător care, fără umbră de respect sau minimă politeţe, îmi demască
intrigile şi diabolicele planuri criminale. Oare fascinaţia frumuseţii mele şi
personalitatea mea captivantă chiar nu ţi-au întunecat raţiunea? Să nu mai
faci aşa ceva, Geralt. Să nu te mai adresezi în halul ăsta celor care au
puterea. Mulţi nu-ţi vor ierta astfel de cuvinte şi tu ştii cum sunt regii, ştii că
dispun de tot felul de mijloace. Pumnalul. Otrava. Temniţa. Cleştele încins
până la roşu. Există sute, mii de modalităţi la care pot recurge regii pentru
a-şi răzbuna orgoliul rănit. Nu-ţi poţi închipui, Geralt, cât de lesne este de
rănit orgoliul unor conducători. Îi numeri pe degete pe cei care pot îndura
calm cuvinte ca: „Nu”, „Refuz” sau „Niciodată”. E de-ajuns să-i întrerupi
când vorbesc sau să strecori remarci nelalocul lor, ca să fii sigur că vei fi
condamnat la tragerea pe roată.
Regina şi-a împreunat mâinile albe, fine, şi-a poposit buzele pe ele,
marcând efectul de pauză. Geralt nu a întrerupt-o şi nici n-a strecurat
remarci nelalocul lor.
— Regii, a reluat Calanthe, împart oamenii în două categorii: unii cărora
le poruncesc şi alţii pe care îi cumpără. Susţin astfel de fapt vechiul şi
banalul adevăr că oricine poate fi cumpărat. Oricine. Este doar o chestiune
de preţ. Eşti de acord cu acest lucru? Ah, da’ ce să te mai întreb. Doar eşti
un vânător, îţi faci treaba, îţi iei plata. În ceea ce te priveşte, cuvântul „a
cumpăra” îşi pierde conotaţia dispreţuitoare. De asemenea, problema
preţului depinde, în cazul dumitale, evident, de gradul de dificultate al
sarcinii de îndeplinit, de calitatea manoperei, de măiestrie. Ca să nu mai
spun de reputaţia ta, Geralt. Prin iarmaroace bătrânii cântă şi povestesc
faptele vânătorului cu părul alb din Rivia. În cazul în care cel puţin
jumătate dintre cele cântate sau povestite sunt adevărate, atunci pun
rămăşag că preţul pentru serviciile tale nu este prea mic. Să fii năimit
pentru treburi simple şi banale cum ar fi intrigile de la palat sau crimele ar
însemna să arunci banii pe fereastră. Sarcinile astea ar putea fi îndeplinite
de mâini mai ieftine.
— Braak! Ghaaa-braaak! a urlat brusc Cotcodac, fiind răsplătit cu
119
aplauze furtunoase pentru noua imitaţie de sunete scoase de animale.
Geralt nu ştia despre ce animal este vorba, dar nu i-ar fi plăcut să-l
întâlnească vreodată. Şi-a întors capul şi a observat privirea liniştită,
veninoasă şi verde a reginei. Drogodar, cu capul înclinat, cu chipul ascuns
în spatele cortinei de plete grizonante care îi încadrau braţele şi
instrumentul, ciupea blând strunele lăutei.
— Ah, Geralt, i-a zis Calanthe, oprindu-l cu un gest pe un servitor ca să
nu-i toarne în pocal. Eu vorbesc, iar tu taci. Suntem la banchet şi vrem să ne
distrăm cu toţii. Vreau să mă amuzi. Parcă-mi lipsesc observaţiile dumitale
îndreptăţite şi comentariile perspicace. Mi-ar face mare plăcere şi să aud
din gura ta un compliment, un omagiu şi să mă asiguri de supunerea
dumitale. În ce ordine preferi.
— Ei bine, maiestate, i-a spus vânătorul, sunt, fără doar şi poate, un
comesean mai puţin interesant. Mă tot minunez că tocmai mie mi-ai făcut
onoarea de a ocupa acest loc. Aţi fi putut, la urma urmei, să aşezaţi aici pe
cineva mult mai potrivit. Pe oricine aţi fi dorit. Nu trebuia decât să-i
porunciţi cuiva sau să cumpăraţi pe cineva. Nu-i decât o chestiune de preţ.
— Vorbeşte, vorbeşte.
Calanthe şi-a lăsat capul pe spate, şi-a mijit ochii, imprimându-le buzelor
un simulacru de surâs amabil.
— Prin urmare, sunt extrem de onorat şi mândru să stau alături de regina
Calanthe din Cintra, a cărei frumuseţe este întrecută doar de inteligenţa ei.
La fel de onorant consider faptul că regina a binevoit să afle despre mine
cate ceva, iar pe seama celor auzite nu vrea să mă folosească în scopuri
banale. Iarna trecută, principele Hrobaric, care nu era prea binevoitor, a
încercat să mă năimească pentru a-i căuta iubita care se săturase de
avansurile lui vulgare şi fugise de la bal, pierzându-şi un pantof. Tare greu
mi-a mai fost să-l conving că nu de un vânător de monştri avea nevoie, ci
de un simplu vânător.
Regina îl asculta cu un zâmbet enigmatic.
— De asemenea, alte căpetenii, sub nivelul de inteligenţă al maiestăţii
voastre, nu s-au sfiit să-mi încredinţeze sarcini banale. În general era vorba
de privarea banală de viaţă a vreunui fiu vitreg, a vreunui tată vitreg, a
vreunei mame vitrege, a vreunui unchi, a vreunei mătuşi şi lista ar putea
continua. Pentru ei nu era decât o chestiune de preţ.
Regina a surâs cu subînţeles.
— Cum spuneam, repet, Geralt şi-a înclinat uşor capul, că nu-mi încap în
120
piele de mândrie, fiind aşezat la dreapta dumneavoastră, maiestate. Mândria
înseamnă foarte mult pentru noi, vânătorii de monştri. N-o să-ţi vină să
crezi, maiestate, cât de mult. Odată un rege i-a ofensat mândria unuia dintre
noi propunându-i o misiune care nu corespundea cu onoarea şi codul
nostru. Mai mult, când vânătorul i-a refuzat politicos propunerea, nici n-a
vrut s-audă şi a încercat să-l împiedice să părăsească palatul. Toată lumea
care comenta evenimentul era de acord că regele nu avusese o idee prea
bună.
— Geralt, i-a spus Calanthe după un moment de tăcere. Te-ai înşelat.
Eşti un comesean foarte interesant.
Cotcodac şi-a şters mustaţa şi gulerul caftanului de spumă de bere, şi-a
îndreptat capul şi a început să urle strident, imitând fidel un lup în călduri.
Câinii din curte şi de prin preajmă i-au răspuns cu lătrături.
Unul dintre fraţii din Strept, poate Dealsălbatic, şi-a condus degetul
muiat în bere, trasând o linie groasă în jurul unei formaţiuni desenate de
Crach an Craite.
— Eroare şi incompetenţă! a exclamat. Nu trebuia să facă aşa ceva! Aici,
pe flanc, trebuia să o ia cavaleria şi să atace!
— Ha! a ţipat Crach an Craite, trântind osul pe masă şi stropind feţele şi
tunicile vecinilor cu picături de sos. Să slăbim centrul? Poziţia-cheie?
Absurd!
— Numai un orb sau un nebun n-ar folosi această manevră într-o astfel
de situaţie!
— Da, aşa este! Corect! a strigat Windhalm de Attre.
— Te-a-ntrebat cineva ceva, rahat cu ochi?
— Rahat eşti tu!
— Tacă-ţi fleanca, altminteri îţi trag una cu osul ăsta!
— Stai la locul tău şi taci, Crach, a spus Eist Tuirseach, întrerupându-şi
conversaţia cu Vissegerd. Gata cu sfada. Hei, bade Drogodar! Păcat de
talentul dumitale, i-ar trebui un public pe măsură! Din nefericire, trebuie
multă concentrare şi seriozitate pentru ascultarea notelor frumoase şi
liniştite ale lăutei dumitale. Draig Bon-Dhu, mai lasă îndoparea şi sorbeala!
N-o să impresionezi pe nimeni de la masa asta nici cu una, nici cu alta. Ia
umflă-ţi cimpoiul şi încântă-ne urechile cu muzică adevărată, de război. Cu
permisiunea maiestăţii voastre, nobilă Calanthe!
— Oh, mamă, i-a şoptit regina lui Geralt, ridicându-şi ochii pentru o
clipă spre plafon într-o resemnare mută.
121
 Dar a încuviinţat, zâmbind destul de natural şi amabil.
— Draig Bon-Dhu, i-a spus Eist. Cântă-ne despre Bătălia de la Cottbus!
Măcar aceea nu ne lasă nicio urmă de îndoială cu privire la strategia
excelentă a căpeteniilor! Nici cu privire la cine s-a acoperit acolo de glorie
nepieritoare! Sănătate eroinei Calanthe din Cintra!
— Noroc! Glorie! au izbucnit invitaţii, golind ulcelele şi străchinile.
Cimpoiul lui Draig Bon-Dhu a emis un zumzet de rău augur, apoi un
geamăt prelung, modulat. Petrecăreţii au prins refrenul, urmărind ritmul,
adică bătând în masă cu ce le cădea în mână. Cotcodac s-a holbat lacom la
sacul din piele de capră, fascinat, fără îndoială, de ideea de a-şi adăuga în
repertoriu câteva dintre tonurile teribile scoase de el.
— Cottbus, a spus Calanthe cu ochii la Geralt, prima mea bătălie. Deşi
mă tem că-i voi trezi indignarea şi dispreţul mândrului vânător, voi
mărturisi că atunci ne-am bătut pentru bani. Inamicul dăduse foc unui sat
care ne plătea tribut, iar noi, nesătui şi lacomi, am ieşit în câmp. Un motiv
banal, o luptă banală, şi la fel de banale trei mii de cadavre devorate de
corbi. Şi uite, în loc să-mi fie ruşine, eu stau mândră ca un păun ascultând
un cântec despre mine. Şi unde mai pui că e acompaniat de o muzică
oribilă, barbară.
A afişat din nou o parodie de zâmbet, plin de fericire şi bunătate,
ridicând o ulcică goală pentru a răspunde la toasturile tuturor mesenilor.
Geralt tăcea.
— Să continuăm, Calanthe a luat piciorul de fazan oferit de Drogodar şi
a început să-l ronţăie graţios. Cum spuneam, mi-ai stârnit interesul. Mi s-a
spus că voi, vânătorii de monştri, sunteţi o castă interesantă. Nu credeam
asta, dar acum m-am convins. Când eşti ciocănit, emiţi un sunet care arată
că ai fost forjat din oţel şi nu din găinaţ de pasăre. Asta nu schimbă,
bineînţeles, faptul că eşti aici pentru a îndeplini o misiune. Şi o s-o
îndeplineşti fără prea multă filosofie.
Geralt nu a arborat un zâmbet sinistru şi nici de dispreţ, deşi avea un
chef teribil. A continuat să tacă.
— Am crezut că, a zis regina, părând să acorde toată atenţia piciorului de
fazan, ai să spui ceva. Sau ai să zâmbeşti. Nu? Cu atât mai bine. Pot să
consider acordul nostru încheiat?
— Sarcinile care nu sunt definite clar, maiestate, a spus sec vânătorul, nu
pot fi îndeplinite în mod clar.
— Ce nu este clar aici? Doar ai mirosit de la-nceput cum stă treaba. Într-
122
adevăr, am planuri pentru alianţa cu Skellige şi pentru căsătoria fiicei mele,
Pavetta. Nu te-ai înşelat nici când ai presupus că planurile îmi sunt
primejduite şi că am nevoie de tine ca să înlătur primejdia. Dar de aici
încolo te-ai înşelat. Presupunerea că îţi confund profesia cu cea de mercenar
asasin mi-a rănit orgoliul. Ia aminte, Geralt, că mă număr printre puţinii
conducători care ştiu exact cu ce se ocupă vânătorii şi pentru ce pot fi
năimiţi. Pe de altă parte, cineva care ucide oameni cu atâta sânge rece ca
tine, deşi n-o face pentru bani, n-ar trebui să se minuneze de faptul că atâta
lume îl consideră un profesionalist în domeniu. Reputaţia te precede,
Geralt, şi are un ecou mai puternic decât blestematul de cimpoi al lui Draig
Bon-Dhu. Şi are la fel de puţine note agreabile.
Cimpoierul, deşi n-avea cum s-audă cuvintele reginei, şi-a încheiat
concertul. Petrecăreţii l-au ovaţionat frenetic, după care s-au dedicat, cu
entuziasmul înviorat, epuizării stocurilor de alimente şi băuturi, evocării de
bătălii şi glumelor obscene cu ţărăncuţe de tot felul. Cotcodac râgâia
puternic, dar nu se putea preciza dacă imita un alt animal sau încerca să-şi
ajute stomacul supraîncărcat. Eist Tuirseach s-a aplecat mult peste masă.
— Maiestate, i-a spus, există, probabil, motive importante ca să-ţi
îndrepţi toată atenţia doar spre nobilul din Cvadricorn, dar ar fi timpul s-o
vedem şi noi pe prinţesa Pavetta. Ce mai aşteptăm? Să se-mbete Crach an
Craite? Nu cred. Deşi momentul acesta nu-i departe.
— Ai dreptate, ca de obicei, Eist, i-a zâmbit Calanthe. Geralt nu înceta
să se minuneze de cât de bogat îi era arsenalul de zâmbete. Într-adevăr, am
de discutat cu nobilul Ravix chestiuni extrem de importante. Nu-ţi face
griji, o să-ţi dedic şi ţie timp. Dar îmi cunoşti principiul: mai întâi
obligaţiile, apoi plăcerile. Coane Haxo!
Regina a ridicat mâna şi i-a făcut semn castelanului. Haxo s-a ridicat în
picioare fără un cuvânt, s-a înclinat şi a fugit rapid în sus pe trepte, după
care a dispărut în bezna galeriei. Calanthe s-a întors din nou spre vânător.
— Ai auzit? Am cam întins coarda. Dacă Pavetta şi-a terminat
sulimeneala în faţa oglinzii, o să-şi facă apariţia în curând. Prin urmare,
ciuleşte bine urechile, căci popa nu toacă de două ori pentru o babă surdă.
Vreau să duc la bun sfârşit ce mi-am pus în gând şi să capăt ceea ce-ai
bănuit şi tu într-o oarecare măsură. Altă cale nu există. În ceea ce te
priveşte, ai de ales. Ai putea acţiona obligat, la porunca mea… socot c-ar fi
în zadar să-ţi înşir consecinţele nesupunerii. Pe când supunerea, fără doar şi
poate, va fi răsplătită din belşug. Sau ai putea să-mi slujeşti cu simbrie.
123
Bagă de seamă că n-am spus „Pot să te cumpăr”, întrucât mi-am pus în
gând să nu-ţi jignesc mândria, vânătorule. E o diferenţă imensă, nu-i aşa?
— Imensitatea acestei diferenţe mi-a scăpat cumva din vedere.
— Atunci ascute-ţi vederea când vorbesc cu tine. Diferenţa, dragul meu,
constă în faptul că cel căruia-i poruncesc este plătit după bunul meu plac, în
timp ce slujitorul cu simbrie îşi stabileşte preţul. E limpede?
— Într-o oarecare măsură. Aşadar, să presupunem că aleg slujba cu
simbrie. Oare n-ar trebui totuşi să ştiu şi eu ce am de făcut?
— Nu, n-ar trebui. Porunca trebuie să fie limpede şi precisă. Pe când
slujba cu simbrie e cu totul altceva. Mă interesează doar rezultatul. Nimic
mai mult. Te priveşte prin ce mijloace ajungi la el.
Geralt, ridicând capul, a dat de privirea întunecată şi pătrunzătoare a lui
Sacdeşoareci. Druidul din Skellige, care nu-l slăbea din ochi pe vânător,
fărâmiţa gânditor bucata de pâine din mână, lăsând firimiturile să cadă pe
masă. Geralt a privit în jos. În faţa lui, pe masa din lemn de stejar,
firimituri, boabe de cereale şi crâmpeie roşietice de carapace de broască
ţestoasă se deplasau ca furnicile. Formau rune. Runele s-au îmbinat, pentru
o clipă, într-un cuvânt. O întrebare. Sacdeşoareci aştepta neluându-şi ochii
de la el. Geralt a dat din cap aproape imperceptibil. Druidul şi-a plecat
pleoapele şi a măturat firimiturile de pe masă cu chipul împietrit.
— Domniile voastre! a strigat crainicul. Pavetta din Cintra!
Oaspeţii au amuţit şi şi-au întors capetele spre trepte.
Precedată de castelan şi de un paj blond cu dublet stacojiu, prinţesa
cobora lent, cu capul în jos. Părul ei era exact de aceeaşi culoare cu al
mamei sale – gri-cenuşiu, dar şi-l purta împletit în două cozi groase,
ajungându-i până sub brâu. În afară de micuţa diademă cu o piatră preţioasă
şlefuită cu măiestrie şi de o curea cu un lănţişor de aur, care-i încingea pe
şolduri rochia lungă albastru cu argintiu, Pavetta nu purta nicio podoabă.
Escortată de paj, de crainic, de castelan şi de Vissegerd, prinţesa a
ocupat scaunul gol dintre Drogodar şi Eist Tuirseach. Cavalerul insular a
avut grijă să-i umple iute ulcica şi să converseze cu ea. Geralt a remarcat
că-i răspundea monosilabic. Ochii i se tot micşorau, ascunşi permanent sub
genele lungi, chiar şi în timpul toasturilor zgomotoase care îi erau adresate
din diferite colţuri ale mesei. Fără îndoială, frumuseţea ei îi impresionase pe
musafiri: Crach an Craite încetase să mai ţipe şi se holba cu gura căscată la
Pavetta, uitând până şi de ulcica sa cu bere. Windhalm din Attre, de
asemenea, o devora din ochi pe prinţesă, trecând prin diferite nuanţe de
124
roşu, de parcă doar câteva fire de nisip din clepsidră l-ar mai fi separat de
noaptea nunţii. Cu o încordare suspectă îi studiau chipul micuţei Cotcodac
şi fraţii din Strept.
— Aha, a spus încet Calanthe, satisfăcută vizibil de efect. Ei ce spui,
Geralt? Fata seamănă leit cu mama, fără falsă modestie. Parcă mi-e şi milă
de bietul roşcat, Crach. Mai trăiesc cu speranţa că din căţelul ăsta poate să
iasă într-o bună zi cineva de teapa lui Eist Tuirseach. La urma urmei,
acelaşi sânge le curge prin vene. Mă asculţi, Geralt? Cintra n-are-ncotro,
trebuie să se alieze cu Skellige deoarece aşa cer interesele statului. Fiica
mea trebuie să se căsătorească cu persoana potrivită, pentru că este fiica
mea. Acesta este rezultatul pe care vreau să mi-l garantezi.
— Eu să ţi-l garantez? Pentru asta n-ar fi de-ajuns doar voinţa maiestăţii
tale?
— Lucrurile pot lua o asemenea întorsătură încât s-ar putea să nu fie de-
ajuns.
— Ce-ar putea fi mai puternic decât voinţa ta?
— Destinul.
— Oh. Prin urmare, eu, un sărman vânător, trebuie să mă confrunt cu un
destin care este mai puternic decât voinţa regală. Un vânător care luptă cu
destinul! Ce ironie.
— Care-i ironia?
— Care să fie? Maiestate, se pare că serviciul pe care mi-l ceri e la limita
imposibilului.
— Dacă era la limita posibilului, a strecurat Calanthe din spatele buzelor
zâmbitoare, mă descurcam şi singură, n-aveam nevoie de vestitul Geralt din
Rivia. N-o mai face pe deşteptul. Totul se poate aranja, e doar o chestiune
de preţ. La naiba, în lista de preţuri a unui vânător trebuie să fie şi unul
pentru ceea ce se află la limita imposibilului. Îmi închipui că-i destul de
piperat. Garantează-mi rezultatul despre care vorbeam şi-ţi voi da tot ceea
ce-mi ceri.
— Ce-ai spus, maiestate?
— Îţi voi da tot ceea ce-mi ceri. Nu-mi place când cineva mă roagă să
repet. Sunt curioasă, vânătorule, oare înainte de orice treabă de care te
apuci, încerci să-i descurajezi pe cei cărora le oferi serviciile la fel cum ai
încercat şi cu mine? Hai, că timpul trece. Răspunde-mi, da sau nu?
— Da.
— Foarte bine. Acum mai vii de-acasă, Geralt. Răspunsurile dumitale
125
sunt din ce în ce mai aproape de perfecţiune, încep să semene cu cele la
care mă aştept atunci când pun întrebări. Acum întinde-ţi discret mâna
stângă după spătarul tronului meu.
Geralt şi-a strecurat mâna pe sub perdeaua galben cu albastru. Aproape
imediat a dat de o sabie sprijinită cu latul de spătarul împodobit cu un
cordovan bogat. O sabie pe care o cunoştea foarte bine.
— Maiestate, i-a zis el încet, lăsând la o parte ceea ce am spus mai
înainte despre uciderea fiinţelor omeneşti, îţi dai seama, mă gândesc, că
împotriva destinului nu se poate lupta doar cu o sabie?
— Îmi dau seama. Calanthe a întors capul. Mai trebuie şi un vânător care
s-o ţină în mână. După cum vezi, am avut grijă.
— Maiestate…
— Niciun cuvânt în plus, Geralt. Cam prea mult am uneltit. Se uită
lumea la noi şi Eist face urât. Mai stai de vorbă niţel cu castelanul.
Mănâncă ceva, bea. Dar nu prea mult. Vreau să ai mâna fermă.
A ascultat-o. Regina s-a alăturat conversaţiei dintre Eist, Vissegerd şi
Sacdeşoareci cu participarea tăcută şi somnoroasă a Pavettei. Drogodar şi-a
pus deoparte lăuta şi a început să mănânce, recuperând întârzierea. Haxo nu
era prea vorbăreţ. Un voievod cu nume dificil de reţinut, căruia-i ajunseseră
la urechi necazurile Cvadricornului, l-a întrebat politicos dacă iepele sunt
bune de mânz. Geralt a răspuns că da, sunt mult mai bune decât armăsarii.
Nu era sigur dacă gluma a fost bine primită. Voievodul nu i-a mai pus alte
întrebări.
Ochii lui Sacdeşoareci căutau privirea vânătorului, dar firimiturile de pe
masă nu se mai mişcau.
Crach an Craite se împrietenea din ce în ce mai mult cu cei doi fraţi mai
mari din Strept. Al treilea, cel mai mic, nu mai era în stare de nimic după
încercarea de a ţine ritmul băuturii stabilit de Draig Bon-Dhu. Scaldul, din
câte se părea, trecuse proba fără nicio problemă.
Caimacamii mai tineri şi mai puţin importanţi adunaţi în capul mesei,
ameţiţi, fredonau fals un cântec bine cunoscut despre o căprioară şi o
băbuţă răzbunătoare lipsită de simţul umorului.
Un paj cu părul cârlionţat şi căpitanul gărzii, în culorile auriu şi albastru
ale Cintrei, au fugit spre Vissegerd. Mareşalul le-a ascultat raportul cu
fruntea încreţită. S-a ridicat în picioare, s-a plasat în spatele tronului şi s-a
înclinat pentru a-i murmura ceva reginei. Calanthe i-a aruncat o privire
rapidă lui Geralt şi i-a răspuns scurt lui Vissegerd. Acesta s-a aplecat şi mai
126
mult în faţă, i-a şoptit ceva, după care regina s-a uitat la el aspru şi a lovit
fără un cuvânt cu palma spătarul tronului. Mareşalul s-a aplecat, i-a
transmis un ordin căpitanului gărzii. Geralt nu l-a auzit. A văzut însă că
Sacdeşoareci se agita de colo-colo, cu ochii la Pavetta: prinţesa stătea
neclintită, cu capul plecat.
În sală răsunetul paşilor grei şi clinchetul metalic acopereau rumoarea de
la masă. Toată lumea şi-a ridicat şi a întors capul.
Nou-venitul era ferecat în armură din plăci de fier combinate cu piele
ceruită. Un pieptar bombat, emailat în negru şi albastru, îi acoperea parţial
cuirasa. Umerii îi erau blindaţi cu ţepi de oţel, casca era prevăzută cu o
vizieră în formă de bot de câine şi era presărată cu piroane asemenea unei
coji de castană.
Zăngănind şi scrâşnind, ciudatul oaspete a venit la masă, încremenind în
picioare în faţa tronului.
— Maiestatea voastră, venerabilă regină, onoraţi nobili, a declamat el
din spatele vizierei de la cască, înclinându-se cu stângăcie. Iertaţi-mă că vă
tulbur banchetul solemn. Sunt Arici Erlenwald.
— Bine ai venit la noi, Arici din Erlenwald, a spus răspicat Calanthe. Ia
loc la masă. În Cintra suntem bucuroşi de fiecare oaspete.
— Mulţumesc, maiestate. Arici din Erlenwald a făcut o nouă reverenţă,
şi-a atins pieptul cu pumnul în mănuşa de fier. Eu nu vin, cu toate acestea,
în Cintra ca oaspete, ci cu o problemă importantă, care nu suferă amânare.
Dacă îmi îngăduie regina Calanthe, o s-o prezint imediat, ca să nu mai
pierdem vremea.
— Arici din Erlenwald, i-a spus tăios regina. Grija ta lăudabilă pentru
timpul nostru nu scuză lipsa ta de respect. Pentru că nu pot interpreta altfel
faptul că mi te adresezi din spatele unei măşti de fier. Aşa că scoate-ţi
casca. O să îndurăm într-un fel sau altul pierderea de vreme pe care ţi-o ia
această acţiune.
— Maiestate, faţa mea trebuie să rămână ascunsă deocamdată. Cu
îngăduinţa maiestăţii voastre.
Printre cei prezenţi s-a iscat murmur de mânie, rumoare, punctat ici şi
colo de blesteme strecurate printre dinţi. Sacdeşoareci, plecându-şi capul,
şi-a mişcat buzele în tăcere. Vânătorul a simţit cum o vrajă a electrizat aerul
pentru o clipă şi i-a mişcat medalionul. Calanthe se uita la Arici cu ochi
mijiţi, tamburinând cu degetele braţele tronului.
— Încuviinţez, a spus ea în cele din urmă, fiind încredinţată că ai motive
127
suficient de importante. Spune-mi atunci, ce te-aduce pe la noi, Arici fără
faţă.
— Mulţumesc pentru îngăduinţă, a zis intrusul. Şi întrucât nu pot răbda
să fiu acuzat de lipsă de respect, vă anunţ că este vorba despre rânduiala
cavalerească. Nu am dreptul să am faţa descoperită înainte de miezul nopţii.
Regina a acceptat explicaţia cu un gest nonşalant din mână. Arici a făcut
un pas înainte, zăngănindu-şi armura ţepoasă.
— Cu cincisprezece ani în urmă, a proclamat el cu voce tare, soţul
dumneavoastră, doamnă Calanthe, regele Roegner, s-a rătăcit în timpul
partidei de vânătoare din Erlenwald. Ajungând pe un drum denivelat, a
căzut de pe cal într-o râpă, scrântindu-şi piciorul. Neizbutind să iasă de
acolo, a strigat după ajutor, dar i-au răspuns doar şuierăturile viperelor şi
urletele vârcolacilor care se tot apropiau. Fără nicio îndoială, ar fi pierit
dacă nu i-ar fi sărit nimeni în ajutor.
— Ştiu că aşa a fost, a confirmat regina. Dacă şi tu ştii, înseamnă că tu ai
fost cel care l-a ajutat.
— Da. Numai datorită mie s-a putut întoarce sănătos şi în condiţii de
siguranţă la castel. La dumneavoastră, doamnă.
— Prin urmare, îţi datorez recunoştinţă, Arici din Erlenwald.
Recunoştinţă care nu poate fi diminuată de faptul că Roegner, stăpânul
inimii mele şi al patului meu, a plecat din această lume. Aş dori să te întreb
cum aş putea să-ţi fiu recunoscătoare, dar mă tem, totuşi, că un cavaler
nobil, care se conduce în toate actele sale după legile cavalerismului, ar
putea fi ofensat de o astfel de întrebare. Presupun, pe de altă parte, că
ajutorul pe care l-ai dat împăratului n-a fost dezinteresat.
— Ştiţi bine, maiestate, că nu a fost dezinteresat. De asemenea, ştiţi că
vin tocmai pentru recompensa făgăduită de rege pentru salvarea vieţii sale.
— Oh, da? Calanthe i-a zâmbit, dar în ochii ei străluceau flăcări verzi.
Aşadar, ai găsit un rege în fundul râpei, fără apărare, rănit, lăsat la mila
şerpilor şi a monştrilor. Şi numai atunci când ţi-a făgăduit răsplata i-ai sărit
în ajutor? Adică dacă el n-ar fi vrut sau n-ar fi putut să-ţi promită vreo
recompensă, l-ai fi lăsat acolo, iar eu n-aş fi ştiut până în ziua de azi unde-i
putrezesc oasele? Oh, câtă nobleţe din partea dumitale. Atunci
comportamentul tău s-a abătut de la orice jurământ cavaleresc.
Rumoarea mesenilor se intensifica.
— Şi astăzi ai venit pentru răsplată, Arici? a continuat regina, zâmbind
din ce în ce mai ameninţător. După cincisprezece ani? Te bizui probabil pe
128
dobânda acumulată în acest timp? Aici nu-i bancă de piticani, Arici. Spui că
Roegner ţi-a făgăduit răsplată? Ei bine, ar fi cam greu să-l aduci aici ca să
te răsplătească. Cred că mai lesne-ar fi să te trimitem la el, pe lumea
cealaltă. Acolo aţi putea să vă puneţi de-acord ce şi cui îi datoraţi. L-am
iubit pe soţul meu prea mult, Arici, pentru a înceta să mă gândesc la faptul
că l-aş fi putut pierde chiar atunci, cu cincisprezece ani în urmă, în cazul în
care nu s-ar fi tocmit cu tine. Acest gând mă face să nu te prea simpatizez.
Intrusule mascat, ştii că în acest moment aici, în Cintra, în castelul meu şi în
împărăţia mea, eşti la fel de neputincios şi de apropiat de moarte cum era
Roegner pe fundul defileului? Ei bine, ce-mi propui, ce preţ, ce răsplată,
dacă-ţi făgăduiesc că vei pleca de aici viu şi nevătămat?
Medalionul din jurul gâtului lui Geralt a început să tremure, să vibreze.
Vânătorul i-a aruncat o privire fulgerătoare lui Sacdeşoareci, întâlnindu-i
căutătura penetrantă, vizibil îngrijorată. A clătinat din cap uşor, a ridicat din
sprâncene întrebător. Druidul, de asemenea, a negat, printr-o mişcare abia
perceptibilă a bărbii cârlionţate, arătând spre Arici. Geralt nu era sigur.
— Vorbele dumneavoastră, maiestate, a spus Arici, urmăresc să mă
intimideze. Şi ca să trezească mânia onoraţilor domni care s-au adunat aici.
Precum şi dispreţul fiicei dumneavoastră fermecătoare, Pavetta. Dar mai
presus de toate, vorbele dumneavoastră nu sunt adevărate. Şi ştiţi asta foarte
bine!
— Cu alte cuvinte, mint ca un porc.
Gura lui Calanthe s-a strâmbat înfiorător.
— Ştiţi foarte bine, maiestate, a continuat imperturbabil nou-venitul, ce
s-a întâmplat atunci în Erlenwald. Ştiţi că Roegner, văzându-se salvat, a
jurat din proprie iniţiativă să-mi dea tot ceea ce-i cer. Îmi sunt martori toţi
cei de faţă pentru ceea ce urmează să spun! Când regele, scos din necaz, se
afla în apropiere de suita lui, m-a întrebat a doua oară ce vreau, i-am
răspuns. I-am cerut să-mi făgăduiască să-mi dea ceea ce a lăsat când a
plecat de acasă, despre care nu ştie şi la care nu se aşteaptă. Şi suveranul a
jurat că se va ţine de cuvânt. Iar la întoarcerea la castel v-a găsit, Calanthe,
în chinurile facerii. Da, maiestate, am aşteptat aceşti cincisprezece ani, iar
dobânda răsplatei mele a crescut. Astăzi, când mă uit la frumoasa Pavetta,
văd că a meritat aşteptarea! Lorzi şi cavaleri! Unii dintre voi au venit în
Cintra ca să ceară mâna prinţesei. Vă anunţ că aţi venit în zadar. Din ziua în
care s-a născut, prin puterea jurământului regal, frumoasa Pavetta îmi
aparţine!
129
 Printre petrecăreţi a izbucnit frenezia. Cineva striga, altcineva blestema,
altcineva a bătut cu pumnul în masă, răsturnând blidele, ulcelele şi
străchinile. Cel mai mare din fraţii din Strept a smuls cuţitul din friptura de
oaie şi l-a fluturat în toate direcţiile. Crach an Craite, aplecat, se pare că şi-a
încercat puterile rupând un picior de masă.
— E de necrezut! a ţipat Vissegerd. Ce dovezi ai? Dovezi!
— Chipul reginei, a strigat Arici, întinzându-şi mâna în mănuşă de fier,
este cea mai bună dovadă!
Pavetta stătea pe scaun, nemişcată, cu capul plecat. În atmosferă atârna
ceva foarte straniu. Medalionul vânătorului vibra pe lănţişor, pe sub tunică.
Acesta a văzut-o pe regină cum i-a făcut semn unui paj aflat în spatele
tronului şi i-a dat o poruncă scurtă în şoaptă. Geralt n-a auzit-o. Dar i-au dat
de gândit stupoarea de pe faţa băiatului şi faptul că porunca a trebuit să fie
repetată. Pajul a fugit spre uşă.
Vacarmul de la masă nu s-a stins. Eist Tuirseach i s-a adresat reginei.
— Calanthe, i-a spus calm. Ăsta spune adevărul?
— Şi dacă l-ar spune, a zis tărăgănat regina, muşcându-şi buzele şi
trăgându-şi eşarfa verde peste umeri, ce?
— Dacă spune adevărul, s-a încruntat Eist, va trebui să împlineşti
făgăduiala.
— Serios?
— Îmi dai de înţeles, a spus insularul mohorât, că tratezi toate
promisiunile în acest fel? Şi pe cele pe care mi le-ai făcut şi care mi s-au
fixat atât de bine în memorie?
Geralt, care nu-şi închipuise c-ar putea s-o vadă pe Calanthe roşind atât
de puternic, cu ochii umezi şi buzele tremurânde, era siderat.
— Eist, i-a şoptit regina. Nu-i acelaşi lucru…
— Serios?
— Oh, puşlamaua naibii! a urlat din senin Crach an Craite, ridicându-se
brusc de la masă. Ultimul idiot care a susţinut că am făcut ceva în zadar a
fost ciugulit de crabi pe fundul golfului Allenker! Doar n-am venit din
Skellige cu corabia ca să mă întorc cu mâinile goale! Am un rival, fir-ar al
naibii! Hei, cineva să-mi aducă sabia, şi daţi-i un fier în mână şi cretinului!
O să vedem noi acum care pe care…
— Oare n-ai putea să-ţi ţii fleanca, Crach? A spus caustic Eist, punându-
şi pumnii pe masă. Draig Bon-Dhu! Te fac responsabil pentru
comportamentul nepotului regelui!
130
 — Nu cumva vrei să mă linişteşti şi pe mine, Tuirseach? a strigat
Rainfarn din Attre ridicându-se. Cine îndrăzneşte să mă oprească să spăl cu
sânge insultele care i s-au adresat aici prinţului meu? Şi fiului său
Windhalm, singurul care este demn de mâna şi de aşternutul Pavettei!
Aduceţi săbiile! O să-i arăt eu aici, pe loc, lui Arici sau cum l-o mai fi
chemând, cum ne răzbunăm noi, cei din Attre când suntem insultaţi! Mă
întreb dacă există cineva sau ceva capabil să mă oprească?
— Da. De dragul bunelor maniere, a spus liniştit Eist Tuirseach. Nu este
corect să înceapă o luptă aici sau să fie provocat cineva, fără a obţine mai
întâi acordul stăpânei casei. Ce-i asta, sala tronului din Cintra este un han
unde puteţi să vă daţi peste bot şi să vă înjunghiaţi cu cuţitele când aveţi voi
chef?
Toată lumea a început să ţipe din nou, unul peste altul, să se facă cu ou şi
cu oţet şi să-şi fluture braţele. Hărmălaia a amuţit ca tăiată cu un cuţit atunci
când în sală au răsunat dintr-odată hohote scurte şi înverşunate de zimbru
înfuriat.
— Da, a spus Cotcodac, dregându-şi glasul şi ridicându-se de pe scaun,
Eist s-a înşelat. Nu e un han. Este mai curând o grădină zoologică, unde şi
zimbrii îşi au locul lor. Onorabilă Calanthe, îngăduie-mi să-mi spun părerea
asupra problemei cu care ne confruntăm.
— Mulţi oameni, din câte pot vedea, a zis tărăgănat Calanthe, au un
punct de vedere asupra problemei şi îl exprimă, chiar şi fără permisiunea
mea. Ciudat e că nimeni nu este curios care este opinia mea. Din punctul
meu de vedere, mai degrabă se prăbuşeşte naibii castelul în capul meu decât
să i-o dau pe Pavetta în mâinile ciudatului ăstuia. Nu am nici cea mai mică
intenţie…
— Făgăduinţa lui Roegner… a început Arici, dar regina l-a întrerupt
imediat, bătând în masă cu un potir de aur.
— Făgăduinţa lui Roegner… îmi pasă de ea ca de zăpada de anul trecut!
Iar în ceea ce te priveşte, Arici, încă nu ţi-am hotărât soarta, dacă-i îngădui
lui Crach sau lui Rainfarn sau nu să se întâlnească cu tine pe terenul de
onoare, sau dacă pur şi simplu poruncesc să te spânzure. Dacă mă întrerupi
când vorbesc, nu faci decât să-mi influenţezi negativ decizia!
Geralt, încă tulburat de vibraţia medalionului, privea în jurul încăperii,
când deodată a întâlnit brusc ochii Pavettei, verde-smarald ca ai mamei
sale. Prinţesa nu-i mai ascundea sub genele lungi, ci îi plimba de la
Sacdeşoareci la vânător, fără să le acorde nicio atenţie celorlalţi.
131
Sacdeşoareci se foia, aplecat, bălmăjind.
Cotcodac, încă în picioare, şi-a dres glasul.
— Vorbeşte, a dat din cap regina. Dar la obiect şi cât mai scurt posibil.
— La ordinele maiestăţii voastre. Onorabilă Calanthe şi voi, cavaleri!
Într-adevăr, a fost cam bizară cererea pe care Arici din Erlenwald i-a făcut-
o regelui Roegner şi bizară a fost recompensa cerută regelui atunci când
acesta a declarat că-i va îndeplini orice dorinţă. Dar să nu pretindem că n-
am mai auzit despre astfel de cereri, vechi de când lumea, cum ar fi Dreptul
la Surpriză. Despre preţul pe care-l poate cere cel care salvează viaţa unuia
dintre semeni, aflat într-o situaţie aparent fără speranţă şi care exprimă o
dorinţă aparent irealizabilă. „O să-mi dai ceea ce-ţi iese mai întâi în cale ca
să te salvez.” Ar putea fi, să spunem, un câine, un halebardier de la poarta
castelului, poate chiar soacra, nerăbdătoare să-şi afurisească ginerele la
întoarcerea acasă. Sau: „O să-mi dai ceea ce-ai să găseşti acasă şi la care nu
te aşteptai.” După o călătorie lungă, venerabili domni, şi la o revenire
neanunţată, în mod normal ar putea fi ibovnicul soţiei în patul tău. Dar,
uneori, ar putea fi un copil. Copilul indicat de destin.
— Fii scurt, Cotcodac, şi-a încruntat sprâncenele Calanthe.
— La porunca maiestăţii voastre. Domnilor! N-aţi auzit de copii marcaţi
de pecetea destinului? Păi, eroul legendar Zatret Voruta n-a fost încredinţat
piticaniilor când era copil, pentru că era prima fiinţă pe care tatăl a întâlnit-
o la întoarcerea în cetate? Sau Deï Nebunul, care i-a cerut unui călător ceea
ce a rămas în casă, şi despre care el nu ştie? Această surpriză era vestitul
Supree, care ulterior l-a eliberat pe Deï Nebunul de blestemul abătut asupra
lui. Amintiţi-vă, de asemenea, de Zivelena, care a devenit regina Metinnei
datorită sprijinului gnomului Rumplestelt, în schimbul căruia i-a promis
primul ei copil. Zivelena nu şi-a respectat promisiunea, atunci când a venit
Rumplestelt după răsplată şi l-a forţat să plece prin vrăji. La scurt timp după
aceea, ea şi copilul au murit de ciumă. Nu te joci aşa cu destinul!
— Nu mă sperii, Cotcodac, s-a zburlit Calanthe. Se apropie miezul
nopţii, timpul fricilor. Îţi mai vin în minte şi alte legende din vremea
copilăriei care, fără îndoială, a fost destul de chinuită? Dacă nu, atunci stai
jos.
— Vă cer îndurare, baronul şi-a răsucit mustăţile lungi, mai lăsaţi-mă să
stau în picioare un pic. Aş dori să reamintesc tuturor încă o legendă. Una
veche şi uitată, pe care am auzit-o cu toţii, probabil, în copilăria noastră
chinuită. În legenda aceasta, regii îşi ţineau făgăduielile. Însă noi, vasali
132
săraci, nu suntem legaţi de monarhi decât prin cuvântul regal: pe el se
bazează tratatele, acordurile, privilegiile, moşiile noastre. Şi ce? Trebuie să
ne îndoim de toate acestea? Să punem la îndoială integritatea cuvintelor
regale? Să ne aşteptăm că aceasta va însemna la fel de mult ca zăpada de
anul trecut? La drept vorbind, în cazul acesta, după o copilărie chinuită, ne
aşteaptă o bătrâneţe chinuită!
— De partea cui eşti tu, Cotcodac? a strigat Rainfarn din Attre.
— Taci! Lasă-l să vorbească!
— Rahatul ăsta cu ochi o ofensează pe maiestatea sa!
— Baronul Tigg are dreptate!
— Linişte, a cerut Calanthe brusc în timp ce se ridica în picioare. Lasă-l
să termine.
— Mulţumesc, s-a înclinat Cotcodac. Dar eu tocmai am terminat.
S-a aşternut tăcerea, stranie după rumoarea provocată de vorbele
baronului. Calanthe rămăsese în picioare. Geralt se gândea că nimeni în
afară de el nu i-a văzut mâna tremurândă cu care şi-a frecat fruntea.
— Domnilor, a spus în cele din urmă, trebuie să vă dau o explicaţie. Da,
acest… Arici… spune adevărul. Roegner de fapt i-a făgăduit surpriza care-l
aştepta acasă. Se pare că regretatul nostru rege era destul de nepăsător în
problemele femeilor şi nu ştia să numere decât până la nouă. Şi mi-a
mărturisit adevărul numai mie pe patul de moarte. Pentru că ştia ce i-aş fi
făcut în cazul în care mi-ar fi spus mai devreme ce promisiune făcuse. El
ştia de ce este în stare o mamă al cărei copil este pus la cheremul altuia cu
atâta uşurinţă.
Cavalerii şi nobilii au tăcut. Arici stătea încremenit ca o statuie de oţel,
înfăşurată cu sârmă ghimpată.
— Iar Cotcodac, a reluat Calanthe, ei bine, Cotcodac mi-a amintit că nu
sunt mamă, ci regină. Foarte bine. Ca regină, mâine voi reuni consiliul.
Cintra nu este o tiranie. Consiliul va decide dacă făgăduinţa regelui defunct
va hotărî soarta succesoarei la tron. Va hotărî şi dacă o va da pe ea cu tot cu
tronul Cintrei intrusului sau se va acţiona în conformitate cu interesele
regatului. Calanthe s-a oprit, uitându-se cu coada ochiului la Geralt. Iar în
privinţa nobililor cavaleri care au venit la Cintra în speranţa de a primi
mâna prinţesei… Nu-mi rămâne decât să-mi exprim regretul pentru cruda
umilinţă şi atentatul la onoare pe care le-au suferit aici, pentru ridicolul pe
care l-au îndurat. Nu este vina mea.
Din vacarmul de voci înălţat deasupra invitaţilor, vânătorul a distins
133
şoaptele lui Eist Tuirseach.
— Pentru toţi zeu mării, gâfâia insularul. Da nu-i corect. Este o incitare
publică la vărsare de sânge. Calanthe, tu nu faci decât să-i întărâţi…
— Taci, Eist, a şuierat regina, furioasă. Altfel mă mânii rău.
Ochii negri ai lui Sacdeşoareci au fulgerat atunci când druidul i-a arătat
lui Rainfarn din Attre că se pregăteşte să se ridice, cu o faţă sumbră,
deformată de un rictus. Geralt a reacţionat pe loc, i-a luat-o înainte imediat,
trântindu-şi zgomotos scaunul.
— Poate că nu trebuie să se convoace consiliul, a spus cu voce tare şi
răsunătoare.
Toată lumea a tăcut, privindu-l cu uimire. Geralt a simţit aţintite asupra
lui privirea de smarald a Pavettei, căutătura lui Arici din spatele vizierei de
la casca neagră, a simţit, de asemenea, Forţa în creştere ca valurile unui
potop, vibrând în aer. A văzut cum, sub influenţa acestei Forţe, fumul de la
torţe şi de la lămpile de petrol începe să ia forme fantastice. Ştia că şi
Sacdeşoareci le vede. De asemenea, ştia că nimeni altcineva nu le vede.
— Am spus, a repetat calm, că ar putea fi inutilă convocarea consiliului.
Înţelegi ce vreau să spun, Arici din Erlenwald?
Cavalerul ghimpat a făcut doi paşi zăngănitori în faţă.
— Înţeleg, a spus el în mod justificat din spatele căştii. Doar nu-s nătâng
ca să nu-nţeleg. Am auzit ce-a spus mărinimoasa şi venerabila regină
Calanthe. A găsit o modalitate foarte bună de a scăpa de mine. Accept
provocarea ta, cavalerule necunoscut!
— Nu-mi amintesc să te fi provocat, a spus Geralt. N-am de gând să mă
duelez cu tine, Arici din Erlenwald.
— Geralt! l-a strigat pe nume Calanthe, cu o mină mânioasă, uitând să-i
spună vânătorului „nobile Ravix”. Nu întindeţi prea mult coarda! Nu-mi
puneţi la încercare răbdarea!
— Nici pe-a mea, a adăugat ameninţător Rainfarn.
În timp ce Crach an Craite a mârâit doar, Eist Tuirseach i-a arătat un gest
elocvent cu pumnul. Crach a mârâit şi mai tare…
— Cu toţii l-am auzit, a spus Geralt, pe baronul de Tigg cum ne-a
povestit despre eroii faimoşi despărţiţi de părinţii lor, prin aceleaşi
jurăminte cu care a fost convins şi regele Roegner de către Arici. Dar de ce,
cu ce scop, cineva cere astfel de jurăminte? Tu cunoşti răspunsul, Arici din
Erlenwald. Acest jurământ este capabil să creeze o legătură puternică, de
nezdruncinat, între destinul celui care cere jurământul şi obiectul
134
jurământului, copilul-surpriză. Un astfel de copil, marcat de pecetea unei
sorţi oarbe, poate fi destinat unor lucruri extraordinare. Poate fi capabil să
joace un rol extrem de important în viaţa celui de care este legată soarta sa.
De aceea, Arici, i-ai cerut lui Roegner preţul pe care astăzi îl pretinzi. Tu nu
vrei tronul Cintrei. O vrei doar pe prinţesă.
— Exact cum ai spus, cavalerule necunoscut, a râs Arici tare. Asta e
ceea ce cer eu! Daţi-mi-o pe aceea care este destinul meu!
— Asta, a zis Geralt, mai rămâne de dovedit.
— Mai îndrăzneşti să te îndoieşti? După ce regina a confirmat adevărul
cuvintelor mele? După cele pe care le-ai spus tu însuţi adineaori?
— Da. Pentru că nu ne-ai spus totul, Arici. Roegner cunoştea puterea
Dreptului la Surpriză şi greutatea jurământului făcut. A jurat pentru că ştia
că dreptul şi obiceiul au puterea de a proteja un astfel de jurământ. Că
acestea veghează ca jurămintele să fie respectate doar în cazul în care sunt
confirmate de forţa destinului. Eu zic, Arici, că deocamdată n-ai niciun
drept asupra prinţesei. Vei avea doar atunci când…
— Când ce?
— Când prinţesa însăşi va fi de acord să plece cu tine. Aşa spune
Dreptul la Surpriză. Consimţământul copilului, şi nu al părinţilor, confirmă
jurământul, dovedeşte că acel copil este născut de fapt în umbra destinului.
De aceea ai aşteptat cincisprezece ani, Arici. Pentru că aceasta era condiţia
pe care a pus-o regele Roegner.
— Cine eşti tu?
— Sunt Geralt din Rivia.
— Cine eşti tu, Geralt din Rivia, mă rog, de te crezi un oracol în
obiceiuri şi drepturi?
— El cunoaşte acest drept mai bine decât oricine altcineva, a spus
răguşit Sacdeşoareci, pentru că s-a aplicat odinioară şi în cazul lui. L-au
scos din casa părintească, pentru că era cel la care nu se aşteptase tatăl său
să-l găsească acasă la întoarcere. Pentru că era destinat pentru altceva. Şi
prin forţa destinului a devenit cine este.
— Şi cine este el?
— Un vânător de monştri.
În tăcerea care domnea, clopotul corpului de gardă a bătut anunţând
sumbru miezul nopţii. Toată lumea a tresărit, şi-a ridicat capul.
Sacdeşoareci s-a uitat la Geralt, afişând o expresie stranie, uluită. Dar cel
mai vizibil se cutremura şi se agita neliniştit Arici. Mâinile blindate în
135
mănuşi au căzut fără vlagă într-o parte, casca ghimpată se clătina nesigur.
O Forţă necunoscută, bizară, a invadat sala ca o ceaţă gri îngroşată brusc.
— Într-adevăr, a spus Calanthe. Geralt din Rivia, aici de faţă, este
vânător de monştri. Profesia lui este demnă de respect şi consideraţie. El s-a
dedicat protecţiei noastre împotriva ororilor şi coşmarurilor zămislite în
noapte, care ne trimit forţe sinistre dăunătoare oamenilor. El îi ucide pe toţi
monştrii şi creaturile care ne pândesc prin păduri şi râpe. Dar şi pe cei care
se încumetă să intre în casele noastre.
Arici tăcea.
— Prin urmare, a continuat regina, ridicându-şi mâna plină de inele, să
se facă dreptate, să se verifice jurământul a cărui îndeplinire o ceri, Arici
din Erlenwald. A bătut de miezul nopţii. Rânduiala nu te mai împiedică.
Scoate-ţi casca. Să-ţi vadă chipul fiica mea înainte de a-şi declara voinţa,
înainte de a-şi hotărî destinul. Noi toţi vrem să-ţi vedem faţa.
Arici din Erlenwald şi-a ridicat lent mâna blindată în mănuşă, a smuls
legăturile de la cască, şi-a scos-o apucând cornul de fier şi aruncând-o cu un
zăngănit pe podea. Cineva a strigat, cineva a blestemat, cineva a gâfâit cu
un fluierat. Pe chipul reginei a apărut un zâmbet maliţios, foarte maliţios.
Un zâmbet crud de triumf.
Deasupra pieptarului mare de metal semicircular îi priveau doi ochi
umflaţi, negri, ieşiţi din orbite, situaţi de-o parte şi de alta a unui bot bont
acoperit cu păr lung roşcat, plin cu colţi ascuţiţi albi. Capul şi gâtul creaturii
aflate în picioare în mijlocul sălii erau acoperite cu o crustă ca o perie cu
spini cenuşii, scurţi şi mobili.
— Aşa arăt, a vorbit făptura, după cum bine ştiţi, Calanthe. Roegner,
povestindu-vă cele întâmplate cu el în Erlenwald, n-a putut omite descrierea
celui căruia îi datora viaţa. Căruia, în ciuda aspectului său, i-a făgăduit ceea
ce i-a făgăduit. Ei bine, v-aţi pregătit pentru sosirea mea, maiestate. Refuzul
dumneavoastră nobil şi dispreţuitor de a vă ţine de cuvânt v-a fost reproşat
până şi de propriii vasali. În eventualitatea că v-ar eşua încercarea de a-i
asmuţi împotriva mea pe ceilalţi pretendenţi, l-aţi păstrat ca rezervă pe
vânătorul criminal care stă în dreapta dumneavoastră, la îndemână. Iar
pentru final aţi pregătit această escrocherie vulgară. Aţi vrut să mă umiliţi,
Calanthe. Aflaţi că, de fapt, v-aţi umilit pe dumneavoastră.
— Destul, Calanthe s-a ridicat în picioare, cu pumnul încleştat în şold.
Să terminăm cu bâlciul. Pavetta! Vezi cine, sau mai degrabă ce este în faţa
ta şi te vrea. În baza Dreptului la Surpriză şi a obiceiurilor strămoşeşti, tu
136
hotărăşti. Răspunde. Doar un cuvânt ai de spus. Dacă spui „Da”, vei deveni
proprietatea, prada acestui monstru. Dacă spui „Nu”, n-o să-l mai vezi
niciodată.
Forţa palpitantă din sală îi strângea tâmplele lui Geralt ca într-un cerc de
fier, îi fredona în urechi, îi zburlea părul de pe gât. Vânătorul s-a uitat la
degetele albite ale lui Sacdeşoareci, încleştate pe marginea mesei. Un firicel
subţire de sudoare se rostogolea în jos pe obrazul reginei. Firimiturile de
pâine de pe masă, care se mişcau ca viermii, formau rune care se dispersau
şi se regrupau într-un mesaj clar: ATENŢIE!
— Pavetta! a repetat Calanthe. Răspunde. Vrei să pleci cu această
creatură? Prinţesa a ridicat capul.
— Da.
Forţa care invadase sala a repetat în ecou, repercutându-se surd în bolţile
ogivale. Nimeni, absolut nimeni n-a emis nici cel mai mic sunet.
Calanthe a alunecat lent, foarte lent, pe tron. Faţa ei era complet lipsită
de expresie.
— Cu toţii am auzit, a rupt tăcerea vocea calmă a lui Arici. Şi Maiestatea
sa, Calanthe. Şi tu, vânătorule viclean, tâlharule plătit. Drepturile mi-au fost
dovedite. Adevărul şi destinul au învins minciunile şi tertipurile. Ei bine, ce
v-a mai rămas, venerabilă regină, vânător deghizat? Oţelul rece?
Nimeni n-a deschis gura.
— Mi-ar face mare plăcere, a continuat Arici, agitându-şi ţepii şi
clămpănindu-şi botul, să părăsesc cât mai repede locul acesta cu Pavetta,
dar nu pot să-mi refuz o anumită plăcere. Este vorba despre dumneavoastră,
Calanthe. Vă veţi conduce fiica până la mine şi-i veţi pune mâna albă în
mâna mea.
Regina şi-a întors încet capul spre vânător. În ochii ei se citea o poruncă.
Geralt nu s-a mişcat, simţind şi văzând Forţa condensându-se în aer şi
concentrându-se pe el. Doar pe el. Ştia. Ochii reginei se micşorau, buzele îi
tremurau…
— Ce? Cum? a urlat brusc Crach an Craite, ţâşnind din scaun. Mâna
albă? În mâna lui? Prinţesa cu nesuferitul ăsta păros? Cu acest… rât de
porc?
— Şi eu care voiam să mă lupt cu el ca un cavaler! l-a secondat
Rainfarn. Cu sperietoarea, cu bruta! Asmuţiţi câinii! Câinii!
— Pe el! a ţipat Calanthe.
Apoi totul s-a întâmplat foarte repede. Crach an Craite a luat un cuţit de
137
pe masă, şi-a răsturnat scaunul cu un scrâşnet. La porunca lui Eist, Draig
Bon-Dhu, fără să stea pe gânduri, l-a lovit cu toată forţa în spate cu
burduful cimpoiului. Crach s-a prăbuşit pe masă, între sturionii în sos
bechamel şi coastele porcului mistreţ fript.
Rainfarn a sărit la Arici, scăpărând pumnalul scos din mânecă. Cotcodac
a ţâşnit şi cu un şut i-a trimis un taburet direct sub picioare. Rainfarn a sărit
agil peste obstacol, dar momentul de întârziere a fost suficient pentru ca
Arici să-l inducă în eroare cu o fentă şi să-l îngenuncheze cu o lovitură
puternică cu pumnul blindat. Cotcodac s-a aruncat pentru a-i smulge lui
Rainfarn pumnalul, dar l-a oprit prinţul Windhalm, agăţându-se de coapsele
lui ca un câine de vânătoare.
Dinspre uşă alergau în valuri străjerii înarmaţi cu halebarde şi lănci.
Calanthe, dreaptă şi gravă, li-l arăta pe Arici, cu un gest brusc al mâinii.
Pavetta a început să ţipe, Eist Tuirseach să înjure. Toţi s-au ridicat de la
locurile lor, fără să ştie prea bine ce să facă.
— Omorâţi-l! a strigat regina.
Arici, suflând furios şi dezvelindu-şi colţii, s-a aruncat spre gardieni. Era
neînarmat, dar era protejat de armura din oţel cu ţepi care respingea lăncile
ca pe nişte frigărui. Cu toate acestea, o lovitură l-a proiectat pe spate, chiar
în direcţia lui Rainfarn, care l-a imobilizat, apucându-i picioarele. Arici a
urlat, oprind cu protecţiile braţelor loviturile lamelor de fier care cădeau ca
o ploaie în capul lui. Rainfarn l-a înjunghiat cu pumnalul, dar lama s-a
strecurat printre solzii pieptarului. Gardienii, încrucişându-şi lăncile, l-au
împins pe Arici până la căminul sculptat. Rainfarn, agăţându-l de centură, a
găsit o breşă în armură, şi i-a împlântat pumnalul. Arici s-a chircit de
durere.
— Dunyyyyyy! a strigat slab Pavetta, sărind pe un scaun.
Vânătorul, cu sabia în mână, s-a aruncat spre luptători pe deasupra
mesei, împrăştiind blide, străchini şi ulcele. Ştia că n-avea prea mult timp la
dispoziţie. Ţipetele Pavettei deveneau din ce în ce mai nefireşti. Rainfarn
şi-a ridicat pumnalul pentru o nouă lovitură.
Geralt l-a tăiat, sărind de pe masă, în genunchi. Rainfarn a ţipat,
mergând împleticit până la perete. Vânătorul s-a răsucit, lovind cu muchia
lamei un gardian care încerca să-şi introducă vârful lăncii între cuirasa şi
pieptarul lui Arici. Bărbatul a căzut pe podea, pierzându-şi casca plată. Pe
uşă intrau alţi gardieni.
— Nu este corect! a urlat Eist Tuirseach, împingând un scaun.
138
 Cu un gest energic a rupt de podea piesa incomodă de mobilier şi cu ce i-
a mai rămas în mână a aruncat spre nou-veniţi.
Arici, agăţat de două halebarde în acelaşi timp, s-a prăbuşit cu un
zăngănit, a strigat şi a răcnit, târât pe podea. Un al treilea gardian a sărit, şi-
a ridicat spada, gata să-l împungă. Geralt i-a atins tâmpla cu vârful sabiei.
Străjerii care-l înconjuraseră pe Arici au sărit, aruncându-şi halebardele.
Gardienii veniţi dinspre uşă s-au retras în faţa piciorului de scaun fluturat
de mâna lui Eist precum sabia magică a lui Balmur în mâna dreaptă a
legendarului Zatret Voruta.
Ţipetele stridente ale Pavettei şi-au atins apogeul şi dintr-odată parcă s-
ar fi rupt. Geralt, presimţind ce urmează, s-a trântit pe burtă la podea, ca să
capteze cu ochii sclipirea verzuie. A simţit o durere sfâşietoare în urechi, a
auzit un vuiet teribil şi strigăte stridente emise din numeroase gâtlejuri. Iar
apoi ţipătul vibrant, uniform, monoton al prinţesei.
Masa se învârtea în jurul ei şi se înălţa turbionar, împrăştiind în jur
vesela şi mâncarea, scaunele greoaie zburau prin sală izbindu-se de pereţi,
covoarele şi tapiseriile fluturau ridicând nori de praf.
Dinspre uşă se auzeau hărmălaie, bufnituri şi scrâşnete seci de halebarde
care se frângeau ca nişte oase.
Tronul, împreună cu Calanthe, a ţâşnit şi, ca o săgeată, a străbătut sala şi
s-a înfipt cu o trosnitură în perete, după care s-a dezmembrat. Regina s-a
prăbuşit fără vlagă, ca o păpuşă de cârpă. Eist Tuirseach, abia ţinându-se pe
picioare, a sărit spre ea, a luat-o în braţe, acoperind-o cu trupul lui înainte
de a se desprinde tencuiala din pereţi şi din tavan.
Geralt, strângându-şi medalionul în căuşul palmei, de îndată ce a putut,
s-a târât până la Sacdeşoareci, care, nu se ştie prin ce minune aflat încă în
genunchi, şi nu pe burtă, flutura o baghetă scurtă dintr-o crenguţă de
păducel. La capătul baghetei era prins un craniu de şobolan. Pe peretele din
spatele druidului era o tapiserie reprezentând asediul şi incendierea cetăţii
din Ortagor, aceasta din urmă fiind pradă flăcărilor autentice.
Pavetta urla. Învârtindu-se, lovea cu ţipetele ei lucrurile şi fiinţele ca un
bici. Oricine dintre cei care zăceau pe podea încerca să se ridice, era trântit
şi rostogolit sau aplatizat pe perete. În faţa ochilor lui Geralt, un vas mare
de argint pentru sos, sculptat în formă de navă cu galere cu prova ascuţită, a
şuierat în aer, lovindu-l peste picioare pe voievodul cu nume dificil de
reţinut, care încerca să fugă. Din plafon se desprindea în linişte ipsosul. Sub
plafon se rotea masa, iar Crach an Craite, care stătea întins pe ea, scuipa
139
blesteme oribile.
Geralt s-a târât până la Sacdeşoareci şi amândoi s-au adăpostit în spatele
unei movile care, luând-o în ordine din partea de jos, era formată dintr-un
fiu din Strept, dintr-un butoi de bere, din Drogodar, dintr-un scaun şi din
lăuta bardului.
— Asta-i Forţa pură, originală! a strigat druidul, acoperind vacarmul şi
bufniturile. Ea n-are nicio putere deasupra!
— Ştiu! i-a răspuns Geralt pe acelaşi ton.
Apărut nu se ştie de unde, un fazan împănat, cu câteva pene răsfirate în
evantai păstrate în partea posterioară, l-a lovit în spate.
— Trebuie să-i oprim! Pereţii încep să se fisureze!
— Ştiu!
— Gata?
— Da!
— Unu! Doi! Acum!
Au lovit în acelaşi timp, Geralt cu Semnul Aard, iar Sacdeşoareci cu o
vrajă teribilă de gradul trei, datorită căreia podeaua părea că începe să se
topească. Scaunul pe care stătea prinţesa s-a făcut aşchii. Pavetta, ca şi cum
n-ar fi observat, atârna încă în văzduh, în interiorul unei sfere verzi,
transparente. Continuând să ţipe, şi-a întors capul spre ei şi chipul ei gingaş
s-a contractat brusc într-o grimasă sinistră.
— Pentru toţi demonii! a urlat Sacdeşoareci.
— Atenţie! a strigat vânătorul, ghemuindu-se. Anuleaz-o, Sacdeşoareci!
Anuleaz-o, altminteri va veni peste noi!
Masa s-a năruit cu o bubuitură pe podea, strivindu-şi picioarele şi tot ce
se mai găsea dedesubt. Întins pe burtă pe masă, Crach an Craite a sărit trei
coţi în sus. În jur ropotea o ploaie de blide şi resturi de alimente, o carafă de
cristal s-a făcut ţăndări la contactul cu podeaua. O cornişă desprinsă din
perete a răsunat la podea ca un tunet, zgâlţâind castelul din temelii.
— Totul încetineşte! a strigat Sacdeşoareci, arătând cu bagheta spre
prinţesă. Totul încetineşte! Acum, toată Forţa vine spre noi!
Cu o lovitură de sabie, Geralt a întors din zbor o furculiţă mare cu doi
dinţi care se îndrepta direct spre druid.
— Anulează, Sacdeşoareci!
Ochii de smarald le-au trimis două fulgere verzi. Fulgerele s-au răsucit
în turbioane orbitoare, în vortexuri din interiorul cărora se unduia spre ei
Forţa, ca un berbec care făcea să explodeze craniile, înceţoşa ochii, paraliza
140
respiraţia. Odată cu Forţa planau spre ei cristalul, faianţa, vasele, sfeşnicele,
oasele, feliile de pâine muşcate, tăvile, panopliile şi buştenii mocniţi din
vatră. Castelanul Haxo zbura strigând sălbatic peste capetele lor ca un
cocoş de mesteacăn. Căpăţâna imensă a unui crap fiert s-a împrăştiat pe
pieptul lui Geralt, pe câmpul de aur, pe ursul şi domniţa din Cvadricorn.
Deasupra pereţilor sălii zgâlţâiţi de vraja lui Sacdeşoareci, deasupra
propriilor strigăte şi a urletelor răniţilor, deasupra vacarmului, a trosnetelor,
a zăngăniturilor şi a urletelor Pavettei, vânătorul a auzit dintr-odată cel mai
oribil sunet pe care i-a fost dat vreodată să-l audă.
Cotcodac, în genunchi, strângea între mâini şi picioare cimpoiul lui
Draig Bon-Dhu. El însuşi striga cu capul dat pe spate peste zgomotele
oribile care proveneau din burduf, urla, răcnea, gemea, scâncea, guiţa şi
necheza într-un amestec de voci ale tuturor animalelor cunoscute şi
necunoscute, domestice, sălbatice şi mitice.
Pavetta a amuţit speriată, privindu-l pe baron cu gura larg căscată. Forţa
s-a diminuat rapid.
— Acum! a urlat Sacdeşoareci fluturându-şi bagheta. Acum, vânătorule!
Au lovit-o. Sfera verde din jurul prinţesei s-a spart ca un balon de săpun,
iar vidul a aspirat într-o clipă Forţa răspândită prin sală. Pavetta s-a prăbuşit
zgomotos pe podea şi a izbucnit în lacrimi.
După un moment de tăcere asurzitoare, în infernul recent încheiat au
început să străpungă vocile peste moloz, ruine, mobilă dezmembrată şi
trupuri inerte.
— Cuach op arse, ghoul y badraigh mal an cuach, repeta Crach an
Craite, scuipând sângele care-i umpluse gura.
— Controlează-te, Crach, a spus cu un efort Sacdeşoareci, scuturându-şi
hainele de boabe de grâne. Sunt femei în preajmă.
— Calanthe. Iubita mea. Draga mea. Calanthe! repeta Eist Tuirseach
printre sărutări.
Regina a deschis ochii, dar nu a încercat să se desprindă din strânsoarea
lui.
— Eist. Se uită oamenii la noi, a spus ea.
— Lasă-i să se uite.
— Vrea cineva să-mi explice ce s-a întâmplat? a întrebat mareşalul
Vissegerd, în timp ce ieşea de sub o tapiserie desprinsă de pe perete.
— Nu, i-a spus vânătorul.
— Un doctor! a strigat subţire Windhalm din Attre, aplecat deasupra lui
141
Rainfarn.
— Apă! a strigat unul dintre fraţii din Strept, Dealsălbatic, stingând cu
propriul caftan o tapiserie care ardea mocnit. Apă, mai iute!
— Şi bere! a spus răguşit Cotcodac.
Câţiva cavaleri, care se mai puteau ţine pe picioare, au încercat s-o ridice
pe Pavetta. Aceasta însă le-a respins mâinile şi s-a ridicat singură,
îndreptându-se cu paşi nesiguri spre şemineu, unde stătea cu spatele lipit de
perete Arici, încercând stângaci să scape de pieptarul armurii, mânjit de
sânge.
— Tineretul din ziua de azi! a pufnit Sacdeşoareci, ia uită-te la ele. De
timpuriu încep! N-au altceva în cap decât…
— Decât ce?
— Ce, nu ştii, vânătorule, că o fecioară, vreau să spun neprihănită, n-ar
putea folosi Forţa?
— La naiba cu neprihănirea ei, a bombănit Geralt. De unde are ea
abilităţile astea? Din câte ştiu eu, nici Calanthe, nici Roegner…
— Le-a moştenit de la al doilea neam, fără nicio îndoială, a spus druidul.
Bunică-sa, Adalia, ridica poduri mobile mişcând din sprânceană. Hei,
Geralt, ia te uită! Ca să vezi!
Calanthe, încă în braţele lui Eist Tuirseach, îl arăta pe Arici, rănit,
gardienilor. Geralt şi Sacdeşoareci s-au apropiat în grabă, dar în zadar.
Străjerii se îndepărtau de silueta pe jumătate culcată şuşotind şi bombănind.
Gura monstruoasă a lui Arici se deforma, se răsucea, începea să-şi piardă
conturul. Ţepii şi piroanele se ondulau şi se transformau într-un păr negru
lucios şi o barbă cârlionţată, care înconjurau un chip palid, ascuţit,
masculin, împodobit cu un nas proeminent.
— Ce… se bâlbâia Eist Tuirseach. Cine e? Arici?
— Duny, a spus blând Pavetta.
Calanthe, cu buzele strânse, a întors capul.
— Fermecat? a îngăimat Eist. Dar cum oare…
— A bătut de miezul nopţii, a spus vânătorul. Abia acum. Clopotul pe
care l-am auzit mai devreme a fost o neînţelegere şi o eroare. A
clopotarului. Nu-i aşa, Calanthe?
— Aşa-i, aşa-i, a mormăit flăcăul pe nume Duny, răspunzând în locul
reginei, care, de altfel, nici nu avea intenţia să răspundă. Poate că în loc să
pălăvrăgim, cineva mă ajută să-mi scot armura asta şi cheamă un doctor.
Nebunul ăsta de Rainfarn m-a înjunghiat sub coaste.
142
 — De ce avem nevoie de doctor? a spus Sacdeşoareci, scoţându-şi
bagheta.
— Destul. Calanthe s-a ridicat în picioare, înălţându-şi cu mândrie capul.
Ajunge. Iar acum că s-a terminat totul, vreau să vă văd în camera mea. Pe
toţi cei prezenţi aici. Eist, Pavetta, Sacdeşoareci, Geralt şi tu… Duny.
Sacdeşoareci?
— Da, maiestate.
— Oare bagheta ta… mi-am rupt şira spinării. Şi mă doare.
— Cum porunceşti, maiestate.

III
— … farmece, a continuat Duny, frecându-şi tâmplele. Din naştere.
Niciodată n-am aflat de la cine şi de la ce mi se trage. De la miezul nopţii
până în zori sunt o persoană normală, din zori… aţi văzut ce. Akerspaark,
tatăl meu, a vrut să ascundă asta. În Maecht oamenii sunt superstiţioşi,
vrăjile şi blestemele din familia regală s-ar putea dovedi fatale pentru
dinastie. Unul dintre cavalerii tatălui meu m-a luat de la castel, m-a crescut,
am cutreierat lumea împreună, un cavaler-rătăcitor şi scutierul său, şi atunci
când a murit, am călătorit singur. Nu-mi amintesc cine mi-a spus că mă
poate elibera de blestem copilul-surpriză. La scurt timp după aceea m-am
întâlnit cu Roegner. Şi apoi ştiţi ce-a urmat.
— Ştim, sau putem ghici, a dat din cap Calanthe. Mai ales faptul că n-ai
aşteptat cei cincisprezece ani aşa cum te-ai înţeles cu Roegner şi i-ai sucit
minţile fiicei mele mai devreme. Pavetta! De cât timp?
Prinţesa şi-a plecat capul şi a ridicat un deget.
— Ia te uită. Micuţa vrăjitoare. Pe sub nasul meu! Las’ că aflu eu cine l-
a lăsat în castel noaptea! La fel cum o să aflu cu ce domniţe de la curte te-ai
dus să culegi primule. Primule, pe naiba! Ei bine, ce mă fac cu tine acum?
— Calanthe… a început Eist.
— Răbdare, Tuirseach. Nu am terminat. Duny, cazul s-a complicat
foarte tare. Eşti cu Pavetta de-un an şi ce? Şi nimic. Aceasta înseamnă că
te-ai tocmit pentru răsplată cu un tată necorespunzător. Destinul te-a fentat.
Ironia sorţii, cum ar spune Geralt din Rivia, aici de faţă.
— La naiba cu destinul, făgăduiala şi ironia, s-a strâmbat Duny. O
iubesc pe Pavetta şi ea mă iubeşte pe mine, asta e tot ceea ce contează. Nu

143
puteţi, maiestate, să staţi în calea fericirii noastre.
— Pot, Duny, pot, şi încă cum, a zâmbit Calanthe cu unul dintre
zâmbetele ei impenetrabile. Din fericire pentru tine, nu vreau. Am o
anumită datorie faţă de tine, Duny. Ştii tu pentru ce. Eram hotărâtă… Ar
trebui să te rog să mă ierţi, dar nu prea-mi place să fac aşa ceva. Aşa că am
să ţi-o dau pe Pavetta şi o să fim chit. Pavetta? Nu te-ai răzgândit?
Prinţesa a negat cu o agitare puternică din cap.
— Mulţumesc, doamnă. Mulţumesc, a zâmbit Duny. Sunteţi o regină
înţeleaptă şi generoasă.
— Da, sigur. Şi frumoasă…
— Şi frumoasă.
— Aţi putea rămâne amândoi în Cintra, dacă vreţi. Oamenii sunt mai
puţin superstiţioşi decât locuitorii din Maecht şi se obişnuiesc repede.
Oricum, chiar şi ca Arici ai fost destul de simpatic. Numai că deocamdată
nu poţi conta pe tron. Am de gând să guvernez încă puţin alături de noul
rege al Cintrei. Nobilul Eist Tuirseach din Skellige mi-a făcut o propunere.
— Calanthe…
— Da, Eist, sunt de acord. N-am mai auzit de când sunt o declaraţie de
dragoste zăcând pe podea, printre rămăşiţele propriului tron, dar… Cum
spuneai, Duny? Asta e tot ceea ce contează şi nimeni nu poate să stea în
calea fericirii mele, sfătuiesc pe toată lumea. Şi voi, ce vă holbaţi aşa? Nu
sunt atât de bătrână pe cât credeţi când vă uitaţi la fiica mea aproape
căsătorită.
— Tineretul de astăzi, a bombănit Sacdeşoareci. Aşchia nu sare
departe…
— Ce bombăni tu acolo, vrăjitorule?
— Nimic, doamnă.
— Asta e bine. Apropo, Sacdeşoareci, am o propunere pentru tine.
Pavetta va avea nevoie de un maestru. Va trebui să înveţe cum să-şi
folosească darul său special. Îmi place acest castel şi aş prefera să rămână
aşa cum este. La următoarea criză de isterie, fiică-mea ar fi în stare să-l
distrugă. Ce părere ai, druidule?
— Ar fi o onoare pentru mine.
— Îmi închipui. Regina şi-a întors capul spre fereastră. Mijesc zorile. E
timpul…
Dintr-odată a zvâcnit în direcţia Pavettei şi a lui Duny care îşi şopteau,
se ţineau de mână şi se sorbeau din ochi.
144
 — Duny!
— Da, Maiestate?
— Ai auzit? Zorile! S-au revărsat! Şi tu…
Geralt se uita la Sacdeşoareci, Sacdeşoareci se uita la Geralt şi amândoi
au început să râdă.
— Ce-aţi găsit de râs, vrăjitorilor? Nu vedeţi că…
— Vedem, vedem, a asigurat-o Geralt.
— Am aşteptat să vezi şi tu, a pufnit Sacdeşoareci. Mă întrebam când o
să-ţi dai seama.
— De ce să-mi dau seama?
— Ai dezlegat farmecele. Tu le-ai dezlegat, a spus vânătorul. Când ai
rostit „Ţi-o dau pe Pavetta”, s-a împlinit destinul.
— Exact, a confirmat druidul.
— Pe toţi zeii, a spus încet Duny. Deci, în cele din urmă. La naiba, mă
gândeam c-o să sar în sus de bucurie, că vor suna surlele şi trâmbiţele sau
că… puterea obiceiului. Maiestate! Mulţumesc. Pavetta, ai auzit?
— Mhm, a spus prinţesa, fără să-şi ridice pleoapele.
— Astfel, a oftat Calanthe, uitându-se la Geralt cu ochii obosiţi, totul s-a
terminat cu bine. Aşa-i, vânătorule? Farmecele au fost dezlegate, se
pregătesc două nunţi, renovarea sălii tronului va dura o lună, patru morţi,
nenumăraţi răniţi, Rainfarn din Attre abia respiră. Să ne bucurăm. Ştii,
vânătorule, că la un moment dat am vrut să-ţi spun…
— Ştiu.
— Dar acum trebuie să-ţi dau dreptate. Ţi-am cerut un rezultat şi acum îl
am. Cintra se aliază cu Skellige. Fiica mea se va mărita destul de bine.
Pentru o clipă m-am gândit la toate astea şi mi-am spus că oricum se vor
îndeplini în conformitate cu destinul, chiar dacă nu te-aş fi invitat la acest
banchet şi nu mi-ai fi stat alături. Dar m-am înşelat. Pumnalul lui Rainfarn
ar fi putut schimba cursul destinului. Iar pe Rainfarn l-a împiedicat sabia
din mâna unui vânător. Ai câştigat cinstit, Geralt. Acum, se pune problema
preţului. Spune-mi de ce ai nevoie.
— Staţi aşa, a spus Duny, masându-şi coastele bandajate. Vorbiţi despre
preţ. Eu trebuie să-l plătesc, eu îi sunt dator…
— Nu mă întrerupe, ginere, şi-a mijit ochii Calanthe. Soacră-ta urăşte să
fie întreruptă. Ţine minte asta pentru toată viaţa. Şi află că nu eşti dator
nimănui. Uite-aşa s-a întâmplat că ai fost un fel de obiect al contractului pe
care l-am încheiat cu Geralt din Rivia. Ţi-am spus că suntem chit şi nu văd
145
de ce trebuie să-mi tot cer scuze pentru toată tevatura asta. Dar eu trebuie să
respect contractul. Hai, Geralt. Preţul.
— Ei bine, a spus vânătorul. Vă rog să-mi daţi eşarfa verde, Calanthe.
Ca să-mi amintească mereu de culoarea ochilor celei mai frumoase regine
pe care am cunoscut-o.
Calanthe a început să râdă şi şi-a desfăcut colierul cu smaralde de la gât.
— Acest giuvaier, a zis ea, are nestemate în nuanţa cea mai apropiată.
Păstrează-l împreună cu cea mai frumoasă amintire.
— Pot să spun ceva? a întrebat modest Duny.
— Oh, da, ginere, te rog, te rog.
— Insist să mă consider dator, vânătorule. Viaţa mi-a fost pusă în pericol
de pumnalul lui Rainfarn. Dacă nu erai tu, gardienii mă călcau în picioare.
Dacă este vorba despre vreun preţ, eu sunt cel care ar trebui să-l plătească.
Te asigur că am cu ce. Spune-mi preţul, Geralt.
— Duny, a zis Geralt domol. Un vânător căruia i se pune o astfel de
întrebare trebuie să ceară să i se repete.
— Atunci repet. Pentru că, vezi tu, îţi sunt dator şi dintr-un alt motiv.
Când am aflat acolo, în sala tronului, cine eşti, te-am urât şi te-am judecat.
Te-am luat drept un instrument orb, însetat de sânge, drept cineva care
ucide necugetat şi calm, îşi şterge lama sabiei de sânge şi-şi numără
galbenii. Dar am înţeles că profesia de vânător de monştri este într-adevăr
demnă de respect. Ne apăraţi nu numai împotriva Răului ascuns în tenebre,
ci şi a celui ce se află în noi înşine. Este păcat că sunteţi atât de puţini.
Calanthe a zâmbit. Pentru prima dată în acea noapte, Geralt a fost tentat
să recunoască faptul că a fost un zâmbet natural.
— A vorbit frumos ginerele meu. Trebuie să adăug la această declaraţie
două cuvinte. Numai două. Iartă-mă, Geralt.
— Iar eu repet, a insistat Duny. Care-i preţul?
— Duny, a spus grav Geralt, Calanthe, Pavetta. Şi tu, cavalerule onest,
Tuirseach, viitorul rege al Cintrei. Pentru a deveni vânător, trebuie să te
naşti în umbra destinului, şi foarte puţini sunt cei care se nasc aşa. Acesta
este motivul pentru care suntem atât de puţini, îmbătrânim, pierim, şi n-
avem cui să transmitem cunoştinţele, capacităţile noastre. N-avem
succesori. Şi lumea este plină de Rău, care nu aşteaptă altceva decât să nu
mai fim.
— Geralt, i-a şoptit Calanthe.
— Da, ai dreptate, maiestate. Duny! Dă-mi ceea ce ai deja şi despre care
146
nu ştii. Voi reveni în Cintra peste şase ani pentru a vedea dacă destinul este
bun cu mine.
— Pavetta. Ochii lui Duny s-au lărgit. Tu nu eşti…
— Pavetta! a strigat-o Calanthe. Eşti… Eşti…
Prinţesa şi-a lăsat ochii în jos şi s-a îmbujorat. Şi apoi le-a răspuns.

147
 VOCEA RAŢIUNII 5
— Geralt! Hei! Eşti aici?
Şi-a ridicat capul din paginile îngălbenite şi aspre ale Istoriei lumii de
Roderick de Novembre, o operă interesantă, chiar dacă era oarecum
controversată, pe care o studia din ajun.
— Sunt. Ce s-a întâmplat, Nenneke? Ai nevoie de mine?
— Ai un musafir.
— Din nou? Cine e de data asta? Ducele de Hereward în persoană?
— Nu. De data aceasta este Jaskier, prietenul tău, acest vagabond,
parazit şi haimana, preot al artei, stea puternic strălucitoare a baladei şi a
poeziei de dragoste. Ca de obicei radiind glorios, umflat ca o vezică de porc
şi puţind a bere. Vrei să-l vezi?
— Negreşit. La urma urmei, este prietenul meu.
Nenneke, bosumflată, a ridicat din umeri.
— Nu înţeleg prieteniile astea. El este exact opusul tău.
— Tocmai de-aia. Extremele se atrag.
— Aşa se pare. Oh, iată-l, vine, a arătat ea cu o mişcare din cap,
faimosul tău poet.
— Chiar este un poet celebru, Nenneke. Doar nu vrei să-mi spui că nu i-
ai auzit baladele.
— Le-am auzit, s-a strâmbat preoteasa. Şi încă cum. Ei bine, nu prea mă
pricep eu la de-astea, înainte de toate probabil că talentul constă în
abilitatea de a sări în mod liber de la un lirism emoţionant la obscenitate.
Nu contează. Iartă-mă, dar n-o să vă ţin hangul. Eu nu am chef azi nici de
poezia lui, nici de glumele lui vulgare.
Dinspre coridor s-au auzit râsete zglobii, zdrăngăneală de lăută, iar în
pragul bibliotecii a apărut Jaskier într-un dublet lila, cu manşete de dantelă
şi cu o pălărie într-o parte. La vederea lui Nenneke, trubadurul s-a aplecat
exagerat, măturând podeaua cu penele de stârc prinse la pălărie.
— Respectul meu profund, venerabilă maică, s-a prostit el. Slavă
Preamăritei Melitele şi preoteselor ei, veghetoare ale virtuţii şi
înţelepciunii…
— Termină cu prostiile, Jaskier, a pufnit Nenneke. Eu nu sunt maică
pentru tine. Mă umple de oroare numai gândul că ai putea fi fiul meu.
S-a răsucit pe călcâie şi a ieşit în foşnetul robei sale ample şi lungi.
148
Jaskier a parodiat-o maimuţărindu-se.
— Nu s-a schimbat deloc, a spus el vesel. Tot nu ştie de glumă. S-a
înfuriat pentru că atunci când am ajuns, am stat niţel de vorbă cu portăreasa,
o blondă drăgălaşă, cu gene lungi şi cu o cosiţă feciorelnică ce-i atingea
funduleţul graţios, pe care ar fi fost păcat să nu-l ciupeşti. Aşa că l-am
ciupit, şi Nenneke, care tocmai atunci a apărut… Ei, ce să mai. Salut,
Geralt.
— Bună, Jaskier. Cum ai ştiut că sunt aici?
Poetul s-a îndreptat şi şi-a tras pantalonii.
— Am fost în Wyzima, a spus el. Am auzit despre strigoi şi am aflat că
ai fost rănit. M-am gândit pe unde ai putea să-ţi petreci convalescenţa.
După cum văd, te-ai înzdrăvenit.
— Ai văzut bine. Dar încearcă să-i explici asta lui Nenneke. Stai jos, să
pălăvrăgim puţin.
Jaskier s-a aşezat, aruncându-şi ochii peste cărţile de pe pupitru.
— Istorie? a zâmbit. Roderick de Novembre? Am citit, am citit. Când
am studiat la Academia din Oxenfurt, istoria era pe locul al doilea pe lista
mea de materii preferate.
— Care era pe primul loc?
— Geografia, a spus serios poetul. Atlasul lumii era mai mare şi era mai
lesne de ascuns butelca de vodcă în el…
Geralt a râs sec, s-a ridicat în picioare, a luat de pe raft Tainele magiei şi
alchimiei de Lunini şi Tyrss şi a scos la lumina zilei un recipient bombat,
îmbrăcat într-o împletitură de paie, ascuns în spatele volumului enorm.
— Uh-oh, s-a luminat vizibil bardul. Înţelepciunea şi inspiraţia, aşa cum
se poate vedea, continuă să se ascundă în biblioteci. Oooh! Îmi place! De
prune, nu-i aşa? Da, asta da alchimie. Aceasta este piatra filosofală, un
obiect cu adevărat demn de studiu. În sănătatea ta, frate. Ooooh, puternic,
precum ciuma!
— Ce vânt te-aduce pe la mine? Geralt a luat butelca din mâna poetului,
a tras o duşcă şi a tuşit, ţinându-se cu mâna de gâtul bandajat. Încotro te
duci?
— Nicăieri. Adică, aş putea merge acolo unde te duci tu. Aş putea să te
însoţesc. Ce zici, mai faci mulţi purici aici?
— Nu prea. Ducele mi-a dat de înţeles că nu sunt binevenit pe
meleagurile sale.
— Hereward? Jaskier ştia toţi regii, prinţii, lorzii şi seniorii de la Yaruga
149
până în Munţii Dragonului. Nu mai poţi tu de el. Nu îndrăzneşte să se pună
cu Nenneke, cu zeiţa Melitele. Oamenii i-ar da foc la castel.
— Nu vreau să am necazuri. Şi oricum stau aici de o perioadă cam lungă
de timp. Mă duc spre sud, Jaskier. Departe, în sud. Aici nu-mi găsesc nimic
de lucru. Prea multă civilizaţie. La naiba, cine are nevoie aici de un vânător
de monştri? Când caut de lucru, se uită la mine ca la un ciudat.
— Ce tot îndrugi tu acolo? Care civilizaţie? Am traversat Buina acum o
săptămână, şi în timp ce străbăteam ţara, am auzit tot felul de poveşti. S-ar
părea că există genii ale apei, fantome, comete, zmei, tot soiul de
spurcăciuni. Ar trebui să fii ocupat până peste cap.
— Poveşti am auzit şi eu. Jumătate dintre ele sunt fie inventate, fie
exagerate. Nu, Jaskier. Lumea se schimbă. Ceva se sfârşeşte.
Poetul a scos butelca, şi-a mijit ochii şi a oftat din greu.
— Iar începi să te plângi de soarta ta tristă de vânător de monştri? Şi să
mai şi filosofezi asupra ei? Se văd efectele nefaste ale lecturii
necorespunzătoare. Că lumea se schimbă, asta e ştiut de pe vremea
boşorogului ăstuia de Roderick de Novembre. Volatilitatea lumii este, între
paranteze fie spus, singurul argument al tratatului, care poate fi acceptat
fără rezerve. Dar această teză nu este aşa de inovatoare pe cât susţii tu,
luând mina asta de gânditor, care nu-ţi şade bine deloc.
Geralt, în loc să-i răspundă, a mai luat o duşcă de votcă.
— Da, da, a oftat din nou Jaskier. Lumea se schimbă, soarele apune, iar
votca se termină. Ce altceva mai crezi că se termină? ziceai ceva despre un
sfârşit, dom’ filosof.
— O să-ţi dau câteva exemple, a declarat Geralt după un răstimp de
tăcere. Din ultimele două luni petrecute pe malul Buinei. Într-o zi mergeam
călare până am dat de-un pod. Şi, ce să vezi, sub pod se afla un troll care
cerea taxă tuturor celor care treceau. Celor care refuzau le rupea un picior
şi, uneori, pe ambele. Aşa că m-am dus la primar, cât îmi daţi, îl întreb,
pentru acest troll. Omul a rămas cu gura căscată de uimire. Cum aşa, mă
întreabă el, şi cine o să mai repare podul dacă trollul n-o să mai fie? Trollul
se ocupă de repararea podului întruna, cu sudoarea frunţii sale, conştiincios,
aşa cum se cuvine. E destul de convenabil să-i plătim lui o taxă. Aşa că-mi
văd mai departe de drum până ce dau peste o rândunică uriaşă. Una mică,
să fi fost de vreo cinci arşini de la cioc până în vârful cozii. Zboară purtând
un miel în gheare. Mă duc în sat, cât îmi daţi, îi întreb, pentru dihanie.
Ţăranii mi-au căzut în genunchi, strigau că nu, că e balaurul favorit al
150
mezinei baronului nostru, că dacă se atinge cineva de un singur solz de pe
spinarea lui, baronul dă foc satului şi ne beleşte. Mă duc mai departe şi mi
se face din ce în ce mai foame. Întreb dacă n-are nevoie nimeni de lucru,
până la urmă găsesc, dar ce? Unul îţi cere să-i prinzi o rusalie, altul o nimfă,
altul o zână rea… Au înnebunit de-a binelea, satele sunt pline de fete ca de
cartofi, şi-şi doresc neoameni. Altul mi-a cerut să-i prind o libelulă şi i-a
rupt picioruşele cu mâna lui, căci, chipurile, pisate şi turnate în supă se pare
că ar creşte virilitatea…
— Astea-s vrăjeli, l-a întrerupt Jaskier. Am încercat. Nu creşte nimic, şi
pe deasupra dă supei o aromă de ciorapi nespălaţi. Ei, dar dacă oamenii
cred în aşa ceva şi sunt dispuşi să plătească…
— N-am de gând să omor libelule. Sau alte creaturi inofensive.
— Atunci ai să mori de foame. Ori îţi schimbi locul de muncă.
— Cu ce?
— Cu orice. Te faci preot. N-ar fi rău, cu scrupulele tale, cu moralitatea
ta, cu cunoştinţele tale despre natura umană şi cu toate lucrurile. Faptul că
nu crezi în niciun zeu n-ar trebui să fie o problemă. Cunosc puţini preoţi
care cred. Fă-te preot şi nu-ţi mai plânge de milă.
— Nu-mi plâng de milă. Doar constat cum stau lucrurile.
Jaskier şi-a pus picior peste picior, privindu-şi pingelele.
— Îmi aduci aminte, Geralt, de un pescar bătrân care, spre sfârşitul vieţii
a descoperit că peştii put, iar apa provoacă fracturi şi reumatism în oase. Fii
consecvent! Dacă pălăvrăgim şi ne jeluim, nu se îmbunătăţeşte nimic. Eu
când am să văd că nu se mai caută poezia, îmi agăţ lăuta în cui şi mă fac
grădinar. Cultiv trandafiri.
— Astea-s baliverne. Nu renunţi tu aşa, cu una, cu două.
— Ei bine, poate că nu, a fost de acord poetul, holbându-se în continuare
la talpa pantofului, poate că nu. Dar profesiile noastre diferă puţin.
Dispoziţia pentru poezie şi sunet de strune de lăută n-o să dispară niciodată.
Cu profesia ta este mai rău. Voi, vânătorii de monştri, vă tăiaţi singuri craca
de sub picioare, vă pierdeţi pâinea încet, dar constant. Cu cât mai bine şi
mai conştiincios vă faceţi treaba, cu atât mai puţin veţi avea de lucru. La
urma urmei, scopul vostru, raţiunea existenţei voastre este o lume fără
monştri, paşnică şi sigură. Cu alte cuvinte, o lume în care vânătorii ar fi
inutili. Paradoxal, nu-i aşa?
— Aşa este.
— În trecut, pe când trăiau unicornii, a existat un grup destul de mare de
151
fete care au nutrit o virtute să fie în măsură să-i prindă, îţi aminteşti? Dar de
capcanele pentru şoareci cu fluiere? Toată lumea se bătea pentru serviciile
lor. Le-au venit de hac alchimiştii, inventând o otravă eficientă, tot atunci s-
au domesticit pe scară largă pisicile, dihorii şi nevăstuicile. Animăluţele
erau mai ieftine, mai drăgălaşe şi nu trăgeau atâta bere. Ai înţeles analogia?
— Am înţeles-o.
— Prin urmare, învaţă din experienţa altora. Vânătoarele de unicorni,
atunci când şi-au pierdut locurile de muncă, s-au reorientat imediat. Unele,
care doreau să-şi recupereze anii sacrificaţi, au devenit celebre pe scară
largă pentru tehnica şi entuziasmul de care dădeau dovadă. Cât despre
capcanele de şoareci… Ei bine, n-ar prea fi indicat să le imiţi, pentru că au
căzut în patima băuturii şi au putrezit. Ei bine, se pare că acum este rândul
vostru, al vânătorilor. Ai citit Roderick de Novembre? Există, din câte îmi
amintesc, o referire la primii vânători de monştri care au început să umble
prin lume în urmă cu vreo trei sute de ani. În vremurile când ţăranii
mergeau la cules în grupuri, înarmaţi, satele erau înconjurate de palisade
triple, caravanele negustorilor semănau cu marşul unei armate de
mercenari, iar meterezele unor castele erau pregătite cu catapulte zi şi
noapte. Pentru că noi, oamenii, eram socotiţi intruşi pe-aici. Era tărâmul
dragonilor, manticorelor, grifonilor şi amfisbenelor, vampirilor,
vârcolacilor şi strigoilor, kikimorelor, himerelor şi zmeilor. A trebuit să le
smulgem pământul bucată cu bucată, fiecare vale, fiecare trecătoare, fiecare
pădure şi fiecare poiană. Am izbutit cu ajutorul nepreţuit al vânătorilor. Dar
acele vremuri s-au dus, Geralt, au apus pentru totdeauna. Baronul nu
permite uciderea rândunicii uriaşe, pentru că este, probabil, ultimul
drakonid pe o rază de o mie de kilometri, şi nu din cauza groazei, ci a
compasiunii şi a nostalgiei pentru trecut. Trollul de sub pod convieţuia cu
oamenii, nu era un monstru bun de speriat copiii, era o relicvă şi o atracţie
locală, fiind şi util pe deasupra. Dar himerele, manticorele, amfisbenele? S-
au refugiat prin păduri virgine şi prin munţi inaccesibili.
— Aşadar, am avut dreptate. Ceva se termină. Fie că-ţi place sau nu,
ceva se termină.
— Nu-mi place faptul că repeţi clişee banale. Nu-mi place maniera în
care o faci. Ce se întâmplă cu tine? Nu te recunosc, Geralt. Eh, la naiba, să
mergem mai degrabă în sud, în ţări sălbatice. Când îţi vei câştiga pâinea cu
o pereche de monştri, să vezi cum îţi trece imediat depresia. Şi se pare că
sunt destui monştri pe-acolo. Se spune că, dacă o bătrână se satură de viaţă,
152
se duce singură-singurică după vreascuri prin pădure, fără să-şi ia nicio
suliţă. Rezultatul este garantat. Te stabileşti acolo pentru totdeauna.
— Poate ar trebui. Dar nu mă tentează.
— De ce? Ar fi uşor pentru un vânător să-şi câştige existenţa.
— Se câştigă mai uşor. Geralt a luat o înghiţitură din butelcă. Dar se
trăieşte mai greu. Printre altele se mănâncă acolo sorg şi mei descojit, berea
are gust de pipi, fetele nu se spală, te mănâncă ţânţarii.
Jaskier a izbucnit în hohote de râs, lăsându-şi capul pe spate pe un raft
din bibliotecă, pe care era un volum vechi, legat în piele.
— Mei şi ţânţari! Asta îmi aminteşte de prima noastră expediţie comună
la capătul lumii, a spus el. Îţi aminteşti? Ne-am întâlnit la un festival în
Guleta şi m-ai convins…
— Tu m-ai convins pe mine. Trebuia să fugi mâncând pământul,
deoarece fata cu care te hârjoniseşi sub scena pentru muzicieni avea patru
fraţi bine făcuţi. Te-au căutat prin tot oraşul, ameninţând că-ţi sparg faţa şi
te târăsc prin smoală şi rumeguş. Deci, de aceea te-ai lipit de mine atunci.
— Şi tu aproape că ai sărit din pantaloni de bucurie, că ţi-ai găsit un
companion. Pân-atunci vorbeai doar cu calul pe drum. Dar să fie cum spui
tu, ai dreptate, a fost aşa cum spui tu. A trebuit apoi să dispar pentru un
timp, şi în Valea Florilor mi-a convenit de minune. Înainte de toate trebuia
să fie la capătul lumii locuite, un avanpost al civilizaţiei şi al Noului, cel
mai îndepărtat punct de pe graniţa dintre două lumi… Îţi aminteşti?
— Îmi amintesc, Jaskier.

153
 CAPĂTUL LUMII

I
Jaskier cobora atent treptele hanului, ducând două halbe care debordau
de spumă. Înjurând în barbă, şi-a croit drum printr-un grup de copii curioşi,
îngrămădiţi în jurul lui. A traversat curtea în curmeziş, ocolind baligile de
vacă.
În jurul mesei pătrate instalate în piaţa satului, la care vânătorul discuta
cu starostele, se adunaseră mai mult de o duzină de săteni. Poetul a pus
halbele şi s-a aşezat la locul său. Imediat şi-a dat seama că în timpul scurtei
sale absenţe conversaţia nu s-a mutat nicio palmă.
— Sunt vânător de monştri, coane staroste, a repetat Geralt pentru a nu
ştiu câta oară, ştergându-şi gura de spuma de la bere. Nu fac negustorie. Nu
fac înrolare pentru armată şi nu mă pricep să vindec răpciugă. Sunt vânător.
— Este o profesie, a explicat pentru a nu ştiu câta oară Jaskier. Vânător,
aţi înţeles? Omoară strigoi şi fantome. Orice scârboşenie sâcâitoare.
Profesionist, pentru bani. Pricepeţi, coane staroste?
— Aha! Fruntea starostelui, brăzdată de riduri adânci provocate de
gânduri intense, s-a netezit. Vânător! Aş’ treb’ să spuneţi d’ la început!
— Ei bine, da, a confirmat Geralt. Prin urmare, vă întreb: s-ar găsi ceva
de lucru pentru mine prin împrejurimi?
— Ahhh! Starostele a început din nou să gândească intens, într-un mod
vizibil. D’ lucru? S’ pare că aieste… Ei bine… Elementali? Întrebaţi dacă
nu sunt pe-aici Elementali?
Vânătorul a zâmbit şi a dat din cap, frecându-şi uşor pleoapa care-i
dădea mâncărimi de la praf.
— Ei, a concluzionat starostele, după o lungă perioadă de timp. Io-te
colo. Vez’ munţii? Colo, trăiesc elfii, colo-i ’mpărăţia lor. Palatili lor, vă
spun, toati-s din aur curat. Uh-oh, conilor! Elfii, am sî vă spun. O pacosti.
Cini sî duci acolo nu se mai întoarci.
— Da, aşa m-am gândit şi eu, a zis Geralt rece. De aceea nu m-am dus
acolo.
Jaskier a râs insolent. Starostele, aşa cum se aştepta Geralt, s-a gândit o
lungă perioadă de timp.

154
 — Da, a spus el în cele din urmă. E’ bini, da. Da’s ş-alţi elementali.
Veniţi d’ pi plaiul elfilor. Oh, conaşuli, îs ş-acolo. Nu po’ sî-i numeri. Şi cel
mai rău esti Mora, vă spun io bini oam’ buni?
„Oam’ buni” s-au înviorat, au asaltat masa pe toate laturile.
— Mora, da’ cum! a zis unul dintre ei. Da, da, starostili spuni drept. O
fecioarî spălăcitî vini pi la coşmelii în zorii zilei, şi copiii mor din asta!
— Şi piticani, a adăugat un al doilea oştean din garda locală. Încurcă şi
coamele cailor în grajduri!
— Şi lilieci! Lilieci sunt pe-aicişa!
— Şi naiade! Din cauza lor oamenii sunt spuziţi di bubi!
În următoarele câteva minute s-a făcut inventarul tuturor monştrilor, o
mare pacoste abătută asupra ţăranilor prin faptele lor nedrepte sau prin
simpla lor existenţă. Geralt şi Jaskier au aflat despre biedaci şi mamone
care îi împiedicau pe ţăranii cinstiţi aflaţi în stare de ebrietate să ajungă
acasă, despre cometele care furau şi beau laptele de la vaci, despre căpăţâni
cu picioare de păianjen care bântuiau prin păduri, despre zburători, care
purtau pălărioare roşii şi despre o ştiucă periculoasă, care smulgea izmenele
din mâinile femeilor care spălau rufe la râu şi care uneori agăţau chiar
femeile. Şi, ca de obicei, nu s-au lăsat până nu s-au asigurat că aceştia au
fost informaţi că bătrâna Naradkowa zbura în nopţile de vară pe vreascuri,
iar ziua provoca avorturi, că morarul amesteca făina cu praf de ghindă, şi că
un anume Duda, vorbind despre un vătaf, l-a făcut hoţ şi gunoi. Geralt a
ascultat cu răbdare, dând din cap cu un aer de fals interes, a pus câteva
întrebări referitoare în principal la drumuri şi la topografia terenului, apoi s-
a ridicat şi i-a făcut semn lui Jaskier să-l urmeze.
— Atunci, rămâneţi cu bine, oameni buni, a spus el. O să ne întoarcem
în curând, şi-o să vedem ce putem face.
S-au îndepărtat în tăcere de-a lungul colibelor şi gardurilor, escortaţi de
lătratul câinilor şi de hărmălaia copiilor.
— Geralt, i-a spus Jaskier, ridicându-se în picioare în scări ca să rupă un
măr copt de pe o creangă ieşită în afara gardului de la livadă. Tot drumul te-
ai plâns că ţi-e din ce în ce mai greu să-ţi găseşti de lucru. Iar din cele
auzite un pic mai devreme ai putea lucra aici până la iarnă fără niciun răgaz.
Ai face rost de nişte galbeni, iar eu mi-aş găsi teme frumoase pentru balade.
Explică-mi atunci de ce nu rămânem.
— N-am fi căpătat aici nicio para chioară, Jaskier.
— De ce?
155
 — Pentru că nimic din ceea ce-au spus nu e adevărat.
— Ce?
— Niciuna dintre creaturile despre care ne-au povestit nu există.
— Glumeşti! Jaskier a scuipat o sămânţă şi a aruncat cu cotorul într-o
corcitură, care se ţinea de copitele cailor. Nu, este imposibil. M-am uitat la
ei, şi eu cunosc bine oamenii. Nu minţeau.
— Nu, a fost de acord vânătorul. Nu minţeau. Credeau orbeşte în tot ce
povesteau. Dar asta nu schimbă lucrurile.
Poetul a tăcut un timp.
— Niciunul dintre aceşti monştri… Niciunul? Imposibil. Trebuie totuşi
să fie pe-aici unul sau altul dintre cei pomeniţi. Măcar unul! Recunoaşte.
— Recunosc. Unul este, cu siguranţă, pe-aici pe undeva.
— Ei, vezi! Care?
— Liliacul.
Au lăsat în urmă ultimele garduri şi au ieşit în drumul principal care
separa plantaţiile galbene de rapiţă de lanurile unduioase de grâu. Din
direcţia opusă veneau căruţe goale. Bardul şi-a ridicat piciorul peste arcul
şeii şi, cu lăuta sprijinită pe genunchi, cânta melodii nostalgice, iar din când
în când îşi flutura mâna salutând fetele care mergeau pe marginea drumului
chicotind de zor, ducând greble pe umerii puternici.
— Geralt, a spus el deodată. Dar există monştri. Poate nu aşa de mulţi ca
odinioară, poate că nu trag cu urechea din spatele fiecărui copac din pădure,
dar tot sunt. Există. Atunci de ce oamenii simt nevoia să-i mai inventeze şi
pe alţii care n-au călcat pe-acolo? Şi pe deasupra mai şi cred cu tărie în ceea
ce-au inventat? Ei, ce zici, Geralt din Rivia, faimosule vânător de monştri?
Te-ai întrebat vreodată care-i cauza?
— M-am întrebat, faimosule poet. Ştiu care-i cauza.
— Sunt curios.
— Oamenilor, şi-a întors Geralt capul, le place să inventeze monştri şi
monstruozităţi. Ca să pară mai puţin monstruoşi ei înşişi. Când beau de
sting, înşală, fură, îşi altoiesc nevestele, îşi înfometează bunicile
neputincioase, pălesc cu toporul vulpea prinsă în găinar sau ciuruiesc cu
săgeţile ultimul unicorn care mai supravieţuieşte pe pământ, le place să
creadă totuşi că Mora care le intră în cocioabe în zori este mai monstruoasă
decât ei. Aşa îşi iau o piatră de pe inimă şi se simt mai uşuraţi. Şi le este
mai uşor să trăiască.
— O să ţin minte, a declarat Jaskier după un moment de tăcere. O să caut
156
rime potrivite şi o să compun o baladă despre asta.
— N-ai decât. Dar nu conta pe aplauze furtunoase.
Călăreau domol, iar în curând le-a dispărut ultima colibă din vedere şi au
ajuns la linia dealurilor împădurite.
— Ha, Jaskier şi-a oprit calul şi a privit în jur. Uită-te, Geralt. Nu-i aşa
că-i frumos? Idilic, să fiu al naibii. Bucuraţi-vă, ochilor!
Dincolo de dealuri, peisajul se înclina domol în toate direcţiile, spre
câmpuri plate îmbinate într-un mozaic de culturi de diferite culori. În
mijloc, rotunde şi regulate, ca o frunză de trifoi, străluceau oglinzile a trei
lacuri înconjurate de panglica întunecată a desişurilor de arin. Orizontul era
marcat de linia nebuloasă, cenuşiu-albăstruie, a munţilor înălţaţi deasupra
întinderii negre, neregulate, a pădurii.
— Să mergem, Jaskier.
Drumul ducea direct spre lacuri, de-a lungul digului şi al iazurilor
ascunse în arinişuri pline de raţe sălbatice, raţe cârâitoare, stârci şi corcodei.
Abundenţa vânatului cu pene era surprinzătoare în peisajul cu urme vizibile
de activitate umană – diguri bine întreţinute, consolidate cu fascine,
apeducte armate cu pietre şi grinzi. Jgheaburile de scurgere din iazuri nu
erau putrede, apa clipocea vesel. Prin stufărişul de pe malul lacului se
puteau vedea bărci şi pontoane, iar din adâncuri ieşeau stâlpi de care erau
legate năvoade şi setci.
Jaskier s-a uitat brusc în urmă.
— Vine cineva după noi, a spus el entuziasmat. Cu căruţa!
— Nemaipomenit, l-a luat în râs vânătorul, fără să se uite înapoi. Cu
căruţa? Şi eu care mă gândeam că localnicii se plimbă călare pe lilieci.
— Ştii ce vreau să-ţi spun? a mârâit trubadurul. Cu cât ne apropiem de
sfârşitul lumii, cu atât ţi se ascute inteligenţa. Mă gândesc cu groază până
unde va ajunge!
Călăreau fără grabă şi, cum căruţa trasă de doi cai era goală, i-a ajuns
repede din urmă.
— Tppprrrr! Căruţaşul a oprit caii chiar în spatele lor. Purta un cojoc din
blană de oaie pe pielea goală şi avea părul până la sprâncene. Slăvesc zeii,
cavalerilor!
— Şi noi, a spus Jaskier, specialist în obiceiuri. Laudă lor.
— Dacă vrem, a bombănit vânătorul.
— Urzicătură mi-i numili, s-a prezentat vizitiul. V-am văzut când
stăteaţi di vorbî cu starostili la Posada di Sus. Ştiu cî sunteţi vânători.
157
 Geralt a dat drumul frâielor, iar iapa s-a năpustit în urzicile de pe
marginea drumului.
— Am auzit, a continuat omul cu cojoc, cum vă povestea starostili. Am
băgat di samî cum vi s-au lungit feţili şi nu mi-a fost di mirări. Dimult n-am
mai auzit aseminea prostii şi scorneli.
Jaskier a izbucnit în râs. Geralt l-a privit atent pe ţăran, dar n-a spus
nimic. Ţăranul, numit Urzicătură, şi-a dres glasul.
— Nu vrei sî ti tocmeşti pentru un lucru adevărat, decent, conaşuli
vânător? l-a întrebat. Aş avea ceva pentru tini.
— Ce este?
Urzicătură nu şi-a lăsat ochii în jos.
— La drumul mari nu sî pun la caii treburili. Sî mergim la mini, la
Posada di Jos. Stăm di vorbi acoluşa. Oricum i-n drumu’ vostru.
— Da’ cum de eşti aşa sigur?
— Pentru cî pi-aici nu-i nicio altî cali, iar caii voştri au boturili încoluşa
şî nu dincoluşa.
Jaskier a râs din nou.
— Ce zici de-asta, Geralt?
— Nimic, a spus vânătorul. La drumul mare nu se pun la cale treburile.
Hai să mergem, onorabile Urzicătură.
— Priponiţi caii di coviltir şî poftiţi în căruţî, le-a sugerat ţăranul. O sî vă
fie mai comod aşa. Di ci sî vă mai chinuiţi fundurili în şa?
— Foarte adevărat.
S-au urcat în căruţă. Vânătorul s-a întins pe paie fericit. Jaskier,
temându-se să nu-şi murdărească dubletul verde, elegant, s-a aşezat pe o
scândură. Urzicătură şi-a plescăit limba pentru a îndemna caii, iar atelajul a
început să se hurducăie pe grinzile care consolidau digul.
Au trecut pe un pod peste canale năpădite de nuferi şi de lintiţă-de-apă,
au lăsat în urmă o fâşie de pajişte cosită. În jur, cât puteai cuprinde cu
ochiul, se puteau vedea întinse câmpuri cultivate.
— Nu-mi vine să cred că aşa arată capătul lumii, sfârşitul civilizaţiei, a
spus Jaskier. Uită-te în jur, Geralt. Secara parcă e aurită, iar în porumbul
ăsta se poate ascunde un ţăran călare. Vezi napii? Sunt enormi.
— Te pricepi la agricultură?
— Noi, poeţii, trebuie să ne pricepem la toate, a răspuns cu aroganţă
Jaskier. Altminteri riscăm să ne compromitem reputaţia. Trebuie să
învăţăm, dragul meu, să învăţăm. De agricultură depinde soarta lumii, de-
158
aia-i bine să ştim câte ceva despre agricultură. Agricultura ne furnizează
hrana, îmbrăcămintea, ne protejează de frig, ne distrează şi sprijină artele.
— Cu distracţia şi cu artele las-o mai moale.
— Dar votca din ce se face?
— Am înţeles.
— N-ai înţeles nimic. Mai învaţă. Uite, florile acestea violete. Ăsta-i
lupin.
— Dacă trebuieşti s-o spunim pi-aia dreaptî, îi măzărichi, l-a contrazis
Urzicătură. Aţi văzut vreodatî cum aratî lupinu’? Da’ aţi fost pi-aproapi,
conaşuli. Pi-aici totul creşti tari frumos. Di-aia i sî şî spuni Valea Florilor.
Şi tot di-aia s-au aşezat aici strămoşii noştri, după ci i-o gonit pi elfi.
— Valea Florilor, adică Dol Blathanna. Jaskier i-a tras un cot
vânătorului întins pe paie. Îţi dai seama? I-au alungat pe elfi, dar n-au
considerat că este necesar să schimbe vechile denumiri elfeşti. Lipsă de
imaginaţie. Şi cum vă împăcaţi cu elfii, gospodarule? Ei sunt aproape,
dincolo de lizieră, în munţi.
— Nu ni amestecăm noi unii cu alţii. Ei cu ei, noi cu noi.
— Aşa-i cel mai bine, a spus poetul. Am dreptate, Geralt?
Vânătorul nu i-a răspuns.

II
— Mulţumim pentru masă. Geralt a lins lingura de os şi a pus-o în
castronul gol. Mii de mulţumiri, gazdelor. Iar acum, dacă vreţi, să trecem la
treabă.
— Cum sî nu, trecim, s-a arătat de acord Urzicătură. Ci spui, Dhun?
Dhun, cel mai bătrân din Posada de Jos, un om imens, cu privire sumbră,
a dat din cap către fetele care făceau curat pe masă în grabă şi au părăsit
sala spre regretul evident al lui Jaskier, care de la începutul ospăţului le-a
zâmbit şi le-a făcut să chicotească spunându-le glume destul de deşucheate.
— Atunci vă ascult, a zis Geralt, uitându-se pe fereastra dincolo de care
se auzeau bufnituri de topor şi scrâşnete de beschie. În curte se lucra cu
lemn, un miros pătrunzător de răşină ajungând până în sală. Spuneţi-mi cu
ce pot să v-ajut.
Urzicătură s-a uitat la Dhun. Bătrânul a dat din cap şi şi-a dres glasul.
— Ei bini, iată cum stă treaba, a zis el. I-un câmp aicişa lângî noi…

159
 Geralt i-a făcut un semn cu piciorul pe sub masă lui Jaskier, care se
pregătea să facă un comentariu maliţios.
— Un câmp, a continuat Dhun. Zâc bini, Urzicătură? Câmpu’ ista o fo’
nicultivat o grăma’ di vremi, da’ acu’ mai încoa’ l-am arat şi l-am sămănat
cu cânepî, hamei şî in. O buca’ di pământ, vă zic. Ţâni pânî sub păduri, sub
munţi…
— Şi ce-i? nu s-a mai abţinut poetul. Ce este cu acest câmp?
— Ei bini. Dhun şi-a ridicat capul, s-a scărpinat la ureche. Ei bini,
acoluşa ari sălaş dracu’.
— Ce? a pufnit Jaskier. Ce este?
— Cum vă zic io. Dracu’.
— Care drac?
— Iaca na, ci drac sî hii? Drac ş-aşa.
— Nu există draci!
— Nu te amesteca, Jaskier, a spus Geralt cu voce calmă. Spune matale
mai departe, coane Dhun.
— Păi, io am zâs: Drac.
— Asta am înţeles. Geralt, atunci când voia, putea fi extrem de răbdător.
Spune-mi cum arată, de unde vine, cu ce vă deranjează. Toate pe rând, cu
voia dumitale.
— Ei bini. Dhun şi-a ridicat mâna noduroasă şi a început să enumere,
separându-şi degetele, cu mare dificultate, unul după altul. Ei bini, pi rând!
Dupî capu’ ista a mieu, io zâc cî mari om diştept eşti mata. Ei bini, na.
Pisămni cî-i, coani, un drac ca toţ dracii. Di undi naiba o vinit acoleaşa? Ei
bini, di nicăirea. Crac, bum, prasc, paf şi numa’ ci-l videm: Dracu’. Ni
tulburî el într-adivăr, da’ nu prea mult ni năcăjăşti. Câtiodatî, chiar,
carivasâzâcî ni ajutî.
— Vă ajută? a râs Jaskier, încercând să pescuiască o muscă din bere.
Dracul?
— Nu te amesteca, Jaskier. Vorbeşte, coane Dhun. Cum vă ajută acesta,
aşa cum ai spus…
— Dracu’, a repetat apăsat ţăranul. Ei bini, ni ajutî în felu’ următor:
îngraşî pământu’, îl răscoleşti, omoarî gâzâli, sperii paserili, păzăşti napii şî
sfecla. Mănâncî şî omizâli din varzî, pi toati li mănâncî. Da’ ci-i drept, şî
varza o mănâncî cu totu’. Altâceva nu mănâncî. Drac, ci vrei mai mult di la
el?
Jaskier a râs din nou, apoi a pocnit din degete şi i-a aruncat musca
160
umezită în bere pisicii care dormea lângă cuptor. Felina a deschis un ochi,
iar bardul a privit-o cu reproş.
— Prin urmare, a spus calm vânătorul, sunteţi dispuşi să mă plătiţi
pentru a vă scăpa de drac, corect? Cu alte cuvinte, nu-l vreţi prin preajmă?
— Da’ cari-i ăla – Dhun l-a privit încruntat – sî vrea un drac pi pământu’
moşâlor şî strămoşâlor? Pământu’ ista i-a nost’ a lu’ străbunicu’, a lu’
bunicu’, primit di la regi şi n-ari nica ci căta dracii la el. Am scuipat pi
ajutoru’ lui, da’ ci, ci eşti, noi n-avem şî noi mâni? Şî asta, conilor vrăjâtori,
nu-i dracu’, ci fiara blestematî, cari ari căpăţâna, sâ-mi hii cu iertari, plinî
cu rahat di nu sî poati îndura. Nu ştii dimineaţa ci-i vini-n căpăţânî pânî
sara. Şî să nu mai zâcim cî ni spurcî fântânili, fugi dupî feti şî li ameninţî cî
las’ cî li-aratî el. Furî, conilor, animali şî grâni. Distrugi şî rupi, scurmî cu
botu’ în dig, faci gropi, roadi ca un cerb sau ca un castor, o dat drumu’ la
apa de la un iaz, ş-o fo’ toţ crapii cu burta-n sus. O dat foc la hambar, o
făcut scrum fânu’, bestia naibii.
— Am înţeles, l-a întrerupt Geralt. Aşadar, vă necăjeşte totuşi.
— Nu, Dhun a clătinat din cap. Nu năcăjăşti pi nimini. Faci drăcii, asta-i,
na.
Jaskier s-a întors la fereastră, înăbuşindu-şi râsul. Vânătorul tăcea.
— Da’ ci mai la deal, la vali, ci sî mai clămpănim, a spus Urzicătură,
tăcut până atunci. Sunteţi vânător, nu-i aşa? Ia veniţi-i di hac dracului.
Căutaţi di lucru în Posada di Sus, am auzit io cu urechili meli. Păi, aveţi di
lucru coleaşa la noi. O sî plătim cat faci, da’ ia aminti, nu vrem sâ-l omorâţi
pi drac. Altmintrelea, nu.
Vânătorul şi-a ridicat capul şi a zâmbit răutăcios.
— Interesant, a spus. Aş spune, chiar neobişnuit.
— Ci? s-a încruntat Dhun.
— O condiţie rar întâlnită. Câtă milă?
— Nu tre’ omorât. Dhun s-a încruntat şi mai mult. Pentru cî în Valea…
— Nu tre’ omorât şi gata, a intervenit Urzicătură. Prinde-l doar, coani,
sau du-l undi-o-nţărcat mutu’ iapa. Şî vă plătim cât faci.
Vânătorul tăcea, încă zâmbind.
— Batim palma? a-ntrebat Dhun.
— Mai înainte de toate, aş dori să-l văd pe acest drac al dumneavoastră.
Răzeşii s-au uitat unul la altul.
— Dreptu’ ’mneavoastrî, a spus Urzicătură, apoi s-a ridicat în picioare.
Şi voia ’mneavoastrî. Dracu’ bântui noaptea pi toati meleagurili, da’ ziua
161
stă pitit undeva în cânepî. Sau printri sălciili celi bătrâni di pi mlaştinî.
Acoloşa sî poati videa. Nu vă zorim. Dacî vreţi sî vă hodiniţi, hodiniţi-vă
cât aveţi nevoi. Aveţi la-ndemânî mâncări, nu ni zgârcim, după cum îi legia
ospeţiei. Sî vă fii di bini!
— Geralt! Jaskier a sărit în sus de pe taburet şi s-a uitat afară, în curte, la
răzeşii care se îndepărtau de colibă. Eu nu mai înţeleg nimic. N-a trecut
nicio zi de când am vorbit despre monştri imaginari, şi iată-te năimit pe
nepusă masă să vânezi draci. Şi la urma urmei, toată lumea, cu excepţia
ţăranilor ăstora analfabeţi, ştie că dracii sunt plăsmuiri, creaturi mitice. Ce
înseamnă entuziasmul ăsta din senin? Din câte te cunosc eu, n-ai făcut-o ca
să avem parte de adăpost, mâncare şi spălat haine.
— Într-adevăr. Geralt a făcut o grimasă. Se pare că mă cunoşti un pic,
cântăreţule.
— Atunci nu înţeleg.
— Ce trebuie să înţelegi?
— Nu există draci! a strigat poetul stricându-i definitiv somnul pisicii.
Nu există! Dracii nu există, la naiba!
— E-adevărat, a zâmbit Geralt. Dar eu, Jaskier, n-am putut niciodată să
rezist ispitei de a vedea ceva care nu există.

III
— Un lucru este sigur, a bombănit vânătorul cuprinzând cu privirea
jungla încâlcită de cânepă care se întindea în faţa lor. Dracul nu este prost
deloc.
— Da’ de unde ţi-ai dat seama, mă rog? a fost curios Jaskier. Din faptul
că sălăşluieşte în hăţişul de nepătruns? Până şi-un iepure ar avea atâta
minte.
— Este vorba despre proprietăţile speciale ale cânepei. Un câmp atât de
mare emite o aură puternică împotriva magiei. Majoritatea vrăjilor ar fi
inofensive aici. Şi acolo, uite, vezi cultura aceea? Este hamei. Polenul
florilor de hamei are un efect similar. Pun rămăşag că nu este întâmplător.
Pramatia simte aura şi ştie că aici este în siguranţă.
Jaskier şi-a dres glasul, ridicându-şi pantalonii.
— Sunt curios, a spus scărpinându-se pe frunte, pe sub pălărie, cum o să-
l prinzi, Geralt. N-am avut ocazia pân-acum să te văd în plină acţiune.

162
Nădăjduiesc că ai ceva habar despre capturarea diavolilor. Încerc să-mi
amintesc câteva balade de odinioară. Era una cu un diavol şi femeia lui.
Cam obscen ce-i drept, dar amuzant. Puicuţă, crezi tu că…
— Lasă-mă cu puicuţa, Jaskier.
— Cum doreşti. Am vrut să-ţi fiu de ajutor, nimic mai mult. Dar nu ar
trebui subestimate baladele de altădată, în ele se află înţelepciunea
acumulată de generaţii. Ştii balada despre un flăcău de la fermă pe nume
Yolop, care…
— Gata cu flecăreala. E timpul să trecem la treabă. Să ne câştigăm masa
şi casa.
— Ce vrei să faci?
— Să stau la pândă în cânepă.
— Original, a pufnit trubadurul. Deşi nu-i prea sofisticat.
— Dar tu cum ai proceda?
— Inteligent, s-a umflat în pene Jaskier. Ingenios. Ca la vânătoare, de
exemplu. L-aş ademeni printre copaci şi, când ar ajunge în câmp deschis, l-
aş fugări cu calul şi l-aş prinde în laţ. Ce părere ai?
— Ar fi o idee destul de interesantă. Cine ştie, am putea s-o aplicăm în
cazul în care ai vrea să participi la această operaţiune, întrucât pentru aşa
ceva este nevoie de cel puţin doi inşi. Dar încă nu-l vânăm deocamdată.
Înainte de toate vreau să aflu cine este acest drac. Aşa că trebuie să stăm la
pândă în cânepă.
— Hei! Bardul abia acum observase. Nu ţi-ai luat sabia!
— Da’ de ce s-o iau? Ştiu şi eu balade despre draci. Nici femeia, nici
fermierul pe nume Yolop nu foloseau săbii.
— Hmm… s-a uitat Jaskier în jur. Chiar trebuie să ne băgăm în mijlocul
tufărişurilor?
— Nu, nu trebuie. Dacă vrei, poţi să te întorci în sat şi să mă aştepţi
acolo.
— O, nu, a protestat poetul. Cum să pierd o astfel de ocazie? Da’ vreau
şi eu să văd cu ochii mei dracul, să mă conving dacă chiar este aşa de teribil
precum i s-a dus vestea. Te-am întrebat dacă-i musai să străbatem cânepa,
dacă tot există o potecă.
— Dacă-i pe-aşa, şi-a dus Geralt mâna streaşină la ochi. Dacă tot există
o potecă, să mergem pe ea.
— Şi dacă-i poteca dracului?
— Cu atât mai bine. N-avem prea mult de umblat după el.
163
 — Ştii, Geralt, bolborosea bardul ţinând pasul cu vânătorul, pe poteca
îngustă, denivelată, care curgea printre culturi de cânepă, întotdeauna am
crezut că „dracul” este doar un fel de metaforă scornită pentru a putea
blestema. „La dracu’ cu asta”, „Lua-te-ar dracu’”, „Fir-ar al dracului”. Aşa
spunem noi în limba obişnuită. Oamenii de la ţară, atunci când văd că vin
străini în sat, zic: „Iaca încă unul pe care ni-l aduce dracu’”. Piticanii
blestemă: „Düwel hoáel” atunci când nu izbutesc ceva, iar pentru marfa de
proastă calitate folosesc „Düvvelsheyss”. Iar în Limba Veche este zicala:
„A d’yaebl aép arse”, ceea ce înseamnă…
— Ştiu ce înseamnă. Ia, mai lasă trăncăneala, Jaskier.
Bardul a amuţit, şi-a scos pălăria decorată cu pene de stârc ca să-şi facă
vânt şi şi-a şters fruntea plină de broboane de sudoare. În hăţiş domina o
căldură apăsătoare, umedă, sufocantă, potenţată de parfumul ierburilor
înflorite şi al buruienilor, aninat în văzduh. Poteca şerpuia uşor şi îndată
după o cotitură, se termina într-o poieniţă năpădită de buruieni.
— Ia te uită, Jaskier.
Chiar în mijlocul poieniţei trona o lespede plată, mare, pe care erau puse
câteva ulcele de lut. Dintre ulcele le-a sărit în ochi o lumânare din seu arsă
până aproape de capăt. Geralt a observat boabe de porumb şi de fasole,
precum şi alte boabe şi seminţe necunoscute lipite de bucăţele de grăsime
topită.
— Aşa cum mă aşteptam, a spus el. Îi aduc ofrande.
— E limpede ca lumina zilei, a zis poetul, arătând spre lumânare. Şi
aprind lumânări pentru dracu’. Dar după cum vezi, îl îndoapă cu cereale, ca
pe un curcan. La naiba, o cocină scârboasă. Totul e lipicios de la miere şi
catran. Ce…
Următoarele cuvinte ale bardului s-au pierdut într-o înjurătură zdravănă,
ameninţătoare. Ceva foşnea şi plescăia prin cânepă, după care s-a ivit din
desiş cea mai ciudată creatură pe care avusese Geralt ocazia s-o vadă până
atunci.
Dihania măsura ceva mai mult de-un stânjen, avea ochii bulbucaţi,
coarne şi bărbiţă de ţap. De asemenea, gura, mobilă, crăpată şi moale,
aducea cu un bot de capră rumegătoare.
Partea inferioară a trupului creaturii era acoperită cu păr lung, des,
roşcat, atârnat până la copitele bifurcate. Ciudăţenia era, printre altele,
dotată cu o coadă lungă, terminată cu un smoc viguros pe care şi-l agita
energic.
164
 — Uc! Uc! răgea monstrul agitându-şi copitele. Ce căutaţi aici? Valea,
valea de-aici, că altfel vă iau în coarne, uc, uc!
— Ţi-a dat cineva vreodată un şut în cur, căpriţă? nu s-a putut abţine
Jaskier.
— Uc! Uc! Beeeeee! a behăit cornuta.
Greu de spus dacă aceasta însemna o confirmare ori negare, sau doar un
simplu behăit pentru impresie artistică.
— Taci, Jaskier, a strigat vânătorul. Niciun cuvânt.
— Blebleblebeeeeee! behăia furioasă creatura, cu buzele larg depărtate,
dezvăluind o dantură îngălbenită, de cal. Uc! Uc! Uc!
Bleubeeeubleuuubeeeee!
— Sigur că da, a dat din cap Jaskier. Ai şi orgă, şi talangă. Ce-ţi mai
trebuie?
— Opreşte-te, la naiba, i-a şuierat Geralt. Strici totul. Ţine-ţi şaga
acasă…
— Şaga!!! a urlat din toţi rărunchii şi a sărit cornuta. Şaga, beee, beeee!
Au venit noi şugubeţi, nu-i aşa? V-aţi adus bile de fier? Dacă nu, vă dau eu
bile de fier, nenorociţilor, uc, uc, uc! Şagă aţi vrut, beeee? Şagă aveţi! Vă
dau eu şagă! Vă dau eu bile!
Creatura a ţâşnit în sus agitându-şi mâna violent. Jaskier a scos un urlet
şi s-a ghemuit pe potecă, ţinându-se de frunte. Creatura a behăit, luându-şi
din nou elan. Ceva a şuierat pe lângă urechea lui Geralt.
— Aveţi bile! Beeee!
O bilă de fier cu diametrul de un ţol l-a lovit pe vânător în umăr, iar
următoarea l-a atins pe Jaskier la genunchi. Poetul a tras o înjurătură crasă
şi a luat-o la fugă. Geralt n-a mai stat nici el pe gânduri, a fugit în urma sa,
în timp ce bilele îi şuierau deasupra capului.
— Uc! Uc! Beeee! striga cornuta, sărind într-una. Vă dau eu bile!
Şugubeţii dracului!
Altă bilă a şuierat prin văzduh. Jaskier a înjurat şi mai scârbos, ţinându-
se de ceafă. Geralt s-a aruncat într-o parte în câlţii de cânepă, dar n-a reuşit
să evite proiectilul care l-a lovit în omoplat. Ce-i drept, dracul ţintea cu
precizie maximă şi părea să aibă o rezervă inepuizabilă de bile. În timp ce
făcea slalom prin hăţişuri, vânătorul auzea behăitul triumfător al dracului
victorios, urmat imediat de şuieratul altei bile, de o sudalmă şi de răpăitul
lui Jaskier mâncând pământul pe potecă.
Apoi s-a lăsat tăcerea.
165
 IV
— Ştii, Geralt, i-a spus Jaskier aplicându-şi pe frunte o potcoavă răcită
într-o găleată cu apă. La aşa ceva nu m-am aşteptat. O asemenea hidoşenie
cornută, cu cioc de ţap, cu căpăţâna lăţoasă, să te fugărească de parc-ai fi
fost un ciurli-burli. Şi mi-a spart şi faţa. Uită-te şi tu ce moacă am!
— E-a şasea oară când mi-o arăţi. Nu pare mai interesantă decât prima
oară.
— Drăguţ mai eşti. Şi eu care credeam c-o să fiu în siguranţă cu tine!
— Eu nu ţi-am cerut să vii după mine în cânepă. Pe de altă parte, te-am
rugat să-ţi ţii limba-n gura aia bogată. Nu m-ai ascultat, acum n-ai decât să
suferi. În tăcere, dacă eşti bun, pentru că iată-i cum vin.
Urzicătură şi matahala de Dhun au intrat în odaia de zi. În spatele lor se
zărea o bătrânică cu părul alb şi încovoiată ca un covrig, condusă de o
blondă, subţire ca un cui.
— Onorate Dhun! Onorate Urzicătură! i-a abordat direct vânătorul, fără
niciun preambul. Înainte de a pleca, v-am întrebat dacă aţi încercat să faceţi
ceva ca să scăpaţi de dracul dumneavoastră. Şi mi-aţi spus că n-aţi mişcat
niciun pai. Aş avea motive să bănuiesc că altfel stau lucrurile. Aştept o
lămurire din partea domniilor voastre.
Sătenii au bălmăjit ceva între ei, apoi Dhun şi-a dres glasul în pumn şi a
făcut un pas înainte.
— Dreptati aveţi, coani. Iertari vă cerim. Nu v-am zâs nica, deoarici
ruşânea ni mânca. Am vrut sî him mai hoţi ca dracu’, sâ-l păcălim sî fugî di
la noi…
— Cum?
— Acoleaşa, în Valea Florilor, a spus încet Dhun, mai aveam noi nişti
spurcăciuni di dimult: balauri zburători, năluci, strigoi, motrune, păianjeni
uriaşi şi şerpi di tot felu’. Şi ne-am chinuit sî găsâm o cali ca sî scăpăm di
toati scârboşăniili în cartea noastrî mari.
— În care carte?
— Aratî-li cartea, băbuţî. Cartea, am zâs. Cartea! Cî-mi vini sângili în
cap acuşa! Îi surdî ca bagaju’! Lille, zî-i băbuţâi sî ni-arati cartea!
Fata blondă a smuls o carte mare din ghearele bătrânei şi i-a întins-o
vânătorului.
— În cartea aiasta, a continuat Dhun, pi cari o avem din neam în neam
din vremurili celi di dinainti, găsăşti leac pentru toati spurcăciunili, vrăjâli
166
şî făpturili cari o fost, sunt ş-or sî hii pi lumea aiasta.
Geralt a învârtit pe toate părţile volumul greu, gros, slinos şi acoperit de
praf. Fata stătea în continuare în faţa lui, frecându-şi şorţul cu degetele. Nu
era chiar atât de tânără cum crezuse iniţial, căci fusese înşelat de silueta ei
filiformă, atât de diferită de statura robustă a altor fete din sat, de-aceeaşi
vârstă cu ea.
El a pus cartea pe masă şi i-a întors coperta din lemn.
— Ia aruncă-ţi un ochi, Jaskier.
— Sunt Primele Rune, a apreciat bardul, uitându-se peste umăr, cu
potcoava aplicată încă pe frunte. Cea mai veche scriere folosită până la
introducerea alfabetului modern. Bazată pe runele elfilor şi pe ideogramele
piticaniilor. Sintaxa-i amuzantă, dar aşa se vorbea pe atunci. Interesante
gravuri şi ilustraţii. N-ai prea des ocazia să vezi aşa ceva, Geralt! Numai
cine ştie cum, prin bibliotecile templelor, nu prin toate satele de la capătul
lumii. Pe toţi zeii, cum aţi făcut rost de cartea asta, oameni buni? Nu vreţi
să ne spuneţi că ştiţi şi cum se citeşte? Băbuţo? Te pricepi să citeşti Primele
Rune? Poţi să citeşti runele?
— Ciiii zââââciţi?
Fata blondă s-a apropiat de bătrânică şi i-a şoptit ceva direct la ureche.
— Sî citesc? Bătrânica le-a arătat într-un zâmbet gingiile ştirbe. Io? Nu,
dragu’ băbuţii. N-am io haru aista.
— Lămuriţi-mă şi pe mine, a spus Geralt rece, întorcându-se spre Dhun
şi Urzicătură, cum poate să vă fie de folos cartea, dacă nu ştiţi să desluşiţi
runele?
— Cea mai bătrânî băbuţî totdeauna ştii ci-i în cartea aiasta, a spus aspru
Dhun. Şi aceea ci ştii dânsa, o învaţî pi una tânărî, când îi vini ceasu’ sî
pleci pi lumea ceilantî. Videţi şî sânguri cî băbuţa nu mai ari mult di trăit.
Di-aia o luat-o supt aripî pi Lille şî o dăscăleşti di zor. Da’ pânî în ciasu’
aista băbuţa ştii cel mai bini.
— Bătrâna vrăjitoare şi tânăra vrăjitoare, a murmurat Jaskier.
— Dacă am înţeles eu bine, a spus Geralt neîncrezător, băbuţa ştie
întreaga carte pe de rost? Aşa este? Bunico?
— Nu-i chiar aşa, da’ cum sî poati, a zis băbuţa din nou, prin intermediul
lui Lille, numa’ ci-i pus supt deseni.
— Aha, a deschis Geralt cartea la întâmplare. Pe o pagină ruptă era o
imagine care reprezenta un porc cu pete cu coarne în formă de liră. Spune-
ne, bunico, ce scrie aici?
167
 Băbuţa a plescăit din limbă, s-a uitat la gravură, apoi a închis ochii.
— Taur cu coarni sau taurus, a recitat ea. Neştiutorii îi spun zimbru, da’-
i greşât. Ari coarni şî fundu’ îi…
— Destul. Foarte bine, într-adevăr. Vânătorul a răsfoit mai multe pagini
lipicioase. Dar aici?
— Există feluriţi norişori şî planeţăli. Unii aduc ploaia, alţii samănî
vântul, ailalţii aruncî fulgeri. Dacî recolta vrei sî-ţi salvezi di ei, ia un cuţât
di fier nou, trei rahaţi di şoareci, unturî de stârc cenuşiu…
— Ei bine, bravo. Hmm… Şi aici? Ce este aceasta?
Gravura reprezenta un monstru răvăşit călare, cu ochii enormi şi dinţii şi
mai enormi. Cu mâna dreaptă mânuia o sabie impunătoare, iar în stânga
ţinea un sac plin de galbeni.
— Vrăjelitor, a îngăimat bunica. Unii îi zic vânător. Sî-l chemi îi tari
primejdios, cî ai trebuinţî, pentru cî atunci nu mai poţi lua hotărâri
împotriva monstrului şi spurcăciunilor, vrăjelitorul ia hotărârili. Îi trebuinţî
di ochi în patru…
— Destul, a murmurat Geralt. Destul, bunico. Mulţumesc.
— Nu, nu, a început să protesteze Jaskier cu un zâmbet maliţios. Cum
este mai departe? Această carte este foarte interesantă! Spune-ne, bunico,
spune-ne.
— Uh… trebuinţî sî ti păzeşti sî ti uiţi sau sî pui mâna pi un vrăjelitor,
pentru cî poati sî ti lasî borţoasî. Fetili nu pot sî-i stei în faţa lui, sî s-
ascundî, pentru cî esti pisti măsurî di toati ca un iepuroi pătimaş…
— Asta-i drept, aşa-i, a râs poetul, iar Lille, după cum i s-a părut lui
Geralt, a zâmbit abia perceptibil.
— … Cu toati cî vrăjelitorul îi foarti lacom şî pus pi căpătuialî, a
îngăimat bătrâna, mijindu-şi ochii, nu-i scăpa în mânî mai mult di un bănuţ
di argint pentru chimerî sau unu’ şi jumati. Pentru mâţagon: doi bănuţi di
argint. Pentru vanchir bănuţi di argint patru…
— Aşa era pe-atunci, pe vremuri, a bombănit vânătorul. Mulţumesc,
băbuţo. Acum arată-ne unde este vorba despre draci, ce spune cartea despre
draci. Acum sunt bucuros sî ascult, sunt foarti curios, pentru cî mă întreb ci
leac folosâţi împotriva lui.
— Ai grijă, Geralt, a chicotit Jaskier. Începi să le prinzi jargonul. E
molipsitor.
Băbuţa a întors mai multe pagini, abia reuşind să-şi controleze
tremuratul. Vânătorul şi poetul s-au aplecat peste masă. În gravură era
168
zugrăvit un lansator de bile, cu coarne, păros, cu coadă şi cu un zâmbet
răuvoitor.
— Dracu’, a recitat bunica. Îi mai zâci şi Răchitar, fincî sî cocoaţî în
răchiţi, sau Silvan. Împotriva scârboşeniilor şî dăunătorilor di pi lângî casa
omului, mari ciumî şî prăpădenii. Dacî vrei şi-l prinzi pi câmp, asta-i
trebuinţî di făcut…
— Ei, hai, a murmurat Jaskier.
— Ia un pumn di nuci, a continuat bunica, urmărind rândurile cu degetul
pe pergament. Ş-un pumn di bili di fier; un borcănaş di mieri di stup şî unu’
cu catran. Un blid cu săpun di rufi, şî unu’ cu caş. Du-ti undi sălăsluieşti
dracu’ noaptea. Şî puni-ti pi mâncat nuci. Dracu’, cari-i lacom, o sî-ţi dea
târcoali ş-o sî ti-ntrebi dacî-s gustoasî. Atuncea-i întinzi tu bilili di fier…
— Ei, la naiba, a spus Jaskier. Asta-i prea de tot…
— Tacă-ţi fleanca, s-a răstit Geralt. Hai, bunico. Zi-i mai departe.
— … Dinţii şî-i rupi dracu’, ş-atuncea dacî ti vedi cî mănânci mieri la fel
o să aibî poftî şî el. Atuncea sî-i întinzi borcănaşu’ cu catran şî ti apuci di
mâncat caşu’. Di îndatî ai s-auzî cum îl borfăi şî-l ardi maţâli în burtî. Da’
tu ti faci cî nu vezi nica. Şî când ţ-a ceri dracu’ caş, dă-i blidu’ cu săpun.
După săpun o sî-l apuci durerili ăli şî mai mari, n-ari sî mai poatî…
— Aţi ajuns până la săpun?
Geralt a întrerupt-o cu o mină glacială, întorcându-se spre Dhun şi
Urzicătură.
— Da’ di undi, s-a scâncit Urzicătură. Abia la bili am ajuns. Oh,
conaşuli, di la atâtea bili ni-o dat gloanţi cu fasoli…
— Da’ cine v-a pus să-i daţi atâtea bili? s-a înfuriat Jaskier. Cartea spune
un pumn. Şi voi i-aţi dat un sac! L-aţi aprovizionat cu muniţie pentru
aproapi două ierni, nebunilor!
— Fii atent, i-a zâmbit vânătorul. Te prinde jargonul. Este molipsitor.
— Mulţumesc.
Geralt a ridicat brusc capul, privirea îndreptându-i-se spre ochii fetei
care stătea în picioare alături de băbuţă. Lille i-a susţinut privirea. Ochii ei
erau de un albastru strălucitor.
— De ce îi oferiţi dracului ofrande sub formă de boabe? a întrebat-o pe
nepusă masă. Se vede de la o poştă că este un erbivor tipic.
Lille nu i-a răspuns.
— Ţi-am pus o întrebare, tânără fată. Nu-ţi fie teamă să vorbeşti cu
mine. Nu te molipseşti de prostie.
169
 — N-o mai întrebaţi nica, conaşuli, i-a spus Urzicătură cu o oarecare
jenă în voce. Lille… Ea… îi cam ciudatî. N-o sî vă răspundî, n-o mai
năcăjâţi.
Geralt a continuat s-o privească în ochi pe Lille, dar fata i-a susţinut
privirea. L-a făcut să simtă un fior pe şira spinării, urcându-i-se până în gat.
— De ce nu v-aţi dus la dracul cu coase şi furci? a ridicat vocea la ea. De
ce nu i-aţi pus capcane? Dacă v-aţi fi dorit cu adevărat, îi aveaţi căpăţâna
înfiptă în par ca o sperietoare de ciori. Mi-aţi cerut ca nu cumva să-l omor.
De ce? Tu le-ai băgat în cap asta, nu-i aşa, Lille?
Dhun s-a ridicat de pe laviţă. Ajungea cu capul până la tavan.
— Ieşi de-aicişa, fatî! a ţipat. Ia-o pi băbuţî şi duceţî-vă de-aicişa.
— Cine-i Lille, coane Dhun? a reluat vânătorul când uşa s-a închis în
urma fetei şi a bătrânei. Cine-i fata asta? De ce se bucură din partea voastră
de mai mult respect decât cartea asta a naibii?
— Aiasta nu-i treaba ta. Dhun s-a uitat la el şi în privirea lui nu existau
semne de prietenie. Voi, pi la oraş, pedepsâţi muierili înţelepţi, li ardiţi pi
rug. La noi, aşa ceva nu s-o-ntâmplat niciodatî şi nici n-ai s-auzi aşa ceva.
— Nu m-aţi înţeles, a spus glacial vânătorul.
— Fincî nici nu vreau, a ţipat Dhun.
— Am observat, a strecurat printre dinţi Geralt, de asemenea, fără să
încerce să fie prea cordial. Dar trebuie să înţelegeţi un lucru esenţial, coane
Dhun. Deocamdată nu ne leagă niciun contract, nu sunt simbriaşul dumitale
pentru nimic. Nimic nu vă dă dreptul să credeţi că aţi cumpărat un vânător
de monştri, care pentru un bănuţ de argint o să facă tot ceea ce nu ştiţi sau
nu vreţi să faceţi. Sau nu vă este îngăduit să faceţi. Ei bine, nu, onorabile
Dhun. Chiar nu. N-aţi izbutit să cumpăraţi încă un vânător şi nici nu cred c-
o să izbutiţi vreodată. Cel puţin atâta vreme cât n-aveţi niciun chef să
încercaţi să mă înţelegeţi.
Dhun tăcea, măsurându-l pe Geralt cu o privire sumbră. Urzicătură a
tuşit, s-a foit pe laviţă, frecându-şi sandalele din pânză de podeaua din
pământ bătătorit, apoi s-a ridicat brusc.
— Conaşuli vânător, a zis el. Nu vă mâniaţi. O sî vă spunim noi ci şi
cum. Dhun?
Bătrânul satului a dat din cap aprobator, apoi s-a aşezat.
— Când veneam încoaci pi drum, a început Urzicătură, aţi băgat di samî
cum totul creşte nemaipominit, cî recoltili sunt nemaiîntâlniti. Aicişa creşti
recolta cum rar mai găsăşti pi undeva, dacî mai găsăşti. Cum vă zâc, apoi
170
pentru noi sămânţâli şi butaşii sunt tari importanţi, cu ei ni plătim tributul, îi
vindim, facim schimb…
— Ce are asta de-a face cu dracul?
— Păi, ari. Dracu’ înainti îi chinuia pi oamini, îi pocnea, îşi bătea joc di
ei, pânî când s-o învăţat la grâni. La-nceput îi aduceam cu pumnu’ câti
oleacî, pe lespedea din lanu’ cu cânepî, ni gândeam las’ cî sî saturî şî ni
lasî-n paci. Da di undi: fura şî fura di plesnea. Şî, când am început sî li mai
ascundim prin magazii şi grajduri pi cari li încuiam bini, s-o mâniat,
conaşuli, răgea, behăia, „uc-uc” răcnea, şi noi, când auzeam „uc-uc”, o şi
rupeam la sănătoasa. Ne-o ameninţat cî…
— … v-o trage pe la spate, a intervenit Jaskier zâmbind.
— Şî cu asta, a dat din cap Urzicătură. Şi cî ni dă foc. Şi ca sî nu mai
lungim vorba, când n-o mai putut sî furi, ne-o cerut tribut. Trebuia sî-i dăm
saci întregi di grăunţî şî alti celi. Atuncea ne-o ajuns cuţâtu’ la os şî ne-am
pus în gând să-l mângâiem pi coadî. Da’…
Ţăranul a îngăimat ceva şi a lăsat capul în jos.
— Nu ni mai învârtim atâta în juru’ cozii, a spus dintr-odată Dhun. L-am
judecat greşât pi vrăjâtor. Spuni-i cum stă toatî treaba, Urzicătură.
— Băbuţa ne-o zâs cî nu-i voi sî-l batim pi dracu’, a zis Urzicătură
repede, cu toati cî noi ştim bini cî asta-i di la Lille, pentru cî băbuţa…
Bunica nu zâci dicât ci vrea Lille sî zâcî. Şi noi de-acu’… Ştii şî matali,
conaşuli vânător. Noi o ascultăm.
— Am observat. Gura lui Geralt s-a răsucit într-un zâmbet. Bunica nu
ştie decât să-şi scuture bărbia şi să bălmăjească un text pe care nu-l înţelege
defel. Iar voi vă holbaţi la fată ca la statuia unei zeiţe, cu gura căscată, nu-
ndrăzniţi să vă uitaţi în ochii ei, dar vă străduiţi să-i ghiciţi dorinţele. Iar
dorinţele ei sunt porunci pentru voi. Cine este această Lille a voastră?
— Aşa cum aţi ghicit, conaşuli. Prezâcătoari. Adicî nu, vrăjitoari, vreau
sî spun. Dar nu mai spuniţi la niminea. Asta vă cerim. Dacî ajungi vreo
vorbî la regent sau, sî ni fereascî zeii, la guvernator…
— Nu vă faceţi griji, a spus Geralt cu o mină gravă. Eu ştiu ce înseamnă
asta, şi nu vă voi trăda.
Femeile şi fetele străine pe care le poţi întâlni pe la ţară, cunoscute sub
numele de vrăjitoare sau prezicătoare, nu se bucurau de prea multă simpatie
din partea nobililor care colectau biruri şi obţineau profituri din agricultură.
Fermierii au căutat întotdeauna sfaturi la prezicători, în cele mai multe
dintre situaţii. Ei au o încredere totală în ele. Deciziile luate de ei pe baza
171
sfaturilor lor au fost de multe ori în contradicţie cu politica nobililor şi a
guvernanţilor. Geralt auzise vorbindu-se despre astfel de cazuri extreme, de
neînţeles – masacrarea unor cirezi întregi de animale de reproducere,
încetarea semănatului sau a recoltatului, şi chiar migrarea unor sate întregi.
Pentru nobilii care voiau să termine cu aşa-numitele „superstiţii”, orice
mijloc era bun. Aşa că agricultorii au învăţat foarte repede să-şi ascundă
prezicătorii. Fără să înceteze să le asculte sfaturile. Pentru că un lucru era
de netăgăduit, experienţa le demonstra întotdeauna că, pe termen lung,
vrăjitorii aveau dreptate.
— Lille nu ne-o lăsat sî-l omorâm pi dracu’, a reluat Urzicătură. Ne-a
zâs cî trebui sî facim cum spuni la carti. După cum bini ştiţi, n-o mers. Am
avut necazuri cu dăbilarul. Când i-am dus mai puţâni grâni dicât di obicei
ca bir, o început sî urli ca din gurî de şarpi. Nimeni nu-i suflasî o vorbî
dispri dracu’, fincî îi un om tari scorţos şî nu ştii diloc di şagî. Şî pi urmî aţi
apărut, conaşuli. Am întrebat-o pi Lille dacî-i bini sî vă năimim…
— Ei şi?
— Ne-o spus prin băbuţî cî mai întâi tre’ sî vă vadî la ochi.
— M-a văzut.
— Da. V-o acceptat, ni dăm seama când Lille acceptî şi când nu.
— Ea nu mi-a spus niciun cuvânt.
— La niminea nu zici nica niciodatî, numa’ la băbuţî. Da’ dacî nu vă
accepta, nu intra ea în salî pentru nica în lumi.
— Hm… a zis Geralt. E ceva curios. Prezicătoare care, în loc să prezică,
a tăcut. Cum a ajuns la voi?
— Nu ştim, conaşuli vânător, a murmurat Dhun. Da’ cu băbuţa, din câti
îşi aduc aminti bătrânii, o fost la fel. Înainti di ultima băbuţî, tot la fel, o
fost o fătucî, cari nu era prea vorbăreaţî, aşa cî n-am putut sî aflăm di undi o
vinit. Şî fătuca aceea acuşa îi băbuţa noastrî. Bunicu’ meu zâcea cî băbuţa
în felu’ aista renaşti. Ca luna di pi cer cari sî tot înnoieşti mereu. Nu râdi…
— Nu râd, a clătinat Geralt din cap. Am văzut prea multe la viaţa mea ca
să mă mai amuze astfel de lucruri. De asemenea, nu-mi bag nasul unde nu-
mi fierbe oala, dragă Dhun. Întreb şi eu ca să stabilesc o legătură între Lille
şi drac. Probabil că v-aţi dat seama şi dumneavoastră că există o astfel de
relaţie. Deci, dacă vă pasă de dumneavoastră, nu există decât o singură cale:
trebuie să scăpaţi de el.
— Ştiţi, conaşuli, a intervenit Urzicătură, nu îi vorba doar dispri dracu’.
Lille nu ni dă voi sî facim rău la nica. La nicio spurcăciuni.
172
 — Bineînţeles, a replicat Jaskier. Prezicătoarea rurală seamănă cumva cu
druizii. Iar druidul, când vede că strechea îi suge sângele, el îi mai şi urează
poftă bună.
— Aveţi dreptati, a zâmbit Urzicătură. Mari dreptati aveţi. Aşa am păţât
noi cu porcii mistreţi, cari ne-o făcut prăpăd prin grădinili di legumi. Ei şî ci
sî vezi? Uitî-ti pi fereastrî: grădinili parcî-s pictati. Ci vicleşug crezi c-am
găsât? Lille nici măcar nu ştii dispri aiasta. Ceea ci ochii nu văd inima nu
jăluieşti. Pricepiţi?
— Pricep, a molfăit Geralt. Cum să nu. Dar nu contează asta. Lille sau
nu, dracul vostru este un silvan. O creatură extrem de rară şi raţională. N-o
să-l omor, nu-mi îngăduie codul.
— Dacî zâciţi cî îi diştept, a spus Dhun, atunci sî-i zâciţi ceva di
dişteptăciuni.
— Chiar aşa, a întărit Urzicătură. Dacă dracu’ gândeşti, atuncea gândeşti
şî când furî grânili. În cazu’ aiesta, conaşuli vânător, ci păreri aveţi? Doar
nu înfulicî el toati grânili. N-ari cum. Ş-atuncea di ci îi tre’ atâtea grăunţî?
Ca sî ni scoatî pi noi din săriţi, sau di ci? Ci vrea di la noi? Ia sî faciţi
cumva sî aflaţi şî sî-l alungaţi di pe-aicişa cu vrăjâtorelili dumitali. O sî
faciţi aşa?
— O să încerc, s-a decis Geralt. Dar…
— Da’ ci?
— Cartea voastră, dragii mei, este depăşită. Înţelegeţi ce vreau să vă
spun?
— Păi, da, ci-i drept, a mormăit Dhun, nu prea.
— Am să vă explic. Ei bine, dragul meu Dhun, dragul meu Urzicătură,
dacă vă aşteptaţi ca ajutorul meu să vă coste un bănuţ de argint sau
jumătate, vă înşelaţi.

V
Dinspre desiş s-au auzit un foşnet, un „uc-uc” coleric şi trosnituri de câlţi
de cânepă.
— Hei! a spus vânătorul, ascuns din prudenţă. Arată-te, răchitarule.
— Tu eşti răchitarul.
— Cum aşa? Dracul?
— Tu eşti dracul, şi-a scos cornuta capul din cânepă, rânjind. Ce vrei?

173
 — Să stăm de vorbă.
— Îţi baţi joc de mine sau ce? Crezi că nu ştiu cine eşti? Ţăranii te-au
năimit ca să mă alungi de aici, nu-i aşa?
— Ai dreptate, a spus Geralt indiferent. Şi tocmai de aceea vreau să
vorbim. Ce-ai zice dacă am cădea la o învoială?
— N-o să-ţi fie bine, a behăit dracul. Crezi c-o să scapi aşa ieftin cu
mine? Fără nicio strădanie? Nu-ţi merge cu mine, beee! Pe viaţă şi pe
moarte, omule, e vorba despre concurenţă. Câştigă cel mai bun. Dacă vrei
să mă învingi, trebuie să dovedeşti că eşti mai bun. În loc de învoială,
concurenţă. Câştigătorul o să pună condiţiile, îţi propun să ne întrecem
alergând de aici şi până la salcia bătrână de pe dig.
— Nu ştiu nici unde este digul şi nici unde este salcia bătrână.
— Dacă ai fi ştiut, atunci nu ţi-aş fi propus întrecerea. Îmi plac jocurile,
dar nu îmi place să pierd.
— Am observat. Nu, n-o să ne întrecem. E prea cald azi.
— Păcat. Atunci, am putea să ne măsurăm în alt fel? Dracul şi-a rânjit
dinţii galbeni şi a luat o piatră destul de mare de pe câmp. Ştii jocul „Cine
strigă mai tare?” Eu sunt primul. Închide ochii.
— Eu am o altă propunere.
— Sunt numai ochi şi urechi.
— Du-te de aici fără concursuri, curse sau strigături. Singur, de
bunăvoie.
— Bagă-ţi propunerea în a d’yeabl aép arse, şi-a demonstrat dracul
cunoştinţele de Limbă Veche. Nu mă duc de-aici. Îmi place aici.
— Dar ai făcut cam multe pozne. Te-ai întrecut cu şaga.
— Düvvelsheys ţie de şaga mea. Silvan a dovedit că ştia şi limba
piticaniilor. Şi propunerea ta face cât un Düvvelsheys. Nu mă duc nicăieri.
Decât dacă mă baţi la un joc. Să-ţi mai dau o şansă? Hai să ne întrecem în
ghicitori, dacă nu-ţi plac jocurile sportive. O să-ţi spun o ghicitoare, dacă
ghiceşti, câştigi, iar eu mă duc de-aici. Dacă nu, rămân eu şi te duci tu. Fă
bine şi pune-ţi mintea la contribuţie, căci ghicitoarea nu este uşoară.
Înainte ca Geralt să protesteze, dracul a behăit, a râcâit ţărâna cu
copitele, a biciuit pământul cu coada şi a început să recite:

Frunzuliţe rozioare, pline sunt de păstăioare,

Nu departe de râu creşte, în lutul cel moale,
Pe tulpina-i lungă, florile-s pestriţe,
174
 La pisică n-o arăt, c-o mănâncă de îndat’.

— Ei bine, ce este? Ia ghiceşte.

— Habar n-am, a spus indiferent vânătorul, fără să se obosească să se
gândească. Vrejul de mazăre?
— Greşit. Ai pierdut.
— Şi care era răspunsul corect? Cine are… de-alea… păstăioare
pestriţe?
— Varza.
— Ia ascultă, a bombănit Geralt. Începi să mă calci pe nervi de-acum.
— Te-am avertizat, a râs dracul, că ghicitoarea nu este uşoară. Ghinionul
tău. Am câştigat, eu rămân. Tu pleci. La revedere, fără nicio părere de rău.
— Un moment. Vânătorul şi-a băgat pe furiş mâna în buzunar. Dar cum
rămâne cu ghicitoarea mea? Cred că am şi eu dreptul să-mi iau revanşa?
— Nu, a protestat dracul. Care drept? Pot să ştiu şi eu? Dar dacă n-o să
pot ghici? Mă crezi prost?
— Nu, a clătinat Geralt din cap. Te cred un derbedeu arogant şi
răutăcios. O să te distrezi cu un joc nou, pe care nu-l cunoşti.
— Ha! În fine! Ce fel de joc este?
— Jocul se numeşte, a spus vânătorul domol, „Altuia nu-i face ce ţie nu-
ţi place”. Nu trebuie să închizi ochii.
Geralt s-a ghemuit la pământ şi apoi s-a întins brusc şi o bilă de fier a
şuierat în aer şi l-a lovit pe drac chiar între coarne. Creatura a căzut pe
spate, ca fulgerată. Geralt a plonjat în cânepă şi l-a apucat de piciorul păros.
Silvan behăia şi lovea, vânătorul îşi proteja capul cu braţul, dar chiar şi aşa
îi ţiuiau urechile, pentru că dracul, în pofida poziţiei sale incomode, îi
trăsese o copită cu forţa unui catâr furios. A încercat să-l prindă de copită,
dar nu a reuşit. Cornuta s-a agitat, şi-a zbătut mâinile de pământ şi l-a lovit
din nou cu copita, chiar în frunte. Vânătorul a scuipat o sudalmă printre
dinţi şi a simţit cum îi alunecă piciorul dracului din mână. S-au rostogolit
amândoi la pământ, fiecare în altă direcţie, tăvălind cânepa şi încurcându-se
în câlţi.
Dracul s-a eliberat primul şi îşi aduna ultimele puteri, cu căpăţâna
încornorată plecată. Dar şi Geralt s-a ridicat ferm pe picioare şi a parat
atacul fără dificultate. A prins dihania de coarne, a tras-o cu putere spre el
şi a proiectat-o la pământ, îngenunchind în faţa ei. Dracul a behăit şi l-a
scuipat în ochi, într-un mod de care nu i-ar fi ruşine unei cămile atinse de
175
ptiahsm. Vânătorul a făcut instinctiv un pas în spate, fără să dea drumul
coarnelor dracului. Silvan, încercând să-şi elibereze capul, a lovit cu ambele
copite simultan, şi, destul de ciudat, a ratat cu amândouă. Geralt a suduit
crâncen, dar n-a slăbit coarnele din prinsoare. L-a ridicat pe drac de la
pământ, l-a trântit în câlţii de cânepă care trosneau şi, adunându-şi puterile,
l-a lovit cu toată forţa în genunchiul păros, apoi s-a aplecat peste el şi l-a
scuipat în ureche. Dracul a răcnit şi a început să clămpănească din dinţii
ascuţiţi.
— Altuia nu-i face… a oftat vânătorul… ce ţie nu-ţi place! Mai jucăm?
— Bleblebleeeeee! Dracul spumega, răgea şi scuipa cu furie, dar Geralt
îl strângea de coarne şi îl ţinea cu capul în jos, astfel încât balele îi curgeau
pe copitele care râcâiau ţărâna înălţând nori de praf şi buruieni.
Cele câteva minute care-au urmat n-au fost decât o luptă încrâncenată,
un schimb de insulte şi lovituri. Singurul lucru de care se putea bucura
Geralt, dacă se putea spune aşa, era doar faptul că nimeni nu vedea scena
care putea lua o întorsătură stupidă. Impactul unui alt şut i-a despărţit pe cei
doi rivali care s-au văzut proiectaţi în direcţii opuse, în hăţişul de cânepă.
Dracul i-a luat-o din nou înainte vânătorului, a sărit în sus şi a luat-o la
goană pentru a scăpa, vizibil speriat. Geralt, gâfâind şi ştergându-se de
sudoarea care i se prelingea pe faţă, a luat-o la goană după el. Au traversat
penibil hăţişul de cânepă, şi au dat peste unul de hamei. Vânătorul a auzit
ropotul unui cal în galop. Zgomotul pe care-l aştepta.
— Aici, Jaskier! Aici! a strigat. În hamei!
Apoi s-a trezit cu grumazul calului chiar în faţa sa şi în clipa următoare a
încercat să sară pe el. S-a izbit de animal ca de o stâncă şi a căzut pe spate,
văzând stele verzi la impactul cu solul. Cu toate acestea, a reuşit să se
rostogolească într-o parte, peste vrejii de hamei, ferindu-se de copite. A
sărit sprinten, dar în acel moment a apărut un alt călăreţ, care l-a lovit din
nou. Şi apoi, brusc, cineva l-a culcat la pământ.
Şi apoi a fost ceva ca un fulger şi o durere groaznică în ceafă.
Şi bezna.

VI
Avea nisip în gură. Când a vrut să-l scuipe, şi-a dat seama că era culcat
cu faţa la pământ. Când a vrut să se mişte, şi-a dat seama că era legat. Şi-a

176
ridicat capul uşor. A auzit voci.
Zăcea în pădure, pe un pat de frunze, chiar lângă trunchiul unui pin. La
vreo douăzeci de paşi erau mai mulţi cai deşeuaţi. Îi vedea confuz, printre
ferigi arborescente, dar unul dintre cai era, fără îndoială, iapa lui Jaskier.
— Trei saci de porumb, a auzit. E bine, Torque. Foarte bine. Bună treabă
ai făcut.
— Şi asta nu e tot, a spus o voce behăitoare, care nu putea fi decât a
dracului silvan. Uită-te la asta, Galarr. Parcă e fasole, dar e complet albă. Şi
uite ce mare e! Iar aceasta se numeşte rapiţă. Fac ulei din ea.
Geralt şi-a strâns ochii şi apoi i-a deschis din nou. Nu, nu visa. Dracul
vorbea cu acel Galarr în Limba Veche, limba elfilor. Dar cuvintele
„porumb”, „fasole” şi „rapiţă” erau împrumutate din limba modernă.
— Da’ asta? Ce-i asta? a întrebat numitul Galarr.
— Seminţe de in. In, pricepi? Fac cămăşi din el. Este mult mai ieftin
decât mătasea şi mai rezistent. Ţesutul este, pare-mi-se, destul de
complicat, dar mă interesez eu ce şi cum.
— Numai să ni se prindă inul ăsta al tău, să nu păţim ca şi cu napii pe
care i-am pierdut, s-a plâns Galarr, folosind ciudatul volapük. Încearcă să
găseşti răsaduri noi de napi, Torque.
— Nicio grijă, a behăit dracul. Aici nu este nicio problemă, totul creşte
ca din apă. Ţi-aduc, fii liniştit.
— Şi încă ceva, i-a spus Galarr. Încearcă să afli ceva despre sistemul lor
de rotaţie a culturilor.
Vânătorul şi-a ridicat cu grijă capul şi a încercat să se întoarcă.
— Geralt… a auzit şoptindu-i-se. Te-ai trezit?
— Jaskier… i-a răspuns el la fel de încet. Unde suntem… Ce-am păţit?
Bardul a gemut. Geralt amorţise. A suduit, şi-a încordat muşchii şi s-a
răsucit pe partea cealaltă. În mijlocul poienii se afla dracul, purtând, aşa
cum aflase vânătorul, numele sonor de Torque. Era ocupat cu încărcarea
sacilor, desagilor şi boccelelor pe cai. Îl ajuta un bărbat subţire, înalt, care
nu putea fi decât Galarr. Acesta, auzind mişcarea vânătorului, s-a întors.
Părul său negru avea reflexe de granat. Avea trăsăturile feţei ascuţite şi
mari, ochii strălucitori. Şi urechile despicate la capăt.
Galarr era elf. Elf din munţi. Sânge pur de Aén seidh, reprezentant al
Poporului Vechi.
Galarr nu era singurul elf din raza sa vizuală. Alţi şase stăteau la
marginea poienii. Unul dintre ei descărca desagii din spinarea iepei lui
177
Jaskier, altul ciupea strunele lăutei. Ceilalţi patru erau adunaţi în jurul
sacului golit, devorând cu lăcomie napi şi morcovi cruzi.
— Vanadáin, Toruviel, i-a strigat Galarr, arătând către prizonieri cu o
mişcare a capului. Vedrái! Enn’le!
Torque a sărit în sus şi a început să behăie.
— Nu, Galarr! Nu! Filavandrel ne-a interzis! Ai uitat?
— Nu, n-am uitat. Galarr a aruncat doi desagi legaţi pe spatele calului.
Dar trebuie să verificaţi dacă nu li s-au slăbit legăturile.
— Ce vreţi de la noi? a gemut trubadurul, în timp ce unul dintre elfi,
aşezat în genunchi, verifica nodurile legăturilor. De ce ne ţineţi legaţi? Ce
vreţi să faceţi cu noi? Sunt Jaskier, poe…
Geralt a auzit brusc un zgomot. S-a întors, răsucindu-şi capul ca să vadă.
În faţa lui Jaskier stătea în picioare o elfă, cu ochii negri şi părul ca pana
corbului, bogat, lăsat pe umeri, cu două cosiţe subţiri împletite de la tâmplă.
Purta o jachetă scurtă din piele deasupra unei cămăşi din satin verde şi
jambiere de lână strâmte, ascunse în cizme de călărie. Şoldurile îi erau
încinse cu un şal tărcat lung până la mijlocul coapsei.
— Que glosse? a întrebat ea cu ochii aţintiţi asupra vânătorului şi
jucându-se cu mânerul pumnalului lung prins de centură. Que l’en pavienn,
ell’ea?
— Nell’ea, a negat vânătorul. T’en pavienn, Aén Seidhe.
— Ai auzit? Elfa s-a întors către tovarăşul ei, un Seidhe înalt, care, fără
să-şi bată capul cu legăturile lui Geralt, zdrăngănea la lăuta lui Jaskier cu o
expresie apatică pe faţa sa alungită. Ai auzit Vanadáin? Umanoidul ştie să
vorbească! Ştie chiar să fie obraznic!
Seidhe a ridicat din umeri. Penele decorative de la jachetă îi foşneau.
— Un motiv în plus ca să-i băgăm căluşul în gură, Toruviel.
Elfa s-a aplecat asupra lui Geralt. Avea genele lungi, tenul nefiresc de
palid şi buzele crăpate. Purta un colier lung, din bucăţi sculptate de
mesteacăn auriu, înşirate pe o cureluşă înfăşurată în jurul gâtului de mai
multe ori.
— Hai, mai spune-mi ceva, umanoidule, a şuierat ea printre dinţi. Să
vedem de ce este în stare gâtlejul ăla al tău, obişnuit să latre.
— Ce-i asta, mai ai nevoie de vreun pretext, a scuipat nisip vânătorul
după ce s-a întors cu greu pe spate, ca să loveşti pe cineva legat? Loveşte
fără motiv, căci am văzut că-ţi place. Descărcă-te.
Elfa s-a ridicat.
178
 — M-am descărcat, n-avea tu grijă, atunci când aveai mâinile libere, i-a
spus ea. Eu sunt cea care te-a răsturnat de pe cal şi ţi-a tras una în cap. Află
că tot eu voi fi cea care îţi va pune capăt zilelor atunci când va veni
momentul.
Nu i-a răspuns.
— Aş fi preferat să te împung de aproape, privindu-te în ochi, i-a spus
elfa. Dar, puţi îngrozitor, omule. O să trag în tine cu arcul.
— Cum vrei, a ridicat vânătorul din umeri, în măsura în care îi permiteau
funiile. Faci ce vrei, onorată Aén Seidhe. Nu poţi rata o ţintă legată şi, deci,
nemişcată.
Elfa stătea deasupra lui, cu picioarele depărtate; s-a aplecat, a fulgerat cu
dinţii.
— Aşa ar trebui de fapt, a şuierat ea. Reuşesc orice când vreau. Dar poţi
fi sigur că nu vei muri de la prima săgeată. Nici de la a doua. O să fac în aşa
fel încât să simţi că mori.
— Nu te apropia prea mult, a făcut el o grimasă simulând dezgustul. Puţi
de-mi cade părul din nas, Aén Seidhe.
Elfa a sărit îndărăt şi, legănându-şi şoldurile înguste, i-a tras cu putere un
şut în coapsă. Geralt s-a încovoiat, văzând care era locul în care intenţiona
să lovească din nou. A reuşit, a primit şutul în şold, numai că l-a simţit până
în măduva oaselor.
Elful înalt, care stătea în picioare lângă ei, confirma prin acorduri
ascuţite pe strune de lăută.
— Lasă-l în pace, Toruviel! a behăit dracul. Eşti nebună? Galarr, spune-i
să se oprească odată!
— Thaésse! a ţipat Toruviel înainte de a-l lovi din nou pe vânător.
Lunganul Seidhe a ciupit violent strunele lăutei, una dintre ele rupându-
se cu un geamăt prelung.
— Pân-aici! Destul, pe toţi zeii! a urlat Jaskier nervos, rostogolindu-se şi
zvârcolindu-se în chingi. De ce îl chinui atâta, târfă proastă? Lasă-ne în
pace! Iar tu nu-mi mai strica lăuta, bine?
Toruviel s-a întors spre el cu o grimasă răutăcioasă pe buzele crăpate.
— Muzician! a ţipat ea. E om şi e muzician! Lăutar!
Fără vreun cuvânt, a smuls lăuta din mâinile elfului înalt şi a zdrobit-o
de trunchiul de pin, după care i-a aruncat resturile agăţate între strune lui
Jaskier în piept.
— De-acum ai să cânţi din cornul vacii, sălbaticule, nu din lăută.
179
 O paloare nesănătoasă s-a aşternut pe chipul poetului, buzele îi tremurau.
Geralt, simţind cum urcă prin el o furie rece, s-a uitat în ochii negri ai lui
Toruviel.
— De ce mă priveşti aşa? a şuierat elfa, aplecându-se. Umanoid slinos!
Poate vrei să-ţi scot ochii ăia de reptilă!
Colierul ei atârna deasupra lui. Vânătorul şi-a încordat muşchii, a ţâşnit
printr-o săritură bruscă, i-a agăţat colierul cu dinţii şi a tras cu putere de el,
contractându-şi picioarele şi răsucindu-se spre partea opusă. Toruviel şi-a
pierdut echilibrul şi a căzut peste el. Geralt se zbătea în chingi ca peştele pe
uscat, a zdrobit-o pe elfă sub el, apoi şi-a aruncat capul pe spate cu atâta
forţă, încât vertebrele cervicale i-au trosnit, apoi i-a bubuit faţa cu fruntea
cât de tare a putut. Toruviel ţipa şi se zvârcolea.
Elfii au scos-o şi au ridicat-o brutal pe Toruviel, trăgând-o de haine şi de
păr. Unul dintre ei l-a lovit, a simţit cum inelele îi taie pielea de pe obraz,
pădurea îi valsa şi se scufunda înaintea ochilor. A văzut cum Toruviel cade
în genunchi, a observat cum îi curgea sângele din nas şi din gură. Elfa şi-a
scos pumnalul cu o mişcare ageră din teacă, dar a izbucnit brusc în lacrimi,
s-a ghemuit, şi-a luat capul în mâini şi l-a lăsat să-i cadă între genunchi.
Elful înalt, cu vesta împodobită cu pene multicolore, i-a luat pumnalul
din mână şi s-a apropiat de vânător, însoţit de ceilalţi. A ridicat lama
zâmbind. Geralt îl vedea de-acum dincolo de un voal roşu pentru că sângele
care-i curgea de la fruntea muşcată de dinţii lui Toruviel îi invadase orbita.
— Nu! a behăit Torque, ţinându-l pe elf de mână ca să-l oprească. Nu-l
ucide! Nu!
— Voe’rle, Vanadáin, a auzit ca din senin o voce sonoră. Quéss aen?
Caélm, evenlliénn! Galarr!
Geralt şi-a întors capul atât cât i-a permis pumnul care-l ţinea de păr.
Calul, care intrase în poiană, alb ca zăpada, avea o coamă lungă, moale,
mătăsoasă ca părul femeilor. Pletele călăreţului care stătea în şaua
preţioasă, de aceeaşi culoare, erau strânse pe frunte cu o bandană înţesată
cu safire.
Torque, behăind în continuare, s-a dus la cal, l-a prins de etrier şi l-a
copleşit pe elful cu părul alb cu un potop de cuvinte. Seidhe l-a întrerupt cu
un gest vehement şi a descălecat. S-a apropiat de Toruviel care se sprijinea
pe doi elfi şi i-a dat cu grijă la o parte eşarfa însângerată de pe faţă.
Toruviel a scos un geamăt pătrunzător. Seidhe a clătinat din cap, s-a întors
spre vânător şi s-a apropiat de el. Ochii săi negri, incandescenţi, strălucitori
180
ca stelele pe chipul său palid, erau încercănaţi de parcă n-ar fi dormit câteva
nopţi la rând.
— Omori chiar şi legat, a spus el calm în limba modernă, fără niciun
accent. Ca un basilisc. Se pot trage nişte concluzii de-aici.
— Toruviel a început-o, behăia dracul. I-a dat şuturi, aşa legat cum era,
de parcă şi-ar fi pierdut minţile…
Elful i-a ordonat să tacă cu un gest. La o poruncă scurtă, alt seidhe i-a
târât pe vânător şi pe Jaskier sub pin, legându-i de trunchi cu chingile. Apoi
toată lumea a îngenuncheat în jurul lui Toruviel care zăcea la pământ,
ascunzând-o. Geralt a auzit-o la un moment dat strigând şi zbătându-se în
mâinile lor.
— N-am vrut asta, a spus dracul, rămas în picioare lângă ei. N-am vrut,
omule. N-am avut de unde să ştiu că o să apară chiar atunci când noi…
Când te-au trântit şi l-au prins pe tovarăşul tău cu laţul, le-am zis să vă
abandoneze acolo în hamei. Dar…
— Ei n-au cum să lase martori în urma lor, i-a spus vânătorul.
— Oare o să ne omoare? a gemut Jaskier. Oare o să ne…
Torque tăcea, mişcându-şi nasul moale.
— La naiba, a gemut iar poetul. O să ne omoare? Ce se întâmplă, Geralt?
La ce am fost martori?
— Prietenul nostru cornut îndeplinea o misiune specială în Valea
Florilor. Nu-i aşa, Torque? La cererea elfilor, fura seminţe, răsaduri,
cunoştinţe despre agricultură… Şi mai ce, dracule?
— Tot ce-mi cădea în mână, a scuipat Torque. Tot ce au nevoie. Şi arată-
mi un lucru de care să nu aibă ei nevoie. Mor de foame în munţi, mai ales în
timpul iernii. Habar n-au de agricultură. Înainte de a deprinde domesticirea
animalelor sau a păsărilor, înainte de cultivarea în parcele… ei nu au timp
pentru asta, omule.
— Dă-i naibii cu timpul lor. Ce-au de gând să ne facă? a gemut Jaskier.
Cu ce le-am greşit?
— Ia gândeşte-te mai bine, a declarat elful cu părul alb, care se apropiase
în tăcere şi, probabil, vei reuşi să găseşti singur răspunsul la această
întrebare.
— Pur şi simplu se răzbună pentru tot ce au suferit elfii din cauza
oamenilor, a zâmbit cu un rictus vânătorul. Nu contează pe cine se răzbună.
Nu te lăsa amăgit de caracterul său nobil şi de discursul sofisticat, Jaskier.
Nu se deosebeşte cu nimic de fata cu ochi negri care ne-a lovit. Trebuie să-
181
şi descarce pe cineva ura neputincioasă.
Elful a luat de jos lăuta ruptă a lui Jaskier. Pentru o clipă s-a uitat în
tăcere la instrumentul distrus, apoi l-a aruncat în tufişuri.
— Dacă aş fi vrut să-mi manifest ura sau dorinţa de răzbunare, a spus el,
jucându-se cu mănuşile din piele moale, albă, aş fi făcut o incursiune în
vale pe timp de noapte, aş fi dat foc lanului de hamei şi i-aş fi masacrat pe
locuitori. Ar fi fost o joacă de copii, ei nu-şi pun nici paznici. Nu ne văd şi
nu ne-aud când merg prin pădure. Ce poate fi mai simplu, mai uşor decât o
săgeată rapidă, silenţioasă, trasă din spatele unui copac? Dar noi nu ne-am
propus să vă vânăm. Tu, bărbatule cu ochi ciudaţi, eşti cel care ai vrut să-l
prinzi pe prietenul nostru, silvanul Torque.
— Ei, exagerezi, a scuipat dracul. Nici vorbă de aşa ceva. Ne amuzam şi
noi un pic…
— Voi, oamenii, urâţi tot ceea ce este diferit de voi, chiar dacă e vorba
numai de forma urechilor, a urmat calm elful, neacordându-i nicio atenţie
cornutei. Prin urmare, ne-aţi alungat de pe pământurile noastre, ne-aţi
izgonit din casele noastre, ne-aţi surghiunit în munţii sălbatici. Ne-aţi
ocupat Dol Blathanna, Valea Florilor. Eu sunt Filavandrel aén Fidháil din
Turnul de Argint, din neamul Feleaorn din Corăbiile Albe. În prezent, exilat
la capătul lumii, eu sunt Filavandrel de la Capătul Lumii.
— Lumea este mare, a spus vânătorul. Şi ne poate găzdui. Este destul
spaţiu pentru toţi.
— Lumea este mare, a repetat elful. Într-adevăr, omule. Dar voi aţi
schimbat-o. La început aţi schimbat-o prin violenţă, v-aţi comportat cu ea
aşa cum vă purtaţi cu tot ceea ce vă cade în mâini. Acum, se pare că a
început să se adapteze lumea la voi, să vi se potrivească. Să vi se supună.
Geralt nu i-a răspuns.
— Torque a spus adevărul, a continuat Filavandrel. Da, murim de foame.
Da, suntem ameninţaţi cu dispariţia. Soarele străluceşte altfel, aerul este
diferit, apa nu mai este cum era odată. Ceea ce mâncam cândva, ceea ce
foloseam, moare, se piperniceşte, se stinge. N-am fost niciodată cultivatori,
n-am arat pământul cu pluguri şi sape, spre deosebire de voi, oamenii. Vouă
pământul vă plăteşte un tribut sângeros. Nouă ne oferea daruri. Smulgeţi
din pământ bogăţiile cu forţa. Pentru noi pământul rodea şi înflorea, pentru
că ne iubea. În sfârşit, nicio dragoste nu durează la nesfârşit. Dar vrem să
supravieţuim şi noi.
— În loc să furaţi grânele, aţi putea să le cumpăraţi. Atât cât aţi avea
182
nevoie. Aveţi încă o mulţime de lucruri care ar putea fi considerate extrem
de valoroase de către oameni. Puteţi face negoţ.
Filavandrel a zâmbit dispreţuitor.
— Cu voi? Niciodată.
Geralt s-a încruntat, strivindu-şi sângele uscat de pe obraz.
— Fir-aţi ai dracu’, cu aroganţa şi dispreţul vostru cu tot. Dacă nu vreţi
să convieţuiţi, vă condamnaţi la extincţie. Coabitarea şi adaptarea sunt
singura voastră şansă.
Filavandrel s-a aplecat în faţă, aruncând fulgere din ochi.
— Să coabităm în condiţiile impuse de voi? l-a întrebat cu o voce
schimbată, dar calmă. Având în vedere poziţia voastră dominantă? Să ne
pierdem identitatea? Să coabităm în calitate de ce? De sclavi? De paria? Să
coabităm cu voi în spatele zidurilor oraşelor pe care le înălţaţi pentru a vă
izola de noi? Să coabităm cu femeile voastre şi să ne punem ştreangul de
gât? Sau să rămânem neputincioşi în faţa destinului care-i aşteaptă la tot
pasul pe copiii care sunt consecinţa coabitării? De ce îmi eviţi privirea,
omule ciudat? Cum îţi merge coabitarea cu semenii tăi, semeni faţă de care
eşti cam diferit?
— Mă descurc, l-a privit vânătorul drept în ochi. Mă descurc eu cumva.
Pentru că trebuie. Pentru că nu am de ales. Pentru că mi-am biruit orgoliul
şi mândria de a fi diferit, pentru că am înţeles că orgoliul şi mândria, deşi
sunt arme împotriva diferenţei, sunt o apărare patetică. Pentru că am
realizat că soarele străluceşte altfel, pentru că lucrurile se schimbă, iar eu nu
sunt neapărat axa acestor schimbări. Soarele străluceşte altfel şi va străluci,
nu poate fi prins cu niciun chip cu o plasă. Trebuie să acceptăm realitatea,
elfule, şi avem nevoie să învăţăm să facem asta.
— Asta vă doriţi, aşa-i? Filavandrel şi-a şters cu încheietura mâinii
sudoarea apărută pe fruntea palidă, deasupra sprâncenelor albe. Ce vreţi, de
fapt, să impuneţi altora? Convingerea că a venit vremea voastră, era şi
epoca omului şi că tot ceea ce faceţi altor rase este la fel de natural ca
răsăritul şi apusul soarelui? Pentru că noi toţi trebuie să fim de acord cu
asta, să acceptăm? Şi îmi reproşezi mie orgoliul? Şi care sunt punctele de
vedere pe care le invoci? De ce voi, oamenii, nu vă daţi seama că stăpânirea
voastră asupra întregii lumi este la fel de naturală ca păduchii care mişună
într-un cojoc de oaie? Ai putea să-mi propui, la fel de bine, să convieţuiesc
cu păduchii, iar eu i-aş asculta cu aceeaşi atenţie dacă în schimbul
recunoaşterii suveranităţii ar fi de acord să profităm împreună de cojocul de
183
oaie.
— Nu-ţi mai pierde vremea discutând cu o insectă atât de dezagreabilă,
elfule, i-a spus vânătorul cu o voce abia stăpânită. Mă surprinde dorinţa ta
de a trezi într-un astfel de păduche sentimente de vinovăţie şi remuşcare.
Eşti patetic, Filavandrel. Eşti amărât, însetat de răzbunare şi conştient de
propria ta neputinţă. Ia, hai, străpunge-mă cu o sabie. Hai, răzbună-te pe
întreaga rasă umană. Ai să vezi că ai să te simţi mai bine. Dă-mi mai întâi
un şut în cur, sau în dinţi, ca Toruviel a ta!
Filavandrel şi-a întors capul.
— Toruviel este bolnavă, a spus el.
— Cunosc boala şi simptomele sale. Geralt a scuipat peste umăr. Ceea
ce i-am aplicat ar trebui s-o ajute.
— Într-adevăr, această discuţie nu are niciun sens, s-a ridicat
Filavandrel. Îmi pare rău, dar trebuie să te omorâm. Nu are nimic de-a face
cu răzbunarea, este doar o soluţie pur practică. Torque trebuie să continue
să-şi facă treaba, şi nimeni n-are voie să ştie pentru cine o face. Nu ne
putem permite un război cu voi, dar nici nu ne lăsăm antrenaţi în negoţ şi
trocuri. Nu suntem atât de naivi încât să nu ne dăm seama că mărfurile
voastre sunt un avanpost. Şi cine este în spatele lor. Şi ce fel de coabitare
aduce.
— Elfule, i-a spus blând Jaskier, care tăcuse până atunci. Am prieteni.
Oameni care ne-ar plăti răscumpărarea. Dacă doriţi, şi sub formă de
alimente. Sub orice formă. Gândeşte-te la asta. Ştii că grăunţele astea furate
n-o să salveze…
— Nimic nu-i mai poate salva, l-a întrerupt Geralt. Nu te prosterna în
faţa lui, Jaskier, nu-l implora. Este inutil şi demn de milă.
— Pentru cineva care trăieşte atât de puţin, a zâmbit forţat Filavandrel,
dai dovadă de un dispreţ surprinzător faţă de moarte, omule.
— O dată ţi-a dat mama naştere, şi o dată mori, a spus calm vânătorul.
Filosofia este valabilă şi la păduchi, nu-i aşa? Şi care-i treaba cu
longevitatea voastră? Îmi pare rău pentru tine, Filavandrel.
Elful a ridicat din sprâncene.
— Explică-mi, de ce.
— Sunteţi înduioşător de amuzanţi, cu desagii de seminţe furate pe
spinarea cailor, cu un pumn de grâne, cu care vreţi să supravieţuiţi. Şi cu
misiunea voastră, care este de a distrage gândurile de la iminenta voastră
extincţie. Pentru că ştii foarte bine că acesta este sfârşitul. Nimic nu va mai
184
ieşi din pământ şi nu se va mai naşte pe platourile voastre înalte, nimic nu
vă mai poate salva. Dar aveţi o durată lungă de viaţă, veţi trăi multă vreme,
foarte multă vreme, în izolarea arogantă pe care v-aţi ales-o, din ce în ce
mai puţin numeroşi, tot mai slabi, din ce în ce mai amărâţi. Şi ştii foarte
bine ce-o să se întâmple, Filavandrel. Ştii că atunci tinerii disperaţi, cu
priviri de bătrâni centenari şi fetele fanate, sterile şi bolnave, precum
Toruviel, îi vor duce în vale pe cei care încă vor putea să mai ţină în mână
sabia şi arcul. O să coborâţi în Valea cu Flori ca să înfruntaţi moartea,
dorindu-vă să muriţi cu demnitate, în luptă, nu zăcând în bârloguri bântuite
de anemie, tuberculoză şi scorbut. Atunci, longevivule Aén Seidhe, ai să-ţi
aminteşti de mine. Ai să-ţi aminteşti că mi-ai stârnit mila. Şi ai să-ţi dai
seama că am avut dreptate.
— Timpul ne va demonstra cine a avut dreptate, a spus încet elful. Şi
aici intervine avantajul longevităţii. O să am şansa de a afla. Chiar şi cu
acest pumn de cereale furat. Tu n-o să ai şansa aceasta. Vei muri peste
câteva minute.
— Lăsaţi-l măcar pe el, Geralt l-a arătat cu o mişcare a capului pe
Jaskier. Nu, nu din milă patetică. Ci din raţiune. De mine nu-i va păsa
nimănui, dar pe el vor dori să-l răzbune.
— Tu nu dai doi bani pe logica mea, a spus fără nicio tragere de inimă
elful. Dacă el o să supravieţuiască datorită ţie, fără îndoială se va simţi
obligat să te răzbune.
— Poţi fi sigur! a izbucnit Jaskier, palid ca moartea. Poţi fi sigur,
jigodie. Omoară-mă şi pe mine, pentru că eu, în caz contrar, îţi promit că
voi ridica toată lumea împotriva ta. O să vezi de ce sunt în stare păduchii
din cojoc! O să vă masacrăm, chiar dacă va trebui să facem una cu
pământul munţii voştri! Poţi fi sigur de asta!
— Că prost mai eşti, Jaskier, a oftat vânătorul.
— O dată ţi-a dat mama naştere şi o dată mori, a spus semeţ poetul, deşi
efectul de semeţie a fost dat puţin peste cap de dinţii care clănţăneau.
— Am stabilit. Filavandrel şi-a scos mănuşile din centură şi şi le-a tras
pe mâini. E timpul să punem capăt acestui episod.
La comanda sa scurtă, elfii cu arcuri i s-au aliniat în faţă. Au acţionat
rapid, doar aşteptaseră de mult ordinul. Unul, după cum observase
vânătorul, încă mesteca napi. Toruviel, cu gura şi cu nasul bandajate în
cruce cu fâşii de pânză şi coajă de mesteacăn, stătea alături de arcaşi. Fără
arc.
185
 — Să vă legăm la ochi? a întrebat Filavandrel.
— Pleacă de-aici, şi-a întors capul vânătorul. Du-te…
— O d’yeabl aép arse, a terminat Jaskier, clănţănind din dinţi.
— Oh, nu! a început să behăie brusc dracul, alergând şi acoperindu-i pe
condamnaţi. Ţi-ai pierdut minţile? Filavandrel! Nu aşa ne-am înţeles! Nu
aşa! Trebuie să-i ducem în munţi, să-i ţinem undeva în peşteră până când
terminăm aici…
— Torque, a spus elful. Nu pot. Nu pot să risc. Ai văzut ce i-a făcut lui
Toruviel, legat fiind? Nu pot să risc.
— Nu-mi pasă ce poţi şi ce nu poţi! Da’ ce vă închipuiţi? C-o să vă
îngădui să-i ucideţi? Aici, pe pământul meu? Chiar lângă satul meu? Idioţii
naibii! Ia căraţi-vă de-aici cu arcurile voastre, altminteri vă împung cu
coarnele, uc, uc!
— Torque. Filavandrel şi-a proptit mâinile pe centură. Aşa trebuie să
facem, n-avem încotro, e o necesitate.
— E Düvvelsheyss, nu e o necesitate!
— Dă-te la o parte, Torque.
Cornuta şi-a scuturat urechile, a behăit şi mai tare, şi-a bulbucat ochii, şi-
a îndoit cotul într-un gest injurios, foarte răspândit în rândul piticaniilor.
— N-o să ucideţi pe nimeni aici! Încălecaţi şi ştergeţi-o în munţii voştri,
dincolo de chei! Altminteri, va trebui să mă omorâţi şi pe mine!
— Fii rezonabil, a spus încet elful cu părul alb. Dacă-i lăsăm în viaţă,
oamenii vor afla despre tine, despre ceea ce faci. O să te prindă şi o să te
chinuiască. La urma urmei, îi cunoşti destul de bine.
— Îi cunosc, a scuipat dracul, acoperindu-i în continuare pe Geralt şi pe
Jaskier. Aş putea spune că-i cunosc mult mai bine decât voi! Şi ca să v-o
spun pe-aia dreaptă, nu ştiu cu cine ar trebui să ţin! Îmi pare rău că m-am
aliat cu voi, Filavandrel!
— Tu ai vrut-o, a zis rece elful, dându-le arcaşilor semnul de a se fixa pe
poziţii. Tu ai vrut-o, Torque. L’sparelleán! Evelliénn!
Elfii şi-au scos săgeţile din tolbă.
— Du-te de-aici, Torque, i-a spus Geralt, scrâşnind din dinţi. Nu are
niciun sens. Dă-te la o parte.
Dracul, fără să se clintească din loc, le-a arătat gestul piticaniilor.
— Aud… muzică… a suspinat Jaskier.
— Se întâmplă, a spus vânătorul, uitându-se la vârfurile săgeţilor. Nu-ţi
face griji. Nu e nicio ruşine s-o iei razna de frică.
186
 Faţa lui Filavandrel s-a schimbat, s-a contractat într-o grimasă stranie.
Seidhe cu părul alb s-a răsucit brusc, a strigat la arcaşi, scurt, precipitat.
Arcaşii şi-au lăsat armele.
În poiană a apărut Lille.
Nu mai era fătuca slabă de la ţară în rochie cadrilată de postav. Tânăra
care străbătea poiana tapetată cu iarbă înaltă mergea – nu, nu mergea –
plutea spre ei. Regina, radioasă, cu părul de aur, cu ochii strălucitori,
fermecătoarea Regină a Câmpurilor, împodobită cu ghirlande de flori, spice
şi smocuri de iarbă. În stânga ei şchiopăta un pui de cerb cu picioarele
nesigure, iar în dreapta se târa foşnind un arici imens.
— Dana Méadbh, a spus cu respect Filavandrel.
Apoi şi-a înclinat capul şi a îngenuncheat.
Au îngenuncheat şi ceilalţi elfi, lent, fără tragere de inimă, unul câte unul
cădeau în genunchi, plecându-şi capul cu respect. Ultima care a
îngenuncheat a fost Toruviel.
— Haél, Dana Méadbh, a repetat Filavandrel.
Lille nu i-a răspuns la salut. S-a oprit la câţiva paşi în faţa elfului,
privirea sa albastră aţintindu-se asupra lui Jaskier şi a lui Geralt. Torque,
prosternat şi el în faţa ei, a trecut imediat la tăierea legăturilor. Niciunul
dintre Seidhe nu s-a clintit.
Lille rămăsese în faţa lui Filavandrel. Ea nu a spus nimic, nu a emis nici
cel mai mic sunet, dar vânătorul a sesizat schimbările de pe faţa elfului, a
perceput aura din jurul lor şi nu a avut nicio îndoială că între cei doi are loc
un schimb de gânduri. Dracul l-a tras brusc de mânecă.
— Prietenul tău, a behăit încet, s-a hotărât să dispară. În curând. Ce să
fac?
— Dă-i vreo câteva peste bot.
— Cu plăcere.
Filavandrel s-a ridicat din genunchi. La comanda lui, elfii s-au grăbit să-
şi înşeueze caii.
— Vino cu noi, Dana Méabdh, a spus elful cu părul alb. Avem nevoie de
tine. Nu ne părăsi, Eternă. Nu ne priva de dragostea ta. Vom muri fără ea.
Lille şi-a clătinat domol capul arătând spre est, spre munţi. Elful s-a
aplecat agăţând cu mâna frâiele artizanale ale surului său.
Jaskier s-a apropiat, palid şi mut, susţinut de silvan. Lille i-a aruncat o
privire şi a zâmbit. Şi-a îndreptat ochii spre vânător, privindu-l îndelung. N-
a scos niciun cuvânt. Nu a fost nevoie de cuvinte.
187
 Cei mai mulţi dintre elfi erau deja în şa atunci când s-au apropiat
Filavandrel şi Toruviel. Geralt şi-a înfipt privirea în ochii negri ai elfei,
vizibili deasupra bandajelor.
— Toruviel… a început.
Şi nu a mai terminat.
Elfa a dat din cap. A luat de pe arcada şeii o lăută, un instrument
minunat din lemn de esenţă moale, cu intarsii artistice, ornată cu un grifon.
Fără vreun cuvânt, i-a dat-o lui Jaskier. Poetul a luat instrumentul, s-a
înclinat. De asemenea, fără vreun cuvânt, dar ochii lui au spus o mulţime.
— Adio, omule ciudat, i-a zis încet Filavandrel lui Geralt. Ai dreptate.
Nu este nevoie de cuvinte. Nu schimbă nimic.
Geralt tăcea.
— După ce m-am mai gândit, a adăugat Seidhe, am ajuns la concluzia că
ai avut dreptate. Atunci, când ţi-era milă de noi. La revedere, atunci. O să
ne revedem în curând, în ziua în care o să coborâm în vale ca să murim cu
demnitate. O să te căutăm, Toruviel şi cu mine. Să nu ne dezamăgeşti.
Pentru un lung răstimp, s-au uitat unul la altul în tăcere. Apoi vânătorul
le-a răspuns scurt şi simplu.
— O să încerc.

VII
— Pe toţi zeii, Geralt. Jaskier s-a oprit din cântat, şi-a strâns lăuta la
piept, a atins-o cu obrazul. Lemnul acesta cântă singur! Strunele acestea
sunt vii! Ce sunete minunate! La naiba, niscaiva şuturi şi puţină spaimă sunt
un preţ foarte mic pentru lăuta asta nemaipomenită. M-aş fi lăsat pradă
şuturilor din zori până în amurg dacă ştiam ce urmează să primesc. Geralt?
Mă asculţi?
— E greu să nu te aud, a ridicat vânătorul privirea din carte, s-a uitat la
dracul, care se tot înverşuna să miaune la flautul bizar încropit din bucăţi de
stuf de diferite lungimi. Te-am auzit, trebuie să fii surd să nu auzi, te-aude
toată lumea din împrejurimi.
— Düvvelsheys, ce împrejurimi. Torque şi-a pus instrumentul deoparte.
Deşert şi atât. Sălbăticie. Rahat. Eh, îmi pare rău după cânepa mea!
— Îi pare rău după cânepă, a râs Jaskier, răsucind cu grijă misterioasa
lăută sculptată. Trebuia să stai pitit în junglă ca un şoricel sub mătură, în loc

188
să bagi frica în fete, să distrugi diguri şi să spurci fântânile. Cred că de-
acum înainte vei fi mai atent şi te vei abţine de la trucurile tale, ce zici,
Torque?
— Îmi plac trucurile, a spus dracul rânjind. Nici nu-mi pot imagina viaţa
fără ele. Dar fie cum ziceţi, promit că pe noile tărâmuri voi fi mai precaut.
Am să fac şmecherii, dar mai cu reţinere.
Noaptea era înnorată şi furtunoasă, vântul culca trestiile, foşnind printre
ramurile arbuştilor în mijlocul cărora îşi instalaseră tabăra. Jaskier arunca
vreascuri în foc. Torque se răsucea pe burtă în culcuşul său, vânând ţânţarii
cu coada. În lac a sărit cu un pleoscăit un peşte.
— Toată aventura asta a noastră până la capătul lumii o s-o povestesc
într-o baladă, a declarat Jaskier. O să te descriu şi pe tine, Torque.
— Să nu crezi c-o să izbuteşti de pomană, a spus dracul. Şi eu o să scriu
o baladă şi o să te descriu de n-o să-ţi mai ridici nasul din pământ
doisprezece ani. Aşa că ai grijă. Geralt?
— Ce este?
— Ai găsit ceva interesant în cartea aceea, pe care ai sustras-o în mod
ruşinos de la săteni?
— Desigur.
— Atunci citeşte-ne şi nouă, până nu se stinge focul.
— Da, da, Jaskier a zbârnâit strunele melodioase ale lăutei primite de la
Toruviel. Citeşte-ne, Geralt.
Vânătorul s-a sprijinit într-un cot, apropiind cartea de foc.
— Poate fi văzută, a început el, la vreme de vară, din Zilele de Florar şi
Cireşar până în zilele de Brumărel, dar, cel mai adesea, se poate în luna lui
Gustar, în sărbătoarea pe care bătrânii o numeau „Lammas”. Apare ca o
fecioară blondă, învăluită de flori, şi tot ceea ce e viu, fie plantă, fie animal,
o urmează şi este atras de ea. Până şi numele ei este de „Vietătoare”. Anticii
o numesc „Danamebi” şi i se închină cu ardoare. Chiar şi Bărboşii, care
vieţuiesc în creierul munţilor şi nu în miezul câmpiei, o preaslăvesc şi îi
spun „Bloëmenmagde”.
— Danamebi, a murmurat Jaskier. Dana Méabdh, Fecioara Câmpului.
— Pe oriunde calcă, pământul înfloreşte şi renaşte, şi are puteri atât de
mari, încât toate creaturile se înmulţesc în neştire. Popoarele toate îi aduc
ofrande din recoltele lor, în speranţa deşartă că tărâmurile lor, şi nu altele,
vor fi vizitate de Vietătoare. Pentru că se spune că, odată, la sfârşit ea se va
stabili în mijlocul poporului care le va domina pe celelalte. Dar astea nu-s
189
decât poveşti de adormit copiii. Deoarece profeţii spun că Vietătoarea nu
iubeşte decât pământul, iubeşte la fel tot ceea ce creşte şi trăieşte pe el, fără
deosebire, de la cel mai mic arbore sălbatic pană la cel mai firav vierme şi
niciun popor nu este mai important decât cel mai fragil copac pentru că, la
urma urmei, vor dispărea toate într-o bună zi, iar după aceea vor veni alte
triburi. În vreme ce Vietătoarea este veşnică, a fost şi va fi, pentru
totdeauna, până la sfârşitul secolelor.
— La sfârşitul secolelor! a cântat trubadurul ciupind strunele lăutei.
Torque îl acompania cu trilurile stridente ale flautului său din trestie.
Bucură-te, Fecioară a Câmpurilor! Pentru recolta bogată, pentru florile din
Dol Blathanna, dar şi pentru pielea subsemnatului pe care ai salvat-o,
oprind vârfurile săgeţilor ca să n-o ciuruiască. Ştii, am să-ţi spun ceva.
S-a oprit din cântat, a luat lăuta ca un copil şi s-a întristat.
— N-o să pomenesc în baladă despre elfi şi despre necazurile pe care le
întâmpină. O să se găsească o grămadă de golani care să se năpustească la
munte… De ce să grăbim…
Trubadurul a tăcut.
— Termină, a spus cu amărăciune Torque. Vrei să spui să grăbim
inevitabilul. Inevitabilul.
— Hai să nu mai vorbim despre asta, i-a întrerupt Geralt. De ce vorbim?
Nu e nevoie de cuvinte. Luaţi exemplul lui Lille.
— Comunica telepatic cu elful, a spus poetul. Am simţit. Nu-i aşa,
Geralt? Hai, că tu sesizezi acest gen de comunicare. Ai înţeles cumva… ce
i-a transmis elfului?
— Ceva, ceva.
— Ce i-a spus?
— I-a vorbit despre speranţă. Despre faptul că totul se reînnoieşte şi că
nu încetează să se reînnoiască.
— Asta a fost tot?
— A fost de ajuns.
— Hmm… Geralt? Lille locuieşte în sat, printre oameni. Crezi că…
— … că va rămâne printre ei? Aici, în Dol Blathanna? Poate. Dacă…
— Dacă ce?
— Dacă oamenii se dovedesc a fi demni de aşa ceva. Dacă acest capăt al
lumii rămâne capătul lumii. Dacă o să respectăm graniţele. Da’ hai să lăsăm
trăncăneala, băieţi. E timpul să dormim.
— Ai dreptate. Miezul nopţii se apropie, focul se stinge. Eu mai stau,
190
cele mai iscusite rime mi-au ieşit la focuri care se stingeau. Şi-mi trebuie un
titlu pentru baladă. Un titlu drăguţ.
— Poate „Capătul lumii”?
— Prea banal, a pufnit poetul. Chiar dacă este de fapt capătul, trebuie să-
l numim altfel. Metaforic. Presupun că ştii ce e aceea o metaforă, Geralt?
Hmm… Să mă gândesc… „Acolo, unde…” La naiba. „Acolo, unde…”
— Noapte bună! a spus dracul.

191
 VOCEA RAŢIUNII 6
Vânătorul de monştri şi-a descheiat cămaşa şi şi-a desprins pânza umedă
de in de la gât. În peşteră era foarte cald, chiar prea cald, în aer atârna un
abur apăsător, umed, care condensa pe bolovanii acoperiţi cu muşchi şi pe
dalele de bazalt de pe pereţi.
Era înconjurat de plante. Creşteau în gropiţe din pământ, în cavităţi
umplute cu turbă, în tăvi, urcioare şi oale. Urcau pe stânci, se agăţau de
scăriţe şi araci de lemn. Geralt le urmărea curios, recunoscând unele dintre
exemplarele rare – cele care intrau în compoziţia leacurilor şi poţiunilor
sale, în filtrele şi în decocturile magice. Şi altele, chiar mai rare, ale căror
proprietăţi le putea doar ghici. Mai erau unele pe care nu le cunoştea deloc
şi despre care nu auzise niciodată vorbindu-se. Vedea pereţii peşterii
împânziţi de frunzele stelate ale nostrixului, bulgării compacţi de cap-rânjit
care debordau din vase uriaşe, tulpinile de arenaria care erau presărate cu
flori roşii ca sângele. A recunoscut frunzele groase, cărnoase, de limba-oii,
cele ovale grena-aurii ale infinimului şi săgeţile întunecate ale ierbii-osului.
A observat, ţesute în blocurile de piatră, muşchiul filamentos de sânge-brav,
bulbii sclipitori de ochiul-ciorii şi peţiolul şi petalele tigrate ale orhideei
coadă-de-şobolan.
În partea mai întunecată a peşterii se iveau pălăriile bombate ale
ciupercilor cosnaćca, gri ca pietrele de râu. Nu departe creştea strugurelul,
plantă capabilă să neutralizeze orice toxină sau otravă de pe faţa
pământului. Iţite din cutii îngropate adânc în pământ, penele firave galben-
cenuşii trădau rădăcina de ranog, un panaceu cu puternice proprietăţi de
vindecare.
Centrul peşterii era ocupat de plantele acvatice. Geralt a văzut cuvele
pline de ceratophyllum şi gene de ţestoasă, precum şi bazine acoperite de
blana-oii, un mediu protejat împotriva organismelor parazitare. Recipiente
din sticlă pline de rizomi răsuciţi de bitentacule halucinogene, de
cryptocoryne zvelte verde-închis şi nematode contorsionate. Jgheaburi pline
de noroi, de nămol, cu nenumărate culturi de licheni, mucegaiuri şi alge de
mlaştină.
Nenneke şi-a suflecat mânecile veşmintelor monahale, şi-a scos din coş
foarfeca şi grebla de os şi, fără vreun cuvânt, a început să lucreze. Geralt
şedea pe o băncuţă, între coloanele de lumină strecurate printre plăcile mari,
192
de cristal, din tavanul peşterii.
Preoteasa bolborosea şi fredona uşor, în timp ce-şi introducea mâinile
abil în desişul de frunze şi tulpini, clănţănea sec foarfeca, umplea coşul cu
mănunchiuri de buruieni. Aranja, de asemenea, scăriţele şi aracii care
susţineau plantele, din loc în loc nivela pământul cu grebla. Uneori,
mormăind furios, smulgea tulpinile uscate sau putrede, le arunca în
tancurile de humus ca hrană pentru ciuperci şi alte plante solzoase şi
răsucite ca nişte şerpi, pe care vânătorul nu le cunoştea. Nici măcar nu era
sigur că erau plante – i se părea că rizomii sclipitori se târau uşor,
întinzându-şi ramificaţiile spre mâinile preotesei.
Era cald. Foarte cald.
— Geralt?
— Da, i-a răspuns el luptându-se cu somnul care-l copleşea.
Nenneke, jucându-se cu foarfeca, îl privea printre frunzele mari, penate,
de spergularia.
— Nu pleca. Mai rămâi. Măcar câteva zile.
— Nu, Nenneke. E vremea să-mi văd de drumul meu.
— Ce te face să te grăbeşti? Nu trebuie să-ţi faci griji pentru Hereward.
Iar vagabondul ăla de Jaskier n-are decât să plece singur să-şi rupă gâtul.
Hai, rămâi, Geralt.
— Nu, Nenneke.
Preoteasa a clănţănit din foarfecă.
— Nu cumva de-aia te grăbeşti să părăseşti templul, fiindcă te temi că ea
te va găsi aici?
— Da, a răspuns cu o oarecare rezervă. Ai ghicit.
— Nici nu mi-a fost prea greu, a spus ea. Dar, calmează-te. Yennefer a
fost pe-aici. Acum vreo două luni. Nu se întoarce ea prea curând, pentru că
am avut niscaiva discuţii. Nu, nu pentru tine, nici măcar n-a adus vorba
despre tine.
— Deloc?
— Te doare, a râs preoteasa. Eşti egocentric ca toţi bărbaţii. Nimic nu-i
mai rău decât lipsa de interes, nu-i aşa? Decât indiferenţa? Dar nu, nu
dispera. O cunosc bine pe Yennefer. Nu m-a întrebat nimic, dar s-a uitat în
jur cu atenţie, în căutarea urmelor trecerii tale. Şi este foarte supărată pe
tine, am simţit-o.
— De la ce aţi avut discuţii?
— De la nimic care te-ar putea interesa.
193
 — Oricum, ştiu.
— Nu cred, a spus calm Nenneke, aranjând un arac. N-o cunoşti decât
foarte puţin. De altfel, între paranteze fie spus, e valabilă şi reciproca. Acest
lucru este destul de tipic pentru genul de relaţie care vă uneşte sau v-a unit.
Amândoi nu puneţi preţ pe nimic în afară de o evaluare puternică a
impactului emoţional, ignorând în acelaşi timp cauzele.
— A fost aici pentru a încerca să se vindece, a spus el cu răceală. Despre
asta aţi avut discuţii, recunoaşte.
— Nu recunosc nimic.
Vânătorul s-a ridicat şi s-a aşezat în lumina strecurată printre plăcile de
cristal din tavanul peşterii.
— Lasă-mă aici o clipă, Nenneke. Aruncă-ţi o privire.
A desfăcut un buzunăraş secret de la chimir, a scos un pacheţel, un sac în
miniatură, din piele de capră şi i-a vărsat conţinutul în palmă.
— Două diamante, un rubin, trei cristale frumoase de jad, un agat
interesant. Nenneke se pricepea la toate. Cât te-au costat?
— Două mii cinci sute de galbeni temerieni. Răsplata pentru strigoiul
din Wyzima.
— Pentru un gât înjunghiat, s-a strâmbat preoteasa. Ei bine, e o
chestiune de preţ. Dar ai făcut bine că ţi-ai transformat galbenii în
nestemate. Galbenul scade, iar în Wyzima pietrele nu sunt scumpe, aproape
ca cele din mina piticaniilor din Mahakam. Dacă vinzi aceste pietricele în
Novigrad, obţii cel puţin cinci coroane novigradiene, iar coroana este acum
şase galbeni şi jumătate şi tot creşte.
— Vreau să le iei.
— Spre păstrare?
— Nu. Poţi să păstrezi pentru templu jadul ca, să zicem, ofrandă pentru
zeiţa Melitele. Iar celelalte pietre… ele sunt pentru ea. Pentru Yennefer.
Dă-i-le când mai trece pe-aici, ceea ce, probabil, se va întâmpla curând.
Nenneke l-a privit drept în ochi.
— N-aş face asta în locul tău. Crede-mă, se va mânia şi mai tare, dacă
este posibil mai tare de-atât. Lasă totul aşa cum este, pentru că nu eşti în
măsură să schimbi sau să îmbunătăţeşti ceva. Fugind de ea… te-ai
comportat, ei bine, hai să-i spunem, într-un mod care nu este într-adevăr
demn de un om matur. Încercarea de-a o face să-ţi uite vinovăţia, oferindu-i
giuvaiere, te face un om destul de matur. Nici eu nu ştiu cu adevărat care-i
tipul de om pe care-l detest mai mult.
194
 — Era prea posesivă, a murmurat el, întorcându-şi capul. N-am mai
putut suporta. Mă trata ca pe un…
— Opreşte-te, a spus ea tăios. Nu-mi plânge mie în poală. Doar nu sunt
maică-ta, de câte ori trebuie să-ţi repet? Iar confidentă n-am de gând să-ţi
fiu. Mă doare în cot de felul în care te-a tratat, ce să mai zic de felul în care-
ai tratat-o tu pe ea. Şi n-am nici cea mai mică intenţie s-o fac pe
intermediara şi să-i dau pietrele alea stupide. Dacă vrei să fii prost, fii fără
medierea mea.
— Nu m-ai înţeles. N-am de gând să-i cer iertare sau s-o cumpăr. Îi
datorez, însă, ceva, iar tratamentul pe care vrea să-l urmeze este aparent
foarte costisitor. Vreau s-o ajut, asta-i tot.
— Eşti mai prost decât te credeam. Nenneke a ridicat coşul de la pământ.
Tratament costisitor? S-o ajuţi? Geralt, pentru ea pietricelele astea ale tale
sunt un fleac, niciun scuipat n-ar da pe ele. Ştii cât de mult capătă Yennefer
pentru a ajuta o cucoană să scape de sarcină? Se întâmplă să ştiu. Aşa cum
ştiu că ia şi mai mult pentru leacuri pentru tămăduirea infertilităţii. Păcat că
nu poate să se ajute pe ea însăşi în această privinţă. De aceea caută ajutor la
alţii, inclusiv la tine. Dar nimeni nu poate s-o ajute, este absolut imposibil.
Este o vrăjitoare. Şi ca majoritatea vrăjitoarelor, are gonadele atrofiate,
complet ineficiente şi tulburarea aceasta funcţională este ireversibilă. Nu va
putea avea un copil niciodată.
— Nu toate vrăjitoarele sunt afectate astfel. Ştiu bine, şi la fel de bine
ştii şi tu.
— Da. Nenneke şi-a mijit ochii. Ştiu.
— Nu putem vorbi despre nicio regulă, dacă există excepţii. Scuteşte-
mă, te rog, de neadevăruri banale cu privire la excepţiile care confirmă
regula. Spune-mi ceva despre excepţii ca atare.
— Despre excepţii, a răspuns cu un ton glacial, se poate spune doar un
singur lucru. Că ele există. Nimic mai mult. Iar Yennefer… Ei bine, din
păcate, ea nu este o excepţie. Cel puţin nu din punctul de vedere despre care
vorbim. Cât despre alte puncte de vedere, este greu de găsit o excepţie mai
mare decât ea.
— Vrăjitorii, Geralt n-a luat în seamă nici tonul, nici aluzia, au izbutit să
învie morţii. Ştiu cazuri documentate. Iar o înviere a mortului este mai grea
decât o înlocuire de organe sau organisme atrofiate, din câte mi se pare.
— Te înşeli. Pentru că eu nu ştiu nici măcar de un singur caz
documentat, încununat de succes, în care să se fi reparat o atrofie sau să se
195
fi regenerat glandele endocrine. Geralt, ajunge de-acum, că începe să
semene cu o consultaţie. Tu nu te pricepi, însă eu mă pricep. Şi dacă-ţi spun
că Yennefer a plătit pentru anumite abilităţi cu preţul pierderii altora, aşa
este.
— În cazul în care acest lucru este atât de evident, nu înţeleg de ce mai
încearcă să…
— Nu prea înţelegi mare lucru, l-a întrerupt preoteasa. Chiar că nu prea
mare lucru. Ia mai dă-le-ncolo şi nu-ţi mai face tu griji cu privire la bolile
lui Yennefer, şi gândeşte-te la ale tale. Şi organismul tău a fost supus unor
modificări ireversibile. Tu o condamni pe ea, dar ce spui despre tine? Ar
trebui să-ţi fie foarte clar că niciodată nu vei fi om, şi totuşi o să te
străduieşti tot timpul să fii. Făcând greşeli omeneşti. Greşeli pe care un
vânător n-are voie să le facă.
El s-a rezemat de peretele peşterii şi şi-a şters sudoarea de pe frunte.
— Niciun răspuns, a zâmbit uşor Nenneke. Nici nu mă surprinde. Nu
este uşor să discuţi cu vocea raţiunii. Eşti bolnav, Geralt. Ai deficienţe. Nu
reacţionezi la poţiuni. Ai un ritm cardiac accelerat, acomodarea ochiului
este destul de lentă, ai reflexe întârziate. Ratezi şi cele mai simple Semne.
Şi vrei să pleci pe drum? Ai răbdare să te vindeci. Ai nevoie de terapie. Şi,
înainte de toate, de o transă.
— De-asta mi-ai trimis-o pe Iola? Făcea parte din terapie? Pentru a intra
mai uşor în transă?
— Da’ prost mai eşti!
— Nici chiar aşa cum mă crezi tu.
Nenneke s-a întors şi şi-a strecurat mâinile printre viţele cărnoase,
necunoscute vânătorului.
— Bine, cum vrei, a spus cu un ton detaşat. Da, ţi-am trimis-o. Ca parte
a terapiei. Şi bineînţeles că a funcţionat. În ziua următoare ai reacţionat mai
bine. Ai fost mai calm. În plus, şi Iola avea nevoie de o asemenea terapie.
Nu fi supărat.
— Nu sunt supărat nici pe terapie, nici pe Iola.
— Atunci eşti pe vocea raţiunii pe care o auzi?
El nu i-a răspuns.
— Îţi face bine transa, i-a repetat Nenneke, cuprinzând cu ochii grădina
cavernicolă. Iola este dispusă. A stabilit contactul fizic şi mental cu tine.
Dacă vrei să pleci, hai s-o facem în seara asta.
— Nu. Nu vreau. Înţelege, Nenneke, într-o transă Iola poate să înceapă
196
să profeţească. Să vadă, să citească viitorul.
— Aşa şi trebuie.
— Exact. Dar eu nu vreau să ştiu viitorul. Cum aş putea să fac ceea ce
fac dacă aş şti dinainte? Oricum, eu îl ştiu şi aşa.
— Eşti sigur?
Nu i-a răspuns.
— Bine, bine, a oftat. Să mergem. Şi, Geralt… Nu vreau să fiu
indiscretă, dar spune-mi… Spune-mi cum v-aţi cunoscut. Tu şi Yennefer.
Cum aţi început?
Vânătorul a zâmbit.
— A început când Jaskier şi cu mine n-aveam nimic pentru micul dejun
şi ne-am hotărât să prindem peşte.
— Să înţeleg că, în loc de peşte, ai pescuit-o pe Yennefer?
— O să-ţi spun cum a fost. Dar poate că după cină, mi-e cam foame.
— Să mergem. Am deja tot ce-mi trebuie.
Vânătorul a dat să plece, aruncând o ultimă privire peşterii-seră.
— Nenneke?
— Da?
— Jumătate din ceea ce ai aici sunt plante care nu cresc oriunde
altundeva în lume. Nu-i aşa că nu mă înşel?
— Nu te înşeli. Mai mult de jumătate.
— Cum se explică?
— Dacă-ţi spun că prin harul zeiţei Melitele, probabil că nu-ţi va fi de-
ajuns?
— Probabil că nu.
— Da, mă gândeam eu, a zâmbit Nenneke. Vezi tu, Geralt, soarele
nostru încă străluceşte. Dar nu ca înainte. Dacă vrei, citeşte o carte. Dacă nu
vrei să-ţi pierzi timpul cu ea, te poate satisface explicaţia privind faptul că
plăcile de cristal din tavan acţionează ca un filtru. Elimină razele mortale,
care sunt tot mai dese în lumina soarelui. Astfel cresc plante pe care n-o să
le vezi în mediul lor natural nicăieri în lume.
— Am înţeles, a dat din cap vânătorul. Şi noi, Nenneke? Ce-o să se
întâmple cu noi? Şi deasupra noastră străluceşte soarele. Oare n-ar trebui să
ne refugiem sub un astfel de acoperiş?
— În principiu, ar trebui, a oftat preoteasa. Dar…
— Dar ce?
— E prea târziu.
197
 ULTIMA DORINŢĂ

I
Somnul şi-a scos la suprafaţă căpăţâna mustăcioasă, s-a zbătut cu putere,
a stropit, a tulburat apa, a fulgerat cu burta sa albă.
— Ai grijă, Jaskier! a strigat vânătorul de monştri, afundându-şi
călcâiele în nisipul umed. Stai aşa, la naiba!
— Stau… a mormăit poetul. Măiculiţă, ce monstru! Ăsta-i căpcăun, nu
peşte! O să ne punem burta la cale, pe toţi zeii!
— Slăbeşte-l, slăbeşte-l, altfel se rupe firul!
Somnul a plonjat până la fund şi a început un atac brusc înotând
împotriva curentului în direcţia meandrului râului. Firul a şuierat, iar din
mănuşile lui Jaskier şi ale lui Geralt ieşea fum.
— Trage-l, Geralt, trage-l! Nu-l mai slăbi, că se prinde în rădăcini!
— Se rupe firul!
— Nu se rupe! Trage-l!
S-au îndreptat, au tras. Firul a tăiat apa cu un şuierat, a vibrat, a proiectat
picături sclipitoare ca mercurul în strălucirea soarelui. Somnul s-a ivit dintr-
odată, s-a zvârcolit chiar sub suprafaţa apei, a diminuat tensiunea din
frânghie. Începeau să câştige teren.
— O să-l afumăm, îşi freca mâinile Jaskier. Îl ducem în sat ca să ni-l
afume. Din cap facem un borş!
— Fii atent!
Simţind adâncul sub burtă, somnul şi-a scos din apă jumătate din corpul
său de-un cot, şi-a scuturat capul, a tăiat suprafaţa apei cu coada sa plată şi
s-a scufundat brusc. Din mănuşi le-a ieşit fum din nou.
— Trage, trage! Să-l aducem la mal, nenorocitul naibii!
— Tremură firul! Slobozeşte-l, Jaskier!
— Nu se rupe, nu-ţi fie frică! Din cap… facem o ciorbă…
Adus lângă mal, somnul se răsucea şi se zbătea cu furie, ca şi cum ar fi
vrut să demonstreze că nu se lasă cu una, cu două pus în oală. Stropii
zburau de-un cot.
— O să-i vindem pielea… a continuat Jaskier ţinând coarda cu ambele
mâini, roşu din pricina efortului. Iar mustăţile, cu mustăţile… o să…

198
 Nimeni n-a mai aflat vreodată ce-avea de gând să facă poetul cu
mustăţile somnului. Firul s-a rupt cu un zbârnâit, iar cei doi pescari şi-au
pierdut echilibrul şi s-au prăbuşit în nisipul ud.
— Du-te naibii! a ţipat Jaskier de i s-a propagat ecoul în răchitiş. Atâta
haleală dusă pe apa sâmbetei! Lua-te-ar naiba, pui de somn!
— Ţi-am spus, şi-a frecat Geralt pantalonii. Ţi-am spus să nu mai tragi
cu atâta forţă. Ai sfeclit-o, amice. Iese un pescar din tine, cum iese-un cur
de capră din trompetă.
— Nu-i chiar aşa, s-a indignat trubadurul. Monstrul ăsta n-a scăpat
numai din vina mea.
— Interesant. N-ai mişcat un deget ca să mă ajuţi să pun firul. Ai
zdrăngănit la lăută şi ai trăncănit de s-a auzit peste tot.
— Te înşeli, i-a zâmbit Jaskier. Vezi tu, când ai adormit, am luat larvele
din cârlig şi am agăţat o cioară moartă, pe care am găsit-o în stufăriş. Am
vrut să-ţi văd moaca azi-dimineaţă, atunci când scoteai cioara din apă. Şi
somnul a tras la cioară. N-ar fi tras nici în ruptul capului la larvele tale
afurisite.
— Ar fi tras, ar fi tras, a scuipat vânătorul în apă, depănând firul pe o
furcă mică de lemn. Dar a cedat fiindcă ai tras ca tâmpitul. În loc să
trăncăneşti, mai bine înfăşoară şi celelalte frânghii. Soarele se ridică, e
timpul să plecăm la drum. Mă duc să-mi fac bocceaua.
— Geralt!
— Ce?
— Şi la celălalt fir este ceva… Nu, la naiba, tocmai s-a prins. La naiba, e
greu ca un bolovan, nu sunt în stare! Hoop! O scot… Ha, ha, vezi ce trag!
Este, probabil, o epavă din timpul regelui Dezmod! Da’ ce rahat mare! Uite,
Geralt!
Jaskier, desigur, exagera, încâlcitura de frânghii putrede, resturi de plase
şi alge marine scoasă din apă era impresionantă, dar departe de
dimensiunile unei corăbii din timpul legendarului rege. Bardul a împrăştiat
pe plajă cocoloşul şi a început să scotocească prin el cu vârful pantofului.
Algele se mişcau parcă de la mulţimea de lipitori, raci şi viermişori.
— Ha! Uite ce-am găsit!
Geralt s-a apropiat, curios. Descoperirea s-a dovedit a fi un urcior cioplit
în gresie, un fel de amforă cu două torţi, încâlcită într-o plasă, înnegrită de
la algele putrezite şi de la coloniile de moluşte şi melci din care picura un
mâl împuţit.
199
 — Ha! a strigat din nou cu mândrie Jaskier. Ştii cumva ce-i asta?
— Da. Este un hârb vechi.
— Te înşeli, i-a spus trubadurul, scociorând cu un beţişor de lemn
scoicile şi mâlul fosilizate, pietrificate. Acesta nu este, nici mai mult, nici
mai puţin, decât un urcior fermecat. Înăuntru este un geniu care îmi va
îndeplini trei dorinţe.
Vânătorul a pufnit.
— N-ai decât să râzi, Jaskier a terminat de râcâit, s-a aplecat şi a clătinat
amfora. Dar are la gură o pecete cu un simbol magic.
— Care? Arată-mi-o.
— Ei, ia nu mai spune. Poetul a ascuns urciorul la spate. Ia mai pune-ţi
pofta-n cui. Eu l-am găsit şi am nevoie de toate dorinţele.
— Nu-i atinge pecetea! Las-o!
— Dă-i drumul, îţi spun! E-al meu!
— Jaskier, ai grijă!
— Da’ cum să nu!
— Nu pune mâna! Oh, la naiba!
Din urciorul care în timpul încăierării căzuse în nisip a izbucnit în fum
roşiatic, luminos.
Vânătorul a sărit în spate şi a fugit spre bivuac după sabie. Jaskier, cu
braţele încrucişate pe piept, nici nu mai clipea măcar.
Fumul a bufnit, conturându-se într-o sferă neregulată la nivelul capului
poetului. Bila a luat forma unei figuri caricaturizate, fără nas, cu ochii
bulbucaţi şi cu un fel de cioc. Căpăţâna avea diametrul cam de-un cot.
— Geniule! i s-a adresat Jaskier cu picioarele tremurânde. Te-am
eliberat şi de-acum sunt stăpânul tău. Dorinţele mele sunt…
Căpăţâna a clămpănit din cioc, care de fapt nu era deloc un cioc, ci mai
degrabă ceva de genul unor buze răsfrânte şi scâlciate.
— Fugi! a ţipat vânătorul. Fugi, Jaskier!
— Dorinţele mele, a reluat poetul, sunt următoarele. Prima, să-l ia naiba
cât mai repede pe Valdo Marx, trubadurul din Cidaris. A doua, contesa
Virginia, care trăieşte în Caelf, şi care nu vrea să se dea nimănui. Să mi se
dea mie. Iar a treia…
Nimeni n-a mai aflat vreodată care a fost a treia dorinţă a lui Jaskier.
Căpăţâna monstruoasă şi-a scos la iveală două labe şi mai monstruoase cu
care l-a apucat pe bard de ceafă. Jaskier a cârâit.
Geralt a ajuns din trei salturi la căpăţână şi dintr-o lovitură energică a
200
sabiei de argint a tăiat-o în două pornind de la ureche, prin mijloc.
Văzduhul a urlat, din căpăţână a izbucnit fum şi a crescut rapid, dublându-şi
diametrul. Botul monstrului, acum mult mai mare, s-a deschis, a clămpănit
şi a răcnit strident, labele l-au scuturat puternic pe Jaskier şi l-au trântit la
pământ.
Vânătorul şi-a încrucişat degetele în Semnul Aard şi a descărcat în
căpăţână cantitatea maximă de Energie pe care a fost capabil s-o
mobilizeze. Energia şi-a atins scopul, întrucât s-a materializat sub forma
unui halo de lumină orbitoare în jurul căpăţânii. S-a auzit o bufnitură atât de
puternică, încât Geralt a simţit o durere infernală în urechi, iar aerul aspirat
de implozie a cutremurat răchitişul. Monstrul urla asurzitor, creştea în
continuare, dar i-a dat drumul poetului; plutea, zbura pe suprafaţa apei,
fluturându-şi labele.
Vânătorul s-a repezit la Jaskier, care încremenise, pentru a-l trage spre
râu. Atunci, degetele sale au dat peste un obiect rotund îngropat pe jumătate
în nisip. Era o pecete din aramă, gravată cu o cruce ruptă şi o stea cu nouă
colţuri.
Suspendată deasupra râului, căpăţâna avea mărimea unui car cu fân.
Botul căscat, hohotitor, semăna cu o uşă de hambar de dimensiuni medii.
Scoţându-şi labele, monstrul a atacat. Geralt, fără să ştie ce are de făcut, a
strâns pecetea în pumni şi, întinzându-şi mâinile spre atacator, a strigat din
toţi rărunchii o formulă de exorcizare, învăţată cândva de la o preoteasă.
Niciodată până atunci nu o mai folosise, pentru că, în principiu, nu credea
în superstiţios. Efectul i-a întrecut toate aşteptările. Pecetea a şuierat şi s-a
încălzit rapid, arzându-i mâna. Căpăţâna gigantică a înţepenit în aer,
atârnând neclintită deasupra râului. A rămas suspendată acolo pentru un
moment, dar în cele din urmă a urlat, a ţipat şi a dispărut într-un nor de fum
trepidant, iar apoi într-un nor cumulus. Norul s-a subţiat şi, cu o viteză
uimitoare, a zburat în amonte, deasupra râului, provocând valuri la
suprafaţa apei. În câteva clipe a dispărut în depărtare, doar apa îi mai
reverbera din când în când urletele.
Vânătorul s-a năpustit spre poetul ghemuit pe nisip.
— Jaskier? Eşti în viaţă? Jaskier, la naiba! Ce-i cu tine?
Poetul şi-a scuturat capul în toate direcţiile, şi-a agitat mâinile, a deschis
gura să ţipe. Geralt a făcut o grimasă şi şi-a mijit ochii: Jaskier avea o voce
de tenor bine lucrată, sonoră, iar sub influenţa terorii putea ajunge la
registre vocale nemaipomenite. Dar ceea ce-i ieşea bardului din laringe nu
201
era decât un cârâit răguşit, abia auzit.
— Jaskier! Ce ai? Vorbeşte!
— HHHH… errr… Cuu… chuuurva…
— Te doare ceva? Ce-i cu tine? Jaskier!
— HHHH… Chuuu…
— Nu vorbi. Dacă totul e în ordine, dă din cap.
Jaskier a făcut o grimasă şi cu mare dificultate a dat din cap şi imediat s-
a aplecat într-o parte, s-a prăbuşit şi a vomat sânge, sufocându-se şi tuşind.
Geralt a suduit.

II
— Pe toţi zeii! Gardianul a dat înapoi şi a aplecat lumânarea. Ce are?
— Lasă-ne să trecem, om bun, a spus încet vânătorul, ţinându-l pe
Jaskier ghemuit în şa. Ne grăbim. Vezi şi tu.
— Văd, şi-a înghiţit saliva gardianul, uitându-se la faţa palidă a poetului
şi la sângele coagulat, negru, care-i stropise bărbia. Rănit? N-arată prea
bine, conaşilor.
— Ne grăbim, a spus Geralt. Suntem pe drum din zori. Lasă-ne să
trecem, te rog.
— Nu putem, a zis celălalt gardian. Prin poarta oraşului se trece numai
de la răsărit până la apus de soare. Noaptea nu-i voie. Asta ni-i porunca. Nu
trece nimeni, în afară de cei care prezintă un semn de la rege sau de la
primar. Sau, dacă este nobil, heraldica.
Jaskier ţipa, se chircea şi mai mult, sprijinindu-şi fruntea de coama
calului, tresărea, scuturat de o nouă încercare nereuşită de a voma. Pe
desenul ramificat, de sânge coagulat, de pe gulerul tunicii, s-a prelins un
nou firicel.
— Oameni buni, li s-a adresat Geralt cât de calm a putut. Doar vedeţi
bine cât de rău arată. Trebuie să găsesc pe cineva care să-l vindece. Lăsaţi-
ne să trecem, vă rog.
— Nu mai stăruiţi. Străjerul s-a sprijinit de halebardă. Porunca-i
poruncă. Dacă vă las, o să mă trimită la stâlpul infamiei şi-o să mă dea afară
din slujbă şi ce-o să le mai dau apoi plozilor să mănânce: Nu, conaşule, nu
pot. Dă-l jos de pe cal pe tovarăşul dumitale şi du-l în odaia corpului de
gardă. Îl bandajăm, să reziste până în zori, dacă asta-i soarta lui. Îndată se

202
face ziuă.
— Nu-i de-ajuns un bandaj, a scrâşnit vânătorul din dinţi. Are nevoie de
un vindecător, un preot, un doctor bun…
— Păi, pe ăştia oricum nu-i sculaţi din pat în puterea nopţii, conaşule, a
spus celălalt gardian. Mai mult n-avem ce să facem pentru voi decât să nu
vă lăsăm să dormiţi la poartă până în zori. În odaia corpului de gardă staţi la
căldură, aveţi unde să-l întindeţi pe rănit, oricum îi e mai bine decât pe şa.
Haideţi, vă dăm o mână de ajutor ca să-l daţi jos de pe cal!
În odaia corpului de gardă era într-adevăr foarte cald, sufocant şi
confortabil. Focul trosnea voios în vatră, şi alături cânta cu înverşunare un
greiere.
La o masă mare, pătrată, încărcată cu urcioare şi blide, şedeau trei
bărbaţi.
— Iertaţi-ne, onorabili nobili, a spus gardianul care îl susţinea pe Jaskier,
că vă necăjim. Mă gândesc că o să îngăduiţi… Cavalerul aici, hmm… Şi
celălalt care este rănit… M-am gândit că…
— Ei bine te-ai gândit. Unul dintre ei şi-a întors spre ei figura slăbuţă,
ascuţită, expresivă şi s-a ridicat în picioare. Haide, pune-l pe rogojină.
Bărbatul era elf. La fel ca şi un altul, rămas la masă. Amândoi, aşa cum
le indica îmbrăcămintea, care era o combinaţie între elementele umane şi
moda elfilor, erau elfi sedentari, asimilaţi. Cel de-al treilea bărbat, care
părea cel mai în vârstă, era om. Un cavaler, judecând după hainele şi părul
grizonant, tuns pentru a se potrivi sub cască.
— Mă cheamă Chireadan, s-a prezentat cel mai mare dintre elfi, cel cu
faţa expresivă. Ca de obicei, când era vorba despre reprezentanţii Poporului
Vechi, nu era posibil să-i evaluezi vârsta, putând avea la fel de bine
douăzeci sau o sută douăzeci de ani. Iar acesta este rudă cu mine, Errdil. El
este nobilul cavaler Vratimir.
— Nobil, a murmurat Geralt, dar o privire mai atentă la blazonul brodat
pe tunică i-a spulberat speranţele: ecusonul cvadripartit cu crini aurii era
tăiat în curmeziş de o bandă argintie.
Vratimir nu numai că provenea din afara căsătoriei, ci era rodul unei
relaţii mixte om-neom. Ca atare, în pofida blazonului, nu putea pretinde că
era un nobil cu drepturi depline şi, fără îndoială, nu se putea bucura de
privilegiul de a trece prin porţile oraşului după lăsarea întunericului.
— Îmi pare rău, elfului nu-i scăpase privirea vânătorului, şi noi trebuie
să aşteptăm aici până în zori. Unde-i lege, nu-i tocmeală, cel puţin nu
203
pentru oameni ca noi. Bine ai venit în compania noastră, domnule cavaler.
— Geralt din Rivia, s-a prezentat el. Sunt vânător de monştri, nu cavaler.
— Ce are? Chireadan a arătat spre Jaskier, pe care, între timp, gardienii
îl întinseseră pe rogojină. Pare a fi fost otrăvit. Dacă-i pe-aşa, am cum să-l
ajut. Am la mine un remediu bun.
Geralt s-a aşezat, apoi le-a povestit succint cele întâmplate la râu. Elfii s-
au uitat unul la altul. Cavalerul grizonant îşi plimba saliva printre dinţi,
încruntându-se.
— Nemaipomenit, a spus Chireadan. Ce-ar putea fi?
— Geniul din lampă, a zis Vratimir. Ca într-un basm…
— Nici chiar aşa, Geralt a arătat spre Jaskier, lipit de rogojină. Nu ştiu
niciun basm care să se termine aşa.
— Rănile bietului om, a spus Chireadan, sunt în mod clar de natură
magică. Mi-e teamă că remediul meu n-are cum să-l ajute prea mult. Dar
cel puţin îi poate alina suferinţa. I-ai dat vreun leac, Geralt?
— Un elixir analgezic.
— Haide, ajută-mă. Susţine-i capul.
Jaskier a băut cu lăcomie poţiunea combinată cu vin, s-a înecat cu ultima
înghiţitură, a tuşit, a scuipat pe perna din piele.
— Îl cunosc, a spus celălalt elf, Errdil. Ăsta e Jaskier, trubadurul şi
poetul. L-am văzut odată, când a cântat la curtea regelui Ethain din Cidaris.
— Trubadurul, a repetat Chireadan, cu ochii la Geralt. Nu-i prea bine. E
foarte bolnav. I-a afectat muşchii gâtului şi laringele. Corzile vocale pot
suferi o mutaţie. Trebuie să dezlegăm vraja cât mai curând posibil, deoarece
altfel… ar putea fi iremediabil.
— Vrei să spui… Asta înseamnă că nu va mai putea să vorbească?
— Să vorbească, da. Va putea. Dar să cânte, nu.
Geralt, fără să rostească vreun cuvânt, s-a aşezat la masă, sprijinindu-şi
fruntea pe pumnii încleştaţi.
— Un vrăjitor ne trebuie, a spus Vratimir. Trebuie să existe un leac sau
un farmec de desfacere a vrăjii. Trebuie să-l duci în alt oraş, vânătorule.
— Cum aşa? a ridicat Geralt capul. Dar aici, în Rinde? Nu există niciun
vrăjitor?
— Cu greu găseşti un vrăjitor în toată Redania, a spus cavalerul. Nu-i
aşa, domnilor elfi? De când regele Heribert a impus taxa pe magie,
vrăjitorii au boicotat capitala şi oraşele în care sunt zeloşi în îndeplinirea
ordonanţelor regale. Iar consilierii din Rinde, din câte-am auzit, sunt
204
renumiţi pentru zelul lor în această chestiune. Nu-i aşa? Chireadan, Errdil,
n-am dreptate?
— Ba ai, a confirmat Errdil. Dar… Chireadan, putem să-i spunem?
— Chiar aşa, a spus Chireadan uitându-se la vânător. Nu trebuie să
facem un secret din asta, şi oricum toată lumea din Rinde ştie. În oraş,
Geralt, se află pentru o vreme o anumită vrăjitoare.
— Probabil incognito?
— Nu chiar, a zâmbit elful. Persoana despre care vorbesc este o mare
individualistă. Puţin îi pasă de boicotul pe care Consiliul Vrăjitorilor l-a
decretat pentru Rinde, dar şi de decretele consilierilor locali, şi îi reuşeşte
de minune, pentru că din cauza boicotului, aici este o cerere foarte mare
pentru servicii magice. Şi bineînţeles că nu plăteşte niciun impozit.
— Dar consiliul local o tolerează?
— Vrăjitoarea trăieşte în conacul unui negustor, factor comercial la
Novigrad, care este, de asemenea, ambasador titular. Nimeni nu poate să se
atingă de ea acolo. A primit azil.
— E mai mult un arest la domiciliu decât azil, l-a corectat Errdil. Ea este
practic închisă acolo. Dar nu se plânge de lipsă de clienţi. Clienţi bogaţi.
Puţin îi pasă de consilieri, organizează baluri şi chefuri…
— Consilierii, la rândul lor, sunt furioşi şi îi incită împotriva ei pe toţi
oamenii şi se dau peste cap să-i strice imaginea, reputaţia, a adăugat
Chireadan. Împrăştie tot soiul de zvonuri scârboase despre ea probabil în
speranţa că guvernatorul de Novigrad o să-i interzică negustorului să-i mai
acorde azil.
— Nu-mi place să-mi bag nasul unde nu-mi fierbe oala, a murmurat
Geralt. Dar n-am ce face. N-am de ales. Care este numele negustorului-
ambasador?
— Beau Berrant. Vânătorului i s-a părut că observă o grimasă pe chipul
lui Chireadan când i-a pronunţat numele. Ei bine, de fapt, e singura ta
şansă. Sau mai degrabă singura şansă a sărmanului om care geme acolo pe
rogojină. Dar dacă o să vrea să te ajute vrăjitoarea… asta n-am de unde să
ştiu.
— Fii atent atunci când te duci acolo, l-a sfătuit Errdil. Primarul are
oameni care-i pândesc casa. Dacă te opresc, ştii ce să faci. Galbenii deschid
toate uşile.
— Plec de îndată ce se deschid porţile. Cum se numeşte vrăjitoarea?
— Yennefer de Vengerberg.
205
 III
— Stăpânul doarme, a spus portarul privindu-l pe Geralt de sus. Era mai
înalt cu un cap şi aproape de două ori mai lat în umeri. Eşti surd,
vagabondule? Stăpânul doarme, am spus.
— Ei, lasă-l să doarmă, s-a arătat de acord vânătorul. N-am nicio treabă
cu stăpânul dumneavoastră, ci cu doamna care locuieşte aici.
— Ai o treabă, spui. Portarul părea un om spiritual, ceea ce era
surprinzător în cazul cuiva cu statura şi aspectul său. Atunci cară-te la
bordel, golanule, ca să-ţi faci treaba cu ea. Roiul.
Geralt îşi desfăcuse punguţa de la brâu şi o cântărea în mână, ţinând-o de
cureluşe.
— Nu poţi să mă mituieşti, a spus cu mândrie Cerberul.
— Nici nu mă gândesc.
Portarul era prea puternic pentru a avea reflexe care să-i permită
eschivarea sau protecţia împotriva loviturilor rapide ale unui om obişnuit.
Împotriva loviturii vânătorului nu a avut timp nici măcar să clipească.
Punguţa greoaie i-a căzut pe tâmplă cu un zăngănit. S-a prăbuşit spre uşă,
agăţându-se de cadrul acesteia cu ambele mâini. Geralt l-a desprins
lovindu-l cu piciorul în genunchi, l-a împins cu umărul şi i-a aruncat din
nou punguţa. Ochii portarului au devenit tulburi şi împrăştiaţi într-o formă
comică, picioarele i s-au desfăcut ca o foarfecă. Vânătorul, văzând că omul,
deşi aproape inconştient, îşi mai agita mâinile, l-a lovit cu forţă pentru a
treia oară în frunte.
— Galbenii, a îngăimat el, deschid toate uşile.
Vestibulul era întunecos. Din spatele uşii din stânga venea un sforăit
răsunător. Vânătorul a aruncat o privire, prudent. Pe un pat dezordonat
dormea respirând şuierător o femeie grasă într-o cămaşă de noapte ridicată
mai sus de şolduri. Nu era cea mai frumoasă privelişte din lume. Geralt l-a
tras pe portar în odaie şi a închis uşa cu zăvorul.
Pe dreapta era o altă uşă, întredeschisă, care lăsa să se vadă nişte trepte
de piatră care coborau. Vânătorul a dat să le parcurgă, când din partea de
jos a venit o înjurătură neclară, urmată de o bufnitură seacă de spargere a
veselei.
Sala era o bucătărie imensă, invadată de ustensile, cu parfum de ierburi
şi lemn răşinos. Pe podeaua de piatră, printre cioburile unui urcior de lut,
stătea îngenuncheat un bărbat, complet gol, cu capul aproape de podea.
206
 — Suc de mere, la naiba, bâiguia ameţit, clătinând din cap ca un berbec
care zguduise din greşeală zidul cetăţii. Suc… de mere. Unde… unde sunt
slujitorii?
— Poftim? l-a întrebat politicos vânătorul.
Omul şi-a ridicat capul, şi-a înghiţit saliva. Ochii îi erau tulburi şi
puternic congestionaţi.
— Ea vrea suc de mere, a declarat, apoi, ridicându-se cu greu, s-a aşezat
pe un taburet acoperit cu o piele de oaie şi s-a sprijinit de sobă. Trebuie…
să i-l duc sus, altminteri…
— Am plăcerea să stau de vorbă cu negustorul Beau Berrant?
— Mai încet. Omul a făcut o grimasă de durere. Nu ţipa. Ascultă, în
butoiaşul… suc. De mere. Toarnă-mi în ceva… şi ajută-mă să urc scara,
bine?
Geralt a ridicat din umeri, apoi a dat din cap cu compasiune. În general,
el evita excesele alcoolice, dar starea în care se afla negustorul nu-i era
complet străină. A găsit printre blide un urcior şi o ulcică de cositor şi a
turnat suc din butoiaş. A auzit sforăituri şi s-a întors. Bărbatul gol adormise
cu capul în piept.
Vânătorul a fost tentat pentru o clipă să-l trezească stropindu-l cu suc,
dar s-a gândit mai bine. A ieşit din bucătărie ducând urciorul. Coridorul se
termina cu o uşă grea, incrustată. A păşit cu grijă, deschizând-o doar atât
cât să-i permită să se strecoare înăuntru. Era beznă, aşa că şi-a dilatat
pupilele. Şi-a încreţit nasul.
În aer atârna un miros greu de vin oţetit, de lumânări şi de fructe coapte.
Şi de încă ceva care părea un amestec de parfum de liliac şi agrişe.
A privit în jur. Masa din mijlocul camerei suporta un adevărat câmp de
bătălie presărat cu urcioare, carafe, ulcele, farfurii de argint şi platouri,
farfurii şi tacâmuri cu mânere de fildeş. Faţa de masă, mototolită, alunecată,
era înecată în vin, plină de pete violete şi ţeapănă de la ceara scursă din
sfeşnice. Cojile de portocale, asemenea unor flori, erau pete de culoare
printre sâmburii de prune şi piersici, cotoarele de pere şi ciorchinii de
struguri despuiaţi de boabe. O ulcică era răsturnată şi spartă. Alta era
întreagă, pe jumătate plină, cu un os de curcan ieşit din ea. Lângă ulcică era
un pantof negru cu toc cui. Era din piele de basilisc. Nu exista materie
primă mai scumpă care ar fi putut fi folosită la încălţăminte.
Al doilea pantof zăcea sub un scaun, aruncat neglijent pe o rochie neagră
cu volane albe şi broderie cu flori.
207
 Geralt a rămas pentru o clipă nehotărât în picioare, luptându-se cu
sentimentul de jenă şi cu nevoia de a se răsuci pe călcâie şi a ieşit. Dar asta
ar fi însemnat că Cerberul fusese lovit în zadar în vestibul. Vânătorului nu-i
plăcea să facă nimic inutil. În colţul odăii a văzut o scară în spirală.
Pe trepte a găsit patru trandafiri albi ofiliţi şi un şerveţel pătat de vin şi
de ruj carmin. Parfumul de liliac şi agrişe se intensifica.
Treptele duceau la dormitor, unde podeaua era acoperită cu o blană
imensă, groasă. Pe ea erau aruncate o cămaşă albă cu manşete de dantelă şi
un buchet de trandafiri albi. Şi un ciorap negru.
Celălalt ciorap atârna pe unul dintre cei patru piloni sculptaţi care
sprijineau baldachinul bombat de deasupra patului. Sculpturile de pe piloni
reprezentau nimfe şi fauni în diferite poziţii. Unele erau interesante. Altele
stupid de ridicole. Multe se repetau. În general vorbind.
Geralt şi-a dres vocea puternic, uitându-se la mulţimea de bucle negre
vizibile după draperia de damasc. Plapuma s-a mişcat şi a gemut. Geralt şi-
a dres şi mai puternic vocea.
— Beau? a întrebat confuz maldărul de bucle negre. Mi-ai adus suc?
— Ţi-am adus.
Dintre buclele negre s-a ivit chipul triunghiular, palid, cu ochii violeţi şi
buzele subţiri, uşor curbate.
— Oooh… Buzele s-au curbat şi mai tare. Oooh… Mor de sete…
— Te rog.
Femeia a dat la o parte plapuma ca să se aşeze. Şi-a dezvelit în acelaşi
timp braţele frumoase şi gâtul graţios, înconjurat de o panglică de catifea
neagră cu un pandantiv în formă de stea, cu diamante strălucitoare. Nu
purta nimic altceva.
— Mulţumesc. I-a luat ulcica din mână, a băut cu lăcomie, apoi a ridicat
braţele şi şi-a atins tâmpla. Plapuma i-a alunecat şi mai mult. Geralt s-a
uitat în altă parte. Politicos, dar fără tragere de inimă.
— Cine eşti tu, de fapt? l-a întrebat femeia cu părul negru, încreţindu-şi
fruntea şi acoperindu-se cu plapuma. Ce faci aici? Unde naiba este Berrant?
— La care întrebare trebuie să răspund mai întâi?
Dar imediat a regretat ironia. Femeia şi-a ridicat mâna şi a trasat cu
degetele o dungă de aur. Geralt a reacţionat instinctiv, încrucişându-şi
mâinile în Semnul Heliotrop, a interceptat magia chiar înainte de a-i atinge
faţa, dar descărcarea a fost atât de puternică, încât l-a aruncat în spate,
lipindu-l de perete. A alunecat la podea.
208
 — Nu trebuie! a strigat văzând că femeia dă să ridice mâna din nou.
Doamna Yennefer! Am venit în pace, fără intenţii rele!
Dinspre scară venea un ropot de paşi repezi, iar în uşa dormitorului s-au
ivit siluetele slujitorilor.
— Doamna Yennefer!
— Plecaţi, le-a poruncit calm vrăjitoarea. Nu mai am nevoie de voi. Vă
plătesc pentru paza casei. Dar dacă acest individ a izbutit să ajungă aici, o
să am eu însămi grijă de el. Transmiteţi-i asta şi domnului Berrant. Şi vă
rog să-mi pregătiţi baia.
Vânătorul s-a ridicat cu greu în picioare. Yennefer îl privea în tăcere,
mijindu-şi ochii.
— Mi-ai deviat magia, a spus ea în cele din urmă. Şi nu eşti vrăjitor, se
vede destul de limpede. Dar ai reacţionat extrem de rapid. Spune-mi cine
eşti, necunoscutule care mi-ai intrat în odaie. Te sfătuiesc să vorbeşti
repede.
— Sunt Geralt din Rivia. Vânătorul de monştri.
Yennefer s-a dat jos din pat, apucând un fragment din anatomia unui
faun sculptat, destul de proeminent pentru a se ţine de el. Fără a-şi lua ochii
de la Geralt, şi-a luat de jos un pardesiu cu guler de blană. Încheindu-se
bine, s-a ridicat. Fără să se grăbească, şi-a mai turnat o ulcică de suc, a
băut-o dintr-o răsuflare, a tuşit, s-a apropiat. Geralt îşi masa discret şira
spinării, care îi fusese izbită dureros de perete.
— Geralt din Rivia, a repetat vrăjitoarea privindu-l din spatele genelor
negre. Cum ai ajuns aici? Şi cu ce scop? Sper că nu i-ai făcut niciun rău lui
Berrant?
— Nu. Nu i-am făcut. Doamna Yennefer, am nevoie de ajutorul tău.
— Un vânător, a spus ea apropiindu-se cu un pas, strângându-şi
pardesiul. Nu numai că eşti primul pe care-l văd în carne şi oase, dar nu eşti
nimeni altul decât faimosul Lup Alb. Am auzit multe despre tine.
— Îmi închipui.
— Nu ştiu ce-ţi închipui tu. A căscat, apoi s-a apropiat şi mai mult. Îmi
dai voie? I-a atins obrazul cu mâna, şi-a apropiat faţa, l-a privit în ochi. El
şi-a încleştat maxilarele. Pupilele ţi se adaptează instinctiv la lumină sau
poţi să le comprimi sau să le dilaţi voluntar?
— Yennefer, i-a spus el liniştit. Am călărit până la Rinde toată ziua de
ieri, fără oprire. Am aşteptat toată noaptea ca să se deschidă porţile. L-am
culcat la pământ pe portar, care nu mă lăsa să intru. Inoportun şi
209
impertinent, ţi-am deranjat somnul şi liniştea. Şi toate acestea pentru că un
prieten de-al meu are nevoie de un ajutor pe care numai tu i-l poţi oferi.
Ajută-l, te rog, şi apoi, dacă vrei, vorbim despre mutaţii şi aberaţii.
Ea s-a retras un pas, deformându-şi buzele obraznic.
— De ce fel de ajutor este vorba?
— Regenerarea organelor afectate prin magie. Faringe, laringe şi corzi
vocale. Afectate de un soi de ceaţă stacojie. Sau ceva asemănător.
— Asemănător, a repetat ea. Pe scurt, nu o ceaţă magică stacojie l-a lovit
pe prietenul tău. Atunci, ce-ar fi putut fi? Spune-mi căci, trezită brusc din
somn în zori, n-am nici puterea, nici dorinţa să-ţi sondez creierul.
— Hmm… Ar fi mai bine dacă aş lua-o de la început…
— Oh, nu, l-a oprit. Dacă este atât de complicat, aşteaptă puţin. Gustul
dezagreabil din gură, părul ciufulit, pleoapele lipite şi alte inconveniente
matinale îmi restricţionează puternic abilităţile de percepţie. Coboară până
la baie, în subsol. Voi fi acolo într-o clipă şi o să-mi povesteşti totul.
— Yennefer, nu vreau să fiu insistent, dar timpul se scurge. Prietenul
meu…
— Geralt, l-a întrerupt sec. M-am dat jos din pat şi n-aveam de gând să
fac acest lucru înainte de clopotele de la miezul zilei. Sunt gata să renunţ la
micul dejun. Ştii de ce? Pentru că mi-ai adus suc de mere. Erai grăbit,
gândindu-te la suferinţa prietenului tău, mi-ai forţat intrarea lovindu-mi
oamenii, şi totuşi te-ai gândit şi la o femeie însetată. M-ai cucerit cu acest
lucru şi sunt dispusă, oarecum, să te ajut. Dar la apă şi săpun nu renunţ. Du-
te. Te rog.
— Bine.
— Geralt.
— Da, s-a oprit în prag.
— Profită de ocazie şi fă şi tu o baie. După miros, pot să ghicesc nu
numai rasa şi vârsta, ci şi culoarea calului.

IV
A intrat în baie atunci când Geralt, aşezat gol pe un taburet mic, îşi turna
apă din ciubăr. El a tuşit şi s-a întors pudic.
— Nu te jena, i-a spus, aruncându-i un braţ de haine pe umeraşe. Doar n-
o să leşin la vederea unui bărbat gol. Triss Merigold, prietena mea, spune

210
că, dacă ai văzut unul, i-ai văzut pe toţi.
S-a ridicat în picioare, înfăşurat cu un prosop pe şolduri.
— Ce cicatrice drăguţă, a zâmbit admirativ Yennefer, privindu-i pieptul.
De la ce este? Ai căzut cumva în gater?
Nu i-a răspuns. Vrăjitoarea continua să-l privească, înclinându-şi cochet
capul.
— Primul vânător care mi-a fost dat să-l pot vedea în carne şi oase, şi
aproape gol-puşcă, pe deasupra. Ah! S-a aplecat, ciulindu-şi urechea. Îţi
aud inima. Bate foarte lent. Poţi să-ţi controlezi secreţia de adrenalină? Oh,
iartă-mi curiozitatea profesională. Eşti, din câte se pare, ciudat de sensibil
când vine vorba despre trăsăturile propriului tău corp. Obişnuieşti să-ţi
descrii aceste caracteristici cu cuvinte care-mi displac şi aluneci într-un
sarcasm patetic care-mi displace şi mai mult.
Nu i-a răspuns.
— Hai, gata. Mi se răceşte apa. Yennefer a făcut o mişcare ca şi cum ar
fi vrut să-şi lepede haina, dar a ezitat. Eu mă îmbăiez, iar tu o să-mi
povesteşti între timp cum stau lucrurile. O să câştigăm timp. Dar… nu
vreau să te stânjenesc şi, de altfel, aproape că nu ne cunoaştem. Şi apoi, din
motive de decenţă…
— Am să mă întorc cu spatele, i-a propus şovăielnic.
— Nu. Trebuie să văd ochii celui cu care vorbesc. Am o idee mai bună.
A auzit-o rostind o vrajă, a simţit o vibraţie a medalionului şi a văzut
haina neagră alunecând moale pe podea. Şi apoi a auzit un pleoscăit de apă.
— Acum, eu nu-ţi văd ochii, Yennefer, a spus el. Ce păcat!
Vrăjitoarea invizibilă a pufnit şi a început să plescăie apa în cadă.
— Hai, povesteşte-mi.
Geralt a terminat lupta cu pantalonii pe care şi-i pusese sub un prosop,
apoi s-a aşezat pe o bancă. Încheindu-şi cataramele de la cizme, a început să
depene aventura de pe râu, scurtând pe cât posibil descrierea încăierării cu
somnul. Yennefer nu avea aerul cuiva pasionat de pescuit.
Când a ajuns la momentul în care creatura-nor a ieşit din urcior, buretele
imens care săpunea formele invizibile a îngheţat.
— Hai, hai, a auzit-o. Interesant. Un geniu într-un urcior.
— Ce geniu, a obiectat el. A fost un soi de ceaţă stacojie. Un tip nou,
încă necunoscut…
— Un tip nou şi încă necunoscut merită să-l cheme şi pe el într-un fel, a
spus Yennefer invizibilă. Denumirea de geniu nu este mai rea decât altele.
211
Continuă, te rog.
S-a conformat. Spuma din cadă se înmulţea odată cu depănarea poveştii,
apa dădea pe din afară. La un moment dat, ceva i-a atras privirea. Uitându-
se mai atent, a văzut contururile şi formele trasate de săpun. Contururile şi
formele l-au fermecat într-atât încât a amuţit.
— Hai, continuă! i-a cerut vocea venită de nicăieri, de deasupra
contururilor. Ce s-a întâmplat?
— Asta-i tot, a spus el. L-am izgonit pe acel, cum i-ai spus tu, geniu…
— Cum? Un ciubăr s-a ridicat şi s-a aplecat ca să toarne apă. Săpunul a
dispărut, dar şi formele. Geralt a oftat.
— Cu o vrajă, a spus el. Mai precis, de exorcizare.
— Ce? Ciubărul a turnat din nou apă. Vânătorul a început să observe cu
atenţie acţionarea ciubărului, pentru că apa, deşi pentru răstimpuri scurte,
arăta când una, când alta. A repetat vraja, în conformitate cu principiile lui
de securitate, respectiv înlocuind vocala „e” cu o aspiraţie. Se gândea c-o s-
o impresioneze pe vrăjitoare cu cunoştinţele sale despre acest principiu, dar
a fost surprins când a auzit hohotul de râs nebun din cadă.
— Ce-i aşa de amuzant?
— Exorcismul ăsta al tău… Prosopul a zburat din coş şi a început să
şteargă energic celelalte contururi. Triss o să râdă cu lacrimi când o să-i
povestesc! Cine te-a învăţat asta, vânătorule? Această… vrajă?
— O preoteasă de la altarul Huldra. Este limbajul secret al templului…
— Să fie secret pentru cine trebuie să fie secret. Prosopul a fost aruncat
la marginea căzii, apa a stropit podeaua, urmele picioarelor goale indicau
paşii vrăjitoarei. Nu e nicio vrajă, Geralt. Şi nu te-aş sfătui să repeţi aceste
cuvinte în alte temple…
— Dacă nu-i o vrajă, atunci ce-i? a întrebat-o, uitându-se la doi ciorapi
negri care delimitau în aer, unul după altul, picioarele bine proporţionate.
— Un proverb plin de duh. Chiloţeii de dantelă cuprindeau nimicul într-
un mod foarte interesant. Deşi cam deocheat.
O cămaşă albă cu un jabou mare în formă de floare a fremătat pe sus,
după care şi-a luat forma. Yennefer, a băgat de seamă vânătorul, nu purta
niciun fel de sofisticăreli cu oase de balenă, folosite de obicei de femei. N-
avea nevoie.
— Ce proverb? a întrebat-o.
— Nu contează.
Unei sticle pătrăţoase de cristal de pe măsuţă i-a sărit dopul, în baie s-a
212
răspândit parfumul de liliac şi agrişe. Dopul a descris mai multe cercuri şi
s-a întors la locul său. Vrăjitoarea şi-a încheiat nasturii de la manşete, şi-a
tras rochia şi s-a materializat.
— Încheie-mă. S-a întors cu spatele, descurcându-şi părul cu un pieptăn
din carapace de broască ţestoasă. Pieptănul, după cum l-a văzut el, avea un
vârf lung şi ascuţit, care putea înlocui cu succes pumnalul la nevoie.
I-a încheiat rochia cu o lentoare calculată, cataramă cu cataramă,
bucurându-se de mirosul părului care-i cădea într-o cascadă neagră până la
mijlocul spatelui.
— Revenind la creatura din sticlă, i-a spus Yennefer în timp ce-şi fixa
cerceii cu diamante în ureche, este evident că nu „vraja” ta caraghioasă l-a
pus pe fugă. Mai aproape de adevăr ar părea ipoteza că şi-a descărcat furia
asupra tovarăşului dumitale şi a fugit sătul.
— Mai mult ca sigur, a confirmat Geralt încruntat. Oricum nu cred că a
zburat la Cidaris ca să-l sugrume pe Valdo Marx.
— Cine este Valdo Marx?
— Un trubadur, pe care tovarăşul meu, poet şi muzician de asemenea, îl
consideră un individ lipsit de talent şi de gust.
Vrăjitoarea s-a întors cu o sclipire ciudată în ochii săi violeţi.
— Prietenul tău a avut cumva timp să rostească vreo dorinţă?
— Chiar două. Ambele la fel de tâmpite. Da’ de ce mă întrebi? La urma
urmelor, îndeplinirea dorinţelor de către genii, duhuri şi spirite ale lămpilor
e o mare tâmpenie…
— O mare tâmpenie, a repetat Yennefer cu un zâmbet. Desigur. E o
născocire, o poveste fără sens, ca toate legendele, în care spiritele şi zânele
bune îndeplinesc dorinţele. Basme scornite de prostănacii sărmani care nici
măcar nu mai pot visa că-şi pot satisface numeroasele dorinţe şi visuri prin
forţe proprii. Mă bucur că nu te numeri printre ei, Geralt din Rivia. Eşti mai
aproape de mine spiritual. Eu, când vreau ceva, nu stau să visez, ci
acţionez. Şi de fiecare dată obţin ceea ce-mi doresc.
— Nu mă îndoiesc. Eşti gata?
— Sunt gata. Vrăjitoarea şi-a legat cureluşele de la încălţări, apoi s-a
ridicat în picioare. Chiar şi cu tocuri nu era prea înaltă. Şi-a scuturat părul
cârlionţat, care a rămas pitoresc de ciufulit, în ciuda pieptănării energice.
— Am o întrebare, Geralt. Pecetea cu care era închisă sticla… A rămas
la prietenul tău?
Vânătorul a căzut pe gânduri. Pecetea nu era la Jaskier, ci la el însuşi, o
213
avea chiar la el. Dar experienţa îl învăţase că nu trebuia să fie prea guraliv
cu vrăjitoarele.
— Hmm… Mă tem că da. A indus-o în eroare în privinţa motivului
pentru întârzierea răspunsului. Da, cred c-o mai are. De ce? Are vreo
importanţă pecetea aia?
— Ciudată întrebare, a spus ea sec, venită din partea unui vânător,
specialist în monstruozităţi supranaturale. Din partea cuiva care ar trebui să
ştie că astfel de peceţi sunt destul de importante pentru a nu le atinge. Şi
pentru a nu lăsa pe niciun prieten să le atingă.
Şi-a încleştat maxilarul. Ratase lovitura.
— Ei bine, şi-a îmblânzit Yennefer tonul. Nimeni nu este perfect, nici
măcar vânătorii, după cum văd. Oricine poate greşi. Haide, putem pleca.
Unde se află tovarăşul dumitale?
— Aici, în Rinde. În casa unuia pe nume Errdil. Un elf.
L-a scrutat cu privirea.
— La Errdil? a repetat ea, încreţindu-şi buzele într-un zâmbet. Ştiu unde
stă. Îmi închipui că-i acolo şi vărul său, Chireadan, aşa-i?
— Aşa-i. Şi ce…
— Nimic, l-a întrerupt, şi-a ridicat mâinile, şi-a închis ochii.
Medalionul tresălta la gâtul vânătorului, smulgându-se din lănţişor.
Pe peretele umed din baie strălucea un contur luminos, care aducea cu o
uşă, în cadrul căruia pâlpâia un neant fosforescent şi lăptos.
Vânătorul a şoptit o înjurătură. Nu-i plăceau portalurile magice şi nici să
călătorească prin intermediul lor.
— Nu-i nevoie… a bombănit. E la o aruncătură de băţ…
— Nu pot să merg pe jos pe străzile din acest oraş, i-a tăiat-o scurt. Nu
mă prea au la inimă, mă fac în toate felurile, aruncă în mine cu pietre şi mă
pot aştepta la orice. Unii fac tot posibilul să-mi distrugă reputaţia,
gândindu-se că astfel mă pedepsesc. Nu te teme, portalurile mele sunt
sigure.
Geralt asistase cândva la trecerea printr-un portal pretins a fi securizat
doar a unei jumătăţi din trup. A doua jumătate n-a mai fost găsită nici în
ziua de azi. Cunoştea mai multe cazuri în care celor intraţi într-un portal li
se pierduse orice urmă.
Vrăjitoarea şi-a aranjat din nou părul, apoi şi-a prins la centură un
săculeţ brodat cu perle. Părea prea mic pentru a ţine altceva în afară de o
mână de monede de aramă şi un ruj, dar Geralt ştia că nu este un săculeţ
214
obişnuit.
— Strânge-mă în braţe. Mai tare, că nu-s din porţelan. La drum!
Medalionul a vibrat, ceva a fulgerat, iar Geralt s-a trezit deodată într-un
neant negru, într-un frig cumplit. Nu vedea nimic, n-auzea nimic, nu simţea
nimic. Frigul era singurul pe care îl înregistrau simţurile. Voia să înjure, dar
n-a mai avut timp.

V
— A trecut un ceas de când a intrat la el. Chireadan a răsturnat clepsidra
de pe masă. Încep să-mi fac griji. Oare să fie chiar aşa de grav gâtul lui
Jaskier? Oare n-ar trebui să mergem să vedem care-i treaba?
— Ne-a spus destul de clar că nu vrea asta. Geralt şi-a terminat ulcica de
infuzie din plante, strâmbându-se. Îi aprecia şi-i plăcea la elfi inteligenţa,
rezerva liniştită şi simţul umorului lor specific, dar nu le înţelegea şi nu le
împărtăşea preferinţele cu privire la mâncare şi băutură. N-am de gând să-i
deranjez, Chireadan. Magia are nevoie de timp. N-are decât să dureze şi
toată ziua, numai să se vindece Jaskier.
— Chiar aşa, ai dreptate.
Din camera de alături veneau bocănituri de ciocane. Errdil, din câte se
putea vedea, trăia într-o tavernă abandonată, pe care o cumpărase cu gândul
s-o aranjeze şi s-o ţină împreună cu soţia sa, o elfă dulcică şi tăcută din fire.
Cavalerul Vratimir, care după noaptea petrecută împreună la corpul de
gardă nu s-a mai dezlipit de ei, s-a oferit din proprie iniţiativă să-i ajute la
lucrările de reparaţii. Împreună cu cei doi s-a apucat de refacerea
lambriurilor imediat ce s-a calmat tevatura provocată de apariţia inopinată
şi spectaculoasă a vânătorului şi a lui Yennefer, descinşi prin perete în
strălucirea portalului.
— Ca să fiu sincer, a reluat Chireadan, nu mă aşteptam să izbuteşti atât
de lesne. Yennefer nu-i prea spontană de felul ei, mai ales când vine vorba
să ajute. Necazurile semenilor n-o afectează prea mult şi nu-i tulbură deloc
somnul. Pe scurt, n-am auzit să fi ajutat vreodată pe cineva dezinteresat. Mă
întreb ce interes are de vă ajută pe tine şi pe Jaskier.
— Nu exagerezi, oare? i-a zâmbit vânătorul. Nu mi-a făcut o impresie
atât de proastă. Ce-i drept, da, îi place să-şi demonstreze superioritatea, dar
în comparaţie cu alţi vrăjitori, cu toată această bandă arogantă, este graţia în

215
persoană şi bunătatea întruchipată.
Chireadan i-a zâmbit şi el la rândul lui.
— E ca şi cum, i-a spus, ai crede că scorpionul este mai frumos decât
păianjenul pentru că ea are o coadă drăguţă. Fereşte-te, Geralt. Nu eşti
primul care o apreciază astfel, neştiind că şi-a făcut o armă din harul şi din
frumuseţea sa. O armă pe care o foloseşte foarte abil şi fără scrupule. Ceea
ce, desigur, n-o împiedică să fie o femeie de o frumuseţe fascinantă. Nu
negi, aşa-i?
Geralt s-a uitat brusc la elf. Pentru a doua oară i se părea că vede urme
de fard pe faţa lui. L-a surprins la fel de mult precum cuvintele lui
Chireadan. Elfii de rasă pură nu obişnuiesc să se uite după femeile
oamenilor, nici măcar după cele foarte frumoase. Cât despre Yennefer, deşi
atractivă în felul său, nu era o frumuseţe răpitoare.
Gusturile nu se discută, dar, de fapt, puţine vrăjitoare sunt considerate
„drăguţe”. Toate provin din cercurile sociale în care fetele au un destin
comun, acela de a se mărita. Cui i-ar trece prin gând să-şi condamne fiica la
ani de studiu chinuitor şi la tortura mutaţiilor somatice, atunci când ar putea
s-o mărite şi, pe cat posibil, să creeze relaţii profitabile? Cine şi-ar dori să
aibă o vrăjitoare în familie? În ciuda respectului de care se bucură vrăjitorii,
familia unei vrăjitoare n-are nici cel mai mic beneficiu de pe urma ei,
pentru că, înainte de a-şi termina şcoala, întrerupe orice legătură cu rudele –
de-aici înainte contează numai confreria. Acesta este motivul pentru care
devin vrăjitoare numai fetele care n-au nicio şansă să-şi găsească un soţ.
Spre deosebire de preotese şi de druide care primesc fără nicio tragere de
inimă fete infirme sau urâte, vrăjitorii acceptă pe oricine îşi demonstrează
predispoziţia. În cazul în care copila a trecut prin ciurul şi dârmonul
primilor ani de ucenicie, începe să opereze magia – îndreaptă şi egalează
picioarele, repară oasele prost sudate, lipeşte buzele de iepure, elimină
cicatricele, semnele din naştere şi urmele lăsate de vărsatul-de-vânt. Tânăra
vrăjitoare devine din ce în ce mai „atractivă”, aşa cum o cere prestigiul
profesiei. Rezultatul: femei pseudofrumoase, cu ochi răi, urâţi şi reci.
Urâţenii care n-o să-şi uite niciodată hidoşenia acoperită de masca magică,
ascunsă nu pentru a o face fericită, ci pentru prestigiul profesiei.
Nu Geralt nu l-a înţeles pe Chireadan. Ochii lui, ochii de vânător,
înregistraseră prea multe detalii.
— Nu, Chireadan, i-a răspuns la întrebare. Nu te contrazic. Îţi
mulţumesc chiar, pentru avertisment. Dar acum este vorba doar de Jaskier.
216
A suferit din cauza mea, în prezenţa mea. N-am putut să-l salvez, n-am ştiut
cum să-l ajut. Dacă aş şti că s-ar vindeca, m-aş aşeza cu fundul gol pe un
scorpion.
— De asta trebuie să ai cel mai mult grijă, i-a zâmbit elful enigmatic.
Pentru că Yennefer ştie şi îi place să facă uz de astfel de informaţii. Să n-ai
încredere în ea, Geralt. Este primejdioasă.
Nu i-a răspuns.
La etaj a scârţâit o uşă. Yennefer a apărut în capătul scării, sprijinită de
balustradă.
— Vânătorule, poţi să vii un minut?
— Desigur.
Vrăjitoarea s-a rezemat cu spatele de uşa uneia dintre cele câteva odăi
mai mult sau mai puţin mobilate, în care fusese instalat trubadurul beteag.
Vânătorul s-a apropiat, privind-o în tăcere. I-a văzut braţul stâng, un pic
mai lung decât cel drept. Nasul, un pic cam mare. Gura, cam prea subţire.
Bărbia, cam prea retrasă. Sprâncenele, neregulate. Ochii…
A văzut prea multe detalii. În zadar.
— Care-i treaba cu Jaskier?
— Te îndoieşti de abilităţile mele?
A continuat s-o privească. Avea silueta unei tinere de douăzeci de ani,
dar a preferat să nu încerce să-i ghicească vârsta reală. Se mişca întotdeauna
cu o graţie naturală, autentică. Nu, era imposibil să ghicească cum era
înainte, ce avusese de corectat. A încetat să se mai gândească la ea, n-avea
niciun sens.
— Talentatul tău partener o să se înzdrăvenească, i-a spus. O să-şi
recupereze capacităţile vocale.
— Toată recunoştinţa mea, Yennefer.
I-a zâmbit.
— Vei avea ocazia să mi-o dovedeşti.
— Pot să mă duc să-l văd?
A tăcut pentru o clipă, apoi s-a uitat la el cu un zâmbet ciudat,
tamburinând cu degetele pe cadrul uşii.
— Desigur. Du-te.
Medalionul de la gâtul vânătorului a început să vibreze puternic.
În mijlocul podelei ardea cu o lumină lăptoasă un glob de sticlă de
mărimea unui pepene mic. Sfera marca centrul unei stele cu nouă colţuri,
trasată cu exactitate, ajungând cu extremităţile până în colţurile şi la pereţii
217
odăii. În interiorul stelei era înscrisă o pentagramă vopsită cu roşu, ale cărei
capete erau marcate cu lumânări negre înfipte în sfeşnice cu forme bizare.
Lumânări negre ardeau şi la căpătâiul patului în care zăcea Jaskier, învelit
cu blănuri de oaie. Poetul respira calm, nu mai tuşea şi nu mai urla, îi
dispăruse de pe faţă grimasa de durere, fiind înlocuită cu un zâmbet idiot,
plin de fericire.
— Doarme, a spus Yennefer. Şi visează.
Geralt s-a uitat la desenele de pe podea. Magia ascunsă în ele era
palpabilă, dar ştia că era o magie adormită, latentă. I-a amintit de hârâitul
monoton al respiraţiei unui leu adormit, dar l-a dus cu gândul şi la ceea ce
putea fi răgetul unui leu.
— Ce înseamnă asta, Yennefer?
— O păcăleală.
— Pentru cine?
— Pentru tine, deocamdată. Vrăjitoarea a întors cheia în broască, apoi a
ascuns-o în mână. Cheia a dispărut.
— M-ai prins, a spus el cu răceală. Acum ce urmează? Să atentezi la
virginitatea mea?
— Nu te umfla în pene.
Yennefer s-a aşezat pe marginea patului. Jaskier, zâmbind în continuare
ca un cretin, a gemut încet. Era, fără îndoială, un geamăt de plăcere.
— Ce se întâmplă, Yennefer? Dacă e un joc, n-am de unde să-i cunosc
regulile.
— Ţi-am spus, a început ea, că obţin de fiecare dată ceea ce vreau. De
data aceasta întâmplarea face să vreau ceva de la Jaskier. O să-l iau şi o să
ne despărţim. Nu te teme, nu i se va întâmpla nimic rău…
— Ciudăţeniile pe care le-ai înşirat pe podea, a întrerupt-o, servesc la
invocarea demonilor. Şi acolo unde sunt invocaţi demonii, întotdeauna i se
întâmplă cuiva ceva rău. N-o să îngădui aşa ceva.
— … N-o să se-atingă nimeni de niciun fir de păr din capul lui, a
continuat vrăjitoarea, neacordând nicio atenţie cuvintelor lui. Vocea îi va fi
chiar mai frumoasă şi va fi foarte mulţumit, foarte fericit. Toată lumea va fi
fericită. Şi o să ne despărţim fără regrete, fără ranchiuni.
— Ah, Virginia, a gemut Jaskier fără să deschidă ochii. Ce frumoşi sunt
sânii tăi, mai delicaţi decât puful lebedelor… Virginia…
— Şi-a pierdut minţile? Delirează?
— Visează, i-a zâmbit Yennefer. Dorinţa i se îndeplineşte în vis. I-am
218
sondat în profunzime creierul. N-am dat peste cine ştie ce. Câteva trucuri
murdare, câteva vise, multă poezie. Mai nimic. Pecetea, care închidea sticla
geniului, Geralt. Ştiu că nu-i la trubadur, ci la tine. Te rog să mi-o dai.
— La ce-ţi trebuie?
— Cum să-ţi răspund la întrebarea asta? i-a zâmbit cu duşmănie
vrăjitoarea. Hai să încerc totuşi: îţi pasă pe naiba, vânătorule. Te satisface
răspunsul ăsta?
— Nu, i-a zâmbit, la fel de duşmănos. Nu mă satisface. Dar nu trebuie să
te simţi vinovată, Yennefer. Nu sunt uşor de satisfăcut. Până în prezent au
izbutit numai oamenii aflaţi peste medie.
— Păcat. Prin urmare, rămâi nesatisfăcut. Tu pierzi. Pecetea, te rog. Nu
face mutre, căci nu se potrivesc cu tipul tău de frumuseţe şi cu tenul. Dacă
nu ţi-ai dat seama, abia ai început să-mi dai ceea ce-mi datorezi. Pecetea
este prima tranşă din preţul pentru vocea cântăreţului.
— După cum văd, ai împărţit preţul în mai multe tranşe, a spus el cu
răceală. Bine. Trebuia să mă aştept la aşa ceva şi m-am aşteptat. Dar hai să
fie un târg cinstit, Yennefer. Ţi-am cumpărat ajutorul. Şi-l voi plăti.
Ea şi-a strâmbat buzele într-un zâmbet, dar ochii violeţi nu i s-au
îmblânzit, i-au rămas reci.
— În privinţa asta, vânătorule, nu trebuie să ai nicio îndoială.
— Eu voi plăti, i-a repetat. Şi nu Jaskier. Îl duc de-aici într-un loc mai
sigur. După aceea, mă voi întoarce, voi plăti a doua tranşă şi pe celelalte.
Cât despre prima…
Şi-a strecurat mâna în buzunarul secret de la brâu, a scos pecetea de
aramă gravată cu o stea şi cu o cruce ruptă.
— Te rog, ia-o. Nu ca pe o tranşă. Ia-o de la un vânător ca dovadă a
recunoştinţei pentru amabilitatea cu care l-ai tratat, spre deosebire de
majoritatea confraţilor tăi. Ia-o ca pe o dovadă de bunăvoinţă, care ar trebui
să te convingă că după ce mă voi ocupa de siguranţa prietenului meu, mă
voi întoarce aici să-ţi plătesc. Nu am distins scorpionul printre flori,
Yennefer. Sunt gata să plătesc pentru neglijenţa mea.
— Frumos discurs, şi-a încrucişat braţele la piept vrăjitoarea.
Emoţionant şi patetic. Ce păcat că e în zadar. Am nevoie de Jaskier şi va
rămâne aici.
— S-a aflat odată în apropierea celui pe care intenţionezi să-l atragi aici.
Geralt a arătat modelele de pe podea. Când o să-ţi termini opera şi o să-l
atragi pe geniu în această încăpere, în ciuda promisiunilor tale, Jaskier va
219
suferi, probabil, chiar mai rău decât înainte. Pentru că, la urma urmei, este
vorba despre creatura din sticlă pe care o vrei de data aceasta, nu? Ai de
gând s-o iei în stăpânire, pentru a o obliga să te slujească, nu-i aşa? Nu-i
nevoie să-mi răspunzi, ştiu, îmi pasă pe naiba. N-ai decât să faci ce vrei,
invocă-ţi aici şi zece demoni. Dar fără Jaskier. Dacă îl expui pe prietenul
meu, acesta nu va mai fi un târg corect, Yennefer, şi nu vei mai avea
dreptul să-mi ceri plata. Nu te voi lăsa…
S-a oprit.
— Mă întrebam când o să simţi, a chicotit vrăjitoarea.
Geralt şi-a flexat muşchii, şi-a încordat toată voinţa, şi-a strâns
maxilarele până la durere. Nu i-a servit la nimic. Era încremenit ca o statuie
de piatră, ca un par înfipt în pământ. Nu putea nici măcar să mişte un deget
în cizmă.
— Te ştiam capabil să interceptezi o vrajă care ţi se aruncă direct, a spus
Yennefer. Ştiam, de asemenea, că, înainte de orice, vei încerca să mă
impresionezi prin elocvenţă. Dar în timp ce pălăvrăgeai, farmecul atârnat
deasupra ta a acţionat şi, treptat-treptat, te-a învăluit. Acum poţi doar să
vorbeşti. Dar nu-ţi mai bate capul să mă impresionezi. Îţi cunosc elocvenţa.
Dacă mai continui să stărui în această direcţie, strici efectul.
— Chireadan… a rostit el cu greu, încercând să mai lupte cu paralizia
magică. Chireadan o să-şi dea seama că ai pus ceva la cale. O să se prindă
în curând, este din ce în ce mai bănuitor, pentru că nu are încredere în tine,
Yennefer. N-a avut încredere în tine de la început…
Vrăjitoarea a făcut un gest larg. Pereţii camerei s-au înceţoşat şi au
căpătat o structură şi o culoare omogene, cenuşiu tulbure. Uşile şi ferestrele
au dispărut, au dispărut până şi perdelele pline de praf şi tablourile pătate de
muşte de pe pereţi.
— Şi ce dacă îşi dă seama Chireadan? a spus cu răutate. O să-ţi sară în
ajutor? Prin bariera mea nu trece nimeni. Dar Chireadan n-o să sară
niciodată, nu face nimic împotriva mea. Nimic. Este sub vraja mea. Nu, nu-
i vorba de farmece, n-am făcut nimic în sensul ăsta. Este chimia pură a
organismului. S-a îndrăgostit de mine, blegul. Nu ştiai asta? Se gândea
chiar să-l provoace la duel pe Beau, poţi să-ţi imaginezi? Un elf gelos. Se
întâmplă rar. Geralt, n-am ales din întâmplare această casă.
— Beau Berrant, Chireadan, Errdil, Jaskier. Într-adevăr, îţi atingi
obiectivele în cel mai simplu mod. Dar pe mine, Yennefer, n-o să mă
foloseşti.
220
 — O să te folosesc, o să te folosesc. Vrăjitoarea s-a ridicat din pat, s-a
apropiat de el, sărind cu atenţie peste semnele şi simbolurile trasate pe
podea. Ţi-am spus că încă îmi eşti dator pentru vindecarea poetului. Este
vorba despre un moft, un mic favor. După ce termin ceea ce am de făcut
aici, în curând, am şi plecat din Rinde, dar mai am încă ceva în oraşul
ăsta… de plătit nişte… poliţe, hai să-i spunem. Am promis mai multor
persoane ceva, şi întotdeauna mă ţin de cuvânt. Însă, cum nu prea am timp,
tu vei îndeplini aceste promisiuni pentru mine.
S-a zbătut, s-a zbătut cu toată puterea lui. Zadarnic.
— Nu te mai osteni, vânătorule, i-a zâmbit cu răutate. Nu-ţi ajută la
nimic. Ai o voinţă puternică şi o rezistenţă deosebită la magie, dar cu mine
şi cu vrăjile mele nu te poţi pune. Şi mai termină cu circul ăsta. Nu încerca
să mă fascinezi cu masculinitatea ta dură şi orgolioasă. Te crezi orgolios şi
dur. Pentru a-ţi salva prietenul, ai fi fost gata să faci totul pentru mine, chiar
şi fără nicio vrajă, ai fi plătit orice preţ, mi-ai fi lins încălţările. Poate şi
altceva, dacă n-aş fi avut chef să mă distrez.
Tăcea. Yennefer stătea în faţa lui, zâmbind şi jucându-se cu steluţa de
obsidian cu briliante, care străluceau pe panglica de catifea de la gât.
— Încă din dormitorul lui Beau, a continuat, după ce-am schimbat
câteva vorbe, am ştiut cine eşti. Şi am ştiut şi în ce monedă o să-ţi cer plata.
Poliţele mele din Rinde ar fi putut fi rezolvate de toată lumea, chiar şi de
Chireadan. Dar ai să le rezolvi tu, pentru că va trebui să-mi plăteşti. Pentru
aroganţa ta falsă, pentru privirea ta rece, pentru ochii care-ţi umblă după
orice detaliu, pentru chipul tău de marmură, precum şi pentru tonul tău
sarcastic. Pentru îndrăzneala de a sta faţă în faţă cu Yennefer de
Vengerberg şi de-a o considera o arogantă egoistă, o vrăjitoare de rea-
credinţă, în timp ce te holbai la sânii ei săpuniţi. O să plăteşti, Geralt din
Rivia!
L-a apucat de păr cu ambele mâini şi l-a sărutat violent pe buze,
aspirându-l ca un vampir. Medalionul îi tremura în jurul gâtului, Geralt
avea senzaţia că lănţişorul se micşorează şi-l strânge ca un garou. În minte
i-a fulgerat ceva, în urechi a început o hărmălaie teribilă. N-a mai văzut
ochii violeţi ai vrăjitoarei, s-a prăbuşit în beznă.
Stătea în genunchi. Yennefer îi vorbea cu un glas blând, tandru.
— Ţii minte?
— Da, doamnă.
Aceea era vocea ei.
221
 — Du-te, prin urmare, şi urmează-mi instrucţiunile.
— În ordine, doamnă.
— Poţi să-mi săruţi mâna.
— Mulţumesc, doamnă.
A simţit că se apropie de ea în genunchi. În cap îi zumzăiau zeci de mii
de albine. Mâna îi mirosea a liliac şi a agrişe. Liliac şi agrişe… liliac şi
agrişe… O strălucire. Beznă.
Balustrada, treptele. Faţa lui Chireadan.
— Geralt! Ce-i cu tine? Geralt, încotro?
— Trebuie să… Propria lui voce. Trebuie să plec…
— Pe toţi zeii! Uită-te la ochii lui!
Faţa lui Vratimir, schimonosită de groază. Faţa lui Errdil. Şi vocea lui
Chireadan.
— Nu! Errdil, nu! Nu-l atingeţi şi nu încercaţi să-l opriţi! Dă-te la o
parte, Errdil! Dă-te din calea lui!
Parfumul de liliac şi de agrişe. De liliac şi de agrişe…
Uşa. Explozia soarelui. Căldura. Sufocantă. Parfumul de liliac şi de
agrişe. Va fi o furtună, şi-a spus.
Şi acesta a fost ultimul său gând conştient.

VI
Beznă. Parfum…
Parfum? Nu, miros. Putoare de urină, de paie putrede şi de cârpe ude.
Putoare de torţă fumegândă împlântată în suport de fier încorporat în
peretele din blocuri de piatră inegale. Umbră proiectată de torţe, umbră pe
podeaua acoperită de paie…
Umbră de la baruri.
Vânătorul a tras o înjurătură.
— În sfârşit. A simţit cum cineva îl ridică şi-l sprijină cu spatele de
peretele jilav. De-acum începeam să-mi fac griji că nu-ţi mai revii.
— Chireadan? Unde… La naiba, capul mi-e plin ca o baniţă… Unde
suntem?
— Tu unde crezi?
Geralt şi-a frecat faţa, a privit în jur. De peretele opus erau rezemaţi trei
flenduroşi. Îi vedea nedesluşit, aflându-se în locul cel mai depărtat de

222
lumina dată de torţe, în întunericul aproape complet. Lângă zăbrelele care îi
despărţeau de coridorul luminat era ghemuit ceva ce părea un maldăr de
zdrenţe. De fapt era un bătrân, slab, cu nasul ca un cioc de barză. Lungimea
pletelor răsucite ca nişte păstăi şi îmbrăcămintea dovedeau că nu stătea
acolo de ieri.
— Ne-au aruncat într-o temniţă, s-a încruntat.
— Mă bucur, a spus elful, că ţi-ai redobândit capacitatea de a trage
concluzii logice.
— La naiba… Şi Jaskier? De când stăm aici? Cât timp a trecut de
când…
— Nu ştiu. Ca şi tine, am fost inconştient când m-au zvârlit aici.
Chireadan şi-a aranjat paiele şi s-a întins pe spate. Mai contează?
— Bineînţeles, la naiba! Yennefer… şi Jaskier. Jaskier este acolo, în
mâinile ei, şi ea pune la cale… Hei, voi de colo! De când ne-au închis aici?
Zdrenţăroşii au şuşotit între ei. Niciunul n-a răspuns.
— Sunteţi surzi? a scuipat Geralt, văzând că nu scăpase de gustul
metalic din gură. Vă întreb, cât e ceasul acum, în care parte a zilei suntem?
Este noapte? Cred că ştiţi, când v-au adus de mâncare?
Zdrenţăroşii au şuşotit din nou, au tuşit.
— Conaşuli, a spus în cele din urmă unul dintre ei. Lăsaţî-ni în paci şi nu
vorbiţi cu noi, vă rugăm. Suntem hoţi cumsâcadi, nu prizonieri politici. N-
avem nimica cu otorităţâli. Am furat numa’ câti ceva.
— Faciţ bini, a zis celălalt. Voi, conaşâlor, cu colţu’ vost’, şi noi cu a
nost’. Fiicari cu a lui.
Chireadan a pufnit. Vânătorul a scuipat.
— Chiar aşa, a îngânat bătrânul bărbos cu nasul lung. Fiecari îşi vedi di
treaba lui.
— Ce-ai, tataie, l-a întrebat în bătaie de joc elful, cu cine ţii, cu ei sau cu
noi? În care bandă eşti?
— Cu niciuna, a răspuns mândru bătrânelul. Pentru cî mi-s nevinovat.
Geralt a scuipat din nou.
— Chireadan? l-a întrebat, frecându-şi tâmplele. Cum e cu atacul asupra
autorităţilor… Aşa este?
— Absolut. Nu-ţi mai aminteşti?
— Am ieşit în stradă… Oamenii se uitau la mine… Apoi… Apoi am
fost la prăvălie…
— La amanet, şi-a coborât vocea elful. Te-ai dus la amanet. Nici n-ai
223
intrat bine, că i-ai şi spart faţa proprietarului. Da’ rău. Rău de-a binelea.
Vânătorul a strecurat o sudalmă printre dinţi.
— Cămătarul s-a prăbuşit la pământ, a continuat în şoaptă Chireadan. Şi
i-ai dat câteva şuturi în părţile sensibile. Un slujitor i-a sărit în ajutor
stăpânului. L-ai aruncat pe fereastră, direct în drum.
— Mă tem, a murmurat Geralt, că nu m-am oprit aici.
— Ai şi de ce. Ai ieşit de la amanet şi mărşăluiai pe mijlocul drumului,
dădeai peste trecători şi strigai nu ştiu ce prostii despre onoarea unei
doamne. S-au ţinut după tine câţiva oameni, printre care mă aflam şi eu
împreună cu Errdil şi Vratimir. Atunci, te-ai oprit în faţa casei spiţerului
Nasdedafin, ai intrat şi după un răstimp ai fost din nou în stradă, trăgându-l
de picior pe Nasdedafin. Şi ai ţinut un fel de discurs mulţimii.
— Ce spuneam?
— Practic, ai adus la cunoştinţă publicului faptul că un bărbat care se
respectă nu ar trebui să trateze prostituatele profesioniste drept curve,
pentru că este meschin şi dezgustător. Iar folosirea cuvântului „curvă”, în
legătură cu o femeie căreia nu i-ai tras-o niciodată şi care n-a făcut-o
niciodată pentru bani, este absolut jenantă şi demnă de pedeapsă. Ai strigat
sus şi tare că pedeapsa va fi aplicată la faţa locului şi va fi pe măsura
ticăloşiei. I-ai băgat capul spiţerului între genunchii tăi, i-ai dat jos
pantalonii şi i-ai înroşit fundul cu cureaua.
— Vorbeşte, Chireadan. Vorbeşte. Nu mă cruţa.
— Te-ai năpustit pe târtiţa lui Nasdedafin fără să-ţi menajezi mâinile, iar
spiţerul răcnea cât îl ţineau plămânii, se văicărea, cerea ajutorul divin şi
uman, implora milă, ba chiar a promis că se îndreaptă, dar bineînţeles că nu
l-ai crezut. Apoi au năvălit bandiţii ăia înarmaţi, care în Rinde sunt
cunoscuţi sub numele de gardieni.
— Iar eu, şi-a clătinat Geralt capul, atunci am ridicat mâna asupra
autorităţilor?
— Da’ de unde. Ai ridicat-o mult mai devreme. Atât cămătarul, cât şi
Nasdedafin sunt în Consiliul Local. Ai aflat, fără doar şi poate, că amândoi
îi cereau lui Yennefer să părăsească oraşul. Nu numai că au votat „pentru”
în consiliu, dar o bârfeau prin taverne într-un hal făr’ de hal.
— Mi-am dat seama mai demult. Spune mai departe. Ai rămas la
gardienii locali care au dat năvală. Ei m-au aruncat în temniţă?
— Ar fi vrut ei. Oh, Geralt, ce spectacol a fost. Ce le-ai făcut, e greu de
descris. Aveau săbii, bice, bastoane, topoare, iar tu doar cu un baston cu o
224
bilă în vârf, pe care îl luaseşi elegant de la unul dintre ei. Şi după ce i-ai
doborât pe toţi la pământ, ai plecat mai departe. Cei mai mulţi dintre noi
ştiau încotro îţi îndrepţi paşii.
— M-aş bucura să ştiu şi eu.
— Te-ai dus la templu. Deoarece preotul Krepp, de asemenea membru al
consiliului, îi dedicase lui Yennefer o grămadă de spaţiu în predicile sale.
De altfel nici tu nu-ţi ţineai pentru tine opiniile cu privire la el. I-ai promis
c-o să-l înveţi minte să respecte sexul frumos. Vorbind despre el, îi evitai
titlul oficial, dar adăugai în schimb calificative care stârneau amuzamentul
plozilor care-ţi ţineau trena.
— Aha, a bombănit Geralt. Care va să zică nu m-am limitat la blasfemie.
Ce-am mai făcut? Am profanat templul?
— Nu. N-ai izbutit să intri acolo. În faţa templului te aştepta toată trupa
locală de gardieni înarmaţi cu tot arsenalul, în afară de catapultă, dacă nu
mă-nşel. Credeam cu toţii c-o să te masacreze pur şi simplu. Dar n-ai mai
ajuns până la ei. Te-ai prins deodată cu mâinile de cap şi ai leşinat.
— N-are rost să mai continui. Dar, Chireadan, cum de-ai ajuns şi tu în
temniţă?
— Când ai căzut leşinat, mai multe gărzi te-au ridicat ca să te străpungă
cu suliţele. M-am răţoit la ei. Mi-au tras un baston în cap şi m-am trezit aici
în groapa asta. Fără îndoială, o să m-acuze de implicare într-o conspiraţie
antiumană.
— Apropo de acuzaţie, a scrâşnit din dinţi vânătorul, ce crezi că ne-
aşteaptă?
— Dacă Neville, primarul, s-a întors din capitală, a murmurat Chireadan,
cine ştie… Îl cunosc. Dar, dacă nu, vom fi judecaţi de consilieri, adică,
bineînţeles, şi de Nasdedafin, şi de cămătar. Şi asta înseamnă…
Elful a schiţat un gest scurt în jurul gâtului. În ciuda întunericului care
guverna în subsol, gestul nu prea lăsa loc îndoielilor. Vânătorul nu i-a
răspuns. Hoţii şuşoteau între ei în linişte. Bunicul întemniţat pe nedrept
părea că doarme.
— Minunat, a spus în cele din urmă Geralt şi a înjurat cu năduf. Nu-i de-
ajuns c-o să mă spânzure, o să mai am şi moartea ta pe conştiinţă,
Chireadan. Probabil şi pe-a lui Jaskier. Nu, nu mă întrerupe. Ştiu că mi-a
făcut-o Yennefer, dar eu port toată vina. A fost prostia mea. M-a fermecat,
m-a făcut, aşa cum zic piticanii, bigudiu.
— Hmm… a bâiguit elful. Ce să mai spunem. Te-am avertizat în
225
legătură cu ea. La naiba, te-am avertizat, şi chiar eu, trebuie să recunosc,
am fost un mare prost. Te simţi vinovat pentru că din cauza ta mă aflu aici,
dar de fapt este exact invers. Tu te afli aici din pricina mea. Aş fi putut să te
opresc pe stradă, să-ţi trag una, să nu te las… Dar n-am făcut-o. Pentru că
îmi era teamă că, atunci când va trece efectul farmecului, ai să te întorci…
şi-ai să-i faci vreun rău. Iartă-mă.
— Te iert, fii pe pace. Pentru că nici n-ai idee cât de puternic a fost acest
farmec. Eu, dragul meu elf, dezleg în câteva minute un farmec în mod
normal şi fără să leşin. N-aveai cum să mă dezlegi de farmecul lui
Yennefer, şi nici să-mi tragi una, căci ai fi dat de bucluc. Adu-ţi aminte de
gardieni.
— Nu m-am gândit, repet, la tine. M-am gândit la ea.
— Chireadan?
— Da?
— Ai… ai…
— Nu-mi plac cuvintele mari, l-a întrerupt elful cu un zâmbet trist. Am
fost, să spunem, de-a dreptul fascinat de ea. Eşti surprins, nu-i aşa, te întrebi
cum poţi fi fascinat de cineva ca ea?
Geralt a închis ochii ca să-şi amintească imaginea. Imaginea care, să
zicem, evitând cuvintele mari, îl fascina în mod inexplicabil.
— Nu, Chireadan, a zis el. Nu sunt surprins.
Dinspre coridor veneau paşi greoi şi un zăngănit metalic. Umbrele a
patru gardieni au umplut încăperea. O cheie a scrâşnit, bătrânul nevinovat a
sărit de lângă zăbrele ca un jder şi s-a ascuns printre criminali.
— Atât de repede? a întrebat în şoaptă elful. Mă gândeam că le ia mai
mult timp să ridice eşafodul…
Unul dintre gardieni, chel ca-n palmă, cu câteva fire de păr rebele
deasupra gurii, l-a prins de bărbie pe vânător.
— Ăsta, a spus el în scurt timp.
Alţi doi l-au apucat pe Geralt, l-au ridicat brutal şi l-au izbit de perete.
Hoţii s-au făcut mici în colţul lor, bunicuţul cu nasul lung s-a îngropat în
paie. Chireadan a vrut să se ridice, dar a căzut secerat pe pământul bătătorit
când a fost atins de lama sabiei în piept.
Gardianul chel, stând în faţa vânătorului, şi-a suflecat mânecile şi şi-a
frecat pumnul.
— Domnul consilier Nasdedafin, a spus el, m-a trimis să vă-ntreb dacă
vă simţiţi bine în pivniţa noastră. Poate aveţi nevoie de ceva? Poate vă
226
deranjează frigul? Ah…
Geralt nu a considerat oportun să-i răspundă. Nu putea nici să-i tragă una
chelului, pentru că gardienii îl împiedicau, îl călcau pe picior cu cizmele
grele.
Chelul şi-a luat un avânt scurt şi l-a lovit în stomac. Geralt şi-a încordat
muşchii ca să amortizeze şocul, dar nu l-a ajutat cu nimic. Reluându-şi cu
greu respiraţia, îndoit, şi-a observat pentru un scurt răstimp catarama
centurii, dar gardienii l-au îndreptat din nou.
— Chiar n-ai nevoie de nimic? a continuat chelul, puţind a ceapă şi a
dinţi cariaţi. Ce-o să se mai bucure domnul consilier că nu te plângi de
nimic.
O nouă lovitură, în acelaşi loc. Vânătorul se sufoca şi ar fi vărsat, dacă ar
fi avut ce. Chelul s-a mutat în partea cealaltă. Şi-a schimbat mâna.
Paf! Geralt s-a uitat din nou la catarama curelei. Cu toate că părea ciudat,
nu era nicio gaură în tavan prin care să fie iluminat peretele.
— Ei, cum e? Chelul s-a dat îndărăt un pic, ca să-şi mai ia elan, negreşit.
N-ai nicio dorinţă? Ne-a trimis domnul Nasdedafin să te întrebăm dacă n-ai
vreuna. Dar de ce nu vorbeşti? Ţi-ai înghiţit limba cumva? Las’ că ţi-o scot
eu!
Paf!
Nici de data aceasta n-a leşinat. Şi trebuia să leşine pentru că nu-l mai
ţineau mult organele interne. Pentru a leşina, trebuia să-l determine pe chel
să…
Gardianul a scuipat, a rânjit, şi-a frecat din nou pumnul.
— Ei, care-i treaba? Nicio dorinţă?
— Una singură… a gemut vânătorul, abia ridicându-şi capul. Să crăpi tu,
nenorocitule.
Chelul a scrâşnit din dinţi, a făcut un pas înapoi, luându-şi avânt,
intenţionând de această dată, în conformitate cu planul lui Geralt, să-i tragă
una în cap. Dar lovitura nu şi-a atins ţinta. Gardianul a chercăit instantaneu
ca un curcan, s-a înroşit, s-a apucat cu ambele mâini de burtă, a urlat, a
răcnit de durere…
Şi a pocnit.

227
 VII
— Şi eu ce să vă fac?
Panglica orbitoare a unui fulger a scrijelit cerul întunecat de dincolo de
fereastră, urmată la scurt timp de bubuitura stridentă şi prelungită a unui
tunet. Aversa s-a înteţit, nori groşi pluteau peste Rinde.
Geralt şi Chireadan, aşezaţi pe o laviţă, sub o tapiserie mare
reprezentându-l pe Profetul Lobodă păscându-şi oile, tăceau, cu capetele
lăsate umil în jos. Primarul Neville se plimba de colo-colo prin odaie,
oftând şi pufnind furios.
— Fir-aţi ai dracului, vrăjitorii naibii! a ţipat brusc şi s-a oprit. V-a
căşunat pe oraşul meu, sau ce? N-aţi găsit alt oraş pe lumea asta, sau ce?
Elful şi vânătorul tăceau.
— Aşa ceva… se sufoca primarul. Temnicerul să… ca o roşie! Numai
pulpa rămasă! Un terci roşu! Este inuman!
— Inuman şi profan, a repetat preotul Krepp, prezent în sala oficială a
primăriei. Atât de inuman încât şi un tâmpit poate să-şi dea seama cine a
fost în spatele porcăriei. Da, primarule. Îl cunoaştem amândoi de-atât timp
pe Chireadan, iar acesta, care se dă drept vânător, n-ar fi avut destulă Forţă
ca să-l aducă pe temnicer în halul acela. Totul se trage de la Yennefer,
vrăjitoarea aia blestemată de zei!
De dincolo de fereastră, de parc-ar fi vrut să confirme cuvintele
preotului, a duduit un trăsnet.
— Ea este, nimeni altcineva, a continuat Krepp. Nu încape nicio
îndoială. Cine, dacă nu Yennefer, vrea să se răzbune pe domnul consilier
Nasdedafin?
— Ha, ha, ha, a pufnit în râs primarul. De el, ca să fiu sincer, îmi pasă
cel mai puţin. Nasdedafin urzeşte împotriva mea, îmi bagă beţe-n roate, îmi
suflă-n ceafă, îmi pândeşte biroul. De-acum nimeni nu-şi mai pleacă
urechea la ce spune el. O să-şi amintească toată lumea cum a încasat-o la
fund…
— Nu mai lipseşte decât să începeţi să aplaudaţi această crimă, domnule
Neville, s-a încruntat Krepp. Vă reamintesc că, dacă nu i-aş fi aruncat
vânătorului un exorcism, ar fi ridicat mâna asupra mea şi a Maiestăţii
templului…
— Pentru că nici dumneata n-ai iertat-o şi ai vorbit urât despre ea în
predici, Krepp. Chiar şi Berrant s-a plâns de dumneata. Hai să spunem
228
lucrurilor pe nume. Aţi auzit, canaliilor? Primarul s-a răstit din nou la
Geralt şi la Chireadan. N-aveţi nicio scuză! Eu n-am să închid ochii la astfel
de aventuri pe-aici, pe la noi! Haide, daţi-i drumul, spuneţi-mi tot ce-aveţi
de spus în apărarea voastră, pentru că altfel, mă jur pe toate relicvele, o să
vă joc de-o să mă ţineţi minte până-n ceasul morţii! Mărturisiţi-mi totul, ca
la spovadă!
Chireadan a oftat cu năduf şi s-a uitat spre vânător în mod semnificativ şi
rugător. Geralt a oftat şi el la rândul său, apoi şi-a dres glasul.
Şi a spus totul. În fine, aproape totul.
— Deci asta era, a zis preotul după o pauză. Ce poveste minunată! Un
geniu slobozit din prinsoare. Şi o vrăjitoare care-şi doreşte cu înverşunare
să-l prindă. Frumoasă combinaţie. Care s-ar putea termina prost, foarte
prost.
— Ce-i acela un geniu? a întrebat Neville. Şi ce treabă are Yennefer cu
el?
— Vrăjitorii, a explicat Krepp, îşi iau puterea de la forţele naturii, mai
precis de la aşa-numitele Patru Elemente Primordiale, numite în mod
obişnuit elementali. Aer, apă, foc şi pământ. Fiecare dintre aceşti elementali
are propria sa Dimensiune, în jargonul vrăjitorilor numită Plan. Există,
aşadar, Planul Apei, Planul Focului şi aşa mai departe. Aceste Dimensiuni,
inaccesibile pentru noi, sunt populate de creaturi numite genii…
— Numite în legende, l-a întrerupt vânătorul. Pentru că din câte ştiu
eu…
— Nu mă întrerupe, i-a tăiat-o Krepp. S-a văzut clar din ce-ai povestit,
vânătorule, că nu ştii prea multe. Aşadar, ţine-ţi gura şi ascultă ce au de
spus alţii mai înţelepţi decât tine. Revenind la genii, acestea sunt de patru
tipuri, aşa cum sunt şi patru Planuri. Sunt acei d’jinni, esenţe de Aer,
maride, asociate cu elementul de Apă, ifrite, care sunt genii de Foc, şi d’ao,
genii de Pământ…
— Îmi pui răbdarea la-ncercare de-acum, Krepp, a intervenit Neville.
Doar nu suntem la şcoala templului, ca să ne dai dumneata lecţii. Spune-ne
pe scurt, ce vrea Yennefer de la acest geniu?
— Un astfel de geniu, primarule, este un rezervor viu de energie magică.
Vrăjitorul care are la dispoziţie o asemenea creatură poate orienta această
energie sub formă de vrăji. Prin urmare, el nu mai trebuie să se chinuie ca
să-şi extragă Forţa din natură, o va face geniul pentru el. Astfel, puterea
vrăjitorului devine colosală, omnipotentă…
229
 — Eu n-am auzit până acum de vrăjitori atotputernici, s-a strâmbat
Neville. Dimpotrivă, puterea pe care cei mai mulţi dintre ei pretind c-o au
este exagerată. Aia nu pot, aialaltă nici atât…
— Vrăjitorul Stammelford, l-a întrerupt preotul, reluându-şi tonul,
postura şi mina de lector universitar, odată a mutat un munte întreg, pentru
că îi obtura viziunea din turnul său. Nimeni n-a mai izbutit vreodată, nici
înainte, nici după aceea, să facă aşa ceva. Deoarece Stammelford, după cum
se povesteşte, avea în slujba sa un d’ao, un geniu al Pământului. Există
documente care consemnează fapte de aceeaşi anvergură, ale altor vrăjitori.
Valurile uriaşe şi ploile devastatoare sunt, fără îndoială, opera maridelor.
Coloanele de foc, incendiile şi exploziile sunt provocate de ifritele de foc…
— Tornadele, uraganele, zborurile deasupra pământului, a murmurat
Geralt. Geoffrey Monck.
— Asta-i drept. Dar mai ştii câte ceva, din câte văd. Krepp l-a privit cu
amabilitate. Se spune că bătrânul Monck a găsit o modalitate de a-i pune la
treabă pe d’jinni, geniile Aerului. După cum se zvonea, erau mai mulţi. A
trebuit să-i ţină în sticle şi să-i folosească pe rând după cum avea nevoie,
câte trei dorinţe de la fiecare. Deoarece geniul, domnilor, trebuie să
îndeplinească doar trei dorinţe, şi apoi este liber să se refugieze în
dimensiunea sa.
— Acela de pe malul râului n-a îndeplinit niciuna, a spus ferm Geralt.
Fără să stea pe gânduri, a sărit la gâtul lui Jaskier.
— Geniile, a replicat cu nasul pe sus Krepp, sunt creaturi răutăcioase şi
perverse. Îi urăsc pe cei care îi închid în sticle şi le poruncesc să mute
munţii din loc. Ei fac totul pentru a preveni pronunţarea dorinţelor, şi, când
n-au încotro, le îndeplinesc într-un mod prea dificil de controlat şi de
prevăzut. Uneori, pur şi simplu, literalmente, astfel încât trebuie mare
atenţie la formularea dorinţelor. Pentru a subjuga un geniu, trebuie să ai o
voinţă de fier, nervi de oţel, o Forţă puternică şi destule abilităţi. Din cele
povestite, abilităţile tale, vânătorule, erau prea mici.
— Prea mici pentru a-l îmblânzi pe bastardul acela, a fost de acord
Geralt. Dar l-am alungat, a luat-o la goană de a şuierat văzduhul. Şi asta
înseamnă totuşi ceva. Yennefer, desigur, a râs de exorcismul meu…
— Cum a fost exorcismul? repetă-l.
Vânătorul l-a repetat cuvânt cu cuvânt.
— Ce? Preotul mai întâi a pălit, s-a înroşit, apoi a devenit livid. Cum
îndrăzneşti! Îţi baţi joc de mine?
230
 — Iertaţi-mă, s-a bâlbâit Geralt. Sincer vorbind, nu cunosc… sensul
acestor vorbe.
— Atunci nu mai repeta ceea ce nu cunoşti! Nu-mi dau seama unde-ai fi
putut auzi porcăriile astea!
— Gata, şi-a fluturat mâna primarul. Ne pierdem timpul. Bun. Ştim deja
de ce are nevoie vrăjitoarea de un geniu. Dar ai spus, Krepp, că nu e prea
bine. Ce nu este bine? Şi las-o să-l prindă şi s-o ia dracu’, de ce să-mi fac eu
griji? Mă gândesc că…
Nimeni n-a aflat vreodată la ce se gândea la momentul respectiv Neville,
dacă nu cumva o fi fost vreo lăudăroşenie. Pe peretele de lângă tapiseria cu
Profetul Lobodă a apărut dintr-odată un pătrat luminos, fulgerător, apoi a
aterizat în centrul sălii primăriei… Jaskier.
— Nevinovat! a strigat poetul cu o voce pură şi melodioasă de tenor,
stând pe podea şi privind confuz la cei din jur. Nevinovat! Vrăjitorul este
nevinovat! Mi-aş dori să fiţi convinşi de asta!
— Jaskier! a strigat Geralt, ţinându-l pe Krepp, aparent pregătit pentru
exorcizare, şi cine ştie, poate chiar pentru o vrajă. Cum ai… aici… Jaskier!
— Geralt! bardul a ţâşnit de pe podea.
— Jaskier!
— Cine-i ăsta? a strigat Neville. La naiba, dacă nu încetaţi cu vrăjile, nu
mai răspund de mine. Doar v-am spus că în Rinde nu este îngăduită magia!
Mai întai trebuie depusă o cerere scrisă, apoi se plătesc impozit şi taxă de
timbru… Dar ia staţi aşa! Nu cumva este cântăreţul luat ostatic de
vrăjitoare?
— Jaskier, a repetat Geralt ţinându-l pe poet de umeri. Cum ai ajuns
aici?
— Nu ştiu, a declarat bardul cu o expresie tâmpă şi neliniştită. Ca să fiu
sincer, nu sunt conştient de ceea ce mi se întâmplă. Nu-mi amintesc mare
lucru, şi să mă ia naiba dacă ştiu când am trăit în realitate şi când a fost un
coşmar. Îmi amintesc, cu toate acestea, de o brunetă frumuşică, cu ochii de
foc…
— Ce tot baţi câmpii cu bruneta, l-a întrerupt Neville furios. Treci la
subiect, domnule, la subiect. Urlai că vânătorul este nevinovat. Ce vrei să
spui cu asta? Că Nasdedafin şi-a articulat cu mâna lui propriul fund? Pentru
că, dacă vânătorul este nevinovat, nu se putea întâmpla altfel. Că doar n-a
fost o halucinaţie colectivă.
— Eu habar n-am de funduri sau de halucinaţii, a spus Jaskier cu
231
mândrie. Nici de vreun nas de dafin. Vă spun din nou, ultimul lucru pe care
mi-l amintesc este o femeie îmbrăcată elegant într-o combinaţie rafinată de
alb şi negru. Cea anterior menţionată m-a aruncat brutal într-o gaură
strălucitoare, care nu putea fi altceva decât un portal magic. Şi înainte mi-a
dat niscaiva porunci clare şi categorice. După sosirea la locul cu pricina
trebuia să rostesc fără întârziere, şi citez: „Dorinţa mea este de a-i convinge
că vânătorul nu este de vină pentru ceea ce s-a întâmplat. Aceasta este
dorinţa mea, şi nu alta.” Exact acestea au fost vorbele ei. Bineînţeles c-am
vrut s-o întreb ce vrea să spună cu asta, care-i treaba şi la ce bun toate astea.
Bruneta nu m-a lăsat să scot niciun cuvânt. M-a insultat destul de lipsit de
eleganţă, m-a luat de gât şi m-a împins în portal. Asta e tot. Şi acum…
Jaskier s-a ridicat, şi-a scuturat de praf dubletul, şi-a aranjat gulerul şi
jaboul murdar, dar fantezist.
— … Vreţi să-mi spuneţi, domnilor, cum se numeşte şi unde se află cel
mai bun han din oraş?
— În oraşul meu toate hanurile sunt bune, a zis răspicat Neville. Dar,
înainte de a te convinge de acest lucru, ai să treci pe la cea mai bună
temniţă din oraş. Tu şi tovarăşii tăi. Încă nu sunteţi liberi, ticăloşilor, vă
aduc aminte! Ia uită-te la ei! Unul spune poveşti de adormit copiii, altul iese
din perete şi strigă despre nevinovăţia celuilalt şi vrea să fie crezut. Mai are
şi îndrăzneala de a dori…
— Pe toţi zeii! s-a luat preotul brusc de chelie. Acum înţeleg! Dorinţa!
Ultima dorinţă!
— Ce-i cu tine, Krepp? a ridicat primarul din sprânceană. Ai luat-o
razna?
— Ultima dorinţă! a repetat preotul. L-a obligat pe bard să pronunţe
ultima ei dorinţă, a treia dorinţă. N-avea cum să-l subjuge pe geniu până nu
îi îndeplinea această dorinţă. Yennefer i-a întins o capcană magică şi,
probabil, l-a capturat pe geniu înainte de a putea scăpa în propria sa
dimensiune! Domnule Neville, trebuie neapărat…
Dincolo de fereastră s-a auzit un tunet. Atât de puternic, că s-au zguduit
pereţii.
— La naiba, a bombănit primarul, îndreptându-se spre fereastră. N-a
căzut prea departe. Trag nădejde că nu-i o casă, incendiu îmi mai lipsea…
Zei! Uitaţi-vă la asta! Uitaţi-vă! Krepp! Ce-i asta?
Toţi ca unul s-au năpustit spre fereastră.
— Vai! a ţipat Jaskier, ţinându-se de gât. Ăsta-i! Ăsta-i nemernicul care
232
m-a strangulat!
— D’jinn! a strigat Krepp. Geniul Aerului!
— Deasupra hanului lui Errdil! a exclamat Chireadan. Pe acoperiş!
— L-a prins vrăjitoarea! Preotul s-a aplecat atât de tare, încât nu mai
avea mult şi cădea. Vedeţi lumina magică? L-a prins în capcană!
Geralt privea tăcut.
Cândva, cu ani în urmă, când nu era decât un mucos care-şi urma studiile
în Kaer Morhen, Cuibul Vânătorilor, împreună cu colegul său Eskel
capturase un bondar mare în pădure, pe care l-au legat apoi de picioare de
un urcior de pe masă cu un fir lung scos din cămaşă. Mureau de râs privind
piruetele bondarului priponit în lesă, până când Vesemir, preceptorul lor, a
dat peste ei şi le-a administrat amândurora câteva cu cureaua.
Geniul care survola acoperişul hanului lui Errdil se comporta exact ca un
bondar. Urca în zbor şi cădea, ţâşnea în sus şi cobora în picaj, zumzăia
furios, învârtindu-se în cerc. Pentru că geniul, aidoma bondarului de la Kaer
Morhen, era legat prin fire întortocheate de o lumină orbitoare, multicoloră,
care-l învăluia ermetic de pe acoperiş. Cu toate acestea, geniul avea
oportunităţi mai mari decât bondarul priponit de urcior. Insecta nu putea
sparge acoperişurile din jur, să le împrăştie stuful, să-l fărâmiţeze, să
dărâme hornurile, să demoleze turnuleţele şi mansardele. Geniul putea. Şi o
făcea.
— Distruge oraşul! urla Neville. Monstrul ăsta-mi distruge oraşul!
— Ha, ha, a pufnit în râs preotul. Orice naş îşi are naşul! Geniul ăsta-i
culmea! Greu de spus cine pe cine a prins, vrăjitoarea pe el sau el pe
vrăjitoare! Ha, o s-o facă zob geniul, şi foarte bine! Se va face dreptate!
— Mă piş pe dreptate! ţipa primarul, fără să-şi facă griji că sub ferestre
ar putea fi alegători. Uită-te şi dumneata, Krepp, ce se întâmplă! Panică,
ruină! Nu mi-ai spus asta, chelule idiot ce eşti! Ai făcut pe deşteptul, ai
pălăvrăgit, dar n-ai suflat o vorbă despre ce era mai important! De ce nu mi-
ai zis că acest demon… Vânătorule! Fă ceva! Mă asculţi, vânătorule
nevinovat? Scapă-mă de diavolul ăsta! Te scutesc de toate relele, dar…
— Nu se mai poate face nimic, domnule Neville, a pufnit Krepp. N-aţi
fost atent când v-am spus, asta e tot. Niciodată nu mă credeţi, atunci când
zic ceva, mereu vorbesc în van. Acesta este, repet, un d’jinn extrem de
puternic, căci dacă nu era aşa, era al vrăjitoarei până acum. Tocmai slăbeşte
vraja ei, iar apoi d’jinnul o va zdrobi şi va fugi. Şi-o să fie linişte.
— Şi între timp oraşul o să fie în ruine, nu?
233
 — Trebuie să aşteptaţi, a spus preotul. Dar nu cu braţele încrucişate.
Trebuie să dai nişte ordine, primarule. Oamenii să părăsească gospodăriile
din jur şi să fie pregătiţi pentru stingerea incendiilor. Ce se întâmplă acum
nu-i nimic în comparaţie cu infernul care-o să se dezlănţuie atunci când
geniul o să-i facă felul vrăjitoarei.
Geralt şi-a ridicat capul, şi-a încrucişat privirea cu cea a lui Chireadan,
apoi a privit în altă parte.
— Domnule Krepp, s-a decis dintr-odată. Am nevoie de ajutorul tău.
Este vorba despre portalul cu care a ajuns aici Jaskier. Portalul leagă şi
primăria de…
— Nu mai e nici zare de portal, a spus sec preotul, arătând spre perete.
Nu vezi?
— Portalul, chiar şi invizibil, lasă o urmă. Urmă care poate fi stabilizată
cu o formulă magică. Mă voi ghida după acea urmă.
— Cred că ţi-ai pierdut minţile. Să zicem că intrarea nu te rupe în bucăţi,
dar ce vrei să obţii? Vrei să te arunci în miezul furtunii?
— V-am întrebat dacă puteţi să rostiţi o formulă magică de stabilizare a
urmei.
— Adică o vrajă? Preotul şi-a ridicat capul cu mândrie. Eu nu sunt un
ateu vânător de monştri! Eu nu arunc vrăji! Puterea îmi vine din credinţă şi
rugăciune!
— Puteţi sau nu?
— Pot.
— Treceţi la treabă, căci timpul trece.
— Geralt, i-a spus Jaskier. Chiar ai înnebunit de-a binelea! Ţine-te
departe de sugrumătorul ăla!
— Linişte, vă rog, a spus Krepp. Şi seriozitate. Mă rog.
— La naiba cu rugăciunile tale! a explodat Neville. Fug să adun
oamenii! Trebuie să facem ceva, şi nu să stăm ţepeni aici şi să sporovăim!
Zei, ce zi! Ce zi afurisită!
Vânătorul l-a simţit pe Chireadan atingându-i braţul. S-a întors. Elful l-a
privit în ochi, apoi s-a uitat într-o parte.
— Te duci acolo… pentru că trebuie, nu?
Geralt a ezitat. I se părea că simte parfumul de liliac şi de agrişe.
— Cred că da, a spus el fără tragere de inimă. Trebuie. Îmi pare rău,
Chireadan…
— Nu-ţi cere iertare. Ştiu cum te simţi.
234
 — Mă îndoiesc. Pentru că nici eu însumi nu ştiu.
Elful a zâmbit. Dar zâmbetul lui era trist.
— Chiar aşa este, pur şi simplu nu-ţi dai seama ce simţi, Geralt. Exact
aşa-i.
Krepp s-a îndreptat, a respirat profund.
— Portalul e pregătit, a spus el, arătând cu mândrie la conturul abia
vizibil pe perete. Dar este cam şubred şi nu va mai ţine mult. De asemenea,
nu avem nicio siguranţă că nu este fisurat. Înainte de a pătrunde, domnule
vânător, examinaţi-vă conştiinţa. Eu am să vă binecuvântez, dar pentru
iertarea păcatelor…
— … N-avem destul timp, a terminat Geralt. Ştiu, domnule Krepp.
Pentru asta niciodată nu este suficient timp. Să iasă toată lumea afară din
sală. Dacă explodează portalul, o să vă spargă timpanele.
— Eu rămân, a spus Krepp, atunci când s-a închis uşa în urma lui Jaskier
şi a elfului. Şi-a fluturat mâinile în aer, producând o aură pulsatilă în jurul
lui. Îmi creez o protecţie, pentru orice eventualitate. Dacă portalul
răbufneşte… o să încerc să vă scot, domnule vânător. Lasă timpanele. S-or
reface ele.
Geralt l-a privit cu amabilitate. Preotul i-a zâmbit.
— Sunteţi un bărbat adevărat, i-a zis. Vreţi s-o salvaţi, nu-i aşa? Dar
bărbăţia n-o să v-ajute prea mult. D’jinnii sunt creaturi răzbunătoare.
Vrăjitoarea s-a prăpădit. Şi dumneavoastră, dacă vă duceţi acolo, o să vă
prăpădiţi. Examinaţi-vă conştiinţa.
— Am făcut-o. Geralt s-a aşezat în faţa portalului slab strălucitor.
Domnule Krepp?
— Vă ascult.
— Exorcizarea, care v-a mâhnit atât… Ce însemnau vorbele acelea?
— Da, trebuie să recunoaştem că e timpul cel mai potrivit pentru glume
şi farse…
— Vă rog, domnule Krepp.
— Ei bine, a spus preotul ducându-se ca să se ascundă în spatele biroului
greoi din stejar al primarului. Este ultima dorinţă a dumneavoastră, aşa că
am să vă spun. Înseamnă… Hmm… Hmm… „Du-te de-aici şi vezi-ţi de
fundul tău.”
Geralt a intrat în neant, iar frigul i-a înăbuşit râsul care îl scutura.

235
 VIII
Portalul vuitor şi învolburat ca un uragan l-a aruncat năvalnic, l-a scuipat
cu forţa unor plămâni puternici. Vânătorul a căzut fără vlagă pe podea,
gâfâind, trăgând cu greu aer prin gura deschisă.
Podeaua se scutura. La început a crezut că el însuşi tremură după
călătoria prin iadul năucitor al portalului, dar şi-a dat repede seama că se-
nşela. Toată casa vibra, se scutura şi scârţâia din toate încheieturile.
A privit în jur. Nu era în odăiţa în care îi văzuse ultima dată pe Yennefer
şi pe Jaskier, ci într-o sală comună mare din hanul lui Errdil.
A văzut-o. Stătea în genunchi, între mese, aplecată peste globul său
magic. Globul răspândea o strălucire puternică, lăptoasă, care filtra printre
degetele vrăjitoarei o lumină roşiatică. Strălucirea proiectată de glob a creat
o imagine. Pâlpâitoare, firavă, dar clară. Geralt a văzut odăiţa cu steaua şi
pentagrama reprezentate pe podea, cu incandescenţe alburii. A văzut limbi
de foc unduitoare, de diferite culori, ieşite din pentagramă, până sus,
deasupra acoperişului, de unde veneau răcnetele furioase ale geniului
capturat.
Yennefer l-a observat, a ţâşnit în sus, şi-a ridicat mâna.
— Nu! A strigat. Nu face asta! Te-am ajutat!
— Ajutor? a pufnit. Tu?
— Eu.
— În ciuda tuturor celor pe care ţi le-am făcut?
— Da.
— Interesant. Dar, de fapt, n-are nicio importanţă. N-am nevoie de
ajutorul tău. Cară-te de-aici, imediat.
— Nu.
— Şterge-o! a ţipat, făcând o grimasă ameninţătoare. Aici devine
periculos! Situaţia îmi scapă de sub control, ştii? Nu pot s-o stăpânesc, nu
înţeleg ce se-ntâmplă, dar secătura nu se dă bătută. Am prins-o când îi
îndeplinea trubadurului a treia dorinţă, trebuia de-acum să fie în globul
meu. Şi nu dă niciun semn de slăbiciune! La naiba, se pare că-i din ce în ce
mai puternic geniul naibii! Dar îl biruiesc eu, fii pe pace, şi-o să-l rup…
— Nu-l rupi, Yennefer. O să te omoare.
— Nu-i chiar atât de uşor să mă omoare…
S-a întrerupt. Plafonul hanului s-a aprins brusc în întregime, iluminând
totul în jur. Strălucirea răspândită de glob s-a dizolvat într-o lumină
236
lăptoasă. Pe plafon s-a desenat un careu mare de foc. Vrăjitoarea a aruncat
un farmec, ridicându-şi mâinile, iar din degete îi ţâşneau scântei.
— Fugi, Geralt!
— Ce se întâmplă, Yennefer?
— M-a localizat… a gemut, roşie de la încordare. Vrea să ajungă la
mine. Îşi creează propriul portal ca să pătrundă aici. Nu poate să rupă
legăturile, dar prin portalul său poate intra. Nu pot… Nu pot să-l opresc!
— Yennefer…
— Nu-mi distrage atenţia! Trebuie să mă concentrez… Geralt, trebuie să
fugi. O să-mi deschid portalul meu, o cale de scăpare pentru tine. Fii atent,
va fi un portal aleatoriu, n-am timpul şi nici puterea să deschid altul… Nu
ştiu unde o să te-arunce… Dar vei fi în siguranţă… Pregăteşte-te…
Un portal imens a fulgerat orbitor din tavan, a izbucnit şi s-a deformat,
căpăţâna amorfă, cunoscută vânătorului, a apărut din neant, clămpănindu-şi
fălcile căzute, urlând de-ţi plesneau timpanele. Yennefer a sărit, şi-a fluturat
braţele şi a strigat o vrajă. Din palmă emana un amestec de lumină care l-a
cuprins pe geniu în mrejele sale. Creatura a urlat, şi-a întins labele lungi
care s-au lansat asemenea unor cobre grăbite să sară la gâtul vrăjitoarei.
Yennefer n-a dat îndărăt.
Geralt s-a aruncat spre ea, a împins-o şi a acoperit-o. Geniul, prizonier al
luminii magice, a sărit din portal ca dopul de la o sticlă, apoi s-a năpustit
spre ei, cu fălcile căscate larg. Vânătorul a scrâşnit din dinţi şi l-a lovit cu
Semnul, fără vreun efect vizibil. Dar geniul nu a atacat. Era atârnat în aer,
chiar sub tavan, s-a umflat până la dimensiuni impresionante, apoi s-a
holbat la Geralt cu ochi palizi şi a urlat. Ca un vuiet. Era ceva ca un ordin
sau un blestem. Vânătorul nu a înţeles.
— Pe aici! a strigat Yennefer, arătând spre portalul pe care îl evocase pe
peretele de lângă scară. În comparaţie cu portalul creat de geniu, cel al
vrăjitoarei era mai sărac, umil şi improvizat. Pe-aici, Geralt! Fugi!
— Numai cu tine!
Yennefer, fluturându-şi mâinile în aer, a strigat o vrajă: din legăturile
multicolore care ancorau geniul săreau scântei care pârâiau. Dihania se
răsucea ca un tăun, ba slăbind legăturile, ba întinzându-le. Încet, dar sigur
se apropia de vrăjitoare. Yennefer nu dădea înapoi.
Dintr-un salt abil, vânătorul a ajuns cu un picior în faţa ei, a cuprins-o de
talie cu o mână, iar pe cealaltă şi-a scufundat-o în plete, prinzând-o de
ceafă. Yennefer a tras o înjurătură obscenă şi i-a tras un cot în gât. Nu i-a
237
dat drumul. Mirosul penetrant de ozon, produs de vrajă, nu acoperise
parfumul de liliac şi de agrişe. Geralt a luat-o în braţe pe vrăjitoare, care
dădea din picioare, şi a sărit, ridicând-o direct în neantul opalescent,
scânteietor din portalul modest.
Un portal care ducea în necunoscut.
Au zburat, strâns îmbrăţişaţi, au căzut pe o podea de marmură, au
alunecat pe ea agăţând un policandru imens şi imediat după aceea o masă,
de pe care, cu bufnituri şi zăngănituri, se trânteau cupe de cristal, fructiere
şi un bol uriaş plin cu gheaţă zdrobită, alge marine şi stridii. Cineva striga,
cineva chiţăia.
Se aflau în mijlocul unei săli de bal, iluminată de candelabre. Cavalerii
bine îmbrăcaţi şi domniţele strălucind de giuvaiere şi-au întrerupt dansul,
privindu-i sideraţi, în tăcere. Muzicanţii din mica galerie şi-au terminat
concertul zgâriind urechile cu o cacofonie.
— Cretinule! a strigat Yennefer încercând să-i scoată ochii. Idiotule! M-
ai întrerupt! Mai aveam puţin şi era la cheremul meu!
— La naiba mai aveai puţin! i-a strigat fără chef de glume. Ţi-am salvat
viaţa, vrăjitoare tâmpită!
A pufnit ca o pisică furioasă, lansând scântei din vârful degetelor. Geralt,
întorcându-şi capul, a prins-o de încheieturile mâinilor, apoi au început să
se tăvălească printre stridii, fructe confiate şi gheaţă zdrobită.
— Aveţi vreo invitaţie cumva? i-a întrebat un bărbat voinic, cu lanţ de
aur de şambelan pe piept, privindu-i de sus cu o expresie arogantă.
— Vezi-ţi de treaba ta, imbecilule! i-a strigat Yennefer, încercând în
continuare să-i scoată ochii lui Geralt.
— E scandalos, a spus şambelanul cu emfază. Exagerezi de-acum cu
teleportarea. O să mă plâng la Consiliul Vrăjitorilor. O să cer…
Nimeni nu a mai aflat vreodată ce voia să ceară şambelanul. Yennefer s-
a smucit din strânsoarea lui Geralt, i-a dat o palmă peste ureche, i-a tras un
şut în picior şi a sărit în portalul evanescent din perete. Vânătorul s-a
năpustit în urma ei şi a apucat-o de păr şi de talie în aceeaşi manieră pe care
o aplicase mai înainte. Yennefer, de asemenea, a repetat schema anterioară,
lovindu-l cu cotul. Din cauza mişcării bruşte i s-a rupt rochia sub braţ,
dezvăluindu-i pieptul perfect de fată tânără. Din decolteul rupt a zburat o
stridie.
S-au aruncat amândoi în neantul portalului. Geralt a mai auzit cuvintele
şambelanului.
238
 — Muzica! Dansaţi, vă rog! Nu s-a întâmplat nimic. Vă rog să nu luaţi
în seamă incidentul acesta nefericit!
Vânătorul era convins că, odată cu fiecare traversare de portal, creştea
riscul de nenorocire şi a avut dreptate. Au ajuns la destinaţie, la hanul lui
Errdil, dar s-au materializat prea sus, în tavan. În cădere, au strivit
balustrada scării şi au aterizat pe o masă într-un vacarm asurzitor. Masa nu
avea cum să reziste la aşa ceva şi nu a făcut-o.
Yennefer, în momentul aterizării, era dedesubt. Era sigur că şi-a pierdut
cunoştinţa. Dar s-a înşelat.
L-a lovit cu pumnul în ochi şi l-a împroşcat în faţă cu un mănunchi de
insulte, cu care nu s-ar ruşina un gropar pitican, iar pe groparii piticani nu-i
întrecea nimeni când era vorba de insulte. Jignirile erau însoţite de lovituri
furioase şi bezmetice, împrăştiate orbeşte în toate direcţiile. Geralt a prins-o
de mâini, şi pentru a evita o lovitură cu fruntea, şi-a ascuns nasul în
decolteul vrăjitoarei, care exala parfum de liliac, agrişe şi stridii.
— Dă-mi drumul! ţipa, zbătându-se ca un ponei. Idiotule, cretinule,
ticălosule! Dă-mi drumul, îţi spun! O să se rupă legăturile, trebuie să le
întăresc, altminteri geniul va scăpa!
Nu i-a răspuns, cu toate că tare-ar mai fi avut chef. A împins-o şi mai
tare, încercând s-o sufoce la podea. Yennefer a suduit dezgustător, s-a
zvârcolit şi i-a tras cu putere un genunchi între picioare. Înainte ca el să-şi
reia respiraţia, s-a ridicat, a strigat un descântec. Geralt a simţit cum o forţă
monstruoasă îl ridică de la podea şi-l aruncă prin toată sala, apoi, cu un
avânt care i-a tăiat suflarea, îl izbeşte de o comodă sculptată, cu două
sertare şi două uşi, spulberând-o.

IX
— Ce se întâmplă acolo? Jaskier, agăţat de parapet, şi-a întins gâtul,
încercând să vadă ceva prin ploaia torenţială. Ce se întâmplă, spuneţi-mi şi
mie, la naiba!
— S-au încăierat! i-a strigat unul dintre gură-cască din drum, sărind ca
ars de lângă fereastra hanului. Şi tovarăşii lui zdrenţăroşi, s-au grăbit să
scape, frământând noroiul cu picioarele goale. Vânătorul şi vrăjitoarea se
bat!
— Se bat? s-a minunat Neville. Ei se încaieră, iar demonul ăla-mi

239
distruge oraşul! Uită-te, a mai răsturnat un horn! A năruit cărămidăria! Hei,
oameni buni! Fugiţi de-acolo! Slavă zeilor, din fericire plouă, altminteri se
isca vreun incendiu de toată frumuseţea!
— Nu mai durează mult, a spus preotul Krepp sumbru. Lumina magică
dispare, legăturile vor ceda. Domnule Neville! Nu lăsaţi oamenii să se
apropie! Acolo se va dezlănţui cât de curând iadul! De casa aceea se va
alege praful şi pulberea! Domnule Errdil, de ce râzi? La urma urmei, e casa
ta. Ce e atât de amuzant?
— Mi-am asigurat baraca asta pe o mulţime de bani!
— Poliţa de asigurare acoperă şi accidentele de magie, şi pagubele
produse din cauze supranaturale?
— Sigur.
— Inteligent, domnule elf. Foarte înţelept. Felicitări. Hei, băieţi, treceţi
la adăpost! Cui îi este dragă viaţa să nu se apropie!
Din interiorul casei lui Errdil a răzbătut un vuiet asurzitor, a fulgerat.
Gloata s-a dat înapoi, s-a ascuns după stâlpi.
— Ce caută Geralt acolo? a gemut Jaskier. Ce naiba? De ce s-a băgat el
s-o salveze pe vrăjitoare? La naiba, de ce oare? Chireadan, tu ai înţeles
cumva?
Elful a zâmbit trist.
— Am înţeles Jaskier, i-a confirmat. Am înţeles.

X
Geralt a făcut un salt pentru a se feri de razele portocalii de foc care
ţâşneau din degetele vrăjitoarei. Era în mod clar obosită, razele erau slabe şi
ineficiente, iar el le-a evitat fără prea multă dificultate.
— Yennefer! a strigat-o. Calmează-te! Înţelege şi tu odată ce-ţi spun! N-
ai să poţi…
N-a reuşit să termine. Din mâinile vrăjitoarei au ţâşnit fulgere roşii,
foarte fine, care l-au prins în mai multe locuri, imobilizându-l. Hainele de
pe el au început să şuiere şi să fumege.
— N-o să pot? a articulat tărăgănat, în picioare deasupra lui. O să-ţi arăt
eu ce pot. Nu trebuie decât să stai locului şi să nu mă mai încurci.
— Ia-o de pe mine! a urlat, răsucindu-se în pânza de păianjen arzătoare.
Iau foc, la naiba!

240
 — Stai nemişcat, l-a sfătuit, gâfâind puternic. Te arde doar atunci când te
zbaţi… N-am cum să mă ocup acum de tine, vânătorule. Am mai sporovăit
noi, dar ce-i prea mult strică. Trebuie să am grijă de geniu, căci e cât pe ce
să-mi scape…
— Să scape? a strigat la ea. Tu ar trebui să fugi! Acest duh… Yennefer,
ascultă-mă cu atenţie. Am să-ţi mărturisesc ceva… Trebuie să-ţi spun
adevărul. O să te minunezi.

XI
Geniul s-a zvârcolit în corzi, a dat o raită, le-a întins şi a măturat turela
din casa lui Beau Berrant.
— Cum mai rage! s-a încruntat Jaskier, ducându-şi instinctiv mâna la
gât. Dar rage oribil! Se pare că este al naibii de nebun de furie!
— Chiar este, a spus preotul Krepp.
Chireadan i-a aruncat o privire fulgerătoare.
— Cum?
— E furios, a repetat Krepp. Şi îl cred. Şi eu aş fi supărat dacă ar trebuit
să îndeplinesc, cuvânt cu cuvânt, prima dorinţă pe care, fără să ştie, şi-a
exprimat-o un vânător…
— Cum aşa? a strigat Jaskier. Geralt? O dorinţă?
— A ţinut în mână pecetea care închidea geniul. Creatura îi îndeplineşte
acum dorinţele. Prin urmare, vrăjitoarea nu mai poate pune stăpânire pe
duh. Dar vânătorul n-ar trebui să-i spună, chiar dacă şi-a dat seama. Nu
trebuie să-i spună nici în ruptul capului.
— La naiba, a bombănit Chireadan. Acum încep să înţeleg.
Temnicerul… a pocnit…
— A fost a doua dorinţă a vânătorului. Mai are una. Ultima. Dar, zei, nu
trebuie să afle Yennefer!

XII
Stătea nemişcată, aplecată peste el, fără să-i acorde nicio atenţie geniului
care se zvârcolea în corzi pe acoperişul hanului. Clădirea se zguduia, din
plafon cădeau var şi tencuială, mobilierul din lemn se târa pe podea,
tremurând spasmodic.
241
 — Deci, asta e, a şuierat ea. Felicitări. Ai reuşit să mă duci de nas. Nu
era la Jaskier, ci la tine. De aceea lupta geniul cu atâta putere! Dar n-am
pierdut, Geralt. Nu mă subestima, nu-mi subestima puterea. Deocamdată,
vă am în mână pe-amândoi, şi pe geniu, şi pe tine. Mai ai vreo dorinţă, o
ultimă dorinţă? Atunci, spune-o. O să eliberezi geniul, şi atunci o să-l bag
în sticlă!
— N-ai destulă forţă, Yennefer.
— Nu-mi subestima forţa. Dorinţa, Geralt!
— Nu, Yennefer. Nu pot… Geniul poate c-o va îndeplini, dar nu te va
ierta. Când va fi liber, te va omorî, se va răzbuna pe tine… N-o să izbuteşti
să-l prinzi şi nici să te aperi de el. Eşti epuizată, abia te mai ţii pe picioare.
Vei muri, Yennefer.
— Îmi asum riscul! a strigat furioasă. Ce-ţi pasă ce-o să se întâmple cu
mine? Mai bine gândeşte-te la ceea ce ţi-ar putea da geniul! Mai ai o
dorinţă! Poţi să ceri orice vrei! Profită de şansă! Foloseşte-o, vânătorule!
Poţi să ai totul la picioare! Totul!

XIII
— O să moară amândoi? a urlat Jaskier. Cum aşa? Domnule Krepp, sau
cum vă mai cheamă… De ce? Doar vânătorul… De ce nu fuge, la naiba?
De ce? Ce-l ţine acolo? De ce n-o lasă naibii pe vrăjitoarea aia blestemată şi
nu fuge încotro vede cu ochii? La urma urmei, totul e-n zadar!
— Absolut în zadar, a spus cu năduf Chireadan. Absolut.
— Asta este curată sinucidere! Şi curată tâmpenie!
— La urma urmei, este treaba lui, a intervenit Neville. Vânătorul îmi
salvează oraşul. Mi-s martori zeii că, în cazul în care îl învinge pe vrăjitoare
şi pe demon, o să-l răsplătesc din belşug…
Jaskier şi-a luat de pe cap pălărioara decorată cu pene de stârc, a scuipat-
o, a aruncat-o în noroi şi a călcat-o în picioare, repetând diferite cuvinte din
diferite limbi.
— La urma urmei, el… a scâncit dintr-odată. El are dreptul la încă o
dorinţă! Ar putea s-o salveze şi să se salveze! Domnule Krepp!
— Nu e chiar atât de simplu, a reflectat preotul. Dar dacă… dacă-şi
exprimă corect dorinţa… Dacă îşi leagă cumva soarta de soarta… Nu, nu
cred că se va întâmpla aşa ceva. Şi, probabil, ar fi mai bine să nu se-

242
ntâmple.

XIV
— Dorinţa, Geralt! Haide! Ce vrei? Nemurire? Bogăţie? Faimă? Putere?
Forţă? Onoruri? Mai repede, n-avem timp!
El tăcea.
— Să fii om, a spus dintr-odată, zâmbind maliţios. Am ghicit, aşa-i?
Asta vrei, ăsta ţi-e visul de fapt! Libertatea, libertatea de a fi cine vrei să fii
şi nu cine trebuie să fii. Geniul îţi va îndeplini această dorinţă, Geralt.
Spune-o.
El a continuat să tacă.
S-a aşezat peste el, în lumina pâlpâitoare a globului magic, în strălucirea
magiei, printre sclipirile razelor care-l înlănţuiau pe geniu, cu părul
despletit şi ochii violeţi incandescenţi, dreaptă, subţire, brunetă, teribilă…
Şi frumoasă.
S-a aplecat în faţă dintr-odată şi l-a privit în ochi. Mirosea a liliac şi
agrişe.
— Taci, i-a şuierat. Aşadar, ce vrei, vânătorule? Care este visul tău cel
mai ascuns? Nu ştii sau nu te poţi hotărî? Priveşte în interiorul tău, uită-te
profund şi cu atenţie, pentru că, ţi-o jur, Forţa nu-ţi va mai da o a doua
şansă!
Şi deodată a aflat adevărul. Îl ştia. Ştia cine a fost ea odată. Ceea ce-şi
amintea, ceea ce nu putea uita, ceea ce a trebuit să trăiască. Cine a fost în
realitate, înainte de a deveni vrăjitoare.
Pentru că îl priveau ochii reci, pătrunzători, răi şi înţelepţi ai unei
cocoşate.
S-a îngrozit. Nu, nu de la adevăr. Era îngrozit că-i citeşte gândurile, că
ghiceşte ceea ce a descoperit el. Că nu-l va ierta niciodată. Şi-a înăbuşit
gândurile în interiorul său, le-a ucis, le-a alungat din memorie pentru
totdeauna, le-a şters definitiv orice urmă şi a simţit o mare uşurare. A simţit
că…
Plafonul s-a năruit. Geniul, încâlcit în împletitura de raze evanescente, a
căzut chiar peste ei, răcnind, iar în răcnete erau hohote de triumf şi o poftă
nesăţioasă de crimă. Yennefer s-a aruncat spre el, cu lumină în mâini. O
lumină foarte slabă.

243
 Geniul şi-a deschis botul, şi-a întins labele spre ea.
Vânătorul a realizat imediat că în acel moment aflase ce-şi doreşte.
Şi a rostit dorinţa.

XV
Casa a explodat, cărămizile, grinzile şi scândurile au zburat într-un nor
de fum şi scântei. Din praf a ieşit geniul, mare cât un hambar. Răcnind şi
izbucnind într-un hohot triumfător de râs, geniul Aerului, d’jinnul, era acum
eliberat, slobod, fără nicio obligaţie faţă de nimeni, fără să fie la cheremul
nimănui, decât al lui însuşi, a trasat deasupra oraşului trei cercuri, a îndoit
acul din turnul primăriei, şi-a luat avânt şi a zburat în cer, a devenit din ce
în ce mai mărunt, apoi a dispărut.
— A fugit! A fugit! a exclamat preotul Krepp. Vânătorul i-a venit de
hac! Geniul a zburat departe! N-o să mai ameninţe pe nimeni de-azi înainte!
— Ah, a spus Errdil cu admiraţie autentică. Ce ruină minunată!
— La naiba, la naiba! a strigat Jaskier ghemuit în spatele peretelui. A
distrus toată casa! Nimeni n-are cum să supravieţuiască! Nimeni, ascultaţi
ce vă spun!
— Vânătorul Geralt din Rivia s-a sacrificat pentru oraş, a declarat
solemn primarul Neville. Nu-l vom uita, îl vom onora. Ne vom gândi la un
monument…
Jaskier s-a scuturat şi a scos din mânecă o bucată de lut amestecată cu
stuf, şi-a periat dubletul de tencuiala îmbibată de ploaie, s-a uitat la primar
şi în câteva cuvinte alese cu grijă şi-a exprimat opinia cu privire la
sacrificiu, cult, memorie şi la toate monumentele din lume.

XVI
Geralt se uita roată-mprejur. Printr-o gaură din acoperiş se scurgeau
încet picături de apă. În jur încremeniseră dărâmături şi aşchii de lemn.
Ciudat, locul în care se aflau era curat lună. Nu le-a căzut de sus nicio tablă,
nicio cărămidă. De parcă un scut invizibil i-ar fi protejat.
Yennefer, roşind uşor, şedea lângă el, cu mâinile sprijinite pe genunchi.
— Vânătorule, şi-a dres ea glasul. Eşti în viaţă?
— Trăiesc, Geralt s-a şters pe faţa de praf şi murdărie, a şuierat.
244
 Cu un gest timid, Yennefer i-a atins încheietura mâinii, i-a mângâiat uşor
degetele cu palma ei.
— Te-am ars…
— O nimica toată. Câteva băşici…
— Îmi pare rău. Ştii, geniul a scăpat. Definitiv.
— Regreţi?
— Nu chiar.
— Asta e bine. Ajută-mă, te rog, să mă ridic.
— Stai puţin, i-a şoptit ea. Dorinţa ta… Am auzit ce ţi-ai dorit. M-ai
uimit, pur şi simplu m-ai uimit. Mă aşteptam la orice, numai la aşa ceva
nu… De ce-ai cerut asta, Geralt? De ce… de ce eu?
— Nu ştii?
S-a aplecat peste el, l-a atins, el i-a simţit mângâierea părului pe faţă şi
parfumul de liliac şi de agrişe, şi atunci a ştiut că niciodată nu va uita acel
miros, această atingere moale, ştia că nu va fi niciodată în stare să le
compare cu un alt miros sau cu alte mângâieri. Yennefer l-a sărutat, iar el
şi-a dat seama că niciodată n-o să-şi dorească alte buze în afară de ale ei,
tandre şi umede, dulci de la ruj. Şi-a dat seama dintr-odată că de acum
înainte nu va mai exista decât ea, gâtul, umerii şi sânii ei eliberaţi de sub
rochia neagră, pielea ei catifelată şi rece, incomparabilă cu cele pe care le
atinsese până atunci. A privit în ochii violeţi, cei mai frumoşi ochi din
lume, ochi care, aşa cum se temuse, vor însemna pentru el… Totul. Ştia
asta.
— Dorinţa ta, i-a şoptit cu gura aproape de urechea lui. Nu ştiu dacă
astfel de dorinţe pot fi îndeplinite. Nu ştiu dacă există în Natură o Forţă în
măsură să ducă la îndeplinire o astfel de dorinţă. Dar dacă-i pe-aşa, eşti
condamnat. Îmi eşti condamnat mie.
A întrerupt-o cu un sărut, o îmbrăţişare, o atingere, o mângâiere, mai
multe dezmierdări, şi apoi cu totul, cu el însuşi, cu fiecare gând, cu singurul
gând, cu totul, cu totul, cu totul. Doar suspinele şi foşnetul hainelor
azvârlite pe podea au întrerupt foarte delicat tăcerea şi au fost leneşi, au fost
precişi. Au fost tandri şi grijulii, şi, chiar dacă nici unul, nici celălalt nu ştia
cu adevărat ce înseamnă tandreţea şi sensibilitatea, au reuşit s-ajungă la ele,
pentru că şi-au dorit din tot sufletul. Şi nu s-au grăbit deloc, şi toată lumea a
încetat brusc să mai existe, a încetat să mai existe pentru o scurtă perioadă
de timp, care lor li s-a părut o veşnicie, pentru că de fapt a fost o veşnicie.
Şi apoi lumea a început să existe din nou, dar de data aceasta era cu totul
245
alta.
— Geralt?
— Mm-hmm?
— Şi acum ce?
— Nu ştiu.
— Nici eu. Vezi tu, nu… nu sunt sigură că merită să-mi fii condamnat.
Nu ştiu să… Stai, ce faci… Voiam să-ţi spun…
— Yennefer… Yen.
— Yen, a repetat ea, abandonându-se total. Nimeni nu mi-a mai spus aşa
niciodată. Spune-mi din nou, te rog.
— Yen.
— Geralt.

XVII
Ploaia s-a oprit. Peste Rinde s-a aşternut curcubeul, care brăzda cerul cu
arcul său multicolor frânt, dând impresia că este zămislit direct din ruinele
de la acoperişul hanului.
— Pe toţi zeii, a bombănit Jaskier. Ce linişte… nu mai trăiesc, ascultaţi-
mă ce vă spun. Fie s-au ucis unul pe altul, fie le-a făcut felul geniul.
— Trebuie să ne uităm, a spus Vratimir, ştergându-şi fruntea cu o pălărie
mototolită. Poate sunt răniţi. Poate trebuie chemat un doctor?
— Un gropar mai degrabă, a replicat Krepp. O cunosc eu pe vrăjitoare,
şi vânătorul îl are pe dracul în el. N-avem ce face, va trebui să săpăm două
gropi în ţintirim. Iar lui Yennefer vă sfătuiesc să-i pregătiţi înainte de
înmormântare o ţepuşă din lemn de pin.
— Ce linişte, a spus Jaskier. Tocmai ce-au zburat căpriorii, şi acum nu
se mai aude nici musca.
Au ajuns la ruinele de la han, foarte prudent şi lent.
— Să le facă tâmplarul coşciuge, a spus Krepp. Spune-i tâmplarului…
— Taci, l-a oprit Errdil. Am auzit ceva. Ce-a fost asta, Chireadan?
Elful şi-a dat părul după urechea ascuţită, şi-a înclinat capul.
— Nu sunt sigur… Să mergem mai încolo.
— Yennefer trăieşte, a spus dintr-odată Jaskier, întinzându-şi cât a putut
urechea muzicală. I-am auzit gemetele. Oh, i-auzi, chiar acum a gemut din
nou!

246
 — Aha, a confirmat Errdil. Am auzit-o şi eu. A icnit. Cred că o chinuie
durerile, vă spun eu. Chireadan, încotro? Fii atent!
Elful s-a dat îndărăt de la ferestrele sparte prin care se uitase cu atenţie.
— Să plecăm de-aici, a zis după câteva clipe. Să nu-i deranjăm.
— Trăiesc amândoi? Chireadan? Ce fac ei acolo?
— Să plecăm de-aici, a repetat elful. Să-i lăsăm acolo singuri o ţâră. Să
rămână, ea şi el, cu ultima lor dorinţă. Să-i aşteptăm la o cârciumă, n-o să
treacă multă vreme şi-o să vină şi ei. Amândoi.
— Dar ce fac? a întrebat iarăşi Jaskier, curios. Hai, spune-ne odată, la
naiba!
Elful a zâmbit. Foarte, foarte trist.
— Nu-mi plac cuvintele mari, a spus el. Şi n-am cum să nu folosesc
cuvinte mari ca să pot să răspund.

247
 VOCEA RAŢIUNII 7

I
În poiană era Falwick în armură completă, fără cască, cu mantia
ordinului, carmin, aruncată peste umăr. Alături de el, cu mâinile încrucişate
pe pieptul îndesat, un pitican bondoc şi bărbos într-un cojoc din blană de
vulpe, cu o vestă din zale şi solzi de fier. Tailles, fără armură, doar cu o
şubă scurtă matlasată, mergea agale şi-şi flutura din când în când sabia
scoasă din teacă.
Vrăjitorul de monştri a cuprins zariştea cu privirea, ţinându-şi calul de
căpăstru. Împrejurimile străluceau de cuirasele şi coifurile plate ale
oştenilor înarmaţi cu suliţe.
— La naiba, a bombănit Geralt. Trebuia să ne aşteptăm.
Jaskier şi-a întors calul, înjurând în barbă la vederea lăncierilor care le
împiedicau retragerea.
— Ce se-ntâmplă, Geralt?
— Nimic. Ţine-ţi fleanca şi nu te băga. Să văd cum o scoatem la capăt.
— Ce este, te-am întrebat? Alt tărăboi?
— Ciocul mic.
— Trebuie să recunoşti că n-a fost o idee prea bună să mergem la oraş, a
suspinat trubadurul, privind spre turnurile templului din apropiere, care se
ridicau deasupra pădurii. Trebuia să rămânem la Nenneke, nu să ne scoatem
nasul în afara zidurilor…
— Taci, ţi-am spus. Ai răbdare, totul se va limpezi.
— Nu prea pare.
Jaskier avea dreptate. Nu prea părea. Tailles, fluturându-şi sabia, umbla
încoace şi încolo, fără să se uite la ei. Oştenii, sprijiniţi în lănci, îi priveau
încruntaţi şi indiferenţi, cu minele unor profesionişti, cărora crima nu le
intensifică deloc secreţia de adrenalină.
Au descălecat. Falwick şi piticanul s-au apropiat agale.
— L-aţi insultat pe nobilul Tailles, un cavaler de rang înalt din născare,
vânătorule, a spus contele fără vreun preambul sau formulele de politeţe
obişnuite. Iar Tailles, aşa cum probabil vă amintiţi, v-a aruncat mănuşa. În
templu nu ne-am îngăduit să vă provocăm, aşa că v-am aşteptat să ieşiţi de

248
sub fustele preoteselor. Tailles vă aşteaptă. Trebuie să vă duelaţi.
— Trebuie?
— Trebuie.
— Şi nu credeţi, domnule Falwick, a zâmbit caustic Geralt, că nobilul
Tailles, un cavaler de rang înalt din născare, mă onorează prea mult?
Niciodată nu mi-a fost acordată onoarea de a fi înnobilat cavaler, cât despre
născarea mea, mai bine să nu mai amintim de circumstanţele însoţitoare.
Mi-e teamă că nu sunt destul de vrednic să… Cum se spune, Jaskier?
— Incapabil de a da satisfacţie şi de a înfrunta disputa, a recitat poetul,
umflându-şi buzele. Codul cavalerismului stabileşte…
— Capitulul ordinului se conduce după propriul cod, l-a întrerupt
Falwick. Dacă aţi adus atingere unui cavaler al ordinului, acesta ar putea să
vă dea satisfacţie sau să vă refuze, în funcţie de voinţa sa. În situaţia de faţă
este invers: cavalerul este cel care provoacă şi, astfel, vă ridică la
demnitatea sa, desigur, numai în timpul necesar pentru a spăla insulta. Nu
puteţi refuza. Refuzul demnităţii v-ar face nedemn.
— Logic, n-am ce zice, a spus Jaskier cu o grimasă de maimuţă. Văd că
i-aţi studiat pe filosofi, domnule cavaler.
— Nu te amesteca. Geralt a ridicat capul, apoi s-a uitat în ochii lui
Falwick. Continuaţi, cavalere. Vreau să ştiu unde vreţi să ajungeţi. Ce se
întâmplă dacă mă dovedesc a fi… nedemn.
— Ce se întâmplă? Buzele lui Falwick s-au răsucit într-un zâmbet
maliţios. Păi, în cazul acesta va trebui să ordon să te atârne de o creangă, în
ştreang.
— Calm, a spus dintr-odată răguşit piticanul. Fără nervi, domnule conte.
Şi fără cuvinte grele, bine?
— Ia nu mă învăţa tu pe mine bunele maniere, Cranmer, a zis tărăgănat
cavalerul. Şi nu uita că prinţul ţi-a dat un ordin pe care trebuie să-l
îndeplineşti întocmai.
— Ba dumneavoastră să nu mă învăţaţi pe mine, conte, a replicat
piticanul, cu pumnul pe toporul cu lamă dublă ascuns la centură. Ştiu cum
să urmez ordinele, n-am nevoie de lecţii. Domnule Geralt, încuviinţaţi. Sunt
Dennis Cranmer, căpetenia străjerilor ducelui de Hereward.
Vânătorul s-a înclinat ţeapăn, uitându-se în ochii de oţel ai piticanului,
gri-deschis, sub sprâncenele stufoase.
— Duelaţi-vă cu Tailles, domnule vânător, a continuat calm Dennis
Cranmer. E mai bine-aşa. Nu va fi pe viaţă şi pe moarte, ci doar până la
249
inconştienţă. Prin urmare, luptaţi până-l biruiţi.
— Ce?
— Cavalerul Tailles este favoritul prinţului, l-a lămurit Falwick,
zâmbindu-i duşmănos. Dacă-l atingi cu sabia în timpul luptei, mutantule,
vei fi pedepsit. Căpetenia Cranmer te va aresta şi te va duce în faţa înălţimii
sale. Pentru pedeapsă. Aşa a primit ordin.
Piticanul nici nu s-a uitat la cavaler, nu l-a slăbit pe Geralt din ochii săi
reci, de oţel. Vânătorul i-a zâmbit uşor, dar destul de sinistru.
— Dacă înţeleg bine, a spus el, trebuie să mă duelez, altfel, voi fi
spânzurat. Dacă mă lupt, trebuie să-i îngădui adversarului să mă rănească,
pentru că dacă-l rănesc eu pe el, mă vor trage pe roată. Ce alternativă! Oare
nu v-aş putea scăpa de necazuri? Mă dau cu capul de trunchiul unui pin şi
rămân inconştient. Ce ziceţi, aţi fi mulţumiţi?
— Hai, lasă batjocura, a şuierat Falwick printre dinţi. Nu-ţi înrăutăţi
situaţia. Ai insultat ordinul, vagabondule, şi trebuie să-ţi ispăşeşti pedeapsa
pentru asta, probabil că înţelegi, nu-i aşa? Iar tânărului Tailles i-ar prinde
bine faima de învingător de vânători, aşa încât capitulul vrea să-i pună pe
tavă această faimă. Altminteri, acum ai fi atârnat într-un copac. Dacă te laşi
bătut, o să-ţi salvezi viaţa mizerabilă. Nu ţinem să avem cadavrul tău, vrem
doar ca Tailles să-ţi înţepe pielea. Cât despre pielea ta, piele de mutant, se
vindecă repede. Ei bine, haide, asta-i tot. Hotărăşte-te. N-ai de-ales!
— Aşa credeţi, domnule conte? Geralt i-a zâmbit şi mai sinistru, a
aruncat o privire în jur, către oşteni, cântărind situaţia. Eu cred că am.
— Da, e adevărat, a recunoscut Dennis Cranmer. Ai avea de-ales. Dar
atunci va curge sânge, mult de sânge. Ca în Blaviken. Vreţi aşa ceva? Vreţi
să vă încărcaţi conştiinţa cu sânge şi cu moarte? Deoarece alegerea la care
vă gândiţi, domnule Geralt, nu înseamnă altceva decât sânge şi moarte.
— Argumentaţi fermecător, domnule, chiar fascinant, l-a luat în
zeflemea Jaskier. Atacaţi omul în pădure şi-l obligaţi să-şi asume
umanitatea, făcând apel la sentimentele sale nobile. Îi cereţi, după cum am
înţeles, să binevoiască să nu verse sângele tâlharilor care l-au atacat. Să
aibă milă de huligani, deoarece sunt săraci, au neveste, copii şi, cine ştie,
poate chiar mame. Dar nu vi se pare, căpetenie Cranmer, că e prea devreme
să vă faceţi griji? Pentru că eu, când mă uit la lăncierii dumneavoastră, le şi
văd genunchii tremurând la gândul că vor lupta cu Geralt din Rivia, un
vânător care i-a venit de hac unui strigoi cu mâinile goale. Nu va fi nicio
baie de sânge aici, niciunul de aici nu va fi rănit. Cu excepţia celor care-şi
250
rup picioarele fugind în oraş.
— Eu, a spus senin piticanul în timp ce-şi mângâia arogant barba, n-aş
putea să mă plâng de genunchii mei. Până în prezent n-am fugit din calea
nimănui şi n-am de gând să-mi schimb obiceiul. Eu nu sunt căsătorit, dac-oi
fi având copii, nu ştiu nimic despre existenţa lor, iar în privinţa mamei, o
femeie pe care nu mi-a fost dat s-o cunosc, aş prefera să n-o amestec în
borşul ăsta. Dar ordinele primite trebuie executate. Întocmai, ca de fiecare
dată. Nu fac apel la niciun sentiment, domnule Geralt din Rivia, vă cer să
luaţi o hotărâre. O voi accepta, oricare ar fi ea, şi voi acţiona în consecinţă.
Piticanul şi vânătorul s-au privit fix în ochi.
— Ei bine, atunci, a spus în cele din urmă Geralt. Hai să terminăm odată.
Trece ziua şi-i păcat.
— Prin urmare, acceptaţi, şi-a ridicat capul Falwick, cu ochii fulgerând.
Sunteţi de acord să vă duelaţi cu cavalerul Tailles născut în Dorndal?
— Da.
— Bine. Pregătiţi-vă.
— Sunt gata, şi-a tras mănuşile Geralt. Să nu mai pierdem timpul. Dacă
Nenneke va afla de duel, va fi vai ş-amar. Să terminăm repede. Jaskier,
păstrează-ţi calmul. Tu n-ai nicio treabă. Nu-i aşa, domnule Cranmer?
— Absolut, a confirmat ferm piticanul, cu ochii la Falwick. Absolut,
Geralt. Orice s-ar întâmpla, ne interesează doar persoana dumneavoastră.
Vânătorul şi-a tras sabia de la spate.
— Nu, a sărit ca ars Falwick, scoţând-o pe-a lui. Doar n-o să te lupţi cu
lama asta de ras. Ia sabia mea. Geralt a ridicat din umeri. I-a luat sabia
contelui şi a fluturat-o ca s-o încerce.
— Da’ grea mai e, a spus cu răceală. Aşa, mai bine ne-am putea lupta cu
nişte lopeţi.
— A lui Tailles este la fel. Şanse egale.
— Nemaipomenit de spiritual, domnule Falwick. Chiar nemaipomenit de
spiritual.
Oştenii au înconjurat poiana cu un lanţ rar. Tailles şi vânătorul stăteau
unul în faţa celuilalt.
— Domnule Tailles? Ce părere aveţi de nişte scuze pe care trebuie să mi
le cereţi?
Cavalerul şi-a ţuguiat buzele, şi-a dus braţul stâng la umăr şi a îngheţat
în poziţie de scrimă.
— Nu? i-a zâmbit Geralt. Nu vreţi s-ascultaţi de vocea raţiunii? Păcat.
251
 Tailles s-a ghemuit, a sărit, a atacat rapid, fără avertisment. Vânătorul n-
a făcut niciun efort ca să pareze loviturile, s-a ferit de tăişul sabiei cu o
semirotaţie rapidă. Cavalerul s-a balansat larg, a tăiat aerul cu lama din nou,
Geralt, cu o piruetă agilă, a sărit de sub lamă încet şi, cu o scurtă şi uşoară
fentă, i-a rupt ritmul lui Tailles. Acesta a înjurat, a făcut o manevră amplă
cu dreapta, şi-a pierdut echilibrul pentru o clipă, a încercat să şi-l recapete,
instinctiv, stângaci, ţinându-şi sabia sus. Vânătorul l-a lovit cu forţa şi
viteza fulgerului, l-a lovit direct, întinzându-şi braţul pe toată lungimea sa.
Sabia grea s-a ciocnit în curmeziş, cu un zăngănit, de lama lui Tailles,
sărind ca un resort şi lovindu-l puternic drept în faţă. Cavalerul a urlat, a
căzut în genunchi, cu fruntea în iarbă. Falwick a alergat la el şi s-a aplecat.
Geralt şi-a înfipt sabia în pământ, apoi s-a întors.
— Hei, garda! a strigat Falwick ridicându-se în picioare. Prindeţi-l!
— Stai! La loc comanda! a spus răspicat Dennis Cranmer, punând mâna
pe topor.
Oştenii au încremenit.
— Nu, conte, a continuat piticanul. Eu, de felul meu, îndeplinesc
ordinele întocmai. Vânătorul nu l-a atins pe cavalerul Tailles. Cavalerul s-a
lovit singur cu propria sabie. Ghinion.
— Are faţa mutilată! Este desfigurat pe viaţă!
— Pielea se vindecă, Dennis Cranmer şi-a înfipt ochii de oţel în vânător,
rânjindu-şi dinţi. Cât despre cicatrice? Cicatricea este o amintire onorantă
pentru un cavaler, motiv de faimă şi de glorie, ceea ce şi-a dorit şi capitulul
pentru el. Un cavaler fără cicatrice e o sculă bleaga, nu un cavaler.
Întrebaţi-l, conte, şi-o să vă spună că e mulţumit.
Tailles, care se zvârcolea de durere în iarbă, scuipa sânge, scâncea şi
răcnea, nu părea prea mulţumit.
— Cranmer! l-a strigat Falwick smulgându-şi sabia din pământ. O să
regreţi amarnic asta, ţi-o jur!
Piticanul s-a întors, şi-a tras încet toporul de la centură, a tuşit, şi a
scuipat din belşug în palma dreaptă.
— Oh, domnule conte, a scrâşnit el. Nu jura strâmb. Nu-mi plac
jurămintele false, iar ducele de Hereward mi-a dat dreptul să le iau gâtul
celor care le fac. Prefer să mă fac că nu ţi-am auzit cuvintele stupide. Dar
nu le repeta, te implor.
— Vânătorule. Falwick, gâfâind furios, s-a îndreptat spre Geralt. Pleacă
din Ellander. De îndată. Fără zăbavă!
252
 — Rareori sunt de acord cu el, a spus Dennis, apropiindu-se de vânător
şi oferindu-i sabia, dar, în acest caz, are dreptate. Pleacă de-aici fără niciun
bob zăbavă.
— O să vă urmăm sfatul, Geralt şi-a aranjat cureaua pe umăr. Dar, nu
înainte… de-a schimba câteva vorbe cu contele. Domnule Falwick!
Cavalerul Trandafirului Alb a clipit nervos, şi-a dus mâna la mantie.
— Să revenim la codul capitulului dumneavoastră, a continuat vânătorul,
străduindu-se să nu zâmbească. Am o mare curiozitate. Presupunând că m-
am simţit dezgustat şi ofensat de atitudinea dumneavoastră, în toată
povestea aceasta, dacă v-aş provoca la duel aici, imediat, aţi accepta? Oare
m-aţi socoti destul de demn pentru a vă încrucişa sabia cu mine? Sau m-aţi
refuza, ştiind că v-aş putea lua drept un nevrednic şi astfel v-aş scuipa, v-aş
trage câteva în bot şi niscaiva şuturi în fund sub ochii oamenilor
dumneavoastră. Conte Falwick, fiţi amabil şi astâmpăraţi-mi curiozitatea.
Falwick a pălit, a făcut un pas îndărăt, s-a uitat în jur. Oştenii îi evitau
privirea. Dennis Cranmer s-a strâmbat, şi-a scos limba şi a scuipat la mare
distanţă.
— Deşi nu spuneţi nimic, a continuat Geralt, aud în tăcerea
dumneavoastră vocea raţiunii, domnule Falwick. Mi-aţi potolit curiozitatea,
acum o să v-o astâmpăr şi eu pe-a dumneavoastră. Dacă sunteţi curios cu
privire la ceea ce se va întâmpla în cazul în care ordinul dumneavoastră va
încerca într-un fel sau altul s-o necăjească pe maica Nenneke sau pe
preotese, sau dacă acestea vor avea ceva de reproşat căpeteniei Cranmer,
aflaţi atunci, domnule conte, că am să vă caut şi, fără să mă sinchisesc de
niciun cod, o să vă umplu de sânge ca pe un porc.
Cavalerul a pălit şi mai tare.
— Să nu uitaţi de promisiune, domnule Falwick. Haide, Jaskier. E
timpul să mergem. Rămâi cu bine, Dennis.
— Noroc, Geralt, a rânjit piticanul. Mergeţi cu bine. Mă bucur nespus că
ne-am întâlnit, sper să ne mai vedem.
— Şi noi, Dennis. Atunci, la revedere.
Au plecat ostentativ încet, fără să se uite înapoi. Au luat-o la trap doar
atunci când i-a ascuns pădurea.
— Geralt, a spus dintr-odată poetul. Ne ducem direct spre sud? Oare n-ar
fi bine să ocolim Ellanderul şi moşiile lui Hereward? Ei? Sau ai cumva de
gând să continui spectacolul ăsta?
— Nu, Jaskier. N-am de gând. O s-o tăiem prin pădure şi apoi o s-o luăm
253
pe Drumul Negustorilor. Ţine minte, nu-i suflăm nicio vorbă lui Nenneke
despre isprava asta. Nicio vorbuliţă.
— Sper că ne ducem fără zăbavă?
— Numaidecât.

II
Geralt s-a aplecat în faţă, a verificat arcul etrierului proaspăt reparat, a
strâns cureaua cu miros de piele nouă, încă rigidă şi greu de intrat în
cataramă. A potrivit circumferinţa, a aranjat desagii şi pătura făcută sul în
spatele şeii, apoi şi-a legat de ea sabia de argint. Nenneke stătea alături,
neclintită, cu mâinile încrucişate la piept.
Jaskier s-a apropiat, ducându-şi de căpăstru roibul jugănit.
— Mulţumim pentru ospitalitate, venerabilă, a spus serios. Şi nu mai fi
supărată pe mine. Eu ştiu oricum că mă iubeşti.
— Sigur că da, a fost de acord Nenneke fără să schiţeze vreun zâmbet.
Îmi place de tine, derbedeule, deşi nu ştiu de ce. Drum bun!
— La revedere, Nenneke.
— La revedere, Geralt. Ai grijă de tine.
Vânătorul i-a zâmbit sarcastic.
— Prefer să am grijă de alţii. E mai sigur, pe termen lung.
Din templu, de printre coloanele împletite cu iederă, şi-a făcut apariţia
Iola, însoţită de două tinere adepte. Ducea cufăraşul vânătorului. Îi evita cu
stângăcie ochii, zâmbetul jenat în combinaţie cu bujorii de obrajii ei
pistruiaţi şi dolofani formând un ansamblu fermecător. Adeptele care o
însoţeau nu-şi ascundeau privirile cu subînţeles şi abia se abţineau să nu
chicotească.
— Slavă Preamăritei Melitele, a suspinat Nenneke. Iată o suită întreagă
la despărţire. Ia-ţi cufăraşul, Geralt. Ţi-am pus poţiunile, ai tot ce-ţi lipsea.
Iar remediul, ştii tu. Ia-l în mod regulat timp de două săptămâni. Nu uita.
Este important.
— N-o să uit. Mulţumesc, Iola.
Fata şi-a lăsat capul în jos şi i-a întins cufăraşul. Voia cu ardoare să-i
spună ceva. N-avea nici cea mai mică idee despre ceea ce s-ar fi cuvenit să-
i spună, ce cuvinte ar trebui să folosească. Nu ştia ce i-ar fi spus dacă ar fi
putut. Nu ştia. Dar voia.

254
 Mâinile li s-au atins.
Sânge. Sânge. Sânge. Oase ca nişte bastoane albe rupte. Tendoane ca
nişte frânghii albicioase care explodau din pielea sfâşiată de labele uriaşe cu
gheare şi de dinţii ascuţiţi. Zgomotul înfiorător de trup descărnat şi ţipetele
– neruşinate şi oribile în neruşinarea lor. În neruşinarea finalului. Moarte.
Sânge şi răcnete. Urlete. Sânge. Ţipete…
— Iola!
Nenneke, cu o iuţeală incredibilă pentru corpolenţa sa, s-a aruncat asupra
fetei întinse pe pământ, care, înţepenită, tremura convulsiv şi a apucat-o de
braţe şi de păr. Una dintre adepte rămăsese ca paralizată, dar cealaltă, mai
isteaţă, a îngenuncheat la picioarele Iolei. Aceasta s-a îndoit ca un arc,
deschizând gura într-un strigăt mut, tăcut.
— Iola! striga Nenneke. Iola! Spune ceva! Spune-mi! Vorbeşte, copilă
dragă!
Fata a înţepenit şi mai tare, muşca, îşi încleşta maxilarele, un firicel
subţire de sânge îi curgea pe obraz. Nenneke, roşie toată de la efort, a
strigat ceva greu de desluşit de vânător, dar medalionul îi tresălta la gât atât
de tare încât s-a aplecat instinctiv, sub presiunea unei greutăţi invizibile.
Iola nu se clintea.
Jaskier, palid precum ceara, a oftat cu năduf. Nenneke a îngenuncheat,
apoi s-a ridicat cu greu.
— Luaţi-o, le-a spus adeptelor.
Erau din ce în ce mai numeroase, li se tot alăturau altele, grave, speriate
şi tăcute.
— Luaţi-o, a repetat preoteasa. Atenţie! Să n-o lăsaţi singură. Vin îndată
şi eu.
S-a întors spre Geralt. Vânătorul stătea încremenit, cu frâiele în palmele
transpirate.
— Geralt… Iola…
— Nu spune nimic, Nenneke.
— Am văzut şi eu… Pentru o clipă. Geralt, nu pleca.
— Trebuie.
— Ai văzut… ai văzut-o?
— Da. Nu este pentru prima dată.
— Ei, şi?
— Nu există cale de întoarcere.
— Nu pleca, te rog
255
 — Trebuie. Ai grijă de Iola. La revedere, Nenneke.
Preoteasa a clătinat încet din cap, a suspinat, şi-a şters o lacrimă cu un
gest sec, scurt, cu încheietura mâinii.
— Adio, i-a şoptit, fără să-l privească în ochi.

256
257
 ANDRZEJ SAPKOWSKI

SERIA WITCHER

2. SABIA DESTINULUI

Original: MIECZ PRZEZNACZENIA (1994)

Traducere din limba poloneză

Mihaela Fiscutean

Nemira - 2016

258
 LIMITELE POSIBILULUI

I
— Nu mai iese el de acolo cât e lumea şi pământul, ascultaţi aici la mine,
le-a spus bubosul, dând din cap cu convingere. E-un ceas şi un sfert de când
a intrat. Hai după el.
Târgoveţii, pitiţi printre dărâmături, priveau tăcuţi crăpătura neagră
căscată în ruine, la intrarea în lumea subterană. Un grăsan cu ilic galben şi-a
mutat greutatea de pe un picior pe altul, şi-a dres glasul şi şi-a scos şapca
ponosită.
— Un bob zăbavă, a spus el, ştergându-şi broboanele de sudoare din
sprâncenele cu fire răzleţe.
— Ce zăbavă? a pufnit bubosul. Acolo, în hrubă, îşi face veacul
basiliscul, doar nu ţi-ai pierdut minţile, primarule? Cine se-ncumetă să intre
acolo îi putrezesc ciolanele. N-au pierit destui? Ce să mai zăbovim?
— Păi, cum ne-am învoit? i-a spus ezitant grăsanul.
— Cu unul viu te-ai învoit, primarule, a intervenit tovarăşul bubosului,
un uriaş având dinainte un şorţ de măcelar, din piele. Iar acum e mort de-a
binelea, e limpede ca bună ziua. Se vedea de la o poştă cum o căuta cu
lumânarea, ca şi ceilalţi dinaintea lui. Şi nici măcar nu şi-a luat o oglindă cu
el, doar spada. Şi fără oglindă n-are cum să-i facă felul basiliscului, e la
mintea cocoşului.
— Las’ că barem îţi cruţi gologanii, primarule, a adăugat bubosul. Că nu
mai ai cui să-i plăteşti pentru basilisc. Poţi să te duci acasă liniştit. Luăm
noi calul şi desagii vânătorului, c-ar fi păcat de ei.
— Chiar aşa, a spus măcelarul. Bidiviu-i vânjos, iar desagii-s burduşiţi.
Ia să aruncăm noi un ochi, să vedem ce-i în ei.
— Cum aşa? Ce faci acolo?
— Taci, primarule, vorbeşti şi tu ca să te afli-n treabă, l-a avertizat
bubosul.
— Bidiviul e vânjos, a repetat măcelarul.
— Lasă calul în pace, drăguţă.
Măcelarul s-a întors alene spre străinul care se ivise printr-o crăpătură
din zidul din spatele mulţimii adunate în jurul intrării în grotă.
Străinul avea părul şaten, creţ şi foarte des şi purta un surtuc cafeniu
peste un caftan căptuşit şi cizme înalte de călărie. Şi nicio armă…
259
 — Ia mâna de pe cal, a repetat el zâmbind maliţios. Păi, cum vine asta?
Calul altuia, desagii altuia, avutul altuia, iar dumneata să-ţi arunci ochiul
dumitale puchinos, să-ţi bagi laba dumitale slinoasă? Da’ se poate aşa ceva?
Bubosului i-a alunecat agale mâna pe grumazul armăsarului şi s-a iţit
către măcelar. Acesta a dat din cap afirmativ şi a făcut un semn către
mulţimea din care au răsărit doi tineri voinici, tunşi scurt. Amândoi aveau
câte o bâtă de felul celor cu care sunt năucite animalele în abator.
— Da’ cine-oi fi dumneata, l-a interpelat bubosul fără să-şi desprindă
mâna de grumazul calului, ca să-ţi dai cu părerea despre ce se poate şi ce nu
se poate?
— Asta nu-i treaba dumitale, drăguţă.
— Arme n-ai asupra dumitale.
— E drept, i-a zâmbit străinul şi mai maliţios. N-am asupra mea.
— Asta-i foarte rău, a zis bubosul scoţându-şi mâna din buzunarul de la
piept, împreună cu un cuţit lung. Este foarte rău că nu le ai asupra dumitale.
Măcelarul şi-a tras, de asemenea, cuţitul lung cât o sabie de abordare.
Cei doi voinici au făcut un pas înainte, ridicându-şi bâtele.
— N-am de ce să le am asupra mea, i-a replicat străinul fără să se
clintească din loc. Armele mele mă urmează peste tot.
De după ruine au ţâşnit, călcând cu pas sigur şi apăsat, două fetişcane.
Mulţimea s-a despărţit de îndată, s-a dat îndărăt şi s-a împrăştiat.
Fetişcanele zâmbeau, le străluceau dinţii şi le scânteiau ochii de la cozile
cărora şerpuiau spre urechi panglici late tatuate. Muşchii le săltau jucăuşi
pe coapsele puternice, vizibile pe sub blana de râs din jurul şoldurilor şi pe
umerii rotunzi, goi mai sus de mănuşile din plasă de zale. De după umerii
acoperiţi, de asemenea, cu zale din oţel, se zăreau mânerele săbiilor.
Cătinel şi cu băgare de seamă, bubosul s-a lăsat pe vine şi a pus cuţitul
pe pământ.
Dinspre crăpătura din ruine s-a auzit un zornăit de pietre, un scrâşnet, iar
apoi s-au ivit din beznă mâinile sprijinite de coama crestată a zidului. După
mâini, şi-au făcut apariţia încetul cu încetul un cap cu plete dalbe, pudrate
cu praf de cărămidă, un chip alb ca varul, mânerul unei spade, răsărite
deasupra umărului. S-a stârnit rumoare în mulţime.
Cel cu plete dalbe s-a arcuit, scoţând la iveală din crăpătură un trup
bizar, murdar de praf şi pătat de sânge. Târând creatura de coada lungă de
şopârlă, a trântit-o fără niciun cuvânt la picioarele grăsanului. Primarul s-a
tras înapoi, s-a împiedicat de o bucată de moloz, s-a holbat la ciocul curbat,
260
la aripile membranoase, la ghearele în formă de seceră şi la acele labe
acoperite cu solzi. La fălcile încleştate, odinioară carmin, acum de un roşu
murdar. La ochii sticloşi, înfundaţi în orbite.
— Iată basiliscul, a proclamat cel cu plete dalbe, scuturându-şi
pantalonii de praf. Aşa cum ne-am învoit. Rogu-vă, cele două sute de
lintare care mi se cuvin. Să nu cumva să fie false. Pe verificate, să nu
spuneţi că nu v-am spus.
Cu mâinile tremurânde, primarul a scos o tăşcuţă. Cel cu plete dalbe s-a
uitat în jur pentru o clipă, şi-a oprit privirea pe bubosul la picioarele căruia
zăcea cuţitul. Şi-a aţintit ochii asupra bărbatului cu surtuc cafeniu şi asupra
fetişcanelor cu blănuri de râs.
— Ca de obicei, a spus el, înşfăcând tăşcuţa din mâinile fremătânde ale
primarului. Eu îmi pun pielea-n saramură pentru voi pentru două parale
chioare şi când colo, voi ce faceţi? Vă băgaţi nasul în lucrurile mele. Nu-i
chip să vă schimbaţi apucăturile, naiba să vă ia.
— N-am pus mâna pe ele, a mormăit măcelarul, făcând un pas îndărăt.
Cei cu bâtele s-au topit în mulţime. Nu ne-am atins de ele, conaşule.
— Mă bucur, a zâmbit cel cu plete dalbe. La vederea acelui zâmbet,
înflorit pe faţa lividă ca pe o rană deschisă, mulţimea a început să se
risipească de îndată. Iar pentru asta, bădie, nici de dumneata n-o să se
atingă nimeni. Du-te în pace. Dar du-te-n graba mare.
Aflat în spatele său, bubosul a dat să se retragă şi el. Coşurile de pe
chipul său, devenit dintr-odată vânăt, arătau oribil.
— Hei, ia stai niţel, i s-a adresat omul în surtuc cafeniu. Ai uitat ceva.
— Ce… conaşule?
— Ai îndreptat cuţitul spre mine.
Fata mai înaltă şi-a depărtat brusc picioarele şi s-a răsucit din şolduri.
Sabia ivită ca prin farmec a şuierat fulgerător în aer. Căpăţâna bubosului a
zburat în sus, descriind un arc şi a căzut în crăpătura căscată în ruine.
Trupul s-a prăbuşit ţeapăn şi greoi, ca un trunchi retezat, într-o grămadă de
cărămizi sparte. Mulţimea a exclamat într-un glas. Cealaltă fată, cu mâna pe
mânerul sabiei, s-a întors abil ca să-i acopere spatele. Nu mai era nevoie.
Mulţimea, poticnindu-se şi căzând în moloz, fugea mâncând pământul spre
târg. În frunte făcea salturi impresionante primarul, cot la cot cu măcelarul
uriaş.
— Nemaipomenită lovitură, a comentat glacial cel cu plete dalbe,
ducându-şi mâna în mănuşă neagră streaşină la ochi. Nemaipomenită
261
lovitură de sabie zerrikană. Mă înclin în faţa măiestriei şi a frumuseţii unor
războinice libere. Sunt Geralt de Rivia.
— Iar eu, arătă străinul spre emblema de pe pieptul surtucului său
cafeniu, reprezentând trei păsări negre aliniate în mijlocul unui câmp auriu,
sunt Borch, numit şi Trei Găi. Şi ele sunt fetele mele de nădejde, Tea şi
Vea. Le spun pe numele astea, altfel ţi s-ar împletici limba-n gură dacă ai
încerca să le pronunţi numele lor de fapt şi de drept. Şi, aşa cum pe bună
dreptate ţi-ai dat seama, sunt din Zerrikania.
— Datorită lor cred că mai am calul şi desagii. Vă mulţumesc,
războinicelor. Îţi mulţumesc şi dumitale, nobile Borch.
— Trei Găi. Ei, lasă, ce nobil! Ce treabă te reţine în târguşorul ăsta,
Geralt de Rivia?
— Nicio treabă.
— Ei, aşa mai vii de-acasă. Am o propunere pentru tine. Nu departe de
aici, la răscrucea cu drumul spre portul râului, este un han. Se numeşte „La
Dragonul Grijuliu”. Au bucate fără de pereche. Mă duc acolo pentru masă
şi casă. Tare mult m-aş bucura dacă ai vrea să mă însoţeşti.
— Borch, a zis cel cu plete dalbe, întorcându-se dinspre cal şi uitându-se
în ochii strălucitori ai străinului, vreau să fiu sigur că nu s-a strecurat vreo
neînţelegere: sunt vânător.
— Mi-am dat seama. Şi ai spus-o de parcă ai fi vrut să-mi dai de veste:
„Sunt lepros.”
— Unii, a spus Geralt încet, ar vrea mai degrabă să se afle în preajma
unui lepros decât a unui vânător.
— Iar alţii, a râs Trei Găi, ar vrea mai degrabă să fie în preajma oilor
decât a femeilor. Ei bine, îmi pare rău pentru ei, şi pentru unii, şi pentru
alţii. Îmi reînnoiesc propunerea.
Geralt şi-a scos mănuşa şi i-a strâns mâna întinsă spre el.
— Încuviinţez şi mă bucur că te-am cunoscut.
— Atunci, hai la drum, că mi-e o foame de lup.

II
Hangiul a şters masa din scândură aspră cu o cârpă, s-a înclinat şi a
zâmbit. Îi lipseau doi dinţi din faţă.
— Da… Trei Găi s-a uitat pentru un moment la tavanul afumat şi la

262
zbenguiala păianjenilor care îl împânzeau. Mai întâi… nişte bere. Şi ca să
nu vii de două ori, un butoiaş întreg. Iar la bere… Ce-ar merge, drăguţă?
— Brânză? s-a hazardat hangiul.
— Nu, şi-a încreţit fruntea Borch. Brânza o lăsăm la urmă. La bere am
avea poftă de ceva acru şi iute.
— Cum doriţi. Hangiul a zâmbit şi mai larg. Cei doi dinţi din faţă nu
erau singurii care-i lipseau. Anghile cu usturoi în ulei de măsline şi oţet sau
păstăi verzi marinate cu ardei…
— În regulă. Şi una, şi alta. Şi pe urmă supă, din aia de care am mai
mâncat aici, în care plutesc felurite scoici, peşti şi alte gozuri delicioase.
— Supa luntraşului?
— Întocmai. Şi după aceea, friptură de berbec cu ceapă. Şi apoi niscaiva
duzini de raci. Aruncă-n oală fenicul din belşug. Şi apoi brânză de oaie şi
salată. Şi pe urmă-om mai vedea noi.
— Vă servesc. Pentru fiecare, adică patru porţii?
Zerrikanca mai înaltă a negat scuturând din cap şi s-a plesnit
demonstrativ peste talia strânsă într-o cămaşă mulată de in.
— Vai, am uitat. Trei Găi i-a făcut cu ochiul lui Geralt. Fetele ţin la
siluetă. Gospodarule, berbecul să fie doar pentru noi doi. Hai, adă-ne berea
numaidecât, împreună cu anghilele. Cu celelalte mai stai niţel, să nu se
răcească. Doar n-am venit aici să ne punem burta la cale, ci să mai stăm la
taclale.
— Am înţeles, s-a înclinat din nou hangiul.
— Precauţia e un lucru important în meseria ta. Dă-mi mâna, drăguţă.
Monedele de aur zornăiau. Iar hangiului i s-a lărgit zâmbetul până la
limitele posibilului.
— Asta nu-i arvuna, l-a anunţat Trei Găi. E ceva în plus. Şi-acum fugi la
bucătărie, omule bun.
În odaie era cald. Geralt şi-a scos cingătoarea, şi-a dat jos caftanul, apoi
şi-a suflecat mânecile.
— Văd că nu duci lipsă de parale, a observat el. Trăieşti din renta de
cavaler?
— În oarecare măsură, a zâmbit Trei Găi, fără a intra în amănunte.
N-a durat mult şi au ajuns anghilele şi un butoiaş de-un sfert.
Zerrikancele, fără să bea prea multă bere, erau din cale-afară de vesele.
Îşi tot şopteau ceva. Vea, cea mai înaltă, a pufnit din senin într-un râs
gutural.
263
 — Fetele vorbesc în graiul comun? a întrebat Geralt în şoaptă, privindu-
le cu coada ochiului.
— Destul de rău. Dar nu sunt prea vorbăreţe. Ceea ce e destul de bine.
Cum ţi se pare supa, Geralt?
— Mmm.
— Hai să bem.
— Mmm.
— Geralt – Trei Găi a lăsat jos lingura şi a sughiţat cu demnitate –, să ne
întoarcem pentru un moment la ce vorbeam pe drum. Din câte am înţeles
eu, vânătorule, cutreieri lumea de la un capăt la altul şi, dacă-ţi iese un
monstru în cale, îi vii de hac. Şi capeţi parale pentru asta. Asta-i slujba de
vânător?
— Cam aşa ceva.
— Şi ce se întâmplă dacă eşti chemat anume într-un loc? Pentru, să
zicem, o comandă specială. Atunci cum faci, te duci şi izbuteşti?
— Depinde de cine mă cheamă şi pentru ce.
— Şi pentru cât de mult?
— Fără doar şi poate, a ridicat din umeri vânătorul. Toate au un preţ şi
fiecare vrea să trăiască, aşa cum ar spune o prietenă a mea, vrăjitoare.
— Destul de selectivă abordarea şi foarte practică, aş spune. Şi totuşi, la
bază stă o idee importantă, Geralt. Conflictul dintre Forţele Ordinii şi cele
ale Haosului, cum obişnuia să spună un prieten al meu, vrăjitor. Îmi
închipuiam că îndeplineşti o misiune apărând norodul împotriva Răului,
întotdeauna şi pretutindeni. Fără discriminare. Aveai un loc de sine stătător
de o parte a palisadei.
— Forţele Ordinii, Forţele Haosului. Ce vorbe sforăitoare, Borch. Ţii
morţiş să mă plasezi de o parte a palisadei într-un conflict care, după cum
se vede, este veşnic, a început cu mult înainte de venirea noastră pe lume şi
va continua încă multă vreme după ce nu vom mai fi. În ce parte se află
fierarul care potcoveşte caii? Dar hangiul nostru care tocmai ne aduce
carnea de berbec în tipsie? După tine, cum se stabileşte limita dintre Haos şi
Ordine?
— Nespus de simplu. Trei Găi l-a pironit cu privirea. Tot ceea ce
reprezintă Haosul este o ameninţare, este de partea agresivă. Ordinea, în
schimb, este de partea ameninţată, care are nevoie de apărare. Care are
nevoie de apărători. Hai să bem. Şi să atacăm berbecul.
— Haide.
264
 Având grijă de siluetă, zerrikancele au luat o pauză de la mâncat, pe care
au umplut-o cu băutul berii într-un ritm uluitor. Vea, aplecată peste umărul
tovarăşei sale, i-a murmurat ceva măturând masa cu cozile sale împletite.
Tea, cea mai scundă dintre ele, a început să râdă cu hohote, clipind vesel
din pleoapele tatuate.
— Da, a continuat Borch rozând un os. Să reluăm conversaţia, dacă vrei.
Bag de seamă că nu-ţi pică bine să fii plasat de partea uneia dintre Forţe. Tu
vrei doar să-ţi faci treaba.
— Aşa-i.
— Dar din faţa conflictului dintre Haos şi Ordine nu-i chip de scăpare.
Te-ai asemuit tu cu fierarul, dar n-ai cu el nici în clin, nici în mânecă. Te-
am văzut în acţiune. Să intri într-o crăpătură între dărâmături şi să scoţi un
basilisc răpus. Drăguţă, este o mare diferenţă între potcovirea cailor şi
uciderea unui basilisc. Ai spus că, dacă-ţi convine simbria, alergi într-un
suflet la capătul lumii şi-i faci felul unei anumite creaturi. Să spunem că un
dragon feroce face ravagii…
— Prost exemplu, i-a tăiat vorba Geralt. Vezi cum baţi câmpii? De
dragoni, care reprezintă Haosul, fără îndoială, nu mă ating.
— Păi, cum vine asta? Trei Găi şi-a lins degetele. Pân-aici! Dă-o naibii
de treabă, dintre toţi monştrii, dragonul este, probabil, cel mai primejdios,
cel mai crud şi mai lacom. Cea mai scârboasă jivină. Atacă oamenii,
provoacă pârjoluri şi răpeşte fecioare. N-ai auzit o groază de poveşti din-
astea? Nu pot să-mi închipui că tu, vânătorule, n-ai o pereche de dragoni la
activ.
— Eu nu vânez dragoni, a spus Geralt sec. Balauri cu coadă lungă, da.
Şopârle zburătoare. Zmei. Dar dragoni, în niciun caz, nici verzi, nici negri
şi nici roşii. Pur şi simplu nu-i vânez, pricepe odată.
— Hai că m-ai dat gata, i-a spus Trei Găi. Ei bine, bine, am priceput.
Destul, hai să nu mai pomenim nimic despre dragoni, văd ceva roşu la
orizont, cu siguranţă nu-s altceva decât racii noştri. Hai să bem!
Scrâşnind, spărgeau cu dinţii carapacele racilor roşii şi le scoteau carnea
albă. Apa sărată îi pişca dureros, picurându-i pe încheieturile mâinilor.
Borch a tot turnat bere, ajungând într-un final s-o scoată cu polonicul de pe
fundul butoiaşului. Zerrikancele erau din ce în ce mai vesele, se uitau în jur
prin han zâmbind ameninţător, vânătorul nu se îndoia că erau în căutare de
scandal. Pesemne că şi Trei Găi observase, pentru că le ameninţa cu un rac
ţinut de coadă. Fetele chicoteau, iar Tea, cu buzele ţuguiate şi cu ochii
265
închişi ca pentru un sărut, cu faţa tatuată, făcea o impresie
înspăimântătoare.
— Sunt adevărate pisici sălbatice, i-a murmurat Trei Găi lui Geralt.
Trebuie să fii mereu cu ochii pe ele. Altfel, drăguţă, nitam-nisam, pe nepusă
masă, se împrăştie maţe pe toată podeaua. Dar, ce-i drept, sunt de ispravă.
Doar ai văzut de ce sunt în stare…
— Ştiu, a aprobat Geralt din cap. Mai rar găseşti o aşa escortă.
Zerrikancele se nasc războinice, sunt antrenate pentru luptă din fragedă
pruncie.
— Nu despre asta e vorba. Borch a scuipat pe masă un picioruş de rac.
Mă refeream la performanţele din pat.
Geralt le-a aruncat nerăbdător o privire fetelor. Erau zâmbitoare. Vea,
dintr-o mişcare fulgerătoare, aproape imperceptibilă, a ajuns la tipsie.
Privindu-l pe vânător cu ochii mijiţi, a înhăţat un rac şi a muşcat din
carapace cu scrâşnet. Buzele îi străluceau de la apa sărată. Trei Găi a râgâit
din răsputeri.
— Aşadar, Geralt, a continuat el, tu nu vânezi dragoni, nici verzi şi nici
de altă culoare. Am luat la cunoştinţă. Dar de ce, mă rog, doar aceste trei
culori?
— Patru, ca să fiu mai precis.
— Ai pomenit despre trei.
— Eşti interesat de dragoni, Borch, din câte văd eu. Ai un anumit motiv?
— Nu. Doar din simplă curiozitate.
— Aha. În ceea ce priveşte culorile, a fost adoptată această descriere
pentru a identifica dragonii autentici. Deşi nu pot fi identificaţi cu
exactitate. Dragonii verzi, de altfel cei mai răspândiţi, sunt de fapt destul de
cenuşii, cum sunt de obicei balaurii cu coadă lungă. Cei roşii sunt de fapt
roşcaţi sau cărămizii. Marii dragoni, de culoare cafenie, sunt de fapt
cunoscuţi sub numele de dragonii negri. Mai rari sunt dragonii albi, încă nu
mi-a fost dat să văd vreunul până acum. Vieţuiesc în Nordul îndepărtat. Aşa
cică.
— Interesant. Şi ştii despre care dragoni am mai auzit?
— Ştiu. Geralt a sorbit din bere. Aceiaşi despre care am auzit şi eu. Cei
aurii. Nu există aşa ceva.
— Pe ce te bazezi când spui asta? Doar pentru că n-ai văzut niciunul
niciodată? S-ar părea că niciunul alb nu ţi-a ieşit în cale.
— Nu-i chiar aşa. Peste mări, în Ofir şi Zangwebar, sunt cai albi cu
266
dungi negre. N-am văzut vreunul în viaţa mea, dar ştiu că există. Pe când
dragonii aurii sunt creaturi mitice. Legendare. Ca pasărea phoenix, să
spunem. Dragoni aurii şi păsări phoenix nu există.
Vea, sprijinindu-se pe coate, se uita la el cu interes.
— Ştii despre ce vorbeşti, fără putinţă de tăgadă, doar eşti vânător, nu?
Borch a mai turnat nişte bere din butoiaş. Dar cred, totuşi, că orice mit,
orice legendă, trebuie să aibă anumite rădăcini. Iar în acele rădăcini se află
ceva într-adevăr.
— Se află, i-a confirmat Geralt. Cel mai adesea, un vis, o dorinţă, un
dor. Încrederea că posibilul nu are limite. Şi, uneori, hazardul.
— Da, hazardul. Oare n-o fi posibil să fi existat cândva un dragon auriu,
o mutaţie unică, irepetabilă?
— Dacă-i pe-aşa, atunci a avut soarta tuturor mutanţilor, a zis vânătorul
întorcând capul. Ar fi fost prea diferit, ca să poată supravieţui.
— Ha! a făcut Trei Găi. Acum negi legile naturii, Geralt. Prietenul meu,
vrăjitorul, obişnuia să spună că în natură orice creatură are continuitatea sa
şi că supravieţuieşte, sub o formă sau alta. Sfârşitul uneia este începutul
alteia, posibilul nu are limite sau cel puţin natura nu le cunoaşte.
— Mare optimist prietenul ăsta al tău, vrăjitorul. N-a luat, însă, în
consideraţie ceva: erorile comise de natură. Sau de cei care s-au jucat cu ea.
Dragonul auriu şi alţi mutanţi asemeni lui, dacă ar fi existat, n-ar fi putut
supravieţui. L-ar fi împiedicat o limită a posibilului destul de naturală.
— Care limită?
— Mutanţii – muşchii maxilarelor lui Geralt zvâcneau puternic –,
mutanţii sunt sterili, Borch. Numai în legende poate dăinui ceea ce nu poate
dăinui în natură. Doar legenda şi mitul ignoră limitele posibilului.
Trei Găi tăcea. Geralt se uita la fete, la chipurile devenite dintr-odată
serioase. Vea s-a aplecat spre el pe neaşteptate, îmbrăţişându-i gâtul cu
braţul musculos, greoi. I-a simţit buzele pe obrazul lui, umezite cu bere.
— Te place, i-a şoptit Trei Găi. La naiba, te place.
— Ce e aşa de ciudat? a zâmbit trist vânătorul.
— Nimic. Dar trebuie să sărbătorim. Gospodarule! Încă un butoiaş!
— Hai să nu exagerăm. Cel mult un urcior.
— Două urcioare! a explodat Trei Găi. Tea, trebuie să ies o clipă.
Zerrikanca s-a ridicat, şi-a luat sabia de pe bancă, a inspectat încăperea
cu o privire melancolică. Deşi mai multe perechi de ochi, aşa cum
remarcase vânătorul, fulgeraseră lacom la vederea tăşcuţei bombate, nimeni
267
nu s-a grăbit deloc să-l urmeze pe Borch, care se clătina pe două cărări spre
ieşirea în curte. Tea a ridicat din umeri, urmându-şi stăpânul.
— Care ţi-e numele adevărat? a întrebat-o Geralt pe cea care rămăsese la
masă. Vea a fulgerat cu dinţii săi albi. Cămaşa strâmtă stătea să-i
pocnească, aproape de limitele posibilului. Vânătorul nu se îndoia că o altă
provocare plutea în sală.
— Alveaenerle.
— Frumos. Vânătorul era sigur că zerrikanca se va schimonosi şi-i va
face cu ochiul. Avea dreptate.
— Vea?
— Hm?
— De ce umblaţi voi cu Borch? Voi, războinice libere? Poţi să-mi spui?
— Hm.
— Hm, ce?
— El este… Zerrikanca îşi căuta cuvintele încruntată. El este… cel
mai… frumos.
Vânătorul a dat din cap. Nu era prima dată când criteriile după care
femeile evaluează atractivitatea bărbaţilor reprezentau o enigmă pentru el.
Trei Găi s-a năpustit în sală încheindu-se la pantaloni şi i-a strigat
comenzi hangiului. Tea, ţinându-se cu doi paşi în spatele lui, prefăcându-se
plictisită, s-a uitat de jur împrejurul sălii, iar negustorii şi marinarii se
străduiau să-şi ferească privirea. Vea sugea un alt rac şi din când în când îi
arunca priviri pline de subînţeles vânătorului.
— Am mai comandat nişte anghile, fripte de data aceasta. Trei Găi s-a
trântit ca din pod, cureaua desfăcută îi zăngănea. Atâta m-am ostenit cu
racii ăştia, că sunt lihnit. Şi tocmai am vorbit de o odaie pentru tine, Geralt.
N-are niciun rost să rătăceşti noaptea pe drumuri. Hai să mai petrecem. În
sănătatea voastră, fetelor!
— Vessekheal, i-a răspuns Vea ridicând paharul. Tea a făcut cu ochiul şi
s-a întins, ceea ce, contrar aşteptărilor lui Geralt, nu a dus la revărsarea
bustului său atractiv peste cămaşă.
— Să petrecem! Trei Găi s-a aplecat peste masă şi a pălmuit-o peste
fund pe Tea. Să petrecem, vânătorule. Hei, gospodarule! Fă-te-ncoace!
Hangiul a venit în grabă, ştergându-şi mâinile de şorţ.
— N-ai cumva o vană? Una pentru scăldat, trainică şi mare?
— Cât de mare, domnule?
— Să încapă patru persoane.
268
 — Pentru… patru… Hangiul a rămas cu gura căscată.
— Pentru patru, i-a confirmat Trei Găi scoţând din buzunar teşchereaua
îndesată.
— Facem rost, s-a lins pe buze hangiul.
— Aşa te vreau, a râs Borch. S-o ducă sus în odaia mea şi s-o umple cu
apă fierbinte. Iute, drăguţă. S-aducă şi bere, şi trei ulcele.
Zerrikancele chicoteau şi în răstimp făceau cu ochiul.
— Pe care o preferi? a întrebat Trei Găi. Hă? Geralt?
Vânătorul se scărpina la ceafă.
— Ştiu că e greu de ales, i-a spus Trei Găi cu empatie. Nici mie nu mi-e
uşor câteodată. Bine, ne mai gândim în vană. Hei, fetelor! Ajutaţi-mă să urc
scara!

III
Pe pod era o stavilă. Drumul era blocat de o bârnă lungă solidă sprijinită
pe capre de lemn. În faţa şi în spatele ei stăteau halebardierii cu armuri din
zale de oţel, căptuşite cu piele. Deasupra barajului fâlfâia anevoios un steag
purpuriu cu griffinul pe o emblemă de argint.
— Ce dracu’? s-a oţărât Trei Găi, păşind mai aproape. Nu se poate trece?
— Aveţi paşaport, salvus conductus? i-a cerut cel mai apropiat
halebardier fără să-şi scoată din gură paiul pe care-l mesteca de foame sau,
poate, ca să-i treacă timpul.
— Ce fel de paşaport? Da’ ce se-ntâmplă? E ciumă? Sau poate război?
Cine a poruncit să se pună stavilă-n drum?
— Din partea regelui Niedamir, seniorul de Caingorn. Străjerul şi-a
împins paiul în celălalt colţ al gurii şi a arătat către drapel. Fără salvus
conductus nu trece nimeni nici în ruptul capului.
— Ce tâmpenie, a spus istovit Geralt. La urma urmei, nu ne aflăm în
ţinutul Caingorn, ci în Hołopole. Şi la o adică Hołopole, şi nu Caingorn,
colectează peajul de la podurile de pe Braa. Ce are a face Niedamir?
— Nu mă întrebaţi pe mine. Străjerul a scuipat paiul. Nu-i treaba mea.
Eu sunt pus aici ca să controlez paşapoartele. Dacă vreţi, staţi de vorbă cu
decurionul nostru.
— Dar unde e?
— Acolo, în spatele chioşcului de vamă, se perpeleşte la soare, i-a

269
răspuns halebardierul, dar fără să se uite la Geralt, ci la coapsele goale ale
zerrikancelor, care se întindeau nonşalant în şei.
În spatele chioşcului, aşezat pe un morman de buşteni uscaţi, străjerul
desena cu vârful halebardei pe nisip o femeie, sau mai degrabă o parte din
ea, văzută dintr-o perspectivă neobişnuită. Alături mângâia corzile unei
lăute un bărbat foarte slab, cu o pălărioară fantezie trasă peste ochi, de
culoare mov-prună, împodobită cu o cataramă de argint şi cu o pană lungă,
zburlită, de egretă.
Geralt ştia pălărioara şi pana, faimoase de la Buina până la Jaruga,
vestite prin palate, castele, hanuri, cârciumi şi lupanare. Mai cu seamă prin
lupanare.
— Jaskier!
— Geralt, vânătorul! De sub pălărioară priveau doi ochi albaştri veseli,
isteţi. Asta-i bună! Chiar tu eşti? N-ai din întâmplare salvus conductus?
— Ce tot bateţi câmpii cu salvus conductus? a întrebat vânătorul
descălecând. Ce se petrece aici, Jaskier? Am vrut să ajungem pe malul
celălalt al râului, eu împreună cu cavalerul Borch Trei Găi şi cu escorta
noastră. Şi nu putem, după cum se vede.
— Nici eu nu pot. Jaskier s-a ridicat, şi-a scos pălărioara şi s-a înclinat
cu o curtoazie exagerată în faţa zerrikancelor. Nici pe mine nu mă lasă să
trec râul. Pe mine, Jaskier, cel mai vestit menestrel şi poet pe o rază de o
mie de mile, nu mă lasă decurionul acesta, cu toate că e artist şi el, după
cum puteţi vedea.
— Nu las pe nimeni să treacă dacă n-are salvus conductus, a întărit
decurionul încruntat, după care şi-a completat desenul cu un detaliu final,
împungând nisipul cu vârful halebardei.
— Ei bine, n-avem încotro, a spus vânătorul. Mergem pe malul stâng. E
mai lung drumul până la Hengfors, dar n-avem ce face.
— La Hengfors? s-a uitat nedumerit bardul. Prin urmare, Geralt, nu te
duci la Niedamir? După dragon?
— După care dragon? s-a interesat Trei Găi.
— Cum, nu ştiţi? Chiar nu ştiţi? Ei bine, trebuie să vă pun la curent,
conaşilor. Oricum am de aşteptat până vine cineva cu salvus conductus,
care să mă cunoască şi să mă ia cu el. Şedeţi.
— Un bob zăbavă, a spus Trei Găi. Soarele e aproape la trei sferturi de
zenit şi noi stăm aşa, pe uscat? La naiba. Doar n-o să stăm de vorbă fără să
ne ungem gâtlejurile. Tea, Vea, ia întoarceţi-vă la trap în târg şi cumpăraţi
270
un poloboc.
— Ştii că-mi placi coane…?
— Borch, zis şi Trei Găi.
— Jaskier, poreclit şi Nemaipomenitul. De către unele fete.
— Lasă asta, povesteşte-ne, Jaskier, a intervenit nerăbdător vânătorul.
Doar n-o să ne prindă noaptea pe-aici.
Bardul şi-a învârtit lăuta şi i-a lovit violent corzile.
— Cum aţi prefera, în varianta lungă sau normală?
— Normală.
— Aşa să fie. Jaskier nu şi-a lăsat din mână lăuta. Ascultaţi, prin urmare,
conaşii mei, ceea ce s-a petrecut în urmă cu o săptămână, nu departe de
târgul liber numit Hołopole. Se revărsau zorii zilei, soarele abia mijea şi
împurpura fuioarele de ceaţă atârnate deasupra pajiştii…
— Păi, cum ne-a fost vorba? Să fie varianta normală, i-a reamintit
Geralt.
— Şi nu este? Ei bine, bine, bine. Am priceput. Pe scurt, fără metafore.
Deasupra păşunii din Hołopole zbura un dragon.
— Eeeh, a spus vânătorul, hai, las-o moartă. De ani de zile nimeni n-a
văzut vreun dragon prin împrejurimi. Oare n-o fi fost vreun balaur cu coada
lungă? Câteodată sunt la fel de mari.
— Hai, nu mă insulta, vânătorule. Ştiu bine ce spun. L-am văzut cum te
văd şi cum mă vezi. Am avut noroc că m-am nimerit la iarmaroc în
Hołopole şi am văzut totul cu ochii mei. Balada este pregătită, dar nu cred
c-aţi vrea să…
— Mai departe. Era mare?
— Cât trei cai ca lungime. În înălţime nu mai mare decât un cal, dar mult
mai gros. Cenuşiu ca nisipul. Adică verde, vreau să spun.
— Da. Şi, pe neaşteptate, a aterizat într-o turmă de oi, ciobanii s-au
speriat şi au luat-o la sănătoasa, a omorât o duzină de animale, a înfulecat
patru şi a zburat mai departe.
— S-a dus… Geralt a dat din cap. Şi dus a fost?
— Da’ de unde. Ce să vezi, în dimineaţa următoare a venit din nou, de
data aceasta mai aproape de târg. S-a lăsat în picaj pe o grămadă de babe
care-şi spălau rufele pe malul râului Braa. Să le fi văzut cum ţipau, omule!
Mă tăvăleam de râs. Dragonul a mai dat târcoale deasupra târgului
Hołopole, după care a dat iar iama în oile de pe păşune. Abia după aceea s-
au stârnit forfota şi zarva, căci la început aproape nimeni nu-i credea pe
271
ciobani. Primarul a mobilizat miliţia locală şi raională, dar în răstimp plebea
şi-a luat problema în propriile mâini şi a rezolvat-o.
— Cum?
— Printr-o metodă populară. Meşterul ciubotar al târgului, un anume
Capremâncă, a născocit o capcană pentru creatură. Au sacrificat o oaie, au
umplut-o cu spânz, frăguţele-lupului, pătrunjelul-câinelui, sulf şi gudron de
ciubotărie. Pentru a fi mai sigur, un spiţer local i-a turnat şi doi litri de
poţiune pentru furuncul, iar preotul templului a bolmojit nişte rugăciuni
asupra hoitului. Apoi au înfipt oaia împănată într-un harag în mijlocul
strungii. Nimeni nu credea că dihania o să fie ispitită de acest rahat împuţit
înconjurat de o mie de oi, dar realitatea ne-a depăşit aşteptările. Planând
deasupra oilor care se foiau şi behăiau, spurcăciunea a înhăţat momeala cu
tot cu harag.
— Ei, nu mai spune? Hai nu ne mai ţine pe jar, Jaskier.
— Da’ mai încape vorbă? Ar fi culmea culmilor să mă opresc taman
acum. Ascultaţi ce s-a întâmplat mai departe. N-a trecut mai mult timp
decât i-ar trebui unui bărbat să dezlege corsetul unei femei, că dragonul a şi
început să scoată din senin hohote şi fum, prin faţă şi prin spate. A făcut o
tumbă, a încercat să-şi ia zborul, apoi s-a prăbuşit la pământ şi a înţepenit.
Doi voluntari s-au apropiat ca să verifice dacă bestia veninoasă mai suflă.
Aceştia erau antreprenorul de pompe funebre local şi idiotul târgului, născut
în urma siluirii fiicei unui tăietor de lemne de către membrii unui pluton de
pikemeni, care trecuse prin Hołopole pe vremea răscoalei din timpul
voievodului Nurzyboba.
— Ce ne tot îndrugi verzi şi uscate, Jaskier?
— Nu îndrug nimic, doar adaug puţină culoare realităţii cenuşii, atâta
tot.
— Hai. Spune mai departe, nu mai pierde vremea.
— Ei bine, aşa cum spuneam, groparul şi viteazul idiot s-au dus în
calitate de iscoade. După cele petrecute am ridicat în cinstea lor un
monument mic, dar plăcut ochiului.
— Aha, a zis Borch. Asta înseamnă că dragonul încă mai trăia.
— Oho şi încă cum, a adăugat vesel Jaskier. Trăia. Dar era atât de slab,
încât nu i-a mâncat nici pe gropar, nici pe idiot, doar le-a supt sângele, atâta
cât le mai curgea prin venele îngheţate de spaimă. Şi apoi, spre îngrijorarea
generală, şi-a luat zborul spre depărtări, întâmpinând mari greutăţi. După
fiecare leghe parcursă se prăbuşea şi se înălţa din nou. Uneori se târa pe
272
labele din spate. Cei mai îndrăzneţi s-au luat după el, neslăbindu-l din ochi.
Şi ştii ce?
— Hai, spune, Jaskier.
— Dragonul a căzut de-a binelea într-un defileu din Munţii Şoimului, nu
departe de obârşia râului Braa şi s-a aciuat într-o grotă.
— Acum începe să se limpezească totul, a spus Geralt. Dragonul vieţuia,
fără doar şi poate, prin cavernele acelea de veacuri, într-o amorţeală
letargică. Am mai auzit de astfel de cazuri. Iar pe-acolo pe undeva ar trebui
să fie comoara lui. Acum ştiu de ce au pus stavilă la pod. Cineva râvneşte
să pună laba pe comoară. Iar acel cineva nu e nimeni altul decât Niedamir
de Caingorn.
— Întocmai, a confirmat trubadurul. Tot Hołopole clocoteşte din pricina
asta, pentru că norodul socoate că i se cuvine comoara dragonului. Dar
şovăie să dea piept cu Niedamir. Regele acesta e un puţoi neghiob căruia nu
i-a mijit nici mustaţa, dar a ştiut să demonstreze că nu e bine să te pui cu el.
Iar soarta lui atârnă de acest dragon, de aceea n-a mai stat pe gânduri şi a
luat măsuri.
— Atârnă de comoara lui, poate ai vrut să spui.
— De fapt, mai mult de dragon decât de comoară. Şi ştiţi de ce? Lui
Niedamir îi curg balele după principatul vecin Malleore. Acolo, după
moartea subită şi destul de ciudată a principelui, a fost înscăunată o
principesă aflată la etatea, cum să mă exprim eu, măritişului. Nobilii din
Malleore se uită chiorâş la Niedamir şi la alţi peţitori, pentru că ştiu că un
conducător nou le-ar pune pielea pe băţ spre deosebire de mucoasa de
principesă. Aşa că au scos la iveală nişte profeţii vechi şi prăfuite, conform
cărora mitra şi mâna fătucii i-ar aparţine celui care pune la pământ un
dragon. Cum nimeni nu mai văzuse prin preajmă de veacuri vreun dragon,
s-au culcat cu toţii liniştiţi pe-o ureche. Şi Niedamir, de bună seamă, făcea
haz de legendă, se străduia să pună mâna pe Malleore cu forţa armată, dar
când i-a ajuns la urechi vestea despre dragonul din Hołopole, i-a trăsnit prin
minte că poate îngenunchea nobilimea din Malleore cu propriile arme. Dacă
el ar apărea acolo, ducând triumfător un cap de dragon, oamenii l-ar saluta
ca pe un monarh trimis de zei pe pământ, iar nobililor le-ar curma piuitul.
Acum v-aţi prins de ce umblă după dragon ca după iarba de leac? Şi cu atât
mai mult după unul care abia-şi mai târâie labele? Asta-i curată pleaşcă,
noroc chior, i-au pus zeii mâna-n cap.
— Şi a poruncit să se stăvilească drumurile pentru concurenţă.
273
 — Chiar aşa. Şi pentru hołopolonezi. Cu toate că a trimis salvus
conductus cu caii peste tot. Pentru cei care ar fi în stare să-i vină de hac
dragonului, deoarece lui Niedamir nu-i arde de intrat prin grote cu spada în
mână de unul singur. Cât ai pocni din degete, i s-au alăturat cei mai vestiţi
vânători de dragoni. Îi ştii, Geralt, pe cei mai mulţi dintre ei.
— Posibil. Cine a venit?
— Eyck din Denesle, ăsta-i unul.
— Fir-ar… Vânătorul a şuierat încet. Eyck, piosul şi inocentul, cavalerul
fără de cusur şi fără de frică în persoană.
— Îl ştii bine, Geralt? a întrebat Borch. E adevărat, se pricepe la
dragoni?
— Nu numai la dragoni. Eyck se descurcă de minune cu orice monstru.
A făcut praf manticore şi chiar grifoni. Şi câţiva dragoni, din câte am auzit
eu. Este bun. Dar ne strică piaţa, la naiba, pentru că nu ia bani. Cine a mai
venit, Jaskier?
— Spadasinii din Crinfrid.
— Ei bine, atunci dragonul e deja pe lumea cealaltă. Cei trei fac o gaşcă
nemaipomenită, nu se luptă ei prea curat, dar sunt eficienţi. Au stârpit toţi
balaurii şi reptilele zburătoare din Redania, precum şi trei dragoni roşii şi
unu negru, şi asta chiar că înseamnă ceva. A mai venit cineva?
— Da. Li s-au alăturat şase piticani. Cinci bărboşi sub comanda lui
Yarpen Zigrin.
— N-am auzit de el.
— Dar de dragonul Ocviście din Muntele de Cuarţ ai auzit?
— Am auzit, cum să nu. I-am văzut şi nestematele din comoară. Erau
safire de culori nemaiîntâlnite şi diamante cât cireşele.
— Ei bine, acest Yarpen Zigrin şi piticanii săi i-au făcut felul lui
Ocviście. Există şi o baladă despre asta, dar e apă de ploaie, întrucât nu-i
de-a mea. Dacă n-aţi ascultat-o, pagubă-n ciuperci.
— Aceştia sunt toţi?
— Da. Dacă nu te punem la socoteală şi pe tine. Ai spus că nu ştiai
despre dragon; aşa o fi. Dar acum ai aflat, nu mai poţi să spui că nu ştii. Ei,
ce zici?
— Nimic. Nu mă interesează acest dragon.
— Ha! Viclean mai eşti, Geralt. Pentru că încă nu ai salvus conductuts.
— Nu mă interesează acest dragon, îţi repet. Dar spune-mi despre tine,
Jaskier. Ce vânt te-aduce pe-aici?
274
 — Unul normal, a ridicat trubadurul din umeri. Nu mă pot ţine departe
de evenimente şi atracţii. Şi-apoi, despre confruntarea cu dragonul acesta o
să se vorbească mult de-acum înainte. De bună seamă că aş fi putut însăila
o baladă pe baza celor auzite, dar cu totul altfel ar suna din gura cuiva care
a văzut lupta cu propriii ochi.
— Lupta? a râs Trei Găi. Mai degrabă ar fi ceva de genul sacrificării
unui porc sau a despicării unei carcase. Ascult şi mă minunez. Vânători
vestiţi care se grăbesc într-un suflet să ajungă în galop ca să înjunghie un
dragon otrăvit dinainte de un ţărănoi. Îmi vine să râd şi să vomit.
— Te înşeli amarnic, i-a spus Geralt. În cazul în care dragonul nu se
prăbuşeşte pe loc de la otravă, bestia are încă vigoare în trupul său şi se
zbate adunându-şi ultimele forţe. La urma urmelor, asta n-are importanţă.
Spadasinii din Crinfrid oricum l-ar omorî, dar fără o luptă, dacă vrei să ştii,
nu ar fi posibil.
— Vasăzică, pui rămăşag pe spadasini, Geralt?
— Negreşit.
— Eu n-aş pune, a intervenit decurionul artist, tăcut până atunci.
Dragonul e o creatură magică şi nu poate fi pus la pământ decât prin vrăji.
Dacă e cineva în stare s-o facă, nu poate fi altcineva decât vrăjitoarea care a
trecut taman ieri pe aici.
— Cine? Geralt îşi înclină capul.
— Vrăjitoarea, a repetat decurionul. Aşa cum vă spuneam.
— Cum o cheamă, ţi-a spus?
— Mi-a spus, dar n-am ţinut minte. Avea salvus conductus. Era tânără,
frumoasă în felul ei, dar avea nişte ochi… Ştiţi bine, conaşilor. Te ia cu
fiori când te ţintuiesc.
— Ai idee, Jaskier? Cine ar putea fi?
— Nu, s-a încruntat bardul. Tânără, frumoasă şi cu asemenea ochi. Ce
mai semnalmente! Toate sunt aşa. Niciuna dintre cele pe care le ştiu, şi
trebuie să recunosc că ştiu o sumedenie, nu arată mai mult de douăzeci şi
cinci, treizeci de ani, iar unele, din câte am auzit, îşi amintesc până şi
vremurile când pădurile foşneau în locul în care se află astăzi Novigradul.
La o adică, la ce sunt bune poţiunile din mandragore? Şi ochii şi-i clătesc cu
aşa ceva, ca să le strălucească. Aşa-s femeile, ce să-i faci?
— Nu era roşcată? l-a întrebat vânătorul.
— Nu, conaşule, i-a răspuns decurionul. Brunetă.
— Şi ce fel de cal avea? Un murg cu o stea albă?
275
 — Nu. Negru, aidoma părului ei. Ei bine, conaşilor, vă spun eu că ea are
ac de cojocul dragonului. Căci dragonii sunt de competenţa vrăjitorilor.
Forţele omeneşti se dovedesc a fi neputincioase în faţa lor.
— Mă întreb ce-ar avea de spus la auzul acestor vorbe ciubotarul
Capremâncă, a râs Jaskier. Dacă ar fi avut la îndemână ceva mai puternic
decât spânzul şi pătrunjelul-câinelui, pielea dragonului ar fi atârnat astăzi pe
palisada din Hołopole, balada ar fi fost gata, iar eu nu mă mai pârpăleam
aici, la soare…
— Dar cum s-a întâmplat că Niedamir nu te-a luat cu el? l-a întrebat
privindu-l iscoditor Geralt. La urma urmei erai în Hołopole când a pornit la
drum. Oare nu-i place regelui să fie însoţit de artişti? Care-i pricina pentru
care te pârpăleşti aici, în loc să-i duci trena şi să-i cânţi regelui?
— O văduvă tânără, i-a răspuns Jaskier descurajat. S-o ia naiba. M-a
prins în mrejele ei, iar a doua zi Niedamir cu tot alaiul erau deja la râu. Îi
luaseră cu ei până şi pe Capremâncă şi pe gardienii din Hołopole, doar pe
mine mă uitaseră. Am încercat eu să-i explic decurionului, dar…
— Dacă ai salvus conductus, pe-aici ţi-e drumul, i-a replicat categoric
halebardierul, sprijinit de peretele chioşcului. Dacă n-ai salvus conductus,
nu-ţi dau drumul. Porunca-i poruncă…
— Hopa! l-a întrerupt Trei Găi. Au ajuns fetele cu berea.
— Şi n-au venit cu mâna goală, a remarcat Jaskier ridicându-se. Ia uitaţi-
vă ce cal! Parcă-i un dragon.
Dinspre pădurea de mesteceni veneau în galop zerrikancele, flancând un
călăreţ aflat în şaua unui armăsar nărăvaş antrenat pentru luptă.
S-a ridicat şi vânătorul.
Călăreţul purta un caftan de catifea violet, cu o împletitură de argint şi
un surtuc garnisit cu blană de samur. Ridicat în şa, se uita ţanţoş la ei.
Geralt cunoştea căutătura aceea. Şi nu se dădea în vânt după ea.
— Bună ziua, domnilor. Sunt Dorregaray, s-a prezentat călăreţul
descălecând încet şi cu demnitate. Maestru în magie neagră.
— Maestrul Geralt. Vânător.
— Maestrul Jaskier. Poet.
— Borch, numit Trei Găi. Şi fetele mele, cele care dau cep polobocului,
cu care-aţi făcut cunoştinţă deja, coane Dorregaray.
— Da, într-adevăr, a spus vrăjitorul fără vreun zâmbet. Am schimbat
politeţuri cu frumoasele războinice zerrikance.
— Ei bine, sănătate! Jaskier i-a întins ulcica din piele adusă de Vea. Să
276
bem, coane vrăjitor. Coane Borch, îl servim şi pe decurion, nu-i aşa?
— Fără doar şi poate. Ia fă-te-ncoace, oşteanule.
— Cred că, a spus vrăjitorul după ce a tras o duşcă, am fost mânaţi de
acelaşi scop până la stavila aceasta de pe pod, aşa-i?
— Dacă ai în vedere dragonul, coane Dorregaray, a răspuns Jaskier, aşa
este, precum bine spui. Vreau să fiu prezent în miezul evenimentelor şi să
ticluiesc o baladă. Din păcate, acest decurion, aici de faţă, un om fără bună-
cuviinţă, nu vrea să mă lase să trec. Îmi pretinde un salvus conductus.
— Îmi cer iertare. Halebardierul şi-a băut berea, şi-a plescăit buzele. Am
primit poruncă să nu las pe nimeni să treacă dacă n-are salvus conductus.
N-am ce face. Ce-ar însemna ca tot Hołopolul să se urce în căruţe şi să urce
prin munţi după dragon. Porunca-i poruncă…
— Porunca aceasta, oşteanule, s-a încruntat Dorregaray, îi are în vedere
pe vagabonzii care ar putea încurca pe-aici, pe curvele care ar răspândi
desfrâul şi orgiile, pe pungaşi, pe tâlhari şi tot soiul de secături şi lepădături.
Dar nu pe mine.
— Nimeni nu trece fără salvus conductus, s-a înfuriat decurionul. Fir-
ar…
— Lasă blestemele, l-a întrerupt Trei Găi. Ia mai bine şi bea. Tea,
toarnă-i, te rog, oşteanului acesta neînfricat. Hai să şedem, conaşilor. Băutul
în picioare, în grabă şi fără desfătare, nu e în firea nobililor.
Se aşezară pe baloţi în jurul polobocului, iar halebardierul recent trecut
în rândul nobililor s-a înroşit de satisfacţie.
— Bea, centurionule neînfricat, îi dădea ghes Trei Găi.
— Decurion îs, nu centurion. Halebardierul s-a înroşit şi mai tare.
— Nu încape nicio îndoială că ai să devii centurion, a rânjit Borch. Un
flăcău isteţ ca tine avansează într-o clipită.
Dorregaray, refuzând un alt rând, se întoarse către Geralt.
— Încă mai vuieşte târgul despre basilisc, coane vânătorule, iar tu eşti
deja pe urmele dragonului, după cum văd eu, a spus el încet. Sunt curios
dacă eşti chiar aşa de hămesit după gologani sau dacă e vorba doar de
plăcerea pură de a ucide fiinţe ameninţate de dispariţie?
— Ciudată curiozitate, a remarcat Geralt, din partea cuiva care se
grăbeşte cu capul înainte să ajungă la ţanc la dragon ca să-i smulgă dinţii,
atât de folositori în prepararea elixirurilor şi a leacurilor. Este adevărat,
maestre, că cei smulşi din gura dragonului înainte de a-şi da duhul sunt cei
mai buni?
277
 — Eşti sigur că de aceea mă duc acolo?
— Sunt. Dar ţi-a luat-o deja cineva înainte, Dorregaray. O colegă de-a ta
a trecut deja podul, având asupra sa un salvus conductus, pe care tu nu-l ai.
Brunetă, dacă vrei să ştii.
— Pe un cal negru?
— Cam aşa s-ar părea.
— Yennefer, a dedus Dorregaray, încruntându-se. Vânătorul a tresărit
abia perceptibil.
S-a aşternut tăcerea, care a fost întreruptă la scurtă vreme de viitorul
centurion cu un râgâit.
— Nimeni… fără salvus conductus…
— Două sute de lintare îţi ajung? Geralt şi-a scos lent din buzunar
tăşcuţa burduşită, proaspăt primită de la primar.
— Geralt, i-a zâmbit enigmatic Trei Găi, chiar…
— Iartă-mă, Borch. Îmi pare rău, nu pot să te însoţesc la Hengfors. Poate
altă dată. Ne mai întâlnim noi.
— Nu-i musai să ajung la Hengfors, a spus Trei Găi cu seninătate. Chiar
deloc.
— Ascunde, conaşule, săculeţul, s-a oţărât decurionul care promitea să
devină centurion. Ăsta-i peşcheş în toată regula. Nici pentru trei sute nu vă
las să treceţi.
— Dar pentru cinci sute? şi-a scos Borch tăşcuţa. Ţine-ţi punguţa,
Geralt. Plătesc eu peajul. Începe să-mi placă tărăşenia asta. Cinci sute,
oşteanule. Câte-o sută de căciulă, socotind fetele mele sub o singură
căciulă. Ei, ce zici?
— Vai de mine şi de mine, s-a zăpăcit viitorul centurion, pitind tăşcuţa
pe sub surtuc. Ce-o să-i spun regelui?
— Spune-i, i-a sugerat Dorregaray, îndreptându-se şi scoţându-şi de la
brâu o baghetă din fildeş împodobită din belşug, că ai încremenit de teamă
când ai văzut.
— Ce să văd, conaşule?
Vrăjitorul şi-a fluturat bagheta şi a rostit un farmec. Un pin crescut pe
versantul celuilalt mal al râului s-a aprins şi într-o singură clipă a fost
cuprins în întregime de vâlvătăile furioase, de la rădăcină până la vârf.
— Pe cai! Sărind în sus, Jaskier şi-a aruncat lăuta pe spate. Pe cai,
conaşilor! Şi domniţelor!
— La o parte stavila! le-a strigat halberdierilor decurionul bogat, cu mari
278
şanse de a deveni centurion.
După ce-au trecut de stavilă, Vea a tras de frâie, iar calul a început să
danseze, copitele răsunându-i pe scândurile podului. Fata, scuturându-şi
cozile împletite, a ţipat pătrunzător.
— Bravo, Vea! i-a strigat Trei Găi. Înainte, conaşilor, la galop! Să
călărim zerrikăneşte, cu surle şi trâmbiţe!

IV
— Ia te uită, a declarat cel mai mare dintre Spadasini, Boholt, chipeş şi
impunător ca trunchiul unui stejar vechi. Niedamir nu v-a împrăştiat în cele
patru vânturi, conaşilor, măcar că eram încredinţat că aşa o să facă. Ei bine,
nu-i treaba noastră, a oamenilor de rând, să punem la îndoială hotărârile
regelui. Haideţi lângă foc. Şedeţi, flăcăi. Iar acum, între noi doi, vânătorule,
ce-ai vorbit cu regele?
— Nimic, a replicat Geralt, sprijinindu-şi confortabil spatele de şaua
trasă lângă foc. Nici măcar n-a ieşit din cort ca să ne vadă. Ni l-a trimis
doar pe acel factotum al său, cum îl cheamă…
— Gyllenstiern, i-a amintit Yarpen Zigrin, un pitican îndesat, cu barbă,
aruncând în foc o cioată imensă găsită în tufişuri. Un măscărici nesuferit.
Un porc împuţit. Când ni s-au alăturat, a venit la mine cu nasul pe sus, hm-
hm, ţineţi minte, piticanilor cine porunceşte aici şi cui trebuie să vă
supuneţi, aici regele Niedamir este atotputernic şi cuvântul lui este drept şi
tot aşa o ţinea. Stăteam şi-l ascultam şi mă gândeam să-i trimit pe flăcăi să-l
culce la pământ, s-ajungă pe năsălie. Dar nu mi-am pus mintea, ştii, ca să n-
aibă motiv să spună că piticanii sunt ţâfnoşi şi arţăgoşi, că pe ici şi pe
dincolo, că-s nişte corcituri cu care nu e posibil să… cum se spune, la
naiba… convieţuieşti sau cam aşa ceva. Şi altă dată să poată să pună la cale
alt pogrom în vreun târguşor. M-am abţinut, că-s cu obrazu’ subţire – a
clătinat din cap.
— S-ar părea că nu ştie nimic altceva Gyllenstiern ăsta, a remarcat
Geralt. Pentru că şi nouă ne-a spus acelaşi lucru, şi noi am clătinat din cap.
— Din câte îmi dau eu seama, a intervenit al doilea Spadasin, aşternând
o pătură pe un morman de lemne, păcat că Niedamir nu te-a trimis pe tine.
Atâţia oameni umblă după dragon, că te ia groaza. Ca un roi. De-acum nu
mai e o expediţie de vânătoare, ci o procesiune de înmormântare. Nu-mi

279
prea place să lupt într-o turmă.
— Lasă, lasă, Pustiitorule, l-a întrerupt Boholt. E mai bine să ne
însoţească. De parcă n-ai mai fi vânat niciodată dragoni. Întotdeauna pe
urmele unui dragon se porneşte o gloată de oameni, un bâlci în toată regula,
un lupanar pe roţi. Dar atunci când se va arăta jivina, ştii cine va mai
rămâne pe câmp? Noi, nimeni altcineva în afară de noi.
Boholt s-a oprit pentru o clipă, a tras cu sete o duşcă din damigeana
învelită cu o împletitură de răchită, apoi şi-a suflat cu putere nasul şi a tuşit.
— Un alt lucru, a continuat el, pe care ni-l arată practica, este că, uneori,
nici bine nu se răceşte dragonul, că se şi dezlănţuie gâlceava şi măcelul,
capetele cad secerate ca muştele. Iar când se împarte comoara, ajung să-şi
scoată ochii unul altuia. Ce, Geralt? Nu-i aşa? N-am dreptate? Vânătorule,
cu tine vorbesc.
— Cunosc astfel de cazuri, a confirmat Geralt sec.
— Cunoşti, spui. De bună seamă că din auzite, pentru că la urechile mele
n-a ajuns vreodată vestea că i-ai făcut seama vreunui dragon. De când sunt
eu pe lumea asta, nu am auzit ca vreun vânător să fi vânat dragoni. E tare
ciudată şi prezenţa ta pe aici.
— Într-adevăr, şi-a tărăgănat cuvintele Kennet, poreclit Taiepaie, cel mai
mic dintre Spadasini. Tare ciudată. Iar noi…
— Stai, ai răbdare, Taiepaie. Vorbeam eu, i-a tăiat-o Boholt. Oricum, n-
am de gând să vorbesc prea mult. Ştie el, vânătorul, ce vreau să spun. Îl
cunosc şi el mă cunoaşte, nu ni s-au întâlnit cărările până în prezent şi nici
de-acum înainte. Pentru că, ce părere-aveţi voi, flăcăi, dacă, de exemplu, l-
aş tulbura pe vânător în timpul lucrului sau dacă i-aş sufla prada de sub nas,
acesta nu m-ar despica în două pe loc şi, la urma urmei, pe bună dreptate?
Nu-i aşa?
Nimeni nu a confirmat, nici nu a negat. Nu părea că Boholt avea nevoie
neapărat de una sau de cealaltă.
— Ei bine, a continuat el, e mai plăcută călătoria împreună, spuneam.
Vânătorul se poate dovedi a ne fi folositor. Împrejurimile sunt sălbatice şi
izolate, ne-ar putea ieşi în cale vreo himeră, vreun vârcolac sau vreun
vampir, ne-ar putea nenoroci. Dar dacă Geralt ni-i în preajmă, nu ne facem
griji, pentru că asta-i specialitatea lui. Dar dragonul nu-i specialitatea lui.
Am dreptate?
Din nou, nimeni nu a confirmat şi nici nu a negat.
— Coane Trei Găi, a continuat Boholt, întinzându-i damigeana
280
piticanului. Dacă suntem cu Geralt, mă simt în siguranţă. Atunci cine vă
deranjează, Pustiitorul, Taiepaie? Nu cumva Jaskier?
— Jaskier, a spus Yarpen Zigrin, oferindu-i bardului damigeana,
întotdeauna se iveşte acolo unde se petrece ceva interesant şi ştim cu toţii că
nici nu strică, nici n-ajută, iar marşul n-are cum să-l întârzie. E ca puricele-
n coada câinelui. Nu, flăcăi?
Flăcăii, piticani bărboşi şi pătraţi, râdeau de le tremurau bărbile. Jaskier
şi-a împins pălărioara spre ceafă şi a sorbit din damigeană.
— Ooooh, e al naibii de tare, a mormăit el, trăgând aer în piept. O să-mi
strice vocea. Da’ din ce e făcută, din scorpioni?
— Un singur lucru nu-mi place, Geralt, a grăit Taiepaie, luând
damigeana din mâinile menestrelului. Că ni l-ai adus pe capul nostru pe
vrăjitorul ăsta. Suntem sătui de ei până peste urechi.
— Într-adevăr, l-a aprobat piticanul Yarpen. Are dreptate Taiepaie.
Avem nevoie de acest Dorregaray aici, cum are nevoie porcul de şa. Avem
de la o vreme-ncoace propria noastră vrăjitoare, nobila Yennefer, pfui, pfui.
— Da, a declarat Boholt, scărpinându-şi gâtul de taur, de la care tocmai
îşi desfăcuse gulerul din piele cu ştifturi de oţel. Avem vrăjitori până peste
cap, conaşilor. Mai exact doi dintre ei sunt în plus. Şi i se supun trup şi
suflet lui Niedamir al nostru. Iată, noi stăm aici, sub cerul liber, şi ne
încălzim în jurul focului, iar vulpile astea viclene pun ţara la cale în cortul
regelui, la căldurică. Niedamir, vrăjitoarea, vrăjitorul şi Gyllenstiern.
Yennefer e cea mai nesuferită. Şi vreţi să vă spun ce pun ei la cale? Cum să
ne-o tragă, ce mai la deal la vale.
— Şi de la vânat ne opresc, s-a întunecat la faţă Taiepaie. Şi noi ce să
mai mâncăm? Marmote! Şi marmotele, vă întreb, ce sunt? Şobolani, nimic
altceva. Ce mâncăm noi de fapt? Şobolani!
— Lasă că asta nu-i nimic, a spus Pustiitorul. În curând o să încercăm
coada de dragon. Nimic nu se poate compara cu coada de dragon friptă pe
cărbuni.
— Yennefer, a reluat Boholt, este o muiere urâtă, răutăcioasă şi
obraznică. Nu ca fetele dumitale, coane Borch. Ele sunt liniştite şi
frumoase, oh, ia uitaţi-vă, stau pe lângă cai, îşi ascut săbiile şi, când am
trecut pe lângă ele, le-am spus un banc şi au râs cu toţi dinţii. Da, sunt tare
drăguţe, nu ca Yennefer, care urzeşte-ntruna. Eu vă spun, trebuie să avem
grijă, căci altfel înţelegerea noastră se duce de râpă.
— Ce înţelegere, Boholt?
281
 — Ce zici, Yarpen, îi spunem vânătorului?
— Nu văd de ce nu, a răspuns piticanul.
— Nu mai e niciun duh, a spus Taiepaie, întorcând damigeana cu gura în
jos.
— Du-te şi mai adu. Că eşti mai tânăr. Înţelegerea, Geralt, a fost ideea
noastră, pentru că noi nu suntem mercenari sau ucigaşi năimiţi, iar
Niedamir nu ne trimite pe noi după dragon şi nici nu ne varsă la picioare
saci cu galbeni. Adevărul este că noi putem să-i facem faţă dragonului fără
Niedamir, dar el fără noi nu se poate descurca. Şi de aici rezultă clar cine
merită mai mult şi cui i se cuvine partea cea mai substanţială. Şi am pus
problema cinstit – cei care merg cot la cot să se bată cu dragonul iau
jumătate din comoară. Niedamir, ca urmare a naşterii şi a titlului, vrea sau
nu vrea, ia un sfert. Iar restul, în măsura în care au luat parte, vor împărţi
sfertul rămas între ei, în mod egal. Ei, ce părere ai despre asta?
— Dar ce părere a avut despre asta Niedamir?
— El n-a spus nici da, nici nu. Dar e spre binele lui să coopereze. Eu ştiu
una şi bună: cu dragonul nu se poate pune de unul singur, trebuie să se
bazeze pe profesionişti, adică pe noi, Spadasinii, şi Yarpen cu flăcăii lui.
Noi, şi nimeni altcineva nu se poate întâlni cu dragonul mai aproape de o
lungime de sabie. Restul, inclusiv vrăjitorii, dacă au o contribuţie cinstită,
împart între ei un sfert din comoară.
— În afară de vrăjitori, la cine vă gândiţi că ar face parte din restul? s-a
arătat curios Jaskier.
— De bună seamă, nu la muzicieni şi poeţi, a râs Yarpen Zigrin. Ar face
parte cei care au un topor, nu o lăută.
— Oh! Trei Găi şi-a ridicat privirea spre cerul înstelat. Dar ce vor mânui
oare ciubotarul Capremâncă şi ceata lui?
Yarpen Zigrin a scuipat în foc, murmurând ceva în piticăneşte.
— Gardienii din Hołopole cunosc aceşti munţi afurisiţi şi ar putea să-i
călăuzească, a spus încet Boholt, astfel încât ar fi corect să ia o parte din
pradă. Cu maestrul ciubotar, însă, altfel stă treaba. Vezi tu, nu-i prea bine ca
gloata să rămână cu impresia că, atunci când se arată vreun dragon prin
zonă, în loc să fie chemaţi cei care se pricep, să fie otrăvit cu tot soiul de
spurcăciuni şi lăsat pe mâna fetelor. Dacă s-ar populariza asemenea metode,
am ajunge să stăm cu mâna întinsă la capra podului. Nu-i aşa?
— Într-adevăr, a adăugat Yarpen. Prin urmare, ar fi bine ca acest
ciubotar să păţească ceva rău pur şi simplu din întâmplare, până n-apucă să
282
se născocească vreo legendă.
— Trebuie să păţească şi o s-o păţească, a spus Pustiitorul cu hotărâre.
Lasă-l pe mâna mea.
— Iar Jaskier, a continuat piticanul, ar putea înjgheba o baladă hazlie
despre asta, ca să-i rămână ruşinea şi infamia în vecii vecilor.
— Aţi uitat de cineva, şi-a amintit Geralt. E pe-aici unul care ne-ar putea
da planurile peste cap. Unul care nu vrea s-audă de tocmeli şi învoieli.
Vorbesc despre Eyck de Denesle. Aţi stat de vorbă cu el?
— Despre ce? a râs Boholt, aţâţând focul cu un băţ. Cu Eyck nu se poate
sta de vorbă, Geralt. Nu vrea s-audă de nicio tocmeală.
— L-am întâlnit când ne apropiam de tabăra voastră, a declarat Trei Găi.
Îngenuncheat pe o stâncă, în armură, se uita năuc în sus, spre cer.
— Aşa face el de obicei, a confirmat Pustiitorul. Meditează sau se roagă.
Spune că aşa trebuie să facă, pentru că zeii i-au poruncit să apere norodul
de rău.
— La noi, în Crinfrid, a mormăit Boholt, îi ţinem pe ăştia într-un grajd,
în lanţuri, le dăm câte o bucată de cărbune şi se apucă de mâzgălit
ciudăţenii pe ziduri. Dar hai să nu mai pierdem vremea cu trăncăneala şi să
vorbim mai degrabă despre treburile noastre.
În cercul de lumină a intrat silenţios o tânără scundă cu părul negru
strâns într-un fileu de aur, îmbrăcată într-o mantie de lână.
— Da’ a ce naiba pute aşa? a întrebat Yarpen Zigrin, prefăcându-se că n-
o vede. Oare a sulf?
— Nu. Uitându-se într-o parte, Boholt adulmeca ostentativ umflându-şi
nările. A mosc sau alt parfum.
— Nu, cred că e… Piticanul s-a strâmbat. Ah! E domniţa Yennefer!
Bine ai venit, bun venit.
Vrăjitoarea i-a iscodit cu privirea pe fiecare dintre cei prezenţi, oprindu-
se pentru scurt răstimp asupra ochilor scânteietori ai vânătorului. Geralt i-a
zâmbit uşor.
— Îmi daţi voie să stau jos?
— Da’ mai încape vorbă, binefăcătoarea noastră? a spus Boholt şi a
sughiţat. Stai jos aici, pe şa. Mută-ţi curul, Kennet, şi fă-i loc alesei
vrăjitoare.
— Conaşilor, vorbeaţi despre treburi importante, din câte am auzit.
Yennefer s-a aşezat întinzându-şi în faţă picioarele bine proporţionate
vârâte în ciorapi negri. Fără mine?
283
 — N-am îndrăznit să deranjăm o persoană atât de importantă, s-a
disculpat Yarpen Zigrin.
— Tu, Yarpen – Yennefer şi-a mijit ochii, şi-a întors capul spre pitican –
, mai bine ţine-ţi gura. Din ziua în care ne-am întâlnit, m-ai tratat ca pe aer,
aşa că poţi s-o ţii tot aşa, nu te deranja. Pentru că nici pe mine nu mă
deranjează.
— Ce tot îndrugi, domniţă? Yarpen şi-a arătat dinţii inegali într-un
zâmbet. Să mă mănânce căpuşele, dacă nu te tratez mai bine decât aerul.
Aerul, de exemplu, se întâmplă să-l stric şi să-l bag undeva, dar pe
dumneata n-aş îndrăzni în niciun caz.
„Flăcăii” bărboşi au pufnit în râs, dar au tăcut mâlc imediat văzând aura
albastră care a înconjurat-o brusc pe vrăjitoare.
— Încă un cuvânt şi nu rămâne din tine nimic altceva decât aer stricat,
Yarpen, a declarat Yennefer cu o voce metalică. Şi o pată neagră pe iarbă.
— Chiar aşa, a mormăit Boholt, rupând tăcerea care se lăsase. Taci,
Zigrin. Să ascultăm ce are să ne spună domniţa Yennefer. Nu i-a convenit
că vorbim despre treburi importante fără ea. De unde am putea deduce că
are o propunere pentru noi. S-o ascultăm, conaşilor, să vedem ce propunere
are. Trag nădejde că n-o să ne ceară s-o lăsăm singură, cu vrăjile ei, să
doboare dragonul.
— De ce nu? Yennefer şi-a ridicat capul. Nu crezi că ar fi posibil,
Boholt?
— O fi posibil, nu zic nu. Dar pentru noi n-ar fi prea bine, pentru că,
probabil, ai pretinde jumătate din comoara dragonului.
— Cel puţin, a declarat placid vrăjitoarea.
— Ei bine, îţi dai seama şi dumneata că n-ar fi în folosul nostru. Noi,
domniţă, suntem războinici săraci, dacă ne sufli prada de sub nas, ajungem
în ghearele foamei. O să roadem la măcriş şi talpa-gâştei…
— O să fie sărbătoare când mai prindem câte o marmotă, a continuat cu
tristeţe Yarpen Zigrin.
— De băut, doar apă din fântână. Boholt a tras o duşcă bună din
damigeană şi a pufnit uşor. Noi, domniţă Yennefer, nu prea avem scăpare.
Ori punem mâna pe pradă, ori pierim înţepeniţi de gerurile năprasnice ale
iernii. Că hanurile nu-s de nasul nostru.
— Nici berea, a adăugat Pustiitorul.
— Nici femeile, visa Taiepaie.
— Prin urmare – Boholt s-a uitat la cer –, o să încercăm singuri, fără
284
vrăji şi fără ajutorul tău, să prindem dragonul.
— Eşti chiar aşa de sigur? Aminteşte-ţi că posibilul are anumite limite,
Boholt.
— O fi având, dar nu mi s-au arătat în cale. Nu, domniţă. Îţi spun o dată
pentru totdeauna, singuri o să sacrificăm dragonul, fără nicio vrajă.
— Mai ales, a adăugat Yarpen Zigrin, că şi vrăjile au anumite limite ale
posibilului, pe care, spre deosebire de ale noastre, nu le ştim.
— Ţi-ai dat seama tu singur sau ţi-a spus cineva asta? l-a întrebat
Yennefer. Nu cumva prezenţa vânătorului în acest grup nobil îţi permite aşa
o îngâmfare?
— Nu, a replicat Boholt, uitându-se la Geralt, care părea că aţipise
tolănit pe covor, cu şaua sub cap. Vânătorul n-are nimic de-a face cu asta.
Uite ce, domniţă Yennefer. I-am înaintat o propunere împăratului. Nu ne-a
onorat cu un răspuns. Aşteptăm răbdători până în zori. Dacă regele ne
îngăduie, mergem împreună mai departe. Dacă nu, ne întoarcem.
— Şi noi, a mormăit piticanul.
— Fără niciun târg, a continuat Boholt. Ori la bal, ori la spital. Repetă-i
lui Niedamir cuvintele noastre, domniţă Yennefer. Şi vreau să-ţi mai spun
ceva: târgul e bun şi pentru tine, şi pentru Dorregaray, dacă vă înţelegeţi cu
el. Nouă, ce să mai, carcasa dragonului nu ne trebuie, doar coada i-o luăm.
Iar restul este la cheremul vostru, ce doriţi, ce poftiţi. Nu vă luăm nici
dinţii, nici creierul, nimic din ce e trebuincios în vrăji.
— Fără putinţă de tăgadă, a întărit Yarpen Zigrin chicotind. Stârvul este
al vostru, al vrăjitorilor, nimeni nu vi-l ia. Poate doar alţi vulturi.
Yennefer s-a ridicat aruncându-şi mantia pe umeri.
— Niedamir n-o să aştepte până dimineaţă, a spus tăios. Este de acord cu
condiţiile puse de voi încă de pe-acum. Împotriva sfaturilor mele şi ale lui
Dorregaray, după cum bănuiţi.
— Niedamir, şi-a tărăgănat cuvintele Boholt, dă dovadă de o
înţelepciune uimitoare pentru un rege tânăr. Deoarece pentru mine, domniţă
Yennefer, înţelepciunea înseamnă, printre altele, capacitatea de a rămâne
surd la sfaturile proaste sau mârşave.
Yarpen Zigrin a pufnit în barbă.
— Pe alt ton o să cântaţi – vrăjitoarea şi-a pus mâinile în şolduri –
mâine, când dragonul o să se năpustească asupra voastră, o să vă snopească
şi o să vă rupă picioarele. O să-mi lingeţi pantofii şi o să vă milogiţi la mine
să vă ajut. Ca de obicei. După cum bine vă ştiu, după cum îi ştiu bine pe toţi
285
cei ca voi. Mi se face şi greaţă.
S-a întors şi s-a făcut nevăzută în întuneric, fără un cuvânt de rămas-bun.
— Pe vremea mea, a zis Yarpen Zigrin, vrăjitorii se izolau în turnuri,
citeau tratate ştiinţifice şi amestecau leacuri cu polonicul în creuzete. N-
aveau ce căuta printre războinici şi nu-şi băgau nasul în treburile noastre. Şi
nu-şi fâţâiau curul prin faţa ţăranilor.
— Cur care, sincer să fiu, nu e mare lucru, a completat Jaskier
acordându-şi lăuta. Nu-i aşa, Geralt? Geralt? Hei, încotro a şters-o
vânătorul?
— Da’ ce trebuie să ne pese nouă? a răspuns Boholt aruncând un lemn
pe foc. A plecat. Poate ca să-şi facă nevoile, conaşilor. Treaba lui.
— Chiar aşa, a încuviinţat bardul şi a ciupit corzile lăutei. Ce ziceţi de
un cântec?
— Da’ cântă, naibii, odată, a spus Yarpen Zigrin şi a scuipat. Dar să nu-
ţi închipui, Jaskier, c-o să-ţi dau vreun bănuţ pentru behăitul tău. Aici
suntem ţărani în câmp, nu la curtea regelui.
— Se vede, a dat din cap trubadurul.

V
— Yennefer.
S-a întors părând surprinsă, deşi vânătorul nu se îndoia că-i auzise paşii
din depărtare. A pus pe pământ un castron de lemn, s-a ridicat în picioare,
şi-a dat la o parte de pe frunte şuviţele eliberate din fileul auriu. Buclele
spiralate îi cădeau pe umeri.
— Geralt.
Ca de obicei, purta doar două culori. Culorile sale – negru şi alb. Părul
negru, genele lungi şi negre te îmbiau să-i ghiceşti culoarea ascunsă a
ochilor. Fusta neagră, jacheta neagră cu guler de blană albă. Cămaşă albă
din cel mai fin in. În jurul gâtului, o bentiţă de catifea împodobită cu
diamante încrustate de o parte şi de alta a unei steluţe de obsidian.
— Nu te-ai schimbat deloc.
— Nici tu, i-a replicat ea încreţindu-şi buzele. Şi în ambele cazuri este
deopotrivă de normal. Sau, dacă preferi, deopotrivă de anormal. În orice
caz, aluziile la efectul vremurilor asupra aspectului nostru, deşi pot fi o cale
potrivită de a începe o conversaţie, sunt de prisos. Ce zici?

286
 — Într-adevăr, a dat vânătorul din cap, căutând într-o parte, către cortul
lui Niedamir şi focurile arcaşilor regali ascunse de siluetele întunecate ale
carurilor. Dinspre focul cel mai îndepărtat răsuna vocea vibrantă a lui
Jaskier cântând „Stele pe drum”, una dintre baladele sale de dragoste de
mare succes.
— Ei bine, introducerea a fost făcută, a spus vrăjitoarea. Ascult mai
departe.
— Vezi tu, Yennefer…
— Văd, l-a întrerupt brusc. Dar nu înţeleg. De ce ai venit aici, Geralt?
Nu pentru dragon, de bună seamă. Cred că în această privinţă nu s-a
schimbat nimic.
— Nu. Nimic nu s-a schimbat.
— Atunci, te întreb, de ce ni te-ai alăturat?
— Dacă îţi spun că datorită ţie, mă crezi?
Îl privea în tăcere, iar în ochii ei pătrunzători strălucea ceva care nu
părea de bun augur.
— Te cred, cum să nu, a zis ea în cele din urmă. Bărbaţii vor să se
întâlnească cu fostele iubite, să retrăiască amintirile vremurilor de
odinioară. Le place să-şi închipuie că euforiile romantice de altădată le
conferă un fel de drept de proprietate pe viaţă asupra partenerului. Asta le
face bine, le hrăneşte amorul propriu. Nu faci excepţie. În ciuda tuturor
aparenţelor.
— În ciuda tuturor aparenţelor, a zâmbit el. Ai dreptate, Yennefer.
Faptul că te-am văzut a contribuit în mod semnificativ la starea mea de
bine. Cu alte cuvinte, mă bucur că te revăd.
— Asta e tot? Ei bine, hai să spunem că şi eu mă bucur. Şi acum, cu
bucurie, îţi doresc noapte bună. Mă duc, după cum vezi, să mă odihnesc.
Înainte, însă, am de gând să mă spăl, şi pentru asta obişnuiesc să mă
dezbrac. Prin urmare, te rog să fii amabil şi să ieşi pentru a-mi oferi un
minimum de intimitate.
— Yen… Geralt a întins mâna spre ea.
— Nu-mi spune tu mie aşa! a şuierat furioasă vrăjitoarea. S-a tras înapoi,
iar din degetele îndreptate spre el ţâşneau scântei albastre şi roşii. Şi dacă
mă atingi, îţi pârjolesc ochii, nenorocitule.
Vânătorul a făcut un pas în spate. Vrăjitoarea, de-acum mai calmă, şi-a
dat din nou şuviţele de pe frunte şi s-a proţăpit înaintea lui cu pumnii în
şolduri.
287
 — Ce părere ai tu, Geralt? Că o să chicotim şi o să flecărim despre
vremurile de odinioară? Că, poate, după ce terminăm de îndrugat verzi şi
uscate, ne ducem înlănţuiţi în car şi facem dragoste pe cojoace aşa, pentru a
ne reîmprospăta amintirile? Aşa crezi tu?
Geralt, nefiind sigur dacă vrăjitoarea îi citise gândurile sau doar i le
ghicise, tăcea cu un zâmbet strâmb.
— Aceşti patru ani şi-au făcut treaba, Geralt. Mi-a trecut durerea, tocmai
de aceea nu te-am scuipat în ochi astăzi când am dat nas în nas cu tine. Dar
nu te lăsa înşelat de curtoazia mea.
— Yennefer…
— Să nu te-aud! Ţi-am dat mai mult decât oricărui alt bărbat, secătură.
Nu ştiu de ce tocmai ţie. Iar tu… Oh, nu, dragul meu. Eu nu sunt vreo curvă
sau vreo elfă întâlnită din întâmplare pe o potecă din pădure, pe care s-o laşi
baltă într-o dimineaţă, s-o părăseşti fără niciun cuvânt de rămas-bun,
lăsându-i pe masă un bucheţel de violete. De care poţi să-ţi baţi joc. Fii
atent! Dacă mai scoţi vreo vorbă, o să-ţi pară rău!
Geralt n-a scos nicio vorbă, simţind-o foarte clar pe Yennefer cum fierbe
de mânie.
Vrăjitoarea şi-a dat de pe frunte din nou şuviţele rebele şi l-a privit în
ochi de aproape.
— Ne-am întâlnit, de-acum n-avem ce face, a spus ea încet. N-o să ne
dăm în stambă în faţa tuturor. Să păstrăm buna-cuviinţă. Să ne prefacem că
suntem prieteni buni. Dar să nu faci vreo greşeală, Geralt. Între tine şi mine
nu mai există nimic. Nimic, pricepi? Şi bucură-te, fiindcă asta înseamnă că
am abandonat unele proiecte, pe care ţi le coceam până de curând. Dar asta
nu înseamnă că te-am iertat. Nu te voi ierta, vânătorule. Niciodată.
S-a întors brusc, a luat castronul vărsând apă şi s-a dus în spatele carului.
Geralt a plesnit un ţânţar care îl bâzâia la ureche, apoi s-a îndreptat lent
spre foc, unde prestaţia lui Jaskier era răsplătită cu aplauze. S-a uitat la
cerul bleumarin de deasupra crestelor negre şi zimţate ale munţilor. Îi venea
să râdă. Nu ştia de ce.

VI
— Atenţie acolo! Aveţi grijă! a exclamat Boholt, întorcându-se pe
scaunul căruţaşului în direcţia coloanei. Mai aproape de stâncă! Cu grijă!

288
 Carele veneau unul după altul, hurducându-se prin hârtoape. Căruţaşii
înjurau şi biciuiau caii, se aplecau îngrijoraţi ca să se uite dacă roţile se află
la o distanţă suficientă de la marginea râpei, de-a lungul căreia gonea un
drum îngust şi inegal. Jos, pe fundul prăpastiei, se îngrămădea printre stânci
spuma lăptoasă a râului Braa.
Geralt şi-a oprit calul, apropiindu-se de peretele stâncos, acoperit cu
muşchi cafeniu brăzdat de inflorescenţe albe care păreau licheni. A lăsat
carul Spadasinilor să-l depăşească. În fruntea coloanei galopa Taiepaie,
alături de iscoadele din Hołopole.
— Bine-aşa! a strigat el. Mişcaţi-vă mai repede! În faţă se lărgeşte
drumul!
Regele Niedamir şi Gyllenstiern l-au ajuns în dreptul lui Geralt, flancaţi
de câţiva arcaşi. În spatele lor hodorogea carul regal. În urma acestuia
huruia carul piticanilor, mânat de Yarpen Zigrin ţipând fără încetare.
Niedamir, un adolescent foarte subţire şi pistruiat, într-un surtuc alb, a
trecut pe lângă vânător aruncându-i o privire arogantă şi vădit plictisită.
Gyllenstiern s-a îndreptat în şa, oprindu-şi calul.
— Nu te supăra, coane vânător, a spus imperativ.
— Vă ascult. Geralt şi-a strunit iapa din frâie şi s-a alăturat încet
cancelarului, în spatele carului. L-a surprins faptul că, având un pântec atât
de impresionant, Gyllenstiern prefera şaua calului în locul unei călătorii
confortabile în car.
— Ieri… Gyllenstiern a tras uşor frâiele garnisite cu butoni de aur, apoi
şi-a dat jos mantaua turcoaz. Ieri spuneai că nu te interesează dragonul.
Atunci, ce te interesează coane vânător? De ce te ţii după noi?
— E o ţară liberă, domnule cancelar.
— Deocamdată. Dar, în acest convoi, Geralt, fiecare ar trebui să-şi ştie
locul. Şi rolul pe care-l are de îndeplinit în conformitate cu voinţa regelui
Niedamir. Ai priceput?
— Ce vrei, de fapt, domnule Gyllenstiern?
— O să-ţi spun. Am auzit că, în ultima vreme, anevoie o mai scoţi la
capăt cu voi, vânătorii. Se vede treaba că dacă i se cere unui vânător să
ucidă un monstru, acesta, în loc să ia sabia şi să-l căsăpească, începe să
mediteze dacă e bine s-o facă, dacă nu depăşeşte limitele posibilului, dacă
nu contravine codului etic, dacă monstrul este într-adevăr un monstru, ceea
ce nu se poate observa de la prima vedere. Mi se pare că aţi început pur şi
simplu să vă pricopsiţi. Pe vremea mea, vânătorii erau săraci lipiţi
289
pământului şi nu făceau nazuri. Nu se dădeau în lături, sfârtecau orice li se
cerea, nu conta că e vârcolac, dragon sau perceptor. Conta doar să fie bine
ciopârţit. Ce-i, Geralt?
— Ai vreo poruncă pentru mine, Gyllenstiern? l-a întrebat sec vânătorul.
Spune-mi, atunci, despre ce e vorba. Ajungem noi la o învoială. Dar dacă
nu ai, e păcat să-ţi răceşti gura de pomană, nu-i aşa?
— Poruncă? a oftat cancelarul. Nu, n-am. Aici e vorba despre un dragon
şi se vede de la o poştă că-ţi depăşeşte limitele posibilului, vânătorule. Îi
prefer pe Spadasini. Am vrut doar să te avertizez. Fii atent. Eu şi regele
Niedamir putem tolera ciudăţenii de-ale vânătorilor, care împart monştrii în
buni şi răi, dar nu dorim să auzim despre ele şi, cu atât mai puţin, să vedem
modul în care acestea sunt puse în practică. Nu te amesteca în treburile
regelui, vânătorule. Şi nu intra în cârdăşie cu Dorregaray.
— Nu obişnuiesc să mă încârdoşez cu vrăjitorii. De unde şi până unde ai
scos bănuiala asta?
— Dorregaray îi întrece până şi pe vânători în ciudăţenii, a replicat
Gyllenstiern. Nu doar împarte monştrii în buni şi răi. Crede că toţi
deopotrivă sunt buni.
— Exagerează niţel.
— Fără doar şi poate. Dar îşi apără punctul de vedere cu o îndârjire
năucitoare. Să-ţi spun drept, nu m-ar mira dacă ar păţi ceva. Şi ni s-a mai şi
alăturat cu haita lui ciudată cu tot…
— Eu nu m-am înhăitat cu Dorregaray. Şi nici el cu mine.
— Nu mă întrerupe. Haita asta a voastră e tare ciudată. Un vânător plin
de scrupule cum e blana de vulpe plină de păduchi. Un vrăjitor care bate
câmpii cu echilibrul naturii. Un cavaler tăcut, Borch Trei Găi, şi escorta sa
de fete din Zerrikania, ţară în care, după cum bine se ştie, se aduc ofrande
în faţa chipului unui dragon. Şi cu toţii vin să ia parte aşa, din senin, la
vânătoare. Ciudat, nu?
— În felul tău, bine grăieşti.
— Ştiu doar atât, că problemele cele mai misterioase au, după cum
reiese din practică, cele mai simple soluţii, a spus cancelarul. Nu mă face,
vânătorule, să apelez la ele.
— Nu înţeleg.
— Ba da, înţelegi foarte bine. Mulţumesc pentru conversaţie, Geralt.
Geralt s-a oprit. Gyllenstiern a dat pinteni calului, ajungându-l din urmă
pe rege. Li s-a alăturat şi Eyck din Denesle, într-un caftan din piele albă, cu
290
urme lustruite de armură, trăgând după el un cal de povară încărcat cu
armura, scutul de argint şi o lance enormă. Geralt l-a salutat ridicând mâna,
dar cavalerul şi-a întors capul într-o parte, strângând din buzele subţiri, şi-a
lovit calul cu pintenii.
— Nu te prea are la inimă, i-a spus Dorregaray venind lângă el. Aşa-i,
Geralt?
— Aşa s-ar părea.
— Concurenţa, nu? Amândoi desfăşuraţi activităţi similare. Cu excepţia
faptului că Eyck este un idealist, iar tu, un profesionist. O diferenţă
neînsemnată, în special pentru cei pe care-i ucideţi.
— Nu mă compara cu Eyck, Dorregaray. Naiba ştie pe cine insulţi cu
această comparaţie, pe mine sau pe el, dar nu ne compara.
— Cum doreşti. Pentru mine, să-ţi spun drept, amândoi sunteţi la fel de
scârboşi.
— Mulţumesc.
— N-ai pentru ce. Vrăjitorul mângâia gâtul calului speriat de urletele lui
Yarpen şi ale piticanilor săi. Pentru mine, vânătorule, să faci o vocaţie din
crimă este oribil, meschin şi stupid. Lumea noastră este în echilibru.
Uciderea oricărei creaturi care trăieşte în această lume tulbură acest
echilibru. Dezechilibrul duce la extincţie, iar extincţia, la sfârşitul lumii,
după cum bine ştim.
— Teoria druizilor, a spus Geralt. O cunosc. Mi-a desluşit-o odată un
bătrân hierofant, încă din Rivia. La două zile după conversaţia noastră, l-au
făcut bucăţi vârcolacii. Nu s-a putut dovedi nicio tulburare de echilibru.
— Lumea, repet – Dorregaray se uită la el cu indiferenţă –, este în
echilibru. Echilibrul natural. Fiecare specie are duşmanii săi naturali,
fiecare este, la rândul său, duşman pentru alte specii. Este vorba şi despre
oameni. Stârpirea duşmanilor naturali ai omului, căreia i te dedici şi care a
început deja să se observe, duce la degenerarea rasei.
— Ştii ceva, vrăjitorule, şi-a pierdut cumpătul Geralt, du-te o dată la o
mamă al cărei copil a fost devorat de basilisc şi spune-i că ar trebui să fie
fericită, deoarece datorită lui rasa umană a fost salvată de la degenerare. Şi-
o să vezi ce-o să-ţi răspundă.
— Un argument bun, vânătorule, a declarat Yennefer venind din urmă pe
calul său negru. Iar tu, Dorregaray, ai grijă să nu te mai ia gura pe dinainte.
— Nu obişnuiesc să-mi ascund punctele de vedere.
Yennefer s-a strecurat între ei. Vânătorul a băgat de seamă că fileul auriu
291
de pe capul vrăjitoarei fusese înlocuit cu o eşarfă rulată.
— Ai face bine să începi să ţi le ascunzi Dorregaray, l-a îndemnat. Mai
ales faţă de Niedamir şi Spadasini care te bănuiesc deja că ai de gând să
împiedici uciderea dragonului. Deocamdată, cât timp doar trăncăneşti
despre asta, te tratează ca pe un maniac inofensiv. Însă, în cazul în care ai
încerca să faci ceva, te-ar strânge de gât înainte să apuci să scoţi vreun
suspin.
Vrăjitorul a zâmbit dispreţuitor şi arogant.
— Şi în afară de asta, a continuat Yennefer, exprimarea acestor puncte
de vedere dăunează reputaţiei profesiei şi vocaţiei noastre.
— Cum vine asta?
— Teoriile sale pot face referire la toate creaturile şi monstruozităţile,
Dorregaray. Dar nu la dragoni. Deoarece dragonii sunt cei mai răi duşmani
naturali ai omului. Şi nu se pune problema despre degenerarea rasei umane,
ci despre supravieţuirea ei. Pentru a supravieţui trebuie să le vină de hac
duşmanilor, celor care i-ar putea ameninţa supravieţuirea.
— Dragonii nu sunt duşmanii omului, a întrerupt-o Geralt.
Vrăjitoarea s-a uitat la el şi i-a zâmbit. Doar cu buzele.
— În această chestiune, i-a replicat ea, lasă-ne pe noi, fiinţele umane.
Tu, vânătorule, nu ai căderea să-ţi dai cu părerea. Eşti cu treabă pe-aici.
— Ca un golem programat şi pasiv?
— E comparaţia ta, nu a mea, i-a replicat Yennefer rece. Dar destul de
potrivită, aş putea spune.
— Yennefer, i s-a adresat Dorregaray, mă surprinde să aud de la o
femeie cu educaţia şi vârsta ta păreri atât de absurde. De unde şi până unde
i-ai avansat tocmai pe dragoni la rangul de cei mai mari duşmani ai
oamenilor? De ce nu alte creaturi de o sută de ori mai primejdioase şi care
au pe conştiinţă de o sută de ori mai multe victime decât dragonii? De ce nu
hirikii, centipezii, manticorele, amphisbenii sau grifonii? De ce nu lupii?
— O să-ţi spun de ce. Supremaţia omului faţă de alte rase şi specii, lupta
sa pentru aflarea unui loc în natură, a unui spaţiu vital, poate fi câştigată
doar atunci când, în cele din urmă, elimină definitiv nomadismul, rătăcirile
dintr-un loc în altul în căutarea hranei, conform calendarului naturii.
Altminteri nu poate fi vorba despre creşterea rapidă a populaţiei, copilul
este dependent de alţii destul de mult timp. Numai în condiţii de siguranţă,
în spatele zidurilor unei cetăţi sau ale târgului, o femeie poate da naştere în
ritm normal, adică în fiecare an. Fertilitatea, Dorregaray, înseamnă
292
dezvoltare, este o condiţie necesară pentru supravieţuire şi dominare. Şi aici
ajungem la dragoni. Doar un singur dragon, fără niciun alt monstru, este
destul pentru a ameninţa târgul sau cetatea. Atunci când dragonii nu sunt
stârpiţi, oamenii se împrăştie în căutarea refugiului, a siguranţei, în loc să se
unească între ei, pentru că ajunge ca un singur dragon să işte un foc într-un
ţinut cu populaţie numeroasă, ca să înceapă un adevărat coşmar, cu sute de
victime, o catastrofă năprasnică. Aşadar, dragonii trebuie să fie stârpiţi până
la ultimul, Dorregaray.
Dorregaray a privit-o cu un zâmbet ciudat pe buze.
— Ştii, Yennefer, n-aş vrea să-mi fie dat să trăiesc vremurile în care se
va realiza ideea ta de dominaţie a omului, când ai tăi vor ajunge să aibă
locul cuvenit în natură. Din fericire, niciodată nu se va întâmpla aceasta.
Mai degrabă o să vă luaţi beregăţile unii altora, o să vă otrăviţi, o să
putreziţi de febră şi tifos, pentru că mizeria şi păduchii, nu dragonii vă
ameninţă târgurile glorioase în care femeile dau naştere în fiecare an, dar
numai un copil din zece trăieşte mai mult de zece zile. Da, Yennefer,
fertilitatea, fertilitatea şi iar fertilitatea. Ai grijă, draga mea, du-te şi fă
copii, căci asta ţi-e menirea şi ar fi o ocupaţie foarte naturală pentru tine.
Ţi-ar umple timpul pe care în prezent îl iroseşti născocind în van tot soiul
de neghiobii. La revedere.
Vrăjitorul a dat ghes calului cu pintenii şi a luat-o din loc la galop spre
avangarda coloanei. Geralt, trăgând cu coada ochiului la chipul palid şi
schimonosit de furie al lui Yennefer, a început să-l compătimească anticipat
pe Dorregaray. Ştia despre ce este vorba. Yennefer era sterilă, la fel ca
majoritatea vrăjitoarelor, dar, spre deosebire de altele, suferea din această
pricină, iar la evocarea acesteia, reacţiona cu o mânie nestăpânită.
Dorregaray, probabil, îi ştia slăbiciunea. De bună seamă însă, nu ştia cât
poate fi de răzbunătoare.
— O să aibă necazuri, a şuierat Yennefer. O să vadă el. Fii atent, Geralt.
Să nu crezi că dacă se întâmplă ceva şi nu eşti rezonabil, o să te protejez.
— Nu-ţi face griji, i-a zâmbit el. Noi, adică vânătorii şi golemii servili,
acţionăm întotdeauna rezonabil. La urma urmelor, limitele posibilului între
care ne putem mişca sunt clar şi neîndoielnic fixate.
— Bine, bine, ia uită-te la el! Yennefer, încă lividă, l-a ţintuit cu
privirea. Te-ai bosumflat ca o fată mare, acuzată de lipsă de virtute. Eşti
vânător, n-ai cum să schimbi asta. E menirea ta…
— Lasă menirea mea, Yen, că mi se face greaţă.
293
 — Nu vorbi aşa cu mine, ţi-am mai spus. Şi puţin îmi pasă de greaţa ta.
Ca şi de toate celelalte reacţii din repertoriul tău limitat de vânător.
— Totuşi, o să ai de-a face cu unele dintre ele, dacă nu încetezi să mă
baţi la cap cu poveştile tale despre trimişi din cer, despre lupta pentru
bunăstarea oamenilor. Şi despre dragoni, duşmanii de moarte ai tribului
uman. Ştiu eu mai bine.
— Ah, da? Vrăjitoarea şi-a mijit ochii. Oare ce ştii tu atât de bine,
vânătorule?
— De exemplu – Geralt n-a luat în seamă vibraţiile de avertizare ale
medalionului din jurul gâtului său – că dacă dragonii n-ar avea comori, nu
s-ar interesa de soarta lor nici mamele care i-au adus pe lume şi cu atât mai
puţin vrăjitorii. Este interesant faptul că la fiecare vânătoare de dragoni
mereu se iveşte câte un vrăjitor care are strânse legături cu Breasla
Bijutierilor. Ca şi tine, de altfel. Iar apoi, deşi pe piaţă ar trebui să ajungă un
torent de nestemate în toată regula, acestea nu ajung şi preţul lor nu scade.
Aşa că nu-mi îndruga tu mie despre menire şi despre lupta pentru
supravieţuirea rasei. Doar te cunosc de prea multă vreme şi destul de bine.
— De prea multă vreme, a repetat ea, încreţindu-şi ameninţător buzele.
Din păcate. Dar să nu-ţi închipui că şi destul bine, nemernicule. La naiba,
ce proastă am fost… Oh, lua-te-ar dracul! Nu pot să te mai văd în ochi!
A scos un răcnet, calul ei negru a cabrat şi a ţâşnit la galop înainte.
Vânătorul şi-a strunit calul, a lăsat să fie depăşit de carul cu piticani care
hohoteau, înjurau, fluierau din cornuri de os. Printre ei, deasupra unor saci
de ovăz, Jaskier cânta la lăută.
— Hei! a strigat Yarpen Zigrin aşezat pe bancheta căruţaşului, arătând
spre Yennefer. E ceva negru acolo pe drum! Mă întreb, ce-o fi oare?
Pesemne că-i o iapă!
— De bună seamă! i-a replicat Jaskier împingându-şi spre ceafă
pălărioara de culoarea prunei. E o iapă! Călare pe un jugănit! De necrezut!
Bărbile flăcăilor lui Yarpen tremurau într-un cor de râs. Yennefer se
prefăcea că nu-i aude.
Geralt şi-a oprit în loc calul, lăsându-i pe arcaşii lui Niedamir să treacă.
În urma lor, la o oarecare distanţă, călărea la pas Borch şi, chiar în spatele
lui, zerrikancele constituiau ariergarda convoiului. Geralt i-a aşteptat până
când s-au apropiat, apoi şi-a strunit iapa până a ajuns lângă calul lui Borch.
Călăreau în tăcere.
— Vânătorule, a zis dintr-odată Trei Găi. Vreau să te întreb ceva.
294
 — Întreabă-mă.
— De ce nu te întorci?
Vânătorul l-a privit o clipă în tăcere.
— Chiar ţii morţiş să ştii?
— Ţin, i-a răspuns Trei Găi întorcându-se spre el.
— Mă duc cu ei pentru că sunt un golem pasiv. Pentru că sunt o tufă de
cânepă târâtă de vânt pe drum. Încotro ar trebui să mă duc? Ia spune-mi! Şi
pentru ce? Aici, cel puţin s-au adunat unii cu care am ce vorbi. Unii care
nu-şi curmă vorba când mă apropii de ei. Unii care, chiar dacă nu le sunt pe
plac, mai degrabă mi-o spun în faţă decât să arunce cu pietre după mine.
Mă duc cu ei pentru acelaşi motiv pentru care m-am dus cu tine la han.
Pentru că mi-e totuna. N-am un loc anume spre care să vreau să mă îndrept.
Nu am o ţintă anume aflată la capătul drumului.
Trei Găi şi-a dres glasul.
— Mereu există o ţintă la capătul fiecărui drum. Toată lumea o are.
Chiar şi tu, chiar dacă te crezi atât de diferit.
— Acum am să-ţi pun eu o întrebare.
— Pune-mi.
— Ai o ţintă la capătul drumului?
— Am.
— Ai noroc.
— Nu este o chestiune de noroc, Geralt. Ţine de ce crezi, în ce crezi şi
cui te dedici. Nimeni n-ar trebui să ştie asta mai bine decât… un vânător.
— Întruna am auzit astăzi despre menire, a oftat Geralt. Menirea lui
Niedamir de a pune mâna pe Malleore. Menirea lui Denesle Eyck de a
apăra oamenii de dragoni. Dorregaray simte că menirea lui e contrariul.
Yennefer, din cauza unor schimbări la care i-a fost supus organismul, nu-şi
poate îndeplini menirea şi se dă de ceasul morţii. La naiba, numai
Spadasinii şi piticanii nu simt nicio chemare, nu vor decât să se căpătuiască.
Poate că de-aia mă simt de-al lor?
— Nu de-aia eşti tu aici, Geralt de Rivia. Nu sunt orb şi nici surd. Nu-mi
îndruga tu mie că la auzul numelor lor ţi-ai scos tăşcuţa. Dar mi se pare…
— În zadar ţi se pare, i-a spus vânătorul fără mânie.
— Îmi cer iertare.
— În zadar îţi ceri iertare.
Şi-au înfrânat caii taman la timp pentru a evita ciocnirea cu convoiul
arcaşilor din Caingorn, care se opriseră brusc în faţa lor.
295
 — Ce s-a întâmplat? Geralt s-a ridicat în scări. De ce ne-am oprit?
— Nu ştiu, a răspuns Borch uitându-se în jur. Vea, cu faţa răvăşită, a
rostit repede câteva cuvinte.
— Mă duc în faţă, a spus vânătorul, să văd cum stau lucrurile.
— Rămâi pe loc.
— De ce?
Trei Găi a tăcut pentru o clipă, cu ochii în pământ.
— De ce? a repetat Geralt.
— Pleacă, i-a răspuns Borch. Poate c-ar fi mai bine.
— Ce să fie mai bine?
— Pleacă.
Podul care se întindea între cele două margini ale prăpastiei părea solid,
construit din buşteni groşi de pin, proptit pe un stâlp pătrat de care se izbea
zgomotos şuvoiul cu mustăţi lungi de spumă.
— Hei, Taiepaie! a strigat Boholt apropiindu-se în car. De ce te-ai oprit?
— Păi, am eu de unde să ştiu cum e podul ăsta?
— Da’ de ce-am luat-o pe drumul ăsta? a întrebat Gyllenstiern,
apropiindu-se călare. Nu mă încumet cu carele pe beţele astea. Hei,
ciubotarule! De ce ne-ai adus pe-aici şi nu pe potecă? Poteca duce mai
departe, spre vest?
Eroul otrăvitor din Hołopole s-a apropiat, şi-a scos căciula de astrahan.
Arăta nostim, într-o dulamă demodată, împodobită cu găitane şi având
deasupra o platoşă de pe vremea regelui Sambuk.
— Asta-i calea cea mai scurtă, Măria Ta, i s-a adresat nu cancelarului, ci
direct lui Niedamir, pe a cărui faţă se citea lehamitea.
— Cum aşa? l-a întrebat încruntat Gyllenstiern. Niedamir n-a catadicsit
să-i arunce nicio privire mai atentă.
— Pe-aici – a început să explice Capremâncă, arătând spre cele trei
vârfuri zimţate care dominau împrejurimile – alea sunt Chiava, Buba şi
Dintele Hâţânat. Drumul trece pe lângă ruinele unei cetăţi vechi, înconjoară
Chiava prin nord şi duce până dincolo de obârşia râului. Dac-o luăm pe
pod, scurtăm drumul. Străbatem defileul până la tăul dintre munţi. Şi dacă
nu dăm de urme de dragon pe-acolo, ne ducem în sus, spre răsărit, să vedem
care-i treaba pe viroagă. Şi mai departe, mai la est, sunt păşunile de pe
coama muntelui, de unde-i lesne de ajuns pe un drum drept în Caingorn,
acasă la Domniile Voastre, conaşilor.
— Da’ de unde-ai scornit atâtea despre munţii ăştia? l-a iscodit Boholt.
296
Din urmele de la copitele cailor?
— Nu, conaşule. Pe-aici păşteam oile când eram fecior.
— Şi podul ăsta ne ţine? Boholt s-a ridicat în picioare pe banchetă, s-a
uitat în jos la râul înspumat. Prăpastia e adâncă de vreo patruzeci de
stânjeni.
— Ţine, conaşule.
— Da’ ce rost avea podul ăsta în pustietatea de aici?
— Podul ăsta, a spus Capremâncă, a fost înălţat de troli pe vremuri. Cine
trecea pe-aici n-avea încotro, trebuia să le dea mulţi galbeni. Dar cum
rareori trecea pe-aici cineva, atunci trolii şi-au luat desagii în spinare şi s-au
dus. Şi-a rămas podul.
— Repet, s-a înfuriat Gyllenstiern, carele sunt încărcate cu arme şi
otavă, că poate rămânem rătăciţi pe undeva prin sălbăticie. Nu-i mai bine s-
o luăm pe potecă?
— Puteţi şi pe potecă, a strâns din umeri ciubotarul, dar e mai mult de
mers. Şi regele a spus că se grăbeşte la dragon. Păi, aşa ce face, porneşte cu
graba şi se întâlneşte cu zăbala.
— Cu zăbava, l-a corectat cancelarul.
— Zăbava, cum spui matale, a încuviinţat Capremâncă. Da’ tot pe pod e
mai aproape.
— Ei bine, atunci luaţi-o înainte, Capremâncă, a decis Boholt. Luaţi-o
înainte tu şi oastea ta. Aşa e obiceiul pe la noi, îi lăsăm în faţă pe cei mai
viteji.
— Nu mai mult de un car odată, a poruncit Gyllenstiern.
— Bine. Boholt a dat bici calului, iar carul a început să se hurducăie pe
pod. Uită-te după noi, Taiepaie! Ia seama să fie drepte roţile!
Geralt şi-a oprit calul, arcaşii lui Niedamir îmbrăcaţi cu caftane roşu cu
galben, ghemuiţi grămadă pe caldarâm, blocau drumul.
Iapa vânătorului a fornăit.
Pământul s-a cutremurat. Munţii s-au zguduit, marginea zimţată a
peretelui de rocă a dispărut dintr-odată pe fundalul cerului şi apoi chiar din
perete a răsunat brusc un huruit surd, vibrant.
— Atenţie! a răcnit Boholt de pe cealaltă parte a podului. Atenţie acolo!
Primele pietre, deocamdată mărunte, au început să sară, să se
rostogolească şi să lovească spasmodic versantul. Sub ochii lui Geralt se
căsca o crăpătură neagră de-a lungul drumului, care creştea înspăimântător
de rapid, s-a adâncit şi s-a năruit în abis cu o bufnitură asurzitoare.
297
 — Pe cai!!! a strigat Gyllenstiern. Zeii ne ferească! Pe acolo!
Niedamir, cu capul sprijinit de coama calului, s-a îndreptat spre pod, în
urma lui au sărit Gyllenstiern şi câţiva arcaşi. În urma lor, carul regal, cu
grifoni fâlfâind pe steag, a început să pârâie şi să scârţâie.
— Asta-i avalanşă! Daţi-vă din drum! urla din spate Yarpen Zigrin
biciuind crupele cailor, depăşind al doilea car al lui Niedamir şi
împrăştiindu-i pe arcaşi. La o parte, vânătorule! Dă-te din drum! La o parte!
Pe lângă carul piticanilor galopa Eyck din Denesle, drept şi ţeapăn în şa.
Dacă n-ar fi fost paloarea ca de mort şi buzele încleştate într-o grimasă
tremurândă, s-ar fi putut crede că acest cavaler rătăcitor nu aflase că se
prăbuşesc bolovani şi pietre de pe versant în jurul lui. Din spate, din grupul
de arcaşi, cineva a scos un urlet sălbatic, caii au nechezat.
Geralt a smucit hăţurile, a dat călcâie calului, chiar în faţa lui pământul
clocotea de la bolovanii care zburau de sus. Carul cu piticani a huruit peste
grohotiş, a sărit chiar înainte de pod şi s-a trântit cu un trosnet pe o rână, cu
osia ruptă. O roată s-a dus în parapet şi apoi a zburat în vâltoarea râului.
Iapa vânătorului, rănită de colţurile ascuţite ale pietrelor, s-a ridicat pe
picioarele din spate. Geralt a vrut să sară din şa, dar i s-a agăţat catarama de
la pantof în scară şi a căzut într-o parte, în drum. Iapa a nechezat şi s-a
repezit înainte, chiar pe podul care se balansa deasupra prăpastiei. Pe pod
alergau piticanii urlând şi înjurând.
— Mai repede, Geralt! i-a strigat peste umăr Jaskier, alergând în urma
piticanilor.
— Sari, vânătorule! l-a îndemnat Dorregaray aruncându-se în şa, abia
reuşind să-şi ţină în frâu calul nărăvaş.
În spatele lor, drumul era înecat într-un nor de praf format din bolovanii
care zburau şi bucăţi din carul dezmembrat al lui Niedamir. Degetele
vânătorului se agăţau de chingile de sub şaua calului vrăjitorului. A auzit un
ţipăt.
Yennefer se prăbuşise împreună cu calul. S-a rostogolit departe de
copitele care loveau orbeşte şi s-a lăsat la pământ, acoperindu-şi capul cu
mâinile. Vânătorul a fugit spre ea, intrând în ploaia torenţială de pietre,
sărind peste crăpătura căscată la picioare. Yennefer, rănită la braţe, s-a
ridicat în genunchi. Ochii îi erau larg deschişi, iar de la o tăietură de
deasupra sprâncenei îi curgea un firicel de sânge până la lobul urechii.
— Ridică-te, Yen!
— Geralt! Fii atent!
298
 Un bloc imens de stâncă desprins din versant s-a prăvălit cu o bubuitură,
zburând direct spre ei. Geralt s-a trântit la pământ, acoperind-o cu trupul
său pe vrăjitoare. În răstimp, blocul a explodat şi s-a sfărâmat într-un
miliard de bucăţi care cădeau asupra lor, împungându-i ca nişte viespi.
— Mai repede! striga Dorregaray. Învârtindu-şi în aer bagheta de pe
calul care dansa, transforma în praf bolovanii desprinşi din versant, care se
rostogoleau spre ei. Pe pod, vânătorule!
Yennefer şi-a fluturat mâna, şi-a îndoit degetele, a ţipat incoerent.
Pietrele se izbeau de o emisferă albăstruie, conturată brusc peste capetele
lor şi se evaporau ca picăturile de apă căzute pe o lespede încinsă.
— Pe pod, Geralt! a strigat vrăjitoarea. După mine!
Alergau în urma lui Dorregaray şi a unor arcaşi fără cai. Podul se clătina
şi scârţâia, grinzile se curbau în toate direcţiile, azvârlite de la un parapet la
altul.
— Mai repede!
Dintr-odată podul s-a dărâmat cu un scrâşnet ascuţit, jumătatea lăsată de
ei în urmă s-a desprins, s-a prăbuşit cu un trosnet în hău, cu tot cu carul
piticanilor, care s-a izbit de dinţii de piatră în nechezatul cailor turbaţi.
Partea pe care se aflau încă mai rezista, dar Geralt şi-a dat seama brusc că
aceasta se lasă în jos şi panta se povârneşte tot mai mult. Yennefer, gâfâind,
a tras o înjurătură.
— Cădem, Yen! Ţine-te!
Ce mai rămăsese din pod a scârţâit, s-a fisurat şi a coborât ca o rampă.
Au căzut, dar şi-au înfipt degetele prin crăpăturile dintre grinzi. Yennefer
nu s-a mai putut ţine. A ţipat strident şi a alunecat. Geralt, agăţându-se cu o
mână, şi-a scos pumnalul, i-a înfipt lama între două grinzi şi s-a prins cu
ambele mâini de mâner. Coatele îi tremurau când Yennefer trăgea de el,
prinzându-i-se de centura şi de teaca purtate în spate. Restul de pod a
scârţâit din nou şi s-a înclinat şi mai mult, aproape vertical.
— Yen, s-a tânguit vânătorul. Fă ceva… La naiba, fă o vrajă!
— Cum? a bombănit ea înăbuşindu-şi furia. Nu vezi cum stau agăţată?
— Eliberează-ţi o mână!
— N-am cum…
— Hei! a strigat de sus Jaskier. Vă mai puteţi ţine? Hei!
Geralt nu a considerat oportun să confirme.
— Aruncă-mi funia! a ţipat. Mai iute, la naiba!
Lângă trubadur şi-au făcut apariţia Spadasinii, piticanii şi Gyllenstiern.
299
Geralt l-a auzit pe Boholt rostind printre dinţi:
— Stai aşa, lăutarule. Nu mai e mult şi o să cadă ea. Apoi o să-l tragem
pe vânător.
Yennefer a sâsâit ca un şarpe, zvârcolindu-se pe spatele lui Geralt.
Centura îl strângea dureros în piept.
— Yen? Ai cum să te prinzi de ceva? Cu picioarele?
— Da, a icnit ea. Dau din ele.
Geralt s-a uitat în jos, la râul care clocotea printre stâncile ascuţite, peste
care se rostogoleau şi se învârteau grinzi de la pod, leşuri de cai şi cadavre
în culorile vii ale Caingornului. Lângă stânci, în adâncimile transparente, de
un verde-smarald, a văzut corpurile fusiforme enorme ale unor păstrăvi care
se deplasau leneş împotriva curentului.
— Mai rezişti, Yen?
— Într-un fel… da…
— Ridică-te. Ca să te prinzi de ceva…
— Nu… nu pot…
— Dă-mi funia! a răcnit Jaskier. Ce-i cu voi, aţi înnebunit? O să cadă
amândoi!
— Ei bine şi ce dacă? a bombănit Gyllenstiern invizibil.
Podul a scârţâit înclinându-se şi mai mult. Geralt a început să nu-şi mai
simtă degetele încleştate pe mânerul pumnalului.
— Yen…
— Taci… şi nu te mai zvârcoli…
— Yen?
— Nu-mi spune aşa…
— Mai poţi să te ţii?
— Nu, i-a răspuns ea sec. Nu se mai zbătea, îi atârna pe spate ca un
mort, ca o povară inertă.
— Yen?
— Taci.
— Yen. Iartă-mă.
— Nu. Niciodată.
Ceva s-a strecurat de-a lungul grinzilor. Rapid. Ca un şarpe.
Emanând o strălucire rece, palidă, îndoindu-se şi răsucindu-se de parc-ar
fi avut suflet, funia i-a reperat gâtul lui Geralt cu capătul său mobil, s-a
mutat la subsuori, s-a încolăcit într-un nod lejer. Sub el, vrăjitoarea icnea,
trăgând aer în piept. Era sigur că izbucneşte în plâns. Se înşela.
300
 — Atenţie! a strigat Jaskier de sus. Vă tragem! Pustiitorule! Kennet! Sus
cu ei! Trageţi-i!
O smucitură, o îmbrăţişare dureroasă şi sufocantă a frânghiei tensionate.
Yennefer a oftat din greu. Au fost urcaţi rapid, frecându-se cu burţile de
grinzile de lemn.
Sus, Yennefer s-a ridicat prima.

VII
— Din tot convoiul, a raportat Gyllenstiern, am salvat doar un car,
Maiestate, fără a pune la socoteală carul Spadasinilor. Din suită au rămas
numai şapte arcaşi. Pe celălalt mal al prăpastiei nu mai e niciun drum, doar
grohotişuri şi versant neted, din câte se poate vedea până la cotul defileului.
Nu se ştie dacă mai trăieşte careva dintre cei care au fost atunci când s-a
năruit podul.
Niedamir nu i-a răspuns. Eyck din Denesle stătea drept în faţa regelui,
pironindu-l cu ochii săi sticloşi, fără astâmpăr.
— Ne urmăreşte mânia zeilor, a spus, ridicând mâinile. Am păcătuit,
mărite rege Niedamir. Era o cruciadă sfântă, o cruciadă împotriva răului.
Deoarece dragonul este rău, de altfel în orice dragon este întrupat răul. Eu
nu pot să mă fac că nu văd răul, îl zdrobesc în picioare… îl fac una cu
pământul. Aşa cum ne poruncesc zeii şi Sfânta Carte.
— Ce tot bâiguie? s-a încruntat Boholt.
— Habar n-am, i-a răspuns Geralt ajustând hamurile iepei. Nu pricep
niciun cuvânt.
— Şşşt, i-a atenţionat Jaskier. Încerc să le ţin minte, poate o să-mi fie de
folos la rimele mele.
— Spune la Cartea Sfântă, a reluat Eyck înverşunat, că din abis o să iasă
un şarpe, un dragon înspăimântător, cu şapte capete şi cu zece coarne! Şi
călare pe el o să fie o muiere îmbrăcată în purpuriu şi stacojiu, cu un potir
de aur în mână, iar pe frunte o să aibă semnul ultimei desfrânări!
— O ştiu! s-a bucurat Jaskier. Asta-i Cilia, nevasta primarului
Sommerhalder!
— Linişte, coane poet, l-a atenţionat Gyllenstiern. Iar tu, cavalerule din
Denesle, vorbeşte mai desluşit, dacă nu ţi-e cu supărare.
— Răul, Maiestate, i s-a adresat Eyck grandilocvent, trebuie înfruntat cu

301
o inimă şi o conştiinţă curate şi cu capul sus! Iar aici pe cine vedem noi? Pe
piticani, care sunt nişte păgâni, zămisliţi în beznă şi care se închină
puterilor întunecate! Pe vrăjitorii nelegiuiţi, care uzurpă dreptul divin,
puterea şi privilegiile! Pe vânător, care este o creatură împotriva naturii, o
lepădătură odioasă, blestemată. Te mai întrebi atunci cum de a căzut pe
capul nostru pedeapsa? Mărite rege Niedamir! Împingem prea departe
limitele posibilului! Să nu punem la încercare mila Domnului. Te implor,
Maiestate, să înlături mizeria din rândurile noastre înainte de…
— Iaca, nici măcar o vorbă despre mine, s-a plâns Jaskier. Nicio
vorbuliţă nu s-a pomenit despre poeţi. Şi eu care m-am străduit atâta…
Geralt i-a zâmbit lui Yarpen Zigrin, care îşi mângâia cu mişcări lente şi
constante lama toporului ascuns la brâu. Amuzat, piticanul rânjea. Yennefer
s-a răsucit ostentativ, prefăcându-se că fusta sfâşiată până la şold o deranja
mai mult decât cuvintele lui Eyck.
— Mergem prea departe, coane Eyck, a replicat Dorregaray cu emfază.
Deşi, de bună seamă, cu gânduri alese. Socot nepotrivit că ne-ai adus la
cunoştinţă ceea ce crezi dumneata despre vrăjitori, piticani şi vânători. Cu
toate că, după cum mă duce pe mine mintea, cu toţii suntem de-acum
obişnuiţi cu asemenea păreri, nu este nici politicos, nici cavaleresc să faci
uz de ele, coane Eyck. Şi e cu atât mai greu de priceput pentru noi după ce
am văzut că dumneata, şi nimeni altul, ai dat fuga şi le-ai întins o frânghie
elfească vrăjitoarei şi vânătorului aflaţi pe muchie de cuţit. Din ceea ce
spui, era de aşteptat mai degrabă să te rogi să cadă.
— La naiba, i-a şoptit Geralt lui Jaskier. El ne-a întins funia? Eyck? Nu
Dorregaray?
— Nu, i-a murmurat trubadurul. Eyck, el a fost de fapt.
Geralt a clătinat din cap neîncrezător. Yennefer a înjurat în barbă, apoi s-
a semeţit.
— Cavalerule Eyck, i s-a adresat ea cu un zâmbet pe care toată lumea,
cu excepţia lui Geralt, l-ar fi putut lua de drăguţ şi binevoitor. Da’ cum vine
asta? Adică eu sunt o lepădătură, iar dumneata mi-ai salvat viaţa?
— Eşti o cucoană, domniţă Yennefer, s-a înclinat rigid cavalerul. Iar
chipul dumitale frumuşel şi sincer ne face să credem că într-o bună zi o să
renunţi la blestemata vrăjitorie o dată pentru totdeauna.
Boholt a pufnit.
— Îţi mulţumesc, cavalerule, i-a spus sec Yennefer. Şi vânătorul Geralt
îţi mulţumeşte deopotrivă. Mulţumeşte-i, Geralt.
302
 — Mai degrabă să fiu al naibii, a oftat vânătorul cu o sinceritate
dezarmantă. Da’ pentru ce-ar trebui să-i mulţumesc? Nu sunt decât o
lepădătură vrednică de dispreţ, iar chipul meu scârbos nu dă semne de
îmbunătăţire. Cavalerul Eyck m-a scos din râpă din greşeală, numai pentru
că se ţinea de mine cu toate puterile o frumoasă domniţă. Dacă aş fi atârnat
acolo de unul singur, Eyck n-ar fi ridicat nici măcar un deget. Nu mă înşel,
nu-i aşa, cavalerule?
— Ba te înşeli, coane Geralt, i-a răspuns calm cavalerul rătăcitor.
Niciodată nu mă dau în lături de la sprijinirea cuiva aflat în primejdie. Chiar
şi atunci când e vorba despre un vânător.
— Mulţumeşte-i, Geralt. Şi cere-i iertare, i-a spus vrăjitoarea tăios.
Altminteri, nu faci decât să arăţi că spusele lui Eyck, cel puţin în cazul tău,
sunt întru totul adevărate. Nu eşti în stare să convieţuieşti cu oamenii.
Pentru că eşti diferit. Participarea ta la această expediţie este o greşeală. Ai
venit împins de un scop lipsit de sens. Sens ar avea dacă ai pleca acum.
Cred că ai înţeles deja acest lucru. Şi dacă nu, până la urmă tot o s-o scoţi tu
la capăt.
— Despre ce scop e vorba, domniţă? a intervenit Gyllenstiern.
Vrăjitoarea l-a privit, dar nu i-a răspuns. Jaskier şi Yarpen Zigrin şi-au
zâmbit unul altuia cu subînţeles, însă în aşa fel încât să nu-i observe
vrăjitoarea.
Vânătorul şi-a aţintit privirea în ochii lui Yennefer. Erau reci.
— Îmi cer iertare şi îţi mulţumesc, cavalerule din Denesle, şi-a plecat el
fruntea. Vă mulţumesc tuturor celor aici de faţă. Pentru sprijinul rapid pe
care mi l-aţi dat, fără măcar să staţi pe gânduri. Am auzit, când eram agăţat,
cum ba unul, ba altul vă dădeaţi peste cap ca să ne ajutaţi. Tuturor celor
prezenţi aici le cer iertare. Cu excepţia nobilei Yennefer, căreia îi
mulţumesc fără să-i cer nimic. Vă las. Lepădătura renunţă de bunăvoie la
compania voastră. Pentru că lepădătura a primit destul de la voi. Ai grijă,
Jaskier.
— Hai, las-o baltă, Geralt! i-a strigat Boholt. Te porţi ca un ţânc alintat.
Hai, nu face din ţânţar armăsar. La naiba…
— Oameni buuuni!
Din capătul defileului veneau în fugă Capremâncă şi mai mulţi gardieni
din Hołopole trimişi să iscodească împrejurimile.
— Ce este? Ce-aţi păţit? şi-a ridicat capul Pustiitorul.
— Oameni buni… conaşilor… nobililor… gâfâia cizmarul.
303
 — Cască gura, omule, l-a îndemnat Gyllenstiern agăţându-şi degetele
încrucişate de centura aurie.
— Dragonul! Acolo, dragonul!
— Unde?
— În defileu… La capăt… Doamne, el…
— Pe cai! le-a poruncit Gyllenstiern.
— Pustiitorule! l-a strigat Boholt. În car! Taiepaie, pe cal şi după mine!
— O-ntindem, flăcăi! a urlat Yarpen Zirgin. La picior, fir-ar să fie!
— Hei, staţi aşa! Jaskier şi-a aruncat lăuta peste umăr. Geralt! Ia-mă pe
cal!
— Sari!
Cheile se terminau cu o movilă de pietre luminoase, din ce în ce mai
răzleţe, formând un cerc neregulat. În spatele acestora terenul cobora în
pantă lină până la un dâmb acoperit cu o pajişte ierboasă, înconjurat din
toate părţile de pereţi de calcar împânziţi de mii de cavităţi. Trei canioane
înguste, vechi văi ale unor pâraie secate, porneau din pajişte.
Boholt, care ajunsese primul în galop la barajul de pietre, şi-a oprit brusc
calul şi s-a ridicat în scări.
— Oh, la naiba! a spus el. Oh, la mama naibii. Nu… nu se poate!
— Ce-i? l-a întrebat Dorregaray apropiindu-se. Lângă el, Yennefer a
sărit din carul Spadasinilor, s-a lipit cu pieptul de o stâncă uriaşă, s-a uitat, a
făcut un pas îndărăt, apoi s-a frecat la ochi.
— Ce-i? Ce se petrece? a strigat Jaskier, sprijinit de spatele lui Geralt.
Ce este, Boholt?
— E… un dragon auriu.
La nicio sută de paşi de la intrarea în chei, pe drumul spre canionul
dinspre nord, pe o colină uşor ovală, se afla creatura. Stătea acolo cu gâtul
lung şi subţire arcuit, cu capul plat sprijinit pe pieptul bombat şi cu coada
înfăşurată în jurul labelor întinse din faţă.
În acea făptură, în poziţia în care era aşezată, exista un fel de graţie
indescriptibilă, un aer felin, care contrazicea în mod evident sorgintea sa
reptiliană. Incontestabil de reptiliană. Creatura era acoperită cu solzi
conturaţi clar şi de o strălucire orbitoare de la galbenul-deschis al aurului.
Dihania de pe colină era din aur de la vârful ghearelor înfipte în pământ şi
până la capătul cozii lungi, care pendula lent între ciulinii care năpădiseră
pajiştea. Privindu-i cu ochii săi mari, aurii, creatura şi-a răsfirat aripile
ample şi aurii de liliac şi a rămas nemişcată pentru a fi admirată.
304
 — Dragonul auriu, a şoptit Dorregaray. E imposibil… o legendă vie!
— Nu există aşa ceva, la naiba, dragoni aurii, a declarat Pustiitorul şi a
scuipat. Ştiu eu ce spun.
— Atunci ce este aceea care stă pe colină? l-a întrebat Jaskier obiectiv.
— Un vicleşug.
— O iluzie.
— Nu-i nicio iluzie, a spus Yennefer.
— E un dragon auriu, a spus Gyllenstiern. Un dragon auriu veritabil.
— Dragonii aurii există doar în legende!
— Opriţi-vă, a intervenit brusc Boholt. N-aveţi de ce să vă luaţi la harţă.
E limpede ca lumina zilei că-i un dragon auriu. Şi la urma urmei care-i
diferenţa, mă rog, dacă-i auriu, albastru, cu picăţele sau în carouri? Aşa
mare nu-i, îl luăm pe sus cât ai zice peşte. Taiepaie, Pustiitorule, descărcaţi
carul, daţi jos armamentul. Da’ de ce să-mi bat eu capul cu diferenţa dintre
auriu şi neauriu.
— Există o diferenţă, Boholt, i-a spus Taiepaie. Şi încă una foarte
importantă. Acesta nu este dragonul pe care-l căutăm. Nu e cel care a fost
otrăvit lângă Hołopole şi care doarme liniştit în cavernă, pe aur şi giuvaiere.
Ăsta nu stă decât pe curul lui. Şi-atunci, la ce naiba umblăm noi după curul
lui?
— Acest dragon este din aur, Kennet, a strigat Yarpen Zigrin. Ai mai
văzut aşa ceva vreodată? Nu pricepi? Pe pielea lui o să luăm mai mult decât
pe o comoară obişnuită.
— Şi fără ca piaţa de nestemate să dea pe-afară, a adăugat rânjind
Yennefer. Yarpen are dreptate. Înţelegerea rămâne valabilă. Că doar avem
ce împărţi, nu-i aşa?
— Hei, Boholt? a strigat Pustiitorul din car, răscolind armamentul cu
zgomot. Ce punem pe noi şi pe cai? Ce poate să scuipe jigodia asta de aur,
hm? Foc? Acid? Aburi?
— Da’ dracu’ le ştie năravurile, oameni buni, s-a încruntat Boholt. Hei,
vrăjitorilor! Legendele despre dragonii aurii pomenesc ceva despre cum
trebuie să-i omorâm?
— Cum să-i omorâm? Ca de obicei! s-a răstit brusc Capremâncă. Nu-i
vreme de zăbavă, numai să-mi aduceţi o jivină. O umplem cu ceva otrăvitor
şi îl momim pe dragon, apoi îi venim de hac.
Dorregaray s-a uitat chiorâş la ciubotar, Boholt a scuipat, Jaskier şi-a
întors capul a lehamite. Yarpen Zigrin rânjea cu mâinile în şold.
305
 — Ce staţi aşa şi vă uitaţi? a întrebat Capremâncă. Să trecem la treabă,
trebuie să punem la cale cu ce umplem carcasa, ca să nu stea mult pe
gânduri dihania, să vină repede cu balele prelingându-i-se din bot. Trebuie
să fie ceva foarte otrăvitor, toxic sau putred.
— Aha, a spus piticanul, cu încă un rânjet. Ceva care este veninos, urât
şi împuţit. Ştii ce, Capremâncă? Se pare că tu eşti acela.
— Ce?
— Rahatule. Pleacă de-aici, împuţitule, că nu vreau să te mai văd
dinaintea ochilor.
— Coane Dorregaray, i s-a adresat Boholt apropiindu-se de el.
Dovedeşte-ţi utilitatea. Aminteşte-ţi de vreun mit sau vreo legendă. Ce ştii
despre dragonii aurii?
Vrăjitorul a zâmbit şi s-a înfoiat.
— Mă întrebi ce ştiu despre dragonii aurii? Puţin, dar destul.
— Te ascultăm, atunci.
— Păi, ascultaţi-mă, fiţi numai ochi şi urechi. Acolo, în faţa noastră, şade
un dragon auriu. O legendă vie, poate că ultima şi singura creatură de acest
fel care a supravieţuit freneziei voastre criminale. Nu ucizi o legendă. Eu,
Dorregaray, n-o să vă las să vă atingeţi de acest dragon. Aţi priceput? Puteţi
să vă strângeţi armamentul în car, să vă luaţi desagii şi să vă cărăbăniţi
naibii de-aici.
Geralt era convins că se va declanşa un vacarm. S-a înşelat.
— Maestre vrăjitor, a rupt tăcerea Gyllenstiern, bagă de seamă ce şi cui
spui. Regele Niedamir poate să-ţi poruncească, Dorregaray, să-ţi iei desagii
la spinare şi să te cărăbăneşti naibii de-aici. Şi nu viceversa. Ţi-e limpede?
— Nu, i-a răspuns mândru vrăjitorul. Nu este. Pentru că eu sunt maestrul
Dorregaray şi n-o să mă supun cuiva al cărui regat ţine doar cât se poate
vedea de pe palisada unei fortăreţe infecte, murdare, împuţite. Ştii, coane
Gyllenstiern, că, dacă rostesc o vrajă şi îmi flutur mâna, te preschimb în
paté de vită, iar pe regele tău mucos, în ceva nespus de rău? Ţi-e limpede?
Gyllenstiern n-a apucat să-i răspundă pentru că Boholt s-a repezit la
Dorregaray, i-a apucat braţele şi le-a răsucit spre el. Pustiitorul şi Taiepaie,
tăcuţi şi posaci, au sărit din spatele lui Boholt.
— Ascultă-mă bine, coane vrăjitor, i s-a adresat uriaşul Spadasin, înainte de
a-ţi flutura mâna, ascultă-mă. Aş putea avea timp să te lămuresc, conaşul
meu, ce cred eu despre interdicţiile şi legendele tale, precum şi despre
vorbăria ta de rahat. Dar uite că n-am chef. Mulţumeşte-te cu răspunsul
306
meu.
Boholt şi-a dres vocea, şi-a băgat degetul în nas, apoi şi-a lansat mucii pe
vârful pantofului vrăjitorului.
Dorregaray a pălit, dar nu s-a clintit. A văzut – la fel ca toţi ceilalţi –
buzduganul morgenstern legat cu lanţ de un par lung de un stânjen, pe care-
l ţinea Pustiitorul relaxat în mână. Ştia – la fel ca toţi ceilalţi – că timpul
necesar pentru a rosti o vrajă este incomparabil mai mare decât timpul
necesar Pustiitorului pentru a-i crăpa capul în mii de ţăndări.
— Ei bine, a spus Boholt, acum dă-te frumuşel la o parte, mărite vrăjitor. Şi
dacă-ţi mai vine cumva cheful să deschizi pliscul, înfundă-ţi-l iute cu un
smoc de iarbă. Pentru că, dacă-ţi mai aud bâiguielile, o să mă ţii minte toată
viaţa.
Boholt i-a întors spatele, apoi şi-a frecat mâinile.
— Ei bine, Taiepaie, Pustiitorule, la treabă, altminteri ne scapă dihania.
— Nu dă semne că are de gând să fugă, a declarat Jaskier privind în zare.
Uitaţi-vă şi voi la el.
Dragonul auriu, cocoţat pe un deal, a căscat, şi-a lăsat capul în jos, şi-a
desfăcut aripile şi a biciuit pământul cu coada.
— Rege Niedamir şi voi, cavaleri! a răcnit ca dintr-o trompetă de alamă.
Sunt dragonul Villentretenmerth! După cum văd, nu v-a oprit avalanşa pe
care am stârnit-o pe capul vostru şi de care sunt tare fudul. Aţi ajuns până
aici. După cum ştiţi, din valea aceasta, sunt doar trei ieşiri. Spre răsărit, prin
Hołopole, şi spre apus, spre Caingorn. Puteţi folosi doar aceste două
drumuri. Pe drumul dinspre miazănoapte, conaşilor, nu puteţi s-o luaţi,
pentru că eu, Villentretenmerth, nu vă îngădui acest lucru. Dacă cineva nu
ţine cont de poruncile mele, iată, îl poftesc la luptă de onoare, cavalerească.
Cu arme convenţionale, fără vrăji, fără scos foc pe gură. O luptă până când
cedează de tot una dintre părţi. Aştept răspunsul vostru prin mijlocirea
crainicului, după regula protocolului!
Au rămas toţi cu gura larg căscată.
— Grăieşte! a icnit Boholt. De necrezut!
— Şi cu tâlc pe deasupra, a adăugat Yarpen Zigrin. Ştie careva ce-i aceea o
armă confesională?
— Obişnuită, fără nicio vrajă, s-a încruntat Yennefer. Dar altceva mă
întrebam eu. Nu poţi vorbi articulat dacă ai limba bifurcată. Dihania
foloseşte telepatia. Fiţi atenţi că funcţionează în ambele sensuri. Ne poate
citi gândurile.
307
— Da’ ce, nu-i în toate minţile sau ce? i-a sărit muştarul lui Kennet
Taiepaie. Un duel de onoare? Cu o reptilă smintită? Atât de amărâtă! Ia hai
să-l luăm pe sus! Hai cu toţii laolaltă!
— Nu.
S-au uitat în jur.
Eyck din Denesle, acum călare, în armură, cu lancea sprijinită de scările
şeii, arăta mult mai bine decât pe jos. Viziera ridicată a coifului lăsa să i se
vadă chipul palid şi ochii fără astâmpăr care ardeau.
— Nu, coane Kennet, a întărit cavalerul. Doar peste cadavrul meu. Nu voi
permite ca în faţa mea să fie ofensată onoarea de cavaler. Cine îndrăzneşte
să încalce regulile duelului de onoare…
Eyck vorbea din ce în ce mai tare, i se tăia glasul exaltat, care tremura de
entuziasm.
— Cine nesocoteşte onoarea mă nesocoteşte şi pe mine, şi sângele lui sau al
meu se va scurge în acest pământ chinuit. Fiara cere un duel? Ei bine,
atunci! Crainicul să vestească numele meu! Să lăsăm judecata zeilor să ne
hotărască soarta! De partea dragonului se află forţa ghearelor şi a colţilor
săi, precum şi mânia diabolică, iar de partea mea…
— Ce tâmpit, a spus Yarpen Zigrin.
— De partea mea se află cinstea, de partea mea se află credinţa, de partea
mea se află lacrimile fecioarelor pe care această reptilă…
— Hai, gata, Eyck, că mi se-apleacă! i-a retezat-o Boholt. Înainte, pe câmp!
Ia-te la trântă cu dragonul, în loc să pălăvrăgeşti!
— Hei, Boholt, stai aşa, a sărit deodată piticanul trăgându-se de barbă. Ai
uitat de înţelegere? Dacă Eyck doboară creatura, o să ia jumătate…
— Eyck n-o să ia nimic, a rânjit Boholt. Îl cunosc eu. Se mulţumeşte cu o
baladă despre el ticluită de Jaskier.
— Linişte! a poruncit Gyllenstiern. Aşa să fie. Se va lupta cu dragonul
viteazul cavaler rătăcitor Eyck din Denesle, sub culorile Caingornului, ca
lancea şi spada regelui Niedamir. Aceasta este hotărârea regelui!
— Ei, nu mai spune, a zis încleştându-şi dinţii Yarpen Zigrin. Lancea şi
spada lui Niedamir. Aşa a hotărât regişorul nostru caingornian? Cum adică?
— Lasă, a scuipat Boholt. Nu cred că vrei să te pui cu Eyck, Yarpen.
Bâiguie şi el ca un nătâng, dar dacă tot s-a suit pe cal şi e gata de luptă, ar fi
mai bine să nu-l întoarcem din drum. Lasă-l să plece naibii şi să răpună
dragonul. Şi apoi vom mai vedea.
— Cine îl anunţă? a întrebat Jaskier. Dragonul vrea un crainic. Oare să mă
308
duc eu?
— Nu. Aici nu-i vorba de îngânat cântecele, Jaskier, s-a încruntat Boholt.
Crainic o să fie Yarpen Zigrin. Are o voce de zici că-i taur.
— Bine, la naiba! a spus Yarpen. Daţi-mi un steag cu stemă, ca să fie cum
se cuvine.
— Dar ai grijă cum vorbeşti, coane pitican. Fii civilizat, l-a avertizat
Gyllenstiern.
— Nu mă înveţi tu pe mine cum să vorbesc. Piticanul şi-a umflat ţanţoş
pântecul. Când am început eu să dau lumii veşti, tu te jucai în ţărână.
Dragonul continua să şadă liniştit pe colină, dând fericit din coadă.
Piticanul a urcat pe cea mai înaltă stâncă, şi-a dres glasul şi a scuipat.
— Hei, tu de colo! a urlat cu braţul întins. Dragon de rahat ce eşti! Ascultă
ce-ţi spune crainicul! Adică eu! Primul care se va înfrunta cu tine pentru
onoare este cavalerul rătăcitor Eyck din Denesle! Şi-o să-ţi vâre lancea în
burdihan, după obiceiul sfânt, spre osândirea ta şi spre bucuria sărmanelor
fecioare şi a regelui Niedamir! Lupta să fie cinstită şi după lege, fără
scuipat de foc şi doar confesional vă puteţi împunge unul pe altul, până
când unul o să-şi dea duhul! Ceea ce îţi dorim din fundul sufletelor noastre,
drăguţă! Ai băgat la cap, dragonule?
Dragonul a căscat, şi-a fâlfâit aripile, după care s-a lăsat la pământ şi a
coborât ca gândul de pe colină într-o poiană întinsă.
— Am băgat la cap, cinstite crainic! a hohotit. Atunci, să vină nobilul Eyck
din Denesle în poiană. Sunt gata!
— O panaramă în toată regula, a scuipat Boholt privindu-l mâhnit pe Eyck
călărind la pas, din spatele unei grămezi de bolovani. Un circ de rahat…
— Tacă-ţi fleanca, Boholt! a strigat Jaskier, frecându-şi mâinile. Uite, Eyck
se duce la dihanie! La naiba, ce baladă o să iasă! De-o să-ţi meargă la
suflet…
— Uraa! Trăiască Eyck! a strigat cineva din grupul de arcaşi ai lui
Niedamir.
— Eu, a spus Capremâncă posomorât, ca să fie mai sigur, l-aş fi umplut cu
sulf.
Eyck, ajuns în poiană, l-a salutat pe dragon cu lancea ridicată, şi-a trântit
viziera de la coif şi i-a dat pinteni calului.
— Bine, bine, a punctat piticanul. O fi el bleg, dar, când e vorba despre
dragoni, ştie ce face. Uită-te!
Eyck, aplecat în faţă, încordat în şa, la galop, şi-a îndreptat lancea spre el.
309
Dragonul, în pofida aşteptărilor lui Geralt, nu a sărit, nu s-a rotit într-o parte
şi-n alta, ci, lăţit la pământ, s-a dus grăbit direct la cavalerul care-l atacase.
— Dă-l gata! Pune-l jos, Eyck! a strigat Yarpen.
Eyck, deşi în galop, nu l-a atacat frontal, orbeşte. În ultimul moment şi-a
schimbat sprinten direcţia, întinzând lancea peste capul calului. Gonind pe
lângă dragon, în picioare în scăriţe, l-a lovit. Cu toţii au strigat într-un
singur glas. Geralt nu s-a alăturat corului.
Dragonul s-a ferit cu o fentă delicată, agilă şi plină de graţie şi, zbătându-se
ca o panglică de aur însufleţită, cu mişcări iuţi, dar calme, de felină
veritabilă, a ajuns cu laba sub burta calului.
Calul a nechezat, şi-a azvârlit în aer crupa, cavalerul se bălăngănea în şa,
dar nu şi-a lansat lancea. În momentul în care nările calului au ajuns
aproape la pământ, dragonul l-a măturat pe Eyck de pe şa, împingându-l
brutal cu laba. Toată lumea a văzut cum zboară învârtindu-se armura de
metal, toată lumea a auzit zăngănitul şi hodorogeala cu care cavalerul a
căzut la pământ.
Dragonul, aşezându-se pe pământ, a răsturnat calul cu laba, apoi şi-a lăsat
în jos fălcile pline de colţi. Calul a nechezat ascuţit, s-a zvârcolit şi a murit.
În tăcerea care a urmat, s-a auzit vocea profundă a dragonului
Villentretenmerth.
— Viteazul Eyck din Denesle poate fi luat din poiană, nu mai este în stare
să continue lupta. Următorul, vă rog.
— Oh, rahat! a declarat Yarpen Zigrin în tăcerea instalată.

VIII
— Ambele picioare, a observat Yennefer ştergându-şi mâinile de o cârpă.
Cred că are ceva şi la coloană. Armura i-a intrat în spate, de parc-ar fi fost
bătută cu ciocanul. Picioarele i-au fost tăiate de propria lance. O să treacă
multă vreme până va ajunge să se mai urce pe cal. În caz c-o să se mai urce
vreodată.
— Riscurile meseriei, a zis Geralt.
Vrăjitoarea s-a încruntat.
— Asta-i tot ce ai de spus?
— Ce altceva ai vrea să auzi, Yennefer?
— Dragonul ăsta este nemaipomenit de iute, Geralt. Prea iute ca să se pună

310
cu el un om.
— Înţeleg. Nu, Yen. Nu eu.
— Din principiu? i-a zâmbit maliţios vrăjitoarea. Sau dintr-o frică din cele
mai obişnuite, normale şi la ordinea zilei? Pare să fie singura emoţie umană
pe care o nutreşti.
— Şi una, şi alta, a încuviinţat fără patimă vânătorul. Care-i diferenţa?
— Chiar aşa. Yennefer a păşit mai aproape. Niciuna. Principiile pot fi
încălcate, frica poate fi depăşită. Omoară dragonul, Geralt. Pentru mine.
— Pentru tine?
— Pentru mine. Vreau acest dragon, Geralt. Întreg. Îl vreau doar pentru
mine.
— Foloseşte-ţi vrăjile şi omoară-l.
— Nu. Omoară-l tu. Iar eu n-am să-i las pe Spadasini şi pe ceilalţi să te
încurce.
— Vor muri, Yennefer.
— De când te deranjează asta pe tine? Tu ai grijă de dragon, că de oameni
mă ocup eu.
— Yennefer, i-a spus rece vânătorul. Nu pot să te înţeleg. De ce ai nevoie
de acest dragon? Până-ntr-acolo te-a orbit culoarea galbenă a solzilor lui?
La urma urmei, nu eşti la ananghie, ai din ce să trăieşti, ţi s-a dus vestea.
Prin urmare, care-i motivul? Dar nu care cumva să-mi pomeneşti ceva
despre menire, te rog.
Yennefer tăcea. În cele din urmă, încreţindu-şi buzele, a tras un şut puternic
unei pietre ivite din iarbă.
— Este cineva care mă poate ajuta, Geralt. Se pare că e… ştii ce vreau să
spun… se pare că aceasta nu este incurabilă. Există o şansă. Eu încă aş mai
putea avea… Ai înţeles?
— Am înţeles.
— Este o operaţie complicată, costisitoare. Dar, în schimbul unui dragon de
aur… Geralt?
Vânătorul n-a scos niciun cuvânt.
— Când eram atârnaţi pe pod, a spus vrăjitoarea, mi-ai cerut ceva. Îţi voi
îndeplini rugămintea. În ciuda tuturor.
Vânătorul i-a zâmbit cu tristeţe, atingându-i cu degetul arătător steaua de
obsidian de la gât.
— Prea târziu, Yen. Nu mai suntem atârnaţi. Nu mai am nevoie. În ciuda
tuturor.
311
Se aştepta la tot ce-i mai rău, la cascade de foc, fulgere, lovituri în faţă,
insulte, blesteme. Dar a fost surprins să-i vadă doar tremurul abia
perceptibil al buzelor. Yennefer s-a întors încet. Geralt îşi regreta cuvintele.
Regreta emoţia care le determinase. Limita posibilului, ca o coardă întinsă
de lăută, fusese ruptă. I-a aruncat o căutătură lui Jaskier şi l-a văzut cum
întoarce repede capul, evitându-i privirea.
— Ei bine, ne-am lămurit cum stă treaba cu onoarea cavalerească, dragi
conaşi, a strigat Boholt, deja în armură, în picioare în faţa lui Niedamir,
care stătea pe piatră cu expresia invariabilă de plictis pe chip. Onoarea
cavalerească zace acolo gemând pe înfundate. A fost o idee proastă, nobile
Gyllenstiern, să-l trimitem pe Eyck în luptă ca vasal şi cavaler al Maiestăţii
Sale. Nu îndrăznesc să-l arăt pe vinovat cu degetul, dar ştiu bine din cauza
cui Eyck e acum olog. Aşadar, am omorât două muşte dintr-o lovitură. Un
ţicnit care, în nebunia lui, năzuieşte să reînvie legendele despre curajul cu
care cavalerul învinge dragonul în lupta corp la corp. Şi un şarlatan care a
vrut să tragă foloase de pe seama lui. Ştii despre cine vorbesc, Gyllenstiern,
nu-i aşa? Bine. Şi acum schimbăm foaia. Acum dragonul este al nostru.
Acum noi, Spadasinii, o să ne ocupăm de dragon. Dar în folosul nostru.
— Şi înţelegerea, Boholt? şi-a tărăgănat vorbele cancelarul. Cum rămâne cu
înţelegerea?
— Mă şterg la cur cu înţelegerea.
— Nu se poate aşa ceva! Este o insultă la adresa Maiestăţii Sale! a bătut din
picior Gyllenstiern. Regele Niedamir…
— Care rege? a strigat Boholt sprijinindu-se într-o spadă uriaşă cu ambele
mâini. Oare nu cumva regele în persoană ar avea chef să-şi măsoare forţele
cu dragonul? Sau poate că tu, cancelarul lui credincios, ţi-ai pune un scut pe
pântecul rotunjor şi ai lua-o din loc să te încaieri cu el? De ce nu, dă-i
drumul, noi te aşteptăm aici, cu respect. Aţi avut o şansă, Gyllenstiern, dacă
Eyck ar fi înjunghiat dragonul, l-aţi fi luat pe tot, nu ne-aţi fi lăsat nimic,
niciun solz de aur de pe şira spinării. Dar acum e prea târziu. Deschideţi
ochii. Nu mai este nimeni care să se bată pentru culorile Caingornului. Nu
mai găsiţi un aşa fraier ca Eyck.
— Nu-i adevărat! Ciubotarul Capremâncă a căzut la picioarele regelui care
părea că se uită în continuare în zare la un punct cunoscut numai de el.
Mărite rege! Aşteaptă doar o ţâră, ai răbdare să vină ai noştri din Hołopole
şi ai să vezi! Lasă-i la o parte pe nobilii isteţi, lasă-i! Ai să vezi cu ochii tăi
cine e viteaz, cine e mai puternic în pumn şi nu în gură!
312
— Tacă-ţi fleanca, a spus calm Boholt ştergându-şi o pată de rugină de pe
pieptar. Închide-ţi pliscul, secătură, că de nu, am să ţi-l închid eu de-ţi sar
toţi dinţii.
Capremâncă, văzând că se apropie Kennet şi Pustiitorul, s-a retras şi s-a
ascuns repede printre gardienii din Hołopole.
— Maiestate! a strigat Gyllenstiern. Maiestate, care ţi-e porunca?
Plictiseala a dispărut subit de pe faţa lui Niedamir. Monarhul minor s-a
încruntat, şi-a cârnit nasul pistruiat şi s-a ridicat.
— Care mi-e porunca? a spus el încet. În sfârşit, mă întrebi şi pe mine,
Gyllenstiern, în loc să hotărăşti pentru mine şi în numele meu. Sunt foarte
încântat. Ţine-o tot aşa, Gyllenstiern. Din acest moment, o să taci şi-o să-mi
asculţi poruncile. Iat-o pe prima. Adună norodul, porunceşte să fie suit
Eyck de Denesle în car. Ne întoarcem la Caingorn.
— Maiestate…
— Niciun cuvânt, Gyllenstiern. Domniţă Yennefer, stimaţi nobili, rămas-
bun. Mi-am pierdut ceva timp în această călătorie, dar am câştigat nespus
de mult. Am învăţat multe. Vă mulţumesc pentru cuvintele voastre, domniţă
Yennefer, coane Dorregaray, coane Boholt. Şi-ţi mulţumesc pentru tăcere,
Geralt.
— Maiestate, a spus Gyllenstiern, cum vine asta? Dragonul este aici, foarte
aproape. Doar la o azvârlitură de băţ. Maiestate, visul Maiestăţii Tale…
— Visul meu… a repetat gânditor Niedamir. Încă nu am unul. Şi dacă mai
stau mult aici… S-ar putea să nu mai am niciunul niciodată.
— Dar Malleore? Dar mâna principesei? n-a renunţat cancelarul fluturându-
şi braţele. Dar tronul? Maiestate, norodul acela te recunoaşte…
— Mă şterg la cur cu norodul acela, cum spune Boholt, a zâmbit Niedamir.
Tronul lui Malleore este al meu oricum, pentru că am în Caingorn trei sute
de blindate şi o mie cinci sute de soldaţi de infanterie împotriva celor o mie
de purtători amărâţi de scut de-ai lor. Iar de recunoscut, mă recunosc
oricum. O să poruncesc să fie spânzuraţi, decapitaţi şi spintecaţi până când
o să mă recunoască. Cât despre principesa lor, e o viţică grasă şi fac ceva pe
mâna ei, n-am nevoie decât de crupa ei, ca să-mi nască moştenitorul, după
aceea am eu grijă s-o otrăvesc. Cu metoda maestrului Capremâncă. Gata cu
pălăvrăgeala, Gyllenstiern. Purcedeţi la înfăptuirea poruncilor primite.
— Într-adevăr, i-a şoptit Jaskier lui Geralt, multe a mai învăţat.
— Multe, a confirmat Geralt uitându-se la colina pe care dragonul de aur,
cu căpăţâna triunghiulară lăsată în jos, lingea cu limba cărămizie bifurcată
313
ceva din iarba de lângă el. Dar nu aş vrea să mă număr printre supuşii săi,
Jaskier.
— Şi acum ce crezi c-o să se întâmple?
Vânătorul se uita calm la creatura mică, gri-verzuie, cum îşi flutura aripile
de liliac şi ghearele de dragon auriu.
— Dar tu ce spui despre toate acestea, Jaskier? Ce părere ai?
— Dar ce contează ce părere am eu? Sunt doar un poet, Geralt. Oare opinia
mea are vreo importanţă?
— Are.
— Ei bine, am să-ţi spun. Mie, Geralt, când văd o reptilă, un şarpe să zicem
sau o şopârlă, mi se întorc maţele pe dos, în aşa hal mă scârbeşte şi mă
sperie. Pe când dragonul ăsta…
— Aşa-i?
— El… el este frumos, Geralt.
— Mulţumesc, Jaskier.
— Pentru ce?
Geralt şi-a întors capul cu încetinitorul, şi-a dus mâna la catarama curelei
care îi traversa pieptul în curmeziş şi a scurtat cureaua cu două găuri. Şi-a
ridicat mâna dreaptă ca să verifice dacă mânerul spadei se află în poziţia
corectă. Jaskier se holba la el.
— Geralt! Vrei să…
— Da, a spus calm vânătorul. Există o limită a posibilului. M-am săturat de
toate astea. Te duci cu Niedamir sau rămâi aici, Jaskier?
Trubadurul s-a aplecat, şi-a pus cu grijă şi cu meticulozitate lăuta pe o
piatră, apoi s-a ridicat.
— Rămân. Cum ai spus? Limita posibilului? O să ţin minte titlul ăsta
pentru o baladă.
— Asta ar putea fi ultima ta baladă, Jaskier.
— Geralt?
— Îhm?
— Să nu-l omori… ai cum?
— Spada-i spadă, Jaskier. Când pui mâna pe ea…
— Încearcă măcar.
— O să încerc.
Dorregaray a chicotit, s-a întors către Yennefer şi Spadasini, a arătat spre
convoiul regal care se îndepărta.
— Acolo, a spus el, spală putina regele Niedamir. Nu mai porunceşte cu
314
gura lui Gyllenstiern. Bine face că pleacă. Mă bucur că ai rămas, Jaskier. N-
ar fi rău să începi să încropeşti o baladă.
— Despre ce?
— Despre cum – vrăjitorul şi-a scos bagheta din buzunarul de la piept –
maestrul Dorregaray, vrăjitor vestit, i-a trimis frumuşel acasă pe cei care
râvneau să-l omoare pe ultimul dragon auriu rămas pe lume. Nu mişca,
Boholt! Yarpen, ia mâinile de pe topor! Nici măcar să nu clipeşti,
Yennefer! Căraţi-vă, pungaşilor, după rege, ca un căţeluş după stăpân. Hai,
sus pe cai, în care. Vă avertizez, dacă cineva face o mişcare greşită, n-o să
rămână din el decât o pată pe nisip. Nu glumesc deloc.
— Dorregaray! a şuierat Yennefer.
— Mărite vrăjitor, i s-a adresat Boholt conciliant, poate ajungem la o…
— Taci, Boholt. V-am spus că nu se atinge nimeni de dragon. Nu ucizi o
legendă. Drum bun şi cale bătută!
Brusc mâna lui Yennefer a ţintit în faţă, iar pământul din jurul lui
Dorregaray a izbucnit într-o vâlvătaie albastră, s-a învolburat într-un viscol
de pietriş şi iarbă. Vrăjitorul se scutura, înconjurat de flăcări. Pustiitorul,
dintr-un salt, i-a tras un pumn în faţă. Dorregaray s-a prăbuşit şi din baghetă
a ţâşnit un fulger roşu care s-a aprins printre bolovani. Taiepaie,
apropiindu-se în fugă pe cealaltă parte, i-a tras un şut vrăjitorului care zăcea
la pământ şi îşi lua avânt să repete lovitura. Geralt a aterizat între ei, l-a
împins pe Taiepaie, a scos spada şi l-a lovit orizontal, între armura de umăr
şi armura-pieptar. L-a întrerupt Boholt, care a parat lovitura cu lama spadei
sale. Jaskier i-a pus piedică Pustiitorului, dar fără niciun efect – Pustiitorul
s-a agăţat de dubletul în culorile curcubeului cu care era îmbrăcat bardul şi
i-a tras un pumn între ochi. Yarpen Zigrin, sărindu-i în spate, l-a trântit pe
Jaskier, pocnindu-l cu coada toporului în dosul genunchilor.
Geralt s-a învârtit într-o piruetă pentru a evita spada lui Boholt, l-a lovit
scurt pe Taiepaie, rupându-i mănuşa de fier. Taiepaie s-a retras dintr-o
săritură, s-a poticnit şi s-a prăbuşit la pământ. Boholt mormăia în timp ce-şi
balansa spada ca pe o coasă. Geralt a sărit peste lama şuierătoare, i-a aplicat
o lovitură cu mânerul spadei lui Boholt în cuirasă, l-a respins, apoi şi-a
îndreptat vârful spadei spre obrazul lui. Boholt, văzând că nu e în stare să
pareze o spadă atât de grea, s-a tras înapoi, căzând pe spate. Vânătorul a
sărit până la el şi în acel moment a simţit că pământul îi fuge de sub
picioarele paralizate. A văzut cum orizontul devine din orizontal vertical. În
zadar a încercat să-şi adune degetele într-un semn de protecţie, s-a prăvălit
315
într-o rână, izbindu-se puternic de pământ şi lăsând să-i scape spada din
mâna îngheţată. Urechile îi zvâcneau şi-i vâjâiau.
— Legaţi-i cât mai acţionează vraja, s-a auzit glasul lui Yennefer de undeva
din munţi, din depărtare. Pe toţi trei.
Dorregaray şi Geralt, înţepeniţi şi vlăguiţi, s-au lăsat legaţi şi urcaţi în car
fără să opună rezistenţă şi fără să scoată un cuvânt. Jaskier s-a zvârcolit şi a
bombănit, aşa că în timp ce-l legau fedeleş, s-a ales şi cu câteva scatoalce
peste faţă.
— Da’ de ce să ne mai încurcăm cu trădătorii ăştia, cu nişte pui de căţea ce
sunt, a spus Capremâncă. Un-doi îi omorâm şi pace.
— Şi tu eşti puiul aceleiaşi căţele, i-a spus Yarpen Zigrin. Dar să nu
insultăm câinii acum. Du-te naibii de-aici, lepădătură.
— Da’ obraznici mai sunteţi, a strigat Capremâncă. O să mai vedem noi
dacă tot aşa de obraznici o să fiţi atunci când o să-mi vină oamenii din
Hołopole, numa’ să-i vedeţi. O să ve…
Yarpen, răsucindu-se cu o agilitate surprinzătoare pentru statura lui, i-a
lovit ţeasta cu coada toporului. Pustiitorul, aflat lângă el în picioare, i-a mai
aplicat câteva lovituri. Capremâncă a zburat doi stânjeni şi a ajuns să
scurme cu nasul în iarbă.
— Las’ că vă învăţ eu minte! i-a ameninţat în patru labe. Pe toţi…
— Flăcăi! a urlat Yarpen Zigrin. Împuţitul ăsta de ciubotar trebuie bătut
măr! Ia prinde-l, Pustiitorule!
Capremâncă n-a mai stat pe gânduri. A sărit în sus şi a fugit spre canionul
dinspre răsărit. După el au fugit pe furiş şi gardienii din Hołopole. Piticanii,
chicotind, aruncau cu pietre în urma lor.
— Parcă s-a făcut deodată aerul mai răcoros, a zâmbit Yarpen. Ei bine,
Boholt, hai să ne măsurăm cu dragonul.
— Uşurel, uşurel, a ridicat mâna Yennefer. Puteţi să vă măsuraţi, dar cu
drumul. Valea! Toată lumea îşi ia tălpăşiţa.
— Cum aşa? a tresărit Boholt cu o strălucire sinistră în ochi. Ce spui,
domniţă vrăjitoare?
— Plecaţi de-aici, luaţi urma ciubotarului, a repetat Yennefer. Toată lumea!
Mă descurc singură cu dragonul. Cu arme neconvenţionale. Şi aţi putea
măcar să-mi mulţumiţi la despărţire. Dacă nu eram eu, aveaţi de-a face cu
spada vânătorului. Aşa că ia-o din loc mai iute, Boholt, până nu mă supăr.
Te avertizez că ştiu o vrajă prin care puteţi fi castraţi. Doar dintr-o fluturare
de mână.
316
— Pân-aici, i-a replicat tărăgănat Boholt. Mi-a ajuns răbdarea la limita
posibilului. Doar n-o să mă las luat de prost. Taiepaie, scoate oiştea de la
car. Simt că voi avea şi eu nevoie de o armă neconvenţională. Cineva o să
fie osândit pe cruce, conaşilor. N-o să arăt cu degetul, dar numaidecât o să
fie osândită o vrăjitoare mârşavă.
— Hai, încearcă, Boholt! O să-mi faci ziua mai bună.
— Yennefer, i s-a adresat cu reproş piticanul, de ce?
— Poate că pur şi simplu nu-mi place să împart nimic cu nimeni, Yarpen.
— Ei bine, a zâmbit Yarpen Zigrin, e tipic omenesc. Atât de omenesc, că e
aproape piticănesc. Este plăcut să-ţi vezi trăsăturile de caracter într-o
vrăjitoare. Pentru că nici mie nu-mi place să împart nimic cu nimeni,
Yennefer.
S-a aplecat ca lovit de un fulger scurt şi rapid. O bilă de oţel, ieşită nu se
ştie de unde şi când, a şuierat în aer şi a lovit-o pe Yennefer în mijlocul
frunţii. Până să se dezmeticească, vrăjitoarea atârna deja în aer, ţinută de
mâini de Taiepaie şi de Pustiitor, în timp ce Yarpen îi lega gleznele cu o
funie. Yennefer a răcnit cu furie, dar unul dintre flăcăii lui Yarpen care
stătea lângă ea i-a aruncat funia peste cap, a strâns-o bine şi i-a îndesat-o în
gura deschisă, înăbuşindu-i urletul.
— Şi cum, Yennefer, cum vrei să faci ca să mă castrezi? Boholt s-a
apropiat de ea. Dacă nu poţi nici măcar să-ţi mişti o mână?
I-a rupt gulerul de la tunică, i-a rupt şi cămaşa. Urletul lui Yennefer era
sugrumat de funie.
— N-am timp acum, a spus Boholt în timp ce o mângâia în orăcăitul
piticanilor. Dar ai puţină răbdare, vrăjitoareo! După ce-i facem felul
dragonului, o să înceapă distracţia. Legaţi-o fedeleş de roată, flăcăi. Cu
ambele mâini la margine, astfel încât să nu poată să ridice niciun deget.
Acum lăsaţi-o, nimeni nu se atinge de ea. O să stabilim ordinea după cum
se comportă fiecare în încăierarea cu dragonul.
— Boholt, a rostit Geralt încet, calm şi ameninţător. Fii atent. Te găsesc şi-
n gaură de şarpe.
— Mă uimeşti, i-a răspuns Spadasinul la fel de liniştit. Eu în locul tău aş
lăsa-o mai moale. Din câte te cunosc, trebuie să iau în serios ameninţarea
ta. N-am de ales. Dacă nu te las să mori, n-o să mă laşi să trăiesc. Da’ mai
stăm noi de vorbă mai târziu. Pustiitorule, Taiepaie, pe cai.
— Ei bine, soarta ne joacă o festă, a scâncit Jaskier. Oare de ce naiba m-am
băgat eu în aşa ceva?
317
Dorregaray, cu capul plecat, se uita la picăturile mari de sânge care îi
picurau încet din nas şi-i ajungeau pe burtă.
— Nu te mai uita aşa la mine! a ţipat vrăjitoarea la Geralt, zvârcolindu-se
ca un şarpe în funiile cu care era legată, încercând în van să-şi ascundă
farmecele despuiate. Vânătorul şi-a întors ascultător capul. Nu şi Jaskier.
— Din câte văd, a luat-o în zeflemea bardul, o să-ţi trebuiască un poloboc
de elixir de mandragoră, Yennefer. Pielea ca de fată de şaisprezece ani îmi
face pielea ca de găină.
— Tacă-ţi fleanca, nenorocitule! a urlat vrăjitoarea.
— Cam cât de bătrână eşti, Yennefer? nu a renunţat Jaskier. Două sute de
ani? Ei bine, să zicem, o sută cincizeci. Şi te comporţi ca şi cum ai avea…
Yennefer şi-a întins gâtul şi l-a scuipat, dar fără să-l nimerească.
— Yen, i s-a adresat cu reproş vânătorul, ştergându-şi cu umărul urechea
scuipată.
— Să nu se mai zgâiască aşa la mine!
— Nici gând, i-a spus Jaskier nedezlipindu-şi ochii de la priveliştea
minunată oferită de vrăjitoarea pe jumătate despuiată. Din cauza ei suntem
prizonieri aici. Şi-o să ne taie beregatele. Iar pe ea mai mult ca sigur o s-o
violeze, ceea ce, la vârsta ei…
— Taci, Jaskier, i-a zis vânătorul.
— Nici pomeneală. Am de gând să încropesc o baladă despre două ţâţe. Vă
rog să nu mă sâcâiţi.
— Jaskier – Dorregaray şi-a dus mâna la nasul însângerat – fii serios.
— Sunt serios, la naiba!
Boholt, sprijinit de piticani, a urcat anevoie în şa din cauza armurii grele şi
rigide, precum şi a pieilor protectoare de pe ea. Pustiitorul şi Taiepaie erau
deja călare, cu o spadă uriaşă peste şeile lor.
— Gata, a răcnit Boholt. După dragon.
— A, nu, a spus o voce profundă care suna ca o trompetă de alamă. Că vin
eu după voi!
De după inelul de stânci s-a ivit un bot lung sclipitor, auriu, un gât subţire
prevăzut cu un rând de plăci triunghiulare, zimţate, nişte labe cu gheare.
Ochi rău, reptilieni, cu pupile verticale, se uitau pe sub pleoape cornoase.
— N-am mai putut aştepta în poiană, a continuat dragonul
Villentretenmerth uitându-se în jur, aşa că am venit. După cum văd, sunt
mai puţini gata să lupte?
Boholt a luat frâiele în dinţi şi spada în ambele mâini.
318
— Ahunge, a murmurat el cu frâiele între dinţi. Htai aha, higodie!
— Eu stau, a răspuns dragonul îndoindu-şi spatele într-un arc şi aruncându-
şi coada provocator în aer.
Boholt s-a uitat în jur. Pustiitorul şi Taiepaie, încet, aparent calmi, l-au
flancat pe dragon din ambele părţi. În spate erau în expectativă Yarpen
Zigrin şi flăcăii lui, cu topoare în mâini.
— Aaaargh! a strigat Boholt îmboldindu-şi calul puternic cu călcâiele şi
ridicându-şi spada.
Dragonul s-a ghemuit, s-a lăsat la pământ şi de sus, din spate, ca un
scorpion, l-a lovit cu coada, nu pe Boholt, ci pe Pustiitor, care ataca dintr-o
parte. Pustiitorul s-a prăbuşit împreună cu calul în clinchete, nechezaturi şi
zăngănituri. Boholt, avansând la galop, a lansat o lovitură puternică, dar
dragonul a sărit sprinten peste lama lată. Impulsul galopului l-a adus pe
Boholt alături. Dragonul s-a răsucit, s-a ridicat pe labele din spate şi l-a
înjunghiat cu ghearele pe Taiepaie, spintecând dintr-o singură mişcare
abdomenul călăreţului şi crupa calului. Boholt, înclinat în şa, a reuşit să-şi
strunească bidiviul şi, trăgând frâiele cu dinţii, a atacat din nou.
Dragonul i-a biciuit cu coada pe piticanii care se năpusteau spre el,
măturându-i pe toţi. Apoi s-a aruncat spre Boholt, zdrobindu-l viguros pe
Taiepaie care încerca să se ridice în calea lui. Boholt îşi agita capul când
într-o parte, când în alta, încercând să-şi ţină-n frâu calul nărăvaş, dar
dragonul a fost incomparabil mai rapid şi mai abil. Tăindu-i viclean calea
dinspre stânga, ca să-l împiedice să lovească, l-a împuns cu ghearele labei.
Calul a cabrat şi s-a aruncat pe o rână, Boholt a zburat din şa, scăpându-şi
spada şi coiful, a căzut în urma calului la pământ şi şi-a zdrobit capul de o
stâncă.
— Ştergeţi-o, flăcăi!!! În munţi!!! a strigat Yarpen Zigrin acoperind urletele
Pustiitorului imobilizat sub cal. Cu bărbile fluturând, piticanii au dat năvală
spre stânci cu o viteză uimitoare pentru picioarele lor scurte. Dragonul nu i-
a urmărit. S-a aşezat liniştit, privind în jur. Pustiitorul se zvârcolea şi răcnea
de sub cal. Boholt zăcea întins, ţeapăn. Taiepaie se târa spre stânci, pe o
parte, ca un crab gigantic de fier.
— De necrezut, a şoptit Dorregaray. De necrezut…
— Hei! Jaskier trăgea de funiile cu care era legat de se zguduia carul întreg.
Ce-i asta? Nu! Ca să vezi!
Dinspre canionul răsăritean se putea vedea un nor mare de praf urmat în
curând de strigăte, tropăituri şi huruituri. Dragonul şi-a întins gâtul, s-a
319
uitat.
În poiană au intrat trei care pline cu oameni înarmaţi. Împrăştiindu-se, au
început să înconjoare dragonul.
— Eeh… La naiba, ăştia-s gardienii şi iscoadele din Hołopole! a strigat
Jaskier. Au urcat pe la izvoarele râului Braa! Da, ei sunt! Uite-l pe
Capremâncă acolo, în frunte!
Dragonul şi-a lăsat capul în jos ca să împingă uşor spre car o creatură mică,
cenuşie, care guiţa întruna. Apoi a dat cu coada de pământ, a răcnit din toţi
rărunchii şi a ţâşnit ca o săgeată în întâmpinarea celor din Hołopole.
— Ce este? a întrebat Yennefer. Ăla mic? Ăla care se zvârcoleşte în iarbă?
Geralt?
— Ceea ce dragonul apăra de noi, i-a răspuns vânătorul. Ceea ce a eclozat
recent în peşteră, acolo, în canionul dinspre miazănoapte. Un dragonaş ieşit
din oul de la dragoanca otrăvită de Capremâncă.
Dragonaşul, poticnindu-se şi periind pământul cu burdihanul său
proeminent, a fugit nesigur spre car, a guiţat, s-a ridicat pe lăbuţele din
spate, şi-a desfăcut aripioarele şi apoi, fără să stea pe gânduri, a fugit în
direcţia vrăjitoarei. Yennefer, cu un gest confuz, a oftat din toţi rărunchii.
— Te place, i-a spus Geralt.
— Tinerel, dar nu şi idiot, a rânjit Jaskier răsucindu-se în legături. Uită-te
unde-şi are capul, mi-ar plăcea să fiu în locul lui, la naiba. Hei, micuţule,
fugi! Asta-i Yennefer! Spaima dragonilor! Şi a vânătorilor. Cel puţin a
unuia…
— Taci, Jaskier! a strigat la el Dorregaray. Uite acolo, în poiană! Se duc să-
l prindă, fir-ar al naibii!
Carele din Hołopole, hodorogind ca nişte care de război, se îndreptau spre
dragonul care îi ataca.
— Sfârtecaţi-l! le-a urlat Capremâncă, sprijinindu-se de spinarea
căruţaşului. Faceţi-l bucăţi, daţi-i pe unde nimeriţi! Să se-nveţe minte!
Dragonul a evitat cu agilitate primul car ieşit la atac, în care străluceau lame
de coase, furci şi ţapine, dar s-a trezit între următoarele două care, iar dintr-
unul l-a învăluit un năvod mare de pescuit. Încâlcit în acesta, a căzut, s-a
rostogolit, s-a ghemuit ca o minge, şi-a desfăcut picioarele. Năvodul, rupt în
bucăţi, a pârâit brusc. Din primul car, întors între timp, au azvârlit alt năvod
care l-a imobilizat complet. Şi celelalte două care s-au îndreptat spre
dragon, huruind şi săltând printre gropi.
— Ai fost prins în năvod, carasule! a strigat la el Capremâncă. Îndată o să
320
te ciuruim cu arcurile!
Dragonul a răcnit şi a aruncat un jet de aburi spre cer. Gardienii din
Hołopole s-au năpustit asupra lui sărind din care. Dragonul a urlat din nou,
disperat, răsunător.
Dinspre canionul de la miazănoapte a venit răspunsul, un strigăt ascuţit de
luptă.
Într-un galop frenetic, fluturându-şi cosiţele blonde, fluierând prelung,
înconjurate de strălucirea lamelor de săbii, din defileu au ieşit…
— Zerrikancele! a strigat vânătorul trăgând neputincios de funii.
— Oh, rahat! a exclamat Jaskier. Geralt! Ţi-ai dat seama?
Zerrikancele au trecut prin puhoiul de gardieni ca un cuţit fierbinte prin unt,
marcând drumul cu trupuri despicate, au sărit de pe cai din mers şi s-au
proţăpit lângă dragonul care se lupta cu năvodul. Primul gardian care a dat
să se apropie şi-a pierdut imediat capul. Al doilea şi-a îndreptat furca spre
Vea, dar zerrikanca, ţinând spada cu ambele mâini în jos, l-a spintecat de la
pubis până la stern. Ceilalţi au dat bir cu fugiţii în grabă.
— În care! a urlat Capremâncă. În care, cumetrilor! Îi zdrobim cu carele!
— Geralt! a strigat Yennefer deodată, apoi şi-a îndoit picioarele legate şi
dintr-o zvâcnire a sărit sub car, în dreptul mâinilor vânătorului prinse la
spate. Semnul Igni! Arde-mi funia! Poţi s-o simţi? Arde-o, la naiba!
— Aşa, orbeşte? a scâncit Geralt. O să-ţi dau foc, Yen!
— Fă semnul! Rezist!
I s-a supus, simţind furnicături în degete în timp ce schiţa semnul Igni
deasupra gleznelor legate ale vrăjitoarei. Yennefer şi-a întors capul, a
muşcat din gulerul tunicii înăbuşindu-şi un geamăt. Dragonaşul, guiţând, a
bătut din aripi lângă ea.
— Yen!
— Dă-i foc! a urlat.
Funia a cedat în momentul în care un miros greţos şi respingător de piele
arsă a devenit de nesuportat. Dorregaray a scos un sunet ciudat şi s-a
moleşit, rămânând atârnat în funii de roata carului.
Vrăjitoarea, schimonosită de durere, s-a ridicat depărtându-şi piciorul
eliberat din strânsoare. A ţipat cu voce îndurerată şi furioasă. Medalionul de
la gâtul lui Geralt vibra de parc-ar fi avut suflet. Yennefer şi-a încordat
coapsa şi, balansându-şi piciorul în direcţia carelor gardienilor din
Hołopole, a rostit o vrajă. Aerul trosnea şi mirosea a ozon.
— Oh, zei! s-a tânguit impresionat Jaskier. Ei bine, să vezi ce baladă o să
321
iasă, Yennefer!
Vraja proiectată anemic cu piciorul nu i-a prea reuşit vrăjitoarei. Primul car
cu toţi cei aflaţi în el a căpătat pur şi simplu o nuanţă gălbuie pe care
gardienii din Hołopole, cuprinşi de fervoarea lor belicoasă, nici n-au
observat-o. Cu al doilea car i-a ieşit mai bine – întregul echipaj s-a
transformat într-o clipită în broaşte râioase uriaşe care orăcăiau şi săreau în
toate direcţiile. Carul rămas fără căruţaş s-a răsturnat şi s-a făcut una cu
pământul. Caii, nechezând isteric, au luat-o la sănătoasa trăgând după ei
oiştea ruptă.
Yennefer şi-a muşcat buzele şi din nou şi-a fluturat piciorul în aer. Carul
gălbui, acompaniat de o melodie dinamică venită de undeva de sus, a
dispărut subit într-un fum gălbui şi întregul echipaj s-a răsturnat în iarbă,
ameţit, sub forma unui morman pitoresc. Roţile celui de-al treilea car au
devenit pătrate şi efectul n-a întârziat să apară. Caii au îngenuncheat, carul
s-a făcut zob şi oştenii din Hołopole au fost proiectaţi pe pământ. Yennefer,
de-acum pur şi simplu din răzbunare, şi-a agitat cu furie piciorul şi a strigat
o incantaţie, transformându-i pe cei din Hołopole la întâmplare în broaşte-
ţestoase, gâşte, centipede, flamingi şi purcei vărgaţi. Zerrikancele s-au
ocupat tenace şi metodic de ceilalţi.
Dragonul, destrămând năvodul într-un final, a sărit în sus, scuturându-şi
aripile, a urlat şi a fugit ca o coardă întinsă după un supravieţuitor al
măcelului, ciubotarul Capremâncă. Meşterul alerga sprinţar ca o căprioară,
dar dragonul a fost mai iute de picior, adică de labă. Geralt, văzând fălcile
căscate şi strălucirea colţilor ascuţiţi ca nişte pumnale, şi-a întors capul. A
auzit un ţipăt înspăimântător şi un scrâşnet scârbos. Jaskier a strigat cu voce
gâtuită. Yennefer, albă ca varul, s-a aplecat şi s-a răsucit într-o parte, ca să
vomite sub car.
S-a aşternut o linişte deplină, întreruptă doar din când în când de găgăitul,
orăcăitul şi chirăitul supravieţuitorilor din Hołopole.
Vea, zâmbind obraznic, s-a proţăpit în faţa lui Yennefer cu picioarele
depărtate. Zerrikanca şi-a ridicat spada. Yennefer, palidă, şi-a ridicat
piciorul.
— Nu, a intervenit Borch, zis şi Trei Găi, stând pe piatră. L-a luat în braţe
pe dragonaş, paşnic şi fericit.
— Nu o ucidem pe Yennefer, a repetat dragonul Villentretenmerth. Gata
de-acum. Cu atât mai mult cu cât îi suntem recunoscători lui Yennefer
pentru ajutorul ei nepreţuit. Dă-i drumul, Vea.
322
— Ştii, Geralt? i-a şoptit Jaskier frecându-şi mâinile amorţite. Ştii? Există o
baladă străveche despre dragonul auriu. Dragonul auriu poate…
— Poate lua orice formă, a murmurat Geralt. Chiar şi umană. Auzisem şi eu
despre asta. Dar nu credeam.
— Coane Yarpen Zigrin! l-a strigat Villentretenmerth pe piticanul care
stătea pe o stâncă povârnită, la o înălţime de douăzeci de coţi deasupra
solului. Ce cauţi acolo? Marmote? Nu sunt pe gustul tău, dacă îmi aduc eu
bine aminte. Coboară aici şi vezi de Spadasini. Au nevoie de ajutor. Nu mai
e omorât nimeni astăzi. Nimeni.
Jaskier, aruncând o privire anxioasă către zerrikancele care supravegheau
vigilent câmpul de luptă, încerca să-l reanimeze pe inconştientul
Dorregaray. Geralt îi aplica lui Yennefer un unguent pe glezna arsă şi o
pansa. Vrăjitoarea şuiera de durere şi bolmojea un descântec.
După ce şi-a terminat treaba, vânătorul s-a ridicat.
— Stai aici, a spus el. Trebuie să vorbesc cu el.
Yennefer, strâmbându-şi buzele, s-a ridicat şi ea în picioare.
— Merg cu tine, Geralt. L-a luat de mână. Pot? Te rog, Geralt.
— Cu mine, Yen? Mă gândeam…
— Nu te mai gândi, l-a întrerupt ea apropiindu-se de umărul lui.
— Yen?
— Totul e bine, Geralt.
S-a uitat în ochii ei, care erau mai calzi decât odinioară. S-a aplecat şi a
sărutat-o pe buze cald, moale şi cu nesaţ. Ca odinioară.
Au mers împreună. Yennefer, sprijinită de Geralt, şi-a apucat rochia cu
vârful degetelor şi a făcut o reverenţă foarte amplă, ca în faţa unui rege.
— Trei Găi… Villentretenmerth… a rostit vânătorul.
— Numele meu în tălmăcire liberă, în graiul tău, este Trei Păsări Negre, i-a
spus dragonul. Dragonaşul, agăţându-i-se cu ghearele de antebraţ, şi-a
întins gâtul sub laba lui ca să fie mângâiat.
— Haosul şi Ordinea, a zâmbit Villentretenmerth. Îţi aminteşti, Geralt?
Haosul este agresiunea. Ordinea este apărarea împotriva acesteia. Merită să
mergi până în pânzele albe ca să înfrunţi agresiunea şi răul, nu-i aşa,
vânătorule? Mai cu seamă, aşa cum spuneai şi tu, atunci când plata este
însemnată. Aşa cum a fost de data asta. A fost comoara dragoancei
Myrgtabrakke, cea otrăvită în Hołopole. Ea m-a chemat în ajutor, ca să
opresc răul care o ameninţa. Myrgtabrakke a zburat deja la scurt timp după
ce Eyck din Denesle a fost învins în luptă. A avut timp berechet atunci când
323
v-aţi luat la harţă. Dar mi-a lăsat comoara, plata mea.
Dragonaşul a guiţat fâlfâindu-şi aripile.
— Aşa că tu…
— Da, l-a întrerupt dragonul. Ei bine, în aceste zile trebuie. Făpturile, pe
care le numiţi în general monştri, de la o vreme încoace se simt din ce în ce
mai ameninţate de oameni. Ele nu se descurcă să se apere singure. Au
nevoie de un Protector. Un fel de… vânător.
— Şi scopul… Scopul de la capătul drumului care este?
— El este… Villentretenmerth şi-a ridicat braţele. Dragonaşul a guiţat
speriat. De fapt, l-am atins. Datorită lui o să supravieţuiesc, Geralt de Rivia,
o să dovedesc că nu există limite ale posibilului. Şi tu o să-ţi atingi scopul
acesta, vânătorule. Chiar şi cei care sunt diferiţi pot supravieţui. La
revedere, Geralt. La revedere, Yennefer.
Vrăjitoarea, strângând cu putere braţul vânătorului, s-a înclinat din nou.
Villentretenmerth s-a ridicat, s-a uitat la ea şi a adoptat o mină foarte gravă.
— Iartă-mi onestitatea şi sinceritatea, Yennefer. Este atât de bine scris pe
feţele voastre, încât nici măcar nu încerc să vă citesc gândurile. Sunteţi
făcuţi unul pentru altul, tu şi vânătorul. Dar n-o să iasă nimic. Nimic. Îmi
pare rău.
— Ştiu. Yennefer a pălit uşor. Ştiu, Villentretenmerth. Dar aş vrea să cred
că nu există nicio limită a posibilului. Sau cel puţin să fie cât mai departe.
Vea s-a apropiat, i-a atins braţul lui Geralt, a pronunţat rapid câteva cuvinte.
Dragonul a surâs.
— Geralt, Vea spune că îşi va aminti multă vreme de-acum înainte cada de
„La dragonul grijuliu”. Speră că ne vom mai întâlni cândva.
— Ce? – şi-a mijit ochii Yennefer.
— Nimic, a spus vânătorul repede. Villentretenmerth…
— Spune, Geralt de Rivia.
— Poţi lua orice formă. Pe care o doreşti.
— Da.
— Atunci de ce ai ales omul? De ce Borch cu trei păsări negre pe scut?
Dragonul i-a zâmbit blând.
— Nu ştiu, Geralt, în ce împrejurări s-au întâlnit pentru prima dată
strămoşii îndepărtaţi ai rasei noastre. Dar ştiu că pentru dragoni nu este
nimic mai scârbos decât fiinţa umană. Omul trezeşte în dragoni o ură
instinctivă, iraţională. În ceea ce mă priveşte, altfel stau lucrurile. Pentru
mine… sunteţi prietenoşi. La revedere.
324
Nu a fost o transformare treptată, lentă şi niciun tremur vag, nebulos ca o
iluzie. S-a produs brusc, cât ai clipi din ochi. În locul în care cu o secundă
în urmă era un cavaler într-o tunică împodobită cu trei păsări negre, şedea
acum un dragon auriu, întinzându-şi gâtul subţire şi lung în semn de
mulţumire. Dragonul şi-a plecat capul, apoi şi-a întins aripile orbitor de
aurii în bătaia soarelui. Yennefer a oftat din rărunchi.
Vea, urcată în şa, lângă Tea, le făcea cu mâna.
— Vea, i-a spus vânătorul, ai avut dreptate.
— Hm?
— El este cel mai frumos.

325
 SLOIURI DE GHEAŢĂ

I
Oaia muribundă, sleită şi umflată, cu picioarele ţepene îndreptate spre cer,
se zvârcolea. Geralt, ghemuit lângă zid, şi-a scos încet spada, având grijă ca
lama să nu scrâşnească la ieşirea din teacă. La zece paşi de el, un morman
de gunoi s-a ridicat brusc şi s-a unduit. Vânătorul s-a dezlipit de zid şi a
sărit în sus înainte de a-i veni pe la nas duhoarea pestilenţială răspândită de
gunoi.
De sub gunoi a ieşit un tentacul terminat cu o umflătură ovoidă, fusiformă,
acoperită cu inele, care s-a îndreptat spre el cu o viteză incredibilă.
Vânătorul a aterizat în siguranţă pe rămăşiţele unui mobilier rupt, s-a
sprijinit de un morman de legume putrezite, s-a balansat, şi-a regăsit
echilibrul şi cu o lovitură scurtă de spadă a tăiat tentaculul, separându-l de
ventuza încârligată. Imediat a sărit înapoi, dar de data aceasta a alunecat pe
nişte panouri şi a căzut cu o coapsă în balega mocirloasă.
Gunoiul a izbucnit expulzând lava vâscoasă, împuţită, din resturi menajere,
cioburi de vase, cârpe putrede şi foi străvezii de varză murată, iar de sub
toate acestea a ieşit la iveală un corp enorm, bulbos, scofâlcit ca un cartof
grotesc, şfichiuind aerul cu trei tentacule şi cu ciotul celui de-al patrulea.
Geralt, înglodat şi imobilizat, şi-a răsucit şoldurile anevoie, retezându-i un
alt tentacul. Celelalte două, groase ca buştenii, au căzut peste el cu forţă,
afundându-l şi mai adânc în murdărie. Trupul a alunecat spre el,
rostogolindu-se prin gunoi ca un poloboc urnit din loc. Vânătorul a văzut
cum bulbul hidos şi-a descleştat fălcile late, pline de colţi mari, cubici.
S-a lăsat înfăşurat de tentacule în jurul mijlocului, smuls cu un plescăit din
mocirla fetidă şi tras spre trupul care se apropia cu mişcări circulare de
gunoi. Fălcile zimţate trosneau sălbatic şi furios. Aflat lângă botul
înspăimântător, vânătorul l-a lovit cu spada ţinută în ambele mâini, lama
alunecându-i lent. Un damf dulceag i-a tăiat respiraţia. Monstrul a şuierat şi
s-a cutremurat, i-a dat drumul din tentaculele care au început să fluture
convulsiv în aer. Împotmolit în gunoi, Geralt a lovit din nou, botul rânjit a
trosnit şi a pârâit strident şi sinistru. Creatura bâiguia şi mătăhăia, dar dintr-
odată a ţâşnit fluierând şi împroşcându-l pe vânător cu noroi fetid. Cu o

326
mişcare bruscă, Geralt şi-a făcut vânt împingând cu picioarele scufundate în
gunoi, s-a eliberat, s-a aruncat cu pieptul înainte ca un înotător care iese din
apă, a lovit cu toate forţele, de sus, împingând cu elan lama care a străpuns
trupul între cei doi ochi spălăciţi. Monstrul a gemut fără noimă, s-a zbătut,
revărsându-se pe mormanul de gunoi ca o vezică spartă, emanând rafale
calde, înţepătoare, valuri de duhoare. Tentaculele zvâcneau şi se zvârcoleau
printre putreziciuni. Vânătorul a ieşit cu dificultate din pasta vâscoasă. A
călcat pe ceva şubred şi a simţit cum ceva lipicios şi scârbos i s-a strecurat
în ciubotă şi i se urca pe gambă. Să se ducă la fântână, şi-a zis în sinea lui,
să se spele cât mai rapid de toată murdăria. Să se cureţe. Tentaculele
creaturii au plesnit din nou pasta de gunoi tare şi umed, apoi au amorţit.
O stea căzătoare a fulgerat înviorând bolta cerească întunecată, presărată cu
luminiţe neclintite. Vânătorul nu şi-a pus nicio dorinţă.
A respirat adânc, gâfâit, simţind cum trece efectul elixirului luat înainte de
luptă.
Mormanul imens de gunoi şi moloz de lângă zidul târgului, înclinat în pantă
abruptă în direcţia panglicii sclipitoare a râului, arăta pitoresc şi interesant
în lumina stelelor. Vânătorul a scuipat.
Monstrul era mort. Făcea parte de-acum din acel maldăr de gunoi, în care
odată vieţuia.
A mai căzut o stea.
— O lepădătură, a spus vânătorul de monştri cu efort. Oroare, gunoi şi
rahat.

II
— Puţi, Geralt, s-a strâmbat Yennefer fără să-şi ia ochii din oglinda în faţa
căreia îşi curăţa boiala de pe pleoape şi gene. Fă o baie.
— Nu-i apă, i-a răspuns el uitându-se la torent.
— Facem rost numaidecât. Vrăjitoarea s-a ridicat, a deschis fereastra larg.
Preferi simplă sau de mare?
— De mare, dacă-i pe-aşa.
Yennefer şi-a înălţat rapid mâinile, a rostit o vrajă în timp ce făcea un gest
complicat şi scurt. Prin fereastra deschisă a intrat deodată o boare
răcoroasă, umedă, obloanele s-au zguduit şi în odaie a izbucnit un vârtej
verde, care a luat forma unei sfere neregulate. Cada s-a umplut de apă

327
înspumată care clipocea şi se izbea de margini, stropind podeaua.
Vrăjitoarea s-a aşezat la loc, revenind la operaţiunea întreruptă.
— Ai izbutit? l-a întrebat. Cum a fost acolo, la gunoi?
— Un zeugel, aşa cum mă gândeam. Geralt şi-a scos pantofii, şi-a aruncat
hainele pe podea, după care şi-a vârât piciorul în cadă.
— La naiba, Yen, ce rece e! Nu poţi s-o încălzeşti?
— Nu. Vrăjitoarea şi-a apropiat faţa de oglindă pentru a-şi picura ceva în
ochi cu un beţigaş de sticlă. Vrăjile astea mă obosesc al naibii şi îmi dau
ameţeli. Şi oricum, după elixirul ăla îţi face bine apa rece.
Geralt n-a contrazis-o. Nici n-ar avea rost s-o contrazici pe Yennefer.
— Zeugelul ţi-a dat bătaie de cap? Vrăjitoarea a cufundat beţigaşul de sticlă
într-un flacon, apoi şi-a picurat ceva în celălalt ochi, ţuguindu-şi buzele
într-o grimasă nostimă.
— Nimic ieşit din comun.
Din spatele ferestrei deschise au venit un zăngănit, un trosnet ascuţit de
lemn rupt şi o voce neclară, care fredona fals şi repeta incoerent un refren
popular picant.
— Zeugel… Vrăjitoarea a luat flaconaşul de sticlă de pe masă şi i-a scos
dopul. În odaie mirosea a liliac şi agrişe. Ei, vezi. Chiar şi într-un târg se
poate găsi ceva de lucru pentru un vânător, nu trebuie să cutreieri
sălbăticiile. Ştii, Istredd spune că a devenit deja o regulă. De fiecare dată,
vine o creatură ca să-i ia locul unui monstru pe cale de dispariţie prin
păduri, prin mlaştini. Este ceva diferit, o nouă mutaţie, adaptată mediului
înconjurător artificial creat de către om.
Geralt s-a strâmbat ca întotdeauna la auzul numelui lui Istredd. Începuse să
se sature până peste cap de extazul lui Yennefer pentru geniul lui Istredd.
Chiar dacă Istredd avea dreptate.
— Istredd are dreptate, a continuat Yennefer frecându-şi obrajii şi pleoapele
cu o alifie care mirosea a liliac şi agrişe. Vezi bine, şobolani falşi în
canalizări şi în beciuri, zeugeli în tomberoane, ploşniţe în şanţuri colmatate
şi în ape reziduale poluate, moluşte sălbatice uriaşe în iazuri de moară. E
aproape o simbioză, nu-i aşa?
Şi ghouli în cimitire, devoratori de morţi încă din a doua zi după
înmormântare, cred că se clătesc cu săpun reciproc. Simbioză deplină, ce
mai încoace şi încolo.
— Da. Vrăjitoarea a împins flaconaşele şi borcănelele. Şi prin târguri se
poate găsi ceva de muncă pentru un vânător. Mă gândesc că într-o bună zi o
328
să te saturi să te tot muţi ca ţiganul cu cortul şi o să te statorniceşti şi tu într-
un târg, Geralt.
Mai bine mă statornicesc la naiba-n praznic, s-a gândit. Dar n-a spus-o cu
voce tare. S-o contrazică pe Yennefer, ştia bine, ar fi dus inevitabil la harţă,
iar harţa cu Yennefer s-ar fi putut finaliza primejdios.
— Ai terminat, Geralt?
— Da.
— Ieşi din cadă.
Fără să se ridice, Yennefer şi-a fluturat neglijent mâna şi a rostit o
incantaţie. Apa din cadă, cea vărsată pe podea şi cea prelinsă de pe trupul
lui Geralt s-a concentrat într-o sferă translucidă, care a zburat şuierând pe
fereastră. S-a auzit un pleoscăit puternic.
— Fir-ai a naibii să fii de curvă! s-a auzit un ţipăt iritat de jos. N-ai unde să-
ţi verşi pişatul? Mânca-te-ar viermii de vie să te mănânce!
Vrăjitoarea a închis fereastra.
— La naiba, Yen! a chicotit vânătorul. Puteai s-arunci şi tu apa aia în altă
parte.
— Puteam, a spus ea. Dar n-am avut chef.
A luat lampa de pe masă şi s-a îndreptat spre el. Cămaşa de noapte albă,
lipindu-i-se de trup când se mişca, o făcea scandalos de atractivă. Mai mult
decât dacă ar fost dezbrăcată, şi-a zis Geralt.
— Vreau să văd, a spus ea. Zeugelul putea să te rănească.
— Nu mi-a făcut nimic. Aş fi simţit.
— După elixir? Nu mă face să râd. După elixir nu simţi nici măcar
fracturile deschise, decât dacă osul îţi iese prin piele şi ţi se agaţă de ceva.
Iar zeugelul ar putea avea de toate, de la tetanos până la otravă letală. În
orice caz, am mai avea încă timp să o vindecăm. Întoarce-te.
A simţit pe spate căldura blândă de la flacăra lămpii şi mângâierea părului
ei din când în când.
— S-ar părea că totul e în regulă, a constatat ea. Întinde-te înainte ca
elixirul să te trântească la pământ. Aceste poţiuni sunt al naibii de
primejdioase. Pot să te omoare.
— Trebuie să le iau înainte de luptă.
Yennefer nu i-a răspuns. S-a aşezat din nou în faţa oglinzii şi a început să-şi
perie încet buclele negre, lungi şi strălucitoare. Întotdeauna îşi pieptăna
părul înainte de a merge la culcare. Geralt găsea că-i o excentricitate, dar
era înnebunit pur şi simplu să o privească în acele clipe. Bănuia că
329
Yennefer era conştientă de aceasta.
A simţit brusc că îi este foarte frig, şi-a dat seama că de fapt elixirul îl
scutură, gâtul îi zvâcnea, prin stomac îi umblau vârtejuri de greaţă. A
înjurat în barbă, s-a prăbuşit pe pat fără să-şi ia ochii de la Yennefer.
O mişcare în ungherul odăii i-a atras atenţia. S-a uitat cu coada ochiului. Pe
coarnele de cerb fixate strâmb în perete şi năpădite de păianjeni stătea o
pasăre mică, neagră ca smoala.
Întorcându-şi capul într-o parte, s-a uitat la vânător cu un ochi galben
nemişcat.
— Ce-i asta, Yen? De unde a apărut?
— Ce anume? Yennefer şi-a întors capul. Oh, asta. Este un vânturel.
— Vânturel? Vântureii sunt roşietici, iar ăsta e negru.
— Pentru că este un vânturel fermecat. Eu l-am făcut.
— Pentru ce?
— Am nevoie de el, i-a retezat-o. Geralt nu i-a pus mai multe întrebări, ştia
că Yennefer n-o să-i răspundă.
— Ai de gând să te duci mâine la Istredd?
Vrăjitoarea a împins sticluţele de pe marginea mesei, a ascuns pieptănul în
sertar şi a închis oglinda triptic.
— Mă duc. În zori. De ce?
— Nimic.
S-a aşezat lângă el fără să stingă lampa. Niciodată nu o stingea, nu putea să
doarmă pe întuneric. Că era lampă, felinar sau lumânare, trebuia să ardă
până la capăt. Încă o ciudăţenie de-a ei. Yennefer avea numeroase
ciudăţenii.
— Yen?
— Hm?
— Când plecăm de aici?
— Nu mă mai bate la cap, i-a răspuns ea şi a dat jos o pernuţă. Suntem aici
de trei zile şi mi-ai pus această întrebare de cel puţin treizeci de ori. Ţi-am
mai spus, am treburi de făcut.
— Cu Istredd?
— Da.
A oftat şi a îmbrăţişat-o fără să-şi ascundă intenţiile.
— Hei, l-a atenţionat, ai luat elixirul…
— Şi ce dacă?
— Nimic, a chicotit ca o puştoaică în îmbrăţişarea lui, arcuindu-se şi
330
ridicându-se pentru a înlesni alunecarea cămăşii. Fascinaţia goliciunii, ca de
obicei, îi dădea un fior pe şira spinării, îi stârnea furnicături în degetele
care-i atingeau pielea. I-a atins cu buzele sânii rotunzi şi delicaţi, cu
sfârcurile atât de palide, încât abia se zăreau. Şi-a răsfirat degetele în părul
ei, care mirosea a liliac şi agrişe.
Yennefer s-a lăsat pradă mângâierilor lui, torcând ca o pisică, frecându-şi
genunchiul de şoldul lui.
După un răstimp, vânătorul şi-a dat seama că – aşa cum se întâmpla de
obicei – îşi supraestimase rezistenţa la elixiruri, uitase de efectele lor
negative asupra organismului. Sau poate că nu e de la poţiuni, s-a gândit el,
ar putea să fie de la oboseala din luptă, de la nesiguranţă, de la primejdia
morţii? O oboseală pe care, din rutină, n-am luat-o în seamă? Dar corpul
meu, deşi îmbunătăţit în mod artificial, nu cedează rutinei. Reacţionează
natural. Doar atunci când nu e nevoie. La naiba.
Dar Yennefer – ca de obicei – nu l-a lăsat să se descurajeze pentru un fleac.
A simţit cum o atinge, l-a auzit cum îi şopteşte la ureche. Ca de obicei, fără
să vrea, s-a gândit la numărul cosmic de ocazii în care a trebuit să apeleze
la acea vrajă foarte practică. Apoi nu s-a mai gândit.
Ca de obicei, a fost neobişnuit.
Se uita la gură în colţul căreia tremura un zâmbet involuntar. Ştia bine acest
zâmbet, întotdeauna părea mai degrabă un zâmbet de triumf decât de
fericire. N-a întrebat-o despre asta. Ştia că n-o să-i răspundă.
Vânturelul negru, aşezat pe coarnele de cerb, şi-a răsfirat aripile, a plescăit
din ciocul strâmb. Yennefer şi-a întors capul şi a oftat. Cu mare tristeţe.
— Yen?
— Nu-i nimic, Geralt – l-a sărutat. Nu-i nimic.
Lampa ardea cu o flacără şovăielnică. Un şoarece ronţăia în perete, iar carii
scârţâiau încet, ritmic şi monoton în sertare.
— Yen?
— Mmm?
— Hai să plecăm de aici. Nu mă simt bine deloc. Târgul ăsta are o influenţă
malefică asupra mea.
S-a întors pe o parte, i-a mângâiat obrazul, i-a dat la o parte părul, şi-a
plimbat degetele mai jos, i-a atins cicatricile îngroşate care îi străbăteau
gâtul.
— Ştii ce înseamnă numele acestui oraş? Aedd Gynvael?
— Nu. E în limba elfilor?
331
— Da. Înseamnă sloiuri de gheaţă.
— Ciudat că nu se potriveşte cu haznaua asta scârboasă.
— Printre elfi, a spus vrăjitoarea gânditoare, circulă legenda Crăiesei Iernii,
care pe vreme de viscol umblă prin lume cu sania trasă de cai albi.
Mergând, Crăiasa împrăştie în jur sloiuri de gheaţă dure, ascuţite şi mici şi e
vai şi amar de pielea celui pe care îl nimereşte un astfel de sloi în ochi sau
în inimă. Este pierdut pentru totdeauna. N-o să mai fie în stare să se bucure
de nimic, totul o să i se pară urât, scârbos, îngrozitor, dacă nu are albul
imaculat al zăpezii. N-o să aibă linişte, o să lase totul baltă, o să plece în
căutarea Crăiesei, a visului şi a dragostei ei. Bineînţeles că n-o s-o găsească
niciodată şi o să se topească de dorul ei. Se pare că aici, în acest târg, pe
vremuri s-a petrecut ceva de genul ăsta. O legendă frumoasă, nu-i aşa?
— Elfii ştiu cum să îmbrace totul în cuvinte frumoase, a bâiguit el
somnoros, căutându-i umărul cu buzele. Nu-i nicio legendă, Yen. E o
descriere frumoasă a fenomenului oribil al Persecuţiei Sălbatice, blestemul
anumitor mahalale. O frenezie colectivă inexplicabilă, care forţa oamenii să
se alăture unei procesiuni fantomatice din cer. Am văzut una. Se înţelege că
de cele mai multe ori se petrece în timpul iernii. Mi-au oferit o grămadă de
bani ca să pun capăt o dată pentru totdeauna acestui balamuc, dar nu m-am
băgat. Nu te pui cu Persecuţia Sălbatică…
— Vânătorule, i-a şoptit sărutându-l pe obraz, n-ai niciun strop de
romantism în tine. Cât despre mine… îmi plac la nebunie legendele elfilor,
sunt nemaipomenite. Mare păcat că oamenii nu au astfel de legende. Poate
o să aibă şi ei cândva? Poate o să le plăsmuiască? Dar despre ce să fie vorba
în acele legende ale oamenilor? Oriunde te uiţi, tristeţe şi vulgaritate. Chiar
şi ceea ce începe frumos alunecă rapid în banalitate în acest ritual uman, în
acest ritm plictisitor numit viaţă. Oh, Geralt, nu-i uşoară viaţa de vrăjitoare,
dar comparând-o cu existenţa umană… Geralt? – şi-a pus capul pe pieptul
lui, simţindu-i respiraţia lentă, cadenţată.
— Dormi, i-a şoptit. Dormi, vânătorule.

III
Târgul exercita o influenţă malefică asupra lui.
De cu zori. De cu zori totul îl indispunea, totul îl deprima şi îl înfuria.
Totul. Îl enerva în aşa hal, încât dormea atât de mult că dimineaţa devenea

332
practic amiază. Nu-i convenea absenţa lui Yennefer, care o luase din loc
înainte de a se trezi el.
Se vedea că plecase în grabă, deoarece ustensilele, care de obicei erau
frumos aranjate în sertărele, zăceau pe masă împrăştiate la întâmplare, ca
zarurile aruncate de un ghicitor în cadrul unui ritual profetic. Pensule cu
peri moi – unele mari, cu care-şi pudra tenul, altele mai mici, cu care îşi
întindea rujul pe buze, şi altele şi mai mici, pentru henna cu care îşi boia
genele. Creioane şi beţişoare pentru pleoape şi sprâncene. Pensete şi
linguriţe de argint. Borcănele şi sticluţe din porţelan şi sticlă lăptoasă care
conţineau, cum bine ştia, poţiuni şi alifii din ingrediente destul de banale ca
funinginea, untura de gâscă şi sucul de morcovi, precum şi unele destul de
primejdioase şi misterioase ca mandragora, antimoniul, mătrăguna,
canabisul, sângele de dragon şi esenţa de venin de scorpioni uriaşi. Şi mai
presus de toate, în jur, în aer – mirosul de liliac şi agrişe, parfumul pe care îl
folosea de obicei.
O regăsea în aceste obiecte. O regăsea în acest parfum.
Dar nu era ea însăşi.
A coborât simţind cum îi creşte neliniştea şi i se acumulează furia.
Împotriva tuturor.
Îl înfuria omleta rece şi ţeapănă pe care i-o servea cârciumarul la micul
dejun, desprins pentru un moment de fetiţa care lucra în spate, la bucătărie.
Îl enerva că fetiţa avea cel mult doisprezece ani. Şi lacrimi în ochi.
Vremea caldă, de primăvară şi rumoarea veselă a vieţii trepidante de pe
stradă nu i-au îmbunătăţit lui Geralt starea de spirit. Încă nu găsea nimic
atractiv în Aedd Gynvael, un târguşor care, după părerea lui, era ca o
parodie deşănţată a tuturor târguşoarelor ştiute de el – era caricatural mai
zgomotos, mai apăsător, mai murdar şi mai iritant.
A simţit că miasmele firave de gunoi îi persistau în haine şi în păr. S-a
hotărât să meargă să facă o baie.
La baie l-a supărat slujbaşul care se holba la medalionul de vânător şi la
spada sprijinită de marginea căzii. L-a nemulţumit şi faptul că nu i-a oferit
o târfă. N-avea de gând să facă uz de serviciile ei, dar în băi tuturor li se
ofereau, de aceea îl înfuria la culme excepţia făcută.
Cu toate că a ieşit mirosind puternic a săpun gri, tot nu i se îmbunătăţise
dispoziţia şi Aedd Gynvael nu i se părea cu nimic mai atractiv ca înainte.
Încă nu găsea nimic care să-l încânte. Nu-i plăceau grămezile de gunoi de
grajd care tronau pe uliţe. Nu-i plăceau cerşetorii ghemuiţi sub zidurile
333
templului. Nu-i plăcea inscripţia strâmbă de pe zid, care proclama: ELFII
ÎN REZERVAŢIE!
Nu l-au lăsat să intre în castel, l-au trimis să-l caute pe staroste la breasla
negustorilor. L-au supărat. De asemenea, l-a supărat când un meşter breslaş
elf mai vârstnic i-a spus să se uite după staroste prin piaţă, măsurându-l cu
un dispreţ şi o superioritate ciudate pentru cineva care urmează să fie izolat
într-un ghetou în scurtă vreme.
Piaţa în care roiau oamenii era ticsită de tarabe, teleguţe, cai, boi şi muşte.
Pe o platformă era un condamnat la stâlpul infamiei în care gloata azvârlea
cu balegă şi mâl. Osânditul, dând dovadă de un calm admirabil, îi insulta pe
batjocoritorii săi fără să ridice vocea.
Lui Geralt, care era familiarizat cu atmosfera, îi erau clare motivele pentru
prezenţa starostelui în acel vacarm. Negustorii veniţi cu caravanele umflau
preţurile ca să-şi scoată ploconul pe care trebuia să-l dea mai departe.
Starostele, căruia nu-i era străin obiceiul, venea în mijlocul lor ca să nu se
ostenească prea mult negustorii.
Locul în care îşi exercita misiunea era marcat printr-un baldachin de un
albastru murdar, întins pe stâlpi. În interior se găsea o masă înconjurată de
muşterii zurbagii. Într-un capăt al mesei stătea starostele Herbolth, al cărui
dispreţ faţă de toţi şi de toate i se putea citi pe faţa spălăcită.
— Hei! Încotro?
Geralt şi-a întors lent capul. Şi-a înăbuşit imediat mânia, şi-a stăpânit
nervozitatea, s-a transformat într-un sloi tare, rece, de gheaţă. Nu se putea
lăsa pradă emoţiilor. Bărbatul care i-a ieşit în cale avea părul gălbui ca
penele de grangur şi sprâncenele de aceeaşi culoare, deasupra ochilor goi,
spălăciţi. Mâinile subţiri, cu degete lungi, i se odihneau pe centura din plăci
masive de alamă, încărcată cu o spadă, un buzdugan şi două pumnale.
— Aha, a spus bărbatul, te-am recunoscut. Eşti vânător, nu-i aşa? îl cauţi pe
Herbolth?
Geralt a confirmat din cap, continuând să-i privească mâinile. Ştia că e
primejdios să-şi ridice privirea de la mâinile bărbatului.
— Am auzit despre tine, falnic cuceritor de monştri, i-a declarat cel cu
părul gălbui, privind cu vigilenţă mâinile lui Geralt. Deşi mi se pare că nu
ne-am întâlnit niciodată, probabil ai auzit şi tu despre mine. Sunt Ivo Mirce.
Dar toată lumea îmi spune Greiere.
Vânătorul a dat din cap în semn că a auzit. Ştia, de asemenea, preţul care
fusese fixat pentru capul Greierului în Wyzima, Caelf şi Vattweir. Dacă l-ar
334
fi întrebat cineva, i-ar fi spus că este un preţ mic. Dar nu l-a întrebat nimeni.
— Bine, a zis Greiere. Starostele, din câte ştiu, te aşteaptă. Poţi să te duci.
Dar spada, prietene, o laşi aici. Pe mine, după cum vezi, mă plăteşte ca să
veghez la tot ce se petrece aici. Nimeni nu are dreptul să se apropie de
Herbolth înarmat. Ai priceput?
Geralt a ridicat din umeri indiferent, şi-a desfăcut centura şi i-a înmânat
spada. Greiere i-a zâmbit în colţul gurii.
— Ca să vezi, i-a spus surprins. Ce politicos, fără niciun cuvânt de protest.
Ştiam eu că zvonurile despre tine sunt exagerate. Mi-ar plăcea să-mi ceri
vreodată spada, o să-mi vezi atunci răspunsul.
— Hei, Greiere! a exclamat dintr-odată starostele ridicându-se. Lasă-l să
treacă! Vino grabnic încoace, coane Geralt, bun venit, bun venit. Ia,
jupânilor negustori, lăsaţi-ne singuri preţ de câteva clipe. Interesele voastre
trebuie să cedeze în faţa celor de o mai mare importanţă pentru târg.
Petiţiile lăsaţi-le la secretarul meu!
Geralt nu s-a lăsat înşelat de entuziasmul întâmpinării mieroase. Ştia că
servea doar ca element de negociere. Negustorii au avut timp să se
gândească dacă era de-ajuns ploconul.
— Pun rămăşag că Greiere a încercat să te provoace. Herbolth a ridicat
mâna neglijent ca răspuns la salutul din cap la fel de neglijent al
vânătorului. Nu-ţi face griji. Greiere scoate spada numai dacă i se
porunceşte. De bună seamă că nu-i prea place, dar n-are încotro, atâta timp
cât îl plătesc, trebuie să mi se supună, altfel, drum bun şi cale bătută. Nu-ţi
face griji pentru el.
— Da’ la ce naiba ai nevoie de cineva ca Greiere, staroste? Chiar aşa de
primejdios e pe-aici?
— Nu e, pentru că îl plătesc pe Greiere, a râs Herbolth. Faima lui ajunge
foarte departe şi el este de partea mea. Vezi tu, Aedd Gynvael şi alte târguri
din valea Toinei aparţin nobililor Raskverelin. Iar în ultima vreme, nobilii
se schimbă toată ziua bună ziua. Nu se ştie de ce se tot schimbă, dar,
oricum, unu din doi este semielf sau sfertelf, sânge blestemat şi rasă
blestemată, tot ce este rău vine de la elfi.
Geralt n-a mai adăugat că şi de la căruţaşi, deoarece gluma, deşi cunoscută,
nu le pica bine tuturor.
— Fiecare nobil nou, a continuat să-şi dezlege limba Herbolth, începe cu
înlăturarea starostilor şi a guvernatorilor vechiului regim pentru a-şi pune în
locul lor rudele şi prietenii. Dar după ce i-a făcut Greiere odată trimisului
335
unui anumit nobil, nimeni n-a mai îndrăznit să încerce să mă dea la o parte
şi uite-aşa sunt cel mai vechi staroste din cel mai vechi regim, atât de vechi,
că nici măcar nu-mi aduc aminte care. Ei bine, dar hai să nu mai îndrugăm
verzi şi uscate, aşa cum obişnuia să spună prima mea soţie, zeii s-o ierte. Să
trecem la afaceri. Ce dihanie s-a aciuat în gunoiul nostru?
— Un zeugel.
— În viaţa mea nu am auzit de aşa ceva. Presupun că i-ai făcut seama?
— E pe lumea cealaltă.
— Cât trebuie să primeşti ca răsplată? Şaptezeci?
— O sută.
— Bine, bine, maestre vânător! Cred c-ai băut gaz! O sută de mărci ca să
ucizi un vierme cuibărit într-o grămadă de rahat?
— Vierme, nevierme, staroste, a înghiţit opt persoane, aşa cum ai afirmat şi
dumneata.
— Oameni? Ei, asta-i bună! Monstruleţul, aşa cum mi s-a raportat, l-a halit
pe bătrânul Coajă, faimos pentru faptul că niciodată nu a fost treaz, o babă
de prin mahala şi nişte plozi de-ai lui Sulirad Căpriorul, nu s-a descoperit
prea repede câţi pentru că nici măcar Sulirad nu ştie exact câţi copii are, i-ar
lua ceva timp ca să-i numere. Ce mai oameni! Optzeci.
— Dacă nu l-aş fi omorât pe zeugel, n-ar fi durat mult şi ar fi înfulecat pe
cineva important. Pe spiţer, de exemplu. Ei, de unde-ai mai fi făcut rost de
alifie pentru şancru? O sută.
— O sută de mărci înseamnă o căruţă de bani. Nu ştiu dacă ţi-aş da atât nici
pentru o hidră cu nouă capete. Optzeci şi cinci.
— O sută, coane Herbolth. Cu toate că n-a fost tocmai o hidră cu nouă
capete, nimeni de pe-aici, nici măcar vestitul Greiere, n-a putut să-i facă
faţă în vreun fel zeugelui.
— Pentru că nimeni de pe-aici nu se ocupă cu scormonitul prin bălegar şi
gunoi. Ultimul meu cuvânt: nouăzeci.
— O sută.
— Nouăzeci şi cinci, la naiba şi la toţi demonii şi diavolii!
— De acord.
— Bine, a rânjit Herbolth. S-a făcut. Întotdeauna te tocmeşti aşa de bine,
vânătorule?
— Nu. Geralt nu i-a zâmbit. Destul de rar. Dar am vrut să te ţin pe jar,
staroste.
— M-ai ţinut, lua-te-ar naiba, a râs Herbolth cu hohote. Hei, Tarabă! Fă-te-
336
ncoace! Scoate cartea şi punga şi numără-mi degrabă nouăzeci de mărci.
— Era vorba de nouăzeci şi cinci.
— Şi darea?
Vânătorul l-a înjurat printre dinţi. Starostele şi-a pus pecetea pe chitanţă,
apoi s-a scobit în ureche cu celălalt capăt al tocului.
— Am încredere c-o să fie linişte şi pace de-acum încolo în grămada de
gunoi. Nu-i aşa, vânătorule?
— Aşa ar trebui. A fost doar un singur zeugel. Ce-i drept, ar fi putut să se
înmulţească. Zeugelii sunt hermafrodiţi ca melcii.
— Ce poveşti îmi tot îndrugi tu acolo? Herbolth l-a privit saşiu. Pentru
înmulţire e nevoie de doi, vreau să spun mascul şi femelă. Ei bine, zeugelii
ăştia se înmulţesc chiar aşa ca puricii sau ca şoarecii, luându-se la trântă cu
paiele dintr-o saltea putredă? Orice prost ştie, la urma urmei, că nu există
şoricei şi şoricioaice, ci se înmulţesc aşa în paiele putrede.
— Şi melcii se iau la trântă cu frunzele umede, a declarat secretarul Tarabă,
ocupat în continuare cu stivuirea monedelor.
— Toată lumea ştie, a încuviinţat Geralt zâmbind vesel. Nu există melci şi
melcoaice, ci numai melci şi frunze. Şi cine crede altceva se înşală.
— Destul, i-a retezat-o starostele privindu-l suspicios. Gata cu gângăniile.
Te-am întrebat dacă în groapa de gunoi mai este ceva care să ne pună pe
fugă şi te rog să-mi răspunzi scurt şi la obiect.
— Preţ de vreo lună ar trebui să mai scotociţi prin groapa de gunoi, de
preferinţă cu câinii. Puii de zeugel sunt inofensivi.
— Ai putea să te ocupi tu, vânătorule? Cât despre plată, mai stăm de vorbă.
— Nu. Geralt şi-a luat mărcile din mâinile lui Tarabă. Eu nu am de gând să
mai rămân în fermecătorul vostru târg nici măcar o săptămână, ce să mai
vorbim de o lună.
— Interesant ce spui, a zâmbit Herbolth ironic, privindu-l drept în ochi.
Într-adevăr, interesant. Pentru că eu cred că o să stai mai mult pe la noi.
— Greşeşti, staroste.
— Oare? Ai venit aici cu vrăjitoarea brunetă, cum o cheamă că am uitat…
Guinever, parcă. La „Sub Nisetru”, stai cu ea. Se spune că într-o singură
odaie.
— Şi ce dacă?
— Păi ea, ori de câte ori ajunge în Aedd Gynvael, nu pleacă prea curând. Şi
a fost de atâtea ori pe la noi.
Tarabă a rânjit larg, ştirb şi semnificativ. Herbolth a continuat să-l
337
ţintuiască pe Geralt cu privirea, fără să zâmbească. Geralt a zâmbit cât de
ameninţător a putut.
— La urma urmelor, eu nu ştiu nimic… Starostele s-a uitat în zare şi a lovit
cu călcâiul în pământ. Şi nici nu-mi pasă deloc, la naiba. Dar vrăjitorul
Istredd, ca să ştii şi tu, este o persoană importantă printre noi. E de
neînlocuit în acest târg, de nepreţuit, aş spune. Este respectat de lumea de
aici şi de alţii deopotrivă. Noi nu ne băgăm nasul în vrăjile lui şi nici în
treburile lui personale.
— Poate că pe bună dreptate, a încuviinţat vânătorul. Şi unde locuieşte,
dacă pot întreba?
— Nu ştii? Păi, chiar aici, vezi casa aceea? Aia albă, înaltă, între siloz şi
depozitul de arme ca, iertat să-mi fie, o lumânare băgată-n cur. Dar acum
nu-l găseşti pe-acasă. Istredd a descoperit nu de mult ceva lângă zidul
dinspre miazăzi şi acum sapă de zor în jur ca o cârtiţă. Şi oamenii m-au
îndemnat să văd ce e cu săpăturile acelea. M-am dus, l-am întrebat politicos
ce se petrece, de ce sapi gropi, maestre, de parc-ai fi un ţânc, că uite, râde
lumea de tine de-acum. Ce este acolo, în pământ? El s-a uitat la mine ca la
un căpcăun şi mi-a zis: „Istoria.” Cum adică istoria, l-am întrebat. Mi-a
spus: „Istoria omenirii. Răspunsuri la întrebări. La întrebări despre ce a fost
şi la întrebări despre ce o să fie.” Un rahat a fost aici, i-am spus, înainte de a
fi târgul, ce să fie? Congeri, bălării şi vârcolaci. Iar ce-o să fie depinde de
cine va fi numit guvernator în Rakverelin, de vreun alt semielf spurcat. Iar
în pământ nu există nicio istorie, nu e nimic acolo, în afară de râme, dacă
cineva are nevoie pentru pescuit. Crezi că m-a ascultat? Da’ de unde. Sapă
întruna. Aşadar, dacă ai chef să-l vezi, du-te la zidul dinspre miazăzi.
— Eee, jupâne staroste, a pufnit Tarabă. Acum e în casă. Ce să caute el
acum la săpături, acum când…
Herbolth s-a uitat urât la el. Tarabă s-a încovoiat şi a tuşit, încrucişându-şi
picioarele. Vânătorul, zâmbind în continuare ameninţător, şi-a încrucişat
mâinile la piept.
— Da, ăhhâm, ăhâmm… şi-a dres glasul starostele. Cine ştie, poate că de
fapt Istredd este acum în casă. Ceea ce pe mine, la urma urmei, nu mă…
— Rămas-bun, sănătate, staroste, i-a urat Geralt fără să se forţeze într-o
parodie de plecăciune. Să ai o zi bună!
S-a dus la Greiere, care i-a ieşit în întâmpinare cu armele zăngănind. Fără
vreun cuvânt, şi-a întins mâna după spada pe care Greiere o ţinea la subraţ.
Greiere a făcut un pas îndărăt.
338
— Te grăbeşti, vânătorule?
— Mă grăbesc.
— M-am uitat la spada ta.
Geralt l-a măsurat din cap până-n picioare cu o privire care nici cu cele mai
bune intenţii nu putea fi considerată caldă.
— Eşti vrednic de laudă, a dat din cap. Nu multora le-a fost dat s-o vadă. Şi
mai puţini ar putea vorbi despre asta.
— Ho, ho! Lui Greiere i-au scânteiat dinţii. A sunat tare înspăimântător, mi
s-a făcut pielea de găină. M-am întrebat mereu, vânătorule, de ce oamenilor
le este atât de frică de tine. Şi cred că acum ştiu.
— Mă grăbesc, Greiere. Dă-mi spada, te rog frumos.
— Fum în ochi, vânătorule, nimic altceva decât fum în ochi. Sperii oamenii
ca un apicultor albinele, cu fum şi duhoare, cu faţa asta de piatră, cu
pălăvrăgeala şi cu zvonurile pe care, mai mult ca sigur, tot tu le răspândeşti.
Şi albinele fug de fum, tâmpitele, în loc să-şi înfigă acul în curul de vânător,
care s-ar umfla ca oricare altul. Umblă vorba despre voi că nu simţiţi la fel
ca toţi oamenii. Prostii. Dacă v-ar înjunghia pe unul dintre voi cum ar
trebui, aţi simţi.
— Ai terminat?
— Da, i-a răspuns Greiere oferindu-i spada. Ştii ce curiozitate am,
vânătorule?
— Ştiu. Albinele.
— Nu. Mă gândesc aşa şi mă întreb, dacă tu cu spada ta vii pe un drum
dintr-o direcţie, iar eu vin din cealaltă direcţie, care dintre noi ajunge la
capătul drumului? Ar fi interesant de pus un rămăşag.
— De ce mă provoci, Greiere? Cauţi gâlceavă? Ce vrei de la mine?
— Nimic. Sunt doar curios să văd cât adevăr este în ceea ce vorbesc
oamenii. Că sunteţi grozavi în luptă, voi, vânătorii, că n-aveţi inimă, nici
suflet, nici milă, nici conştiinţă. Şi asta e suficient? Pentru că despre mine,
de exemplu, se spune acelaşi lucru. Şi nu fără motiv. De aceea sunt teribil
de curios care dintre noi doi, dacă ne-am încăiera pe drum, ar ieşi teafăr.
Ei? Ce zici? Ar merge un rămăşag?
— Ţi-am spus că mă grăbesc. N-o să-mi pierd vremea meditând la fleacuri.
Şi nu obişnuiesc să pariez. Dar, dacă o să-ţi treacă prin cap vreodată să mă
şicanezi pe drum, îţi dau un sfat prietenesc, Greiere. Să te gândeşti bine mai
întâi.
— Fum, a zâmbit amar Greiere. Fum în ochi, vânătorule. Nimic mai mult.
339
Să ne vedem cu bine, cine ştie? Poate pe vreun drum?
— Cine ştie.

IV
— Aici putem vorbi liber. Stai jos, Geralt.
Ceea ce sărea cel mai mult în ochi în atelier era numărul impresionant de
cărţi – ocupau cea mai mare parte a spaţiului din această încăpere imensă.
Volumele groase umpleau rafturile prinse de pereţi, arcuiau etajerele, se
îngrămădeau pe cutii şi pe dulapuri. Din câte apreciase vânătorul, trebuie să
fi costat o avere. Nu lipseau, desigur, alte elemente tipice pentru crearea
atmosferei – un crocodil împăiat, un peşte uscat, agăţat de tavan, un schelet
colbăit şi o colecţie impunătoare de borcane cu alcool care conţineau toate
monstruozităţile imaginabile: centipede, păianjeni, şerpi, broaşte, precum şi
nenumărate fragmente umane şi neumane, în cea mai mare parte măruntaie.
Era chiar şi un homunculus sau ceva asemănător unui homunculus, dar care
putea la fel de bine să fie un făt afumat.
Pe Geralt această colecţie nu l-a dat pe spate – locuise o jumătate de an la
Yennefer în Vengerberg, iar ea avea o colecţie şi mai interesantă, care
conţinea chiar şi un falus de proporţii nemaiîntâlnite, s-ar părea că al unui
trol de la munte. Avea, de asemenea, un unicorn împăiat cu deosebită
măiestrie, pe a cărui crupă îi plăcea să facă dragoste. Geralt era de părere
că, dacă ar exista pe lume un loc mai nepotrivit pentru a face dragoste, n-ar
fi, probabil, decât crupa unui unicorn viu. Spre deosebire de el, pentru care
patul era un lux şi profita de toate ocaziile posibile pentru a folosi această
mobilă magnifică, Yennefer dădea dovadă de extravaganţe dintre cele mai
sălbatice. Geralt îşi amintea clipele speciale petrecute cu vrăjitoarea pe un
acoperiş destul de înclinat, într-o scorbură plină de scârboşenii, într-un
balcon care pe deasupra mai era şi al altcuiva, pe parapetul unui pod, într-o
canoe şubredă pe un râu rapid şi în timpul unei levitaţii la treizeci de
stânjeni deasupra solului. Dar unicornul fusese cel mai rău. Într-o bună zi,
mumia a crăpat sub ei, s-a rupt şi s-a împrăştiat în bucăţi, dându-le
suficiente motive să râdă.
— Ce găseşti aşa de amuzant, vânătorule? l-a întrebat Istredd şezând în
spatele unei mese lungi, pe blatul căreia zăceau numeroase cranii de morsă,
oase şi bucăţi de fier ruginite.

340
— De fiecare dată când văd asemenea lucruri – vânătorul s-a aşezat în
capătul opus, arătând spre borcănele şi borcane – mă întreb dacă chiar nu se
poate practica vrăjitoria fără toate scârboşeniile la vederea cărora ţi se
strânge stomacul.
— E o chestiune de gust, i-a replicat vrăjitorul. Precum şi de obişnuinţă.
Ceea ce unul detestă pe altul îl lasă rece. Dar tu, Geralt, ce deteşti? Mă
întreb şi eu ce-ar putea detesta cineva care, din câte mi-au ajuns la urechi,
pentru bani e în stare să intre până la gât în balegă şi gunoi? Nu mi-o lua, te
rog, în nume de rău. Chiar sunt foarte curios să aflu ce anume îi poate isca
repulsie unui vânător.
— Oare nu cumva borcanul ăsta conţine sânge menstrual de fecioară
neprihănită, Istredd? Ei bine, află că mă dezgustă când îmi închipui cum tu,
un vrăjitor serios, cu sticluţa în mână, încerci să obţii acest lichid preţios,
picătură cu picătură, îngenunchind, ca să mă exprim aşa, chiar în faţa
sursei.
— Eşti tare, i-a zâmbit Istredd. Mă refer, desigur, la gluma ta genială,
pentru că în ceea ce priveşte conţinutul borcanului, nu l-ai dibuit.
— Dar, uneori, foloseşti astfel de sânge, nu? Unele vrăji, din câte mi-a fost
dat să aud, nici nu pot purcede fără sânge de fecioară, de preferinţă ucisă în
timpul fulgerului, pe lună plină, cu cer senin. Aşa, de curiozitate, cu ce este
mai bun sângele acesta decât cel al unei târfe bete căzute de pe o palisadă?
— Cu nimic, a încuviinţat vrăjitorul cu un zâmbet amabil pe buze. Dar dacă
se demonstrează că rolul acestuia ar putea fi îndeplinit aproape la fel de
bine de sângele unui porc, mai lesne de obţinut, atunci gloata ar purcede la
practicarea vrăjitoriei. Dar, dacă gloata trebuie să colecteze şi să folosească
sânge feciorelnic care te fascinează atât, lacrimi de dragon, venin de
tarantulă albă, decoct de mâini retezate de la nou-născuţi sau de la vreun
cadavru dezgropat la miezul nopţii, mai mult ca sigur o să se răzgândească.
Au tăcut. Istredd, dând impresia că e profund cufundat în gânduri, lovea cu
unghiile în craniul scrijelit, înnegrit şi cu mandibula lipsă, care zăcea în faţa
lui. Cu degetul arătător urmărea bordura zimţată a găurii care se termina la
osul temporal. Geralt îl privea discret. Se întreba câţi ani putea să aibă
vrăjitorul. Ştia că cei mai talentaţi erau capabili să-şi încetinească procesul
de îmbătrânire pentru totdeauna, la orice vârstă. Bărbaţii, pentru reputaţie şi
prestigiu, preferau vârsta unei maturităţi avansate, ca să sugereze
înţelepciune şi experienţă. Femeilor – ca Yennefer – le păsa mai puţin de
prestigiu şi mai mult de fizicul lor atrăgător. Istredd părea în toată puterea,
341
până în patruzeci. Avea părul grizonant, drept, până la umăr, şi numeroase
riduri pe frunte, la colţurile gurii şi în jurul ochilor, care îi confereau un
plus de seriozitate. Geralt nu-şi dădea seama dacă profunzimea şi
înţelepciunea din ochii cenuşii, fermecători, era naturală sau obţinută prin
vrăji. După un răstimp a ajuns la concluzia că-i era totuna.
— Istredd, a rupt vânătorul tăcerea ciudată. Am venit aici pentru că am vrut
s-o văd pe Yennefer. Cu toate că n-am găsit-o, m-ai invitat înăuntru. Ca să
discutăm. Despre ce? Despre gloata care încearcă să-ţi spargă monopolul
utilizării vrăjitoriei? Ştiu că şi pe mine mă incluzi în această gloată. Nu-i
nimic nou pentru mine. Pentru o clipă am avut impresia că te dovedeşti a fi
altfel decât confraţii tăi, care de multe ori au întreţinut o conversaţie
serioasă cu mine doar pentru a-mi demonstra că nu mă apreciază.
— N-am de gând să-mi cer scuze pentru, cum le spui tu, confraţii mei, i-a
răspuns senin vrăjitorul. Îi înţeleg, pentru că, la fel ca ei, ca să ajung să
practic vrăjitoria la acest nivel, a trebuit să muncesc pe brânci. Pe când
eram un ţânc, când băieţaşii de vârsta mea alergau pe câmp cu arcuri şi
săgeţi, pescuiau sau se jucau de-a leapşa, eu nu-mi scoteam nasul din
manuscrise. De la piatra rece a pardoselii din etajele turnului, mi s-au rupt
oasele şi articulaţiile vara, bineînţeles, căci iarna îmi trosnea smalţul de pe
dinţi. Colbul de pe cărţile vechi îmi stârnea câte o tuse de-mi dădeau
lacrimile şi-mi ieşeau ochii din cap, iar maestrul, bătrânul Roedskilde, nu
rata niciodată ocazia de-a mă plesni cu biciul pe spate, socotind că altfel nu
se poate ajunge la un progres academic satisfăcător. Nu umblam pe la lupte,
nici cu fetele, nici la bere, în cei mai buni ani, atunci când toate distracţiile
au cel mai bun gust.
— Bietul de tine, şi-a schimonosit vânătorul faţa într-o grimasă. Sunt
copleşit până la lacrimi.
— Ce-i cu ironia asta? Încerc să-ţi explic motivele pentru care vrăjitorii nu
se dau în vânt după ghicitori, vindecători, spiritişti. Spune-i cum vrei, chiar
şi invidie pur şi simplu, dar tocmai de-aia se iscă antipatia. Nu ne convine
când vedem cum vrăjitoria, o artă pe care am fost învăţaţi să o tratăm ca pe
un privilegiu al elitei şi un mister sacru, a încăput pe mâinile profanilor şi
ale amatorilor. Chiar şi atunci când este vorba despre o vrăjitorie meschină,
depăşită, ridicolă. Acesta este motivul pentru care confraţii mei te detestă.
Aidoma mie, dacă e s-o spunem pe-a dreaptă.
Geralt era sătul până-n gât de discuţii, de trăncăneală, de senzaţia destul de
neplăcută de anxietate pe care o simţea ca un melc târându-i-se pe ceafă şi
342
pe spate. S-a uitat drept în ochii lui, cu degetele încleştate pe marginea
mesei.
— E vorba de Yennefer, nu?
Vrăjitorul a ridicat capul, atingând în continuare uşor cu unghiile craniul
aşezat pe masă.
— Bravo pentru perspicacitate, a declarat susţinându-i privirea vânătorului.
Felicitările mele. Da, este vorba despre Yennefer.
Geralt a amuţit. Demult, cu ani în urmă, cu mulţi, mulţi ani în urmă, pe
vremea când era abia un vânător tânăr, pândea o manticoră. A simţit că se
apropie manticora. Nu putea s-o vadă ori s-o audă. Dar a simţit-o. N-a uitat
niciodată acea senzaţie. Şi acum simţea exact la fel.
— Perspicacitatea ta, a adăugat vrăjitorul, ne scuteşte de pierderea timpului
pe care ni l-ar lua învârtitul în jurul cozii. Şi da, acum s-a limpezit totul.
Geralt s-a abţinut de la comentarii.
— Strânsa mea prietenie cu Yennefer, a continuat Istredd, durează de multă
vreme, vânătorule. Pentru un lung răstimp a fost o amiciţie fără obligaţii,
bazată pe anumite intervale mai lungi sau mai scurte, mai mult sau mai
puţin regulate, în care am fost împreună. Astfel de parteneriate se practică
pe scară largă în rândul reprezentanţilor breslei noastre. Numai că dintr-
odată am simţit nevoia de mai mult de atât. Am decis să-i prezint
propunerea de a rămâne cu mine pentru totdeauna.
— Şi ce ţi-a răspuns?
— Că se va gândi. I-am dat timp să se gândească. Ştiu că nu este o decizie
uşoară pentru ea.
— De ce-mi vorbeşti despre asta, Istredd? Ce te determină, dincolo de
sinceritatea respectabilă, dar surprinzătoare, atât de rară în rândul celor din
breasla ta? Ce scop urmăreşti cu această sinceritate?
— Unul prozaic, a oftat vrăjitorul. Pentru că, vezi, tu eşti persoana care o
pune pe Yennefer în dificultate în luarea deciziei. Îţi cer, prin urmare, să-ţi
iei tălpăşiţa de bunăvoie. Să dispari din viaţa ei, să nu-i mai stai în cale. Pe
scurt: să te duci la naiba. De preferat, pe furiş şi fără rămas-bun, aşa cum,
după cum mi-a mărturisit, ai procedat de multe ori.
— Într-adevăr, i-a zâmbit silit Geralt. Onestitatea ta ieşită din comun mă
uimeşte din ce în ce mai mult. Mă puteam aştepta la orice, dar nu la o astfel
de solicitare. Nu crezi că, în loc să-mi ceri aşa ceva, ai fi putut mai degrabă
să-mi arunci o sferă de lumină în spate? N-aş mai fi fost un obstacol în
calea nimănui, ci doar o pată de funingine care trebuia ştearsă de pe perete.
343
O metodă mai uşoară şi mai sigură. Pentru că, vezi tu, cererea poate fi
refuzată, dar fulgerul globular nu poate da greş.
— Nu iau în calcul un posibil refuz.
— De ce? Doar nu cumva această solicitare ciudată înseamnă un
avertisment care precedă vreun fulger sau altă vrajă distractivă? Oare
această cerere poate fi susţinută şi de argumente zornăitoare? De o sumă
care-i năuceşte pe vânătorii lacomi? Cât ai de gând să-mi plăteşti ca să nu-ţi
mai stau în calea fericirii?
Vrăjitorul a încetat să bată darabana în craniu, şi-a pus o mână pe el cu
degetele încleştate. Geralt a remarcat că încheieturile i s-au albit.
— N-am avut intenţia să te ofensez cu o astfel de ofertă, a spus vrăjitorul.
Departe de mine acest gând. Dar… dacă tu… Geralt, eu sunt vrăjitor şi nu
unul dintre cei slabi. Nu vreau să mă laud aici cu omnipotenţa mea, dar
multe dintre dorinţele tale, dacă ai vrea să mi le spui, ţi le-aş putea
îndeplini. Unele chiar foarte lesne.
Şi-a fluturat mâna nonşalant de parc-ar fi îndepărtat ţânţarii. Pe blatul mesei
au început dintr-odată să mişune fluturi Apollo fabuloşi, multicolori.
— Dorinţa mea, Istredd, şi-a tărăgănat vorbele vânătorul, alungând
insectele înaripate din faţă, este să nu te mai bagi între mine şi Yennefer.
Puţin îmi pasă de propunerea pe care i-ai făcut-o. Trebuia să-i propui atunci
când eraţi împreună. În trecut. Deoarece trecutul e trecut, iar prezentul e
prezent. În prezent este cu mine. Trebuie să plec ca să-ţi înlesnesc fericirea?
Refuz. Nu numai că nu ţi-o voi înlesni, dar o să te şi sâcâi atât cât îmi va sta
în putinţă. După cum observi, nu mă dau îndărăt de la sinceritate.
— Nu ai dreptul să mă refuzi. Nu tu.
— Drept cine mă iei, Istredd?
Vrăjitorul l-a ţintuit cu privirea, sprijinit peste masă.
— Drept o toană trecătoare de-a ei. O fascinaţie de moment, în cel mai bun
caz, un capriciu, o aventură dintre sutele pe care le-a avut Yenna, deoarece
Yennei îi place să se joace cu emoţiile, este impulsivă şi imprevizibilă în
capriciile ei. Drept asta te-am luat, cu toate că, după schimbul acesta de
cuvinte, refuz să cred că te tratează doar ca pe un instrument. Dar crede-mă,
asta se întâmplă de cele mai multe ori.
— Nu mi-ai înţeles întrebarea.
— Te înşeli, am înţeles-o. Dar în mod deliberat m-am referit doar la
emoţiile Yennei. Pentru că tu eşti vânător şi nu poţi să trăieşti nicio emoţie,
nu poţi. Nu vrei să-mi îndeplineşti rugămintea pentru că ţi se pare că e
344
dependentă de tine, ai impresia că… Geralt, eşti cu ea doar pentru că vrea şi
vei fi cu ea atâta timp cât va vrea ea. Iar ceea ce simţi este doar o proiecţie a
emoţiilor ei, a interesului de care dă dovadă faţă de tine. Pentru toţi demonii
din împărăţia lui Hades, Geralt, doar nu eşti un băieţandru, ştii bine cine
eşti. Eşti un mutant. Nu mă înţelege greşit, nu spun asta pentru a te denigra
sau din dispreţ. Ţin să-ţi precizez. Eşti un mutant, iar una dintre
caracteristicile de bază ale mutaţiei este insensibilitatea totală la emoţii. Aşa
ai fost creat, ca să-ţi poţi efectua munca. Ai înţeles? Nu poţi simţi nimic.
Tot ceea ce iei drept emoţii sunt de fapt amintiri din memoria celulară,
somatică, dacă ştii ce înseamnă cuvântul.
— Imaginează-ţi că ştiu.
— Cu atât mai bine. Ascultă-mă atunci. Îţi cer ceva ce nu i-aş putea cere
unui om, ci doar unui vânător. Sunt sincer cu un vânător, cu un om nu mi-aş
putea permite sinceritatea. Geralt, vreau să-i ofer Yennei înţelegere şi
stabilitate, afecţiune şi fericire. Poţi, cu mâna pe inimă, să declari acelaşi
lucru? Nu, nu poţi. Pentru tine, acestea sunt cuvinte fără sens. O urmăreşti
pe Yenna, bucuros ca un copil de simpatia de moment pe care ţi-o
dovedeşte. Torci ca o pisică sălbatică în care aruncă toţi cu pietre, fericit că,
în sfârşit, s-a găsit cineva care nu se teme să-ţi mângâie blana. Înţelegi ce
vreau să-ţi spun? Oh, ştiu că înţelegi, doar nu eşti tâmpit, asta-i clar. Îţi dai
seama că nu ai niciun drept să-mi refuzi amabila propunere.
— Am dreptul să refuz, a spus răspicat Geralt, aşa cum ai avut şi tu dreptul
să-mi ceri şi astfel ni se anulează reciproc drepturile şi ne întoarcem în
punctul de plecare, acesta fiind: Yen, fără să se sinchisească de mutaţiile
mele şi de consecinţele acestora, este cu mine acum. I-ai făcut o propunere,
e dreptul tău. Ţi-a spus c-o să se mai gândească? E dreptul ei. Ai cumva
impresia că eu îi îngreunez luarea hotărârii? Că şovăie? Că eu sunt cauza
şovăirii ei? Acesta este de-acum dreptul meu. Dacă şovăie, pesemne că o fi
având ea vreun motiv. Poate că am eu ceva să-i ofer, cu toate că pentru acel
ceva nu există cuvinte în vocabularul vânătorilor.
— Ascultă-mă…
— Ba nu. Ascultă-mă tu pe mine. A fost cândva cu tine, ai spus? Cine ştie,
poate că nu eu, ci tu ai fost pentru ea doar o aventură trecătoare, un
capriciu, o emoţie necontrolată, tipică pentru ea. Istredd, nu pot să exclud
nici măcar faptul că te tratează ca pe un instrument. Aşa ceva, maestre
vrăjitor, nu poate fi exclus numai pe baza acestei conversaţii. În acest caz,
după părerea mea, instrumentul capătă importanţă prin elocvenţă.
345
Istredd nici măcar n-a clipit, nici măcar nu şi-a încleştat maxilarul. Geralt i-
a admirat calmul. Totuşi, tăcerea prelungită părea să indice faptul că
lovitura a ajuns la ţintă.
— Te joci cu cuvintele, a rostit în cele din urmă vrăjitorul. Te amăgeşti cu
ele. Vrei să înlocuieşti cu ele sentimentele umane naturale care-ţi lipsesc.
Cuvintele tale nu exprimă sentimente, sunt numai sunete, asemenea celor
produse de craniul ăsta atunci când ciocăneşti în el. Fiindcă eşti la fel de sec
precum acest craniu. Nu ai niciun drept…
— Pân-aici, l-a întrerupt Geralt tăios, poate chiar prea tăios. Nu-mi dictezi
tu mie ce drepturi am sau n-am, m-am săturat până peste cap, m-ai auzit?
Ţi-am spus, drepturile noastre sunt egale. Ba nu, la naiba, ale mele sunt mai
mari.
— Serios? Vrăjitorul a pălit uşor spre satisfacţia de nedescris a lui Geralt.
Cum aşa?
Vânătorul s-a gândit o clipă şi a decis să-l lovească.
— Uite-aşa, a izbucnit el, noaptea trecută a făcut dragoste cu mine, şi nu cu
tine.
Istredd a tras craniul mai aproape de el, l-a mângâiat. Mâna, spre disperarea
de Geralt, nu-i tremura deloc.
— Acest lucru, în viziunea ta, îţi dă anumite drepturi?
— Doar unul. Dreptul de a trage concluzii.
— Aha, a replicat domol vrăjitorul. În regulă. Cum doreşti. Cu mine a făcut
dragoste azi-dimineaţă. Trage concluziile, ai dreptul. Eu le-am tras deja.
Tăcerea a durat mult. Geralt îşi căuta disperat cuvintele. Nu le-a găsit. Nici
măcar unul.
— Gata cu sporovăială, a zis în cele din urmă, în picioare, stânjenit pentru
că suna brutal şi prostesc. Mă duc.
— Du-te dracului, i-a spus Istredd dintr-odată, fără să-l privească.

V
Când a intrat, el era prăvălit pe pat, îmbrăcat, cu mâinile sub cap. Se
prefăcea că se uită la plafon. Se uita la ea.
Yennefer a închis încet uşa. Era frumoasă.
Cât e de frumoasă, şi-a spus în gând. Totul este frumos la ea. Şi periculos.
Culorile acestea ale ei, contrastul alb-negru. Frumuseţe şi teroare. Buclele

346
ei naturale, negre ca pana corbului. Pomeţii proeminenţi, puşi în evidenţă
de câte un rid pe care zâmbetul – în cazul în care consideră că este oportun
să zâmbească – îl creează lângă buzele fermecător de subţiri şi palide de
sub ruj. Sprâncenele, fermecător de neregulate atunci când îşi şterge
cărbunele care le accentuează în timpul zilei. Nasul ei fermecător de lung.
Mâinile ei mici, fermecător de nervoase, neliniştite şi dibace. Talia subţire
şi graţioasă, marcată de centura strânsă excesiv. Picioarele zvelte, care-i dau
o formă ovală fustei negre în mişcare. Frumoasă.
Fără un cuvânt, s-a aşezat la masă cu bărbia sprijinită pe braţele încrucişate.
— Bine, hai să începem, a spus ea. Tăcerea asta prelungită şi plină de
dramatism este prea banală pentru mine. Să luăm taurul de coarne. Ridică-
te din pat şi nu te mai zgâi la tavan cu faţa aia pleoştită. Situaţia este destul
de proastă şi n-avem de ce s-o înrăutăţim şi mai mult. Ridică-te, îţi spun.
S-a ridicat cuminte, fără ezitare, s-a aşezat călare pe taburetul din faţa ei. Ea
nu-i evita privirea. Aşa cum se aştepta.
— Cum spuneam, hai s-o rezolvăm, să terminăm cât mai repede. Ca să nu
te pun într-o situaţie delicată, o să-ţi răspund imediat la toate întrebările, tu
nu trebuie nici măcar să le formulezi. Da, este adevărat, venind cu tine la
Aedd Gynvael, mi-am pus în gând să-l văd pe Istredd şi am ştiut că, dacă o
să ne întâlnim, o să mă culc cu el. Nu m-am aşteptat, aşa cum s-a întâmplat
de fapt, să vă lăudaţi unul în faţa celuilalt. Ştiu cum te simţi acum şi îmi
pare rău pentru asta. Dar nu, nu mă simt vinovată.
El tăcea în continuare.
Yennefer şi-a scuturat capul, buclele ei negre, lucioase, i se revărsau în
cascadă pe umeri.
— Geralt, spune ceva.
— El… Vânătorul şi-a dres glasul. Îţi spune Yenna.
— Da, a încuviinţat ea fără să-şi coboare privirea. Şi eu îi spun Val. Ăsta e
numele lui. Istredd e o poreclă. Îl cunosc de ani de zile, Geralt. Îmi este
foarte apropiat. Nu te uita aşa la mine. Şi tu îmi eşti foarte apropiat. Şi de-
aici e toată nenorocirea.
— Te gândeşti să-i accepţi propunerea?
— Dacă vrei să ştii, mă gândesc. Ţi-am spus, ne cunoaştem de ani buni.
De… mulţi ani. Ne leagă interese, scopuri şi ambiţii comune. Ne înţelegem
fără cuvinte. Mă poate sprijini şi, cine ştie, poate o să vină ziua în care va
avea nevoie de sprijin. Şi mai presus de toate… el… mă iubeşte. Aşa cred.
— Nu vreau să-ţi stau în cale, Yen.
347
Şi-a smucit capul şi ochii ei liliachii spumegau de mânie ca un foc vânăt.
— În cale? Chiar nu pricepi nimic, idiotule? Dacă mi-ai fi stat în cale, dacă
m-ai fi încurcat pur şi simplu, cât ai clipi din ochi, m-aş fi descotorosit de
tine, te-aş fi teleportat la capătul Capului Bremervoord sau aş fi creat un
vârtej care să te ducă la Hanna. Cu un pic de efort, te-aş fi topit într-o
bucată de cuarţ şi te-aş fi plasat în grădină, în răzorul de bujori. Aş fi putut,
de asemenea, să-ţi spăl creierul, astfel încât să uiţi cine sunt şi cum mă
cheamă. Şi toate acestea, numai dacă aş fi avut chef. Pentru că puteam să
spun pur şi simplu: „A fost frumos, rămâi cu bine!” Aş fi putut să fug pe
furiş, aşa cum ai făcut-o tu odată, când ai plecat din casa mea din
Vengerberg.
— Nu ţipa, Yen, nu fi agresivă. Hai să nu dezgropăm povestea din
Vengerberg, am făgăduit că n-o mai pomenim. Nu sunt supărat pe tine,
Yen, nu-ţi reproşez nimic. Ştiu că nu-ţi pot aplica o unitate de măsură
obişnuită, de rând. Dar cel mai tare mă doare… mă macină conştiinţa că am
să te pierd… Este vorba de memoria celulară. Resturi atavice de sentimente
într-un mutant spălat de emoţii…
— Nu-mi place când vorbeşti aşa! a răbufnit ea. Nu-mi place atunci când
foloseşti acest cuvânt. Să nu-l mai întrebuinţezi în prezenţa mea. Niciodată!
— Ar schimba cu ceva situaţia? La urma urmei, eu sunt un mutant.
— Nu există nicio situaţie. Nu mai pronunţa cuvântul ăsta în faţa mea.
Vânturelul negru, aşezat pe coarnele de cerb, şi-a fâlfâit aripile şi a hârşâit
cu ghearele. Geralt s-a uitat la pasăre, la ochii ei galbeni, inerţi. Yennefer îşi
odihnea din nou bărbia pe braţele încrucişate.
— Yen.
— Te ascult, Geralt.
— Ai făgăduit că-mi răspunzi la întrebări. Pe care nici nu trebuie măcar să
le rostesc. A mai rămas una, cea mai importantă. Una pe care nu ţi-am pus-
o niciodată. Mi-a fost frică să te întreb. Răspunde-mi la ea.
— Nu pot, Geralt, i-a spus ferm.
— Nu te cred, Yen. Te cunosc prea bine.
— Nu poţi cunoaşte niciodată o vrăjitoare.
— Răspunde-mi la întrebare, Yen.
— Răspunsul meu este: nu ştiu. Dar ce fel de răspuns e ăsta?
S-a aşternut tăcerea. Rumoarea oamenilor care mişunau pe uliţă s-a calmat,
s-a stins. Coborând spre apus, soarele a aprins incendii prin crăpăturile
obloanelor, a străpuns odaia cu dungi diagonale de lumină.
348
— Aedd Gynvael, a îngăimat vânătorul. Sloiul de gheaţă… l-am simţit.
Ştiam eu că târgul ăsta… mi-e ostil. Malefic.
— Aedd Gynvael, a repetat ea lent. Sania crăiesei elfilor. De ce? De ce,
Geralt?
— Vin după tine, Yen, pentru că harnaşamentul de la sania mea s-a încurcat
cu cel de la sania ta. Şi în jurul meu este viscol. Şi ger. Frig.
— Căldura ar topi în tine sloiul de gheaţă care te-a lovit, a şoptit ea. Atunci
s-ar risipi vraja, m-ai vedea aşa cum sunt în realitate.
— Atunci, dă bice cailor tăi albi, Yen, să ne ducă la miazănoapte, acolo
unde nu e dezgheţ niciodată. Ca să nu se dezgheţe sloiul. Vreau să ajungem
cât mai curând posibil la castelul tău de gheaţă.
— Acest castel nu există – buzele lui Yennefer zvâcneau, se răsuceau. Este
un simbol. Iar săniile noastre urmăresc un vis imposibil. Pentru că eu,
crăiasa elfilor, ador căldura. Acesta este secretul meu. De aceea, în fiecare
an, sania mă duce printre viscole de zăpadă până la un târguşor şi în fiecare
an cineva, lovit de vraja mea, îşi înnoadă harnaşamentul saniei de cel al
saniei mele. În fiecare an, altcineva. La nesfârşit. Deoarece căldura, după
care tânjesc atât de mult, destramă în acelaşi timp vraja şi farmecul. Alesul
lovit de sloiul de gheaţă devine brusc un simplu nimeni. Iar eu, în ochii lui
dezgheţaţi, nu devin mai bună decât celelalte… muritoare de rând…
— Şi din acest alb imaculat apare primăvara, a spus el. Apare Aedd
Gynvael, târguşorul urât cu nume frumos. Aedd Gynvael şi gunoiul său, un
morman imens, fetid, în care trebuie să mă bag, pentru că mă plătesc pentru
asta, pentru că pentru asta am fost făcut, pentru a intra în mizeria care altora
le inspiră teamă şi scârbă. M-au lipsit de capacitatea de a simţi, ca să nu fiu
în stare să simt cât de monstruoasă este această mizerie, altminteri aş fi dat
îndărăt, aş fi fugit din faţa ei înspăimântat de moarte. Da, am fost lipsit de
emoţii. Dar nu complet. Cineva şi-a făcut treaba de mântuială, Yen.
Au tăcut. Vânturelul negru îşi foşnea penele, răsfirându-şi şi strângându-şi
aripile.
— Geralt…
— Spune, Yen.
— Acum îmi răspunzi tu la o întrebare. O întrebare pe care nu ţi-am pus-o
niciodată. Una pe care mi-a fost teamă să ţi-o adresez… Nici acum n-o să te
întreb, dar te rog să-mi răspunzi. Pentru că… pentru că chiar vreau să aud
răspunsul. Este singurul lucru, singurul cuvânt pe care nu mi l-ai spus
niciodată. Spune-l, Geralt. Te rog.
349
— Nu pot, Yen.
— Care-i cauza?
— Nu ştii? a zâmbit el trist. Răspunsul meu ar fi doar un cuvânt. Un cuvânt
care nu exprimă sentimente, emoţii, pentru că am fost privat de ele. Ar fi
doar sunete precum cele care se aud atunci când ciocăneşti într-un craniu
gol şi rece.
L-a privit în tăcere. Ochii ei larg deschişi erau acum de un violet-intens.
— Nu, Geralt, a spus ea, nu-i adevărat. Sau poate-o fi ceva adevărat, dar nu
în întregime. Nu ţi s-au luat sentimentele. Acum văd. Acum ştiu că…
S-a oprit.
— Încetează, Yen. Ai luat hotărârea. Nu mă minţi. Te cunosc. Văd în ochii
tăi.
Nu şi-a lăsat ochii în jos. O cunoştea.
— Yen, a şoptit el.
— Dă-mi mâna, i-a cerut ea.
I-a luat mâna între ale sale şi imediat a simţit furnicături şi zvâcniri de
sânge în venele antebraţului. A bolmojit o incantaţie cu o voce măsurată,
calmă, dar el i-a observat broboanele de sudoare cu care strădania îi perla
chipul palid, i-a văzut pupilele dilatate de durere.
Ridicându-i mâna lui Geralt, şi-a întins mâinile, le-a ridicat într-un gest de
mângâiere a unei forme invizibile, încet, de sus în jos. Între degete, aerul a
început să se îngroaşe şi să devină tulbure, să se umfle şi să se înalţe ca un
fum.
Geralt privea fascinat. Vraja creaţiei, considerată culmea realizărilor
vrăjitorilor, îl fascina dintotdeauna, mult mai mult decât iluziile sau vraja
transformării. Da, Istredd avea dreptate, s-a gândit, în comparaţie cu această
vrajă, semnele mele arată pur şi simplu ridicol.
Între mâinile lui Yennefer, tremurând de încordare, s-a materializat încet
forma unei păsări negre ca tăciunele. Degetele vrăjitoarei au mângâiat uşor
penele zburlite, capul plat, ciocul coroiat. Încă o mişcare, hipnotizant de
fluidă, atentă, şi vânturelul negru, încovoindu-şi capul, a ţipat tare. Sora lui
geamănă, stând deocamdată nemişcată pe coarnele de cerb, i-a răspuns cu
alt ţipăt.
— Doi vânturei, a spus Geralt încet. Doi vânturei negri, creaţi prin farmece.
Bănuiesc că ai nevoie de amândoi.
— Ai dreptate, a rostit ea cu dificultate. Am nevoie de amândoi. M-am
înşelat crezând că-mi ajunge doar unul. Ce mult m-am înşelat, Geralt… Ce
350
greşeli am făcut din cauza orgoliului Crăiesei Iernii, convinsă de
omnipotenţa ei. Şi sunt lucruri… imposibil de obţinut chiar şi prin vrăji. Şi
sunt daruri care nu trebuie luate, dacă nu eşti în măsură să dai în schimb…
ceva la fel de valoros. În caz contrar, darul se va scurge printre degete, ca
un sloi de gheaţă topit în căuşul palmei. Va rămâne doar regretul, un
sentiment de irosire şi o rană…
— Yen…
— Sunt vrăjitoare, Geralt. Puterea pe care o am asupra materiei este un dar.
Un dar la schimb. Am plătit pentru el… Tot ce-am avut. Nu mi-a rămas
nimic.
El tăcea. Vrăjitoarea şi-a şters fruntea cu mâna tremurândă.
— M-am înşelat, a repetat. Dar mi-am reparat greşeala. Emoţii şi
sentimente…
I-a atins capul vânturelului negru. Pasărea şi-a zburlit penele deschizându-şi
tăcut ciocul coroiat.
— Emoţii, capricii şi minciuni, fascinaţie şi joc. Sentimentele şi lipsa lor…
cadouri care trebuie asumate… minciună şi adevăr. Ce este adevărul?
Refuzul minciunii? Sau declararea unui fapt? Şi dacă faptul acela este o
minciună, atunci ce este adevărul? Cine este burduşit de sentimente care
dau pe-afară şi cine este scoarţa unui craniu gol şi rece? Cine? Care este
adevărat, Geralt? În ce constă adevărul?
— Nu ştiu, Yen. Spune-mi.
— Nu, a zis ea plecându-şi ochii. Pentru prima dată. N-o mai văzuse
niciodată făcând asta. Niciodată.
— Nu, a repetat. Nu pot, Geralt. Nu pot să-ţi spun. O să-ţi spună această
pasăre, zămislită din atingerea mâinii tale. Pasăre? Ce este adevărul?
— Adevărul, a spus vânturelul, e un sloi de gheaţă.

VI
Deşi părea că rătăceşte fără niciun scop şi fără nicio intenţie pe uliţe, dintr-
odată s-a trezit lângă zidul de la miazăzi, în excavaţie, printre reţelele de
şanţuri care se intersectau cu ruinele din faţa zidului de piatră şi şerpuiau
haotic printre pătrate în care erau expuse fundaţii antice.
Istredd era acolo. Cu cămaşa cu mânecile suflecate şi cu cizmele înalte,
striga la salahorii care săpau în zidul unui şanţ vărgat cu straturi de ţărână,

351
argilă şi cărbune. Alături, pe nişte scânduri, zăceau oase înnegrite, cioburi
de urcioare şi alte obiecte de nerecunoscut, corodate, ruginite.
Vrăjitorul l-a observat imediat. După ce a dat mai multe comenzi celor care
săpau un profil adânc, a sărit din şanţ şi s-a îndreptat spre el ştergându-şi
mâinile de pantaloni.
— Spune, ce vrei? l-a întrebat răspicat.
Vânătorul, în picioare în faţa lui, neclintit, nu i-a răspuns. Salahorii,
prefăcându-se că lucrează, îi urmăreau îndeaproape, şuşotind între ei.
— Ochii îţi scânteiază de ură, s-a încruntat Istredd. Te-am întrebat ce vrei.
Te-ai hotărât? Unde este Yenna? Sper că…
— Nu spera prea mult, Istredd.
— Aha, a spus vrăjitorul. Ei bine, ce-am auzit în vocea ta? Te-am auzit
bine, oare?
— Şi ce-ai auzit, mă rog?
Istredd şi-a pus pumnii în şolduri şi s-a uitat sfidător la vânător.
— Hai să nu ne păcălim unul pe altul, Geralt. Mă urăşti. Şi eu pe tine. M-ai
umilit spunându-mi că Yennefer… ştii tu. Ţi-am răspuns cu o umilinţă
asemănătoare. Mă încurci şi te încurc. Să rezolvăm ca între bărbaţi. Nu văd
altă soluţie. De-aia ai venit aici, nu?
— Da, a răspuns Geralt, frecându-şi fruntea. Ai dreptate, Istredd. De asta
am venit aici. De bună seamă.
— Corect. Nu se mai poate continua aşa. Chiar azi am aflat că, de câţiva
ani, Yenna pendulează între noi ca o minge de cârpă. Când este cu mine,
când este cu tine. Fuge de la mine ca să te caute pe tine şi viceversa. Alţii,
cu care a umblat în pauzele dintre noi doi, nu mai contează. Contăm doar
noi doi. Aşa nu poate continua. Suntem doi, trebuie să rămână unul.
— Da, a încuviinţat Geralt, fără să-şi ia mâna de la frunte. Da… Ai
dreptate.
— În aroganţa noastră, a continuat vrăjitorul, am crezut că Yenna o să-l
aleagă fără ezitare pe cel mai bun dintre noi. Cât despre cine este cel mai
bun, niciunul dintre noi n-a avut îndoieli. Ca doi mucoşi, am ajuns până în
punctul de-a ne întrece pentru ea în argumente. Şi tot ca nişte mucoşi
imaturi, am înţeles care erau motivele şi ce au însemnat. Presupun că, la fel
ca mine, te-ai mai gândit şi ai ajuns la concluzia că ne-am înşelat amândoi
la fel de mult. Yenna, Geralt, nu are nici cea mai mică intenţie de a alege
între noi, chiar dacă presupunem că ar fi în stare să aleagă. Ei bine, vom
rezolva noi problema în locul ei. Din partea mea, nu accept s-o împart pe
352
Yenna cu oricine şi faptul că ai venit aici demonstrează acelaşi lucru despre
tine. Noi o ştim, Geralt, destul de bine. Atâta timp cât suntem doi, niciunul
nu poate fi sigur de ea. Trebuie să rămână unul singur. Ai priceput asta, aşa-
i? Ăsta-i adevărul.
— Adevărul… Vânătorul abia îşi mişca buzele înţepenite. Adevărul e un
sloi de gheaţă…
— Ce?
— Nimic.
— Ce se petrece cu tine? Eşti bolnav sau beat? Sau poate ţi se trage de la
ierburile vrăjitoreşti?
— N-am nimic. Ceva… ceva în ochi. Istredd, trebuie să rămână unul
singur. Da, de aceea am venit aici. De bună seamă.
— Ştiam, a spus vrăjitorul. Ştiam că vii. De fapt, o să fiu sincer cu tine. Mi-
ai anticipat intenţiile.
— Sfera de lumină? a zâmbit vag vânătorul.
Istredd s-a încruntat.
— Poate, a răspuns. Poate o sferă de lumină. Dar, cu siguranţă, nu pe la
spate. Onorabil, faţă în faţă. Eşti vânător, asta echilibrează şansele. Ei bine,
hotărăşte unde şi când.
Geralt s-a gândit puţin. S-a decis.
— Piaţeta… A arătat cu mâna. Am trecut pe lângă ea.
— Ştiu. Există o fântână numită Cheia Verde.
— Chiar lângă fântână, atunci. Da. La fântână… mâine, la două ceasuri
după răsăritul soarelui.
— Bine. Voi fi acolo la timp.
Au rămas încremeniţi preţ de câteva clipe, fără să se uite unul la celălalt. În
cele din urmă, vrăjitorul a îngăimat ceva în barbă, a împins cu vârful cizmei
o bucată de lut şi a strivit-o cu călcâiul.
— Geralt?
— Ce?
— Nu te simţi ca un idiot?
— Mă simt ca un idiot, a recunoscut fără tragere de inimă vânătorul.
— Mă bucur, a spus Istredd. Pentru că şi eu mă simt ca ultimul cretin.
Niciodată nu mi-am închipuit că într-o zi voi ajunge să lupt pe viaţă şi pe
moarte cu un vânător pentru o femeie.
— Ştiu cum te simţi, Istredd.
— Păi… Vrăjitorul a zâmbit silit. Faptul că s-a întâmplat aşa, că am hotărât
353
ceva până acum total contrar naturii mele, demonstrează că… trebuie.
— Ştiu, Istredd.
— Fireşte, ştii, de asemenea, că acela dintre noi care supravieţuieşte trebuie
să fugă de să-i scapere călcâiele şi să se ascundă de Yenna la capătul lumii?
— Ştiu.
— Şi, desigur, contezi pe faptul că, atunci când i se va potoli furia, va fi
posibil să te întorci la ea?
— Desigur.
— Ei bine, rămâne stabilit. Vrăjitorul a făcut o mişcare ca şi cum ar fi vrut
să se întoarcă, dar, după un moment de ezitare, i-a întins mâna. Pe mâine,
Geralt.
— Pe mâine. Vânătorul i-a strâns mâna. Pe mâine, Istredd.

VII
— Hei, vânătorule!
Geralt şi-a ridicat privirea de la masa pe al cărei blat desena, căzut pe
gânduri, înflorituri şi arabescuri cu berea care fusese vărsată.
— Nu eşti lesne de găsit. Starostele Herbolth s-a aşezat, a dat la o parte
urciorul şi ulcelele. La han mi-au spus că eşti la grajduri, în grajd ţi-am
găsit doar calul şi desagii. Şi tu erai aici… cred că e cea mai slinoasă
bodegă din târg. Toate lepădăturile şi puşlamalele trag aici. Ce faci aici?
— Beau.
— Văd. Vreau să stau de vorbă cu tine. Eşti treaz?
— Ca un copil.
— Mă bucur.
— Ce vrei de la mine, Herbolth? Sunt ocupat, după cum poţi vedea. Geralt
i-a zâmbit fetei care a mai pus un urcior pe masă.
— Umblă zvonul, s-a încruntat starostele, că tu şi vrăjitorul nostru aţi
hotărât să vă duelaţi.
— Asta-i treaba noastră. A lui şi a mea. Nu te priveşte.
— Nu, nu-i treaba voastră, a negat Herbolth. Avem nevoie de Istredd, nu ne
putem permite alt vrăjitor.
— N-ai decât să te duci la templu şi să te rogi pentru victoria lui.
— Nu-ţi bate joc, i-a retezat-o starostele. Şi n-o face pe deşteptul,
vagabondule. Pe toţi zeii, dacă n-aş şti că vrăjitorul nu m-ar ierta, te-aş

354
azvârli în temniţă, în fundul râpei, te-aş târî dincolo de ziduri cu doi cai sau
i-aş porunci Greierului să te înjunghie ca pe un porc. Dar, din păcate,
Istredd este obsedat de onoare şi nu mi-ar ierta-o niciodată. Ştiu că nu m-ar
ierta.
— Atunci e perfect. Vânătorul şi-a băut halba pe nerăsuflate şi a scuipat
apoi sub masă o bucată de pai căzută în ea. Mă fac dispărut, fără zarvă.
Asta-i tot?
— Nu, a spus Herbolth, scoţând de sub manta o tăşcuţă burduşită. Ai o sută
de mărci, vânătorule, ia-le şi cară-te din Aedd Gynvael. Ia-ţi tălpăşiţa de
aici, chiar acum, dacă poţi, sau, în orice caz, înainte de răsăritul soarelui.
Ţi-am spus că nu ne putem permite un alt vrăjitor şi n-o să îngăduim ca
maestrul nostru să-şi pună viaţa în primejdie într-un duel cu cineva ca tine,
pentru o tâmpenie, pentru o…
S-a oprit, nu şi-a dus vorba până la capăt, cu toate că vânătorul nici n-a
clipit măcar.
— Mută-ţi moaca spurcată de la masa asta, Herbolth, i-a spus Geralt. Şi
cele o sută de mărci ale tale poţi să ţi le bagi în cur. Cară-te mai repede de-
aici, că mi se face rău numai când te văd şi dacă mă mai uit mult la moaca
ta, o să borăsc pe tine din cap până-n picioare.
Starostele şi-a luat tăşcuţa îndărăt, apoi şi-a pus ambele mâini pe masă.
— Nu, nu vreau, a spus el. Am încercat cu binişorul, dar, dacă nu vrei,
atunci nu-i nimic. Bateţi-vă, ardeţi-vă, ciopârţiţi-vă, scoateţi-vă ochii pentru
curva aia care-şi desface cracii pentru oricine are chef. Cred că Istredd o să
te răpună, criminalule cu simbrie, de n-o să rămână decât ciubotele de tine,
iar dacă nu, te iau eu în primire până să ţi se răcească hoitul şi o să te
schingiuiesc până-ţi rup toate ciolanele. N-o să-ţi rămână niciun deget
întreg, tu…
N-a mai avut timp să-şi retragă mâinile de pe masă, a fost prea rapidă
mişcarea vânătorului care şi-a repezit braţul de sub masă până între ochii
starostelui, în timp ce un pumnal i s-a ivit între degete.
— Poate, a şoptit vânătorul strângându-şi pumnul pe mânerul pumnalului,
cu ochii la faţa palidă a lui Herbolth, din care se scursese tot sângele. Poate
că Istredd o să mă omoare. Dar, dacă nu… apoi îmi văd de drumul meu şi
tu, otreapă josnică, nu încerca să mă opreşti, dacă nu vrei să vezi uliţele
târgului vostru slinos scăldate în sânge. Şterge-o de aici.
— Coane staroste! Ce se întâmplă aici? Hei, tu…
— Uşurel, Greiere, i-a spus Herbolth retrăgându-şi încet mâna într-o
355
alunecare domoală pe masă, cât mai departe de lama pumnalului. Nu s-a
întâmplat nimic. Nimic.
Greiere şi-a băgat în teacă spada pe care o scosese pe jumătate. Geralt nu se
uita la el. Nu se uita nici la starostele care ieşea din bodegă, ferit de către
Greiere de luntraşii şi birjarii care de-abia se mai ţineau pe picioare. Se uita
la omuleţul cu ochi negri, de şobolan, aşezat la câteva mese distanţă.
M-am enervat, şi-a spus el uimit. Îmi tremură mâinile de mânie. Chiar îmi
tremură mâinile. E imposibil ce mi se întâmplă. Oare înseamnă că…
Da, s-a gândit, cu ochii la omuleţul care arăta ca un şobolan. Aşa cred.
Ce frig este…
S-a ridicat.
Privindu-l pe omuleţ, a zâmbit. Apoi şi-a ridicat poala dubletului, a scos din
tăşcuţă două monede de aur şi le-a aruncat pe masă. Monedele au zornăit,
iar una, învârtindu-se, a lovit lama pumnalului rămasă împlântată în lemnul
lustruit.

VIII
Lovitura a căzut pe neaşteptate, bâta a şuierat uşor în beznă atât de repede,
încât n-a lipsit mult ca vânătorul să nu-şi mai poată apăra capul cu braţul
ridicat instinctiv şi să nu mai reuşească s-o amortizeze cu o mlădiere
graţioasă a corpului. A sărit, a căzut în genunchi, s-a rostogolit, a sărit în
picioare, a simţit mişcarea aerului care preceda o nouă lovitură de bâtă pe
care a evitat-o cu o piruetă graţioasă, s-a rotit între cele două siluete care îl
flancau în întuneric şi a dus mâna la umărul drept. După spadă.
N-avea nicio spadă.
Nimic nu-mi poate şterge aceste reflexe, s-a gândit, făcând o mică săritură.
Rutina? Memoria celulară? Sunt un mutant, reacţionez ca un mutant, şi-a
zis, lăsându-se din nou pe un genunchi, evitând o nouă lovitură, încercând
să-şi scoată pumnalul din carâmbul ciubotei. N-avea niciun pumnal.
A zâmbit în colţul gurii şi bâta l-a lovit în cap. A văzut scântei, durerea i-a
ajuns până în vârful degetelor. S-a prăbuşit înmuiat, încă zâmbind.
Cineva s-a năpustit asupra lui, l-a trântit la pământ. Altcineva i-a rupt
tăşcuţa care-i atârna la brâu. I-a sărit în ochi strălucirea unui cuţit. Cel care
i-a pus genunchiul în piept i-a smuls gulerul de la dublet, l-a apucat de lanţ
şi a tras medalionul. Şi îndată l-au lăsat din mâinile lor.

356
— Baal-Zebutha, s-a auzit o înjurătură. E vânător… Blestematul…
Al doilea a suduit gâfâind.
— N-avea spadă… zei… Ptfu, pfui, piei, drăcie… S-o luăm din loc,
Radgast! Nu-l atinge, pfui, pfui!
Preţ de o clipă, luna a fost acoperită de un nor mai puţin dens. Geralt a
văzut chiar deasupra lui faţa sfrijită de şobolan, cu ochii mici, negri, lucioşi.
A auzit paşii celuilalt îndepărtându-se, dispărând pe ulicioara de unde venea
miros de pisici şi de grăsime arsă.
Omuleţul cu faţă de şobolan şi-a retras treptat genunchiul.
— Data viitoare… Geralt i-a auzit şoaptele clar. Data viitoare când vrei să-
ţi iei zilele, vânătorule, nu-i mai amesteca şi pe alţii. N-ai decât să te
spânzuri într-un grajd cu frâiele.

IX
Noaptea plouase.
Geralt a ieşit din hambar frecându-se la ochi, scoţându-şi cu degetele paiele
din păr. Soarele răsărea pe acoperişurile umede, strălucea auriu în bălţi.
Vânătorul a scuipat simţind un gust rău în gură. Cucuiul din cap îi zvâcnea
cu o durere surdă. Pe parapetul din faţa hambarului şedea o pisică neagră,
jigărită, absorbită de linsul lăbuţei.
— Pis, pis, pisicuţă, a strigat-o vânătorul.
Pisica, nemişcată, s-a uitat la el ameninţător, şi-a ciulit urechile şi a sâsâit,
arătându-şi dinţii.
— Ştiu, a dat Geralt din cap. Nici tu nu-mi placi. Glumeam şi eu.
Cu mişcări domoale şi-a prins copcile, şi-a legat şireturile de la dublet, şi-a
netezit cutele, a verificat dacă nu-i este limitată în vreun fel libertatea de
mişcare.
Şi-a pus spada în teaca din spate, i-a îndreptat mânerul de pe umărul drept.
Şi-a încins fruntea cu o bandă de piele, împingându-şi părul pe spate, după
urechi. Şi-a tras mănuşile lungi de luptă, prevăzute cu ţinte scurte, conice,
de argint.
S-a uitat din nou la soare mijindu-şi ochii în fante verticale. Ce zi frumoasă!
se gândea. E o zi minunată pentru luptă.
A oftat, a scuipat şi a purces alene în jos pe uliţe, pe lângă zidurile care
răspândeau un miros ascuţit, pătrunzător, de tencuială umedă, de var.

357
— Hei, stârpitură!
S-a uitat în jur. Greiere, însoţit de trei indivizi cu aspect suspect, înarmaţi,
şedeau pe o stivă de buşteni de-a lungul zidului. S-a ridicat, s-a întins, a
sărit în mijlocul uliţei, ocolind cu grijă bălţile.
— Încotro? l-a întrebat, sprijinindu-şi mâinile înguste pe centura încărcată
cu arme.
— Nu-i treaba ta.
— Ca să fie limpede, mă doare-n cot de staroste, de vrăjitor şi de târgul ăsta
nenorocit, i-a spus Greiere, subliniind încet cuvintele. Dar e vorba despre
tine, vânătorule. N-o să ajungi la capătul acestui drum. Ai auzit? Vreau să
văd şi eu cât de bun eşti în luptă. Altfel n-am linişte. Stai pe loc, îţi spun.
— Nu-mi sta în cale.
— Stai pe loc! a răcnit Greiere, punându-şi mâna pe mânerul spadei. Nu
pricepi ce vreau să spun? O să ne luptăm! Te provoc! Vedem noi acum cine
este mai bun!
Geralt a ridicat din umeri fără să-şi încetinească pasul.
— Te-am provocat la luptă! Ai auzit, lepădătură? i-a strigat Greiere,
ţinându-i calea din nou. Ce mai aştepţi? Scoate-ţi fierul! Ce-i cu tine, îţi
tremură chiloţii de frică? Sau nu te pui decât cu cei care, la fel ca Istredd, îţi
iau în râs vrăjitoria?
Geralt continua să meargă forţându-l pe Greiere să se retragă, să păşească
stânjenit înapoi. Tovarăşii lui s-au ridicat de pe stiva de buşteni, l-au urmat,
dar cu reţinere, de la distanţă. Geralt auzea mocirla plescăind sub ciubotele
lor.
— Te-am provocat! i-a repetat Greiere, pălind şi înroşindu-se alternativ. Ai
auzit, vânătorul naibii? Ce mai vrei? Să te scuip în bot?
— Hai, scuipă-mă.
Greiere s-a oprit şi a luat o gură de aer în piept, rotunjindu-şi buzele ca să
scuipe. Se uita la ochii vânătorului, nu la mâinile lui. Asta i-a fost greşeala.
Geralt, fără să-şi domolească pasul, l-a lovit ca un trăsnet peste gura
pregătită, fără elan, din mers, cu pumnul în mănuşa prevăzută cu ţinte.
Buzele lui Greiere au crăpat ca nişte cireşe strivite. Vânătorul s-a îndreptat
şi a lovit din nou în acelaşi loc, de data aceasta cu un scurt elan, simţind că,
odată cu puterea şi vigoarea impactului, izbucneşte în el şi furia. Greiere,
rotindu-se cu un picior în noroi şi cu celălalt în aer, a vomat sânge şi a
plonjat în baltă pe spate. Vânătorul, auzind un şuierat de lamă trasă din
teacă în spate, s-a oprit şi s-a întors mlădios, cu mâna pe mânerul spadei.
358
— Nu, a spus o voce tremurând de teamă. Nu, te rog.
Cel care-şi scosese arma l-a privit în ochi. Pentru o clipă. Apoi s-a uitat în
altă parte. Ceilalţi începuseră să se retragă. Încet, apoi mai repede.
Auzindu-i, s-a retras şi omul cu spada, mişcându-şi buzele, dar fără să
scoată vreun sunet. Cel care se afla cel mai departe s-a întors şi a luat-o la
fugă, împroşcând cu noroi. Ceilalţi au încremenit, n-au încercat să se
apropie.
Greiere s-a răsucit în mocirlă, s-a ridicat sprijinit pe coate, a îngăimat ceva,
a icnit, a scuipat ceva alb cu o mare cantitate de roşu. Trecând pe lângă el,
Geralt i-a tras în scârbă un vârf de ciubotă în obraz, zdrobindu-i falca şi
trântindu-l din nou în baltă. Şi-a continuat drumul fără să privească în urmă.
Istredd era deja la fântână, în picioare, rezemat de ghizdul de lemn înverzit
de muşchi. Spada îi atârna la centură. O frumoasă şi lucioasă spadă tergană,
cu mâner semiînchis, într-o teacă al cărei vârf rotunjit i se sprijinea de
ciubotele de călărie. Pe umărul ridicat al vrăjitorului stătea vigilentă o
pasăre neagră.
Vânturelul.
— Tu eşti, vânătorule? Istredd i-a întins vânturelului mâna înmănuşată.
Uşor şi cu atenţie a aşezat pasărea pe acoperişul fântânii.
— Eu sunt, Istredd.
— Nu credeam c-o să mai vii. M-am gândit c-ai plecat.
— N-am plecat.
Vrăjitorul a izbucnit în hohote de râs, aruncându-şi capul pe spate.
— Ea… voia să ne salveze, a spus el. Pe amândoi. Nu-i nimic, Geralt. Să ne
încrucişăm spadele. Trebuie să rămână numai unul.
— Vrei să lupţi cu spada?
— Te surprinde? La urma urmei, şi tu ai de gând să lupţi cu spada. Hai,
haide.
— De ce, Istredd? De ce cu spada şi nu cu vrăjile?
Vrăjitorul a pălit, buzele îi tremurau nervos.
— Haide, am spus! a strigat. N-avem timp de întrebări, timpul întrebărilor a
trecut! Acum este timpul faptelor!
— Vreau să ştiu, a spus Geralt răspicat. Vreau să ştiu de ce spada. Vreau să
ştiu de unde şi pentru ce a răsărit pe umărul tău vânturelul ăsta negru. Am
dreptul să ştiu. Am dreptul la adevăr, Istredd.
— La adevăr? a repetat cu amărăciune expertul. Ei bine, poate că da. Da,
poate că ai. Avem aceleaşi drepturi. De vânturel mă întrebi? A venit în zbor
359
în zori, murat de la ploaie. Mi-a adus o scrisoare. Foarte scurtă, o ştiu pe de
rost. „Adio, Val. Iartă-mă. Sunt daruri care nu pot fi acceptate, pentru că nu
am nimic de dat la schimb. Şi acesta e adevărat, Val. Adevărul este un sloi
de gheaţă.” Ei bine, Geralt? Eşti mulţumit? Ţi-ai folosit dreptul?
Vânătorul a dat afirmativ din cap încet.
— Ei bine, a spus Istredd, acum mi-l folosesc pe-al meu. Pentru că nu
accept mesajul din această scrisoare. Nu pot fără ea… prefer… En garde, la
dracu’!
S-a îndreptat, şi-a scos rapid sabia cu o mişcare graţioasă care dădea de
înţeles că se antrenase mult. Vânturelul a ţipat.
Vânătorul stătea nemişcat, cu mâinile lipite de corp.
— Ce mai aştepţi? a lătrat vrăjitorul.
Geralt şi-a ridicat încet ochii, s-a uitat la el pentru o clipă, apoi s-a răsucit
pe călcâie.
— Nu, Istredd, a spus încet. Adio.
— Ce vrei să spui, la naiba?
Geralt s-a oprit.
— Istredd, i-a aruncat peste umăr. Nu-i mai amesteca şi pe alţii. N-ai decât
să te spânzuri într-un grajd cu frâiele.
— Geralt! a strigat vrăjitorul şi glasul i s-a frânt pe neaşteptate, dând un
ecou fals, o notă de disperare. Eu nu renunţ! Nu fugi de mine! O voi urma
până la Vengerberg, mă duc după ea până la capătul lumii, o s-o găsesc! Nu
renunţ niciodată la ea! Să ştii!
— Adio, Istredd.
A luat-o din loc fără să se mai uite înapoi. Mergea pe jos neacordând nicio
atenţie oamenilor care îi fugeau din cale, scârţâielilor de uşi, obloanelor
trântite în grabă. Nu observa pe nimeni şi nimic.
Se gândea la scrisoarea care îl aştepta la han.
Şi-a grăbit pasul. Ştia că pe tăblia patului îl aştepta vânturelul negru murat
de la ploaie, ţinând o scrisoare în ciocul coroiat. Voia să citească scrisoarea
cât mai curând posibil.
Cu toate că-i ştia conţinutul.

360
 FOCUL CEL VEŞNIC

I
— Porcule! Lăutarule împuţit! Mincinosule!
Geralt, curios, şi-a priponit iapa în colţul uliţei. Înainte de a localiza sursa
ţipetelor, acestora li s-a alăturat o bufnitură surdă de sticlă spartă. Un
borcan de gem de cireşe, a presupus vânătorul. O aşa bufnitură pare a fi de
la un borcan de gem de cireşe aruncat de cineva de la mare înălţime sau cu
putere. Îşi amintea bine, Yennefer, atunci când locuiau împreună uneori,
când se înfuria, arunca borcane cu dulceţuri. Dintre cele primite de la
cliente. Yennefer habar n-avea cum se prepară gemurile, iar vrăjile sale se
dovedeau ineficiente în această privinţă.
În celălalt colţ al uliţei, în faţa unei căsuţe zugrăvite cu roz, s-a adunat o
droaie de gură-cască. Într-un balconaş încărcat cu flori, chiar sub cornişa
acoperişului înclinat, stătea o tânără blondă într-o cămaşă de noapte.
Arcuindu-şi braţul grăsuţ, bine rotunjit, ieşit dintre volănaşe, femeia a
aruncat un ghiveci ciobit cu flori.
Un bărbat subţirel, cu o pălărie de culoarea prunei, garnisită cu o pană albă,
a sărit ca ars, ghiveciul s-a izbit de pământ chiar în faţa lui, făcându-se
ţăndări.
— Te rog, Vespula! a strigat bărbatul cu pană la pălărie. Nu da crezare
bârfelor! Ţi-am fost fidel, să mor eu dacă nu-i adevărat!
— Lepădătură! Pui de drac împieliţat! Vagabondule! a ţipat blonda grăsuţă
şi s-a retras în adâncurile casei, fără îndoială în căutare de muniţie
suplimentară.
— Hei, Jaskier! l-a strigat vânătorul, trăgând spre câmpul de luptă iapa care
fornăia şi opunea rezistenţă. Ce mai faci? Ce se petrece?
— Toate bune, a spus trubadurul dezvelindu-şi dinţii într-un zâmbet larg.
Ca de obicei. Salutare, Geralt. Ce vânt te-aduce pe-aici? La naiba, atenţie!
O cupă de cositor a şuierat prin aer şi a zdrăngănit pe caldarâm. Jaskier a
luat-o, s-a uitat la ea şi a aruncat-o în şanţ.
— Ia-ţi boarfele astea de-aici! a ţipat blonda fluturându-şi graţios
volănaşele pe pieptul generos. Şi piei din faţa mea! Să nu-ţi mai prind
picioarele pe-aici, netrebnicule!

361
— Ăştia nu-s ai mei, s-a mirat Jaskier în timp ce ridica de jos nişte
pantaloni bărbăteşti cu cracii de culori diferite. În viaţa mea n-am avut aşa
pantaloni.
— Cară-te! Să nu te mai văd! Tu… tu… ştii ce eşti în pat? Un nimic! Un
nimic, m-ai auzit? M-aţi auzit oameni buni?
A şuierat alt ghiveci, tulpina uscată crescută în el a foşnit. Jaskier de-abia a
reuşit să se eschiveze. După ghiveci a zburat învârtindu-se un cazan de
alamă, cu o capacitate de cel puţin două galoane şi jumătate. Mulţimea de
spectatori, care se ţinea departe de traiectoria proiectilelor, a izbucnit în râs.
Unii, mai zeflemişti, au aplaudat-o şi au aţâţat-o sarcastic la acţiune pe
blondină.
— N-o fi având şi vreo arbaletă prin casă? s-a alarmat vânătorul.
— Nu-i exclus, a spus poetul întinzându-şi gâtul spre balcon. Are casa plină
de ciuveie. N-ai văzut pantalonii?
— N-ar fi mai bine să plecăm de aici? O să te întorci când se calmează.
— La naiba! a făcut o grimasă Jaskier. Ce să mai caut într-o casă din care
se aruncă în mine cu jigniri şi cazane de alamă? Declar încheiată această
scurtă relaţie. Să mai aşteptăm niţel, doar să-mi arunce… Oh, mămulică,
nu! Vespula! Lăuta mea!
S-a lansat, şi-a întins braţele, s-a împiedicat, a căzut, a prins instrumentul în
ultimul moment, chiar deasupra caldarâmului. Lăuta a scâncit melodios şi
tânguitor.
— Pfiu, a oftat bardul, ţâşnind de jos. O am. Gata, Geralt, de-acum putem
să spălăm putina. Aş mai avea o scurtă cu guler din blană de jder, dar asta e,
să-mi fie drept pedeapsă. Din câte-o cunosc eu, n-o aruncă.
— Zdreanţă mincinoasă! s-a răstit blondina şi a scuipat consistent de la
balcon. Haimana! Derbedeu destrăbălat!
— Da’ ce are cu tine? Cu ce i-ai greşit, Jaskier?
— Ce să mai… a ridicat din umeri trubadurul. Vrea monogamie, ca toate
muierile, şi ea ce face? Îmi aruncă pantalonii altuia. Ai auzit ce striga
despre mine? Pe toţi zeii, şi eu mai cunosc altele care dau din craci mai bine
decât ea, dar nu răcnesc despre asta pe toate uliţele. Hai s-o luăm din loc.
— Încotro propui?
— Tu ce zici? La templul Focului cel Veşnic? Haide să mergem la „Grota
Suliţei”. Să-mi mai calmez nervii.
Vânătorul, fără să protesteze, îşi ducea iapa după Jaskier, care, cu o mişcare
sprintenă, a luat-o pe o ulicioară îngustă. Trubadurul şi-a luat lăuta şi a
362
zdrăngănit din mers câteva corzi, după care a luat un acord profund,
vibrant.

Boarea toamnei a apus,

Noima vorbelor s-a dus.
Lumea-i plină de necaz,
Diamante-s pe obraz.

S-a oprit, şi-a fluturat vesel mâna către două mucoase care au trecut pe
lângă ei cu coşurile doldora de legume. Mucoasele au chicotit.
— Cu ce treabă pe la Novigrad, Geralt?
— La cumpărături. Harnaşamente, fleacuri. Şi un surtuc. Vânătorul şi-a
îndreptat cu un foşnet haina care mirosea a piele. Cum ţi se pare noul meu
surtuc, Jaskier?
— Ai cam rămas în urmă cu moda, s-a strâmbat bardul, apoi şi-a îndepărtat
un puf de pui de pe mâneca bufantă a dubletului său lucios cu guler zimţat.
Ah, cât mă bucur că ne-am întâlnit. Aici, în Novigrad, capitala lumii,
centrul şi leagănul culturii. Aici, omul luminat poate respira din plin, cu
întregul plămân!
— Ia hai să respirăm pe uliţa cealaltă, i-a propus Geralt văzând un om
desculţ ghemuit pe vine, cu ochii bulbucaţi, care se cufurea pe o alee
adiacentă.
— Sarcasmul tău necontenit devine enervant, s-a strâmbat Jaskier din nou.
Novigrad, cum îţi spuneam, este capitala lumii. Aproape treizeci de mii de
locuitori, Geralt, fără să mai punem la socoteală vizitatorii, îţi dai seama?
Casele din cărămidă, uliţele principale pavate, portul maritim, docurile, cele
patru mori de apă, abatoarele, gaterele, o ciubotărie imensă, toate breslele şi
meseriile posibile. Casa de schimb, cele opt bănci şi nouăsprezece case de
amanet. Castelul şi turnul de gardă care îţi taie respiraţia. Unde mai pui şi
locurile de divertisment – eşafodul, spânzurătorile cu trapă, cele treizeci şi
cinci de hanuri, casa de comedie, casa cu lighioane, iarmarocul şi
douăsprezece lupanare. Şi templele, nici nu le mai ştiu numărul. Multe, ce
mai! Cât despre femei, Geralt, curăţele, pieptănate şi parfumate, numai în
satin, în catifea şi în mătase, numai corsete şi panglici… Oh, Geralt!
Versurile mi se revarsă din gură:

Ţinutul tău este alb de omăt

363
 Lacuri şi bălţi îngheţate-n cleştar
Nu am ce face, să schimb eu nu pot
În ochi-mi adastă ascuns doru’ amar…

— O baladă nouă?
— Aha. Cu titlul „Iarna”. Dar nu-i gata deocamdată, nu pot s-o termin, m-a
dat peste cap Vespula şi nu-mi ies rimele. Oh, Geralt, uitam să te întreb.
Care-i treaba cu Yennefer?
— Nu-i.
— Am înţeles.
— Ai înţeles un rahat. Lasă, unde ziceai că-i hanul ăla, mai e mult?
— După colţ. Iaca am şi ajuns. Vezi panoul?
— Văd.
— Sărut mâna şi mă înclin frumos! Jaskier i-a zâmbit fetei care mătura
scara. Ţi-a spus cineva astăzi că eşti drăguţă, domniţă?
Tânăra s-a îmbujorat şi a strâns cu putere mătura în mână. Geralt a crezut
pentru un moment că îl va articula cu ea pe trubadur. S-a înşelat. Tânăra i-a
surâs drăgălaş, şi-a fluturat genele. Jaskier, ca de obicei, nu i-a dat nici cea
mai mică atenţie.
— Bună ziua şi mă înclin! Bună ziua! a izbucnit, intrând în han şi trecându-
şi în forţă degetul mare peste corzile lăutei. Maestrul Jaskier, cel mai vestit
poet din ţară, poposeşte în hanul tău care cam lasă de dorit în privinţa
curăţeniei, gospodarule! Am venit cu o poftă nestăvilită de bere! Îţi dai
seama ce onoare ţi se face, potlogarule?
— Îmi dau seama, a bombănit încruntat hangiul, ieşind din spatele
tejghelei. Mă bucur să te văd, conaşule lăutar. Văd că te ţii de cuvânt până
la urmă. Ai făgăduit că n-o să se lumineze bine de ziuă şi vii să-ţi plăteşti
nota de ieri. Şi eu care credeam că şi de data asta minţi, cum ţi-e năravul.
Mi-e şi ruşine că am putut să gândesc aşa ceva.
— N-ai de ce să-ţi fie ruşine, omule bun, i-a spus trubadurul senin. Căci
oricum n-am niciun ban la mine. Mai stăm noi de vorbă mai târziu.
— Nu, a spus hangiul neînduplecat. Acum stăm de vorbă. Nu te mai pot
păsui, stimabile poet. De două ori la rând m-ai dus cu preşul.
Jaskier şi-a atârnat lăuta de un cârlig din perete, s-a aşezat la masă, şi-a scos
pălărioara şi i-a mângâiat gânditor pana de egretă.
— Ai bani, Geralt? l-a întrebat cu speranţă în glas.
— N-am. Tot ce-am avut am dat pe surtuc.
364
— Nu-i prea bine, nu-i bine, a oftat Jaskier. La naiba, niciun suflet viu,
nimeni care să mă împrumute. Gospodarule, da’ de ce-i aşa de gol azi „hm,
ce se petrece?
— E prea devreme pentru muşteriii obişnuiţi. Iar calfele şi zidarii care
renovează templul au fost deja şi s-au şi întors la lucru, cu tot cu maistrul
lor.
— Şi nimeni, nimeni altcineva?
— Nimeni în afară de stimabilul negustor Biberveldt, care-şi ia micul dejun
în alcovul mare.
— Dainty e-aici? s-a bucurat Jaskier. Trebuie să mergem. Hai în alcov,
Geralt. Îl cunoşti pe Dainty Biberveldt, piticul?
— Nu.
— Nu contează. O să-l cunoşti. Oho! a strigat trubadurul, făcându-şi drum
printr-o parte a camerei. Simt dinspre apus adierea şi aroma supei de ceapă,
atât de plăcută nărilor mele. Cu-cu! Noi suntem! Surpriză!
La masa din mijlocul alcovului, sub un stâlp ornat cu ghirlande de usturoi şi
crenguţe de plante aromate, stătea un pitic dolofan, creţ, într-o vestă
fistichie. În mâna dreaptă ţinea o lingură de lemn, cu mâna stângă sprijinea
o strachină de lut. Văzându-i pe Jaskier şi pe Geralt, piticul a înlemnit, a
rămas cu gura căscată, iar ochii lui mari, căprui, i s-au boldit de teamă.
— Salutare, Dainty! a spus Jaskier, fluturându-şi voios pălărioara. Piticul
nu şi-a schimbat poziţia, nici nu şi-a închis gura. Mâna, aşa cum observase
şi Geralt, îi tremura uşor, iar rondela mare de ceapă fiartă atârnată din
lingură se legăna ca un pendul.
— Ssss… sssalutare, Jaskier, s-a bâlbâit şi a înghiţit cu greu.
— Sughiţi? Să te sperii, nu vrei? Fii atent: la marginea târgului ţi-am văzut
soţia! Vine aici în curând! Gardenia Biberveldt în carne şi oase! Ha, ha, ha!
— Ce prost mai eşti, Jaskier, i-a reproşat piticul.
Jaskier a izbucnit din nou în hohote de râs, acompaniate şi de două acorduri
pe corzile lăutei.
— Dacă ţi-ai putea vedea faţa, frate, e atât de tâmpită şi te zgâieşti la noi de
parcă am avea coarne şi cozi. Sau poate că te-a speriat vânătorul? Aşa-i?
Poate crezi că s-a deschis sezonul de vânătoare la pitici? Poate…
— Ajunge! Geralt s-a apropiat de masă. Iartă-l, prietene. Jaskier a suferit
astăzi o mare tragedie personală, încă nu i-a trecut. Încearcă şi el să-şi
mascheze tristeţea, depresia şi ruşinea prin glume.
— Nu-mi spune. Piticul şi-a sorbit într-un final conţinutul lingurii. Vreau să
365
ghicesc. Vespula ţi-a tras în cele din urmă un şut în cur? Aşa-i, Jaskier?
— Nu mă angajez în discuţii pe teme sensibile cu persoane care se
ospătează de zor, în timp ce-şi lasă prietenii în picioare, a spus trubadurul,
după care, fără a mai aştepta vreo invitaţie, s-a aşezat. Piticul a luat o
lingură de supă şi a lins un fir de brânză agăţat de el.
— Ce-i drept, e drept, a spus el încruntat. Te invit. Stai jos la masa noastră.
Mănânci supă de ceapă?
— În principiu, nu mănânc aşa devreme, şi-a ridicat Jaskier nasul pe sus.
Dar ce-oi face acum? Oi mânca. Însă nu pe stomacul gol. Hei, gospodarule!
Bere, te rog! Da’ mai iute!
O fetişcană cu o coadă împletită impresionantă, groasă, ajungându-i până la
fund, a adus străchini şi un bol de supă. Geralt, văzându-i gura rotunjoară şi
pufoasă, se gândea că i-ar sta şi mai bine dacă şi-ar aminti să şi-o închidă.
— Driada pădurii! a strigat Jaskier, luându-i hulpav mâna fetei şi sărutând-
o în palmă. Silfidă! Vrăjitoare! Creatură divină cu ochii ca azurul lacurilor!
Eşti frumoasă ca dimineaţa şi forma gurii tale deschise…
— Dă-i iute o bere, a gemut Dainty. Altminteri o să fie prăpăd.
— N-o să fie, i-a asigurat bardul. Nu-i aşa, Geralt? Rar mai găseşti oameni
mai cumsecade decât noi doi. Eu sunt, conaşule negustor, poet şi muzician,
iar muzica îmblânzeşte apucăturile sălbatice. Cât despre vânătorul aici de
faţă, el reprezintă o primejdie doar pentru monştri. Am să vi-l prezint: este
Geralt de Rivia, spaima strigoilor, a vârcolacilor şi a tuturor scârnăviilor. N-
ai auzit despre Geralt, Dainty?
— Am auzit. Piticul i-a aruncat o privire suspicioasă vânătorului. Ei bine…
Ei bine, ce faci în Novigrad, coane Geralt? Oare nu-i cumva vreun monstru
scârbos pe-aici? Eşti luat… cu… cu… simbrie?
— Nu, i-a zâmbit vânătorul. Sunt aici să mă distrez.
— O… a zis Dainty, bălăngănindu-şi nervos picioarele păroase care-i
atârnau la o jumătate de cot deasupra podelei. Asta-i bine…
— Ce-i bine? Jaskier a înghiţit o lingură de supă şi a tras o duşcă de bere.
Te gândeşti să ne dai o mână de ajutor, Biberveldt? La distracţie, se
înţelege. Mai bine nici că se putea. Vine ca o mănuşă. Avem de gând să
pornim cu avânt de-aici, de la „Grota Suliţei”. Şi apoi ne-am propus să
trecem pe la „Passiflora”, o casă de dezmăţ tare bună şi scumpă, unde
putem face rost de o semielfă sau, cine ştie, poate chiar de o elfă pursânge.
Dar avem nevoie de un finanţator.
— De ce?
366
— De cineva care să plătească.
— Da, mă gândeam eu, a murmurat Dainty. Îmi pare rău. În primul rând,
am o întâlnire de negoţ. În al doilea rând, nu am de unde să plătesc
asemenea distracţii. Iar în al treilea rând, la „Passiflora” nu-i lasă decât pe
oameni.
— Şi noi ce suntem, ha? Bufniţe? Ah, înţeleg. Nu lasă pitici acolo. Într-
adevăr. Ai dreptate, Dainty. Ăsta-i Novigradul. Capitala lumii.
— Da… a spus piticul, cu ochii la vânător şi făcând o grimasă ciudată cu
gura. Eu mă duc. Am o întâlni…
Uşa alcovului s-a izbit larg de perete şi a intrat… Dainty Biberveldt.
— Zei! a strigat Jaskier.
Piticul care stătea în picioare în prag nu se prea deosebea de piticul aşezat
la masă, cu excepţia faptului că cel de la masă era curat, iar cel de la uşă era
murdar, zdrenţăros şi răvăşit.
— Te-am prins, derbedeule! a urlat piticul murdar, aruncându-se spre masă.
Pungaşule!
Geamănul aşezat s-a ridicat răsturnând taburetul şi împrăştiind tot ce era pe
masă. Geralt a reacţionat instinctiv şi instantaneu – şi-a luat spada cu tot cu
teacă şi l-a şfichiuit pe Biberveldt la gât. Piticul a căzut la podea, s-a
rostogolit, s-a strecurat printre picioarele lui Jaskier şi s-a grăbit în patru
labe spre ieşire, cu mâinile şi picioarele lungite brusc ca picioarele de
păianjen. Văzându-l, Dainty Biberveldt cel murdar l-a blestemat, a răcnit şi
a sărit într-o parte, trântindu-se cu un trosnet cu spatele de peretele
despărţitor din lemn. Geralt şi-a scos spada din teacă, a înlăturat taburetul
din calea lui cu o lovitură şi s-a declanşat măcelul. Dainty Biberveldt cel
curat, care, în afară de culoarea vestei, n-avea nimic diferit de celălalt
Dainty Biberveldt, a sărit pragul ca o lăcustă şi a ţâşnit în salonul comun,
unde s-a ciocnit cu fetişcana cu gura întredeschisă. Văzându-i picioarele
lungi şi fizionomia caricaturală estompată, fătuca şi-a deschis larg gura şi a
scos un ţipăt sfredelitor pentru ureche. Geralt, profitând de pierderea de
ritm produsă de şocul zgomotului, a prins creatura în mijlocul sălii şi a
trântit-o la podea cu un şut abil în genunchi.
— Nici să nu sufli, frate, i-a şuierat printre dinţii încleştaţi, punându-i la gât
vârful spadei. Nicio suflare.
— Ce se petrece? a urlat hangiul apropiindu-se cu o lopată în mână. Ce-i
asta? Gardienii! Fugi după gardieni, Deczka!
— Nuuu! a urlat creatura tăvălindu-se pe podea şi deformându-se şi mai
367
mult. Vă conjur, nuuu!
— Niciun gardian! i s-a alăturat piticul murdar, venind din alcov. Prinde
fătuca, Jaskier!
Trubadurul a apucat-o pe Deczka şi, în ciuda grabei, a ales cu atenţie de
unde s-o prindă. Deczka a ţipat şi s-a ghemuit pe podea, la picioarele lui.
— Uşurel, gospodarule, gâfâia Dainty Biberveldt. E o problemă personală,
n-are rost să chemăm gardienii. Plătesc eu toată paguba.
— Nu-i nicio pagubă, a spus sobru hangiul, privind în jur.
— Dar o să fie, a scrâşnit piticul durduliu. Pentru că o să-l iau de îndată la
bătaie. Şi încă cum. O să-i dau câteva ghioage întruna şi cu nesaţ, de-o să se
facă zob totul pe-aici.
Labele alungite şi aplatizate pe podea şi caricatura difuză a lui Dainty
Biberveldt s-au frânt în bucăţi.
— Nici să nu-ţi treacă prin cap aşa ceva, a zis hangiul rece, clipind din ochi
şi ridicând lopata. N-ai decât să-l baţi în drum sau în curte, coane piticule.
Nu aici. Şi oricum, chem gardienii. Nu pot să nu-i chem. Pentru că la urma
urmelor… e vorba de un monstru ordinar!
— Coane gospodarule, i s-a adresat Geralt calm, fără a reduce presiunea
vârfului de spadă asupra gâtului creaturii. Stai liniştit. N-o să se clintească
nimic, n-o să fie nicio pagubă. Situaţia este sub control. Sunt vânător, iar
monstrul, după cum vezi, e zădărnicit. Cu toate că pare o chestiune
personală, o s-o rezolvăm liniştiţi în alcov. Dă-i drumul fătucii şi treci
încoace, Jaskier. În desagă am un lanţ de argint. Ia scoate-l şi leagă-i
frumuşel labele conaşului la spate. Nu te mişca, frăţioare. Creatura scheuna
în surdină.
— Bine, Geralt, a spus Jaskier. L-am legat. Hai în alcov. Şi tu, gospodarule,
ce-ai încremenit aşa? Am cerut o bere. Iar mie, atunci când cer o bere,
trebuie să mi se aducă una după alta până când strig: „Apă!”
Geralt a împins creatura în alcov şi a aşezat-o brutal lângă stâlp. S-a aşezat
şi Biberveldt, bosumflat, privindu-l dispreţuitor.
— În ce hal arată, a spus el. Un maldăr de aluat dospit. Uită-te la nasul lui,
Jaskier, cum stă să cadă, secătura naibii. Iar urechile, ce mai, parcă-i soacră-
mea chiar înainte de înmormântare. Brrr!
— Stai o clipă, l-a oprit Jaskier. Eşti Biberveldt? Ei bine, da, fără îndoială.
Da’ ceea ce şade lângă stâlp era tu adineaori. Dacă nu mă înşel. Geralt! Toţi
ochii sunt aţintiţi spre tine. Eşti vânător. Ce naiba se întâmplă? Ce este?
— Mim.
368
— Mim eşti tu, s-a răstit baritonat creatura, balansându-şi nasul. Nu sunt
niciun mim, ci doar doppler, dacă vreţi să ştiţi, iar numele meu este Tellico
Lunngrevink Letorte. Pe scurt Penstock. Prietenii îmi spun Dudu.
— Las’ că-ţi dau eu ţie Dudu, nenorocitule! i-a strigat Dainty, arătându-i
pumnul. Unde mi-s caii? Pungaşule!
— Conaşilor, le-a amintit hangiul, intrând cu un butoiaş şi nişte halbe. Mi-
aţi făgăduit c-o să fiţi paşnici.
— Oh, bere, a oftat piticul. Mor de sete, la naiba. Şi de foame!
— Şi eu, a îngăimat Tellico Lunngreyink Letorte. Nu l-a băgat nimeni în
seamă.
— Ce-i asta? a întrebat hangiul, privind creatura care, văzând berea, şi-a
scos o limbă lungă printre buzele puhave, păstoase. Ce este, conaşilor?
— Un mim, a spus vânătorul ignorând grimasele monstrului. I se poate
spune în mai multe feluri: schimbaci, dublant, vexling, bedak. Sau doppler,
aşa cum îşi spune el însuşi.
— Un vexling! a exclamat hangiul. Aici, în Novigrad? În hanul meu? Iute,
iute. Chemăm gardienii! Şi preoţii! Vai de capul meu…
— Uşurel, uşurel, a ţipat Dainty Biberveldt, mâncând în grabă supa din
strachina lui Jaskier, salvată ca prin minune. O să apelăm noi şi la cineva.
Dar mai târziu. Lepădătura asta m-a tâlhărit şi n-am de gând să-l dau pe
mâna autorităţilor înainte de a-mi recupera bunurile. Vă cunosc eu,
novigradenilor, şi pe voi, şi pe judecătorii voştri. Nu capăt decât o zecime,
şi pe-aia dacă am noroc.
— Fie-vă milă, jelea pătrunzător dopplerul. Nu mă daţi în ghearele
oamenilor! Dac-aţi şti ce fac cu cei ca mine…
— Ştim, fără putinţă de tăgadă, a dat din cap hangiul. Când prind câte un
doppler, mai întâi îl exorcizează popii. Îl leagă bine de un par, îl tăvălesc
prin lut amestecat cu pilitură şi îl coc la foc până când lutul se întăreşte ca o
cărămidă. Cel puţin aşa făceau odinioară, atunci când astfel de monştri erau
prinşi mai des.
— Ce apucături barbare aveţi voi, oamenii, s-a strâmbat Dainty, împingând
strachina golită. Dar poate că aşa erau pedepsiţi doar hoţii şi bandiţii. Ia hai,
mai bine spune-mi, lepădătură, unde mi-s caii? Da’ mai iute, că altminteri te
trag de nasul ăsta printre picioare şi ţi-l bag în cur. Unde mi-ai dus caii, te
întreb.
— I-am vân… vândut, s-a bâlbâit Tellico Lunngrevink Letorte, în timp ce
urechile i s-au strâns brusc ca nişte bile, asemănătoare unor căpăţâni de
369
conopidă în miniatură.
— I-a vândut! L-aţi auzit? făcea spume piticul. Mi-a vândut caii!
— Păi, sigur, a spus Jaskier. A avut timp. Se-nvârte de trei zile pe-aici. De
trei zile te văd… adică el… La naiba, Dainty, asta înseamnă că…
— Bineînţeles! a urlat negustorul bătând din picioarele păroase. M-a
tâlhărit la drumul mare, când mai aveam cale de-o zi până la târg! Şi vine
acum mascat, zice că-s eu, înţelegeţi? Mi-a vândut caii! Îl omor! Îl sugrum
cu mâinile mele!
— Spune-ne cum s-a întâmplat, coane Biberveldt.
— Geralt de Rivia, dacă nu mă înşel? Vânătorul?
Geralt a confirmat din cap.
— Ce bine s-a nimerit, a zis piticul. Sunt Dainty Biberveldt din Lunca
Troscotului, fermier, agricultor şi negustor. Spune-mi Dainty, Geralt.
— Povesteşte, Dainty.
— Ei bine, aşa s-a întâmplat. Eu cu slugile mele duceam nişte cai de
vânzare în oborul de la Podul Diavolului. Când mai rămăsese cale de-o zi
până la târg, am făcut ultimul popas. Am petrecut toată noaptea, am isprăvit
un poloboc cu ţuică. La miezul nopţii, m-am trezit fiindcă simţeam că-mi
pocneşte vezica în mine, m-am dat jos din căruţă şi ce mi-am zis, ia să-mi
arunc ochii la cai, în luncă. Merg eu ce merg, mă învăluie o ceaţă ca naiba,
mă uit şi văd deodată că vine cineva. Cine-i acolo? întreb. El, nimic. Mă
duc mai aproape şi văd… mă văd pe mine. Ca-ntr-o oglindă. Mă gândesc:
nu trebuia să beau atâta ţuică, a naibii băutură. Şi ăsta de-aici… pentru că el
era, mi-a tras o ghioagă în cap! Am văzut stele verzi şi am căzut grămadă.
Dimineaţa mă trezesc devreme, cu un cucui acoperit cu sânge cât un
castravete în cap. În jurul meu niciun suflet, nici urmă de tabăra noastră. M-
am fâţâit toată ziua încoace şi-ncolo până am găsit drumul, două zile m-am
târât, am ros rădăcini şi ciuperci crude. Iar el… netrebnicul ăsta de
Dudulico, sau cum dracu’-l mai cheamă, între timp, s-a dus la Novigrad ca
şi cum aş fi fost eu şi s-a descotorosit de caii mei! Că acum îi trag… Cât
despre slugile mele netrebnice, o să le dau câte o sută de ghioage la fiecare
la curu’ gol, chiorâi naibii! Ca să vezi că nu te ştie de stăpân, se lasă păcăliţi
aşa cu una, cu două! Idioţi, secături, scursuri…
— Nu le-o lua în nume de rău, Dainty, i-a spus Geralt. N-au avut ce face.
Mimul te-a copiat în aşa fel încât le-a fost imposibil să-l deosebească de
original, adică de victimă. N-ai auzit niciodată de mimi?
— De-auzit, am auzit. Dar m-am gândit că-s scorneli.
370
— Nu-s scorneli. Unui doppler îi e de-ajuns să se apropie de victimă ca să
se adapteze rapid şi ireproşabil la structura materială necesară. Vă atrag
atenţia asupra faptului că nu este vorba despre o iluzie, ci de o transformare
completă, exactă. Până în cele mai mici detalii. Cum de izbutesc, nu se ştie.
Vrăjitorii presupun că în acest caz operează aceeaşi componentă din sânge
ca în licantropie, dar eu bănuiesc că este vorba despre cu totul altceva, de o
mie de ori mai puternic. În sfârşit, vârcolacul are doar două forme, cel mult
trei, în timp ce dopplerul se poate preschimba în orice vrea, atâta timp cât
corespunde mai mult sau mai puţin cu greutatea corporală.
— Greutatea?
— Bineînţeles, n-are cum să se transforme în mastodont. Şi nici în şoarece.
— Am înţeles. Da’ lanţul cu care l-ai legat la ce-i bun?
— Argintul. Pentru un licantrop e mortal, mimului, după cum poţi vedea,
doar îi împiedică transformarea. Prin urmare, el se află acum în propria sa
formă.
Dopplerul şi-a strâns buzele fleşcăite şi i-a aruncat vânătorului o căutătură
urâtă cu ochii săi tulburi, care îşi pierduseră de-acum culoarea căpruie a
irişilor piticului şi deveniseră galbeni.
— S-a mai şi pripăşit pe-aici, lepădătura neruşinată, a bolborosit Dainty.
Vai, când mă gândesc că a stat şi aici, şi la „Grotă”, unde obişnuiam eu să
poposesc. Cum i-a prostit pe toţi că era eu!
Jaskier a clătinat din cap.
— Dainty, i-a spus trubadurul, era leit-poleit cu tine. M-am întâlnit cu el
aici acum trei zile. Arăta ca tine şi vorbea ca tine. Gândea ca tine. Iar când
i-a adus găina, era la fel de hrăpăreţ ca tine. Sau poate chiar te întrecea.
— Asta din urmă nu mă deranjează, a replicat piticul, deoarece pot să-mi
recuperez o parte din bani. Mi-e silă şi să-l ating. Ia-i tăşcuţa, Jaskier, şi
vezi ce-are înăuntru. Ar trebui să fie o sumă frumuşică, dacă hoţul mi-a
vândut caii.
— Câţi cai ai avut, Dainty?
— Doisprezece.
— Dacă facem socoteala după cum sunt preţurile mondiale, a zis trubadurul
uitându-se în tăşcuţă, ceea ce-i aici ar ajunge numai pentru unul singur, şi
acela bătrân şi pricăjit. Dacă ne luăm după mercurialul novigradian, ar fi
pentru două, cel mult trei capre.
Negustorul n-a spus nimic, dar arăta de parcă era gata să izbucnească în
plâns. Tellico Lunngrevink Letorte şi-a lăsat să-i alunece nasul în jos şi
371
buza inferioară chiar şi mai jos, apoi a bolborosit ceva încet din spatele ei.
— Pe scurt, a oftat în cele din urmă piticul, m-a prădat, m-a ruinat o
creatură a cărei existenţă o socoteam un basm pentru adormit copiii. Asta
înseamnă să ai ghinion.
— N-am nimic de adăugat, a adăugat vânătorul privindu-l pe dopplerul care
se răsucea în scaun. Şi eu eram convins că mimii au fost stârpiţi de mult. În
trecut, din câte am auzit, mulţi dintre ei trăiau prin pădurile din jur şi în
podiş. Dar mimetismul lor i-a deranjat foarte mult pe primii colonişti şi au
început să-i vâneze. Destul de eficient. S-a ajuns rapid la exterminarea lor.
— Ce bine era, a spus hangiul. Ptiui, pfui, jur pe Focul cel Veşnic că prefer
un dragon sau un diavol care rămân mereu dragon sau diavol şi ştii să te ţii
departe de ei. Dar licantropia, toate schimbările şi transformările astea sunt
procese hidoase şi diabolice, înşelăciune şi trădare, scornite de
spurcăciunile astea ca să dăuneze oamenilor! Eu vă spun, chemăm gardienii
ca să pună focul pe scârboşeniile astea!
— Geralt? şi-a manifestat curiozitatea Jaskier. Aş vrea să aud părerea
specialistului. Într-adevăr sunt aşa de primejdioşi şi agresivi mimii ăştia?
— Abilitatea lor de a copia, a răspuns vânătorul, e o caracteristică ce
vizează mai degrabă apărarea decât agresiunea. N-am auzit vorbindu-se…
— Măi, al naibii, l-a întrerupt furios Dainty, bătând cu pumnul în masă.
Dacă nici să pocneşti pe cineva în cap şi să-l tâlhăreşti nu este agresiune,
atunci nu ştiu ce naiba mai este. Lucrurile stau destul de simplu: am fost
atacat şi jefuit, nu numai de bunurile dobândite prin muncă grea, ci şi de
fiinţa mea. Cer o compensaţie, nu mă las până…
— Gardienii, să chemăm gardienii! a spus hangiul. Şi preoţii trebuie
chemaţi! Să fie ars monstrul ăsta, neomul ăsta!
— Opreşte-te, gospodarule! a ridicat piticul capul. Mă scoţi din sărite cu
gardienii dumitale. Îţi atrag atenţia asupra faptului că neomul nu ţi-a făcut
ţie nimic, numai mie. Şi află, dacă nu ştiai, că şi eu sunt neom.
— Ce spui, coane Biberveldt? a râs nervos hangiul. E diferenţă ca de la cer
la pământ între voi doi. Dumneata eşti un om mai mic, iar arătarea asta nu e
altceva decât un monstru. Sunt surprins, coane vânător, că stai atât de
paşnic. Care-i, iartă-mă, rostul vostru în lumea asta? Treaba voastră e să
stârpiţi monştrii, nu-i aşa?
— Monştrii, a spus Gerald rece. Dar nu reprezentanţii raselor inteligente.
— Hai, hai, maestre, a replicat hangiul, de-acum întreci măsura întru câtva.
— Chiar aşa! a sărit Jaskier. Ai mers prea departe, Geralt, de unde-ai mai
372
scos-o şi pe-asta cu rasa inteligentă? Uită-te şi tu la el.
Tellico Lunngrevink Letorte nu aducea, de fapt, cu vreun reprezentant al
rasei dotat cu inteligenţă. Mai degrabă aducea cu o marionetă modelată din
lut şi făină, care se uita la vânător cu ochi tulburi, galbeni. Nici
smiorcăielile produse de nasul care ajungea la blatul mesei nu păreau să
provină de la membrul unei rase inteligente.
— Gata cu rahatul ăsta! a izbucnit brusc Dainty Biberveldt. Nu merită să
mai vorbim! Tot ceea ce contează sunt caii mei şi pagubele mele! Ai auzit,
scârnăvie blestemată? Cui i-ai vândut caii? Ce-ai făcut cu banii? Vorbeşte
mai repede, altminteri te snopesc în bătaie, te belesc!
Deczka, întredeschizând uşa, şi-a băgat în alcov capul de culoarea inului.
— Avem muşterii în sală, tată, a şoptit ea. Zidarii şi zugravii. Îi servesc eu,
dar nu mai ţipaţi atât de tare, căci au început să se întrebe ce se petrece în
alcov.
— În numele Focului cel Veşnic! a intrat în panică hangiul uitându-se la
dopplerul lăbărţat. Dacă vreun muşteriu îşi aruncă un ochi şi-l vede… oh,
ce-o s-o păţim. Dacă n-am chemat gardienii, atunci… Maestre vânător!
Dacă-i un vexling adevărat, porunceşte-i să se preschimbe în ceva mai
decent, un nor de fum, de exemplu. Pentru moment.
— Are dreptate, a spus Dainty. Să se preschimbe în ceva, Geralt.
— În ce? a bolborosit din senin dopplerul. Pot lua forma pe care o văd în
faţa ochilor după ce mă uit cu atenţie. În care dintre voi, prin urmare, să mă
preschimb?
— În mine, nu! a zis hangiul fără să stea pe gânduri.
— Nici în mine, s-a indignat Jaskier. N-aş fi prea bun de camuflaj. Toţi mă
cunosc, astfel încât apariţia a doi Jaskieri la aceeaşi masă ar produce mai
multă senzaţie decât ăsta de aici, cu propria lui fiinţă.
— Cu mine s-ar întâmpla la fel, a zâmbit Geralt. Ai rămas tu, Dainty. Şi se
potriveşte ca o mănuşă. Nu te supăra, dar ştii că oamenii disting anevoie un
pitic de altul.
Negustorul n-a stat mult pe gânduri.
— Bine, a consimţit el. Fie. Scoate-i lanţul, vânătorule. Hai, ce mai stai,
preschimbă-te în mine, rasă inteligentă.
După îndepărtarea lanţului, dopplerul şi-a frecat laba cu aspect de aluat, şi-a
atins nasul, şi-a aţintit ochii pe pitic. Pielea atârnândă de pe faţă i s-a tras în
sus şi a căpătat culoare. Nasul i s-a redus şi i s-a contractat cu un trosnet
surd, pe craniul pleşuv i-au răsărit zulufi. Dainty se holba, hangiul stătea cu
373
gura căscată într-o veneraţie mută, Jaskier ofta şi gemea.
Ultima care s-a schimbat a fost culoarea ochilor.
Dainty Biberveldt al Doilea a tuşit, s-a apropiat de masă, i-a luat halba lui
Dainty Biberveldt Întâi, şi-a strivit cu lăcomie buzele de ea.
— Nu se poate, nu se poate, a şoptit Jaskier. Uitaţi-vă, ca două picături de
apă. Imposibil de distins. Leit. De data aceasta, chiar şi pişcăturile de ţânţari
şi petele de pe pantaloni… Pantaloni adevăraţi! Geralt, nici vrăjitorii nu pot
face aşa ceva! Pune mâna, lână autentică, nicio iluzie! Incredibil! Cum a
izbutit?
— Nimeni nu ştie, a spus vânătorul. Nici el însuşi nu ştie. Ţi-am spus că are
capacitatea să metamorfozeze pe deplin structura materiei, dar e o abilitate
organică, instinctivă…
— Dar pantalonii… Din ce s-au făcut pantalonii? Da’ vesta?
— Este propria piele, transformată. Nu cred că şi-ar scoate de bunăvoie
pantalonii. Oricum şi-ar pierde imediat caracteristicile lânii…
— Păcat, şi-a demonstrat perspicacitatea Dainty. Pentru că mă întrebasem
deja dacă să-i spun sau nu să schimbe o găleată de materie pe o găleată de
aur.
Dopplerul, în prezent o copie fidelă a piticului, s-a lăsat pe spate comod şi a
zâmbit larg, bucuros să vadă că se află în centrul atenţiei. Stătea în aceeaşi
poziţie ca Dainty, bălăngănindu-şi picioarele păroase.
— Da’ ştii o sumedenie de lucruri despre doppleri, Geralt, a spus, apoi a
tras o halbă, a plescăit şi a râgâit. Într-adevăr, o sumedenie.
— Zei, glasul şi purtările sunt tot ale lui Biberveldt, s-a mirat Jaskier. N-are
nimeni o culoare roşie? Trebuie să-l însemnăm, la naiba, altfel îi
confundăm.
— Ce spui, Jaskier, a protestat Dainty Biberveldt întâi, o să mă confunzi cu
el? În primul rând…
— … Se văd de la o poştă diferenţele, a terminat propoziţia Dainty
Biberveldt al Doilea, iar apoi a râgâit sonor. Ce mai încolo şi-ncoace,
trebuie să fii mai prost decât noaptea ca să ne confunzi.
— Da’ de unde să ştiu? a şoptit Jaskier cu veneraţie. Gândeşte şi vorbeşte
ca Biberveldt. E anevoie de deosebit…
— Exagerezi, şi-a ţuguiat buzele piticul. Exagerezi prea mult.
— Nu, a negat Geralt. Nu este nicio exagerare. Crezi sau nu, dar el este în
momentul acesta tu, Dainty. Într-un mod necunoscut nouă, dopplerul
copiază cu exactitate psihicul victimei.
374
— Psi… cum?
— Ei bine, caracteristici ale minţii, ale firii, sentimentele, gândurile.
Sufletul. Ceea ce ar confirma cele negate de cei mai mulţi vrăjitori şi de toţi
preoţii. Faptul că sufletul este, de asemenea, materie.
— Blasfemie… a izbucnit hangiul.
— Şi prostii, a adăugat cu fermitate Dainty Biberveldt. Nu ne mai turna
poveşti, vânătorule. Proprietăţile spiritului, treacă-meargă. Copierea nasului
cuiva şi a pantalonilor e una, dar cu raţiunea nu-i aşa de simplu. Îţi
demonstrez de îndată. Dacă acest doppler prost mi-ar fi copiat mintea, n-ar
mai fi vândut caii în Novigrad, unde nu se caută, ci s-ar fi dus cu ei la Podul
Diavolului, în oborul de cai, unde preţurile sunt stabilite prin licitaţie, cel
care dă mai mult. Aşa nu ieşi în pierdere…
— Ba ieşi în pierdere – dopplerul i-a parodiat faţa supărată a piticului şi a
pufnit în felul lui caracteristic. În primul rând, preţul e mic la licitaţie în
Podul Diavolului, deoarece negustorii se înţeleg între ei cum să liciteze. În
plus trebuie să plăteşti şi comisionul adjudecătorului.
— Nu mă înveţi tu pe mine negustoria, idiotule, s-a indignat Biberveldt. Aş
fi scos la Podul Diavolului nouăzeci sau o sută bucata. Da’ tu, cât ai luat de
la şarlatanii novigradieni?
— O sută treizeci, a răspuns dopplerul.
— Minţi, puşlama ce eşti.
— Nu mint. Am mânat caii direct în port, coane Dainty, şi acolo am găsit
un negustor de blănuri de peste mări. Cojocarii nu folosesc boii la caravană,
pentru că sunt prea lenţi. Hainele de blană sunt uşoare, dar preţioase, aşa că
trebuie să călătorească rapid. În Novigrad n-au nevoie de cai, prin urmare
nu sunt cai acolo. Numai eu aveam, aşa ca am dictat preţul. Este simplu…
— Nu-mi da tu mie lecţii, ţi-am spus! s-a înroşit Dainty. Ei bine, bine, ai
câştigat mult. Şi atunci unde sunt paralele?
— I-am investit, a răspuns arogant Tellico, imitând gestul tipic pentru pitic
de a-şi pieptăna cu degetele coama deasă. Paralele, coane Dainty, trebuie să
circule, iar negoţul trebuie să se învârtă.
— Fii atent să nu-ţi învârt eu căpăţâna! Spune-mi ce-ai făcut cu paralele
căpătate pentru cai?
— Ţi-am spus. Am cumpărat bunuri.
— Ce? Ce-ai cumpărat, nenorocitule?
— Câ… cârmâz, s-a bâlbâit dopplerul, după care a recitat pe nerăsuflate.
Cinci sute de baniţe de cârmâz, şaizeci şi două de chintale de esenţă de
375
mimoze, cincizeci şi cinci de putini de ulei de trandafir, douăzeci şi trei de
barili de untură de cod, şase sute de străchini de lut şi optzeci de livre de
ceară de albine. Reţineţi, untura de cod am cumpărat-o foarte ieftin, pentru
că era râncedă. Oh, şi era să uit. Am cumpărat şi o sută de coţi de frânghie
de bumbac.
S-a aşternut tăcerea, o tăcere lungă, foarte lungă.
— Untură de peşte râncedă, a spus într-un sfârşit Dainty, pronunţând
fiecare cuvânt foarte rar. Frânghie de bumbac, ulei de trandafir. Nu se
poate, sunt într-un vis. Da, fără putinţă de tăgadă, e un coşmar. În Novigrad
se poate cumpăra orice, tot felul de lucruri preţioase şi utile, iar cretinul ăsta
mi-a cheltuit paralele pe nu ştiu ce rahaturi. Cu înfăţişarea mea. Sunt
terminat, mi-am pierdut paralele, mi-am ruinat reputaţia de negustor. Gata,
m-am săturat. Împrumută-mi spada, Geralt. Scăpăm de el pe loc.
Uşa alcovului s-a deschis cu un scârţâit.
— Negustorul Biberveldt! a cucurigit nou-venitul suplu, învăluit într-o togă
violet care atârna pe el ca pe un par. Purta o pălărioară de catifea în formă
de oliţă răsturnată. Negustorul Biberveldt este aici?
— Da, au răspuns la unison cei doi pitici.
În momentul următor, unul dintre cei doi Dainty Biberveldt i-a aruncat
conţinutul halbei în faţă vânătorului, a tras abil scaunul de sub Jaskier şi s-a
târât rapid pe sub masă în direcţia uşii, unde l-a dărâmat pe individul cu
pălărioară nostimă.
— Foc! Ajutor! a urlat odată ajuns în sală. Murim! Arde!
După ce şi-a şters spuma de pe faţă, Geralt a pornit în urmărirea fugarului,
dar celălalt Biberveldt, care s-a strecurat în acelaşi mod, s-a grăbit la uşă, a
alunecat pe rumeguş şi s-a încurcat printre picioarele lui. Au căzut
împreună în pragul uşii. Jaskier a înjurat ca la uşa cortului, încercând să iasă
de sub masă.
— Opriţiiiiiii-i! a urlat individul deşirat, rămas pe podea, încurcat în
faldurile togii sale. Hoţii! Bandiţii!
Geralt s-a ridicat de pe pitic. În cele din urmă, l-a văzut în sala hanului pe
doppler ciocnindu-se de muşterii şi croindu-şi drum. Vânătorul s-a aruncat
după el, luându-şi avânt ca un elastic, dar a fost oprit de zidul de oameni
care-i blocau calea. A izbutit să-l doboare pe unul mânjit de mâl şi duhnind
a bere, dar ceilalţi l-au imobilizat într-o îmbrăţişare cu umerii lor voinici. S-
a zvârcolit furios şi atunci s-a auzit un pocnet sec de fire rupte şi piele
străpunsă, iar la subsuoara dreaptă s-a simţit o lipsă bruscă de rezistenţă.
376
Vânătorul a înjurat şi a încetat să se zbată.
— L-am prins! au strigat zidarii. Am prins tâlharul! Ce facem, maistre?
— În var nestins! a zbierat maistrul, dezlipindu-şi capul de pe blatul mesei
şi orientându-se în jur cu ochii care nu vedeau.
— Jandaaarmii! a urlat cel în violet, ridicându-se în patru labe din alcov.
Atac la adresa unui funcţionar! Gardienii! La spânzurătoare cu tine,
golanule!
— L-am prins! au strigat zidarii. L-am prins, coane!
— Nu-i ăsta! a cotcodăcit individul în togă. Prindeţi hoţul! Puneţi mâna pe
el!
— Pe cine?
— Pe Biberveldt, piticul! Înhăţaţi-l, înhăţaţi-l! În temniţă cu el!
— Stai o clipă, a spus Dainty, ridicându-se din alcov. Ce-ai spus, coane
Schwann? Ia nu-mi plimba numele prin botul tău. Şi nu trâmbiţaţi alarma,
că nu este cazul.
Schwann s-a liniştit, s-a uitat năucit la pitic. În pragul uşii a apărut Jaskier
cu pălărioara pe-o parte, analizându-şi lăuta. Zidarii, după ce-au şuşotit
între ei, i-au dat până la urmă drumul lui Geralt. Vânătorul, deşi supărat foc,
s-a limitat să scuipe suculent pe podea.
— Negustorule Biberveldt! a cucurigit iar Schwann, clipind rapid din ochii
miopi. Ce înseamnă asta? Atacarea unui funcţionar oficial te poate costa
foarte scump… Cine era? Piticul care a scăpat?
— Un văr, a spus fără ezitare Dainty. Vărul meu îndepărtat…
— Da, da, l-a susţinut imediat Jaskier, simţindu-se în elementul lui, un văr
îndepărtat de-al lui Biberveldt. Zis şi Gărgăunul Biberveldt. Oaia neagră a
familiei. Fiind copil, a căzut într-o fântână. Secată. Dar a avut ghinionul să-
i cadă găleata direct în cap. De obicei, e liniştit, dar când vede violet în faţa
ochilor o ia razna. Însă nu trebuie să vă faceţi griji, căci se calmează dacă
vede părul roşcat de sub pântecele unei femei. De aceea a fugit direct la
„Passiflora”. Vă spun, coane… Schwann.
— Gata, Jaskier, i-a şuierat vânătorul. Tacă-ţi fleanca, la naiba.
Schwann şi-a îndreptat toga, a periat-o de rumeguşul agăţat de ea, apoi şi-a
scos pieptul înainte, luându-şi expresia severă de rigoare.
— Daaa, a spus el. Ia seama mai îndeaproape la rude, negustorule
Biberveldt, pentru că trebuie să ştii că dumneata eşti responsabil pentru
acţiunile lor. Dacă aş face o plângere… Dar nu am vreme. Mă aflu aici,
Biberveldt, în interes de serviciu. În numele autorităţii municipale, îţi cer să
377
plăteşti darea.
— Hăh?
— Darea, i-a repetat funcţionarul ţuguindu-şi buzele într-o grimasă pe care
o văzuse probabil la cineva mult mai important decât el. Ce te-a apucat? Ţi
se trage de la vărul tău? Atunci când faci negustorie, trebuie să-ţi plăteşti
dările. Altfel, ajungi în temniţă.
— Eu!? a urlat Dainty. Eu, negustorie? Eu m-am ales numai cu paguba, la
naiba! Eu…
— Fii atent, Biberveldt, i-a şoptit vânătorul, iar Jaskier i-a tras un şut pe
ascuns în glezna păroasă. Piticul a tuşit.
— Un lucru este limpede, a spus el încercând anevoie să dea la iveală un
zâmbet pe faţa sa dolofană. Este limpede un lucru, coane Schwann. Dacă
faci negustorie, trebuie să plăteşti dări. La câştiguri mari, dări mari. Şi
viceversa, îmi închipui.
— Nu-ţi judec eu, coane, negustoria. Funcţionarul a făcut o faţă acră şi s-a
aşezat la masă. Din adânciturile faldurilor togii, a scos un abac şi un sul de
pergament pe care l-a desfăşurat pe blatul mesei, pe care o ştersese mai
înainte cu mâneca. Eu doar socotesc şi strâng. Da… Să facem atunci
socoteala… vine… hmmm… Scădem doi, păstrăm unu în minte… Da… o
mie cinci sute cincizeci şi trei de coroane şi douăzeci de coperi.
Din gâtlejul lui Dainty Biberveldt a ieşit un oftat adânc. Zidarii au
murmurat uimiţi. Hangiul a scăpat o strachină. Jaskier a oftat.
— Ei bine, la revedere, flăcăi, le-a spus piticul cu amărăciune. Dacă
întreabă cineva de mine, sunt în temniţă.

II
— Până mâine, la prânz, s-a tânguit Dainty. Şi puşlamaua asta de Schwann
a întrecut măsura. Putea şi moşneagul ăsta scârbos să mă păsuiască. Mai
mult de o mie cinci sute de coroane, de unde să fac rost până mâine de atâta
bănet? Sunt terminat, ruinat, o să putrezesc în temniţă! Să nu mai stăm aici,
la naiba, haideţi să-l înhăţăm pe ticălosul ăla de doppler! Trebuie să-l
prindem!
Şedeau tustrei pe bordura de marmură a havuzului unei fântâni secate, care
ocupa mijlocul unei piaţete înconjurate de case boiereşti impunătoare, dar
de un gust îndoielnic. Apa din havuz era verde şi îngrozitor de murdară,

378
peştişorii aurii care înotau printre gunoaie se străduiau cu branhiile şi
boticurile deschise să inspire aerul de la suprafaţă. Jaskier şi piticul clefăiau
nişte clătite cumpărate de trubadur de la un ambulant.
— În locul tău, i-a spus bardul, aş lăsa la o parte răzbunarea şi aş începe să
caut pe cineva care să-mi împrumute paralele. Ce capeţi dacă-l prinzi pe
doppler? Crezi că Schwann îl primeşte în loc de parale?
— Spui numai tâmpenii, Jaskier. Dacă-l prind pe doppler, îmi iau îndărăt
paralele.
— Care parale? Tot ce-avea el în tăşcuţă abia acoperă pagubele şi mita
pentru Schwann. N-avea mai mult.
— Jaskier, s-a încruntat piticul, la poezii poate că te-oi mai fi pricepând tu,
dar în chestiuni negustoreşti, îmi pare rău, eşti un mare nătărău. Ai auzit ce
dare mare mi-a socotit Schwann? Da’ de ce să plătesc eu dări? Hâm? Pentru
ce?
— Pentru orice, i-a răspuns poetul. Şi pentru cântat dau dări. Îi doare pe ei
undeva că eu cânt dintr-o nevoie interioară.
— Tâmpenii, cum ţi-am spus. Dările se plătesc pentru ce câştigi din
negustorie. Pentru câştig, Jaskier! Ai înţeles? Şarlatanul ăsta de doppler s-a
folosit de persoana mea şi a intrat în unele negustorii necinstite fără doar şi
poate. Şi s-a ales cu ceva din ele! A avut de câştigat! Iar eu trebuie să-i
achit dările şi, colac peste pupăză, şi datoriile lepădăturii ăsteia, dacă le-a
făcut! Şi dacă nu plătesc, mă aruncă în temniţă, mă încing cu fierul în
public, mă trimit la ocnă! La naiba!
— Ha, a rostit cu veselie Jaskier, atunci n-ai încotro, Dainty. Trebuie să
scapi pe furiş din târg. Ştii ce? Am o idee. Te înfăşurăm într-o blană de
oaie. Când ieşi pe poartă, „sunt o oiţă, bee, bee”. Nimeni n-o să te
recunoască.
— Jaskier, s-a încruntat piticul. Ciocu’ mic, că-ţi trag un şut. Geralt?
— Ce-i, Dainty?
— Mă ajuţi să pun mâna pe doppler?
— Ascultă, i-a răspuns vânătorul, străduindu-se în zadar să-şi prindă
mâneca ruptă de la surtuc. Ăsta-i Novigradul. Treizeci de mii de locuitori,
oameni, pitici, piticani, gnomi şi probabil de două ori mai mulţi străini.
Cum crezi c-aş putea să găsesc pe cineva în această viermuială?
Dainty a înghiţit clătita, şi-a lins degetele.
— O vrajă, Geralt? N-aveţi voi vrăjile voastre, despre care umblă atâtea
poveşti?
379
— Dopplerul poate fi găsit prin vrăjitorie numai în forma lui proprie, iar el
nu umblă pe uliţe în propria lui formă. Şi chiar dacă ar fi aşa, vrăjitoria n-
are nicio putere, pentru că în jur este plin de semne vrăjite. Fiecare a doua
casă are un castelaş vrăjit la uşă şi trei sferturi dintre locuitori poartă
amulete cu diferite scopuri, împotriva hoţilor, a puricilor, a intoxicaţiilor
alimentare, e greu să le ţii socoteala.
Jaskier a cuprins cu degetele gâtul lăutei, i-a ciupit corzile.
— Şi va să vină primăvara, cu ploaia-i caldă şi înmiresmată! a cântat el. Nu,
nu e bine. Şi va să vină primăvara, cu soarele… Nu, la naiba. Nu-mi iese.
Nici…
— Termină cu zdrăngăneala, l-a întrerupt piticul. Mă zgârie pe nervi.
Jaskier le-a aruncat peştişorilor bucăţele de clătită şi a scuipat în havuz.
— Uite, a zis trubadurul. Peştişori de aur. Se spune că peştişorii ăştia
îndeplinesc dorinţe.
— Ăştia sunt roşii, a remarcat Dainty.
— Ce contează, ăsta-i un amănunt nesemnificativ. La naiba, noi suntem trei
şi ei îndeplinesc trei dorinţe. Câte una de căciulă. Ce-i Dainty? Nu ţi-ai dori
ca peştişorii să-ţi plătească dările?
— Da, negreşit. Pe lângă asta, să cadă ceva din cer şi să-l nimerească pe
doppler în cap. Şi încă…
— Uşurel, uşurel. Că avem şi noi dorinţele noastre. Eu aş vrea ca peştişorii
să-mi dicteze finalul baladei. Da’ tu, Geralt?
— Lasă-mă-n pace, Jaskier.
— Nu ne strica dispoziţia, vânătorule. Hai spune ce ţi-ai dori?
Vânătorul s-a ridicat.
— Îmi doresc, a murmurat el, ca tot ceea ce este pe cale să ni se întâmple să
se dovedească a fi o neînţelegere.
Dinspre aleea din faţa fântânii se îndreptau către havuz patru persoane
îmbrăcate în negru, cu pălării rotunde din piele, cu pas domol. Dainty a
înjurat încet privindu-i uimit.
De pe uliţele din spatele lor, li s-au alăturat alţi patru. Nu s-au apropiat prea
mult, au blocat aleile. În mâini aveau nişte discuri cu aspect ciudat, de parc-
ar fi fost bice rulate. Vânătorul a privit în jur, şi-a scuturat umerii ca să-şi
aranjeze spada din spinare. Jaskier a gemut.
Din spatele personajelor negre a apărut un bărbat nu prea înalt, într-un
caftan alb şi un surtuc cenuşiu. Un lanţ de aur în jurul gâtului său strălucea
în ritmul paşilor, trimiţând reflexe aurii.
380
— Chappelle… a scâncit Jaskier. Ăsta-i Chappelle…
Personajele negre din spatele lor s-au îndreptat încet spre fântână.
Vânătorul a dat să-şi scoată spada.
— Nu, Geralt, i-a şoptit Jaskier apropiindu-se de el. Pe toţi zeii, nu scoate
nicio armă. Asta-i garda templului. Dacă le opunem rezistenţă, nu mai
ieşim teferi din Novigrad. Nu pune mâna pe spadă.
Bărbatul cu caftan alb s-a îndreptat spre ei în pas vioi. Personajele negre l-
au urmat într-un marş în jurul havuzului, ocupând poziţii strategice, alese
cu precizie. Geralt îi observa prudent, îndreptându-se uşor. Discurile
ciudate pe care le ţineau în mâini nu erau, aşa cum crezuse iniţial, bice
obişnuite. Erau lamii.
Bărbatul cu caftan alb s-a apropiat.
— Geralt, a murmurat bardul. Pe toţi zeii, stai calm…
— N-o să mă las atins, i-a spus vânătorul. N-o să m-atingă nimeni, oricine-
ar fi. Fii atent, Jaskier… Când încep, fugi cât vezi cu ochii. O să le ţin
piept… pentru o vreme…
Jaskier nu i-a răspuns. Aruncându-şi lăuta pe umăr, s-a înclinat adânc în
faţa bărbatului cu caftan alb, împodobit din belşug cu fire de aur şi argint
îmbinate într-un mozaic.
— Venerabile Chappelle…
Bărbatul numit Chappelle s-a oprit, i-a cercetat pe amândoi din priviri.
Ochii lui, după cum observase Geralt, erau fioros de reci şi aveau culoarea
oţelului. Fruntea îi era palidă, transpirată bolnăvicios, obrajii roşii, cu pete
neregulate de culoare.
— Conul Dainty Biberveldt, negustor, a spus. Talentatul maestru Jaskier. Şi
Geralt de Rivia, reprezentant al breslei mai rar întâlnite a vânătorilor. O
reuniune între prieteni vechi? Aici, în Novigrad?
Nu i-a răspuns nimeni.
— Cu mare părere de rău, a continuat Chappelle, vă aduc la cunoştinţă
faptul că am primit un denunţ împotriva voastră.
Jaskier a pălit uşor, iar piticului îi clănţăneau dinţii. Vânătorul nu se uita la
Chappelle. Nu-şi lua ochii de la armele personajelor negre cu pălării de
piele din jurul havuzului. În majoritatea ţărilor pe care le cunoştea Geralt,
fabricarea şi posesia lamiilor ţepoase numite Mayheń erau strict interzise.
Novigradul nu făcea excepţie. Geralt văzuse oameni care fuseseră loviţi
peste faţă de lamie. Feţele lor erau imposibil de uitat.
— Hangiul de la „Vârful de lance”, a continuat Chappelle, a avut
381
îndrăzneala să vă acuze, conaşilor, de uneltire laolaltă cu un demon, un
monstru pe nume schimbaci sau vexling.
Nimeni nu i-a răspuns. Chappelle şi-a încrucişat braţele pe piept şi s-a uitat
la ei cu răceală.
— M-am simţit obligat să te avertizez de acest denunţ. De asemenea, te
informez că mai sus-pomenitul a fost azvârlit în temniţă. Este bănuit c-a
delirat fiind sub influenţa berii sau a rachiului. Bineînţeles că sunt scorneli
de-ale lui. În primul rând, nu există vexlingi. Asta-i o născocire de-a
ţăranilor superstiţioşi.
Nimeni nu a comentat.
— Ba mai mult decât atât, care vexling îndrăzneşte să se apropie de un
vânător, a zâmbit Chappelle, fără să fie ucis pe loc? N-am dreptate?
Acuzaţia hangiului ar fi de-a dreptul caraghioasă, dacă n-ar fi un anumit
detaliu important.
Chappelle şi-a ridicat capul, făcând o pauză semnificativă. Vânătorul l-a
auzit pe Dainty dezumflându-şi încet plămânii într-o expiraţie adâncă.
— Da, un anumit detaliu important, a repetat Chappelle. Şi anume că avem
de-a face cu erezia şi defăimarea celor sfinte. Este cunoscut faptul că niciun
vexling, absolut niciunul, ca de altfel niciun alt monstru, nu se putea
apropia de zidurile Novigradului, deoarece aici în nouăsprezece temple arde
Focul cel Veşnic, a cărui putere sacră protejează târgul. Cine spune c-a
văzut un vexling la „Vârful de lance”, la o aruncătură de băţ de altarul
principal al Focului cel Veşnic, nu poate fi decât un eretic defăimător şi
trebuie să-şi retragă cele spuse. Dacă se încăpăţânează cumva, îl ajutăm cu
forţe şi mijloace pe care, crede-mă, le avem din belşug la îndemână în
temniţă. După cum vedeţi, n-aveţi de ce să vă faceţi griji.
Expresia de pe chipul piticului şi al lui Jaskier mărturisea cu tărie că
niciunul nu împărtăşea aceeaşi opinie.
— Absolut niciun motiv de îngrijorare, a repetat Chappelle. Puteţi,
conaşilor, să părăsiţi nestingheriţi Novigradul. Nu vă stăm în cale. Dar
trebuie să insist asupra faptului că nu trebuie, conaşilor, să povestiţi
nimănui despre născocirile hangiului, să trăncăniţi ceva despre întâmplare.
Noi, slujitori umili ai bisericii, tratăm afirmaţiile care subminează puterea
divină a Focului cel Veşnic, indiferent de intenţii, drept erezii, cu toate
consecinţele care decurg din ele. Propriile voastre convingeri religioase,
indiferent care sunt şi pe care le respect, nu mă interesează. Credeţi în ce
vreţi. Sunt tolerant atâta vreme cât cineva venerează Focul cel Veşnic şi nu-
382
l huleşte. Iar dacă cineva îndrăzneşte să-l hulească, poruncesc să fie ars,
nimic mai mult. Toţi locuitorii Novigradului sunt egali în faţa legii. Şi legea
este aceeaşi pentru toţi – oricine ponegreşte Focul cel Veşnic este ars pe
rug, iar bunurile îi sunt confiscate. Dar destul despre asta. Repet, puteţi
trece liberi poarta Novigradului. Cel mai bine…
Chappelle a zâmbit uşor, obrazul i-a luat o grimasă vicleană, şi-a mutat
privirea spre piaţetă. Trecătorii răzleţi, care observaseră incidentul, şi-au
grăbit pasul, şi-au întors capul prompt.
— Cel mai bine, a terminat Chappelle, cel mai bine chiar acum. Imediat.
Bineînţeles că în ceea ce-l priveşte pe onorabilul negustor Biberveldt
„imediat” înseamnă „imediat după ce-şi pune la punct situaţia fiscală”. Vă
mulţumesc, conaşilor, pentru timpul acordat.
Dainty, întorcându-se, şi-a mişcat în tăcere buzele. Vânătorul n-a avut nicio
îndoială că acel cuvânt nerostit era „lepădătură”. Jaskier şi-a lăsat capul în
jos rânjind prosteşte.
— Maestre vânător, i s-a adresat dintr-odată Chappelle. Îngăduie-mi, te rog,
o vorbă între patru ochi.
Geralt s-a apropiat, Chappelle şi-a ridicat uşor mâna. Dacă-mi atinge cotul,
îi trag una de nu se vede, s-a gândit vânătorul. Îi trag una, indiferent ce-o să
se întâmple după aceea.
Chappelle nu i-a atins cotul lui Geralt.
— Maestre vânător, i-a spus el încet, întorcându-se cu spatele la ceilalţi.
Ştiu că unele târguri, spre deosebire de Novigrad, sunt lipsite de protecţia
Focului cel Veşnic. Să presupunem, prin urmare, că o creatură
asemănătoare unui vexling dă târcoale unui astfel de târg. De curiozitate,
cât de mult ţi-ar lua ca să prinzi vexlingul viu şi nevătămat?
— Nu mă năimesc să vânez monştri în târguri populate, a ridicat din umeri
vânătorul. Ar putea avea de suferit cineva nevinovat.
— Chiar aşa de mult îţi pasă de soarta nevinovaţilor?
— Chiar aşa. Pentru că, de obicei, sunt responsabil pentru soarta lor. Şi îmi
asum consecinţele.
— Am înţeles. Şi această preocupare pentru soarta lor n-ar putea fi invers
proporţională cu simbria?
— N-ar putea fi.
— Tonul dumitale, vânătorule, nu-mi place. Dar nu contează, am înţeles ce
vrei să spui cu acest ton. Vrei să spui că nu vrei să faci… ceea ce aş putea
să-ţi cer, aşa că simbria nu contează. Un anumit tip de plată?
383
— Nu înţeleg.
— Nu cred.
— Chiar nu.
— E o pură teorie, i-a spus Chappelle liniştit, calm, fără mânie sau
ameninţare în voce. Ar fi posibil ca plata pentru serviciile tale să fie
garanţia că tu şi prietenii tăi plecaţi teferi… din acel târg, teoretic. Ei,
atunci?
— La această întrebare, i-a zâmbit maliţios vânătorul, nu se poate răspunde
teoretic. Situaţia descrisă de dumneata, venerabile Chappelle, ar trebui să
fie aplicată în practică. Nu mă grăbesc deloc în această privinţă, dar dacă
trebuie să… Dacă nu există o altă cale… Sunt pregătit să o aplic.
— Ei bine, poate ai şi dumneata dreptate, i-a răspuns categoric Chappelle.
Prea mult teoretizăm. În ceea ce priveşte practica, nu întrezăresc vreo
cooperare. Oare o fi bine? În orice caz, nutresc speranţa că asta n-o să ducă
la un conflict între noi doi.
— Şi eu nutresc această speranţă, i-a spus Geralt.
— Atunci să ardă în noi această speranţă, Geralt de Rivia. Ştii ce este Focul
cel Veşnic? O flacără care nu se stinge, un simbol al dăinuirii, un drum care
trebuie urmat în beznă, o făgăduinţă de progres, de un mâine mai bun?
Focul cel Veşnic, Geralt, este speranţa. Pentru noi toţi, fără nicio excepţie.
Pentru că, dacă există ceva ce avem în comun… Dumneata, eu… alţii…
acest lucru este doar speranţa. Să ţii minte. Mi-a făcut plăcere să te cunosc,
vânătorule.
Geralt s-a înclinat ceremonios în tăcere. Chappelle l-a privit o clipă, apoi s-
a întors ferm şi a mărşăluit prin piaţetă, fără să privească înapoi la escorta
sa. Oamenii înarmaţi cu lamii l-au urmat, formând o coloană.
— Oh, mămăică, a scâncit Jaskier, uitându-se speriat la cei care se
îndepărtau. Dar ce noroc am avut. Dacă s-o fi terminat aici. Dacă nu cumva
o să ne…
— Linişteşte-te, i-a spus vânătorul, şi nu te mai văicări. La urma urmei, nu
s-a întâmplat nimic.
— Ştii cine a fost, Geralt?
— Nu.
— A fost Chappelle, guvernator pentru probleme de securitate. Serviciile
secrete din Novigrad sunt subordonate bisericii. Chappelle nu este preot, ci
eminenţa cenuşie din ierarhie, cel mai puternic şi mai primejdios om din
târg. Cu toţii, inclusiv Consiliul şi breslaşii, se cacă pe ei de frică, pentru că
384
este un zbir, Geralt, însetat de putere ca un păianjen de sânge. Cu toate că
doar în şoaptă, prin târg se vorbeşte despre ceea ce este în stare să facă.
Oamenii dispar fără urmă. Acuzaţii false, schingiuiri, asasinate, teroare,
şantaj şi jafuri ordinare. Extorcare de fonduri, escrocherii şi scandaluri. Pe
toţi zeii, ne-ai băgat într-o poveste tare frumoasă, Biberveldt.
— Lasă-mă-n pace, Jaskier, a pufnit Dainty. Doar nu ai de ce să te temi. Nu
se ia nimeni de un trubadur. Din anumite motive necunoscute, eşti de
neatins.
— Un poet de neatins poate şi să sfârşească, în Novigrad, sub roţile unui
car grăbit, otrăvit mortal cu un peşte sau înecat din întâmplare într-un şanţ,
a gemut Jaskier, încă palid. Chappelle este specialist în astfel de accidente.
Faptul că a vorbit cu noi este de necrezut. Un lucru este sigur, n-a făcut-o
fără un motiv anume. Ne coace el ceva. O să vedeţi numaidecât cum
suntem prinşi şi schingiuiţi în toată legea. Aşa se face pe-aici!
— Există mult adevăr în ceea ce spune, i-a explicat piticul lui Geralt.
Trebuie să avem grijă. Pentru că ticălosul de Chappelle e deocamdată
stăpân pe meleagurile astea. De ani întregi umblă vorba despre el cum că e
bolnav, că are sângele otrăvit şi toată lumea aşteaptă să dea ortul popii…
— Taci, Biberveldt! a şuierat trubadurul uitându-se cu teamă în jur. În orice
moment poate să ne-audă cineva. Vezi bine cum toată lumea se uită la noi.
S-o ştergem de-aici, vă zic. Şi vă sfătuiesc să luăm în serios vorbele lui
Chappelle despre doppler. Eu, de exemplu, în viaţa mea nu am văzut niciun
doppler. Dacă trebuie, jur pe Focul cel Veşnic.
— Iată, a spus brusc piticul. Cineva aleargă spre noi.
— Să fugim! a urlat Jaskier.
— Uşurel, uşurel, a zâmbit larg Dainty, trecându-şi degetele prin păr. Îl
cunosc. Ăsta-i Moscul, un negustor de prin partea locului, trezorierul
breslei. Am făcut negoţ împreună. Hei, uitaţi-vă ce moacă are! De parcă s-
ar fi căcat în pantaloni. Hei, Moscule, pe mine mă cauţi?
— Jur pe Focul cel Veşnic, a icnit Moscul, luându-şi de pe cap căciula din
blană de vulpe şi ştergându-şi fruntea cu mâneca. Eram sigur că te-au
azvârlit în temniţă. Asta-i o minune, ce să mai vorbim. Am rămas cu gura
căscată…
— Frumos din partea ta c-ai rămas cu gura căscată, l-a întrerupt piticul cu
un surâs dispreţuitor. Fă-ne o bucurie şi spune-ne de ce.
— Hai nu face pe prostul, Biberveldt, s-a încruntat Moscul. Tot târgul ştie
de negoţul tău cu cârmâz şi bineînţeles că a ajuns şi la urechile ierarhiei,
385
precum şi ale lui Chappelle. Toată lumea vuieşte despre un şmecher care a
profitat cu viclenie de ceea ce s-a întâmplat în Poviss.
— Despre cine-i vorba, la naiba, Moscule?
— Oh, zei, las-o baltă Dainty, o ţii de coarne şi spui că-i ciută. N-ai
cumpărat dumneata cârmâz? Aproape de pomană, cu cinci şi douăzeci
baniţa, bani gheaţă? Ai cumpărat. Ai profitat de cererea slabă şi n-ai dat
niciun groş pe tot. Şi dup-aia? Într-o zi ai luat de patru ori mai mult pe toată
marfa, peşin. O să ai îndrăzneala să pretinzi că e vorba de o întâmplare, de
noroc pur şi simplu? Că atunci când ai cumpărat cârmâzul n-aveai habar
despre puciul din Poviss?
— Despre ce? Ce vrei să spui?
— Puciul din Poviss! a ţipat Moscul. Şi asta, cum îi spune… Levoruţia! L-
au răsturnat pe regele Rhyd, acum domneşte acolo clanul Thyssenizilor!
Curtea, nobilimea şi armata lui Rhyd purtau albastru, vasăzică ţesătorii
cumpărau numai indigo. Culoarea Thyssenizilor e stacojie, aşa că indigoul
a coborât, iar cârmâzul a urcat şi aşa a ieşit la iveală că dumneata,
Biberveldt, ai pus laba pe tot cârmâzul! Ha!
Dainty tăcea mâlc, îngândurat.
— Bandit, Biberveldt, nu poţi să spui că nu, a continuat Moscul. N-a suflat
nicio vorbă nimănui, nici măcar prietenilor. Dacă mi-ai fi spus ceva, poate
câştigam ceva şi noi, chiar şi o fabrică puteam să punem pe picioare
împreună. Dar dumneata nu, ai tăcut chitic. Cum vrei, da’ pe mine să nu te
mai bazezi de azi înainte. Pe Focul cel Veşnic, adevărul este că toţi piticii
sunt nişte secături şi nişte rahaţi de câine. Mie Vimme Vivaldi nu mi-ar da
aşa repede un bilet la ordin. Iar dumitale? Cât ai zice peşte. Sunteţi toţi o
apă şi-un pământ, o şleahtă de neoameni spurcaţi, piticani şi pitici. Lua-v-ar
naiba!
Moscul a scuipat, s-a întors pe călcâie şi dus a fost. Dainty, căzut pe
gânduri, s-a scărpinat în cap până i-a dat sângele.
— Acum m-am prins, flăcăi, a spus el în cele din urmă. Ştiu ce trebuie să
facem. Ne ducem la bancă. Dacă cineva poate pricepe ceva din tot ce se
petrece, acela nu este nimeni altcineva decât prietenul meu, bancherul
Vimme Vivaldi.

386
 III
— Îmi închipuiam altfel o bancă, a şoptit Jaskier, privind clădirea. Unde-or
fi ţinând paralele, Geralt?
— Naiba ştie, a spus încet vânătorul, acoperindu-şi mâneca ruptă de la
surtuc. Poate în subsol?
— Rahat. M-am uitat în jur. Nu există niciun subsol.
— Atunci, în pod.
— Vă rog, poftiţi în birou, conaşilor, i-a îndemnat Vimme Vivaldi.
Stând la mese lungi, oameni tineri şi piticani de vârstă necunoscută erau
ocupaţi cu suprapunerea foilor de pergament peste rânduri de cifre şi litere.
Toată lumea, fără excepţie, era uşor cocoşată şi cu limba scoasă puţin.
Munca, după aprecierea vânătorului, era diabolic de monotonă, dar părea
să-i absoarbă total pe angajaţi. Într-un cotlon, pe un taburet mic, şedea un
bătrânel care arăta ca un cerşetor şi se ocupa cu ascuţitul penelor. Avea un
ritm lent.
Bancherul a închis cu grijă uşa biroului, şi-a mângâiat barba albă, lungă şi
bine îngrijită, ici şi colo pătată cu cerneală, şi-a pus dubletul vişiniu, de
catifea, încheindu-şi-l anevoie peste pântecul proeminent.
— Ştii, coane Jaskier, a spus aşezându-se în spatele unei mese imense de
mahon ticsite cu pergamente. Îmi închipuiam că arăţi cu totul altfel. Şi-ţi
cunosc melodiile, le ştiu, le-am auzit. Cu prinţesa Vanda, care s-a înecat în
râul Curuţ, pentru că n-o iubea nimeni. Şi cu pescăruşul albastru, căzut în
latrină…
— Asta nu-i de-a mea, s-a înroşit de furie Jaskier. N-am ticluit aşa ceva în
viaţa mea!
— Aaha. Atunci îmi cer iertare.
— Am putea trece la lucruri mai serioase? a întrebat Dainty. Timpul se
scurge, şi voi îl pierdeţi cu prostii. Am venit cu probleme serioase, Vimme.
— Mi-era teamă de asta, a dat din cap piticanul. Ţii minte că te-am
avertizat, Biberveldt. Ţi-am spus acum trei zile să n-arunci paralele pe
untura aia de peşte râncedă. Ce folos că ai luat-o ieftin, preţul nominal nu
este important, important este profitul la revânzare. La fel şi cu uleiul de
trandafir, cu ceara şi cu străchinile de lut. Ce te-a apucat, Dainty, de-ai vârât
paralele în porcăriile astea şi peşin pe deasupra, în loc să achiţi cu scrisori
sau cu bilete de credit? Ţi-am spus, costurile de depozitare în Novigrad sunt
diabolic de mari, în termen de două săptămâni o să fie de trei ori mai mari
387
decât valoarea mărfii. Şi tu…
— Chiar aşa, a gemut încet piticul. Hai spune, Vivaldi. Ce-i cu mine?
— Păi, tu ai spus că nu ţi-e teamă, că vinzi totul în douăzeci şi patru de ore.
Iar acum vii şi te tânguieşti c-ai dat de necaz, cu zâmbetul ăla nesăbuit şi
dezarmant. Nu merge, nu-i aşa? Şi cheltuielile de depozitare sunt în
creştere, nu? Ha, nasol, nasol. Cum naiba să te scot din asta, Dainty? Dacă
aveai măcar asigurare pentru rahatul ăsta, trimiteam pe furiş pe cineva
imediat să dea foc la depozit. Nu, drăguţă, singurul lucru pe care îl mai poţi
face este să iei lucrurile filosofic, adică să-ţi spui: „Nu-i decât un rahat de
câine.” Aşa-i în negustorie, uneori câştigi, alteori pierzi. La urma urmei, ce
mare lucru sunt paralele astea, untura asta de peşte, uleiul, ceara şi esenţa?
Nici cât negru sub unghie. Hai să vorbim despre afaceri mai serioase.
Spune-mi dacă pot să pun în vânzare esenţa, deoarece oferta a început să se
stabilizeze la cinci şi cinci şesimi.
— Hă?
— Eşti surd? s-a încruntat bancherul. Ultima ofertă este exact de cinci şi
cinci şesimi. Te-ai întors, sper, pentru comenzi? Şapte nu-ţi dă nimeni,
Dainty.
— M-am întors?
Vivaldi îşi mângâia barba şi scotea firimiturile de pâine agăţate în ea.
— Ai fost aici acum o oră, i-a răspuns el liniştit, şi ne-ai spus să rămânem
la şapte. De şapte ori preţul pe care l-ai plătit pentru ea ar fi două coroane şi
patruzeci şi cinci de coperi pe livră. Destul de mult, Dainty, chiar şi pentru
o piaţă atât de bună. Tăbăcarii se înţeleg între ei să fie solidari şi să menţină
preţul. Îmi pun capul…
Uşa s-a deschis şi în birou a năvălit ceva cu o pălărie de fetru verde şi cu o
haină din blană de iepure pătat, încinsă cu un brâu de cânepă.
— Negustorul Sulimir oferă două coroane şi cincisprezece! a ţipat.
— Şase şi o şesime, a calculat rapid Vivaldi. Ce spui, Dainty?
— Vindem! a strigat piticul. De şase ori preţul şi mai stai pe gânduri,
neghiobule?
În birou s-a năpustit al doilea ceva cu o pălărie galbenă şi cu un surtuc
ponosit, care părea un sac. Ca şi primul ceva, avea cam doi coţi înălţime.
— Negustorul Biberveldt a poruncit să nu se vândă mai jos de şapte! a ţipat,
şi-a şters nasul cu mâneca şi a fugit afară.
— Aha! a spus piticanul după o clipă de tăcere prelungită. Un Biberveldt
porunceşte să se vândă, alt Biberveldt porunceşte să mai aşteptăm. O
388
situaţie interesantă. Ce facem, Dainty? Trebuie să ne lămurim dacă
aşteptăm un al treilea Biberveldt care să poruncească să încărcăm esenţa
într-o galeră şi s-o ducem în Ţara Caninocefalilor? Hă?
— Cine-i ăsta? s-a bâlbâit Jaskier arătând spre ceva cu pălărie verde, aflat
încă în picioare lângă uşă. Cine naiba mai e şi ăsta?
— Un tânăr gnom, i-a răspuns Geralt.
— Fără îndoială, a confirmat sec Vivaldi. Doar n-o fi un trol bătrân.
Oricum n-are a face ce este. Ei bine, Dainty, te ascult.
— Vimme, te rog frumos, a zis piticul. Nu pune întrebări. S-a întâmplat
ceva îngrozitor. Să presupunem că eu, Dainty Biberveldt din Lunca
Troscotului, negustor cumsecade, n-am nicio idee despre ceea ce se petrece
aici. Spune-mi totul, în detaliu. Toate cele petrecute în ultimele trei zile. Te
rog, Vimme.
— Interesant, a spus piticanul. Ei bine, pentru comisionul pe care-l primesc,
sunt obligat să satisfac dorinţele şefului, oricare ar fi acestea. Ascultă
atunci. Ai venit aici acum trei zile, cu sufletul la gură, ai depus o mie de
coroane şi mi-ai cerut un bilet la ordin de două mii cinci sute douăzeci la
purtător. Ţi-am dat biletul.
— Fără garanţie?
— Fără. Te plac, Dainty.
— Bine, Vimme, continuă.
— În dimineaţa zilei următoare ai intrat cu surle şi trâmbiţe, cerându-mi să-
ţi deschid un credit la o bancă din Wyzima. Pentru suma deloc neglijabilă
de trei mii cinci sute de coroane. Beneficiarul era, dacă-mi amintesc eu
bine, un oarecare Ther Lukokian, zis şi Trufel. Ei bine, ţi-am deschis
creditul.
— Fără garanţie, a completat piticul cu speranţă în glas.
— Care va să zică simpatia mea pentru tine, Biberveldt, a oftat bancherul,
se termină la trei mii de coroane? De data aceasta însă, am luat de la tine un
angajament scris că, în caz de insolvabilitate, moara este a mea.
— Care moară?
— A socrului tău, Arno Hardbottom, din Lunca Troscotului.
— Nu mai am ce căuta acasă, a anunţat Dainty încruntat, dar ferm. Mă
îmbarc pe o corabie şi mă fac pirat.
Vimme Vivaldi s-a scărpinat la ureche şi l-a privit suspicios.
— Ohoo… a spus piticanul. A trecut multă vreme de când i-am primit şi am
şi rupt angajamentul. Eşti solvabil. Nici nu-i de mirare, cu asemenea
389
profituri…
— Profituri?
— Exact, am uitat, a spus piticanul. Nu trebuia să mă mir de nimic. Ai făcut
un târg bun cu cârmâzul, Biberveldt. Vezi tu, în Poviss a avut loc un puci…
— Ştiu de-aici, l-a întrerupt piticul. Indigoul s-a ieftinit, iar cârmâzul s-a
scumpit. Şi am avut de câştigat. Aşa-i, Vimme?
— Aşa-i. Ai la mine un depozit de şase mii trei sute patruzeci şi şase de
coroane şi optzeci de coperi. Net, după deducerea comisionului meu şi a
dărilor.
— Mi-ai plătit şi dările?
— Păi, cum altfel? s-a minunat Vivaldi. Doar ai fost aici acum o oră şi mi-
ai spus să ţi le plătesc. Grefierul a dus deja întreaga sumă la primărie. Ceva
în jur de o mie cinci sute, pentru că a fost inclusă şi vânzarea de cai, de
bună seamă.
Uşa s-a izbit cu o bufnitură şi a dat buzna ceva cu o pălărie foarte ponosită.
— Două coroane treizeci! a ţipat. Negustorul Hazelquist!
— Nu vinde! a strigat Dainty. Aşteptăm un preţ mai bun. Hai, luaţi-vă
tălpăşiţa.
Cei doi gnomi s-au aplecat să culeagă monedele de aramă aruncate de pitic
şi au dispărut.
— Daaa… Unde rămăsesem? se întreba Vivaldi, jucându-se cu un cristal de
ametist imens, cu o formă ciudată, folosit ca prespapier. O, da, la cârmâzul
cumpărat prin bilet la ordin. Iar cu scrisoarea de credit despre care
vorbeam, ai vrut să cumperi o mare cantitate de esenţă de mimoze. Ai
cumpărat o grămadă, dar destul de ieftin, la treizeci şi cinci coperi pe livră,
de la un negustor din Zangwebar, pe nume Pliscul. Galera a ajuns ieri în
port. Şi apoi a început totul.
— Îmi închipui, a oftat Dainty.
— Da’ la ce e bună esenţa de mimoze? a fost curios Jaskier.
— La nimic, a murmurat sumbru piticul. Din păcate.
— Esenţa de mimoze, coane poet, a spus piticanul, este folosită pentru
bronzarea pielii.
— În cazul în care cineva ar fi atât de tâmpit, a spus Dainty, încât să
cumpere esenţă de mimoze de peste mări, când în Temeria o poate cumpăra
pe cea de stejar pe te miri ce.
— Păi, aici e buba, a spus Vivaldi. Deoarece în Temeria druizii tocmai au
anunţat că, dacă nu se încetează de îndată distrugerea stejarilor, vor trimite
390
o invazie de lăcuste şi şobolani. Driadele îi susţin pe druizi, iar regele are o
slăbiciune pentru ele. Pe scurt: de ieri este embargo total pe stejarul
temerian, vasăzică mimoza e pe val. Ai avut informaţii bune, Dainty.
De dincolo de uşa biroului s-a auzit tropăit de paşi, după care a intrat cu
sufletul la gură ceva cu pălărie verde.
— Stimabilul negustor Sulimir – şi-a tras sufletul gnomul – mi-a poruncit
să vă repet că negustorul Biberveldt piticul este un porc-mistreţ păros, un
speculant şi un pungaş şi că el, Sulimir, îi doreşte lui Biberveldt să-l ia
naiba. Oferă două coroane patruzeci şi cinci şi ăsta este ultimul cuvânt.
— Vindem, a hotărât piticul. Haide, micuţule, fugi şi spune-i. Ia socoteşte,
Vimme.
Vivaldi şi-a băgat mâna pe sub teancul de suluri de pergament şi a scos un
abac piticănesc, o veritabilă bijuterie. Spre deosebire de abacul folosit de
oameni, cel piticănesc avea forma unei piramide ajurate. Abacul lui
Vivaldi, cu toate acestea, era făcut din fire de aur de care erau prinse rubine,
smaralde şi agate negre, şlefuite toate în formă prismatică. Cu mişcări
rapide şi agile ale degetului mare, piticanul muta pietrele preţioase în sus, în
jos, lateral.
— Ar face… hmm, hmm… scădem cheltuielile şi comisionul meu…
scădem dările… Daaa. Cincisprezece mii şase sute douăzeci şi două de
coroane şi douăzeci şi cinci de coperi. Nu-i rău.
— Dacă socotesc eu bine… a murmurat Dainty Biberveldt. În total, net, ar
trebui să am la tine în bancă…
— Exact douăzeci şi una de mii nouă sute şaizeci şi nouă de coroane şi
cinci coperi. Nu-i rău.
— Nu-i rău? a izbucnit Jaskier. Nu-i rău? Cu paralele astea poţi cumpăra un
sat întreg sau un mic castel! În viaţa mea n-am văzut atâta părălet laolaltă!
— Nici eu, a spus piticul. Dar să nu ne înflăcărăm, Jaskier. Întrucât aceste
parale n-au fost văzute de nimeni niciodată şi nu se ştie dacă vor fi văzute
vreodată.
— Ei lasă, Biberveldt, s-a bosumflat piticanul. De unde şi până unde astfel
de gânduri sumbre? Sulimir va plăti peşin sau cu bilete de ordin, iar biletele
lui Sulimir sunt sigure. Care-i baiul? Ţi-e frică de pierderile cu untura aia
de peşte împuţită şi cu ceara? Cu astfel de profituri acoperi toate pierderile
fluierând…
— Nu-i vorba despre asta.
— Atunci, despre ce?
391
Dainty a mormăit plecându-şi capul creţ.
— Vimme, a rostit cu ochii în podea. Chappelle ne adulmecă din urmă.
Bancherul a amuţit.
— Nasol, a spus tărăgănat. Trebuia să ne aşteptăm, totuşi. Vezi tu,
Biberveldt, informaţiile de care te-ai folosit în tranzacţii nu au doar
importanţă comercială, ci şi politică. Despre ceea ce s-a copt în Poviss şi
Temeria nimeni nu ştia nimic. Chappelle nici atât, iar lui Chappelle îi place
să afle primul. Iar acum, după cum îţi poţi închipui, îşi stoarce creierii să
afle de unde ştiai. Şi cred că deja a aflat. Cum am aflat şi eu.
— Interesant.
Vivaldi se uita când la Jaskier, când la Geralt, încreţindu-şi nasul cârn.
— Interesant? Interesantă este compania dumitale, Dainty, i-a spus
piticanul. Un trubadur, un vânător şi un negustor. Felicitări. Conu’ Jaskier
mai treacă-meargă, umblă de colo până colo, chiar şi pe la curţile regale
mai trage cu urechea. Dar vânătorul? E garda ta personală? Spaima
debitorilor?
— Concluzii pripite, coane Vivaldi, a răspuns Geralt rece. Nu suntem
împreună.
— Iar eu nu trag cu urechea nicăieri, a replicat înroşindu-se Jaskier. Sunt
poet, nu iscoadă!
— Umblă nişte vorbe, s-a strâmbat piticanul. Multe vorbe, coane Jaskier.
— Minciuni! a strigat trubadurul. Scorneli!
— Bine, bine, eu te cred. Nu ştiu însă dacă şi Chappelle o să te creadă. Dar,
cine ştie, hai să nu facem din ţânţar armăsar. O să-ţi spun, Biberveldt, doar
că, după ultimul atac de apoplexie, Chappelle s-a schimbat. Oare i-a intrat
morcovu-n cur de frică să nu dea ortu’ popii şi a luat-o razna? Ce mai la
deal la vale, nu mai este acelaşi Chappelle. S-a făcut cuviincios, cumpătat,
liniştit şi… şi cinstit, să spunem.
— Eeeh, a spus piticul. Chappelle, cinstit? Cuviincios? Asta e imposibil.
— Să-ţi spun eu cum stă treaba, a continuat Vivaldi. Şi este aşa cum îţi
spun. În plus, acum biserica are altă problemă pe cap, care se numeşte
Focul cel Veşnic.
— Cum?
— Peste tot va trebui să ardă Focul cel Veşnic, cum se spune. Peste tot, în
tot ţinutul, trebuie să fie instalate altare închinate acestui foc. O puzderie de
altare. Nu-mi cere detalii, Dainty, nu sunt chiar aşa de familiarizat cu
superstiţiile umane. Dar ştiu că toţi preoţii, printre care şi Chappelle, nu se
392
ocupă cu nimic altceva, practic, decât cu aceste altare şi cu acest foc. Se fac
mari pregătiri. O să crească dările, fără putinţă de tăgadă.
— Ei, na! a spus Dainty. La naiba, dar…
Uşa biroului s-a deschis din nou şi a intrat ceva deja cunoscut vânătorului,
cu pălărie verde şi haină din blană de iepure.
— Negustorul Biberveldt, a anunţat el, porunceşte să mai cumpăraţi
străchini. N-are-a face preţul.
— Minunat, a zâmbit piticanul, cu un rânjet care amintea de botul strâmbat
de turbare al unui jder. Hai să cumpărăm o grămadă de străchini, dorinţa lui
Biberveldt este poruncă pentru noi. Ce altceva să mai cumpărăm? Varză?
Catran? Sobe de fier?
— De asemenea, a bombănit acel ceva cu blană, negustorul Biberveldt cere
treizeci de coroane numerar, pentru că trebuie să plătească un poloboc de
vin, să mănânce ceva şi să bea bere. La „Vârful de lance” trei potlogari i-au
furat tăşcuţa.
— Ahaa. Trei potlogari, a repetat Dainty tărăgănat. Da, târgul ăsta pare să
fie înţesat de potlogari. Şi unde, dacă mi-e îngăduit să întreb, este acum
stimabilul negustor Biberveldt?
— Unde altundeva, a spus acel ceva, smiorcăind din nas, dacă nu în
Bazarul Apusean?
— Vimme, a rostit Dainty ameninţător. Nu pune întrebări şi caută-mi un
par solid şi gros. Mă duc la Bazarul Apusean, dar fără par n-am ce căuta
acolo. Prea mulţi potlogari şi tâlhari.
— Un par, ai spus? S-a făcut. Da’, Dainty, un singur lucru vreau să ştiu,
pentru că mă frământă. Mi-ai cerut să nu-ţi pun întrebări şi nu-ţi pun, dar o
să ghicesc, iar tu îmi confirmi sau infirmi. Bine?
— Ghiceşte.
— Untura asta de peşte râncedă, uleiul, ceara, străchinile şi frânghia asta a
naibii au fost doar un truc tactic, nu-i aşa? Ai vrut să distragi atenţia de la
concurenţa cu cârmâz şi mimoze? Să creezi confuzie pe piaţă? Nu-i aşa,
Dainty?
Uşa s-a trântit şi ceva fără pălărie a intrat în birou.
— Măcrişel raportează că totul este gata! a ţipat subţire. Întreabă dacă să
toarne sau nu?
— Să toarne! a tunat piticul. Să toarne cât mai degrabă!
— Pe barba roşcată a bătrânului Rhundurin! a urlat Vimme Vivaldi imediat
ce gnomul a închis uşa. Nu mai pricep nimic! Ce se petrece? Ce să toarne?
393
Ce să toarne?
— Habar n-am, a mărturisit Dainty. Dar paralele, Vimme, trebuie să se
mişte.

IV
Strecurându-se anevoie prin mulţime, Geralt s-a dus direct la taraba unde
atârnau ceaune, cazane şi tigăi de aramă scăldate în roşeaţa razelor de soare
la asfinţit. În spatele tarabei stătea un pitican cu barbă roşcată într-un halat
oliv şi cu ciubote greoaie din piele de focă. Pe chipul piticanului era gravată
o descurajare vădită – vorbind pe scurt, părea gata s-o scuipe pe clienta care
se uita la mărfuri. Clienta îl hărţuia pe pitican cu un puhoi de vorbe lipsite
de sens şi de conţinut, bâţâindu-şi sânii şi fluturându-şi buclele aurii.
Clienta nu era nimeni alta decât Vespula, cunoscută de Geralt drept lansator
de proiectile. Fără să aştepte să-l recunoască, s-a topit rapid în îmbulzeală.
Bazarul Apusean mustea de viaţă, drumul prin mulţime semăna cu
străpungerea unor tufişuri de păducel. La fiecare pas i se agăţa ceva de
mâneci sau de cracii pantalonilor – ba copii care s-au pierdut de mame
atunci când acestea încercau să-i înşface pe taţi de la corturile cu băuturi
ispititoare, ba iscoade din garda locală, ba vânzători ambulanţi de pălării
care te fac invizibil, de afrodiziace şi de scene porcoase sculptate în lemn
de cedru. Geralt a încetat să mai zâmbească şi a început să blesteme, făcând
uz de coate.
A auzit acorduri de lăută şi chicoteli bine cunoscute. Proveneau de la o
dugheană vopsită ca un basm fabulos, împodobită cu inscripţia: „Aici
minuni, farmece şi nadă pentru peşti.”
— Ţi-a spus cineva că eşti frumoasă? i-a strigat Jaskier, stând pe o tejghea
şi bălăngănindu-şi vesel picioarele. Nu? Nu se poate! Ăsta-i un târg de orbi,
nimic altceva decât un târg de orbi. Veniţi, oameni buni! Cine vrea să audă
o baladă despre dragoste? Cine vrea să se emoţioneze şi să se îmbogăţească
spiritual să arunce o monedă în pălărie. Cu ce, cu ce-mi vii aici, zevzecule?
Arama asta să le-o dai cerşetorilor, nu jigni un artist cu aramă. Poate că eu
te iert, dar arta nu, niciodată!
— Jaskier, s-a apropiat de el Geralt. Se pare că ne-am despărţit ca să-l
căutăm pe doppler, iar tu ai pus de-un concert. Nu ţi-e ruşine să cânţi prin
iarmaroace ca un cerşetor bătrân?

394
— Ruşine? s-a mirat bardul. Important este ce şi cum cânţi, nu unde cânţi.
Pe lângă asta, mi-e foame şi patronul dughenei mi-a făgăduit ceva de
mâncare. În ceea ce-l priveşte pe doppler, n-aveţi decât să-l căutaţi voi. Eu
nu sunt bun la pânde, încăierări şi pedepsiri. Eu sunt un poet.
— Ai face mai bine să nu atragi atenţia, poetule. Logodnica ta se învârte
pe-aici şi ai putea să dai de bucluc.
— Logodnica? a clipit nervos Jaskier. Care? Că am mai multe.
Vespula, ţinând în mână o tigaie de aramă, străbătea mulţimea cu elanul
unui taur în arenă. Jaskier a sărit de pe tejghea şi a luat-o la fugă, sărind
sprinten pe deasupra unor coşărci cu morcovi. Vespula s-a îndreptat spre
vânător, umflându-şi nările. Geralt s-a tras înapoi, iar spatele său a dat de
opoziţia rigidă a pereţilor dughenei.
— Geralt! l-a strigat Dainty Biberveldt, ivit din mulţime şi împingând-o în
lături pe Vespula. Repede, repede! L-am văzut! Oh, acolo, fuge!
— Las’ că pun eu mâna pe voi, curvarilor! a ţipat Vespula străduindu-se să-
şi menţină echilibrul. O să plătească cu vârf şi îndesat toată banda voastră
de porci! Aleasă companie! Un fazan, un cerşetor şi un pitic păros! O să mă
ţineţi minte toată viaţa!
— Pe-acolo, Geralt! a urlat Dainty, împrăştiind un grup de şcolari care
jucau „trei scoici”. Acolo, acolo, a luat-o printre care! Ia-o prin stânga şi-i
ieşi în faţă! Iute, iute!
Au pornit în urmărire, ei înşişi urmăriţi de blestemele vânzătorilor şi ale
cumpărătorilor îmbrânciţi. Geralt a ocolit ca prin minune un puşti cu muci
la nas, care i se încurcase printre picioare. A sărit peste el, dar a dărâmat
două butoaie de hering, ceea ce l-a înfuriat pe pescar, iar acesta i-a tras una
în spinare cu o anghilă vie pe care taman atunci o arăta muşteriilor.
L-au văzut pe doppler încercând să se ascundă într-o turmă de oi.
— Pe dincolo! a strigat Dainty. Taie-i calea pe dincolo, Geralt!
Dopplerul a fugit ca din puşcă de-a lungul gardului prin care i se vedea
intermitent vesta verde. Era limpede că nu se preschimbase în altcineva.
Nimeni nu putea să întreacă la fugă un pitic. Nimeni. În afară de alt pitic. Şi
de vânător.
Geralt a observat că dopplerul îşi schimbă direcţia brusc, ridicând un nor de
praf, ca să se strecoare apoi abil printr-o gaură din gardul care împrejmuia
un cort mare ce funcţiona ca abator şi măcelărie. L-a văzut şi Dainty. A
sărit peste barieră şi a început să străpungă turma de oi behăitoare. Era
evident că nu-l ajunge. Geralt s-a aplecat şi s-a aruncat în urma dopplerului
395
printre scândurile din gard. Dintr-odată a simţit o smucitură, a auzit o
plesnitură de piele sfâşiată, iar surtucul i-a devenit brusc foarte larg de la
subsuori în jos.
Vânătorul s-a oprit. A înjurat. A scuipat. Şi iar a înjurat.
Dainty a fugit în cort după doppler. Din interior veneau răcnete, lovituri,
blesteme şi o rumoare teribilă.
Vânătorul a suduit a treia oară, extrem de vulgar, apoi şi-a încleştat dinţii,
şi-a ridicat braţul drept şi a făcut semnul Aard cu degetele îndreptate spre
cort. Cortul s-a umflat ca o velă în timpul unui uragan, iar din interiorul lui
răzbăteau urlete smintite, hodorogeală şi mugete de boi. Cortul s-a prăbuşit.
Dopplerul, târându-se pe burtă, a ieşit de sub prelată şi s-a aruncat spre alt
cort mai mic, probabil cu rol de frigider. Geralt, fără să stea pe gânduri, şi-a
îndreptat braţul spre el şi l-a înjunghiat în spate cu Semnul. Dopplerul a
căzut la pământ ca fulgerat, s-a răsucit, dar imediat a sărit în sus şi a fugit în
cort. Vânătorul a luat-o pe urmele lui.
În cort mirosea a carne crudă. Şi era beznă.
Tellico Lunngrevink Letorte stătea acolo, gâfâind puternic, ţinându-se cu
mâinile de o jumătate de carcasă de porc atârnată în cârlig. Cortul n-avea
altă ieşire, iar prelata era bine ancorată în pământ şi fără spărturi.
— Ce plăcere să te întâlnesc din nou, mimule, i-a spus Geralt glacial.
Dopplerul respira greu şi horcăit.
— Lasă-mă-n pace, a bâiguit în cele din urmă. De ce mă prigoneşti,
vânătorule?
— Tellico, i-a spus Geralt, pui întrebări stupide. Ca să-i iei caii lui
Biberveldt, l-ai lovit la cap şi l-ai abandonat în pustiu. Te foloseşti de
personalitatea lui, îţi baţi joc de el, îl nenoroceşti. Naiba ştie ce altceva mai
ai de gând să faci, dar voi interveni în aceste planuri într-un fel sau altul. Nu
vreau să te ucid şi nici să te dau pe mâna autorităţilor, dar vreau să părăseşti
târgul. Voi avea grijă de asta.
— Şi dacă nu vreau?
— Atunci, o să te bag într-un sac şi-o să te scot cu roaba. Dopplerul s-a
dilatat brusc, apoi s-a subţiat şi a început să crească, părul creţ şi castaniu i
s-a albit şi s-a îndreptat, ajungându-i până la umeri. Vesta verde de pitic a
căpătat o strălucire uleioasă şi s-a transformat în piele neagră, pe umeri şi
pe manşete a apărut un joc de ţinte de argint. Chipul rumen şi dolofan i s-a
lungit şi a căpătat paloare.
Din spatele umărului drept îi ieşea mânerul spadei.
396
— Nu te apropia, l-a avertizat răguşit al doilea vânător zâmbind. Nu te
apropia, Geralt. N-o să te las să mă atingi.
Da’ ce zâmbet oribil am, s-a gândit Geralt ducându-şi mâna la spadă. Da’
ce bot lugubru am. Da’ ce sinistru clipesc din ochi. În halul ăsta arăt eu? La
naiba.
Mâna dopplerului şi mâna vânătorului au atins în acelaşi timp mânerele
spadelor, amândouă au sărit simultan din teacă. Ambii vânători au făcut doi
paşi rapizi, moi – unul în faţă, celălalt într-o parte. Amândoi şi-au ridicat
spada în acelaşi timp şi au efectuat câte o morişcă scurtă şi şuierătoare.
Ambii au încremenit în acelaşi timp, au îngheţat pe loc.
— Nu mă poţi bate, a mârâit dopplerul. Pentru că sunt tu, Geralt.
— Te înşeli, Tellico, i-a şoptit vânătorul. Aruncă spada şi revino la forma
lui Biberveldt. Altminteri ai să regreţi, să nu spui că nu te-am avertizat.
— Eu sunt tu, a repetat dopplerul. N-ai niciun avantaj asupra mea. Nu poţi
să mă învingi, pentru că sunt tu!
— Habar n-ai ce înseamnă să fii eu, mimule.
Tellico şi-a lăsat în jos mâna stângă, încleştată pe spadă.
— Sunt tu, i-a repetat.
— Nu, a negat vânătorul. Nu eşti. Şi ştii de ce? Pentru că eşti un doppler
mărunt, sărman şi de bună-credinţă. Un doppler care ar fi putut să-i ia zilele
lui Biberveldt şi să-l îngroape în cătiniş, dobândind astfel securitate
absolută şi certitudinea că nu va fi demascat niciodată de nimeni, nici măcar
de nevasta piticului, vestita Gardenia Biberveldt. Dar nu i-ai făcut seama,
Tellico, pentru că n-ai fost în stare. Pentru că eşti un doppler mărunt,
sărman şi de bună-credinţă, căruia prietenii îi spun Dudu. Şi în oricine te-ai
preschimba, ai rămâne întotdeauna acelaşi. Poţi să copiezi numai ceea ce
este bun în noi, pentru că ceea ce este rău nu ţi-e dat să înţelegi. Aşa eşti tu,
dopplerule.
Tellico s-a tras îndărăt, atingând cu spatele prelata cortului.
— Carevasăzică, a continuat Geralt, te vei preschimba acum în Biberveldt
şi-mi vei da politicos labele la legat. Nu poţi să-mi opui rezistenţă, pentru
că eu sunt cel pe care nu-l poţi copia. Ştii foarte bine asta, Dudu. Pentru că
acum câteva clipe mi-ai preluat gândurile.
Tellico s-a ridicat brusc, trăsăturile sale, care erau de fapt ale vânătorului, s-
au deformat, părul alb i s-a încreţit şi a început să se închidă la culoare.
— Ai dreptate, Geralt, a spus stânjenit în timp ce buzele îşi schimbau
forma. Ţi-am preluat gândurile. Pentru un răstimp scurt, dar mi-a fost de-
397
ajuns. Ştii ce-am de gând să fac?
Surtucul de piele al vânătorului a căpătat un luciu albăstrui. Dopplerul a
zâmbit aranjându-şi pălărioara de culoarea prunei, cu o pană de egretă, apoi
şi-a tras peste umăr cureaua de care atârna lăuta. Lăuta care tocmai fusese o
spadă.
— O să-ţi spun ce-am de gând să fac, vânătorule, a râs cu chicotele lui
Jaskier. Mă duc şi mă pierd în mulţime şi mă preschimb în secret în oricine,
chiar şi în cerşetor. Pentru că vreau să fiu mai degrabă cerşetor în Novigrad,
decât doppler în pustie. Novigradul îmi este dator, Geralt. Ridicarea
târgului ne-a distrus mediul în care puteam să trăim, să trăim în felul nostru
natural. Ne-au hăituit, ne-au vânat ca pe câinii turbaţi. Eu sunt unul dintre
puţinii care-au supravieţuit. Vreau să supravieţuiesc şi voi supravieţui.
Cândva, pe când mă urmăreau lupii iarna, m-am preschimbat în lup şi am
fugit cu ei în haită câteva săptămâni. Şi am rezistat. Acum o să procedez la
fel, pentru că nu vreau să iernez prin scorburi sau vizuini şi nici să fiu tot
timpul lihnit de foame, nu vreau să fiu mereu în bătaia săgeţilor. Aici, în
Novigrad, e cald, este hrană, poţi câştiga câte-o para şi foarte rar se rezolvă
problemele cu arcul. Novigradul este o haită de lupi. O să mă alătur acestei
haite şi o să supravieţuiesc. Ai înţeles?
Geralt a dat din cap fără prea multă tragere de inimă.
— Le-aţi dat cât de cât posibilitatea de asimilare piticilor, piticanilor,
gnomilor, până şi elfilor, a continuat dopplerul adoptând zâmbetul insolent
specific lui Jaskier. De ce ar trebui să fiu eu mai rău? De ce n-am avut parte
şi eu de acest drept? Ce să fac ca să pot trăi în acest târg? Să mă preschimb
într-o elfă cu ochi cenuşii, cu păr mătăsos şi cu picioare lungi? Îhm? Da’
oare cu ce este mai bună elfa asta decât mine? Că atunci când vedeţi o elfă,
vi se înmoaie picioarele, iar când mă vedeţi pe mine, vă vine să vomaţi? Să
vă băgaţi argumentul ăsta unde vă încape. O să supravieţuiesc orice-ar fi.
Ştiu eu cum. Când eram lup, alergam în haită, urlam şi mă băteam cu
ceilalţi pentru o femelă. Ca locuitor al Novigradului, voi face negoţ, voi
împleti coşuri de răchită, voi cerşi sau voi fura, ca unul dintre voi, o să fac
ceea ce face, de obicei, unul dintre voi. Cine ştie, poate chiar o să mă-nsor!
Vânătorul tăcea.
— Da, aşa cum ţi-am spus, o iau din loc, a continuat calm Tellico. Iar tu,
Geralt, să nu încerci să mă opreşti, nici măcar să nu te clinteşti de aici.
Pentru că, Geralt, preţ de o clipă ţi-am ştiut gândurile. Chiar şi pe cele pe
care nu vrei să le recunoşti, pe care le ascunzi chiar şi de tine însuţi. Ca să
398
mă opreşti, va trebui să mă omori. Iar ţie gândul de a mă omorî cu sânge-
rece îţi repugnă. Nu-i aşa?
Vânătorul tăcea.
Tellico şi-a ajustat din nou cureaua lăutei, s-a întors şi s-a îndreptat spre
ieşire. Păşea cu încredere, dar Geralt ştia că-şi ţine gâtul înţepenit şi umerii
aplecaţi în aşteptarea şuieratului lamei. Şi-a introdus spada în teacă.
Dopplerul s-a oprit la jumătatea pasului şi s-a uitat înapoi.
— Rămâi cu bine, Geralt, i-a spus. Mulţumesc.
— Rămâi cu bine, Dudu, i-a răspuns vânătorul. Noroc!
Dopplerul s-a întors şi s-a îndreptat spre bazarul ticsit cu pasul vioi, vesel şi
legănat al lui Jaskier. La fel ca Jaskier, îşi flutura mâna stângă şi, la fel ca
Jaskier, le zâmbea fetelor care treceau. Geralt îl urma agale. Agale.
Tellico şi-a apucat lăuta în timp ce mergea, şi-a încetinit pasul, a luat două
acorduri, după care a început să ciupească pe corzi o melodie cunoscută de
Geralt. Întorcându-se uşor, a început să fredoneze.
Exact la fel ca Jaskier.

Se va-ntoarce primăvara cu lacrimile-i de ploi,

Cu raze blânde soarele ne va bate în fereastră.
Aşa va fi, pentru că arde mocnit focul din noi,
Focul cel Veşnic, cel care este nădejdea noastră.

— Să i-o spui lui Jaskier, dacă o s-o ţii minte, a strigat. Şi zi-i că „Iarna”
este un titlu cam nepotrivit. Această baladă ar trebui să fie intitulată „Focul
cel Veşnic”. Rămâi cu bine, vânătorule!
— Hei! s-a auzit dintr-odată. Fazanule!
Tellico s-a întors surprins. Din spatele dughenei şi-a făcut apariţia Vespula,
bâţâindu-şi violent sânii, măsurându-l cu o privire mânioasă.
— Îţi umblă ochii după fetişcane, puşlamaua naibii? i-a şuierat, bâţâindu-se
din ce în ce mai ameninţător. Fredonezi cântecele, ticălosule?
Tellico şi-a scos pălărioara şi s-a înclinat, zâmbindu-i cu surâsul amplu al
lui Jaskier.
— Vespula, draga mea, i-a spus linguşitor. Ce mă bucur că te văd. Iartă-mă,
scumpa mea. Îţi datorez…
— Îmi datorezi, îmi datorezi, i-a retezat-o Vespula. Şi tot ce-mi datorezi o
să-mi plăteşti acum! Poftim!
O tigaie imensă de aramă a fulgerat în soare şi cu un zăngănit puternic,
399
profund, i-a aterizat dopplerului în cap. Lui Tellico i-a îngheţat pe faţă o
grimasă de idioţenie de nedescris, s-a aplecat şi a căzut cu braţele
încrucişate. Înfăţişarea a început să i se schimbe brusc, să se deformeze şi
să-şi piardă asemănarea cu ceva anume. Văzând acestea, vânătorul a sărit
spre el, înşfăcând în trecere un covor de pe o tarabă. A desfăşurat covorul
pe jos, l-a trântit pe doppler pe el din două palme şi l-a rulat foarte strâns în
doi timpi şi trei mişcări.
S-a aşezat pe sul ştergându-şi fruntea de sudoare cu mâneca. Vespula,
strângându-şi tigaia, s-a uitat la el ameninţător, iar mulţimea se îmbulzea tot
mai mult în jurul lor.
— Este bolnav, a spus vânătorul zâmbind forţat. Este spre binele lui. Nu vă
apropiaţi, oameni buni, bietul om are nevoie de aer.
— N-aţi auzit? a întrebat calm, dar răsunător Chappelle, făcându-şi loc prin
mulţime. Vă rog să nu staţi grupaţi! Vă rog să vă dispersaţi! Grupurile sunt
interzise. Sunt amendate!
Mulţimea s-a împrăştiat instantaneu pe lături doar atât cât să-l scoată la
iveală pe Jaskier, care se apropia cu pas hotărât, în sunet de lăută. Văzându-
l, Vespula a ţipat ascuţit, a aruncat tigaia şi a luat-o la fugă prin piaţă.
— Da’ ce-a păţit? a întrebat Jaskier. L-a văzut pe dracu’?
Geralt s-a ridicat de pe sulul care începuse să se mişte abia perceptibil.
Chappelle s-a apropiat cătinel. Era singur, nu se vedea nici picior de gardă
personală.
— Nu m-aş apropia, i-a spus Geralt încet. Dacă aş fi dumneata, Chappelle,
nu m-aş apropia.
— Ei, nu mai spune? Chappelle şi-a ţuguiat buzele subţiri, privindu-l cu
răceală.
— Dacă aş fi dumneata, coane Chappelle, m-aş face că n-am văzut nimic.
— Da, bineînţeles, a spus Chappelle. Dar tu nu eşti eu.
Din spatele cortului s-a ivit Biberveldt, lac de sudoare, gâfâind. Văzându-l
pe Chappelle s-a oprit, a început să fluiere, şi-a dus mâinile la spate
prefăcându-se că admiră acoperişul silozului.
Chappelle s-a dus la Geralt, foarte aproape. Vânătorul nu s-a clintit, doar a
clipit din ochi. S-au uitat unul la altul pentru o clipă, apoi Chappelle s-a
aplecat peste sul.
— Dudu, s-a adresat pantofilor de cordovan, ciudat de deformaţi, iţiţi din
covorul rulat. Copiază-l pe Biberveldt repede.
— Cum, ce? a strigat Dainty, încetând să se holbeze la siloz. Cum aşa?
400
— Linişte, a spus Chappelle. Ei bine, Dudu, cum te simţi acolo?
— Acum… s-a auzit un icnet înăbuşit din covor. Îndată… Mă…
Pantofii de cordovan ieşiţi din covor s-au topit şi s-au preschimbat în
picioarele păroase, goale, ale piticului.
— Ieşi afară, Dudu, i-a spus Chappelle. Iar tu, Dainty, taci. Oamenilor toţi
piticii li se par la fel. Nu-i aşa?
Dainty a bâiguit ceva. Geralt continua să clipească privindu-l acuzator pe
Chappelle. Guvernatorul s-a îndreptat şi a privit în jur, apoi dinspre acei
gură-cască aflaţi în apropiere s-au auzit reverberaţiile unor saboţi de lemn.
Dainty Biberveldt al doilea a ieşit cu opinteli, a strănutat, s-a ridicat, s-a
frecat la ochi şi la nas. Jaskier s-a aşezat pe o ladă aflată alături şi a zbârnâit
corzile lăutei cu o expresie de uşoară curiozitate pe faţă.
— Cine este, ce părere ai, Dainty? l-a întrebat Chappelle cu blândeţe.
Seamănă mult cu tine, nu-i aşa?
— Este vărul meu, a răspuns piticul şi a rânjit. O rudă foarte apropiată.
Dudu Biberveldt din Lunca Troscotului, cu un cap ales pentru negoţ.
Tocmai am hotărât să…
— Da, Dainty?
— Am hotărât să-l numesc reprezentantul meu în Novigrad. Ce zici, vere?
— Oh, mulţumesc, vere, a rânjit ruda foarte apropiată, spuma clanului
Biberveldt, capul ales pentru negoţ. Şi Chappelle a zâmbit.
— Ţi s-a îndeplinit visul? a murmurat Geralt. Cu viaţa în târg? Ce vezi la
târgul ăsta, Dudu… dar tu, Chappelle?
— Dac-ai fi trăit în taiga, a murmurat Chappelle, dacă ai fi mâncat rădăcini,
dacă ai fi suferit de frig şi umezeală, ai fi ştiut. Şi noi vrem ceva de la viaţă,
Geralt. Nu suntem mai răi decât voi.
— Nu, a dat Geralt din cap. Nu sunteţi. Uneori chiar sunteţi mai buni. Ce s-
a întâmplat cu adevăratul Chappelle?
— L-a luat naiba, a şoptit Chappelle al doilea. Să tot fie vreo două luni.
Apoplexie. Să se odihnească în pace şi să-l lumineze Focul cel Veşnic.
Eram chiar prin preajma lui… N-a băgat nimeni de seamă… Geralt, nu
cumva ai de gând…?
— Ce anume n-a băgat de seamă nimeni? l-a întrebat vânătorul impasibil.
— Mulţumesc, a murmurat Chappelle.
— Mai sunt mulţi de-alde tine pe-aici?
— Contează?
— Nu, a consimţit vânătorul. Nu contează.
401
De după căruţe şi tonete a ţâşnit o figură înaltă de doi coţi, cu o pălărie
verde şi haină de blană de iepure pătat.
— Coane Biberve-veldt, a icnit gnomul cu sufletul la gură şi s-a bâlbâit
mutându-şi privirea de la un pitic la altul.
— Cred, micuţule, i-a spus Dainty, că ai treabă cu vărul meu, Dudu
Biberveldt. Spune-i. Spune-i. E-aici.
— Măcrişel raportează că totul a mers bine! a zis gnomul şi a zâmbit
dezvelindu-şi dinţii ascuţiţi. Cu patru coroane bucata.
— S-ar părea că ştiu despre ce e vorba, a replicat Dainty. Mare păcat că nu
e-aici Vivaldi, ar socoti profitul într-o clipă.
— Dă-mi voie, vărule, i-a spus Tellico Lunngrevink Letorte, pe scurt
Penstock, pentru prieteni Dudu şi pentru tot Novigradul membru al
numeroasei familii Biberveldt. Dă-mi voie să socotesc. Am o memorie fără
cusur pentru numere. Precum şi pentru alte lucruri.
— Te rog, s-a înclinat Dainty. Te rog, vărule.
— Cheltuielile, s-a încruntat dopplerul, n-au fost mari. Optsprezece pentru
ulei, opt cincizeci pentru untura de peşte, hmm… Toate laolaltă, inclusiv
frânghia, patruzeci şi cinci de coroane. Rezultatul: şase sute la patru
coroane, care va să zică două mii patru sute. Fără comisioane pentru că n-au
fost intermediari…
— Nu uitaţi de dări, l-a avertizat Chappelle al doilea. Nu uitaţi că în faţa
voastră stă un reprezentant conştiincios al târgului şi al bisericii, care-şi ia
în serios responsabilităţile.
— Scutite de dări, a spus Dudu Biberveldt. Pentru că vânzările s-au făcut în
scop sacru.
— Hăh?
— Amestecate în proporţii corespunzătoare, untura de peşte, ceara, uleiul,
colorate cu cârmâz – i-a lămurit dopplerul – se toarnă într-o strachină de lut
în care se scufundă o bucată de frânghie de bumbac. Dacă se dă foc
frânghiei, iese o flacără frumoasă, roşie, care arde mult timp şi nu prea pute.
Focul cel Veşnic. Preoţii aveau nevoie de lumânări pentru altarele Focului
cel Veşnic. Nu mai au nevoie.
— La naiba… a murmurat Chappelle. Ai dreptate… aveam nevoie de
lumânări… Dudu, eşti un geniu.
— M-am aruncat în partea mamei, a spus cu modestie Tellico.
— E leit maică-sa, bucăţică tăiată, a confirmat Dainty. Uitaţi-vă numai la
ochii ăştia care sclipesc de înţelepciune. E leit Begonia Biberveldt, mătuşa
402
mea dragă.
— Geralt, a gemut Jaskier. În trei zile a câştigat mai mult decât mine, care
am cântat o viaţă întreagă!
— În locul tău, i-a spus vânătorul serios, m-aş lăsa de cântat şi m-aş apuca
de negoţ. Întreabă-l dacă nu te ia ca ucenic.
— Vânătorule, l-a tras de mânecă Tellico. Spune-mi, cum aş putea… să-ţi
mulţumesc…
— Douăzeci şi două de coroane.
— Cum?
— Pentru un surtuc nou. Uite ce-a mai rămas din al meu.
— Ştiţi ceva? a izbucnit Jaskier. Să mergem cu toţii la lupanar! La
„Passiflora”! Biberveldţii plătesc!
— Da’ lasă şi pitici? a întrebat nerăbdător Dainty.
— Să îndrăznească să nu vă lase, a adoptat un gest ameninţător Chappelle.
Să încerce numai şi condamn tot lupanarul pentru erezie.
— Atunci, haideţi! a strigat Jaskier. Geralt? Vii?
Vânătorul a râs încet.
— Ştii, Jaskier? a spus el. Foarte bucuros.

403
 UN MIC SACRIFICIU

I
Sirena a ieşit din apă până la brâu şi a început să plesnească dintr-odată
suprafaţa apei cu mâinile. Geralt a observat că are sâni frumoşi, chiar
perfecţi. Efectul era dat numai de culoare – sfârcurile erau de un verde-
închis, iar areolele, doar un pic mai deschise. Adaptându-se cu măiestrie la
mişcările valurilor, sirena se arcuia graţios, îşi flutura pletele umede verzui
şi îngâna melodios.
— Cum? Principele s-a aplecat peste balustrada corabiei. Ce spune?
— Refuză, i-a răspuns Geralt. Spune că nu vrea.
— I-ai explicat că o iubesc? Că nu-mi pot închipui viaţa fără ea? Că vreau
să mă însor cu ea? Că doar cu ea, cu nimeni altcineva?
— I-am explicat.
— Şi?
— Nimic.
— Mai explică-i o dată.
Vânătorul şi-a atins buzele cu degetele şi a intonat un tril vibrant.
Alegându-şi cu efort cuvintele şi melodiile, a început să traducă vorbele
principelui.
Sirena, înotând pe spate, l-a întrerupt.
— Nu mai tălmăci, nu te mai chinui, cânta ea. Am înţeles. Atunci când
spune că mă iubeşte pentru totdeauna îşi ia moaca asta de idiot. A spus ceva
concret?
— Nu prea.
— Păcat. Sirena a plescăit apa şi s-a scufundat cu o arcuire puternică a cozii
înspumând marea ca o balenă.
— Ce? Ce-a zis? a întrebat principele.
— Că e păcat.
— Ce e păcat? Ce vrea să însemne păcatul?
— Mi se pare că a fost un refuz.
— Pe mine nu mă poate refuza! a strigat principele, negând fapte grăitoare.
— Alteţă, i s-a adresat căpitanul corabiei, apropiindu-se de ei, năvodu-i
pregătit şi nu trebuie decât să-l trageţi şi ea va fi a Maiestăţii Voastre…

404
— Nu te-aş sfătui, i-a replicat Geralt încet. Nu este singură. Sub apă sunt
mai multe, iar în adâncuri poate fi un kraken.
Căpitanul s-a clătinat, a pălit şi s-a apucat cu ambele mâini de fund, un gest
complet lipsit de sens.
— Kra… kraken?
— Kraken, a confirmat vânătorul. Nu v-aş sfătui să faceţi vreo glumiţă cu
năvoadele. Ar fi de-ajuns să strige o dată şi din barja asta nu mai rămân
decât nişte aşchii plutitoare, iar noi ne înecăm ca mâţele. În plus, Agloval,
hotărăşte-te o dată pentru totdeauna, vrei să te căsătoreşti cu ea sau s-o
prinzi cu năvodul şi s-o ţii într-un acvariu?
— O iubesc, a rostit ferm Agloval. O vreau de soţie. Dar pentru asta trebuie
să aibă picioare şi nu o coadă plină cu solzi. Şi asta se poate face, pentru că,
pe două livre de mărgăritare fine, o să cumpăr o poţiune vrăjitorească cu
garanţie totală. O s-o bea şi o să-i crească picioarele. Doar un pic o să
sufere, vreo trei zile, nu mai mult. Cheam-o, vânătorule, spune-i încă o
dată.
— I-am spus de două ori deja. A răspuns că nu găseşte de cuviinţă nici în
ruptul capului. Şi a mai adăugat că ştie o vrăjitoare marină care-i dispusă
să-ţi preschimbe prin farmece picioarele într-o coadă elegantă. Fără nicio
durere.
— Doar n-am înnebunit! Să am o coadă de peşte? Niciodată în această
viaţă! Cheam-o, Geralt!
Vânătorul s-a aplecat peste parapet. Apa din umbra corabiei era verde şi
părea densă ca o peltea. N-a mai fost nevoie să strige. Sirena a ţâşnit la
suprafaţă într-o fântână arteziană. Pentru o clipă a stat neclintită în coadă,
apoi s-a zbenguit în valuri, s-a întors şi s-a întins pe spate, etalându-se în
toată splendoarea ei. Geralt a înghiţit în sec.
— Hei, voi de colo! a cântat. Vă mai gândiţi mult? Mi se crapă pielea de la
soare! Pletedalbe, întreabă-l dacă încuviinţează.
— Nu încuviinţează, a cântat vânătorul. Sh’eenaz, vezi tu, el nu poate avea
coadă, el nu poate trăi sub apă. Tu poţi respira la suprafaţă, dar el în apă
deloc!
— Ştiam eu! a ţipat subţire sirena. Ştiam eu! Pretexte, pretexte stupide şi
naive, nici cel mai mic sacrificiu! Cine iubeşte face sacrificii! Eu m-am
sacrificat pentru el, în fiecare zi m-am târât pe stânci pentru el, mi-am
zdrelit solzii de pe cur, mi-am zdrenţuit aripioarele, am răcit pentru el! Iar
el nu vrea să-şi sacrifice alea două bile blestemate? Dragostea nu înseamnă
405
numai să primeşti, ci şi să renunţi, să te sacrifici! Spune-i asta!
— Sh’eenaz! a strigat-o Geralt. Nu înţelegi? Nu poate trăi în apă!
— Nu accept motive atât de stupide! Şi eu… şi eu îl iubesc şi îmi doresc să
avem puiet împreună, dar cum, dacă el nu renunţă la dinţii de lapte? Unde-o
să-mi depun icrele? În pălărie?
— Ce spune? a strigat principele. Geralt! Doar nu te-am adus aici ca să stai
la taclale cu ea…
— Se încăpăţânează. Este mânioasă.
— Dă-mi năvodul! a urlat Agloval. O s-o ţin o lună în piscină şi…
— Şi ăsta! a strigat căpitanul, indicând cu cotul cine era ăsta. Sub noi poate
fi un kraken! Aţi văzut vreodată vreun kraken, Alteţă? Săriţi în apă, dacă
asta vi-i voinţa, apucaţi-o cu mâinile Alteţei Voastre! Eu nu mă amestec. Eu
din corabia asta trăiesc!
— Trăieşti din mila mea, nenorocitule! Dă-mi năvodul, că de nu, poruncesc
să atârni în ştreang!
— Mă doare-n cur de ştreang! Pe această corabie voinţa mea este peste a
Alteţei Tale!
— Tăceţi, amândoi! a strigat Geralt furios. Spune ceva într-un dialect greu,
trebuie să mă concentrez!
— Mi-a ajuns, gata! a ţipat melodios Sh’eenaz. Mi-e foame! Ei bine,
Pletedalbe să se hotărască, să se hotărască chiar acum. Şi mai spune-i un
lucru: n-am de gând să fiu bătaia lui de joc şi să stau cu el, dacă arată ca o
stea de mare cu patru labe. Spune-i că pentru hârjonelile pe care mi le
propune pe stânci, am nişte prietene care se descurcă mult mai bine! Dar
găsesc de cuviinţă că astea sunt distracţii imature, bune pentru copii înainte
de a-şi schimba solzii. Sunt o sirenă normală şi vânjoasă…
— Sh’eenaz…
— Nu mă întrerupe! Încă n-am terminat! Sunt vânjoasă, normală şi numai
bună pentru prăsilă, şi dacă el mă vrea cu adevărat, trebuie să aibă coadă,
aripioare şi tot ce-i trebuie unui triton normal. Altfel nu vreau să mai aud de
el!
Geralt i-a tradus repede, încercând să nu fie vulgar. Nu a prea reuşit.
Principele s-a înroşit şi a înjurat urât.
— Curvă neruşinată! a strigat el. Sardină frigidă! N-are decât să-şi găsească
un cod!
— Ce-a spus? a întrebat curioasă Sh’eenaz, în timp ce se apropia înotând.
— Că nu vrea să aibă coadă!
406
— Atunci, spune-i… Spune-i să se usuce!
— Ce-a zis?
— A zis, a tradus vânătorul, să te îneci.

II
— Oh, ce păcat, a oftat Jaskier, că nu pot să merg cu voi pe mare, dar ce să
fac dacă vomit întruna. Şi ştii, în viaţa mea n-am stat de vorbă cu o sirenă.
Păcat, la naiba.
— Din câte te cunosc, a spus Geralt potrivindu-şi şaua, ai scrie şi aşa o
baladă.
— Negreşit. Deja am prima strofă. În balada mea, sirena se sacrifică pentru
prinţ, îşi transformă coada de peşte în nişte picioare superbe, dar în schimb
îşi pierde vocea. Prinţul o înşală, o abandonează şi ea moare de durere şi se
preschimbă în spumă de mare atunci când se ivesc primele raze de soare…
— Cine ar crede tâmpeniile astea?
— N-are a face, a pufnit Jaskier. Balada nu este scrisă pentru a crede în ea.
E scrisă pentru a emoţiona. Dar de ce vorbesc eu cu tine, care n-ai habar.
Spune-mi mai bine cât ţi-a dat Agloval?
— Nu mi-a dat nimic. Mi-a spus că nu mi-am îndeplinit misiunea. Că se
aştepta la altceva, iar el plăteşte pentru rezultate, nu pentru bunele intenţii.
Jaskier a clătinat deznădăjduit din cap, şi-a scos pălărioara şi s-a uitat la
vânător cu jale.
— Asta înseamnă că n-avem nicio leţcaie?
— Cam aşa ceva.
Jaskier a făcut o moacă şi mai jalnică.
— E vina mea, a gemut. Numai din cauza mea. Geralt, eşti supărat pe
mine?
Nu, vânătorul nu era supărat pe Jaskier. Deloc.
Ceea ce se întâmplase cu ei fusese din vina lui Jaskier, nu încăpea nicio
îndoială. Nimeni altul decât Jaskier a ţinut morţiş să meargă la sărbătoarea
Cei Patru Arţari. Organizarea sărbătorilor, explica poetul, satisface nevoile
profunde şi naturale ale oamenilor. Din când în când, susţinea bardul, omul
trebuie să se întâlnească cu alte persoane într-un loc unde să poată să râdă şi
să cânte, să înfulece în voia cea bună frigărui şi găluşte, să bea bere, să
asculte muzică, să danseze şi să atingă formele transpirate ale fetelor. Dacă

407
fiecare om vrea să-şi satisfacă aceste nevoi individual, în mod ocazional şi
dezorganizat, a adăugat poetul, s-ar crea un haos de nedescris. De aceea s-
au inventat sărbătorile şi festivalurile. Şi din moment ce există sărbători şi
festivaluri, trebuie să participe la ele.
Geralt nu s-a împotrivit, deşi pe lista propriilor sale nevoi profunde şi
naturale participarea la sărbători avea un loc foarte jos. A consimţit, cu
toate acestea, să-i ţină hangul lui Jaskier, sperând că la astfel de mobilizări
de oameni are ocazia de a se interesa despre posibile locuri de muncă sau
misiuni – de mult timp nu mai fusese năimit de nimeni şi rezervele sale
financiare se diminuaseră alarmant.
Vânătorul nu era supărat pe Jaskier pentru gâlceava cu Forestierii. Se
simţea şi el vinovat – ar fi putut să intervină şi să-l oprească pe bard. N-a
făcut-o, pentru că nici el nu-i suporta pe vestiţii Gardieni ai Pădurii,
cunoscuţi sub numele de Forestieri, formaţiuni de voluntari care se ocupau
cu combaterea neoamenilor. Şi el se săturase să-i asculte cum se lăudau cu
elfele, mânătărcile şi mamunele străpunse de săgeţi, arse sau spânzurate
prin copaci. Însă Jaskier, care hoinărise în compania vânătorului şi devenise
conştient de impunitatea care i se acorda, cam sărea calul. Gardienii n-au
reacţionat iniţial la batjocura lui, la asmuţirile şi sugestiile obscene care
stârneau hohote de râs printre sătenii care observau scenele. Dar atunci
când Jaskier a cântat un cuplet vulgar improvizat, care se încheia cu
cuvintele „dacă nu poţi fi boier, fă-te un Forestier”, a început zarva şi
gâlceava, s-a ajuns la o luptă generală corp la corp. Şopronul, conceput ca
ring de dans, s-a umplut de fum. A intervenit ceata lui Budibog, zis
Pleşuvul, pe moşia căruia se aflau Cei Patru Arţari. Forestierii, Jaskier şi
Geralt au fost găsiţi vinovaţi cu toţii de toate daunele şi crimele, precum şi
de siluirea unei roşcate mute şi minore, care după incident a fost găsită în
tufişurile din spatele hambarului, rânjind prosteşte, cu poalele până la
subsuori. Din fericire, numitul Pleşuvul îl cunoştea pe Jaskier, aşa că s-a
terminat totul cu plata unei amenzi care le deşertase tăşcuţa. Au trebuit, de
asemenea, să fugă călare mâncând pământul din Cei Patru Arţari, pentru că,
fiind izgoniţi din sat, Forestierii ameninţau cu răzbunarea, iar toată ceata lor
de prin pădurile din jur, care număra peste patruzeci de flăcăi, vâna iele.
Geralt n-avea nici cea mai mică poftă să fie ţinta săgeţilor Forestierilor –
săgeţile Forestierilor erau ca nişte harpoane cu zimţi şi lăsau nişte cicatrici
hidoase.
A trebuit, aşadar, să renunţe la planul lor iniţial de a da o raită prin
408
împrejurimile pustiite ale satului, unde vânătorul ar fi avut ceva perspective
de a lucra. În schimb, s-au dus la mare, la Bremervoord. Din păcate, în
afară de povestea de dragoste cu prea puţine şanse de succes dintre
principele Agloval şi sirena Sh’eenaz, vânătorul n-a găsit nimic de lucru.
Vânduseră deja pentru mâncare sigiliul de aur al lui Geralt şi broşa de
alexandrit primită ca amintire de trubadur de la una dintre nenumăratele
sale iubite. Trăgeau mâţa de coadă. Dar nu, vânătorul nu era supărat pe
Jaskier.
— Nu, Jaskier, i-a spus el. Nu sunt supărat pe tine.
Jaskier nu-l credea, ceea ce se putea deduce în mod clar din faptul că tăcea.
Jaskier tăcea rareori. A mângâiat gâtul calului şi pentru a nu ştiu câta oară a
cotrobăit prin desagi. Geralt ştia că n-avea să găsească nimic de vândut.
Briza aducea dinspre hanul din apropiere o aromă îmbietoare de mâncare,
care devenea de nesuportat.
— Maestre? a strigat cineva. Hei, maestre!
— Poftim, s-a întors Geralt. Din teleguţa trasă de doi măgari, oprită într-o
parte, a descins maiestuos un bărbat corpolent, impunător, cu cizme de fetru
şi cu o şubă greoaie din blană de lup.
— Pee… el, s-a fâstâcit pântecosul. Nu pe dumneata te-am strigat… Ci pe
maestrul Jaskier…
— Prezent, s-a ridicat ţanţoş în picioare poetul, aranjându-şi pălărioara cu
pană de egretă. Cu ce pot să-ţi fiu de folos, omule bun?
— Cu tot respectul, a răspuns burduhosul. Sunt Teleri Drouhard, negustor
de mirodenii, starostele breslei locale. Un fiu de-al meu, Gaspard, se
însoară cu Dalia, fiica lui Mestvin, căpitanul unei corăbii.
— Ha! a spus Jaskier, păstrându-şi o seriozitate trufaşă. Felicitări şi
binecuvântări pentru tinerii însurăţei. Şi totuşi, cu ce pot să vă fiu de ajutor?
Să nu-mi spui că e vorba despre dreptul la prima noapte? Ăsta nu se refuză
niciodată.
— Hă? Nu, nu-i asta… Carevasăzică nunta o să fie chiar în noaptea asta.
Nevastă-mea, aflând cât eşti de faimos, maestre, vrea să te invite la
Bremervoord… M-a înnebunit de cap. Zice: „Auzi, Teleri, trebuie să
arătăm tuturor că nu suntem nişte bădărani ca ei, ci ştim să preţuim cultura
şi arta. Că dacă facem o nuntă, facem o nuntă spirituală şi n-o facem numai
ca să crăpăm bucate şi să turnăm băutură până plesnim.” I-am spus:
„Muiere tâmpită, am năimit deja un bard, nu-i de-ajuns?” Şi ea-mi zice că
nu-i destul, că pe ici şi pe dincolo, că maestrul Jaskier e vestit şi că vecinii o
409
să-şi roadă unghiile de ciudă. Maestre? Fă-ne această onoare… Douăzeci şi
cinci de coroane sunt pregătite, simbolic, se înţelege… Pentru a sprijini
arta…
— Oare n-am înţeles eu bine? a întrebat Jaskier tărăgănat. Eu ar trebui să
fiu cel de-al doilea bard? Pe lângă alt muzicant? Eu? Chiar aşa de rău n-am
ajuns, stimabile, să acompaniez pe cineva!
Drouhard s-a înroşit.
— Iartă-mă, maestre, a murmurat. Departe de mine gândul ăsta… Dar
nevastă-mea… Îmi pare rău… Fă-ne onoarea…
— Jaskier, i-a şoptit Geralt, lasă ifosele. Ne crapă măseaua.
— Nu-mi da tu mie lecţii! a sărit ca ars poetul. Eu am ifose? Eu? Ia uită-te
la el! Ce să-ţi spun, da’ tu, care în fiecare zi dai cu piciorul la propuneri
care nu-s de lepădat? Hirikki nu ucizi pentru că sunt pe cale de dispariţie,
libelule nici atât pentru că sunt inofensive, nocturne nu, pentru că sunt
drăgălaşe, dragoni nu, pentru că îţi interzice codul. Închipuie-ţi că şi eu mă
respect! Şi eu am codul meu!
— Jaskier, te rog eu, fă-o pentru mine. Un mic sacrificiu, omule, nimic mai
mult. Îţi dau cuvântul că data viitoare n-o să mă mai ţin scai de dumneata.
Hai, Jaskier…
Trubadurul s-a uitat în pământ, şi-a scărpinat bărbia. Drouhard, căscându-şi
fălcile, venea tot mai aproape.
— Maestre… Fă-ne această onoare. N-o s-o mai scot la capăt cu nevastă-
mea dacă nu i te duc. Ei bine… Să fie treizeci.
— Treizeci şi cinci, a spus ferm Jaskier. Geralt a zâmbit amuşinând cu
speranţă mirosul de mâncare de la han.
— Batem palma, maestre, da, a spus Teleri Drouhard repede, atât de
repede, încât era evident că ar fi dat şi patruzeci dacă ar fi fost nevoie. Şi…
în casa mea, dacă vreţi să vă odihniţi, să vă spălaţi, simţiţi-vă ca acasă. Şi
tu, coane… Care ţi-e numele?
— Geralt de Rivia.
— Şi tu, coane, de bună seamă eşti la fel de bine-venit. Să mănânci ceva, să
bei…
— Fără doar şi poate, cu plăcere, a spus Jaskier. Arată-ne drumul, coane
Drouhard. Şi aşa, rămâne între noi, cine-i celălalt trubadur?
— Nobila domniţă Essi Daven.

410
 III
Geralt şi-a mai frecat o dată cu mâneca nasturii de argint de la surtuc şi
catarama centurii, şi-a trecut degetele prin părul strâns cu o bandă, şi-a
lustruit ciubotele una de alta.
— Jaskier?
— Îhm? Bardul şi-a netezit pana de egretă de la pălărioară, şi-a aranjat-o,
şi-a îndreptat dubletul. Amândoi şi-au petrecut o jumătate de zi ca să-şi
cureţe hainele şi să arate prezentabil. Ce-i, Geralt?
— Străduieşte-te să te comporţi ca şi cum ne-ar face vânt după cină şi nu
înainte.
— Glumeşti, a pufnit poetul. Tu să ai grijă la maniere. Mergem?
— Mergem. Ai auzit? Mai cântă cineva. O femeie.
— Abia acum ai auzit? Este Essi Daven, zisă şi Ochişor. Ce, n-ai mai
întâlnit o femeie trubadur? Ah da, am uitat că tu ocoleşti locurile în care
arta înfloreşte. Ochişor este o poetă şi o cântăreaţă talentată, dar nu este
lipsită de defecte, printre care şi neruşinarea, din câte-am auzit eu. Ceea ce
a cântat până acum nu este nimic altceva decât o baladă de-a mea. După ce-
o să audă câteva cuvinte, o s-o vezi cum pişă ochii.
— Jaskier, ai grijă. O să ne dea afară.
— Nu te băga. Astea sunt probleme profesionale. Să intrăm.
— Jaskier?
— Hăh?
— De ce Ochişor?
— Ai să vezi.
Nunta avea loc într-un depozit imens din care fuseseră scoase butoaiele de
hering şi de untură de cod. Mirosul fusese înlăturat – nu în totalitate – prin
mănunchiuri de vâsc şi iarbă-neagră decorate cu panglici colorate şi agăţate
pe unde se putea. Ici şi colo, după cum era obiceiul, atârnau împletituri de
usturoi menite să sperie vampirii. Mesele şi băncile rezemate de pereţi erau
acoperite cu o pânză albă, într-un ungher era improvizată o vatră mare şi un
vătrai. Era aglomerat, dar nu era hărmălaie. Mai bine de jumătate de sută de
oameni din cele mai diverse regiuni şi profesii, alături de mirele cu pete pe
faţă şi de mireasa cu nasul în vânt, care se zgâia la ei, ascultau concentraţi şi
în linişte o baladă armonioasă şi melodioasă interpretată de o fată într-o
rochie modestă, albastră, care stătea pe o scenă, cu lăuta sprijinită pe
genunchi. Fata nu putea să aibă mai mult de optsprezece ani şi era foarte
411
suplă. Părul ei, lung şi bogat, era de culoarea aurului închis. Chiar în
momentul în care intrau, ea şi-a terminat melodia, a mulţumit pentru
aplauze dând din cap, şi-a scuturat părul.
— Bine ai venit, maestre, bine ai venit! Drouhard, îmbrăcat în ţinută de
gală, a sărit direct în faţa lor şi i-a tras spre centrul depozitului. Bine ai venit
şi dumneata, coane Gerard… ce onoare… Carevasăzică… Cinstite domniţe
şi nobili cavaleri! Iată-l pe oaspetele nostru de onoare, care ne-a făcut
onoarea şi ne onorează… Maestrul Jaskier, vestitul cântăreţ şi făcător de
versuri… poet, vreau să spun, cu o mare onoare, ne-a onorat… Să-l onorăm
atunci…
Au izbucnit uralele şi aplauzele taman la timp, pentru că se părea că
Drouhard era gata să se sufoce de atâta onoare şi onorare. Jaskier, îmbujorat
de mândrie, şi-a luat o mutră arogantă şi s-a înclinat într-o doară, apoi şi-a
fluturat mâna spre fetele care stăteau pe o bancă lungă ca puii pe o stinghie,
sub escorta matroanelor. Fetele stăteau ţepene, dând impresia că sunt lipite
de bancă cu clei de dulgherie sau alt liant eficient. Toate, fără nicio
excepţie, îşi ţineau mâinile în poală, pe genunchii strâns lipiţi şi aveau gura
întredeschisă.
— Dragilor, a reluat Drouhard. Haideţi, cumetrilor, beţi bere şi puneţi-vă
burta la cale! Vă rog, vă rog! Tot ce doriţi…
Fata în rochie albastră străbătea mulţimea ca un val de mare printre stânci,
pe lângă mesele încărcate cu bunătăţi.
— Bună, Jaskier! a spus ea.
Geralt considera expresia „ochii ca stelele” banală şi măruntă, mai cu
seamă că Jaskier, alături de care începuse să călătorească, avea năravul de a
arunca în stânga şi-n dreapta cu complimente, de cele mai multe ori
neîntemeiate. Cu toate acestea, în cazul lui Essi Daven, chiar şi cineva mai
puţin sensibil la poezie cum era vânătorul trebuia să recunoască relevanţa
poreclei acesteia. Pe o făţucă simpatică şi drăgălaşă, dar fără nimic special,
care să atragă atenţia, strălucea un imens, frumos, luminos ochi albastru de
la care nu puteai să-ţi iei privirea. Celălalt ochi al lui Essi Daven era în cea
mai mare parte a timpului acoperit de o buclă aurie care-i cădea pe obraz.
Din când în când, Essi o dădea la o parte cu o smucitură a capului sau o
sufla din colţul gurii şi atunci se putea observa că cel de-al doilea ochi al lui
Ochişor nu era cu nimic mai prejos decât primul.
— Bună, Ochişor, i-a răspuns Jaskier cu o grimasă. Frumoasă baladă ai
cântat mai devreme. Ţi-ai îmbogăţit mult repertoriul. Întotdeauna am spus
412
că cine nu se pricepe să scrie poezii trebuie să împrumute de la altcineva.
Ai împrumutat multe?
— Nu prea, i-a ripostat imediat Essi Daven şi i-a zâmbit arătându-şi
dinţişorii albi. Vreo două sau trei. Aş fi vrut eu mai multe, dar n-am avut de
unde. Nişte versuri tâmpite, iar melodiile, modeste şi simple în felul lor, ca
să nu spun primitive, nu sunt ceea ce aşteaptă ascultătorii mei. Ai ticluit
ceva nou, Jaskier? Că la urechile mele n-a ajuns nimic.
— Nu-i de mirare, a oftat bardul. Baladele mele se cântă în locuri în care e
invitată doar lumea bună, talentată şi faimoasă, acolo unde tu nu prea ai ce
să cauţi.
Essi s-a înroşit uşor, şi-a suflat bucla.
— Într-adevăr, i-a replicat ea. Eu nu prea frecventez lupanarele, atmosfera
de-acolo mă deprimă. Te compătimesc că trebuie să cânţi în astfel de locuri.
Da’ asta e, n-avem ce face. Dacă n-ai talent, nu te afişezi în public.
Acum Jaskier era cel care se înroşise vădit. Ochişor a râs cu poftă, i-a
înconjurat pe neaşteptate gâtul cu braţele şi l-a ţocăit pe obraz. Vânătorul a
fost surprins, dar nu prea tare. Cineva cu aceeaşi profesie ca Jaskier nu
putea, la urma urmei, să se deosebească prea mult în ceea ce priveşte
previzibilitatea.
— Jaskier, bătrânel nebunatic ce eşti, i-a spus Essi îmbrăţişându-l pe bard
în continuare. Mă bucur că te văd din nou în stare bună de sănătate şi în
plinătatea forţelor intelectuale.
— Of, păpuşico! Jaskier a apucat-o pe fată de talie, a ridicat-o şi a răsucit-o
de i s-au săltat volanele rochiei. Ai fost grozavă, pe toţi zeii, de mult n-am
mai auzit răutăţi atât de frumoase. La sfădit te pricepi mai bine decât la
cântat! Şi arăţi nemaipomenit!
— Oare de câte ori te-am rugat – Essi şi-a suflat bucla şi s-a uitat cu coada
ochiului la Geralt – să nu-mi mai spui păpuşică, Jaskier. Şi apoi cred c-ar fi
cazul să mi-l prezinţi pe tovarăşul tău. După cum văd eu, nu face parte din
frăţia noastră.
— Slavă zeilor! a râs trubadurul. El, păpuşico, n-are nici voce, nici ureche
muzicală şi nici nu-i în stare să rimeze „curul” cu „huzurul”. Este un
reprezentant al breslei vânătorilor, Geralt de Rivia. Hai mai aproape, Geralt,
pupă-i mâna lui Ochişor.
Vânătorul s-a apropiat fără să ştie prea bine ce să facă. Pe mână sau pe inel
se obişnuia să fie sărutate doar doamnele începând de la ducesă în sus şi
trebuia să se încline în faţa lor. În cazul femeilor de rang inferior, un astfel
413
de gest era considerat aici, la Miazăzi, ca având conotaţii erotice şi, ca
atare, era mai degrabă rezervat pentru intimitatea cuplurilor.
Cu toate acestea, Ochişor i-a înlăturat îndoielile, întinzându-i mâna energic,
cu degetele în jos. I-a luat-o cu stângăcie şi i-a sărutat-o. Essi, aruncându-şi
spre el ochiul său frumos, s-a înroşit.
— Geralt de Rivia, a spus ea. Nu te încurci cu oricine, Jaskier.
— Este o onoare pentru mine, a mormăit vânătorul, conştient că nu depăşea
elocvenţa lui Drouhard. Domniţa…
— La naiba, a pufnit Jaskier. N-o mai stingheri pe Ochişor cu fandoseli şi
fasoane de-astea. Ea este Essi, el este Geralt. Gata cu prezentările. Să
trecem la subiect, păpuşico.
— Dacă-mi mai spui o dată păpuşică, o iei peste ureche. Care este subiectul
la care trecem?
— Trebuie să stabilim cum să cântăm. Propun să cântăm când unul, când
altul, câte-o baladă. Pentru efect. Bineînţeles, fiecare îşi cântă propriile
balade.
— Foarte bine.
— Cât te plăteşte Drouhard?
— Nu-i treaba ta. Cine începe?
— Tu.
— De acord. Eh, ia uitaţi-vă acolo, cine ne vizitează pe noi. Alteţa Sa,
principele Agloval. Chiar acum intră, ia uitaţi-vă.
— Ooo, ehhh! s-a bucurat Jaskier. Sporeşte calitatea publicului. Deşi, pe de
altă parte, nu putem conta prea mult pe el. E un moftangiu. Geralt ne poate
confirma. Al naibii principe, nu-i place să-şi plătească datoriile. Te
năimeşte şi-atât. Când e vorba de plătit, se face că plouă.
— Auzisem eu câte ceva. Essi, uitându-se la Geralt, şi-a dat la o parte o
buclă de pe obraz. Se vorbea despre asta în port şi în dane. Vestita
Sh’eenaz, nu-i aşa?
Agloval a răspuns cu o înclinare scurtă din cap la temenelele gărzii de la
uşă, s-a dus glonţ la Drouhard şi l-a tras într-un ungher, arătând că nu
aşteaptă atenţie şi onoare în centrul camerei. Geralt l-a privit cu coada
ochiului. Discuţia era liniştită, dar amândoi erau vădit tulburaţi. Drouhard
îşi ştergea întruna fruntea cu mâneca, dădea din cap, se scărpina pe gât.
Punea întrebări la care prinţul răspundea dând din umeri încruntat şi
sumbru.
— Conu’ principe, a spus Essi încet, apropiindu-se de Geralt, pare cam
414
necăjit. Oare o fi având din nou probleme în dragoste? Neînţelegerile au
început dimineaţă cu vestita sirenă? Ce zici, vânătorule?
— Posibil. Geralt s-a uitat chiorâş la poet, surprins şi chiar înfuriat de
întrebarea ei. Ei bine, toată lumea are unele probleme personale. Nu le
place tuturor ca aceste probleme să fie cântate prin iarmaroace.
Ochişor a pălit uşor, şi-a suflat bucla şi s-a uitat la el sfidător.
— Spunând acestea, intenţionezi să mă insulţi pur şi simplu sau să mă
răneşti?
— Nici una, nici alta. Am vrut doar să evit următoarele întrebări despre
problemele lui Agloval şi sirenele lui şi la care cred că nu am dreptul să
răspund.
— Am înţeles. Ochiul frumos al lui Essi Daven s-a îngustat uşor. N-o să te
mai pun de-acum înainte într-o dilemă similară. N-o să-ţi mai pun
întrebările pe care aveam de gând să ţi le pun, ca să fiu sinceră, doar ca
introducere şi invitaţie la o conversaţie plăcută. Ei bine, această conversaţie
nu va avea loc şi, prin urmare, nu trebuie să te temi c-o să cânt vrute şi
nevrute prin iarmaroace. Mi-a făcut plăcere.
I-a întors spatele şi s-a îndreptat spre mese, unde a fost întâmpinată imediat
cu respect. Jaskier s-a mutat de pe un picior pe altul, şi-a dres glasul.
— N-aş putea spune c-ai fost prea politicos cu ea, Geralt.
— Am fost un idiot, a confirmat vânătorul. Într-adevăr, am ofensat-o fără
motiv. Poate-ar fi bine să mă duc şi să-mi cer iertare?
— Las-o în pace, i-a spus bardul şi a continuat sentenţios. Niciodată n-
avem o a doua ocazie ca să facem prima impresie. Haide mai bine să bem o
bere.
N-au apucat să bea nicio bere. Dintr-un grup de târgoveţi a ţâşnit Drouhard.
— Coane Geralt, i s-a adresat. Iertare. Alteţa Sa vrea să stea de vorbă cu
dumneata.
— Vin chiar acum.
— Geralt, l-a apucat Jaskier de mânecă. Să nu uiţi.
— Ce?
— Ai făgăduit că accepţi orice sarcină, fără ifose. Ţi-ai dat cuvântul. Cum
spuneai? Un mic sacrificiu?
— Bine, Jaskier. Dar de unde ştii că Agloval…
— Simt. Să nu uiţi, Geralt.
— Bine, Jaskier.
S-a dus cu Drouhard într-un ungher al sălii, departe de nuntaşi. Agloval
415
stătea la o măsuţă joasă. Era însoţit de un bărbat negricios, cu o barbă
neagră scurtă, îmbrăcat în multe culori, pe care Geralt nu-l observase până
atunci.
— Ne vedem din nou, vânătorule, a început principele. Deşi azi-dimineaţă
m-am jurat că nu vreau să te mai văd în faţa ochilor. Dar cum n-am alt
vânător la îndemână, trebuie să mă mulţumesc cu dumneata. Fă cunoştinţă
cu Zelest, vătaful meu, împuternicit cu pescuitul de mărgăritare. Vorbeşte,
Zelest.
— Azi-dimineaţă, a spus liniştit individul ars de soare, ne-am gândit să
pescuim mai încolo decât obişnuiam. O barcă a mers mai departe spre apus,
spre promontoriu, pe partea cu Colţii Dragonului.
— Colţii Dragonului, a întărit Agloval. Sunt două recife vulcanice la ţărmul
promontoriului. Se pot vedea de pe coasta noastră.
— Aşa, a confirmat Zelest. De obicei, nu se navighează pe acolo pentru că
există vârtejuri, stânci, e primejdios şi să faci scufundări. Dar pe coastă sunt
din ce în ce mai puţine mărgăritare. Aşa că s-a dus acolo o barcă cu şapte
oameni. Doi marinari şi cinci scafandri, printre care şi o femeie. Când am
văzut că nu s-au întors seara, am început să ne facem griji, cu toate că
marea era liniştită ca uleiul de măsline. Am trimis două schifuri rapide şi n-
a durat mult până au găsit barca plutind în derivă pe mare. În barcă nu era
nimeni, niciun suflet viu. Au dispărut fără urmă. Nu ştim ce s-a întâmplat.
Dar a fost un măcel veritabil. Sunt semne…
— Ce semne? şi-a mijit ochii vânătorul.
— Vai, toată puntea era baltă de sânge.
Drouhard a şuierat şi s-a uitat în jur neliniştit. Zelest şi-a coborât vocea.
— Aşa este, cum v-am spus, a repetat el strângând din maxilare. Barca a
fost scăldată în sânge şi de-a lungul, şi de-a latul. N-a putut fi nimic altceva
acolo decât un adevărat abator. Cineva i-a omorât pe oamenii ăia. Cică un
monstru marin. Nimic altceva decât un monstru marin.
— Nu piraţi? a întrebat Geralt încet. Nici concurenţa la mărgăritare?
Excludeţi posibilitatea de a se fi încăierat cu cuţitele?
— Excludem, a răspuns principele. N-avem aici niciun pirat şi nicio
concurenţă. Iar dacă se înjunghiau cu cuţitele, n-avea cum să se termine cu
dispariţia tuturor până la ultimul. Nu, Geralt. Zelest are dreptate. Este un
monstru marin, nimic altceva. Ascultă, nimeni nu se încumetă să iasă în
mare, nici măcar prin apropiere, prin cotloanele cunoscute. Panica i-a
cuprins pe toţi şi portul este paralizat. Nici caravelele, nici galerele nu se
416
mai urnesc din port. Ai înţeles, vânătorule?
— Am înţeles, a dat din cap Geralt. Cine o să-mi arate locul?
— Ha! Agloval şi-a pus o mână pe masă şi bătea darabana cu degetele. Îmi
place asta. Ca un adevărat vânător. Direct la subiect, ce să mai batem apa-n
piuă. Da, îmi place. Vezi, Drouhard, ţi-am spus, un vânător bun este un
vânător lihnit. Nu, Geralt? La urma urmei, dacă nu era prietenul tău
cântăreţ, şi astăzi te-ai fi dus la culcare cu burta goală. Sunt la curent, nu-i
aşa?
Drouhard şi-a lăsat capul în jos. Zelest şi-a mutat privirea în gol.
— Cine-o să-mi arate locul? a repetat Geralt privindu-l distant pe Agloval.
— Zelest, i-a răspuns principele încetând să zâmbească. Zelest o să-ţi arate
Colţii Dragonului şi drumul până la ei. Când te apuci de lucru?
— Dimineaţă, la prima oră. Să fii pe chei, coane Zelest.
— Bine, maestre vânător.
— Minunat, şi-a frecat mâinile principele, rânjind din nou. Geralt, sper c-o
să faci cu monstrul o treabă mai bună decât în cazul lui Sh’eenaz. Chiar
contez pe tine. Ah, încă un lucru. Este interzisă bârfa pe seama acestui
eveniment, nu vreau mai multă panică decât cea pe care o avem deja pe
cap. Ai înţeles, Drouhard? Poruncesc să ţi se taie limba, dacă scapi ceva pe
gură.
— Am priceput, Alteţă.
— Bine. Agloval s-a ridicat în picioare. Mă duc, atunci, nu mai deranjez
nunta, ca să nu mai iasă vorbe. Rămâi cu bine, Drouhard, urează-le fericire
mirilor din partea mea.
— Mulţumesc, Alteţă.
Essi Daven, stând pe un taburet, înconjurată de un cerc consistent de
ascultători, cânta o baladă melodioasă şi nostalgică, în care era vorba despre
soarta tragică a unei iubite înşelate. Jaskier, rezemat de un stâlp, îngâna
ceva în barbă în timp ce număra pe degete măsurile şi silabele.
— Ei, care-i treaba? l-a întrebat. Ai de lucru, Geralt?
— Am. Vânătorul n-a mai intrat în detalii de care oricum nu-i păsa
bardului.
— Ţi-am spus eu că simt paralele. Bine, foarte bine. Eu câştig, tu câştigi,
apoi ne facem de cap. Ne ducem la Cidaris, prindem sărbătoarea recoltei. Şi
acum iartă-mă o clipă. Acolo, pe bancă, zărise ceva interesant.
Geralt i-a urmărit privirea poetului, dar, în afară de o duzină de fete cu gura
întredeschisă, n-a văzut nimic demn de atenţie. Jaskier şi-a scos dubletul,
417
şi-a răsucit pălărioara pe urechea dreaptă şi s-a îndreptat cu paşi mari spre
bancă. Evitând-o cu o manevră laterală abilă pe matroana care păzea
fecioarele, a început ritualul său obişnuit de rânjete.
Essi Daven şi-a terminat balada, a primit o rundă de aplauze, o tăşcuţă mică
şi un buchet mare de crizanteme frumoase, deşi uşor ofilite.
Geralt a dat o raită printre invitaţi în căutarea unei ocazii de a lua, în cele
din urmă, loc la masa încărcată cu bucate. S-a uitat cu jind cum dispăreau
într-un ritm ameţitor heringii marinaţi, sarmalele în frunză de varză, rasolul
de cod, cotletele de berbec, cârnaţii rupţi în bucăţi şi claponii, fileurile de
somon afumat şi feliuţele de şuncă de porc. Problema era că pe băncile de
la masă nu mai era niciun loc liber.
Domnişoarele şi matroanele l-au înconjurat entuziasmate pe Jaskier,
rugându-l insistent să le cânte. Jaskier le-a zâmbit fals şi le-a refuzat
stângaci, cu falsă modestie.
Geralt, hămesit, şi-a făcut loc la masă în cele din urmă, printr-o uşoară
îmbrâncire. Un cavaler bătrân, mirosind puternic a oţet, i-a oferit locul atât
de surprinzător de politicos şi cu atâta bucurie, încât mai lipsea puţin şi
nişte vecini cădeau de pe bancă. Geralt s-a aruncat fără să stea pe gânduri
asupra mâncării şi a golit singurul platou la care putea ajunge. Cavalerul
care mirosea a oţet i-a întins altul. Vânătorul i-a ascultat cu atenţie şi
recunoştinţă tirada lungă despre tinerii din ziua de azi. Cavalerul a insistat
pe libertatea unor obiceiuri cum ar fi flatulenţa, la care lui Geralt i-a fost
atât de greu să-şi menţină seriozitatea.
Essi stătea lângă perete, singură printre crenguţele de vâsc, zdrăngănind
lăuta. Vânătorul a văzut cum un tânăr cu un caftan din brocart s-a apropiat
de ea şi i-a spus ceva poetei zâmbind uşor. Essi s-a uitat la tânăr şi i-au
tresărit uşor buzele frumoase. Apoi i-a spus rapid câteva cuvinte. Tânărul s-
a retras şi a plecat în grabă, iar urechile lui, roşii ca rubinele, au rămas
aprinse în umbră pentru un lung răstimp.
— … O scârboşenie, o ruşine şi o insultă, a continuat cavalerul care
mirosea a oţet. Spune şi dumneata, să tragi vânturi, coane.
— Fără doar şi poate, a dat din cap nesigur Geralt, ştergându-şi farfuria cu
pâine.
— Linişte, vă rugăm, cinstite domniţe şi nobili cavaleri, a strigat Drouhard
îndreptându-se către mijlocul sălii. Vestitul maestru Jaskier, deşi istovit şi
niţel bolnav, cântă pentru noi vestita baladă despre Regina Marienne şi
Corbul Negru! O va face la cererea fierbinte a domniţei morăriţe Veveriţa
418
care, după cum a spus el, nu poate fi refuzată.
Domniţa Veveriţa, una dintre cele mai puţin frumoase fete de pe bancă, a
devenit mai atractivă cât ai clipi din ochi. Vacarmul şi aplauzele au acoperit
flatulenţa celui care mirosea a oţet. Jaskier a aşteptat să se facă linişte
deplină, a luat câteva acorduri de lăută şi a început să cânte fără a-şi lua
ochii de la domniţa Veveriţa, care înflorea tot mai abitir vers după vers. Cu
siguranţă, s-a gândit Geralt, derbedeul acesta acţionează mai eficient decât
uleiurile fermecate şi alifiile pe care le vinde Yennefer în prăvălia sa din
Vengerberg.
A văzut-o pe Essi strecurându-se prin spatele semicercului de ascultători ai
lui Jaskier şi dispărând cu grijă prin ieşirea care dădea spre terasă. Condus
de un impuls ciudat, s-a ridicat de la masă şi a plecat după ea.
Stătea aplecată, sprijinindu-şi coatele de parapetul unui podeţ, cu capul
ascuns în mâini. Privea marea agitată, strălucitoare în lumina lunii şi a
focurilor care ardeau în port. Grinzile podeţului scârţâiau sub picioarele lui
Geralt. Essi s-a îndreptat.
— Iartă-mă, nu vreau să te deranjez, i-a spus el scorţos, căutând la gura ei
acele curburi rapide pe care taman mai devreme i le oferise tânărului în
brocart.
— Nu mă deranjezi, i-a spus ea. I-a zâmbit, apoi şi-a îndepărtat bucla. Nu
caut singurătate, ci un pic de aer curat. Şi pe dumneata te supără fumul şi
zăpuşeala?
— Puţin. Dar mai mult mă supără faptul că te-am jignit. Am venit să-mi cer
iertare, Essi, şi să încerc să-mi recupereze şansa la o conversaţie plăcută.
— Eu ar trebui să-ţi cer iertare, i-a replicat ea, sprijinindu-şi mâna de
parapet. Am reacţionat prea brutal. Aşa reacţionez mereu, nu ştiu să mă
stăpânesc. Iartă-mă şi dă-mi o a doua şansă. La o conversaţie.
Vânătorul s-a apropiat şi şi-a aşezat mâna pe parapet, chiar lângă a ei. Îi
putea simţi căldura, parfumul uşor de verbină. Îi plăcea parfumul de
verbină, cu toate că verbina nu mirosea a liliac şi agrişe.
— Cu ce ai asocia marea, Geralt? l-a întrebat brusc.
— Cu îngrijorarea, a replicat el, aproape fără să se gândească.
— Interesant. Tu pari atât de calm şi de stăpân pe tine însuţi…
— N-am spus că sunt îngrijorat. M-ai întrebat cu ce-aş asocia-o.
— Asocierile sunt ilustrarea sufletului. Ştiu câte ceva despre asta, doar sunt
poetă.
— Dar tu, Essi, cu ce ai asocia marea? a întrebat-o rapid, ca să pună capăt
419
divagaţiilor pe tema anxietăţii pe care o simţea într-adevăr.
— Cu mişcarea veşnică, i-a răspuns imediat. Cu schimbarea. Şi cu misterul,
cu taina, cu ceva ce nu pot înţelege, ceva ce ar putea fi descris într-o mie de
feluri, într-o mie de poezii, fără să ajungă niciodată la inimă, la esenţa
lucrurilor. Da, cu asta, aşa cred.
— Aşadar, i-a spus el, simţind cum verbina exercită din ce în ce mai multă
influenţă asupra lui, simţi, de asemenea, îngrijorare. Şi tu pari destul de
calmă şi stăpână pe tine.
S-a răsucit spre el, şi-a dat la o parte o buclă aurie, l-a fixat cu ochii ei
frumoşi.
— Nu sunt nici calmă, nici stăpână pe mine, Geralt.
S-a întâmplat pe neaşteptate. Gestul făcut de el, care trebuia să fie doar o
mângâiere, o atingere fină a umerilor ei, s-a transformat într-o prindere
fermă cu ambele mâini de talia subţire. A tras-o rapid, dar fără violenţă, mai
aproape, până la o întâlnire a trupurilor care făcea sângele să le clocotească
în vene. Essi a împietrit brusc, şi-a arcuit puternic trupul înapoi, i-a prins
mâinile în palmele ei cu forţă, de parcă ar fi vrut să iasă din strânsoare, însă
l-a apucat şi mai tare, şi-a înclinat capul înainte, şi-a deschis gura, a ezitat.
— Ce e… De ce? a şoptit ea. Ochii îi erau larg deschişi, bucla aurie i-a
coborât pe obraz.
Calm şi încet şi-a înclinat capul, şi-a apropiat faţa şi dintr-odată şi-au unit
buzele într-un sărut. Dar nici măcar atunci Essi n-a dat drumul mâinilor
care-i acopereau talia şi s-a arcuit cu fermitate înapoi, evitând contactul cu
trupul lui. S-au rotit în această poziţie lent, ca într-un dans. L-a sărutat cu
poftă, pe îndelete. Şi lung.
Apoi, cu iscusinţă şi fără efort, s-a eliberat din mâinile lui şi s-a sprijinit din
nou de parapet, cu capul între palme. Geralt s-a simţit cum nu se poate mai
prost. Acest sentiment l-a împiedicat să se apropie de ea, să-i îmbrăţişeze
spatele curbat.
— De ce? l-a întrebat fără să se întoarcă. De ce ai făcut asta?
S-a uitat la el cu coada ochiului, iar vânătorul a înţeles brusc unde a greşit.
Şi-a dat seama că minciuna, falsitatea, ifosele şi bravada l-au dus direct în
mlaştină, unde între el şi abis nu era decât un puf, un smoc de iarbă subţire
şi muşchi, gata în orice moment să se smulgă, să se rupă.
— De ce? a repetat ea.
Nu i-a răspuns.
— Cauţi femei pentru o noapte?
420
Nu i-a răspuns. Essi s-a întors uşor, i-a atins braţul.
— Să ne întoarcem în sală, i-a spus liniştit, dar pe el nu l-a înşelat această
linişte, a simţit cât este de tensionată. Nu face mutra asta. Nu s-a întâmplat
nimic. Şi faptul că eu nu caut un bărbat pentru o noapte nu e vina ta. Nu-i
aşa?
— Essi…
— Să mergem, Geralt. Jaskier a ajuns la al treilea bis. E rândul meu. Haide,
o să cânt…
L-a privit ciudat şi dintr-o suflare şi-a dat la o parte bucla din ochi.
— O să cânt pentru tine.

IV
— Hopaa, s-a mirat vânătorul. Tu erai? Nu credeam că mai vii în noaptea
asta.
Jaskier a închis uşa, şi-a atârnat într-un cui lăuta şi pălărioara cu pană de
egretă, şi-a scos dubletul, l-a scuturat, l-a îndoit şi l-a aşezat pe desagii care
zăceau într-un ungher al odăii. În afară de aceşti desagi, o saltea şi un imens
balot din teci de mazăre, nu mai era niciun mobilier în odăiţa de la
mansardă. Până şi lumânarea picura ceară direct pe podea. Drouhard îl
admira pe Jaskier, dar nu atât de mult încât să-i dea o cameră mai acătării
sau un alcov.
— Şi de ce anume, l-a întrebat Jaskier scoţându-şi ciubotele, nu credeai că
mai vin în noaptea asta?
— M-am gândit – vânătorul s-a ridicat într-un cot făcând tecile de mazăre
să scârţâie – că te duci să cânţi serenade sub fereastra domniţei Veveriţa, în
faţa căreia toată seara ai umblat cu limba scoasă, ca un câine care a văzut o
căţea în călduri.
— Ha, ha, a râs bardul. Eşti prost şi primitiv. N-ai înţeles nimic. Veveriţa?
Nu-mi pasă nici cât negru sub unghie de ea. N-am vrut decât să-i stârnesc
un fior de gelozie domniţei Akeretta, pe care o s-o vrăjesc mâine. Asta-i
mutarea.
Jaskier s-a trântit pe saltea şi a tras pătura de pe Geralt. Acesta, cuprins de
un sentiment straniu de furie, şi-a întors capul spre fereastra mică prin care,
dacă n-ar fi fost nişte păianjeni vrednici, s-ar fi putut vedea cerul înstelat.
— Ce-ai, a dat strechea în tine? l-a întrebat poetul. Te deranjează că le fac

421
curte fetelor? De când? Poate ai făcut vreun legământ de castitate ca
druizii? Sau poate…
— Lasă pălăvrăgeala. Sunt sleit. Îţi dai seama că, pentru prima dată în două
săptămâni, avem şi noi parte de o saltea sub noi şi de un acoperiş deasupra
capului? Nu eşti fericit că mâine-dimineaţă nu te zgâlţâie nimeni ca să o iei
din loc?
— Pentru mine, a spus visător Jaskier, o saltea fără o mândră nu este o
saltea. Este o fericire parţială, şi ce-i aia o fericire parţială?
Geralt a gemut ca de fiecare dată când, la căderea nopţii, Jaskier despica
firul în patru.
— O fericire parţială, a continuat bardul absorbit de propriul său glas, e ca
un… Ca un sărut întrerupt… Da’ de ce scrâşneşti din dinţi, mă rog?
— Eşti groaznic de plictisitor, Jaskier. Nimic în afară de saltele, mândre,
cururi, ţâţe, fericire parţială şi sărutări întrerupte de câinii asmuţiţi de
părinţii fetelor. Ei bine, altceva nu ştii. S-ar părea că doar frivolitatea fără
lanţuri, ca să nu spun desfrâul fără margini, îţi permite să născoceşti balade,
să scrii poezii şi să cânţi. Asta este partea întunecată a talentului.
Vorbise prea mult, iar vocea nu-i era destul de rece. Jaskier a decriptat fără
probleme şi fără greş.
— Aha, a spus el încet. Essi Daven, zisă Ochişor. Ochii fermecători ai lui
Ochişor l-au fermecat pe vânător şi l-au năucit. Vânătorul s-a purtat ca un
puştan cu o prinţesă. Şi în loc să-şi vadă greşelile, mai degrabă dă vina pe
ea şi îi caută prin părţile întunecate.
— Aiurezi, Jaskier.
— Nu, dragul meu. Essi ţi-a luat minţile, nu te ascunde după deget. Oricum,
nu văd nimic ruşinos. Dar bagă de seamă, nu face greşeli. Nu este ceea ce
crezi. Dacă talentul ei are o parte întunecată, cu siguranţă nu-i aşa cum îţi
închipui tu.
— Bănuiesc, a spus vânătorul controlându-şi vocea, că o cunoşti foarte
bine.
— Destul de bine. Dar nu atât de bine cum crezi tu. Nu atât.
— Destul de original pentru tine, recunosc.
— Eşti tâmpit. Bardul s-a prăvălit, punându-şi ambele mâini sub ceafă. O
ştiu pe păpuşică din copilărie. Mi-e… hm… ca o soră mai mică. Îţi repet, să
nu cumva să faci greşeli prosteşti cu ea. Ai nenorocit-o destul că i-ai luat
minţile şi tu. Hai, recunoaşte că o vrei.
— Chiar dac-ar fi aşa, spre deosebire de tine, n-am năravul de a trăncăni
422
despre asta, a spus Geralt caustic. Nici să ticluiesc cântecele. Îţi mulţumesc
pentru ceea ce mi-ai spus despre ea, pentru că astfel, poate o să evit să
comit vreo greşeală stupidă. Dar asta e. Consider subiectul încheiat.
Jaskier a rămas pentru o clipă neclintit şi tăcut, dar Geralt îl cunoştea prea
bine.
— Acum ştiu, a rostit în cele din urmă poetul. Acum înţeleg totul.
— Ştii pe naiba, Jaskier.
— Ştii care e problema ta, Geralt? Că te crezi diferit. Tu faci paradă de
faptul că eşti altfel, de ceea ce consideri ca fiind anomalie. Te încarci cu
greutatea acestei anomalii fără să-ţi dai seama că, pentru majoritatea
oamenilor care gândesc rezonabil, eşti cât de lumesc se poate sub soare şi,
de-ar fi toată lumea la fel de normală ca tine, tare bine-ar mai fi. Ce dacă ai
reacţii foarte rapide, dacă pupilele îţi devin verticale la lumina soarelui?
Dacă vezi în beznă ca o pisică? Dacă te pricepi la vrăji? Mare scofală! Eu,
dragul meu, am cunoscut odată un hangiu care putea să tragă vânturi preţ de
zece minute, fără întrerupere, astfel încât să ţină cadenţa melodiei psalmului
„Bucuraţi-vă pentru noi, bine-aţi venit, zori de zi”. În ciuda talentului său,
neobişnuit în orice caz, hangiul de care pomenesc era cel mai normal dintre
normali, avea soţie, copii şi o bunică suferindă de paralizie…
— Ce-au a face toate astea cu Essi Daven? Poţi să mă lămureşti?
— Fără doar şi poate. Fără niciun temei ţi s-a părut că Ochişor este
interesată de tine dintr-o curiozitate nesănătoasă, chiar perversă, că se uită
la tine ca la un şoim, ca la un viţel cu două capete sau ca la o salamandră
într-o cuşcă de animale. Te-ai bosumflat pe loc şi cu prima ocazie ai fost
obraznic, ai mustrat-o şi ai rănit-o nemeritat. La urma urmei, am fost martor
şi eu. Martor la evenimentele care au urmat nu am mai fost, dar am văzut
fuga ta din sală aşa cum i-am văzut bujorii din obrăjori când v-aţi întors.
Da, Geralt. Te previn că ai putea face greşeli şi tu le-ai făcut deja. Ai vrut să
te răzbuni pe ea pentru curiozitatea ei nesănătoasă din punctul tău de
vedere. Te-ai hotărât să profiţi de această curiozitate.
— Repet, aiurezi.
— Ai încercat, a continuat bardul fără să se mişte de pe saltea, să vezi dacă
n-o poţi duce în fân, să vezi dacă are curiozitatea să afle cum este să iubeşti
un ciudat, un vânător ciudat. Din fericire, Essi s-a dovedit a fi mai deşteaptă
decât tine, a înţeles cauza prostiei tale şi i s-a făcut milă de tine. Am dedus
asta din faptul că nu a venit de pe podeţ cu gura umflată.
— Ai terminat?
423
— Am terminat.
— Atunci, noapte bună.
— Ştiu de ce eşti supărat şi scrâşneşti din dinţi.
— Fără putinţă de tăgadă. Tu ştii totul.
— Ştiu cine te-a dat peste cap, din cauza cui nu poţi înţelege o femeie
normală. Ţi s-a vârât pe sub piele Yennefer aia a ta, să fiu al naibii dacă ştiu
ce-ai găsit la ea.
— Las-o în pace, Jaskier.
— Chiar nu preferi o fată normală, cum ar fi Essi? Oare ce au vrăjitoarele şi
Essi nu are? Poate că vârsta? Ochişor poate că n-o fi ea cea mai tânără din
lume, dar este la fel de bătrână cum arată. Ştii ce mi-a mărturisit Yennefer
odată, după câteva ulcele? Ha, ha… Mi-a spus că, atunci când a făcut-o
prima oară cu un om, s-a întâmplat exact la un an după ce a fost inventat
plugul cu doi boi.
— Minţi, Yennefer nu te poate suferi şi niciodată nu ţi-ar face mărturisiri.
— Fie cum spui tu, am minţit, recunosc.
— Nu e nevoie. Te cunosc.
— Poate crezi că mă cunoşti. Nu uita, eu sunt o fiinţă cu o natură mai
complicată.
— Jaskier, a oftat vânătorul, simţindu-se chiar foarte somnoros, eşti un
cinic, o puşlama, un curvar şi un mincinos. Şi nimic, crede-mă, nimic din
toate acestea nu e complicat. Noapte bună.
— Noapte bună, Geralt.

V
— Te-ai trezit devreme, Essi.
Poeta i-a zâmbit prinzându-şi pletele fluturate de vânt. Călca atentă pe chei,
sărind peste gropi şi scânduri putrede.
— Nu puteam să pierd ocazia de a vedea un vânător la locul de muncă. O să
spui iar că sunt prea curioasă, Geralt? Ei bine, recunosc, chiar sunt curioasă.
Ce mai faci?
— Cum adică ce mai fac?
— Oh, Geralt, i-a spus. Nu-mi subestima curiozitatea, talentul meu pentru
colectarea şi interpretarea informaţiilor. Ştiu deja totul despre păţania
pescarilor, cunosc detaliile înţelegerii tale cu Agloval. Ştiu că eşti în

424
căutarea unui cârmaci care să te ducă până acolo, la Colţii Dragonului. L-ai
găsit?
S-a uitat interogativ la ea pentru un moment, apoi s-a decis brusc.
— Nu, a spus el, nu l-am găsit. Niciunul.
— Le este frică?
— Le este.
— Prin urmare, cum ai de gând să mergi în recunoaştere, dacă nu ai cum să
navighezi pe mare? Cum să izbuteşti să pui mâna pe pielea monstrului care
i-a ucis pe pescari?
A luat-o de mână şi s-au îndepărtat de chei. Păşeau încet de-a lungul
ţărmului mării, pe o plajă pietroasă, pe lângă ambarcaţiuni acostate, printre
năvoade atârnate pe picioroange, printre perdele cu peşte agăţat la uscat, în
bătaia vântului. Geralt a constatat în mod surprinzător că nu-l încurcă cu
nimic compania poetei, nu-l împovărează şi nu-l sâcâie. Pe deasupra, spera
că o conversaţie calmă şi rezonabilă va şterge consecinţele sărutului stupid
de pe podeţ. Faptul că Essi venise pe chei l-a umplut de speranţa că nu se
simţea rănită. Era bucuros.
— Să pui mâna pe pielea monstrului, a spus el, repetându-i cuvintele. Dacă
aş şti cum. Ştiu prea puţin despre monştrii marini.
— Interesant. Din câte ştiu eu, în mări sunt mult mai mulţi monştri decât pe
uscat, atât ca număr, cât şi ca varietate de specii. S-ar părea, prin urmare, că
marea e un domeniu plin de posibilităţi pentru vânători.
— Nu este.
— De ce?
— Extinderea oamenilor spre mare, şi-a dres glasul întorcându-şi capul, nu
durează de mult timp. Era nevoie de vânători în trecut, pe uscat, în prima
etapă de colonizare. Nu suntem pregătiţi pentru lupta cu creaturile din mare,
deşi colcăie tot soiul de spurcăciuni agresive, e drept. Dar deprinderile
noastre vânătoreşti nu sunt suficiente în faţa monştrilor marini. Aceste fiinţe
sunt fie prea mari, fie prea blindate ori prea în siguranţă în mediul lor. Sau
toate la un loc.
— Dar monstrul care a ucis pescarii? N-ai nicio bănuială?
— Poate un kraken?
— Nu. Krakenul ar fi distrus barca, însă barca a rămas întreagă. Şi, cum se
spune, baltă de sânge. Ochişor şi-a înghiţit saliva şi a pălit vizibil. Să nu
crezi că mă dau deşteaptă. Am crescut la mare şi mi-a fost dat să văd multe.
— Atunci ce ar putea fi? Un calamar gigantic? I-ar fi putut înşfăca pe
425
oamenii ăia de pe punte…
— N-ar fi fost sânge. N-a fost calamar, Geralt, nici orcă, nici dragon ţestos,
pentru că aceştia ar fi rupt sau răsturnat barca. A fost ceva care a urcat şi a
făcut masacrul. Poate că nici nu ar trebui căutat în mare.
Vânătorul s-a gândit că ar putea avea dreptate.
— Încep să te admir, Essi, i-a spus. Poeta s-a înroşit. Ai dreptate. Putea
ataca din aer. Putea fi un ornitodragon, un grifon, un vyvern, un zmeu sau
un bicodal. Poate chiar un…
— Îmi pare rău, a spus Essi. Uite cine vine.
De-a lungul ţărmului venea principele Agloval, singur, murat din cap până-
n picioare. Era vădit furios şi, văzând-o pe ea, chiar s-a înroşit de furie.
Essi a schiţat o reverenţă, Geralt şi-a plecat capul, cu pumnul la piept.
Agloval a scuipat.
— Am stat pe stânci trei ceasuri, de la ivirea zorilor, a urlat. Nici ţipenie.
Trei ore, ca un prost, pe stâncile inundate de valuri.
— Îmi pare rău… a spus vânătorul.
— Îţi pare rău? a izbucnit prinţul. Îţi pare rău? Numai din cauza ta. Ai dat
totul peste cap. Ai ruinat totul.
— Ce-am ruinat? Mi-am făcut doar treaba de tălmaci…
— La naiba cu aşa treabă, l-a întrerupt furios Agloval, întorcându-se din
profil. Profilul era cu adevărat regal, demn de imprimat pe monede. Fir-ar
să fie, mai bine nu te năimeam. E chiar culmea, dar atâta timp cât nu am
avut tălmaci, m-am înţeles mai bine cu Sh’eenaz, dacă pricepi ce vreau să
spun. Şi acum… Ştii ce se bârfeşte prin târg? Se şuşoteşte pe la colţuri că
pescarii au murit pentru că am mâniat eu sirena. Că asta a fost răzbunarea
ei.
— Tâmpenii, a comentat placid vânătorul.
— De unde ştim că sunt tâmpenii? a bombănit principele. Sau mai ştii ce-ai
mai trăncănit tu cu ea? Mai ştii ce-o duce mintea? Cu ce fel de monştri s-a
încurcat ea acolo, în adâncuri? Du-te, demonstrează-mi că sunt tâmpenii.
Adu-mi capul monstrului care a ucis pescarii. Pune-ţi osul la treabă în loc
să flirtezi pe plajă…
— La treabă? s-a enervat Geralt. Păi cum? Să înot în mare călare pe un
poloboc? Zelest al tău i-a ameninţat pe pescari cu schingiuirea şi cu
ştreangul şi tot nu s-a încumetat nimeni. Nici Zelest însuşi n-a cutezat.
Cum…
— Ce-mi pasă mie cum? i-a retezat-o Agloval. E treaba ta! Pentru ce sunt
426
pe lume vânătorii, dacă nu pentru ca oamenii cumsecade să nu-şi bată capul
cum să scape de monştri? Te-am năimit pentru această treabă şi-ţi
poruncesc s-o duci până la capăt. Că de nu, ia-ţi tălpăşiţa de-aici, altminteri
te alerg cu parul până la hotarele ţinutului meu!
— Linişteşte-te, Alteţă, i-a spus calm Ochişor, dar paloarea şi tremurul
mâinilor îi trădau nervozitatea. Nu-l ameninţa, te rog, pe Geralt. Din
întâmplare, eu şi Jaskier avem câţiva prieteni. Regele Ethain de Cidaris, ca
să menţionez numai unul, ne apreciază foarte mult pe noi şi baladele
noastre. Regele Ethain este un conducător luminat şi întotdeauna spune că
baladele noastre nu sunt numai muzică plină de viaţă şi rime, ci şi un mijloc
de comunicare, de informare, adevărate cronici ale omenirii. Doreşti,
Maiestate, să fii descris în cronica omenirii? Putem să aranjăm noi asta.
Agloval a privit-o pentru o clipă indiferent, chiar dispreţuitor.
— Pescarii care au dispărut aveau neveste şi copii, a spus el în cele din
urmă, mult mai încet şi mai calm. Ceilalţi, în curând, când o să-i împingă
foametea, vor pleca din nou pe mare. Pescarii de mărgăritare, de bureţi-de-
mare, de stridii şi homari, toţi pescarii din lume. Acum le este teamă, dar
foamea depăşeşte teama. Vor pleca pe mare. Dar se vor mai întoarce oare?
Ce spui, Geralt? Domniţă Daven? Ar fi interesantă o baladă de-a voastră
care să povestească asta. O baladă în care vânătorul, la malul mării, cu
mâinile în sân, se uită lung la punţile pătate de sânge ale bărcilor şi la
plânsul plozilor.
Essi a pălit şi mai mult, dar şi-a ridicat sfidător capul, şi-a suflat bucla şi era
gata să-i răspundă, însă Geralt a prins-o repede de mână şi i-a strâns-o,
anticipându-i cuvintele.
— Destul, a spus el. Din tot potopul acesta de cuvinte numai unul are un
sens real. M-ai năimit, Agloval. Am acceptat sarcina şi o voi îndeplini dacă
este posibil.
— Mă bazez pe asta, a replicat scurt principele. La revedere, atunci. Mă
înclin, domniţă Daven.
Essi n-a făcut nicio reverenţă, a dat doar din cap. Agloval şi-a tras în sus
pantalonii uzi şi s-a îndreptat spre port, menţinându-şi anevoie echilibrul pe
pietre. Geralt şi-a dat seama că încă o mai ţine de mână pe poetă şi că ea nu
încearcă deloc să se elibereze din strânsoare. I-a dat drumul. Essi,
revenindu-şi încet la culoarea normală, s-a întors cu faţa spre el.
— Da’ lesne te-ai mai vârât în primejdie, a spus ea. Au fost de-ajuns câteva
vorbe despre femei şi copii. Şi se mai face atâta caz de faptul că voi,
427
vânătorii, sunteţi, aparent, insensibili. Geralt, lui Agloval nu-i pasă nici cât
negru sub unghie de femei, de copii sau de bătrâni. El ţine morţiş să fie
reluat pescuitul de mărgăritare, pentru că pierde cu fiecare zi care trece fără
să le livreze. Ţi-a azvârlit momeala cu copiii flămânzi şi tu imediat ai fost
dispus să-ţi rişti viaţa…
— Essi, a întrerupt-o. Sunt vânător. Asta mi-e treaba, să-mi risc viaţa.
Copiii n-au a face cu asta.
— Nu mă duci cu vorba.
— De unde-ai dedus că aş avea de gând asta?
— Dacă ai fi fost un profesionist rece aşa cum pretinzi, ai fi încercat să
ridici preţul. Dar tu n-ai pomenit nimic despre plată. Ah, bine, destul despre
asta. Ne întoarcem?
— Să mai facem câţiva paşi.
— Cu plăcere. Geralt?
— Zi.
— Îţi spuneam că am crescut pe malul mării. Ştiu să mânuiesc barca şi…
— Scoate-ţi din cap.
— De ce?
— Scoate-ţi din cap, i-a repetat aspru.
— Ai putea, i-a spus ea, să formulezi mai politicos.
— Aş putea. Dar m-ai luat de… naiba ştie ce. Iar eu sunt un vânător dur şi
un profesionist rece. Îmi risc propria viaţă. Nu pe-a altcuiva.
Essi a tăcut mâlc. A văzut-o cum îşi ţuguia buzele, cum îşi scutura capul. O
rafală de vânt i-a zburlit din nou părul, pentru o clipă chipul i-a rămas
acoperit cu o învălmăşeală de bucle aurii.
— Am vrut doar să te ajut, a rostit ea.
— Ştiu. Mulţumesc.
— Geralt?
— Spune.
— Şi dacă bârfele despre care pomenea Agloval sunt adevărate? Ştii, la
urma urmei, că nu peste tot şi nu întotdeauna sirenele sunt prietenoase. Au
fost cazuri…
— Nu cred.
— Marfante, a continuat Ochişor cu grijă. Nereide, tritoni, rusalii marine.
Cine ştie de ce mai sunt în stare. Şi Sh’eenaz… Ar fi avut motive…
— Nu cred, a întrerupt-o.
— Nu crezi sau nu vrei să crezi?
428
El nu i-a răspuns.
— Şi vrei să te dai drept un profesionist rece? l-a întrebat ea, cu un zâmbet
ciudat. Drept cineva care gândeşte cu lama spadei? Dacă vrei, îţi spun eu
cum eşti cu adevărat.
— Ştiu cum sunt cu adevărat.
— Eşti sensibil, a spus ea încet. În adâncul sufletului tău zbuciumat. Nu mă
înşeli cu chipul tău împietrit şi nici cu vocea ta de gheaţă. Eşti sensibil şi
taman această sensibilitate a ta te face să te temi că cel cu care trebuie să te
lupţi cu sabia în mână ar putea avea motivele sale, ar putea avea
superioritate morală asupra ta…
— Nu, Essi, i-a spus el încet. Nu căuta în mine teme pentru balade
emoţionante despre un vânător cu sufletul sfâşiat. Poate că mi-aş dori să fiu
aşa, dar nu sunt. Dilemele mele morale îmi sunt rezolvate de cod şi de
educaţie. Şi de pregătire.
— Nu vorbi aşa. Nu înţeleg de ce încerci să…
— Essi, a întrerupt-o din nou. Nu vreau să ai percepţii false despre mine.
Nu sunt un cavaler rătăcitor.
— Dar niciun criminal rece şi fără conştiinţă nu eşti.
— Nu, a încuviinţat calm. Nu sunt, cu toate că există unii care cred altfel.
Dar nu sensibilitatea şi avantajele naturii mele m-au ridicat, ci mândria şi
aroganţa de a fi convins de valoarea mea profesională. Mi s-a insuflat ideea
că rutina rece şi codul profesional sunt mai adecvate decât emoţiile, pentru
evitarea unor greşeli care pot fi comise atunci când apar dilemele între Bine
şi Rău, între Ordine şi Haos. Nu, Essi. Nu eu sunt cel sensibil, ci tu. La
urma urmei, aşa trebuie în profesia ta, nu-i aşa? Tu eşti cea care te-ai gândit
că sirena aparent simpatică, umilită, i-a atacat pe căutătorii de mărgăritare
într-un act disperat de răzbunare. Imediat ai căutat argumente pentru sirenă,
circumstanţe atenuante, ai refuzat să crezi că vânătorul, plătit de principe, ar
omorî-o pe frumoasa sirenă doar pentru că a îndrăznit să se lase pradă
emoţiilor. Iar vânătorul, Essi, este liber de astfel de dileme. Şi de emoţii.
Chiar dacă s-ar dovedi că sirena e vinovată, nu, vânătorul n-o ucide pe
sirenă, deoarece îi interzice codul. Codul rezolvă dilemele vânătorului.
Ochişor s-a uitat la el, ridicându-şi brusc capul.
— Orice dilemă? l-a întrebat repede.
Ştie despre Yennefer, s-a gândit el. Ştie despre ea. Ehei, Jaskier, bârfitorul
naibii…
Se uitau unul la altul.
429
Ce se ascunde în ochii tăi albaştri, Essi? Curiozitatea? Fascinaţia alterităţii?
Care este partea întunecată a talentului tău, Ochişor?
— Îmi pare rău, a zis ea. Întrebarea a fost stupidă. Şi naivă. Sugerând că am
crezut în ceea ce mi-ai spus. Să ne întoarcem. Vântul ne pătrunde până la
oase. Uită-te cum se agită marea.
— Văd. Ştii, Essi, este interesant…
— Ce este interesant?
— Mi-a trecut prin cap că stânca pe care Agloval obişnuieşte să se
întâlnească cu sirena era mai aproape de mal şi era mai mare. Iar acum nu
se mai poate vedea.
— Fluxul, a spus scurt Essi. În curând apa va ajunge până acolo, până la
stâncă.
— Până acolo?
— Da. Apă se ridică şi se revarsă apoi cu forţă aici, mai bine de zece coţi,
pentru că aici, în estuarul de la gura râului, se formează aşa-numitele maree
ecou, cum le mai numesc pescarii.
Geralt s-a uitat spre promontoriu, la Colţii Dragonului, înfipţi în valurile
spumoase.
— Essi, a întrebat el. Şi până unde ţine refluxul?
— Ce anume?
— Cât de departe se retrage marea?
— Ce… Ah, înţeleg. Da, ai dreptate. Se va retrage până la linia şelfului.
— Care linie, a cui?
— Ei bine, cum ar fi o platformă pe fundul apei, o câmpie de mică
adâncime, plată, care ţine până la povârnişul către adâncuri, acolo îşi are
marginile.
— Şi Colţii Dragonului…
— Sunt chiar pe povârniş.
— Şi se poate ajunge cu piciorul. Cât timp ar ţine?
— Nu ştiu, s-a încruntat Ochişor. Ar trebui să-i întrebăm pe oamenii
locului. Dar eu nu cred, Geralt, că ar fi cea mai bună idee. Uite, între uscat
şi Colţi sunt stânci, tot ţărmul este străpuns de golfuri şi fiorduri. Când
începe refluxul, se formează chei şi viroage pline de apă. Nu ştiu dacă…
Dinspre mare, de lângă o stâncă abia vizibilă se observa o bălăceală. Şi un
strigăt cântat.
— Pletedalbe! a strigat sirena, sărind graţios pe creasta unui val, plesnind
apa cu scurte şi elegante mişcări ale cozii.
430
— Sh’eenaz! a strigat-o el, fluturând mâna.
Sirena a înotat până aproape de stânci, a rămas suspendată vertical în apa
verde spumoasă, apoi şi-a aruncat cu mâinile părul pe spate, în timp ce-şi
etala trunchiul cu toate splendorile lui. Geralt s-a uitat cu coada ochiului la
Essi. Fata a roşit uşor şi, cu o expresie de regret şi resemnare pe faţă, şi-a
privit o clipă propriile splendori, abia insinuate pe sub rochie.
— Unde este al meu? cânta Sh’eenaz, apropiindu-se. Trebuia să fie aici.
— A fost. A aşteptat trei ceasuri şi a plecat.
— A plecat? s-a mirat sirena într-un tril ascuţit. Nu m-a aşteptat? N-a avut
răbdare trei ceasuri? Îmi închipuiam eu. Nici cel mai mic sacrificiu! Deloc!
Derbedeul, derbedeul, derbedeul! Şi tu ce faci aici, Pletedalbe? Ai venit să
te plimbi cu iubita? Frumos cuplu, păcat de picioarele alea.
— Nu e iubita mea. Abia ne-am cunoscut.
— Da? s-a mirat Sh’eenaz. Păcat. Vă potriviţi, vă stă bine împreună. Cine
este?
— Eu sunt Essi Daven, poetă, a cântat melodios. Pe lângă a sa, vocea
vânătorului suna ca un croncănit de ciori. Mă bucur să te cunosc, Sh’eenaz.
Sirena a pălmuit apa cu mâinile, a râs zglobiu.
— Ce frumos! a ţipat. Ştii graiul nostru! Sincer, mă surprindeţi, voi, oameni
buni. Într-adevăr, nu ne desparte atât de multe cum se spune.
Nici vânătorul n-a fost mai puţin surprins decât sirena, deşi putea să
presupună că Essi, care era educată şi cultivată, cunoştea mai bine decât el
Graiul Vechi, limba elfilor, cea care, în versiune cântată, era folosită de
sirene, marfante şi nereide. Trebuia să presupună, de asemenea, că
melodicitatea complicată a graiului sirenelor, care lui i se părea dificilă,
pentru Ochişor era floare la ureche.
— Sh’eenaz! a strigat el. Totuşi, ceva ne desparte uneori, acel ceva este şi
sângele vărsat! Cine… Cine i-a ucis pe culegătorii de mărgăritare acolo, în
apropierea celor două stânci? Spune-mi!
Sirena s-a scufundat, agitând apa. După o clipă a ţâşnit din nou la suprafaţă
şi chipul său frumos s-a strâmbat într-o grimasă urâtă.
— Să nu îndrăzniţi! a ţipat ascuţit. Să nu îndrăzniţi să vă apropiaţi de Scări!
Nu e de voi! Nu vă puneţi cu ei! Nu e pentru voi!
— Ce? Ce anume nu este pentru noi?
— Nu este pentru voi! Sh’eenaz a răcnit, aruncându-se pe spate în valuri.
Jetul de apă a zburat la mare înălţime. Pentru o clipă i-au văzut coada,
aripioarele fine bifurcate, străpungând valurile. Apoi a dispărut în adâncuri.
431
Ochişor îşi aranja părul răvăşit de vânt. Stătea neclintită în picioare, cu
capul plecat.
— N-am ştiut, şi-a dres glasul Geralt, că ştii atât de bine Graiul Vechi, Essi.
— N-aveai de unde să ştii, i-a spus ea cu vădită amărăciune în glas. Pentru
că tu… la urma urmei abia m-ai cunoscut.

VI
— Geralt, i s-a adresat Jaskier privind în jur şi adulmecând ca un ogar, aici
miroase îngrozitor, nu ţi se pare?
— Nu ştiu ce să zic, a răspuns vânătorul, umflându-şi nările. Am fost în
locuri unde puţea şi mai rău. Ăsta e doar mirosul mării.
Bardul şi-a întors capul şi a scuipat între bolovani. Apa clipocea printre
crăpăturile stâncii, făcând spumă şi susurând, dezvăluind cheiul spălat de
valuri.
— Ia uită-te cum a secat, Geralt. Unde s-a dus apa? Cum e, la naiba, cu
fluxurile şi refluxurile astea? De unde vin? Nu te-ai gândit niciodată la ele?
— Nu. Am avut alte griji.
— Îmi închipui, s-a înfiorat Jaskier uşor, că în adâncuri, chiar la fundul
oceanului ăstuia blestemat, şade un monstru enorm, gros, solzos, o broască
cu coarne pe căpăţâna scârboasă. Şi din când în când, îşi umple burduhanul
cu apă şi odată cu apa înghite tot ce trăieşte şi se poate mânca – peşti, foci,
ţestoase, totul. Şi apoi, după ce s-a săturat, varsă apa şi aşa avem noi
mareea. Ce crezi, Geralt?
— Cred că eşti idiot. Yennefer mi-a spus odată că luna provoacă mareele.
Jaskier a chicotit.
— Ce tâmpenii! Ce-are a face luna cu marea? La lună numai câinii latră. Şi-
a bătut joc de tine, Geralt, mincinoasa aia fără pereche şi-a bătut joc de tine.
Din câte ştiu eu, n-ar fi pentru prima dată.
Vânătorul n-a comentat. Se uita la stâncile ude şi lucioase, expuse în urma
refluxului. Apa se izbea în continuare în ele şi făcea spumă, dar părea că
poate fi trecută cu piciorul.
— Bine, să pornim la muncă, a spus el, ridicându-se în picioare şi
aranjându-şi spada pe spate. Nu mai putem aştepta, căci nu izbutim până la
flux. Mai ai chef să vii cu mine?
— Da. Păi, subiectele pentru balade nu sunt precum conurile sub bradul de

432
Crăciun. În afară de asta, mâine este ziua de naştere a păpuşicii.
— Nu pricep.
— Păcat. Printre noi, oamenii normali, există obiceiul de a oferi cadouri cu
ocazia zilei de naştere. Nu-mi pot permite să-i cumpăr ceva. O să găsesc
ceva pentru ea pe fundul mării.
— Un hering? O sepie?
— Cum poţi să spui asemenea tâmpenii? O să găsesc un chihlimbar, poate
un căluţ-de-mare, poate o scoică drăguţă. Este vorba despre un simbol, o
dovadă de afecţiune, o amintire. Îmi place Ochişor, vreau s-o fac fericită.
Nu pricepi? Îmi închipuiam eu. Să mergem. Tu înainte, pentru că s-ar putea
să fie vreun monstru.
— Bine. Vânătorul a sărit în jos, pe o stâncă alunecoasă, acoperită de alge.
O iau înainte, să te pot proteja, în caz de primejdie, în semn de amintire şi
de afecţiune. Numai să nu uiţi, atunci când strig, s-o iei din loc şi să nu stai
în calea spadei mele. Noi nu ne ducem acolo ca să culegem căluţi-de-mare.
O să ne ocupăm de monstrul care ucide oameni.
Au coborât până pe fundul prăpastiei rămase descoperite în urma refluxului,
păşeau prin apa care încă se mai ascundea prin prundiş. Se cufundau în
gropi pline de nisip şi alge. Şi, de parcă n-ar fi fost destul, a început să
plouă, aşa că în curând erau muraţi din cap până-n picioare. Jaskier se oprea
la fiecare pas şi scormonea cu un băţ prin nisip şi ghemotoacele de alge
marine.
— Oh, uite, Geralt, un peştişor. Roşu, să fiu al naibii. Şi aici, o anghilă
mică. Şi ăsta ce mai este? Pare un purice uriaş, transparent. Şi ăsta…
Măiculiţă! Geraaalt!
Vânătorul s-a răsucit imediat, cu mâna pe spadă.
Era un craniu uman, alb, şlefuit de pietre, prins în crăpătura unei stânci,
umplut cu nisip. Şi nu numai. Jaskier, văzând cum se zbătea în orbită un
vierme inelat, s-a cutremurat şi a scos un zgomot neplăcut. Vânătorul a
ridicat din umeri, îndreptându-se prin câmpia cu prundiş expusă de reflux,
spre cele două recife dinţate, numite Colţii Dragonului, care acum arătau ca
nişte munţi. Păşea cu grijă. Pe jos erau împrăştiaţi castraveţi-de-mare,
scoici, mormane de alge. În bălţi şi viroage se zvârcoleau meduze enorme şi
se răsuceau stele-de-mare. Crabi mici, coloraţi ca nişte colibri, fugeau prin
faţa lor, păşind lateral cu picioruşele sprintene.
Geralt văzuse încă de la distanţă un cadavru împotmolit în prundiş. Înecatul
îşi unduia pieptul vizibil pe sub algele marine, deşi, în principiu, nu mai
433
avea ce să mişte. Roiau crabii pe dinăuntru şi pe afară. N-avea cum să fie în
apă de mai mult de o zi, dar crabii îl ciuguliseră într-atât, că n-avea niciun
rost o explorare vizuală. Vânătorul şi-a schimbat direcţia marşului fără un
cuvânt, ocolind mortul. Jaskier n-a observat nimic.
— Dar rău mai pute-a putregai pe-aici, a înjurat, ajungându-l pe Geralt. A
scuipat, apoi şi-a scuturat apa din pălărioară. Şi plouă, şi e frig. O să răcesc,
o să-mi pierd vocea, la naiba…
— Nu te mai văicări. Dacă vrei să te întorci, ştii drumul.
Chiar după baza Colţilor Dragonului se întindea platforma netedă şi
pietroasă, dincolo de care se afla marea, profundă şi cu valuri liniştite.
Limita refluxului.
— Ha, Geralt! Jaskier s-a uitat în jur. Monstrul ăsta al tău are, pare-se,
destulă glagore ca să se retragă în largul mării odată cu refluxul. Tu,
probabil, te-ai gândit că se va trânti pe-aici pe undeva, cu burta-n sus,
aşteptându-te să-l înşfaci?
— Taci.
Vânătorul s-a apropiat de marginea platformei, a îngenuncheat, a pipăit cu
grijă scoicile ascuţite risipite pe stâncă. N-a putut vedea nimic, apa era
întunecată, tulburată şi împâclită de la burniţă.
Jaskier avansa printre proeminenţele şi şănţuleţele coralilor, respingând cu
şuturi crabii insistenţi. Căuta cu privirea şi pipăia stâncile care străpungeau
apa, bărboase de la algele prelinse, presărate cu colonii de crustacee şi
moluşte.
— Hei, Geralt!
— Ce e?
— Uită-te la cochiliile astea. Sunt stridii de mărgăritare, nu-i aşa?
— Nu.
— Ştii despre ele?
— Nu ştiu.
— Atunci păstrează-ţi opiniile până când o să afli. Acestea sunt stridii de
mărgăritare, sunt convins. Mă şi apuc să le adun, ca să avem şi noi un profit
din călătoria asta, nu numai o răceală. Să le adun, Geralt?
— Adună-le. Monstrul atacă pescari. Culegătorii intră, deopotrivă, în
această categorie.
— Vrei să mă foloseşti drept momeală?!
— Adună, adună. Ia cochiliile mai mari, dacă nu conţin mărgăritare, le
fierbem şi facem o supă.
434
— Asta-i bună. Iau numai mărgăritarele, scoicile să le ia naiba. Al naibii…
fir-ar… Cum se… al naibii… deschide? N-ai un cuţit, Geralt?
— Cum aşa, n-ai luat niciun cuţit?
— Eu sunt poet, nu cuţitar. Da’ ce să-mi mai bat capul, la naiba, le iau cu
mine şi le scot eu mai târziu mărgăritarele. Hei, tu! Pleacă de-aici!
Crabul şutat a zburat peste capul lui Geralt şi a plonjat în valuri. Vânătorul
călca domol de-a lungul marginii platformei, uitându-se la apa neagră,
impenetrabilă. Auzea ciocănitul ritmic al pietrei cu care Jaskier desprindea
moluştele de stâncă.
— Jaskier! Vino să vezi!
Platforma plată şi pietroasă se termina brusc cu o muchie nivelată, ascuţită,
în dreptul căreia făcea unghi drept cu povârnişul. Sub suprafaţa apei se
puteau vedea clar blocuri enorme, colţuroase, cu feţe netede de marmură
albă, năpădite de alge, moluşte şi anemone-de-mare care se legănau în apă
ca florile la adierea vântului.
— Ce este? Arată ca… nişte trepte.
— Pentru că sunt trepte, a şoptit Jaskier siderat. Ooo, sunt treptele care duc
spre o aşezare subacvatică. Ca legendarul Ys, care a fost înghiţit de valuri.
Ai auzit legenda despre locul din abis, despre Ys de sub Ape? Ooo, voi
scrie despre asta o baladă, de-o să crape concurenţa de ciudă. Să ne uităm
mai de-aproape… Vezi, aici este un fel de mozaic, cu ceva gravat sau
sculptat. O inscripţie? Dă-te, Geralt.
— Jaskier! Acolo-i adânc! Aluneci…
— Ei, şi tu acum! Oricum sunt fleaşcă. Vezi, aici abia-mi ajunge la brâu, e
prima treaptă. Şi e un loc larg ca o sală de bal. Oh, la naiba…
Geralt a sărit ca un fulger în apă şi l-a sprijinit pe bardul cufundat până la
gât.
— M-am împiedicat de rahatul ăsta, s-a scuturat Jaskier trăgând aer,
ridicând cu ambele mâini o moluscă imensă cu cochilia de culoarea
cobaltului, năpădită de alge, de pe care se scurgea apa. Sunt scări peste tot.
Frumoasă culoare, nu-i aşa? Dă s-o pun în desaga ta, în a mea nu mai
încape.
— Pleacă de aici, a mormăit vânătorul înfuriat. Du-te îndărăt, pe platformă,
Jaskier. Nu-i de şagă.
— Linişte. Ai auzit? Ce-a fost?
Geralt a auzit. Sunetul a venit de jos, din adâncuri. Surd şi grav, dar în
acelaşi timp mlădios, liniştit, scurt, abrupt. Zvon de clopot.
435
— Clopot, să mă… a şoptit Jaskier, urcând pe platformă. Am avut dreptate,
Geralt. Clopotul aşezării scufundate Ys, clopotul fantomelor castelului,
înăbuşit de povara adâncurilor. Ne aminteşte de condamnaţi…
— Oare chiar nu poţi să taci?
Dangătul s-a repetat. Mult mai aproape.
— … Ne reaminteşte, a continuat bardul, storcându-şi poalele dubletului,
de soarta sa teribilă. Acest clopot este un avertisment…
Vânătorul a încetat să-i acorde atenţie vocii lui Jaskier şi a apelat la alte
simţuri. Simţea. Simţea ceva.
— Un avertisment. Jaskier şi-a scos puţin limba, ceea ce obişnuia să facă
atunci când se concentra. Avertisment sau… hmm… să nu uităm… hmm…
ei bine… Gata, o am!

Inimă de clopot surd, dăngănind de moarte,

Mai lesne ca uitarea, de purtat în spate.
(spre amintire…)

Apa de lângă vânător a explodat. Jaskier a răcnit. Ţâşnind din spumă,

monstrul cu ochii bulbucaţi s-a repezit la Geralt cu o lamă lată, zimţată,
asemănătoare cu o coasă. Geralt îşi luase spada în mână încă din momentul
în care apa începuse să se umfle, aşa că acum n-a fost nevoie decât să se
rotească din şolduri şi să-l înjunghie pe monstru sub fălcile moi, solzoase.
Imediat s-a întors în direcţia opusă, unde apa a ţâşnit din nou cu următorul
monstru, care avea un coif bizar şi o armură dintr-un fel de aramă pătată.
Cu o lovitură amplă de spadă, vânătorul i-a retezat vergeaua suliţei scurte,
îndreptate spre el şi, cu impulsul dobândit, i-a străpuns botul plin de dinţi.
A sărit spre marginea platformei, plesnind apa.
— Fugi, Jaskier!
— Dă-mi mâna!
— Ieşi afară, la naiba!
Următoarea creatură s-a ivit din valuri, şuierând o sabie curbată, ţinută într-
o labă verde şi aspră. Vânătorul şi-a sprijinit spada de stânca năpădită de
moluşte de pe marginea platformei şi a luat poziţia de luptă, dar dihania cu
ochi de peşte nu s-a apropiat de el. Având aceeaşi statură ca Geralt, apa îi
ajungea tot până la brâu, dar impresionanta creastă de arici de pe cap şi
branhiile umflate o făceau să pară mai mare. Grimasa produsă de fălcile late
şi scofâlcite, înarmate cu dinţi, părea un rânjet crud.
436
Ignorând cele două trupuri care se zbăteau în apa înroşită, dihania a ridicat
sabia ţinută cu ambele labe de mânerul lung. Umflându-şi şi mai mult
creasta şi branhiile, a răsucit abil lama în aer. Geralt a auzit cum lama
uşoară a şuierat şi a zăngănit.
Creatura a făcut un pas înainte, trimiţând un val spre vânător. Spada lui
Geralt s-a răsucit şi a şuierat drept răspuns. Vânătorul a făcut şi el un pas,
acceptând provocarea.
Ochi-de-Peşte şi-a mutat cu dexteritate degetele lungi pe mânerul sabiei, şi-
a lăsat în jos încet umerii blindaţi cu solzi şi aramă şi s-a scufundat până la
coate, ascunzându-şi arma sub apă. Geralt şi-a cuprins spada cu ambele
mâini – dreapta chiar sub mâner, stânga în capăt –, apoi şi-a ridicat arma şi
a înclinat-o uşor, deasupra umărului său drept. S-a uitat în ochii monstrului,
dar erau nişte ochi irizaţi de peşte, cu irisurile de forma unor picături cu o
strălucire metalică, rece. Ochi care nu exprimau nimic şi nu trădau nimic.
Nimic din ce-ar fi putut anunţa atacul.
Din adâncuri, din partea de jos a treptelor care dispăreau într-un abis negru,
a răsunat dangătul unui clopot. Din ce în ce mai aproape, din ce în ce mai
clar.
Ochi-de-Peşte s-a aplecat înainte, trăgându-şi lama afară din apă, şi a atacat
cu viteza gândului, lovind în toate direcţiile. Geralt a avut mare noroc, a
anticipat că lovitura va fi dată în dreapta. A parat cu lama îndreptată în jos,
răsucindu-şi puternic trunchiul, şi imediat şi-a întors spada, izbind-o
perpendicular pe sabia monstrului. Acum totul depindea de care dintre ei va
ajunge mai iute cu degetele pe mâner, care va fi primul care va trece de la
blocajul static la lovitura ofensivă, lovitură a cărei forţă o construiau deja
amândoi, transferându-şi greutatea corpului pe piciorul corespunzător.
Geralt ştia că amândoi sunt la fel de rapizi.
Dar Ochi-de-Peşte avea degetele mai lungi.
Vânătorul l-a lovit într-o parte, mai sus de şolduri, s-a răsucit într-o
semipiruetă, împingând lama mai adânc cu greutatea corpului său, a evitat
fără dificultate contraatacul amplu şi haotic, disperat şi lipsit de graţie.
Căscându-şi botul de peşte, monstrul a dispărut în tăcere sub apa în care
pluteau norişori de un roşu-închis.
— Dă-mi mâna! Repede! a strigat Jaskier. Vin spre noi, în puhoaie! Îi văd!
Vânătorul l-a prins de mâna dreaptă pe bard şi a ieşit din apă pe marginea
platformei pietroase. Din spatele lui, din larg, a năvălit un val.
A început fluxul.
437
Au luat-o la sănătoasa, urmăriţi de apa care sporea. Geralt s-a uitat înapoi şi
a văzut cum ieşeau din apă nenumărate creaturi marine, cum se repezeau
după ei, sărind sprinten pe picioarele musculoase. Fără un cuvânt, şi-a iuţit
pasul.
Jaskier gâfâia, alerga anevoie, plesnind apa care-i ajungea până la genunchi.
S-a împiedicat, a căzut, s-a târât printre alge şi scoici, sprijinindu-se pe
mâinile tremurânde. Geralt l-a apucat de centură şi l-a smuls din spuma
creată în jurul său.
— Fugi! i-a strigat. Îi ţin pe loc!
— Geralt…
— Fugi, Jaskier! Curând apa o să umple prăpastia şi atunci n-o să ne mai
putem urni de-aici! Adună-ţi toate puterile!
Jaskier a icnit şi a luat-o la goană. Geralt l-a urmat în speranţa că monştrii o
să renunţe să-i vâneze. Ştia că într-o luptă cu întregul grup n-ar fi avut nicio
şansă.
L-au ajuns în aceeaşi prăpastie, deoarece nivelul apei era destul de ridicat
astfel încât ei puteau să înoate, în timp ce el, cufundat în spumă, se chinuia
să avanseze printre pietrele alunecoase. Însă prăpastia era prea strâmtă ca
să-l atace din toate părţile. S-a oprit în viroaga unde Jaskier dăduse peste
craniu.
S-a oprit, s-a întors. S-a liniştit.
Primului i-a înfipt vârful spadei în locul în care ar fi trebuit să fie tâmpla.
Celui de-al doilea, înarmat cu un fel de scut mai scurt, i-a spintecat
burduhanul. Cel de-al treilea a fugit ca tăunul cu paiul.
Vânătorul a dat să iasă prin capătul viroagei, dar în acel moment a ţâşnit un
val, l-a învăluit în spumă, l-a cuprins într-un vârtej, l-a izbit de stânci şi l-a
târât în jos, spre ochiul vârtejului. S-a ciocnit cu o creatură marină ieşită din
vortex, pe care a aruncat-o cu un şut. Cineva l-a apucat de picioare şi l-a
tras spre adâncuri. S-a rezemat cu spatele de o stâncă, dar şi-a deschis ochii
taman la timp pentru a vedea nişte siluete întunecate, ca două fulgerări. Pe
prima a parat-o cu spada, iar cea de-a doua l-a determinat să se ferească
instinctiv, apărându-se cu mâna stângă. A simţit lovitura, durerea şi, la scurt
timp, muşcătura acidă a sării. A lovit fundul apei cu picioarele, s-a avântat
spre suprafaţă, şi-a pregătit degetele şi a schiţat Semnul. Explozia înăbuşită
i-a străpuns urechile cu un puseu paroxistic de durere. Dacă ies cu bine din
asta, s-a gândit Geralt plescăind apa cu braţele şi picioarele, dacă o scot la
capăt, mă duc la Yen în Vengerberg, o să încerc din nou… Dacă o scot la
438
capăt…
I s-a părut că aude o trompetă. Sau un corn.
Valul, explodând din nou într-un vârtej, l-a ridicat până la suprafaţă şi l-a
aruncat pe burtă pe platforma întinsă. Acum se distingeau clar cornul şi
răcnetele lui Jaskier, care păreau să vină din toate părţile simultan. A
expirat puternic ca să scape de apa sărată din nas şi, dându-şi la o parte
şuviţele umede de pe faţă, s-a uitat împrejur.
Se afla pe plajă, aproape de locul din care plecaseră. Era întins cu faţa în jos
pe prundiş, în jurul său, spuma albă se pregătea de înaintarea apei la flux. În
spatele lui, în defileul care acum devenise un golf îngust, dansa pe valurile
mării un delfin cenuşiu. Dincolo de acesta, azvârlindu-şi părul umed,
acvamarin, stătea sirena. Avea sâni frumoşi.
— Pletedalbe! a cântat, fluturându-şi mâna în care ţinea o cochilie conică
mare, răsucită în spirală. Mai trăieşti?
— Trăiesc, i-a răspuns vânătorul. Spuma din jurul lui a devenit roz. Braţul
stâng îi era înţepenit, sarea îl înţepa. Mâneca surtucului era sfâşiată, lăsând
să se vadă cum îi şiroieşte sângele. Am ieşit cu bine din asta, s-a gândit, o s-
o fac din nou. Dar nu, de plecat nu plec nicăieri.
L-a văzut pe Jaskier fugind spre el, poticnindu-se pe pietroaiele umede.
— I-am oprit! a cântat sirena şi a suflat din nou în cochilie. Dar nu pentru
mult timp! Fugi şi nu te mai întoarce aici, Pletedalbe! Marea… Nu este
pentru tine!
— Ştiu! a fost de acord. Ştiu! Mulţumesc, Sh’eenaz!

VII
— Jaskier, i-a spus Ochişor, rupând cu dinţii capătul bandajului şi
înnodându-l pe încheietura mâinii lui Geralt. Spune-mi, de unde-ai scos
mormanul de scoici de sub scări? Soţia lui Drouhard le curăţă acum şi nu-şi
ascunde opinia că aţi meritat-o amândoi.
— Scoici? – a întrebat-o Jaskier. Ce scoici? Habar n-am. Poate că ni le-au
lăsat nişte raţe zburătoare?
Geralt a zâmbit, întorcându-şi capul spre umbră. Zâmbea amintindu-şi
blestemele lui Jaskier, care îşi petrecuse toată după-amiaza desfăcând scoici
şi scociorând carnea grasă. Îşi zdrelise degetele şi-şi pătase cămaşa, fără să
găsească nici măcar un singur mărgăritar. Ceea ce nu era de mirare pentru

439
că, probabil, nu erau perliere, ci scoici ordinare sau midii. Abandonaseră
ideea de a găti o supă din ele atunci când Jaskier a desfăcut prima scoică –
carnea nu arăta prea tentant şi puţea de le curgeau lacrimile.
Ochişor a terminat pansatul şi s-a aşezat pe o cadă întoarsă cu fundul în sus.
Vânătorul i-a mulţumit în timp ce-şi admira braţul bandajat elegant. Rana
era profundă şi destul de lungă, ajungându-i până la cotul care îl durea de i
se punea pe inimă când îl mişca. Improvizase un bandaj temporar pe plajă,
dar, odată ajuns acasă, a început să sângereze din nou. Cu puţin timp înainte
de sosirea fetei, Geralt şi-a turnat pe antebraţul rănit o poţiune pentru
coagularea sângelui, a băut un elixir anestezic, iar Essi l-a găsit împreună
cu Jaskier, încercând să coasă rana cu un fir băgat într-un cârlig de pescuit.
Ochişor i-a înjurat şi a început să-i coasă rana în timp ce Jaskier o răsplătea
cu o descriere plină de culoare a luptei, rezervându-şi de mai multe ori
drepturile exclusive asupra unei balade despre întreaga păţanie. Essi,
desigur, l-a asaltat pe Geralt cu o avalanşă de întrebări la care nu-i putea
răspunde. I-a luat-o în nume de rău, având senzaţia că îi ascunde ceva. S-a
încruntat şi s-a oprit din interogatoriu.
— Agloval a aflat totul, a spus ea. Oamenii v-au văzut când v-aţi întors, iar
nevasta lui Drouhard, când a găsit sânge pe scări, a început să împrăştie
zvonuri în stânga şi-n dreapta. Tot norodul s-a dus la stânci în speranţa că
valurile au adus ceva la mal, dar, din câte ştiu eu, nu s-a găsit nimic.
— Nici nu vor găsi, a spus vânătorul. Mâine mă duc la Agloval ca să-i cer,
dacă se poate, să interzică oamenilor să mai stea prin preajma Colţilor
Dragonului. Niciun cuvânt, te rog, despre scări sau despre scornelile lui
Jaskier cu oraşul Ys. Altminteri ne vom trezi cu vânători de comori şi de
senzaţional şi vor apărea noi cadavre…
— Eu nu duc vorba de colo până colo, s-a bosumflat Essi. Şi-a înlăturat
violent o buclă de pe frunte. Dacă mai întreb câte ceva, n-o fac ca să fug
apoi la vâltoare, ca să afle toate spălătoresele.
— Îmi pare rău.
— Trebuie să plec, a anunţat Jaskier pe nepusă masă. Mă întâlnesc cu
Akeretta. Geralt, iau surtucul tău, pentru că al meu este groaznic de murdar
şi jilav.
— Totul este jilav aici, a spus Essi cu sarcasm, dând un şut din vârful
piciorului boarfelor împrăştiate ici şi colo. Cum puteţi sta aşa? Asta trebuie
agăţată, pusă frumos la uscat… Sunteţi culmea.
— Las’ că se usucă ele. Jaskier şi-a tras pe el surtucul jilav al lui Geralt şi i-
440
a studiat cu drag ţintele de argint de pe manşete.
— La naiba! Şi asta ce mai este? Nu se poate, desaga asta este încă plină de
mâl şi de alge! Şi asta… Ce este? Pfui!
Geralt şi Jaskier tăceau chitic cu ochii la cochilia albastru-cobalt ţinută de
Essi cu două degete. Uitaseră de ea. Molusca se deschisese uşor şi puţea de
trăsnea.
— Este un cadou, i-a răspuns trubadurul retrăgându-se spre uşă. Mâine este
ziua ta, aşa-i, păpuşică? Ei bine, acesta este un cadou pentru tine.
— Acesta?
— Frumoasă, nu? Jaskier şi-a tras nasul şi a adăugat repede. De la Geralt.
El a ales-o pentru tine. Vai de mine, întârzii. La revedere…
După ce a plecat, Ochişor a tăcut un moment. Vânătorul s-a uitat la molusca
fetidă şi a fost cuprins de ruşine. Pentru Jaskier şi pentru el însuşi.
— Ţi-ai amintit de ziua mea? l-a întrebat mirată Essi, ţinând la distanţă
moluscă. Chiar?
— Dă-mi-o, a spus el tăios. S-a ridicat într-o rână pe saltea, protejându-şi
mâna pansată. Îţi cer iertare pentru idiotul…
— Nu, a protestat ea, scoţând un cuţitaş din teaca prinsă de centură. Chiar e
o cochilie frumoasă, o voi păstra ca amintire. Nu trebuie decât s-o spăl după
ce scap mai întâi de… conţinut. Îl arunc pe fereastră ca să-l mănânce
pisicile.
Ceva s-a ciocnit de podea şi s-a rostogolit. Geralt şi-a mărit pupila şi a
văzut acel ceva mult mai devreme decât Essi.
Era o perlă. Una opalescentă, frumoasă, strălucitoare şi azurie, cât un bob
de mazăre.
— Zeilor! a văzut-o şi Ochişor. Geralt… Mărgăritar!
— Mărgăritar, a râs el. Aşadar, ai primit până la urmă un cadou, Essi. Mă
bucur.
— Geralt, nu pot să-l accept. Mărgăritarul acesta valorează…
— E al tău, a întrerupt-o vânătorul. Jaskier, cu toate că o mai face din când
în când pe prostul, şi-a adus aminte într-adevăr de ziua ta de naştere. A vrut
să-ţi facă o bucurie. Vorbea despre asta, vorbea cu voce tare. Ei bine, soarta
l-a auzit şi a împlinit ceea ce trebuia.
— Şi tu, Geralt?
— Eu?
— Şi tu… ai vrut să-mi faci o bucurie? Mărgăritarul acesta e atât de
frumos… Trebuie să fie extrem de preţios… Nu-ţi pare rău?
441
— Mă bucur că-ţi place. Şi dacă e să-mi pară rău de ceva, acela e faptul că
n-a fost decât unul. Şi că…
— Da?
— Că nu te cunosc de atâta timp ca Jaskier, încât să am de unde să ştiu şi
să-mi amintesc ziua ta de naştere. Astfel încât să-ţi pot oferi daruri şi să te
bucur. Astfel încât să-ţi pot… spune păpuşică.
S-a apropiat de el, şi-a aruncat brusc braţele în jurul gâtului său. Geralt i-a
prevăzut mişcarea abilă şi rapid i-a evitat buzele, a sărutat-o glacial pe
obraz, a îmbrăţişat-o cu forţă, dur, cu reţinere şi delicateţe. I-a simţit
rigiditatea şi s-a retras încet, însă doar cât o lungime de braţ, ea încă
odihnindu-se pe umerii lui. Geralt ştia ce aşteaptă de la el, dar n-a acţionat.
Nu-l atrăgea.
Essi l-a eliberat, s-a întors spre ferestruica murdară, întredeschisă.
— Bineînţeles, i-a spus ea brusc. Abia m-ai cunoscut. Am uitat că abia m-ai
cunoscut…
— Essi, i-a răspuns el după un moment de tăcere. Eu…
— Şi eu de abia te-am cunoscut, a izbucnit, întrerupându-l. Şi ce dacă? Te
iubesc. N-avem încotro. N-avem.
— Essi!
— Da. Te iubesc, Geralt. Nu-mi pasă ce crezi. Te iubesc din momentul în
care te-am văzut acolo, la nuntă…
S-a oprit, şi-a lăsat capul în jos.
Stătea în faţa lui, iar Geralt regreta că era ea şi nu creatura cu ochi de peşte,
cea care îşi ascundea sabia sub apă. Cu creatura o mai putea scoate la capăt.
Cu ea, nu.
— Să nu spui nimic – a atenţionat-o. Nimic, nicio vorbă.
Sunt istovit, s-a gândit, şi al naibii de slăbit. Trebuie să mă aşez, mi s-au
împăienjenit ochii, am pierdut sânge şi n-am mâncat… Trebuie să stau jos.
Odăiţa naibii, s-a gândit, va lua foc numaidecât în timpul furtunii, lovită de
trăsnet. Lipsă blestemată de mobilier, două scaune blestemate şi o masă
care serveşte la separare, dincolo de care e atât de lesne şi sigur să vorbeşti,
peste care am putea să ne ţinem chiar de mâini. Şi trebuie să mă aşez pe
saltea, să-i cer să se aşeze lângă mine. Iar o saltea umplută cu teci de
mazăre este primejdioasă, nu poţi nici să scapi, nici să te retragi…
— Stai cu mine, Essi.
S-a aşezat. Fără tragere de inimă. Graţios. Departe. Prea aproape.
— Când am aflat, a spus ea, rupând tăcerea îndelungată, când am auzit că
442
Jaskier te târăşte plin de sânge, am fugit din casă ca o nebună, am alergat cu
capul înainte fără să văd nimic în jur. Şi atunci… Ştii ce mi-a trecut prin
cap? Că e vrăjitorie, că mi-ai făcut farmece, m-ai vrăjit în taină, cu viclenie,
m-ai fermecat cu Semnele tale, cu medalionul tău cu lup, cu ochii tăi cei răi.
Aşa gândeam, dar nu m-am oprit, am fugit mai departe pentru că am înţeles
că-mi doresc să… Să fiu sub puterea ta. Iar realitatea s-a dovedit a fi şi mai
teribilă. Nu mi-ai aruncat niciun farmec, nu mi-ai făcut nicio vrajă. De ce,
Geralt? De ce nu m-ai fermecat?
El tăcea.
— Dacă ar fi fost o vrajă, a continuat Essi, totul ar fi fost atât de simplu şi
uşor. M-aş fi supus puterii tale şi aş fi fost fericită. Dar aşa… Eu… nu mai
ştiu ce se petrece cu mine…
La naiba, s-a gândit el, dacă Yennefer, atunci când este cu mine, se simte
aşa cum mă simt eu acum, o compătimesc. Niciodată n-o să mă mai mir.
Niciodată n-o s-o mai urăsc… niciodată.
Abia acum îmi dau seama că, poate, Yennefer simte ceea ce simt eu acum,
certitudinea profundă că ar trebui să se întâmple ceea ce este imposibil să se
întâmple, chiar mai greu de realizat decât relaţia dintre Agloval şi Sh’eenaz.
Certitudinea că nu este suficient un mic sacrificiu, că trebuie să te dedici cu
totul, şi chiar şi aşa nu se ştie dacă este destul. Nu, n-o s-o mai urăsc de-
acum pe Yennefer pentru că nu poate şi nu vrea să-mi ofere mai mult decât
un mic sacrificiu. Acum ştiu că un mic sacrificiu poate însemna de fapt
enorm.
— Geralt, a gemut Ochişor, punându-şi capul între braţe. Mi-e atât de
ruşine. Mi-e ruşine de ceea ce simt, e ca o neputinţă blestemată, ca un
guturai, ca un astm…
El tăcea.
— M-am gândit întotdeauna că va fi o stare de spirit minunată şi sublimă,
nobilă şi demnă, chiar dacă dezamăgitoare. La urma urmei, am cântat atât
de multe balade despre asta. Este ceva organic, Geralt, groaznic şi dureros
de organic. Cam aşa se simte cineva care este bolnav, cineva care a băut
otravă. Pentru că, la fel, cineva care a băut otravă este gata de orice în
schimbul antidotului. Orice. Chiar şi să fie umilit.
— Essi. Te rog să…
— Da. Mă simt umilită pentru că ţi-am mărturisit totul, uitând de
demnitatea care te sileşte să suferi în tăcere. Pentru că mărturisirea mea te-a
stânjenit. Pentru că te simţi jenat. Dar n-am putut altfel. Sunt neputincioasă.
443
La mila altuia, ca un bolnav în fază terminală. Mereu mi-a fost frică de boli,
că voi fi slăbită, fără putere, neajutorată şi singură. Mereu mi-a fost frică de
boli, am crezut întotdeauna că boala ar fi cel mai rău lucru care mi s-ar
putea întâmpla…
El tăcea.
— Ştiu, a gemut din nou. Ştiu că ar trebui să-ţi fiu recunoscătoare pentru
că… pentru că n-ai profitat de situaţie. Dar nu-ţi sunt recunoscătoare. Şi din
cauza asta mi-e ruşine. Pentru că nu-mi plac tăcerea asta a ta şi ochii tăi
îngroziţi. Te urăsc. Fiindcă taci. Pentru că nu minţi, că nu… Şi pe ea o
urăsc, pe vrăjitoarea aia a ta, cu cea mai mare plăcere i-aş împlânta un cuţit
în spate pentru că… o urăsc. Alungă-mă, Geralt. Porunceşte-mi să plec de
aici. Pentru că eu singură, din proprie iniţiativă, nu pot. Şi vreau să ies, să
mă duc în târg, la han… Vreau să mă răzbun pe tine pentru ruşinea mea,
pentru umilirea mea, vreau să mă duc cu primul care-mi iese-n cale…
La naiba, s-a gândit în sinea lui, auzind vocea care se rostogolea ca o minge
din cârpă pe trepte. Va izbucni în plâns, s-a gândit, încă două fraze şi va
începe să plângă. Ce mă fac, la naiba, ce să fac?
Umerii lui Essi, aduşi în faţă, au zvâcnit puternic. Şi-a întors capul şi a
început să plângă liniştit, ciudat de tăcut, paşnic.
Nu simt nimic, şi-a spus cu groază în sinea lui, nimic, nici cea mai mică
emoţie. Faptul că acum îi îmbrăţişez umerii este un gest deliberat, chibzuit,
nu spontan. O îmbrăţişez pentru că simt că trebuie şi nu pentru că vreau. Nu
simt nimic.
Când a îmbrăţişat-o, s-a oprit imediat din plâns, şi-a şters lacrimile, şi-a
clătinat ferm capul şi s-a întors astfel încât să nu-i poată vedea faţa. Apoi s-
a agăţat puternic de el, apăsându-şi capul în pieptul lui.
Un mic sacrificiu, s-a gândit, doar un mic sacrificiu. O să se liniştească
după toate aceste îmbrăţişări, sărutări, mângâieri… Nu vrea mai mult. Şi
chiar dacă ar vrea, ce? Un mic sacrificiu, un foarte mic sacrificiu, la urma
urmei, este frumoasă şi merită… Dacă ar fi vrut mai mult… Asta este, o s-o
liniştească. Un act de iubire blând, liniştit, delicat. Cât despre mine… la
urma urmei mi-e totuna, pentru că Essi miroase a verbină, nu a liliac şi
agrişe, nu are pielea rece şi electrizantă, părul lui Essi nu e ca o furtună
neagră de bucle strălucitoare, ochii lui Essi sunt frumoşi, blânzi, calzi şi
albaştri, nu ard cu un violet profund, rece. Essi va adormi apoi, îşi va
întoarce capul, cu gura uşor întredeschisă. Essi n-o să zâmbească
triumfător. Pentru că Essi…
444
Essi nu este Yennefer.
Şi de aceea nu pot. Nu pot duce povara acestui mic sacrificiu.
— Te rog, Essi, nu plânge.
— Bine. S-a îndepărtat de el foarte încet. Bine. Am înţeles. Nu poate fi
altfel.
Au tăcut, stând unul lângă altul pe salteaua umplută cu teci de mazăre.
Amurgea.
— Geralt, i-a spus din senin, cu tremur în glas. Poate că… s-ar putea… ca
la molusca asta, ca în cadoul ăsta ciudat? Am putea totuşi să găsim un
mărgăritar? Mai târziu? După un răstimp?
— Mă uit la mărgăritarul ăsta, a spus el cu efort. Montat în argint, cu
înflorituri de argint, cu petale întortocheate, îl văd la gâtul tău pe un lănţişor
de argint, purtat la fel cum îmi port eu medalionul. Acesta va fi talismanul
tău, Essi. Un talisman care te va proteja de orice rău.
— Talismanul meu, a repetat ea, lăsându-şi capul în jos. Mărgăritarul meu
montat în argint, de care nu mă despart niciodată. Giuvaierul meu pe care l-
am primit în schimb. Oare chiar poate să-mi aducă fericirea?
— Da, Essi. Poţi să fii sigură de asta.
— Pot să mai stau aici? Cu tine?
— Poţi.
Soarele apunea, se întuneca, ei stăteau pe salteaua umplută cu teci de
mazăre, în odăiţa de la mansardă, în care nu exista mobilier, în care erau
doar o găleată şi o lumânare aprinsă pe podea, pe un morman de ceară
întărită.
Au stat în tăcere deplină, fără să scoată un cuvânt, răstimp îndelungat. Apoi
a venit Jaskier. Îi auzeau paşii, vibraţiile lăutei şi îngânările. Jaskier a intrat,
i-a văzut şi n-a spus nimic, niciun cuvânt. Essi, de asemenea în tăcere, s-a
ridicat şi a plecat fără să se uite la ei.
Jaskier n-a scos o vorbă. Dar vânătorul i-a văzut în ochi cuvintele nespuse.

VIII
— Rasă inteligentă, a repetat gânditor Agloval, sprijinindu-şi cotul pe
braţul fotoliului şi bărbia pe pumn. Civilizaţie subacvatică. Creaturi ihtioide
care trăiesc pe fundul mării. Scări care duc în adâncuri. Geralt, mă iei drept
un principe al naibii de fraier.

445
Ochişor, în picioare alături de Jaskier, a pufnit furioasă. Jaskier a clătinat
nemulţumit din cap. Geralt nu se sinchisea deloc.
— Mi-e totuna, i-a spus el liniştit, dacă mă crezi sau nu. Nu-mi fac decât
datoria să te înştiinţez. Orice corabie care se va apropia de Colţii
Dragonului sau cei care se duc acolo în timpul refluxului sunt în primejdie.
Primejdie de moarte. Dacă vrei să te încredinţezi că este adevărat, dacă vrei
să rişti, n-ai decât. Eu doar te-am prevenit.
— Ha! a intervenit Zelest, stând în spatele lui Agloval, sprijinit de pervazul
ferestrei. Dacă-i vorba de monştri ca elfi, spiriduşi sau alte scârnăvii de-
astea, nu ne temem. Să nu fie ceva mai rău, feri-ne-ar zeii să ne ferească,
ceva farmece. Din ceea ce spune vânătorul, ar fi nişte stafii din adâncurile
mării sau alte năluci de-astea. Le găsim noi leacul. Mi-a ajuns la urechi că
un vrăjitor le-a făcut felul pe loc în lacul Mokva. Le-a turnat în lac un
poloboc de poţiune şi s-au dus naibii stihiile. N-a mai rămas nici urmă.
— Într-adevăr, a spus Drouhard care tăcuse până acum. Nici urmă n-a
rămas. Cum n-a rămas nici de plătică, nici de ştiucă, nici de crabi şi nici de
midii. Au pierit şi buruienile din apă, s-au uscat şi arinii de pe maluri.
— Minunat, a rostit batjocoritor Agloval. Mulţumesc pentru ideea grozavă,
Zelest. Mai ai şi altele?
— Staţi să vedeţi. Vătaful s-a înroşit ca un rac. Vrăjitorul a cam sărit calul,
a mers prea departe. Dar ne putem descurca şi fără vrăjitori, principe.
Vânătorul spune că se poate răfui cu monştrii şi că le poate veni de hac.
Atunci, să înceapă răfuiala, conaşilor. Ca pe vremuri. Nu-i nimic nou pentru
noi, nu-i aşa? Oare bobolacii bântuiau prin munţi, ca acum? Ce-i drept, elfii
sălbatici şi alte scârboşenii îşi mai fac veacul prin păduri, dar le vine şi lor
vremea în curând. Ne recăpătăm ce-i al nostru. Ca strămoşii noştri…
— Şi mărgăritarele cine-o să le mai vadă, strănepoţii mei? s-a îmbufnat
principele. N-avem vreme de aşteptat, Zelest.
— Ei bine, nici chiar aşa. Mi se pare că… să spunem aşa: pentru fiecare
corabie de pescari, două bărci de arcaşi. Îi învăţăm noi minte pe monştrii
ăştia. Am dreptate, coane vânător?
Geralt s-a uitat la el distant, dar nu i-a răspuns.
Agloval şi-a întors capul, arătându-şi profilul nobil, şi-a muşcat buza. Apoi
l-a privit pe vânător, mijindu-şi ochii şi încruntându-se.
— Nu ţi-ai dus sarcina până la capăt, Geralt, a spus el. Ai eşuat din nou. Nu
neg că ţi-ai arătat bunele intenţii. Dar eu nu plătesc intenţiile. Plătesc
rezultatele. Efectele. Iar efectul, iertată să-mi fie exprimarea, este un rahat.
446
Aşadar, ai câştigat un rahat.
— Frumos, principe binevoitor, i-a retezat-o sarcastic Jaskier. Ce păcat că
nu ai fost cu noi acolo, la Colţii Dragonului. Eu şi vânătorul ţi-am fi aranjat
o întâlnire cu unul dintre cei din adâncurile mării, cu spada în mână. Poate
atunci ai fi înţeles despre ce este vorba şi nu te-ai mai fi tocmit atât…
— Ca un precupeţ, a intervenit Ochişor.
— Eu nu obişnuiesc să mă tocmesc, să mă târguiesc sau să stau la discuţii, a
spus Agloval liniştit. Ţi-am spus că n-o să-ţi dau nicio para chioară, Geralt.
Înţelegerea era să elimini primejdia, să înlesneşti pescuitul de mărgăritare
fără riscuri pentru oameni. Şi tu? Ai venit să-mi îndrugi verzi şi uscate
despre o rasă inteligentă de pe fundul mării. Mă sfătuieşti să stau departe de
un loc care îmi aduce venituri. Ce-ai făcut? Ai ucis vreo scârboşenie, mă
rog… Câte?
— Nu contează cât de multe. Geralt a pălit uşor. Cel puţin pentru tine,
Agloval.
— Exact. Cu atât mai mult cu cât lipsesc dovezile. Deşi, dacă mi-ai aduce
mâinile drepte ale acestor creaturi ihtioide, cine ştie, poate te-aş răsplăti ca
pe pădurarii mei de obicei, când îmi aduc câte o pereche de urechi de lup.
— Ei bine, i-a spus vânătorul glacial, nu-mi rămâne nimic altceva decât să-
mi iau rămas-bun.
— Te înşeli, i-a replicat principele. Ţi-a mai rămas ceva. O slujbă constantă
în schimbul unei simbrii bune şi a mâncării. Funcţia şi brevetul de căpitan
al gărzii mele armate, care de acum înainte va însoţi pescarii. Asta n-o să
ţină pentru totdeauna, doar până când rasa, aparent inteligentă, va deveni
destul de inteligentă încât să se ţină departe de corăbiile mele, să fugă ca de
foc. Ce părere ai?
— Nu, mulţumesc, nu mă învoiesc, s-a strâmbat vânătorul. Nu-mi place
treaba asta. Socot războiul cu celelalte rase fără nicio noimă. Poate că e o
distracţie nemaipomenită pentru principi plictisiţi şi lacomi. Dar pentru
mine, nu.
— Oh, câtă mândrie, a zâmbit Agloval. Câtă aroganţă. Chiar aşa, să
respingi o propunere într-un mod de care niciun rege nu s-ar ruşina. Refuzi
nişte parale frumuşele cu aerul unui om bogat care taman a luat o cină
copioasă. Geralt? Ai prânzit astăzi? Nu? Dar mâine? Dar poimâine? Slabă
nădejde, vânătorule, foarte slabă. Chiar şi în stare normală, anevoie găseşti
de lucru, dar acum, cu braţul într-o basma…
— Cum îndrăzneşti? a ţipat subţire Ochişor. Cum îndrăzneşti să vorbeşti
447
aşa cu el, Agloval? Îşi poartă mâna în basma pentru că s-a dus să-ţi
îndeplinească porunca! Cum poţi fi atât de mârşav…
— Încetează, i-a spus Geralt. Încetează, Essi. N-are niciun rost.
— Ba nu este chiar aşa, a spus ea furioasă. Are rost. Până la urmă, cineva
trebuie să-i spună adevărul în faţă acestui principe care s-a autointitulat
principe, folosindu-se de faptul că nu s-a bătut cu nimeni pentru stăpânirea
acestei bucăţi de coastă stâncoasă, şi care crede acum că poate să umilească
pe cine vrea.
Agloval s-a înroşit, şi-a ţuguiat buzele, dar a tăcut chitic şi nu s-a clintit.
— Da, Agloval, a continuat Essi. Te amuză şi te bucură prilejul de a-i umili
pe ceilalţi, te bucuri că-ţi poţi arăta dispreţul faţă de un vânător gata să-şi
pună gâtul pentru paralele tale. Dar află că vânătorul îşi bate joc de
dispreţul şi umilirea ta, că nu-l impresionează deloc, că nici măcar nu le ia
în seamă. Nu, vânătorul nu simte nici măcar ceea ce simt robii şi supuşii tăi,
Zelest şi Drouhard, iar ei simt ruşine, o profundă şi arzătoare ruşine.
Vânătorul nu simte ceea ce simţim noi, eu şi Jaskier, adică scârbă. Şi ştii,
Agloval, de ce? Îţi spun eu. Vânătorul ştie că e cel mai bun. E mult mai
valoros decât tine. Şi asta îi dă puterea pe care o are.
Essi s-a oprit, şi-a plecat capul, dar nu suficient de repede pentru ca Geralt
să nu-i poată vedea o lacrimă care îi licărea în colţul ochiului frumos. Fata
şi-a atins cu mâna înfloritura atârnată la gât de lănţişorul de argint,
înfloritura în mijlocul căreia se afla un mărgăritar mare albastru. Înfloritura,
care avea petale împletite, era executată cu măiestrie. Drouhard, s-a gândit
vânătorul, a fost la înălţime. Orfevrierul recomandat de el şi-a făcut bine
treaba. Şi nu i-a luat nicio para. Drouhard a plătit totul.
— Prin urmare, principe atotputernic, a reluat Ochişor, ridicându-şi capul,
ar fi caraghios să-i propui vânătorului funcţia de mercenar în armata pe care
doreşti s-o organizezi împotriva oceanului. Nu te face de râs, pentru că
propunerea ta poate stârni râsul. Tot n-ai înţeles? Pe vânător îl poţi plăti să
îndeplinească o sarcină, îl poţi năimi ca să apere oamenii de Rău, ca să
împiedice primejdia care îi paşte. Dar nu poţi să-l cumperi, nu poţi să-l
foloseşti pentru propriile tale interese. Pentru că vânătorul, chiar aşa, rănit
şi hămesit, este mult mai bun decât tine. Valorează mult mai mult. De aceea
îşi bate joc de oferta ta mizerabilă. Ai înţeles?
— Nu, domniţă Daven, a spus glacial Agloval. N-am înţeles. Dimpotrivă,
înţeleg din ce în ce mai puţin. Principalul lucru pe care chiar nu îl înţeleg
este cum de nu am poruncit să atârnaţi toţi trei în ştreang, bineînţeles după
448
ce veţi fi fost biciuiţi şi înfieraţi în prealabil. Dumneata, domniţă Daven, te
străduieşti să dai impresia că ştii totul. Ia spune, atunci, de ce n-am făcut eu
asta?
— De bună seamă, a răspuns poeta, n-ai făcut-o, Agloval, pentru că undeva,
adânc, înăuntrul tău, mocneşte o scânteie de decenţă, o rămăşiţă de onoare,
nesufocate încă de mândria parvenitului şi a negustorului. Chiar în mijloc,
Agloval. În miezul inimii. O inimă care este în stare să iubească o sirenă.
Agloval s-a albit ca varul, şi-a încleştat mâinile pe braţele fotoliului. Bravo,
şi-a spus în gând vânătorul, bravo, Essi, minunat. Era mândru de ea. Dar în
acelaşi timp simţea o durere, o durere groaznică.
— Duceţi-vă de-aici, a spus încet Agloval. Plecaţi încotro vedeţi cu ochii.
Lăsaţi-mă în pace.
— Rămâi cu bine, principe, i-a răspuns Essi. Iar acum, la despărţire,
acceptă un sfat bun. Un sfat pe care ar trebui să ţi-l dea vânătorul, dar nu
vreau ca el să se umilească până într-acolo încât să-ţi dea sfaturi. O voi face
în locul lui.
— Ascult.
— Oceanul este imens, Agloval. Nimeni nu a cercetat ceea ce este acolo,
dincolo de orizont, dacă o fi ceva. Oceanul este mai mare decât orice
pădure din care i-aţi surghiunit pe elfi. Este mult mai anevoie de pătruns
decât în oricare dintre munţii sau cheiurile în care aţi căsăpit bobolacii.
Acolo, în adâncul oceanului, îşi duce veacul un norod care ştie să
mânuiască armele, cunoaşte tainele prelucrării metalelor. Ai grijă, Agloval.
Dacă pescarii încep să navigheze însoţiţi de arcaşi, te paşte un război cu
ceva despre care nu ştii mare lucru. Ceea ce vrei să răscoleşti se poate
dovedi a fi un cuib de viespi. Te sfătuiesc să le lăsaţi marea, pentru că
marea nu este a voastră. Nu ştii şi nici nu vei afla încotro duc treptele care
coboară după Colţii Dragonului.
— Te înşeli, domniţă Essi, a grăit cu seninătate Agloval. Vom afla încotro
duc acele trepte. Mai mult decât atât, vom coborî pe ele. Vom cerceta ce se
află de cealaltă parte a oceanului, dacă se află ceva. Şi vom scoate din acest
ocean tot ceea ce poate fi scos. Şi dacă nu noi, atunci, nepoţii sau nepoţii
nepoţilor noştri. E doar o chestiune de timp. Da, aşa vom face, chiar dacă
oceanul se va înroşi de sânge. Şi tu ştii bine, Essi, înţeleaptă Essi, care scrie
cronica omenirii cu baladele ei. Viaţa nu este o baladă, micuţă, sărmană
poetă, cu ochi frumoşi, rătăcită printre propriile cuvinte. Viaţa este o luptă.
Iar lupta am învăţat-o de la vânători mai curajoşi decât ai noştri. Ei ne-au
449
îndrumat paşii, ne-au arătat calea, ne-au presărat-o cu cadavrele celor care
ne-au stat în drum şi ne-au tulburat, cu cadavrele celor care au apărat lumea
de noi. Noi, Essi, doar continuăm această luptă. Noi, şi nu baladele tale,
creăm cronica omenirii. Şi nici nu mai avem nevoie de vânători, pentru că
de-acum încolo nimic nu ne mai poate stăvili. Nimic.
Essi, palidă, şi-a suflat şuviţa buclată, şi-a smucit capul.
— Nimic, Agloval?
— Nimic, Essi.
Poeta a zâmbit.
Din anticameră au ajuns brusc ţipete, tropăit, rumoare. Pajii şi gardienii au
năvălit în sală şi chiar în faţa uşii au îngenuncheat ori s-au înclinat formând
o gardă de onoare. În prag stătea Sh’eenaz.
Părul ei acvamarin era coafat artistic, fixat cu o diademă minunată de corali
şi mărgăritare. Purta o rochie de culoarea apei de mare, cu volănaşe albe ca
spuma. Rochia era bine croită, astfel încât frumuseţea sirenei, deşi parţial
ascunsă şi decorată cu un colier de jad şi lapislazuli, se vădea totuşi demnă
de cea mai mare admiraţie.
— Sh’eenaz… a icnit Agloval, îngenunchind. Sh’eenaz… a mea.
Sirena s-a apropiat încet, cu pas moale şi graţios, fluid ca un val care se
apropie de ţărm.
S-a oprit în faţa principelui, dinţii albi i-au scânteiat într-un zâmbet discret,
apoi foarte rapid mâinile mici au adunat poalele rochiei şi le-au ridicat
destul de mult, încât oricine putea evalua calitatea muncii vrăjitoarei
marine, a marfantei. Geralt a înghiţit în sec. Nu încăpea nicio îndoială:
marfanta ştia ce înseamnă picioare frumoase şi modul în care acestea se
realizează.
— Ha! a strigat Jaskier. Balada mea… ca balada mea… dar şi-a făcut
picioare pentru el, pierzându-şi în schimb vocea!
— N-am pierdut nimic, a spus Sh’eenaz cântând în cel mai pur grai comun.
Deocamdată. După această operaţie sunt ca nouă.
— Vorbeşti graiul nostru?
— Cum să nu, nu se poate? Ce mai faci, Pletedalbe? Oh, şi iubita ta este
aici, Essi Daven dacă îmi aduc bine aminte. Acum o cunoşti mai bine sau
tot aşa, de-abia, de-abia?
— Sh’eenaz… a gemut Agloval tânguitor, apropiindu-se de ea în genunchi.
Iubita mea… numai tu… aşa, iubita mea, în cele din urmă. Aşadar, în
sfârşit, Sh’eenaz!
450
Sirena, cu un gest graţios, i-a dat mâna să o sărute.
— Da. Şi eu te iubesc, idiotule. Şi ce dragoste ar fi aceea dacă îndrăgostitul
nu e în stare de un mic sacrificiu.

IX
Au plecat din Bremervoord devreme, dimineaţa pe răcoare, prin ceaţa care
învăluia strălucirea globului roşiatic al soarelui înălţat la orizont. Au plecat
tustrei. Aşa hotărâseră. N-au vorbit despre asta, n-au făcut niciun plan, au
vrut doar să fie împreună. Pentru o vreme.
Au lăsat în urmă promontoriul stâncos, s-au despărţit de faleza povârnită,
zimţată, aflată deasupra plajei, de formaţiunile bizare, sculptate de valuri şi
de vânturi în stâncile calcaroase. Dar când au ajuns în valea verde, cu flori,
a râului Adalatte, încă aveau mirosul de mare în nări, iar în urechi, hohotele
valurilor sparte de stânci şi strigătele ascuţite, sălbatice, ale pescăruşilor.
Jaskier sporovăia întruna, fără pauză, sărea de la un subiect la altul şi,
practic, nu termina niciunul. Vorbea despre Ţinutul lui Bar, unde un obicei
stupid silea fetele să-şi păstreze virtutea până se măritau, despre păsările de
fier de pe insula Inis Porhoet, despre apa vie şi apa moartă, despre buchetul
şi proprietăţile ciudate ale vinului de safir, numit cili, despre cvadrupleţii
regali din Ebbing, cu nume scârboase şi enervante ca: Putzi, Gritzi, Mitzi şi
Juan Pablo Vassermiller. Vorbea despre noile tendinţe în muzică şi în
poezie, promovate de concursuri, tendinţe care, în opinia lui Jaskier, erau ca
fantomele care simulează acţiunile vitale.
Geralt tăcea. Şi Essi tăcea sau răspundea monosilabic. Vânătorul i-a simţit
privirea. O privire pe care o evita.
Au traversat Adalatte cu feribotul, de a cărui parâmă au fost nevoiţi să
tragă, pentru că operatorul de transport era într-o stare jalnică de ebrietate.
Alb ca varul, cuprins de spasme, privea în gol şi nu izbutea să dea drumul
geamandurii de acostare pe care o ţinea cu ambele mâini şi, la toate
întrebările care i se adresau, răspundea numai cu cuvântul „wurg”.
Ţinutul de pe celălalt mal al râului Adalatte i-a plăcut vânătorului –
aşezările înşirate de-a lungul râului erau în cea mai mare parte înconjurate
de o palisadă, ceea ce era de bun augur pentru aflarea unui loc de muncă.
În timp ce adăpau caii, către amiază, Ochişor s-a apropiat de el profitând de
faptul că Jaskier era mai departe. Vânătorul nu putea ajunge mai departe.

451
Ea l-a surprins.
— Geralt, i-a spus ea încet. Eu nu mai… nu mai pot suporta. Este peste
puterile mele.
El a încercat să evite s-o privească în ochi. N-avea cum. Stătea în faţa lui,
jucându-se cu perla albastră din înfloritura de argint agăţată la gât. Stătea
acolo, iar el regreta din nou că nu era în locul ei o creatură ihtioidă cu o
sabie ascunsă în apă.
— Geralt… Trebuie să facem ceva în privinţa asta, nu?
A aşteptat răspunsul lui. Un cuvânt. Un mic sacrificiu. Dar vânătorul nu
avea nimic care să poată fi sacrificat, ştia asta. Nu voia să mintă. Şi nu-şi
putea permite nici adevărul, pentru că nu voia să provoace durere.
Situaţia a fost salvată de Jaskier, loialul Jaskier, care a apărut ca din senin.
Jaskier cu tactul său loial.
— Oh, bineînţeles că da! a ţipat el şi a aruncat un băţ în apă, care a mlădiat
frumos papura şi urzica de pe mal. Bineînţeles că trebuie să faceţi ceva în
privinţa asta, neîntârziat! N-am chef să mai văd ceea ce se petrece între voi!
Ce aştepţi de la el, păpuşico? Imposibilul? Dar tu, Geralt, ce aştepţi? Ca
Ochişor să-ţi citească gândurile, la fel ca… La fel ca ailaltă? Şi să se
mulţumească doar cu asta, iar tu să stai confortabil, fără să fie nevoie să dai
explicaţii, declaraţii, să refuzi nimic? Fără să fie nevoie să te descoperi?
Câtă vreme, cât de multe lucruri vă mai trebuie ca să vă puteţi înţelege? Şi
când vreţi să înţelegeţi? Peste câţiva ani, după multe amintiri? La urma
urmei, mâine trebuie să ne despărţim, la naiba! Oh, m-am săturat, pe toţi
zei, mă ţineţi aici cu voi, oh! Ei bine, ascultaţi aici la mine! Mă duc să rup o
nuieluşă de alun, ca să prind apoi peşte cu ea, şi veţi avea un moment doar
pentru voi, ca să puteţi să vă spuneţi totul. Spuneţi-vă totul unul altuia şi
încercaţi să vă înţelegeţi unul pe celălalt. Nu este chiar aşa de complicat
precum vă închipuiţi. Şi apoi, pe toţi zei, faceţi-o! Fă-o cu el, păpuşico! Fă-
o cu ea, Geralt, şi fii delicat cu ea. Şi apoi, la naiba, ce s-o alege…
Jaskier s-a răsucit brusc pe călcâie şi a plecat rupând câte-o trestie şi
înjurând. Şi-a încropit o undiţă dintr-o nuia de alun şi din păr de cal şi a
pescuit până la căderea nopţii.
După plecarea lui, Geralt şi Essi au stat în picioare multă vreme, rezemaţi
de salcie. O salcie contorsionată grotesc, aplecată deasupra şuvoiului de
apă. Stăteau ţinându-se strâns de mână. Apoi vânătorul a început să
vorbească încet şi mult, iar ochii lui Ochişor s-au umplut de lacrimi.
Şi apoi au făcut-o, pe toţi zeii, ea şi el.
452
Şi totul a fost bine.

X
A doua zi au pus la cale un fel de cină festivă. Dintr-un sat prin care au
trecut, Essi şi Geralt au cumpărat un miel fript. În timp ce ei se târguiau,
Jaskier a furat tacticos usturoi, ceapă şi morcovi din grădiniţa de legume din
spatele chioşcului. La plecare le-au suflat de sub nas un ceaun celor de la
fierărie. Era un pic spart, dar vânătorul l-a lipit cu Semnul Igni.
Cina avea loc într-un luminiş din adâncul pădurii. Focul trosnea vesel,
ceaunul bolborosea. Geralt mesteca atent cu o creangă descojită de brad.
Jaskier curăţa ceapa şi răzuia morcovii. Ochişor, care habar n-avea să
gătească, le crea atmosferă cântând cuplete indecente acompaniindu-se cu
lăuta.
A fost o cină de sărbătoare. Pentru că în dimineaţa următoare trebuiau să se
despartă. Fiecare dintre ei trebuia să-şi urmeze drumul, în căutarea acelui
ceva pe care, fără îndoială, îl avea. Dar nu ştiau că îl au şi nici măcar nu
puteau să şi-l imagineze. Nu-şi puteau imagina încotro îi vor duce cărările
pe care vor apuca dimineaţă. Fiecare pe a lui.
După ce au cinat, s-au cinstit cu berea dăruită de Drouhard, au flecărit şi s-
au hlizit, Jaskier şi Essi au cântat pe întrecute. Geralt, cu mâinile sub cap,
tolănit pe un morman de crengi de molid, se gândea că niciodată nu mai
auzise voci atât de frumoase şi nici balade atât de frumoase. Se gândea la
Yennefer. Se gândea, de asemenea, la Essi. Presimţea că…
La final, Ochişor şi Jaskier au cântat împreună celebrul duet Cyntia şi
Vertvern, un cântec minunat de dragoste, care începea cu versul: „Multe
lacrimi am vărsat…” Lui Geralt i se părea că până şi copacii se prosternau,
ascultându-i pe cei doi.
Apoi Ochişor, mirosind a verbină, s-a cuibărit lângă el, l-a luat de după gât,
şi-a sprijinit capul pe pieptul lui, a suspinat de vreo două ori şi a adormit
liniştită. Vânătorul a adormit mai târziu, mult mai târziu.
Jaskier a rămas vreme îndelungată cu ochii la vatra muribundă, singur,
zdrăngănindu-şi liniştit lăuta.
A început cu câteva acorduri, de la care a înjghebat o melodie graţioasă,
paşnică. Versurile potrivite luau naştere odată cu melodia, cuvintele se
topeau în muzică, rămâneau prizoniere ca insectele în pepite de chihlimbar.

453
Balada vorbea despre un anumit vânător şi o anumită poetă. Despre cum
vânătorul şi poeta s-au întâlnit pe malul marii, printre strigăte de pescăruşi,
şi li s-au aprins călcâiele la prima vedere. Despre cât de frumoasă şi
puternică era iubirea lor. Despre faptul că nimic, nici măcar moartea, nu era
în măsură să le năruie dragostea şi să-i despartă.
Jaskier ştia că puţini sunt cei care cred în povestea spusă de baladă, dar nu
se sinchisea de asta. Ştia că baladele nu sunt scrise pentru a fi crezute, ci
pentru a emoţiona.
Câţiva ani mai târziu, Jaskier ar fi putut să schimbe conţinutul baladei, să
scrie despre ceea ce s-a întâmplat în realitate. N-a făcut-o. Povestea reală n-
ar fi emoţionat pe nimeni. Ar fi vrut cineva să audă că vânătorul şi Ochişor
s-au despărţit şi nu s-au mai văzut niciodată, nici măcar o dată? Că patru ani
mai târziu, Ochişor a murit de variolă în timpul unei epidemii care a făcut
ravagii în Wyzima? Că el, Jaskier, a scos-o pe braţe dintre cadavrele arse şi
a îngropat-o departe de oraş, în pădure, singură şi liniştită, având alături,
aşa cum ceruse ea, două lucruri: lăuta şi perla albastră. Perla de care nu se
despărţise niciodată.
Nu, Jaskier a rămas cu prima versiune a baladei. Dar chiar şi aşa, n-a
cântat-o niciodată. Niciodată. Nimănui.
Dimineaţa, pe când încă nu se crăpase de ziuă, s-a strecurat în tabăra lor un
vârcolac hămesit şi furios, dar, când şi-a dat seama că este Jaskier pe-acolo,
a ascultat o clipă şi a plecat.

454
 SABIA DESTINULUI

I
Primul cadavru a fost găsit pe la prânz.
Pe vânător rareori vederea cadavrelor îl cutremura, de cele mai multe ori se
întâmpla să se uite la ele nepăsător. Însă de data aceasta, nu mai era
nepăsător.
Băiatul avea cam cincisprezece ani. Întins pe spate, cu picioarele larg
răşchirate, avea înţepenită pe buze o grimasă de teroare. În ciuda acestui
fapt, Geralt ştia că băiatul a fost ucis pe loc, că nu suferise şi probabil că
nici n-a ştiut că moare. Săgeata îi străpunsese un ochi, i se împlântase
profund în craniu, în osul occipital. Pana de fazan vărgată cu galben, cu
care era împodobită săgeata, se iţea din iarbă.
Geralt s-a uitat în jur şi a găsit rapid şi uşor ceea ce căuta. Cea de-a doua
săgeată, identică, înfiptă în trunchiul unui pin, cu aproximativ şase paşi mai
în spate. Ştia ce se întâmplase. Băiatul n-a înţeles avertismentul, a auzit
şuieratul şi izbitura săgeţii, s-a îngrozit şi a început să fugă în direcţia
greşită. În direcţia celui care i-a poruncit să se oprească şi să se retragă
imediat. Un şuierat vibrant şi otrăvitor, izbitura seacă a vârfului înfipt în
lemn. Niciun pas înainte, omule, i-au spus şuieratul şi izbitura impactului.
Du-te, omule, pleacă imediat din Brokilon. Ai cucerit toată lumea, eşti
pretutindeni, omule, duci cu tine peste tot ceea ce numeşti modernitate,
epoca schimbării, ceea ce numeşti progres. Dar noi nu te vrem aici, nici pe
tine, nici progresul tău. Nu vrem modificările pe care ni le aduci. Nu vrem
nimic din ce ne aduci. Şuierat şi izbitură. Afară din Brokilon!
Afară din Brokilon, s-a gândit Geralt. Omule. Nu contează că ai
cincisprezece ani şi te-ai rătăcit prin codru înnebunit de spaimă, neputând
să găseşti drumul spre casă. Nu contează că ai şaptezeci de ani şi trebuie să
te duci după vreascuri pentru că altminteri, dacă nu faci nimic, te aruncă pe
drumuri şi nu-ţi dau nimic de mâncare. Nu contează că ai şase ani şi ţi-au
atras atenţia florile inundate de soare într-o poieniţă. Afară din Brokilon!
Şuierat şi izbitură.
În trecut, se gândea Geralt, înainte de a trage în tine, te avertizau de două
ori. Chiar trei.

455
În trecut, se gândea, mergând pe drum. Alte vremuri.
În fine, progresul.
Codrul nu părea să-şi merite reputaţia sinistră de care se bucura. E-adevărat
că se dovedea des şi anevoie de străbătut, dar era ca orice altă sălbăticie
obişnuită, în care fiecare loc însorit, fiecare gol lăsat de trunchiurile şi de
ramurile cu frunze ale copacilor era ocupat imediat de zeci de mesteceni
tineri, arini şi carpeni, de tufe de mur, ienupăr şi ferigi care acopereau cu
hăţişul lor vreascurile, trunchiurile putrezite şi crengile uscate ale copacilor
mai bătrâni care pierduseră lupta cu viaţa, care îşi trăiseră traiul, îşi
mâncaseră mălaiul. Desişul nu era însă învăluit într-o tăcere apăsătoare,
ameninţătoare, specifică unui asemenea loc. Nu, Brokilonul trăia. Zumzăiau
insecte, foşneau şopârle, mişunau gândaci strălucind în culorile
curcubeului, se legănau pânzele cu boabe de rouă strălucitoare ale miilor de
păianjeni, ciocănitorile bocăneau sec în scoarţele trunchiurilor, gaiţele
ţipau.
Brokilonul trăia.
Dar vânătorul nu s-a lăsat păcălit. Ştia unde se află. Şi-a amintit de băiatul
cu săgeata în ochi. Printre muşchi şi ace de pin, răsăreau ici-colo oase albe,
pe care roiau furnici roşii.
A mers mai departe, precaut, dar rapid. Urmele erau proaspete. Conta pe
faptul că va dispune de mai mult timp. Că reuşeşte să se oprească şi să se
întoarcă la oamenii care o luaseră pe jos înaintea lui. Se amăgea că nu este
prea târziu.
Era.
N-ar fi observat al doilea cadavru dacă nu se reflecta soarele pe lama spadei
scurte, pe care mortul o ţinea strâns în mână. Acesta era un bărbat în toată
firea. Costumul său simplu, de o culoare practică, cenuşie, indica o
provenienţă umilă. Ţinuta – dacă nu s-ar lua în considerare petele de sânge
din jurul celor două săgeţi înfipte în piept – era curată şi nouă, nu putea fi,
prin urmare, o fiinţă obişnuită.
Geralt s-a uitat în jur şi a văzut un al treilea cadavru, îmbrăcat într-un surtuc
de piele şi o tunică verde. Pământul din jurul picioarelor mortului era
răscolit, muşchii şi acele de pin îl brăzdau până în nisip. Nu încăpea
îndoială – omului îi luase mult ca să moară.
A auzit un geamăt.
A dat iute la o parte crengile de ienupăr şi a văzut o groapă adâncă, mascată
de ele. În groapă, peste rădăcinile de pini, zăcea un om vânjos, cu părul
456
negru, creţ la fel ca barba, în contrast cu paloarea cadaverică,
înspăimântătoare, a feţei. Caftanul său din piele de căprioară era roşu de
sânge.
Vânătorul a sărit în groapă. Rănitul a deschis ochii.
— Geralt… a icnit. Oh, zei… Cred că visez…
— Freixenet? s-a mirat vânătorul. Tu aici?
— Eu… Oooh…
— Nu te mişca. Geralt a îngenuncheat lângă el. Unde ţi-e rana? Nu văd
nicio săgeată…
— A trecut… prin… I-am rupt vârful şi am scos-o… Ascultă, Geralt…
— Taci, Freixenet, să nu te îneci cu sânge. Ai plămânul perforat. La naiba,
trebuie să te scoatem de aici. Ce naiba făceai în Brokilon? Acesta e tărâmul
driadelor, sanctuarul lor, nimeni nu iese viu de-aici. Nu ştii asta?
— Mai târziu… a suspinat Freixenet şi a scuipat sânge. Îţi spun mai
târziu… Acum scoate-mă… Oh, fir-ar al naibii! Uşor… Aaah…
— Nu pot. Geralt s-a îndreptat, s-a uitat în jur. Eşti prea greu…
— Lasă-mă, a gemut rănitul. Lasă-mă pe mine, e anevoie… Dar salveaz-o
pe ea… pe toţi zeii, salveaz-o…
— Pe cine?
— Pe principesă… Ah… Găseşte-o, Geralt…
— Stai liniştit, la naiba! Văd ce găsesc şi te scot de aici.
Freixenet a tuşit puternic şi a scuipat din nou, un firicel de sânge îi atârna
de bărbie. Vânătorul a suduit, a sărit din groapă, s-a uitat în jur. Avea
nevoie de doi copaci tineri. S-a dus aţă spre marginea luminişului, unde
văzuse mai înainte un pâlc de arini.
Şuierat şi izbitură.
Geralt a încremenit. Săgeata împlântată în trunchi, la înălţimea capului său,
avea o pană de uliu. S-a uitat în direcţia indicată de tija cenuşie, ştia de
unde a fost trimisă. La vreo cincizeci de paşi era altă groapă, un copac
căzut, cu rădăcinile contorsionate îndreptate spre cer, păstrând încă între ele
sol nisipos din belşug. Acolo se înălţau tufişuri dese de porumbar, iar bezna
era brăzdată de dungile mai deschise ale trunchiurilor de mesteacăn. Nu
vedea pe nimeni. Ştia că n-o să vadă.
Şi-a ridicat ambele mâini, foarte lent.
— Ceádmil! Vá an Eithné meéth e Duén Canell! Esseá Gwynbleidd!
De data aceasta a auzit pârâitul corzii de arc şi a văzut săgeata lansată în aşa
fel încât să fie observată. Brusc, în sus. S-a uitat cum se ridică, cum îşi
457
frânge zborul, cum cade în traiectorie curbă. Nu s-a clintit. Săgeata s-a
îngropat în muşchi aproape perpendicular, la doi paşi de el. Aproape
imediat s-a plantat lângă ea alta, într-un unghi identic. Îi era teamă că pe
următoarea n-o s-o mai poată vedea.
— Meáth Eithné! a strigat el din nou. Esseá Gwynbleidd!
— Gláeddyv Vort! – o voce ca o rafală de vânt. O voce, nu o săgeată. Trăia.
Încet-încet şi-a desfăcut catarama de la centură, şi-a ţinut spada aproape, a
aruncat-o. Cea de-a doua driadă a sărit în tăcere de după un brad înconjurat
de ienuperi, la nici zece paşi. Deşi era mică şi foarte slabă, trunchiul ei
părea şi mai subţire. N-avea nici cea mai vagă idee cum de a putut să n-o
observe atunci când s-a apropiat. Poate că o camufla ţinuta, o combinaţie
elegantă de bucăţi ciudate de pânză, cusute bizar, într-o multitudine de
nuanţe de verde şi cafeniu, presărată cu frunze şi bucăţi de scoarţă, care
lăsau să i se întrezărească figura frumoasă. Părul ei, legat pe frunte cu o
basma neagră, era de culoare oliv, iar pe faţă avea dungi pictate cu coajă de
nuci verzi.
Desigur, arcul îi era încordat şi îndreptat spre el.
— Eithné… a început Geralt.
— Tháess aep!
A tăcut, cuminte, în picioare, nemişcat, cu mâinile depărtate de corp.
Driada nu şi-a lăsat deloc arcul în jos.
— Dunca! a ţipat ea. Braenn! Caemm Vort!
Cea care nimerise cu săgeata mai înainte a ieşit de după un porumbar, a
păşit pe un copac căzut, a sărit abil peste groapă. Deşi era acolo o stivă de
crengi uscate, nu s-a auzit niciun trosnet sub picioarele ei. Din spatele lui,
din apropiere, a răzbătut un murmur timid, ceva asemănător foşnetului
frunzelor în vânt. Ştia că a treia driadă era în spatele lui.
Aceasta din urmă, alunecând ca un fulger în faţă, şi-a ridicat spada. Avea
părul de culoarea mierii, susţinut de o bandă din papură. Tolba plină de
săgeţi i se bălăngănea pe spate.
Cea mai îndepărtată de groapă s-a apropiat rapid. Hainele ei nu se
deosebeau defel de ale tovarăşelor ei. Peste părul mai, cărămiziu, purta o
cunună împletită din trifoi şi iarbă-neagră. Avea arcul pregătit, dar nu
întins, cu săgeată în el.
— T’en theese in meáth aep Eithné llev? l-a întrebat, apropiindu-se. Vocea
îi era extrem de melodioasă, avea ochii negri, imenşi. Ess’ Gwynbleidd?
— Aé… aesseá… a început el, dar cuvintele din dialectul brokilonez, care
458
sunau ca un cântec din gura driadelor, lui îi stăteau în gât şi îi iritau buzele.
Niciuna dintre voi nu vorbeşte graiul comun? Nu ştiu prea bine…
— An’váill. Vort Ilinge, l-a întrerupt driada.
— Sunt Gwynbleidd, Lupul Alb. Domniţa Eithné mă cunoaşte. Mă duc la
ea cu un mesaj. Am mai fost în Brokilon. La Duén Canell.
— Gwynbleidd. Cărămizia şi-a mijit ochii. Vatt’ghern?
— Da, a confirmat el. Vânător de monştri.
Cea cu părul oliv a pufnit furios, dar a lăsat arcul în jos. Cărămizia s-a uitat
la el cu ochii larg deschişi, dar faţa brăzdată cu dungi verzi îi era complet
inertă, moartă, precum chipul unei statui. Inerţia nu permitea clasificarea
feţei în frumoasă sau urâtă. În locul unei astfel de clasificări s-ar pune
problema dacă exprimă indiferenţă şi insensibilitate sau cruzime. Geralt îşi
reproşa în minte această evaluare, era surprins de umanizarea pe care i-o
atribuia driadei. La urma urmei, el ar trebui să ştie doar că era mai în vârstă
decât celelalte două. În ciuda aparenţelor, era mai în vârstă, mult mai în
vârstă decât celelalte.
Tăcerea plutea peste nehotărârea lor. Geralt i-a auzit gemetele lui Freixenet,
icnetele şi tuşea. Şi cărămizia le auzise negreşit, dar pe faţă nu i s-a clintit
niciun muşchi. Vânătorul şi-a pus mâinile în şolduri.
— Acolo, în groapă, a spus el liniştit, este cineva rănit. Dacă nu primeşte
ajutor, va muri.
— Tháess aep! Cea cu părul oliv şi-a încordat arcul şi a aţintit vârful săgeţii
spre el.
— O să-l lăsaţi să moară? a întrebat Geralt fără să ridice vocea. Să se
înăbuşe încet-încet cu propriul sânge? În cazul acesta, mai bine îi faceţi
felul.
— Gura! a lătrat driada, trecând la graiul comun. Dar şi-a lăsat în jos arcul
şi i-a slăbit coarda. S-a uitat la cealaltă interogativ. Cărămizia a dat din cap,
arătând spre groapă.
Cea cu părul oliv a fugit repede şi în linişte.
— Vreau să o văd pe domniţa Eithné, a spus Geralt. Am un mesaj…
— Ea – cărămizia a arătat spre cea cu părul mieriu – te va duce la Duén
Canell. Du-te.
— Frei… Şi rănitul?
Driada s-a uitat la el cu ochii mijiţi. Nu înceta să se joace cu săgeata, fixată
pe coardă.
— Nu-ţi face griji, i-a spus. Du-te. Te va călăuzi până la ea.
459
— Dar…
— Va’en Vort! i-a curmat vorba driada, strângând din buze.
Vânătorul a ridicat din umeri şi s-a întors spre cea cu părul de culoarea
mierii. Părea cea mai mică dintre cele trei, dar se putea înşela. A băgat de
seamă că are ochii albaştri.
— Să mergem, atunci.
— Haide, a spus încet mieria. După o scurtă ezitare, i-a dat spada. Să
mergem.
— Care ţi-e numele? a întrebat-o.
— Ciocu’ mic.
Driada străbătea foarte repede crângul, fără să privească înapoi. Geralt
făcea eforturi să ţină pasul. Ştia că driada avea un scop, că vrea ca omul din
spatele ei să se împotmolească în hăţiş cu un icnet, să se prăbuşească la
pământ epuizat, incapabil să continue marşul. Bineînţeles, ea nu ştia că are
de-a face cu un vânător, nu cu un om. Era prea tânără ca să ştie ce este un
vânător de monştri.
Fata – Geralt ştia de-acum că nu este o driadă pursânge – s-a oprit brusc.
Şi-a întors capul. El îi vedea pieptul săltând şi coborând sub cămaşa
înflorată, de-abia mai respira ţinându-şi gura închisă.
— Mai cătinel? a sugerat el cu un zâmbet.
— Da, l-a privit ea fără tragere de inimă. Aeén esseáth Sidh?
— Nu, nu sunt elf. Care ţi-e numele?
— Braenn, i-a răspuns reluând marşul, dar mai domol, fără a încerca să-l
depăşească. Mergeau unul lângă altul, aproape. Geralt i-a observat
sudoarea, sudoare obişnuită de fată tânără. Transpiraţia driadelor mirosea a
frunze de salcie strivite între degete.
— Şi cum te chema înainte?
S-a uitat la el, şi-a strâns buzele, s-a gândit că se va înfuria şi-i va cere să
tacă. N-a fost aşa.
— Nu-mi amintesc, i-a spus ea şovăielnic. El n-a crezut-o că spune
adevărul.
Nu arăta mai mare de şaisprezece ani şi n-avea cum să fie în Brokilon de
mai mult de şase, şapte ani. Dacă ar fi ajuns aici mai înainte, de copilă sau
de nou-născută, nu s-ar mai recunoaşte trăsăturile fiinţei umane. Părul
blond natural şi ochii albaştri erau întâlniţi şi la driade. Copiii driadelor,
concepuţi cu elfi sau cu oameni, preluau exclusiv trăsăturile mamelor şi
erau doar fete. Extrem de rar şi de obicei într-una din următoarele generaţii,
460
se mai năştea câte o copilă cu ochii sau părul unui tată anonim. Dar Geralt
era convins că Braenn nu avea, cu toate acestea, nicio picătură de sânge de
driadă. Oricum nu mai conta. Sânge sau nu, azi era o driadă.
— Dar pe tine, s-a încruntat la el, cum te cheamă?
— Gwynbleidd.
Ea a dat din cap.
— Să mergem, atunci… Gwynbleidd.
Au mers mai lent decât înainte, dar tot repede. Braenn, fără putinţă de
tăgadă, cunoştea Brokilonul – dacă ar fost singur, Geralt nu ar fi reuşit să
menţină nici ritmul, nici direcţia cea bună. Braenn zburda prin crâng, pe
poteci sinuoase, ascunse, traversa cheiuri sărind sprinten pe buştenii căzuţi
ca nişte punţi, înfrunta cu îndrăzneală întinderile lucioase de mlaştină,
înverzite pe alocuri de lintiţă, pe care vânătorul nu s-ar fi încumetat să le
străbată şi ar fi pierdut ore, dacă nu chiar zile, ocolindu-le.
Nu numai împotriva sălbăticiei codrului îl proteja prezenţa lui Braenn –
erau locuri unde driada încetinea ritmul, călca prudent, tatona cărarea cu
piciorul, ţinându-l de mână. Ştia de ce. Capcanele Brokilonului deveniseră
legendare – se vorbea despre gropi cu pari ascuţiţi, despre săgeţi care
zburau singure, despre copaci care cădeau, despre teribilul „arici” – o sferă
cu ţepi, legată de o coardă invizibilă, care se rostogolea brusc, măturând
totul în cale. Erau, de asemenea, locuri în care Braenn se oprea şi fluiera
melodios, iar din tufişuri îi răspundeau fluierături. Erau, de asemenea,
locuri în care se oprea cu mâna pe o săgeată din tolbă, cerându-i vânătorului
să tacă şi aşteptând cu sufletul la gură până când ceva care foşnea în desiş
se îndepărta.
În pofida marşului forţat, au trebuit să poposească pentru o noapte. Braenn
a ales un loc impecabil – în dosul unui muncel unde diferenţele de
temperatură erau îmblânzite de rafale de aer cald. Au dormit pe ferigi
uscate, foarte aproape unul de altul, un obicei de-al driadelor. La miezul
nopţii, Braenn l-a îmbrăţişat, l-a strâns cu putere. Şi nimic mai mult. El a
îmbrăţişat-o. Şi nimic mai mult. Era driadă. Era vorba doar despre căldură.
În zori, încă pe întuneric, şi-au văzut de drum.

II
Au străbătut centura de coline împădurite, şerpuind prin văile cufundate în

461
ceaţă, mergând prin poieni întinse, ierboase, printre arbori doborâţi de vânt.
Braenn s-a oprit din nou, s-a uitat în jur. Dădea impresia că s-a rătăcit, dar
Geralt ştia că este imposibil. Cu toate acestea, a profitat de pauză şi s-a
aşezat pe un trunchi culcat la pământ.
Şi apoi a auzit un ţipăt. Scurt. Strident. Disperat.
Braenn a îngenuncheat imediat şi a scos din tolbă două săgeţi odată. Pe una
a apucat-o în dinţi, pe cealaltă a fixat-o în coardă, a întins arcul, cu scopul
de a trage orbeşte prin tufişuri, în direcţia ţipătului.
— Nu trage! a strigat el.
A sărit peste trunchi şi a pătruns în tufişuri.
Într-o poieniţă, la poalele unui versant stâncos, era o creatură mică, într-un
ilic gri, cu spatele rezemat de trunchiul unui carpen uscat. În faţa ei, cam la
cinci paşi, ceva s-a mutat încet, culcând iarba. Acel ceva era cafeniu şi de
vreo doi coţi. La început, Geralt a crezut că e un şarpe. Dar văzându-i
lăbuţele galbene, ca nişte cleştişori, şi segmentele chitinoase plate de pe
trunchiul lung, şi-a dat seama că nu este un şarpe. Ci ceva mult mai rău.
Agăţându-se de trunchi, creatura a chiţăit slab. Centipodul gigant şi-a
ridicat deasupra ierbii nişte antene tremurânde, cu care capta mirosul şi
căldura.
— Nu te mişca! a ţipat vânătorul şi a călcat apăsat pentru a atrage atenţia
scolopendromorfului. Dar centipodul nu a reacţionat, antenele captaseră
deja parfumul victimei din apropiere. Monstrul s-a mutat cu ajutorul
lăbuţelor, s-a ghemuit în forma literei S şi s-a aruncat în faţă. Lăbuţele
galbene, lucioase, se iveau intermitent în iarbă, la intervale regulate, ca
vâslele unei galere.
— Yghern! a răcnit Braenn.
Din doi paşi, Geralt l-a ajuns, trăgându-şi între timp spada din teaca aflată
în spate. Cu şoldul, a lovit creatura care rămăsese înţepenită sub un copac,
aruncând-o într-o parte, în tufişurile de mure. Scolopendromorful foşnea în
iarbă. Şi-a întins lăbuţele şi s-a repezit la el, ridicându-şi segmentele din
faţă şi clănţănind din cleştişorii încărcaţi cu venin. Geralt şi-a început
dansul, a sărit peste trupul placat al lighioanei şi, după o semipiruetă, a
lovit-o cu vârful spadei, încercând să nimerească în locul moale dintre
plăcile blindate. Monstrul era prea rapid, spada i-a alunecat pe carapacea
chitinoasă, fără să-l străpungă – covorul gros de muşchi i-a amortizat
impactul. Geralt a sărit îndărăt, dar nu destul de sprinten.
Scolopendromorful şi-a înfăşurat partea din spate a corpului în jurul
462
picioarelor vânătorului cu o forţă colosală. Geralt şi-a pierdut echilibrul, s-a
aplecat şi a încercat să se smulgă din strânsoare. Fără niciun rezultat.
Centipodul s-a arcuit şi a pivotat pentru a ajunge la el cu cleştişorii,
zgâriind violent cu gheruţele copacul ieşit în cale. În acel moment, deasupra
capului lui Geralt a şuierat o săgeată, care a străpuns cu un trosnet
carapacea lighioanei, pironind-o de trunchiul unui copac. Centipodul s-a
ghemuit, a rupt săgeata şi s-a eliberat, dar imediat l-au înjunghiat încă două
proiectile. Vânătorul şi-a protejat abdomenul cu o mână şi s-a dat la o parte.
Braenn, în genunchi, trăgea cu arcul într-un ritm incredibil, ţintuind
scolopendromorful cu o săgeată după alta. Centipodul rupea săgeţile şi se
elibera, dar o altă săgeată îl pironea din nou de copac. Capul plat, lucios,
cafeniu al dihaniei scrâşnea din fălcile sparte pe alocuri de săgeţi, în
încercarea nesăbuită de a ajunge la atacatorul său.
Geralt a sărit în lături şi a executat o lovitură amplă cu spada, care a pus
capăt luptei. Trunchiul de copac a fost butucul călăului.
Braenn s-a apropiat încet, cu arcul pregătit, i-a tras un şut trupului care se
zvârcolea în iarbă, frământându-şi picioarele, şi a scuipat pe el.
— Mulţumesc, i-a spus vânătorul, zdrobind capul centipodului cu călcâiul.
— Eh?
— Mi-ai salvat viaţa.
Driada s-a uitat la el. Nu era în privirea ei nici înţelegere, nici emoţii.
— Yghern, a spus ea, strivind cu ciubota corpul care încă se zbătea. Mi-a
rupt săgeţile.
— Mi-ai salvat viaţa, mie şi acelei micuţe driade, a adăugat Geralt. La
naiba, ea unde este?
Braenn a despărţit abil tufele de mur şi a căutat cu braţul prin lăstarii
spinoşi.
— Mă gândeam eu, a spus ea, trăgând din tufişuri creatura într-un ilic gri.
Uită-te şi tu, Gwynbleidd.
Nu era o driadă. Nu era nici elf, nici silfidă, nici spiriduş şi nici pitic. Era
cea mai obişnuită fetiţă din lume. În mijlocul Brokilonului, locul cel mai
puţin obişnuit pentru o fetiţă obişnuită.
Avea părul cenuşiu şi ochii mari, verzi, ca veninul. Nu putea să aibă mai
mult de zece ani.
— Cine eşti tu? a întrebat-o vânătorul. Cum ai ajuns aici?
Ea nu i-a răspuns. Oare unde am mai văzut-o, s-a gândit el. Am mai văzut-o
undeva. Sau pe cineva cu care seamănă foarte mult.
463
— Nu te teme, i-a spus el nesigur.
— Nu mă tem, a murmurat ea vag. Părea că are guturai.
— Să spălăm putina de aici, a hotărât Braenn, privind în jur. Acolo unde
este un yghern, apare negreşit şi altul. Şi nu mai am multe săgeţi.
Fetiţa s-a uitat la ea, a deschis gura, şi-a şters-o de praf cu dosul palmei.
— Cine naiba eşti? a repetat Geralt, aplecându-se în faţă. Ce faci… în
codrul ăsta? Cum ai ajuns aici?
Fetiţa şi-a lăsat capul în jos, s-a smiorcăit din cauza guturaiului.
— Eşti surdă? Cine eşti, te-am întrebat? Cum te cheamă?
— Ciri, s-a smiorcăit ea.
Geralt s-a întors. Braenn, cu ochii la arc, i-a aruncat o privire scurtă.
— Ascultă, Braenn…
— Îhm?
— Este posibil… Este posibil ca ea… să fi fugit de Duén Canell?
— Ee?
— N-o face pe proasta cu mine, s-a înfuriat Geralt. Ştiu că racolezi fete. Ce,
tu cum ai ajuns în Brokilon, ai căzut din cer? Te-am întrebat, este posibil
să…
— Nu, l-a întrerupt driada. N-am mai văzut-o până acum.
Geralt s-a uitat la fetiţă. Părul ei cenuşiu era ciufulit, plin de ace de pin şi de
frunze, dar mirosea a curat, nu a fum, nici a hambar, nici a untură. Mâinile,
deşi incredibil de murdare, erau prea mici şi delicate, fără cicatrici şi
bătături. Îmbrăcămintea băieţească pe care o purta, ilicul gri şi flanela roşie
nu-i trădau originea, dar cizmele înalte, din piele moale, de viţel, erau
scumpe. Nu, cu siguranţă nu era un copil din vreun sat. Freixenet, şi-a
amintit brusc vânătorul. Pe ea o căuta Freixenet. De aceea a pătruns el în
Brokilon.
— De unde eşti, te întreb, smiorcăito?
— Cum îndrăzneşti să mi te adresezi aşa! Fetiţa şi-a ridicat capul semeţ şi a
bătut din picior. Muşchiul moale a atenuat efectul gestului.
— Hopaa! a zis vânătorul zâmbind. De fapt, avem de-a face cu o
principesă. Cel puţin în vorbire, pentru că înfăţişarea cam lasă de dorit. Eşti
din Verden, nu-i aşa? Ştii că eşti căutată? Nu-ţi face griji, o să te duc acasă.
Ascultă, Braenn…
Când a întors capul, fetiţa s-a răsucit pe călcâie şi a început să alerge prin
pădure, urmând panta uşoară a unui deal.
— Bloede turd! a urlat driada, tremurând din toate încheieturile. Caemm
464
’ere!
Fetiţa, poticnindu-se, alerga orbeşte prin pădure, făcând crengile uscate să
trosnească.
— Stai! a ţipat Geralt. Unde te duci, la naiba?
Braenn şi-a întins repede arcul. Săgeata a şuierat veninos, a accelerat într-o
parabolă foarte deschisă şi s-a înfipt cu un zbârnâit într-un trunchi, aproape
razant cu părul fetiţei. Fetiţa s-a aplecat şi a căzut la pământ.
— Tâmpita naibii, a şuierat vânătorul apropiindu-se de driadă. Braenn a tras
cu dexteritate altă săgeată din tolbă. Puteai s-o omori!
— Acesta este Brokilonul, i-a replicat ea sfidător.
— Şi acesta este un copil!
— Şi ce dacă?
S-a uitat la capătul săgeţii. Avea o pană vărgată de fazan, vopsită în galben
cu un decoct din scoarţă de copac. N-a scos nicio vorbă. S-a răsucit iute şi a
rupt-o la fugă în pădure.
Fetiţa stătea sub un copac, ghemuită. Şi-a ridicat cu grijă capul şi s-a uitat la
săgeata împlântată în trunchi. Apoi a auzit paşii vânătorului şi a sărit în sus,
dar el a prins-o într-un salt scurt, apucând-o de gluga roşie a flanelei. Şi-a
întors capul şi s-a uitat la el, apoi la mâna lui care o ţinea de glugă. Geralt i-
a dat drumul.
— De ce-ai fugit?
— Nu-i treaba ta, şi-a tras nasul fetiţa. Lasă-mă în pace, tu… tu…
— Plod nerod, a şuierat furios Geralt. Asta-i Brokilon. Nu ţi-a fost de-ajuns
centipodul? Până dimineaţă nu mai erai întreagă în codrul ăsta. Tot n-ai
înţeles?
— Nu mă atinge! s-a bosumflat ea. Ia mâna de pe mine! Sunt principesă, ce
crezi!
— Eşti o mucoasă proastă.
— Sunt principesă!
— Principesele nu umblă teleleu prin pădure. Principesele au nasul curat.
— O să poruncesc să-ţi taie capul! Şi ţie, la fel! Fetiţa şi-a şters nasul cu
mâna şi s-a uitat cu ură la driada care se apropia. Braenn a pufnit în râs.
— În regulă, destul cu ţipetele, a intervenit vânătorul. De ce fugeai,
principesă? Şi încotro? De ce ţi-e frică?
Fetiţa tăcea, se smiorcăia.
— Ei bine, cum doreşti. Vânătorul i-a făcut cu ochiul driadei. Noi plecăm.
Dacă ţii morţiş să rămâi singură în pădure, asta-i treaba ta. Dar a doua oară
465
când dai nas în nas cu un yghern, să nu ţipi. N-ar fi un comportament demn
de o principesă. Principesele mor demn, fără să se plângă, ştergându-şi
nasul în prealabil. Haide, Braenn. Rămas-bun, Alteţă.
— A… aşteptaţi-mă.
— Da?
— O să merg cu voi.
— Ce onoare. Aşa-i, Braenn?
— Dar nu mă duceţi înapoi la Kistrin? Îmi făgăduiţi?
— Cine e… a început Geralt. Oh, la naiba. Kistrin. Principele Kistrin? Fiul
regelui Ervyll din Verden?
Fetiţa şi-a strânse buzele mici, s-a smiorcăit, şi-a întors capul.
— Gata cu sporovăială, s-a încruntat Braenn. Să mergem.
— Un bob zăbavă. Vânătorul s-a ridicat şi s-a uitat la driadă de sus.
Planurile au suferit o mică schimbare, frumoasa mea arcaşă.
— Eh? Braenn a ridicat din sprâncene.
— Domniţa Eithné mai are de aşteptat. Trebuie s-o însoţesc pe micuţă
acasă. În Verden.
Driada şi-a mijit ochii, şi-a dus mâna la tolbă.
— N-o să pleci nicăieri. Nici ea.
Vânătorul a zâmbit sinistru.
— Fii atent Braenn, i-a spus el. Eu nu sunt un căţeluş, ca cel căruia ieri i-ai
înfipt o săgeată în ochi în ambuscadă. Ştiu să mă apăr.
— Bloede arss! a şuierat driada, ridicând arcul. Ai să mergi la Duén Canell!
Şi ea! Nu la Verden!
— Nu! Nu în Verden! Fetiţa cu părul cenuşiu s-a repezit la driadă, lipindu-
se de coapsele ei fine. Merg cu tine! Şi el să plece singur în Verden, la
idiotul de Kistrin, dacă aşa vrea!
Braenn nici măcar nu s-a uitat la ea, menţinându-şi ochii aţintiţi asupra lui
Geralt. Dar a lăsat în jos arcul.
— Ess turd! a scuipat la picioarele lui. Ei bine! Du-te încotro vezi cu ochii!
Să vedem dacă eşti în stare. O să putrezeşti înainte de a părăsi Brokilonul.
Are dreptate, s-a gândit Geralt. N-am nicio şansă. Fără ea nu ies din
Brokilon, nici la Duén Canell nu ajung. O să văd eu cum o scot la capăt.
Poate reuşesc s-o înduplec pe Eithné…
— Ei bine, Braenn, i-a spus el pe un ton conciliant, zâmbind. Nu te supăra,
scumpo. Ei bine, să fie cum vrei tu. Mergem cu toţii la Duén Canell. La
domniţa Eithné.
466
Driada a îngăimat ceva în barbă şi a scos săgeata din coardă.
— Atunci, la drum, a rostit ea apoi, aranjându-şi banda din papură peste
păr. Am pierdut destulă vreme.
— Oooi… a gemut fetiţa, făcând un pas.
— Ce este?
— Ceva, ah… în picior.
— Stai, Braenn! Haide, smiorcăito, o să te duc în cârcă.
Radia căldură şi mirosea ca o vrabie murată.
— Cum te cheamă, principesă? Am uitat.
— Ciri.
— Şi ţinutul dumitale unde se află, dacă pot întreba?
— Nu-ţi voi spune, a murmurat fetiţa. Nu-ţi voi spune şi cu asta basta.
— Ia vezi ce faci. Nu te mai foi şi nu-ţi mai trage mucii în urechea mea. Ce
vânt te-a adus în Brokilon? Te-ai rătăcit? Ai greşit drumul?
— Nici vorbă! Eu nu greşesc niciodată.
— Nu te mai fâţâi. Ai fugit de Kistrin? Din castelul Nastrog? Înainte sau
după nuntă?
— De unde ştii? şi-a tras nasul nervoasă.
— Sunt extrem de isteţ. De ce ai fugit în Brokilon? N-ai avut şi alte direcţii,
mai sigure?
— Tâmpitul de cal m-a adus.
— Umbli cu minciuni, principesă. Cu statura ta ai putea călări cel mult o
pisică. Cu condiţia ca şi aia să fie liniştită.
— Mark îl conducea. Pajul cavalerului Voymir. Şi în pădure calul s-a
prăbuşit, şi-a rupt piciorul. Şi ne-am rătăcit, am greşit drumul.
— Ai spus că nu ţi se întâmplă.
— El a greşit, nu eu. Era negură. Ne-am rătăcit.
V-aţi rătăcit, s-a gândit Geralt. Bietul paj al cavalerului Voymir, care a avut
ghinionul să le iasă în cale lui Braenn şi tovarăşelor ei. Căţeluşul, care
pesemne că nu ştia ce e aceea o femeie, a ajutat-o să evadeze pe mucoasa
cu ochii verzi, deoarece a auzit tot soiul de poveşti cavalereşti, cu fecioare
silite să se căsătorească. A ajutat-o să scape, ca să ajungă victima săgeţii
unei driade care, probabil, la rândul ei, nu ştie ce este acela un bărbat. Dar
ştie cum să-l omoare.
— Te-am întrebat dacă ai fugit de la castelul Nastrog înainte de căsătorie
sau după căsătorie?
— Am fugit şi gata, ce te priveşte pe tine? a mârâit copila. Bunica mi-a
467
spus că trebuie să mă duc acolo şi să-l cunosc. Pe acest Kistrin. Doar să-l
cunosc. Şi tatăl său, regele… marele…
— Ervyll.
— Nuntă şi iar nuntă. Iar eu nu-l iubesc. Pe acest Kistrin. Bunica mi-a
spus…
— Chiar aşa de mult îl urăşti pe Kistrin?
— Nu-l vreau, a spus sfidător Ciri, trăgând aer pe nas cu forţă. E gras, idiot,
urât şi-i miroase şi gura. Înainte de a mă duce acolo, mi-au arătat un tablou
cu el în care nu era gras. Nu vreau un asemenea soţ. De fapt, nu vreau
niciun soţ, deloc.
— Ciri… a început vânătorul ezitant. Kistrin este încă un copil, la fel ca
tine. În câţiva ani poate fi un tânăr destul de frumos.
— Atunci, să-mi trimită alt tablou peste câţiva ani, a pufnit fetiţa. Şi eu lui,
la fel. Fiindcă mi-a spus că, în tabloul care i-a fost arătat, eram mult mai
frumoasă. Mi-a mărturisit că o iubeşte pe Alvina, o servitoare de la castel,
care îl vrea de cavaler. Vezi? El nu mă vrea şi eu nu-l vreau. Atunci, de ce
nunta asta?
— Ciri, el este un principe, iar tu o principesă. Aşa se căsătoresc principii şi
principesele, nu altfel. Acesta este obiceiul.
— Vorbeşti ca toţi ceilalţi. Crezi că dacă sunt mică, pot fi minţită.
— Nu te mint.
— Ba minţi.
Geralt a tăcut. Braenn, care mergea în faţa lor, s-a uitat în jur, probabil
surprinsă de tăcere. Ridicând din umeri, a reluat marşul.
— Unde mergem? s-a încruntat Ciri. Vreau să ştiu!
Geralt tăcea mâlc.
— Răspunde-mi, când te întreb! l-a ameninţat ea, întărindu-şi ordinul cu un
smiorcăit zgomotos. Ştii cine… Cine stă în cârca ta?
El nu i-a răspuns.
— O să te muşc de ureche! a ţipat Ciri.
Vânătorul n-a mai rezistat. A apucat-o pe fetiţă şi a dat-o jos din spatele
său.
— Ascultă-mă, mucoaso! s-a oţărât la ea dintr-odată, ducându-şi mâna la
cataramă. Chiar acum te pun pe genunchi, îţi dau pantalonii jos şi te bat la
fund cu cureaua. Nimeni n-o să-mi stea în cale, pentru că aici nu suntem la
curtea regală, iar eu nu sunt vreun curtean sau vreun servitor de-al tău. Ai
să vezi cum o să-ţi pară rău că n-ai rămas la Nastrog. Ai să vezi că e mai
468
bine să fii principesă decât o mucoasă rătăcită în pădure. Deoarece doar
principeselor li se permite să se comporte intolerabil. Principesele, chiar şi
atunci, nu sunt bătute la cur de nimeni cu cureaua, în afară de rege.
Ciri s-a făcut mică şi se tot smiorcăia. Braenn, rezemată de un copac, îi
urmărea impasibilă.
— Ei bine, ce zici? a întrebat-o vânătorul, rulându-şi cureaua în jurul
pumnului. Ne vom comporta demn şi reţinut? Dacă nu, punem cureaua pe
curul Alteţei Tale. De acord? Da sau nu?
Fetiţa a adulmecat şi şi-a tras nasul, apoi a dat din cap cu nerăbdare.
— O să fii cuminte, principesă?
— O să fiu, a îngăimat ea.
— Nu mai e mult şi se înserează, a intervenit driada. S-o luăm din loc,
Gwynbleidd.
Codrul se rărea. Mergeau printre lăstari crescuţi în nisip, prin pajişti
învăluite în ceaţă, păscute de turme de cerbi. Era tot mai răcoare.
— Nobile jupân… a spus Ciri după o lungă tăcere.
— Numele meu este Geralt. Ce este?
— Sunt lihnită de foame.
— În curând o să facem un popas. O să amurgească.
— Nu mai pot, a scâncit Ciri. N-am mai mâncat de…
— Nu mai trăncăni atât. Geralt a băgat mâna în desagă, a scos o bucată de
slănină, o bucăţică de brânză şi două mere. Ia de-aici.
— Ce este asta galbenă?
— Slănină.
— Nu mănânc aşa ceva, a refuzat fetiţa.
— Foarte bine, a repezit-o el, băgându-şi în gură o bucăţică de slănină.
Mănâncă brânză. Şi măr. Unu.
— De ce unu?
— Bine, nu te mai codi. Ia-le pe amândouă.
— Geralt?
— Mmm?
— Mulţumesc.
— N-ai pentru ce. Mănâncă sănătoasă.
— Nu… Nu pentru asta, adică şi pentru asta, dar… M-ai salvat de acel
centipod… Brrr… mai aveam un pic şi muream de frică…
— Mai aveai un pic şi mureai, a confirmat vânătorul serios. Mai aveai un
pic şi mureai într-un mod extrem de dureros şi scârbos, s-a gândit el. Ar
469
trebui să-i mulţumeşti lui Braenn.
— Cine este ea?
— O driadă.
— O zână a pădurii?
— Da.
— Ea ne… Ele răpesc copii! Ea ne-a răpit? Eh, la urma urmei, tu nu eşti
mic. Da’ de ce ea vorbeşte atât de ciudat?
— Vorbeşte cum vorbeşte, nu contează. Contează că se pricepe să tragă cu
arcul. Nu uita să-i mulţumeşti, atunci când o să ne oprim.
— Nu uit, s-a smiorcăit Ciri.
— Sunt sigur, principesă, viitoare principesă de Verden.
— N-o să fiu, a murmurat ea, nicio principesă.
— Bine, bine. N-o să fii principesă. O să fii un hamster şi o să-ţi duci
veacul într-o vizuină.
— Nu este adevărat! Nu ştii nimic!
— Nu-mi chiţăi în ureche. Şi nu uita de curea!
— N-o să fiu principesă. O să fiu…
— Ei? Ce?
— E o taină.
— Ah, da, taină. Foarte bine. Geralt a ridicat capul. Ce s-a întâmplat,
Braenn?
Driada, oprindu-se, a dat din umeri şi s-a uitat la cer.
— Sunt sleită, a spus ea încet. Şi tu, probabil, că ai cărat-o atât în cârcă,
Gwynbleidd. Aici vom poposi. Se întunecă.

III
— Ciri?
— Mhm? a suspinat fetiţa, scârţâind crengile pe care era întinsă.
— Nu ţi-e frig?
— Nu, a oftat ea. Astăzi este cald. Ieri… Ieri a fost îngrozitor de frig, văleu.
— Culmea! a spus Braenn, slăbindu-şi cureluşele ciubotelor lungi, moi. A
mers mult prin pădure. Şi a trecut prin mlaştini, prin hăţişuri, prin râpe.
Rezistentă, zdravănă şi curajoasă. Într-adevăr, o să ne prindă bine… O să ne
prindă bine nouă.
Geralt i-a aruncat o căutătură driadei, cu ochii strălucind în semiîntuneric.

470
Braenn s-a rezemat de un copac, şi-a luat banda de pe cap, şi-a scuturat
părul dintr-o smucitură a capului.
— A intrat în Brokilon, a spus ea, anticipând comentariul lui. E a noastră,
Gwynbleidd. Să mergem la Duén Canell.
— Jupâneasa Eithné o să hotărască, a răspuns el ironic. Dar ştia că Braenn
avea dreptate.
Păcat, s-a gândit vânătorul, uitându-se la fetiţa care se foia pe patul verde.
O domniţă atât de fermă. Oare unde-am mai văzut-o? Nu contează. Dar e
păcat. Lumea este atât de mare şi atât de frumoasă. Iar lumea ei se va limita
la Brokilon până la sfârşitul zilelor sale. Care s-ar putea să nu fie prea
multe. Poate doar până în ziua în care va cădea printre ferigi, între un
şuierat şi o izbitură de săgeată, luptând în acest război fără sens pentru o
pădure, de partea celor care trebuie să piardă. Care vor pierde. Mai devreme
sau mai târziu.
— Ciri?
— În?
— Unde sunt părinţii tăi?
— N-am părinţi, a suspinat ea. S-au înecat în mare când eram mică.
Aha, s-a gândit el, aşa se explică multe. O principesă, fiica unor prinţi care
nu mai trăiesc. Cine ştie dacă n-o fi a treia fiică, după vreo patru fii. Un titlu
care, de fapt, este inferior celui de şambelan sau de paj. Ceva cu plete
cenuşii şi cu ochii verzi care se învârte pe la castel şi de care vor să se
descotorosească cât mai degrabă cu putinţă, s-o mărite. Cât mai degrabă cu
putinţă, înainte să ajungă la maturitate şi să devină o femeiuşcă, un risc de
scandal, de mezalianţă sau de incest, ceva lesne de întâlnit prin
dormitoarele castelelor.
Evadarea ei nu l-a surprins pe vânător. Mai întâlnise multe principese şi
chiar regine rătăcind prin lume cu actori ambulanţi, fericite că au reuşit să
scape de regi ramoliţi, dar mânaţi de dorinţa puternică de a avea urmaşi.
Văzuse prinţi care preferau soarta nesigură a mercenarilor în locul
căsătoriei cu vreo prinţesă aleasă de tată sau a cărei virginitate dubioasă
avea să fie preţul vreunei alianţe dinastice sau al vreunui pact.
S-a întins lângă fetiţă, acoperit-o cu surtucul lui.
— Dormi, i-a spus el. Dormi, orfană micuţă.
— Da’ de unde! a crâcnit ea. Sunt principesă, nu orfană. Şi am o bunică.
Bunica mea este regină. Ce crezi tu? Când am să-i spun că ai vrut să mă
baţi cu cureaua, bunica o să poruncească să ţi se taie capul, ai să vezi.
471
— Îngrozitor! Ciri, ai milă!
— Nici gând!
— Eşti o fetiţă bună. Tăierea capului e straşnic de dureroasă. Nu-i aşa că n-
o să mă spui?
— Ba o să te spun.
— Ciri.
— O să te spun, spun, spun! Ţi-e frică, hâm?
— Teribil. Ştii, Ciri, că un om cu capul tăiat poate să moară.
— Râzi de mine?
— Cum aş putea să îndrăznesc?
— Las’ c-o să-ţi treacă ţie râsul, ai să vezi. Cu bunica nu-i de şagă, când
bate din picior, cei mai mari războinici şi cavaleri îngenunchează în faţa ei,
am văzut eu cu ochii mei. Şi dacă vreunul este neascultător, atunci jap, îi
sare capul.
— Groaznic. Ciri?
— Eh?
— Cred c-o să-ţi taie capul.
— Mie?
— Negreşit. La urma urmei, e bunica ta, regina care a fost de acord cu
nunta ta cu Kistrin şi te-a trimis la Verden, la Nastrog. Ai fost
neascultătoare. Când o să te întorci… jap! Şi-ai rămas fără cap.
Fata a tăcut, a încremenit. Se auzeau plescăiturile buzelor şi respiraţia
anevoioasă prin nasul congestionat.
— Nu-i adevărat, a spus ea. Bunica n-o să-i lase să-mi taie capul pentru
că… Pentru că e bunica mea, nu-i aşa? Uf, ce mamă de bătaie o să-mi tragă.
— Aha, a râs Geralt. Cu bunica nu-i de şagă, nu? Te-a mai articulat
câteodată, nu-i aşa?
Ciri a pufnit furioasă.
— Ştii ce? i-a propus el. O să-i spunem bunicii că deja te-am chelfănit eu şi
nimeni nu poate fi pedepsit de două ori pentru acelaşi lucru. Ce zici?
— Zic că eşti prost! Ciri s-a ridicat pe coate în scârţâielile crengilor. Când
bunica o s-audă că mi-ai tras o chelfăneală, atunci o să-ţi taie capul cât ai
zice peşte!
— Aşadar, te-ar durea inima pentru capul meu?
Fata a tăcut, şi-a tras nasul din nou.
— Geralt…
— Ce e, Ciri?
472
— Bunica ştie că trebuie să mă întorc. Nu pot fi soţia idiotului de Kistrin.
Trebuie să mă întorc, ce mai la deal la vale.
Trebuie, s-a gândit el. Din păcate, asta nu depinde nici de tine, nici de
bunica ta. Depinde de toanele bătrânei Eithné. Şi de iscusinţa mea de a o
îndupleca.
— Bunica ştie, l-a lămurit Ciri. Pentru că… Geralt, jură că n-o să spui la
nimenea. E o taină nemaipomenită. Teribilă, îţi spun. Jură.
— Jur.
— Ei bine, am să-ţi spun. Mama mea a fost vrăjitoare, n-o să crezi. Şi tatăl
meu a fost, bineînţeles, fermecat. Asta e tot ce mi-a spus o doică, iar când a
aflat bunica, a fost o zarvă teribilă. Pentru că sunt predestinată, ştii?
— Cui?
— Nu ştiu, a răspuns Ciri ţanţoşă. Dar sunt predestinată. Aşa mi-a spus
doica. Iar bunica a spus că nu va permite aşa ceva, că mai degrabă blemte…
blestematul de castel se năruie până la temelii. Pricepi? Doica a spus că
împotriva destinului poţi să faci orice vrei, dar n-are niciun rost. Ha! apoi
doica a izbucnit în lacrimi şi bunica a început să ţipe. Vezi? Sunt
predestinată. N-o să fiu soţia idiotului de Kistrin. Geralt?
— Dormi, a căscat el de i-au pocnit fălcile. Dormi, Ciri.
— Spune-mi o poveste.
— Ce?
— Spune-mi o poveste, a pufnit ea. Cum să dorm aşa, fără nicio poveste?
Asta-i bună!
— Nu ştiu, la naiba, nicio poveste. Închide ochii şi dormi.
— Nu umbla cu minciuni. Pentru că ştii. Ce, când erai mic, cum, nimeni
nu-ţi spunea poveşti? De ce zâmbeşti?
— Fără motiv. Mi-am amintit ceva.
— Ei! Vezi. Ei bine, povesteşte-mi.
— Ce?
— Povestea.
A zâmbit din nou, şi-a pus mâinile sub cap, s-a uitat la stelele care licăreau
printre crengile de deasupra lor.
— A fost odată un motan, a început Geralt. Un motan obişnuit, vărgat, care
prindea şoareci. Şi într-o bună zi motanul a pornit-o singur la drum prin
pădurea înspăimântătoare şi întunecată. Şi a mers el ce-a mers… A mers…
A mers…
— Să nu-ţi închipui, i-a spus Ciri, îmbrăţişându-l, că o să adorm înainte de
473
a ajunge la capăt.
— Taci, smiorcăito. Da… A mers el ce-a mers, până ce s-a întâlnit cu un
vulpoi. Un vulpoi roşcat.
Braenn a oftat şi s-a întors către vânător, în cealaltă parte, îmbrăţişându-l
uşor şi ea.
— Haide, a suspinat Ciri. Spune-mi ce s-a petrecut mai departe.
— Vulpoiul s-a uitat la motan. Cine eşti? l-a întrebat. Sunt un motan, i-a
răspuns motanul. Ha, i-a spus vulpoiul, şi nu ţi-e teamă, motanule, să
hoinăreşti de unul singur prin pădure? Şi dacă vine regele la vânătoare, ce
te faci? Cu câini, cu iscoade, călare pe cai? Ascultă ce-ţi spun, motanule,
vânătoarea este o nenorocire nemaipomenită pentru cei ca mine şi ca tine.
Tu ai blană, eu am blană, vânătorii nu-i iartă pe cei ca noi, pentru că
vânătorii au iubite şi amante cărora le îngheaţă labele şi grumazurile şi fac
din noi gulere şi manşoane ca să aibă curvele ce purta.
— Ce-s acelea manşoane? l-a întrebat Ciri.
— Nu mă întrerupe. Şi a adăugat vulpoiul: Eu, motanule, am o mie două
sute optzeci şi şase de feluri ca să-i duc de nas, aşa sunt de viclean. Dar tu,
motanule, în câte feluri ştii să-i păcăleşti pe vânători?
— Oh, ce poveste frumoasă, a zis Ciri, îmbrăţişându-l şi mai strâns pe
vânător. Spune-mi ce-a făcut motanul?
— Îhî, a şoptit din cealaltă parte Braenn. Ce-a făcut motanul?
Vânătorul şi-a întors capul. Ochii driadei străluceau, gura îi era pe jumătate
căscată şi îşi mişca limba pe buze. De bună seamă, s-a gândit el, driadele
mici sunt înnebunite după basme. La fel ca vânătorii mici. Pentru că şi
unora, şi altora rareori li se spun poveşti înainte de a adormi. Driadele mici
adorm ascultând foşnetul copacilor. Vânătorii mici adorm ascultându-şi
durerile musculare. Şi nouă ne străluceau ochii, ca lui Braenn, atunci când
ascultam basmele lui Vesemir, acolo la Kaer Morhen. Dar asta s-a
întâmplat cu mult timp în urmă… cu mult timp în urmă…
— Haide, era nerăbdătoare Ciri. Mai departe?
— Şi face motanul: Eu, vulpoiule, nu ştiu să-i păcălesc în niciun fel. Ştiu un
singur lucru – să mă caţăr în copac. Asta nu-i de-ajuns? Vulpoiul a pufnit în
râs. Ah, cică, da’ prost mai eşti. Ia-ţi coada asta vărgată la spinare şi şterge-
o de-aici că, dacă te prind vânătorii, o păţeşti. Şi dintr-odată, tam-nisam, a
început să sune cornul! Au sărit de prin tufişuri vânătorii, au văzut motanul
şi vulpoiul şi s-au repezit după ei!
— Vaai! s-a smiorcăit Ciri, iar driada s-a scuturat ca lovită de friguri.
474
— Linişte! Şi strigau: Înainte, jupuiţi-i de blană! La manşoane, la manşoane
cu ei! Şi au asmuţit câinii asupra vulpoiului şi a motanului. Şi motanul ţuşti
în copac, ca motanii. Până în vârf. Şi câinii, jap, au tăbărât pe vulpoi! Până
să apuce roşcatul să-şi pună în aplicare una dintre metodele lui şirete, era
deja guler. Iar motanul mieuna din vârful copacului şi-i sfida pe vânători,
dar n-aveau ce să-i facă, pentru că era înalt al dracu’ copacul. Au stat la
poalele lui şi au înjurat tot ceea ce se putea înjura, dar până la urmă n-au
avut încotro şi au plecat cu mâinile goale. Şi atunci motanul s-a dat jos din
copac şi s-a întors liniştit acasă.
— Şi dup-aia?
— Nimic. Ăsta-i sfârşitul.
— Şi morala? l-a întrebat Ciri. Poveştile au morală, nu-i aşa?
— Ei? a sărit şi Braenn, tremurând mai aproape de Geralt. Care este
morala?
— Poveştile bune au morală, iar cele rele nu au morală, a adăugat Ciri
încrezătoare, trăgând aer pe nas.
— Asta a fost una bună, a căscat driada. Şi ar trebui să aibă. Trebuie ca în
faţa yghernului să ne cocoţăm în copac, cum a făcut motanul cel isteţ. Fără
să mai stai pe gânduri, ţuşti! În copac. Oh, câtă înţelepciune. Supravieţuire.
Nu renunţare.
Geralt a râs încetişor.
— Nu erau copaci în parcul castelului, Ciri? În Nastrog? În loc să ajungi în
Brokilon, te căţărai în copac şi să stăteai acolo, în vârf, până îi trecea lui
Kistrin cheful de nuntă.
— Râzi de mine?
— Îhâm.
— Ştii ceva? Te urăsc.
— E groaznic. Ciri, mi-ai frânt inima.
— Ştiu, a dat din cap fetiţa cu seriozitate, smiorcăindu-se, apoi s-a agăţat de
el cu putere.
— Somn uşor, Ciri, i-a urat el, inhalându-i parfumul îndrăgit, de vrabie.
Somn uşor. Noapte bună, Braenn.
— Deárme, Gwynbleidd.
Peste capetele lor, Brokilonul foşnea cu miliarde de ramuri şi sute de
miliarde de frunze.

475
 IV
A doua zi au ajuns la Copaci. Braenn a îngenuncheat, şi-a plecat capul.
Geralt a simţit că ar trebui să facă acelaşi lucru. Ciri a oftat admirativ.
Copacii, în cea mai mare parte tisă, stejari şi nuci albi, aveau o duzină de
coţi în diametru. Sub nicio formă nu se putea aprecia înălţimea până la care
le ajungeau coroanele. Locul în care rădăcinile puternice, răsucite, se
îmbinau cu trunchiul neted, era deasupra capetelor lor. Acum puteau merge
mai repede. Uriaşii creşteau răzleţ, iar la umbra lor nu supravieţuia nicio
altă plantă, nu era decât un covor de frunze putrezite.
Ar fi putut merge mai repede. Dar mergeau încet. În linişte. Cu capul
plecat. Aici, printre Copaci, erau mici, nesemnificativi, inexistenţi. Nu
contau în niciun fel. Chiar şi Ciri tăcea mâlc – n-a scos un cuvânt preţ de
aproape jumătate de oră.
Iar după o oră de marş, au trecut de centura de Copaci şi au plonjat din nou
în ravene, în făgetul reavăn.
Guturaiul o afecta tot mai mult pe Ciri. Geralt nu avea batistă, dar, sătul de
smiorcăielile ei, a învăţat-o să-şi sufle nasul strângându-l cu degetele.
Fetiţei i-a plăcut la nebunie. Văzându-i zâmbetul şi ochii strălucitori,
vânătorul era profund convins că se bucură la gândul că în curând va avea
posibilitatea să-şi etaleze noul truc la curte, în timpul unui ospăţ sau în
prezenţa vreunui ambasador din străinătate.
Braenn s-a oprit brusc şi s-a întors.
— Gwynbleidd, a spus dezlegându-şi o batistă verde răsucită în jurul
cotului, haide! O să te leg la ochi. Aşa trebuie.
— Ştiu.
— O să te ghidez. Dă-mi mâna.
— Nu, a protestat Ciri. Eu o să-l ghidez. Bine, Braenn?
— E bine, scumpo.
— Geralt?
— Îhm?
— Ce înseamnă Gwyn… bleidd?
— Lup Alb. Aşa îmi spun driadele.
— Fii atent, o rădăcină. Să nu te împiedici! Îţi spun aşa, pentru că ai părut
alb?
— Da… La naiba!
— Doar ţi-am spus că e o rădăcină.
476
Au mers. Cătinel. Sub picioare pământul era alunecos de la frunzele căzute.
A simţit pe faţă o strălucire caldă, strălucirea soarelui pătrundea prin batista
care-i acoperea ochii.
— Oh, Geralt, i-a auzit vocea lui Ciri. E minunat… Păcat că nu poţi vedea.
Sunt atât de multe flori. Şi păsări. Le auzi cum cântă? Oh, ce multe sunt
aici. Puzderie. Oh, şi veveriţe. Ai grijă, o să trecem peste un pârâiaş, pe o
punte de piatră. Să nu cazi în apă. Oh, câţi peşti! E plin. Înoată prin apă,
ştii? Atât de multe animale, vai! Cred că nicăieri nu sunt atât de multe…
— Nicăieri, a bâiguit el. Nicăieri. Ăsta-i Brokilon.
— Ce?
— Brokilon. Ultimul Loc.
— Nu înţeleg…
— Nimeni nu înţelege. Nimeni nu vrea să înţeleagă.

V
— Scoate-ţi batista, Gwynbleidd. Poţi de-acum. Am ajuns.
Braenn stătea până la genunchi într-un covor gros de ceaţă.
— Duén Canell, i-a arătat cu mâna.
Duén Canell, Locul Stejarilor. Inima Brokilonului.
Geralt mai fusese aici înainte. De două ori. Dar n-a spus nimănui despre
asta. Nimeni nu l-ar fi crezut.
O depresiune împrejmuită de o perdea de copaci bătrâni, verzi. Scăldată în
ceaţă şi în aburul venit din pământ, din roci, din izvoarele termale. O
depresiune…
Medalionul de la gât îi tremura uşor.
O depresiune scăldată în farmece. Duén Canell. Inima Brokilonului.
Braenn şi-a ridicat capul, şi-a îndreptat tolba pe spate.
— Să mergem. Dă-mi mâna, scumpo.
La început depresiunea părea moartă, părăsită. Dar nu pentru mult timp. S-a
auzit un fluierat puternic, modulat şi, cu paşi abia perceptibili, de-a lungul
unei spirale de ciupercă poliporacee care îmbrăţişa trunchiul cel mai
apropiat, a alunecat sprinten o driadă suplă, cu părul negru, îmbrăcată, la fel
ca toate celelalte, cu un costum de camuflaj din resturi de pânză.
— Ceád, Braenn.
— Ceád, Sirssa. Va’n vort meáth Eithné á?

477
— Neén, aefder, a răspuns bruneta măsurându-l pe vânător cu o privire
apatică. Ess’ ae’n Sidh?
A zâmbit fulgerând cu dinţii ei albi. Era foarte frumoasă, chiar şi conform
standardelor umane. Geralt se simţea nesigur şi prost, conştient de faptul că
driada îl evaluează nonşalant din cap până-n picioare.
— Neén, a clătinat din cap Braenn. Ess’ vatt’ghern, Gwynbleidd, á váen
meáth Eithné va, a’ss.
— Gwynbleidd? Frumoasa driadă şi-a strâmbat buzele. Bloede caérme!
Aen’ne caen n’wedd vort! T’ess foile!
Braenn a chicotit.
— Ce este? s-a oţărât vânătorul.
— Nimic, a chicotit din nou Braenn. Nimic. Să mergem.
— Oooh, s-a entuziasmat Ciri. Uite, Geralt, ce căsuţe amuzante!
În adâncul depresiunii începea adevăratul Duén Canell – „căsuţele
amuzante”, ale căror forme aminteau de nişte sfere uriaşe de vâsc, atârnau
de crengile şi trunchiurile copacilor la diferite înălţimi, unele mici, chiar
deasupra solului, altele mari sau foarte mari, chiar în vârfurile coroanelor.
Geralt a văzut şi mai multe construcţii imense pe pământ, cabane din nuiele
împletite, acoperite cu frunze. A văzut mişcare prin deschizăturile acelor
cabane, dar nu puteau distinge driadele. Erau mult mai puţine decât atunci
când mai fusese pe-aici.
— Geralt, i-a spus Ciri. Aceste cabane cresc. Au frunze!
— Sunt din copaci vii, a confirmat Geralt dând din cap. Aşa trăiesc
driadele, aşa îşi construiesc casele. Nicio driadă, niciodată, nu face rău
copacilor, tăindu-i sau doborându-i. Ele iubesc copacii. Se pricep să facă în
aşa fel încât crengile să crească formând aceste căsuţe.
— Ce frumos! Mi-ar plăcea să am o căsuţă ca acestea în parcul nostru.
Braenn s-a oprit în faţa uneia dintre cele mai mari cabane.
— Intră, Gwynbleidd, a spus ea. Aici o s-o aştepţi pe domniţa Eithné. Vá
fáill, scumpo.
— Ce?
— Şi-a luat rămas-bun, Ciri. Ţi-a spus la revedere.
— Ah. La revedere, Braenn.
Au intrat. În interiorul „căsuţei” licăreau ca într-un caleidoscop pete de
lumină solară, filtrate şi cernute prin structura acoperişului.
— Geralt!
— Freixenet!
478
— Eşti teafăr, să fiu al naibii! Rănitului i-a scânteiat dantura când s-a săltat
într-o rână pe patul din ramuri de molid. A văzut-o pe Ciri agăţată de
coapsa vânătorului, şi-a boldit ochii şi s-a îmbujorat.
— Tu, pramatie mică! a strigat-o. Era să-mi pierd viaţa pentru tine! Oh, ai
noroc că nu mă pot ridica, altminteri te învăţam eu minte!
Ciri s-a bosumflat.
— Ei poftim, e al doilea care vrea să mă bată, a spus ea, cârnindu-şi graţios
nasul. Eu sunt fată, iar fetele nu trebuie să fie bătute!
— Las’ că-ţi arăt eu ţie… ce trebuie, a tuşit Freixenet. Puşlama mică ce
eşti! Ervyll şi-a pierdut minţile. Umblă vorbe, pline de spaimă, că bunică-ta
o să se ducă peste el cu toată oştirea. Cine l-ar crede că ai fugit singură, de
capul tău? Toată lumea ştie cum este Ervyll… şi ce apucături are. S-au
gândit toţi că… ţi-a făcut ceva când era beat şi apoi te-a înecat în iaz!
Războiul cu Nilfgaardul atârnă de un fir de păr, iar tratatul şi alianţa cu
bunică-ta s-au dus naibii din cauza ta! Vezi ce-ai făcut?
— Nu te aprinde, l-a avertizat vânătorul, că-ţi porneşte hemoragia. Cum ai
ajuns aici atât de iute?
— Da’ naiba ştie, multă vreme am rămas fără suflet în trup. Mi-au turnat pe
gât ceva scârbos. Cu forţa. M-au ţinut de nas şi… Ce ruşine, lua-le-ar
naiba…
— Trăieşti datorită licorii turnate pe gât. Te-au cărat până aici?
— M-au târât cu sania. Le-am întrebat despre tine, au tăcut chitic. Eram
sigur că te-au străpuns cu o săgeată. Ai dispărut ca măgaru-n ceaţă… Şi tu
eşti viu şi nevătămat, fără lanţuri şi, pe deasupra, mă rog, ai salvat-o şi pe
principesa Cirilla… Fir-ar să fie, tu o scoţi la capăt peste tot, Geralt, cazi
întotdeauna în patru labe ca pisica.
Vânătorul i-a zâmbit şi nu i-a răspuns. Freixenet a tuşit violent, şi-a întors
capul, a scuipat o salivă roz.
— Ei bine, a adăugat el, şi faptul că nu m-au lichidat, cred că ţie ţi-l
datorez. Te cunosc javrele naibii. E a doua oară când m-ai scos din belea.
— Stai liniştit, baroane.
Freixenet, icnind, a încercat să se ridice, dar s-a lăsat păgubaş.
— Ce mai baron, la naiba! a bombănit. Baron am fost în Hamm. Acum sunt
un fel de vătaf pentru Ervyll, în Verden. Adică am fost. Chiar dacă scap
cumva cu viaţă din pădurea asta, în Verden nu mai există loc pentru mine,
cu excepţia eşafodului. Din mâna mea şi de sub ochii mei a şters-o
nevăstuica asta mică, Cirilla. Ce credeai, că de pamplezir am ajuns la
479
Brokilon? Nu, Geralt, am fugit, aş putea trage nădejde la îndurarea lui
Ervyll doar dacă i-o duc îndărăt. Şi am dat peste jigodiile astea
blestemate… Dacă nu erai tu, acolo îmi putrezeau oasele, în groapă. M-ai
salvat din nou. E destinul, ce mai, e limpede ca lumina zilei.
— Exagerezi.
Freixenet l-a contrazis clătinând din cap.
— E destinul, a repetat el. Ne-a fost scris să ne întâlnim din nou,
vânătorule. Ca să-mi salvezi din nou pielea. Îmi amintesc că se vorbea
despre asta în Hamm după ce m-ai scăpat de farmecul păsării ăleia.
— Coincidenţă, a spus rece Geralt. Coincidenţă, Freixenet.
— Ce coincidenţă? La naiba, dacă nu erai tu, fără doar şi poate până în ziua
de astăzi aş fi fost un cormoran…
— Ai fost cormoran? a exclamat Ciri extaziată. Un cormoran adevărat? O
pasăre?
— Am fost, a rânjit baronul. M-a fermecat o… curvă… ca să se răzbune.
— Probabil că nu i-ai dat o blană, a strâmbat din nas Ciri. Adică, bine, un…
cum îi spune… manşon.
— Nu, a fost un alt motiv, s-a înroşit uşor Freixenet, după care s-a oţărât la
fetiţă. Da’ ce-ţi pasă ţie de asta, zgâtie mică!
Ciri s-a bosumflat, şi-a întors capul.
— Da, a tuşit Freixenet. Ce spuneam… Ah, da, cum m-ai dezlegat de
farmec în Hamm. Dacă nu erai tu, Geralt, rămâneam cormoran până la
sfârşitul vieţii, aş fi zburat în jurul lacului şi m-aş fi găinăţat pe crengi,
trăgând nădejde că mă va salva cămaşa ţesută din urzici de sora mea mai
mică, cu o înverşunare demnă de o cauză mai bună. La naiba, când îmi aduc
aminte de cămaşa aceea, îmi vine să trag un şut cuiva. Tâmpită…
— Nu vorbi aşa, a zâmbit vânătorul. Avea cele mai bune intenţii. Era prost
informată, asta e tot. Despre dezlegarea de farmece circulă o mulţime de
mituri fără noimă. Şi totuşi ai avut noroc, Freixenet. Putea să-ţi ceară să
fierbi ca o raţă în lapte. Am auzit despre o astfel de situaţie. Dacă stai bine
şi te gândeşti, să te îmbraci cu o cămaşă din urzici nu dăunează sănătăţii, ba
chiar mai şi ajută niţel.
— Ei bine, poate că ai dreptate. Poate că am cerut prea mult de la ea. Eliza
a fost dintotdeauna cam nesăbuită, de mică era proastă şi frumoasă, ce mai
tura-vura, o combinaţie minunată pentru o soţie de rege.
— Ce înseamnă combinaţie minunată? a întrebat Ciri. Şi de ce pentru o
soţie?
480
— Ia nu te mai băga, pramatie, a apostrofat-o Freixenet. Da, Geralt, am fost
norocos că ai apărut în Hamm. Şi că regele, cuscrul meu, a fost dispus să se
lipsească de cei câţiva ducaţi pe care i-ai cerut ca să mă descânţi.
— Ştii, Freixenet, i-a zâmbit şi mai larg Geralt, că s-a răspândit povestea
despre păţania asta peste mări şi ţări?
— Povestea adevărată?
— Nu chiar. În primul rând, ţi-au adăugat zece fraţi.
— O, nu! Baronul s-a ridicat într-un cot, a tuşit. Astfel, dac-o punem la
socoteală pe Eliza, am fost douăsprezece bucăţi. Ce tâmpenie, la naiba!
Maică-mea doar n-a fost iepuroaică!
— Asta nu e tot. Au socotit că un cormoran nu este prea romantic.
— Păi, cam aşa-i! N-are nimic romantic! Baronul s-a încruntat, şi-a masat
pieptul bandajat cu cataplasme de coajă de mesteacăn. Şi în ce am fost
preschimbat, conform poveştii din gura lumii?
— În lebădă. Adică în lebede. Nu uita că eraţi unsprezece.
— Păi, cum aşa, fir-ar să fie, lebăda este mai romantică decât cormoranul?
— Nu ştiu.
— Nici eu. Dar bănuiesc că, în povestea lor, Eliza e cea care m-a descântat,
cu cămaşa ei scârboasă de urzici?
— Că bine zici. Şi ce mai face Eliza?
— Are tuberculoză, sărmana. N-o mai duce mult.
— Păcat.
— Păcat, a confirmat Freixenet impasibil, uitându-se în zare.
— Revenind ia farmec, a continuat. Geralt sprijinindu-se cu spatele de
peretele împletit din nuiele, nu ai sechele? Nu-ţi cresc pene?
— Slavă zeilor, nu! a oftat baronul. Totul e la locul lui. Un singur lucru mi-
a rămas din acele vremuri, pofta de peşte. Pentru mine, Geralt, nimic nu-i
mai gustos decât peştele. Uneori, mă duc în zori la pescari, în port, şi, până
să le cadă ceva mai nobil, îmi iau o mână-două de obleţi direct din găleată,
vreo doi ţipari, un clean sau o mreană… Să te lingi pe degete.
— A fost cormoran, a spus Ciri încet, uitându-se la Geralt. Şi l-ai descântat.
Tu ştii să faci farmece!
— Ştie, bineînţeles că ştie, a spus Freixenet. Toţi vânătorii de monştri ştiu.
— Vân… vânător?
— Nu ştiai că e vânător de monştri? Vestitul Geralt de Rivia? E drept, de
unde să ştie un ţânc ca tine ce e acela vânător de monştri. Acum sunt alte
vremuri. Acum sunt puţini vânători, nu prea ai cum să-i întâlneşti în cale.
481
Pun rămăşag că în viaţa ta nu ai văzut un vânător de monştri.
Ciri a clătinat din cap încet, fără a-şi lua ochii de la Geralt.
— Vânătorul de monştri, pramatie, este cineva… Freixenet s-a oprit şi a
pălit, văzând că Braenn intră în odaie. Nu, nu vreau! Nu vă mai las să-mi
turnaţi pe gură, nu, nu, niciodată! Geralt! Spune-i…
— Linişteşte-te.
Braenn nu l-a onorat pe Freixenet cu nimic mai mult decât o privire în
treacăt. S-a dus direct la Ciri, care şedea ghemuită lângă vânător.
— Haide, i-a spus driada. Haide, scumpo.
— Încotro? s-a strâmbat Ciri. Nu merg. Vreau să stau cu Geralt.
— Du-te, i-a zâmbit forţat vânătorul. O să te joci cu Braenn şi cu tinerele
driade. O să-ţi arate Duén Canell…
— Să nu mă lege la ochi, a zis Ciri foarte încet. Când am venit, nu m-a
legat la ochi. Pe tine te-au legat. Ca să nu te mai poţi întoarce aici atunci
când ai să pleci. Adică…
Geralt s-a uitat la Braenn. Driada a ridicat din umeri, apoi a îmbrăţişat-o şi
a mângâiat-o pe micuţă.
— Înseamnă că… Vocea lui Ciri s-a poticnit brusc. Înseamnă că eu n-o să
mai scap de aici. Aşa-i?
— Nimeni nu scapă de destinul său.
Toată lumea şi-a întors capul ca un lan de floarea-soarelui în direcţia acelei
voci. Scăzută, dar dură, hotărâtă, puternică. O voce care te obliga s-o
asculţi, care nu accepta nicio obiecţie. Braenn s-a înclinat. Geralt şi-a îndoit
un genunchi.
— Domniţă Eithné…
Suverana Brokilonului purta o mantie verde, fină, strălucitoare. La fel ca
majoritatea driadelor, era micuţă şi subţire, dar capul ridicat semeţ, chipul
cu trăsături severe, ascuţite şi gura fermă o făceau să pară mai înaltă şi mai
puternică. Părul şi ochii îi erau de culoarea argintului topit.
A intrat în odaie escortată de două driade tinere, înarmate cu arcuri. Fără un
cuvânt, i-a făcut semn lui Braenn şi aceasta a luat-o imediat pe Ciri de mână
şi a dus-o spre ieşire. Plecându-şi fruntea, Ciri, palidă şi confuză, păşea
rigid şi stângaci. Când a trecut prin dreptul lui Eithné, driada cu părul
argintiu a apucat-o de bărbie cu o mişcare rapidă, i-a ridicat capul şi s-a
uitat lung în ochii fetiţei. Geralt a observat că Ciri tremură.
— Du-te, i-a spus în cele din urmă Eithné. Du-te, copilă. Să nu-ţi fie teamă
de nimic. Nimic nu va putea să-ţi schimbe destinul. Eşti în Brokilon.
482
Ciri păşea supusă în spatele lui Braenn. Înainte să iasă, s-a întors. Vânătorul
a observat că îi tremură buzele, iar ochii verzi străluceau de lacrimi. N-a
rostit niciun cuvânt. Rămas în genunchi, Geralt şi-a plecat capul.
— Ridică-te, Gwynbleidd. Bună ziua.
— Bună ziua, Eithné, suverană a Brokilonului.
— Am plăcerea să te primesc din nou în Codrul meu. În orice caz, ai venit
aici fără ştirea sau consimţământul meu. Intrarea în Brokilon fără ştirea şi
acordul meu este primejdioasă, Lup Alb. Chiar şi pentru tine.
— Am venit cu un mesaj.
— Ah… a zâmbit uşor driada. Prin urmare, de aici cutezanţa ta, ca să nu
folosesc vorbe mai grele. Geralt, inviolabilitatea mesagerilor este un obicei
de-al oamenilor. Eu nu-l accept. Nu recunosc nimic din ceea ce este uman.
Suntem în Brokilon.
— Eithné…
— Taci, l-a întrerupt ea fără să ridice glasul. Am poruncit să fii cruţat. Vei
ieşi viu din Brokilon. Nu pentru că eşti un mesager. Din alte motive.
— Nu te interesează din partea cui este mesajul? De unde vin, în numele
cui?
— Ca să fiu sinceră, nu. Suntem în Brokilon. Ai venit de afară, dintr-o lume
de care mie nu-mi pasă. De ce mi-aş pierde vremea ascultând un mesaj? Ce
semnificaţie ar avea pentru mine nu ştiu ce propunere sau nu ştiu ce
ultimatum inventat de cineva care crede şi simte diferit faţă de mine? Ei
bine, ce-mi pasă mie de ce crede regele Venzlav?
Geralt a clătinat din cap cu uimire.
— De unde ştii că am venit din partea lui Venzlav?
— Este destul de limpede, i-a răspuns driada cu un zâmbet. Ekkehard este
prea idiot. Ervyll şi Viraxas mă urăsc prea mult. Brokilonul nu are hotare cu
alte ţinuturi.
— Ştii multe despre ceea ce se întâmplă în afara Brokilonului, Eithné.
— Ştiu o mulţime, Lup Alb. Este un privilegiu al vârstei mele. Şi acum,
dacă-mi dai voie, aş dori să aranjez o chestiune confidenţială. Acest om cu
înfăţişare de urs – driada a încetat să zâmbească şi s-a uitat la Freixenet –
este prietenul tău?
— Ne cunoaştem. L-am descântat odată.
— Problema este, a spus Eithné rece, că nu ştiu ce să fac cu el. La urma
urmei, nu-l pot alunga acum. L-aş lăsa să se înzdrăvenească, dar este o
ameninţare. Nu pare un fanatic. Ar putea fi un vânător de scalpuri. Ştiu că
483
Ervyll plăteşte pentru fiecare scalp de driadă. Nu-mi amintesc cât. Oricum,
preţul creşte odată cu diminuarea valorii banilor.
— Te înşeli. Nu este un vânător de scalpuri.
— Păi, atunci ce-a căutat în Brokilon?
— O căuta pe fetiţa care îi fusese dată în grijă. Şi-a riscat viaţa ca să o
găsească.
— Foarte prost, a replicat rece Eithné. Nici măcar nu poate fi numit risc. El
a umblat după o moarte sigură. Dacă trăieşte, asta se datorează exclusiv
sănătăţii sale de cal şi rezistenţei. Cât despre fetiţă, şi ea a supravieţuit din
întâmplare. Fetele mele n-au tras în ea cu arcul deoarece au crezut că este
un spiriduş pixie sau leprechaun.
S-a uitat din nou la Freixenet. Geralt a observat că buzele ei şi-au pierdut
duritatea neplăcută.
— Bine, bine. Să vedem cum sărbătorim această zi într-un fel.
S-a apropiat de patul din crengi. S-au apropiat şi cele două driade care o
însoţeau. Freixenet a pălit şi s-a înclinat, ceea ce nu-l făcea să pară mai mic,
aşa cum spera.
Eithné l-a privit o clipă, mijindu-şi uşor ochii.
— Ai copii? l-a întrebat în cele din urmă. Cu tine vorbesc, neghiobule.
— Hăh?
— Cred că am vorbit destul de clar.
— Nu sunt… Freixenet şi-a dres glasul, a tuşit. Nu sunt căsătorit.
— Puţin îmi pasă de viaţa dumitale de familie. Mă interesează dacă eşti în
stare să scoţi ceva dintre coapsele tale solide. Pentru Marele Copac! Ai lăsat
vreodată gravidă vreo femeie?
— Eeeh… Da… Da, domniţă, dar…
Eithné şi-a fluturat mâna agale şi s-a întors spre Geralt.
— Va rămâne în Brokilon, a spus ea, până la vindecarea totală. Şi încă o
vreme. Apoi… Să se ducă unde-o vrea.
— Mulţumesc, Eithné, s-a înclinat vânătorul. Şi… fetiţa? Cu ea cum
rămâne?
— De ce mă întrebi? Driada l-a privit glacial cu ochii ei argintii. La urma
urmei, ştii.
— Acesta nu este un copil oarecare, de la ţară. E o principesă.
— Nu mă impresionează deloc. Nu e nicio diferenţă.
— Ascultă…
— Nicio vorbă în plus, Gwynbleidd.
484
A tăcut, şi-a muşcat buza.
— Şi cu mesajul meu cum rămâne?
— O să-l ascult, a oftat driada. Nu, nu din curiozitate. O voi face pentru
tine, astfel încât să-i poţi demonstra lui Venzlav că l-ai transmis şi să-ţi
capeţi simbria pe care, probabil, ţi-a făgăduit-o pentru a ajunge la mine. Dar
nu acum, acum sunt ocupată. Vino pe înserat, la Copacul meu.
După plecarea driadei, Freixenet s-a ridică într-un cot, a icnit, a tuşit şi a
scuipat în palmă.
— Ce se petrece aici, Geralt? De ce trebuie să rămân aici? Şi ce se întâmplă
cu aceşti copii? În ce m-ai băgat, hâm?
Vânătorul s-a aşezat.
— O să-ţi salvezi capul, Freixenet, i-a răspuns Geralt cu glas epuizat. Vei fi
unul dintre puţinii care ies de aici în viaţă, cel puţin în ultima vreme. Şi vei
fi tatăl unei mici driade. Poate al mai multora.
— Păi, cum vine asta? O s-o fac pe… armăsarul?
— Spune-i cum vrei. Nu prea ai de ales.
— Am înţeles, a murmurat baronul şi i-a zâmbit dezgustat. Ei bine, am
văzut prizonieri care se spetesc în ocne şi la săpat canale. Din două rele o
prefer… Numai de-aş avea destulă forţă. Unele dintre cele de-aici sunt…
— Nu mai rânji ca prostul, s-a răstit Geralt. Şi nu mai visa cai verzi pe
pereţi. Nu te aştepta la omagii, muzică, vin, evantaie şi un roi de driade
admiratoare care să te aduleze. O să fie una, poate două. Nu ţi se vor
închina. Vor trata totul foarte obiectiv. Iar pe tine chiar foarte pragmatic.
— Nu le face plăcere? Dar probabil că nici nu le displace?
— Nu fi copil. Din acest punct de vedere, ele nu se deosebesc cu nimic de
femeile oamenilor. Cel puţin fizic.
— Adică?
— De tine depinde dacă o să le placă sau o să le displacă. Dar asta nu
schimbă cu nimic faptul că pe ele le interesează doar efectul. Persoana ta
este pe planul doi. Nu te aştepta la recunoştinţă. Oh, şi în niciun caz să nu
încerci ceva din proprie iniţiativă.
— Din propria ce?
— Dacă întâlneşti dimineaţa vreuna, i-a explicat cu răbdare vânătorul,
înclină-te, dar să nu cumva să-i zâmbeşti, la naiba, sau să-i faci cu ochiul.
Pentru driade este o problemă serioasă, de viaţă şi de moarte. Dacă ea îţi
zâmbeşte sau se apropie de tine, poţi vorbi cu ea. Cel mai bine, despre
copaci. Dacă nu eşti familiarizat cu copacii, atunci, despre vreme. Dar dacă
485
se face că nu te vede, ţine-te departe de ea. Ţine-te departe şi de celelalte
driade şi ai grijă la mâini. Pentru o driadă care nu este pregătită, aceste
lucruri nu există. Dacă te atingi de ea, te şi pomeneşti cu un cuţit, pentru că
nu ţi-a înţeles intenţia.
— Da’ te pricepi la apucăturile lor de împerechere, i-a zâmbit Freixenet. Ai
avut de-a face vreodată?
Vânătorul nu i-a răspuns. În faţa ochilor avea o driadă frumoasă, suplă, cu
un surâs obraznic. Vatt’ghern, bloede caérme. Un vânător, la naiba. Ce ne-
ai adus, Braenn? La ce ni l-ai adus? N-ai ce să faci cu un vânător…
— Geralt?
— Poftim?
— Şi principesa Cirilla?
— Uită de ea. Va deveni o driadă în toată regula. În doi sau trei ani o să fie
în stare să-i înfigă o săgeată în ochi propriului frate, dacă el ar încerca să
intre în Brokilon.
— La naiba, a înjurat Freixenet strâmbându-se. Ervyll o să se înfurie.
Geralt? Şi nu s-ar putea…
— Nu, i-a retezat-o vânătorul. Nici măcar să nu încerci. Altminteri nu mai
ieşi viu din Duén Canell.
— Înseamnă că fetiţa este pierdută.
— Pentru voi, da.

VI
Copacul lui Eithné era, bineînţeles, un stejar sau, mai degrabă, trei stejari
crescuţi împreună din aceeaşi rădăcină, verzi, fără să trădeze vreun semn de
ofilire, deşi Geralt le dădea cel puţin trei sute de ani. Stejarii erau goi pe
dinăuntru şi adăposteau locuinţe spaţioase, conice, cu tavanul înalt.
Interiorul era luminat cu o torţă care nu scotea fum şi era pregătit în aşa fel
încât să permită un trai confortabil, un trai modest, dar nu primitiv.
Eithné era îngenuncheată în mijloc, pe un fel de rogojini fibroase. În faţa ei
stătea Ciri, în poziţie verticală şi neclintită, ca şi cum ar fi fost împietrită,
aşezată pe picioarele îndoite. Era curată şi vindecată de guturai, cu ochii
mari de smarald, larg deschişi. Vânătorul a remarcat că feţişoara ei, acum,
când îi dispăruseră murdăria şi grimasele maliţioase, era destul de
frumoasă.

486
Eithné îi pieptăna fetiţei părul lung, încet şi tandru.
— Intră, Gwynbleidd. Stai jos.
Geralt s-a aşezat ceremonios lăsând mai întâi un genunchi la pământ.
— Te-ai odihnit? l-a întrebat driada, fără să-l privească, fără să întrerupă
pieptănatul. Când poţi să porneşti la drum ca să te întorci? Ce zici de
mâine-dimineaţă?
— De îndată ce porunceşti, suverană a Brokilonului, a spus el cu răceală.
Doar un cuvânt de-al tău ar fi de-ajuns ca să nu te mai încurc cu prezenţa
mea în Duén Canell.
— Geralt, şi-a întors încet capul Eithné, nu mă înţelege greşit. Te cunosc şi
te respect. Ştiu că niciodată nu le-ai făcut niciun rău driadelor, nimfelor,
silfidelor sau rusaliilor, dimpotrivă, au fost situaţii în care ai acţionat în
apărarea lor, pentru a le salva vieţile. Dar asta nu schimbă nimic. Prea
multe ne despart. Facem parte din lumi diferite. Nu vreau şi nu pot să fac
excepţii. Pentru nimeni. N-o să te întreb dacă ai înţeles, pentru că ştiu că aşa
este. Te întreb dacă eşti de acord.
— Ar schimba cu ceva?
— Cu nimic. Dar vreau să ştiu.
— Sunt de acord, a confirmat Geralt. Dar ce se întâmplă cu ea? Cu Ciri? Şi
ea aparţine unei lumi diferite.
Ciri l-a privit timid, apoi s-a uitat în sus, la driadă. Eithné i-a zâmbit.
— Însă nu pentru mult timp, a răspuns ea.
— Eithné, te rog. Mai gândeşte-te.
— La ce?
— Dă-mi-o. Las-o să se întoarcă cu mine. La lumea din care face parte.
— Nu, Lup Alb. Driada a trecut din nou cu pieptănul prin părul cenuşiu al
fetiţei. N-o să ţi-o dau. Iar tu ar trebui să înţelegi de ce.
— Eu?
— Tu. Să ştii că până şi în Brokilon ajung veştile din lume. Cele despre un
anumit vânător de monştri care, pentru serviciile prestate, forţează
jurăminte uneori ciudate. „Dă-mi ceea ce nu te aştepţi să găseşti acasă.”
„Dă-mi ceea ce ai deja, dar despre care nu ştii.” Îţi sună familiar? De la o
vreme încoace încercaţi să le orientaţi destinul, în căutarea băieţilor
desemnaţi de soartă ca să fie urmaşii voştri, din dorinţa de a vă apăra
împotriva dispariţiei şi a uitării. Degeaba. Şi atunci, de ce te miri de mine?
Îmi pasă de soarta driadelor. Mă gândesc că aşa e drept, nu? Pentru fiecare
driadă ucisă de oameni, o fată de-a oamenilor.
487
— Reţinând-o, trezeşti ostilitatea şi dorinţa de răzbunare, Eithné. Vei trezi o
ură înflăcărată.
— Nu este deloc nouă pentru mine ura umană. Nu, Geralt. N-o să ţi-o dau.
Mai cu seamă că e zdravănă. Lucru rar.
— Rar?
Driada l-a ţintuit cu ochii ei mari, argintii.
— Îmi aruncă fete bolnave. Difterie, scarlatină, tifos, de curând chiar
variolă. Se gândesc că nu avem imunitate, că epidemia ne va stârpi sau cel
puţin ne va secera în mare parte. Îi dezamăgim, Geralt. Avem ceva mai
mult decât imunitate. Brokilonul are grijă de copiii săi.
A tăcut, s-a aplecat, i-a pieptănat cu grijă o şuviţă de păr încâlcit lui Ciri,
ajutându-se de cealaltă mână.
— Pot să… Vânătorul şi-a dres glasul. Pot să transmit mesajul cu care m-a
trimis aici regele Venzlav?
— Da’ nu-i oare o pierdere de vreme? şi-a ridicat capul Eithné. De ce
trebuie să te osteneşti? La urma urmei, eu ştiu foarte bine ce vrea regele
Venzlav. Pentru asta nici nu-i nevoie de darul profeţiei. Vrea să-i dau
Brokilonul, probabil până la pârâul Vda pe care, din câte ştiu eu, îl
socoteşte sau i-ar plăcea să-l socotească drept hotar natural între Brugge şi
Verden. În schimb, îmi închipui, îmi oferă o enclavă, un petic mic şi
sălbatic de pădure. Şi, de bună seamă, chezăşuieşte cu protecţia regală şi
cuvântul regal că acest ungher mic şi sălbatic, acest petic de pădure, va fi
sub stăpânirea mea pentru totdeauna şi că nimeni nu se va încumeta să
deranjeze acolo driadele. Că acolo driadele vor putea trăi în bună pace. Ce,
Geralt? Venzlav vrea să încheie războiul pentru Brokilon, care dăinuie de
două veacuri. Şi pentru asta le-ar da driadelor ceva pentru apărarea căruia s-
au jertfit două sute de ani? Păi, cum vine asta – să-l cedăm? Să cedăm
Brokilonul?
Geralt tăcea. N-avea nimic de adăugat. Driada i-a zâmbit.
— Aşa sună propunerea regelui, Gwynbleidd? Sau poate că a fost mai
sincer, spunând: „Ce se tot semeţesc atât sperietoarele din codru, fiarele
sălbăticiei, relicve ale trecutului, să afle la ce râvnim noi, cei din regatul lui
Venzlav. Noi jinduim după lemn de cedru, de stejar şi de nuc alb, râvnim la
mahon şi la mesteacăn auriu, la tisă pentru arcuri şi la pini pentru cherestea.
Păi, cum aşa, avem Brokilonul în coasta noastră şi ne spetim să aducem
lemn din depărtări, de dincolo de munţi? Râvnim la fierul şi la cuprul din
subsol. Râvnim la aurul care zace în Craag An. Vrem să tăiem şi să
488
spânzurăm, să scormonim în pământ, fără să fim nevoiţi să auzim şuieratul
săgeţilor. Şi cel mai important, vrem să fim stăpâni peste tot regatul. Nu ne
convine să se afle un Brokilon pe tărâmul nostru, o pădure în care să nu
putem intra. Codrul ăsta ne încurcă, ne înfurie şi nu ne lasă să dormim
noaptea, pentru că suntem fiinţe umane, noi controlăm lumea. Putem, dacă
vrem, să tolerăm în această lume câţiva elfi, câteva driade sau rusalii. Dacă-
şi văd lungul nasului. Supune-te voinţei noastre, vrăjitoare a Brokilonului.
Sau mori.”
— Eithné, ai băgat şi tu de seamă că Venzlav nu e nici tâmpit, nici ţicnit.
Ştii, de bună seamă, că e un rege drept şi iubitor de pace. Suferă şi e
îngrijorat de sângele vărsat aici…
— Dacă stă departe de Brokilon, n-o să curgă nicio picătură de sânge.
— Ştii foarte bine… Geralt s-a uitat în sus. Ştii foarte bine că nu este aşa.
Au fost ucişi oameni în Jarişte, la Mila Opt, pe Colina Bufniţei. Au fost
ucişi oameni în Brugge, pe malul stâng al Tărcatei. În afara Brokilonului.
— Locurile pe care le-ai pomenit, a spus cu seninătate driada, ţin de
Brokilon. Eu nu recunosc hărţile umane, nici limitele lor.
— Dar de-aici, din pădure, se tăia acum o sută de ani!
— Ei bine, ce înseamnă o sută de ani pentru Brokilon? Dar o sută de ierni?
Geralt a tăcut.
Driada a pus jos pieptănul şi a mângâiat părul cenuşiu al lui Ciri.
— Acceptă propunerea lui Venzlav, Eithné.
Driada l-a privit cu răceală.
— Ce ne dau? Nouă, fiicelor Brokilonului?
— Posibilitatea de supravieţuire. Nu, Eithné, nu mă întrerupe. Ştiu ce vrei
să spui. Înţeleg mândria ta privind independenţa Brokilonului. Dar lumea se
schimbă. Ceva se termină. Indiferent că îţi place sau nu, stăpânirea omului
asupra lumii este un fapt. Vor dăinui cei care sunt asimilaţi de oameni.
Ceilalţi vor muri. Eithné, există păduri în care driadele, rusaliile şi elfii
trăiesc paşnic, deprinşi cu oamenii. Suntem atât de aproape unii de alţii. La
urma urmei, oamenii pot fi taţii copiilor voştri. La ce bun războiul pe care-l
duci? Taţii potenţiali ai copiilor voştri cad sub săgeţile voastre. Şi care sunt
consecinţele? Câte dintre driadele din Brokilon sunt de rasă pură? Câte
dintre ele nu sunt fete de-ale oamenilor răpite şi reeducate? Până şi de
Freixenet aveţi nevoie, deoarece nu aveţi de ales. Nu am prea văzut driade
mici pe aici, Eithné. Am văzut-o doar pe ea, o fetiţă umană, îngrozită şi
amorţită de droguri, paralizată de frică…
489
— Nu mi-e frică! a ţipat deodată Ciri, adoptând pentru o clipă expresia sa
obişnuită de diavoliţă. Şi nu sunt omorţită! Ce crezi? Nu mi se poate
întâmpla nimic aici. Uite-aşa! Nu mă tem! Bunica mi-a spus că driadele nu
sunt rele, iar bunica mea este cea mai deşteaptă fiinţă din lume! Bunica
mea… Bunica mea spune că ar trebui să fie mai mulţi codri ca acesta…
S-a oprit, şi-a lăsat capul în jos. Eithné a început să râdă.
— Copil de Sânge Vechi, a spus ea. Da, Geralt. Se mai nasc în lume Copii
de Sânge Vechi, despre care pomenesc profeţiile. Şi spui că ceva se
termină… Eşti măcinat de gândul că n-o să dăinuim…
— Smiorcăita asta trebuia să se mărite cu Kistrin de Verden, a întrerupt-o
Geralt. Mare păcat că n-a făcut-o. Kistrin va guverna după Ervyll şi, sub
influenţa unei soţii cu asemenea puncte de vedere, oare nu cumva vor înceta
atacurile împotriva Brokilonului?
— Nu vreau la Kistrin! a ţipat subţire fetiţa, fulgerând cu ochii ei verzi.
Lasă-i să-i găsească lui Kistrin o combinaţie frumoasă şi proastă! Eu nu
sunt o combinaţie! Nu, nici principesă.
— Gata, taci, Copil de Sânge Vechi, a îmbrăţişat-o driada pe Ciri. Nu mai
ţipa. Nu vei fi principesă, fără putinţă de tăgadă…
— Fără putinţă de tăgadă, a repetat ironic vânătorul. Eu şi cu tine, Eithné,
ştim amândoi foarte bine ce va fi. Văd că totul este bătut în cuie. Păcat. Ce
răspuns să-i dau regelui Venzlav, suverană a Brokilonului?
— Niciunul.
— Cum adică?
— Niciunul. O să înţeleagă. În trecut, cu foarte mult timp în urmă, când
Venzlav încă nu era pe lume, veneau la graniţa Brokilonului vestitori, sunau
din corni şi trâmbiţe, în armuri strălucitoare, fluturau steaguri. „Supune-te,
Brokilon!”, strigau. „Regele Capridinte, stăpânul Muntelui Pleşuv şi al
Luncii Viiturii îţi porunceşte să te supui, Brokilon!” Iar răspunsul
Brokilonului a fost mereu acelaşi. Când o să părăseşti codrul meu,
Gwynbleidd, opreşte-te şi ascultă. În foşnetul frunzelor din Brokilon vei
auzi răspunsul. Transmite-i-l lui Venzlav şi mai spune-i că nu va auzi
niciodată altul, atâta vreme cât sunt stejari în Duén Canell. Atâta vreme cât
creşte aici măcar un copac şi trăieşte măcar o driadă.
Geralt tăcea mâlc.
— Spui că ceva se termină, a continuat lent Eithné. Nu-i adevărat. Există
lucruri care nu se termină. Vorbeşti cu mine despre dăinuire? Eu lupt pentru
dăinuire. Deoarece este nevoie în Brokilon de lupta mea, pentru ca arborii
490
trăiesc mai mult decât oamenii, trebuie doar să fie protejaţi de topoarele
voastre. Îmi vorbeşti despre regi şi principese. Cine sunt ei? Cei pe care-i
ştiu eu sunt schelete albe, care zac în cimitirul din Craag An, acolo, în
adâncurile pădurii. În cavouri de marmură, în sicrie de metal auriu şi cu
pietricele strălucitoare. Iar Brokilonul dăinuie, copacii freamătă peste
ruinele palatelor, rădăcinile crapă marmura. Oare Venzlav al tău îşi mai
aminteşte cine au fost aceşti regi? Oare tu ţi-i aminteşti, Gwynbleidd? Ei,
dacă nu, atunci cum poţi să afirmi că ceva se termină? De unde ştii cine este
destinat distrugerii şi cine eternităţii? Cine îţi dă voie să vorbeşti despre
destin? Oare ştii măcar ce este destinul?
— Nu, a consimţit Geralt. Nu ştiu. Dar…
— Dacă nu ştii, l-a întrerupt driada, nu e loc pentru niciun „dar”. Nu ştii.
Pur şi simplu nu ştii.
A tăcut şi-a dus mâna la frunte, apoi şi-a întors faţa într-o parte.
— Când ai fost aici pentru prima dată, cu ani în urmă, nici atât nu ştiai, a
continuat Eithné. Pe Morenn… Fiica mea… Geralt, pe Morenn au omorât-
o. A murit lângă Tărcata, pentru apărarea Brokilonului. N-am recunoscut-o
atunci când au adus-o. Avea faţa zdrobită de copitele cailor voştri. Destin?
Iar astăzi tu, vânătorule, care nu ai putut să-i dăruieşti lui Morenn un copil,
mi-ai adus-o pe ea. Copilul de Sânge Vechi. O copilă care ştie ce e destinul.
Nu, nu este cunoaşterea adecvată pe care ai putea s-o accepţi. Ea doar
crede. Repetă, Ciri, repetă ceea ce mi-ai spus înainte de a veni aici
vânătorul Geralt de Rivia, Lupul Alb. Vânătorul care nu ştie. Repetă, Copil
de Sânge Vechi.
— Maies… nobilă domniţă, a rostit Ciri, cu vocea spartă. Nu mă ţine aici.
Eu nu pot… vreau… acasă. Vreau să mă întorc acasă cu Geralt. Am… Cu
el…
— De ce cu el?
— Pentru că… El e destinul meu.
Eithné s-a întors. Era foarte palidă.
— Ei, ce spui, Geralt?
Vânătorul nu i-a răspuns. Eithné a bătut din palme. În interiorul stejarului,
ca o fantomă a nopţii, a venit Braenn, ducând cu ambele mâini o cupă mare
de argint. Medalionul de la gâtul lui Geralt a început să vibreze ritmic.
— Ei, ce spui de asta? a repetat driada cu părul argintiu, ridicându-se. Nu
vrea să rămână în Brokilon! Nu vrea să devină driadă! Nu vrea să o
înlocuiască pe Morenn, vrea să plece, să-şi urmeze destinul! Aşa este, Copil
491
de Sânge Vechi? Asta e ceea ce vrei?
Ciri şi-a clătinat capul plecat. Umerii îi tremurau. Vânătorului îi era
suficient.
— De ce chinui copila, Eithné? Nu mai ai mult şi-i dai Apa Brokilonului şi
tot ceea ce vrea ea încetează să mai aibă vreun sens. De ce faci asta? De ce
o faci în prezenţa mea?
— Vreau să-ţi arăt ce este destinul. Vreau să-ţi demonstrez că nimic nu se
termină. Că totul abia începe.
— Nu, Eithné, i-a spus el, ridicându-se în picioare. Îmi pare rău că ţi-am
stricat spectacolul, dar nu am de gând să asist la aşa ceva. Ai mers prea
departe, suverană a Brokilonului, pentru a scoate în evidenţă prăpastia care
ne desparte. Vouă, celor din Norodul Vechi, vă place să repetaţi că ura vă
este străină, că este un sentiment cunoscut doar de oameni. Dar nu este
adevărat. Ştiţi ce este ura şi sunteţi în stare să urâţi, numai că o exprimaţi un
pic diferit, mai inteligent şi mai puţin violent. Dar poate că, de aceea, cu
mai multă cruzime. Accept ura ta, Eithné, în numele tuturor oamenilor. O
merităm. Îmi pare rău pentru Morenn.
Driada nu i-a răspuns.
— Aşa că acesta este răspunsul Brokilonului pe care trebuie să i-l transmit
lui Venzlav de Brugge, bine? Avertisment şi provocare? Dovada vie a urii
care sălăşluieşte printre aceşti copaci şi Puterea din a cărei voinţă un copil
al oamenilor bea, într-o clipă, o otravă care îi dă peste cap memoria, luând-
o din mâinile altui copil al oamenilor a cărui memorie şi a cărui conştiinţă
au fost deja date peste cap? Iar răspunsul este dus lui Venzlav de către un
vânător care îi cunoaşte şi îi iubeşte pe ambii copii, aşa-i? Un vânător
vinovat de moartea fiicei tale? Ei bine, Eithné, să fie după voia ta. Venzlav
va auzi răspunsul, îmi va auzi vocea, îmi va vedea ochii şi va citi totul în ei.
Dar nu trebuie să asist la cele întâmplate aici. Şi nici nu vreau.
Eithné continua să tacă.
— Bun-rămas, Ciri. Geralt a îngenuncheat şi a îmbrăţişat-o pe fetiţă.
Braţele lui Ciri se zguduiau puternic. Nu plânge. La urma urmei, tu ştii că
aici nu ţi se poate întâmpla nimic rău.
Ciri a inspirat cu forţă. Vânătorul s-a ridicat.
— Bun-rămas, Braenn, i-a spus el tinerei driade. Să fii sănătoasă şi să ai
grijă de tine. Să trăieşti, Braenn, să trăieşti mult, cât copacul tău. Cât
Brokilonul. Şi încă ceva…
— Da, Gwynbleidd? Braenn şi-a ridicat capul şi în ochii ei sclipea ceva
492
umed.
— E lesne să ucizi cu arcul, fată dragă. E lesne să tragi de coardă şi să-ţi
spui: „Nu sunt eu, nu eu, ci săgeata. Mâinile mele nu sunt mânjite cu
sângele acelui băiat. Săgeata l-a ucis, nu eu.” Dar săgeata nu visează nimic
noaptea. Să nu visezi nici tu nimic noaptea, driadă cu ochi albaştri. Rămas-
bun, Braenn.
— Mona… a bâiguit Braenn. Cupa din mâinile ei tremura, lichidul cu care
era umplută se vălurea.
— Ce?
— Mona! a icnit ea. Mă cheamă Mona! Domniţă Eithné! Eu…
— Gata, ajunge, a intervenit brusc Eithné. Destul. Stăpâneşte-te, Braenn.
Geralt a râs sec.
— Ăsta ţi-e destinul, Domniţa Pădurii. Îţi respect rezistenţa şi lupta. Dar
ştiu că în curând vei lupta singură. Ultima driadă a Brokilonului care o va
trimite la moarte pe ultima fată, care, fără doar şi poate, abia o să-şi mai
amintească numele ei real. Oricum, îţi urez mult noroc, Eithné. Rămas-bun.
— Geralt… i-a şoptit Ciri, stând nemişcată, cu capul în jos. Nu mă lăsa…
singură…
— Lup Alb, i-a spus Eithné, îmbrăţişându-i fetiţei umerii căzuţi. Trebuia să
aştepţi să-ţi ceară ea asta? Să-ţi ceară să n-o laşi? Să rămâi cu ea până la
capăt? De ce vrei s-o părăseşti în acest moment? S-o laşi singură? Încotro
vrei să fugi, Gwynbleidd? Şi de cine?
Ciri şi-a plecat fruntea şi mai în jos. Dar n-a început să plângă.
— Până la capăt. Vânătorul şi-a clătinat capul. Bine, Ciri. N-o să fii
singură. O să fiu alături de tine. Să nu-ţi fie teamă de nimic.
Eithné a luat cupa din mâinile tremurânde ale lui Braenn, a ridicat-o.
— Ştii să citeşti Runele Vechi, Lup Alb?
— Ştiu.
— Citeşte ce este inscripţionat pe cupă. Este din Craag An. Au băut din ea
regii de care nu-şi mai aminteşte nimeni.
— Duettaeánn aef cirrán Cáerme Gláeddyv. Yn á esse-áth.
— Ştii ce înseamnă asta?
— Spada destinului are două tăişuri… unul eşti tu.
— Ridică-te, Copil de Sânge Vechi. În vocea driadei a răsunat un ordin
ferm, căruia nu era posibil să i te împotriveşti, o voinţă căreia nu era posibil
decât să i te supui. Bea. Aceasta este Apa Brokilonului.
Geralt îşi muşca buzele, uitându-se la ochii argintii ai lui Eithné. Nu se uita
493
la Ciri, care îşi apropia încet buzele de marginea cupei. Mai văzuse odată,
demult. Convulsii, frisoane, ţipete incredibile, înspăimântătoare, care se
stingeau treptat. Apoi, golul, amorţeala şi apatia din ochii care se
deschideau puţin câte puţin. Mai văzuse toate astea cândva.
Ciri a băut. De pe chipul neclintit al lui Braenn s-a desprins încet o lacrimă.
— Ajunge. Eithné i-a luat cupa, a pus-o pe podea, cu ambele mâini i-a
mângâiat fetiţei părul, care i se revărsa pe umeri în valuri cenuşii.
— Copil de Sânge Vechi, alege, a spus ea. Vrei să rămâi în Brokilon sau să-
ţi urmezi calea destinului?
Vânătorul a dat din cap sceptic. Ciri a respirat un pic mai rapid, a căpătat
culoare în obraji. Şi nimic mai mult. Nimic.
— Vreau să-mi urmez destinul, a rostit sonor, privind ţintă în ochii driadei.
— Aşa să fie, a hotărât Eithné glacial şi concis. Braenn a oftat din rărunchi.
— Vreau să rămân singură, a adăugat Eithné, întorcându-le spatele. Plecaţi,
vă rog.
Braenn a apucat-o pe Ciri de mână, i-a atins braţul lui Geralt, dar vânătorul
s-a împotrivit.
— Mulţumesc, Eithné, i-a spus el.
Driada s-a întors încet.
— De ce-mi mulţumeşti?
— Pentru destin, i-a zâmbit Geralt. Pentru decizia ta. Pentru că, la urma
urmei, nu era Apa Brokilonului, nu-i aşa? Destinul lui Ciri era să se
întoarcă acasă. Iar tu, Eithné, ai jucat rolul destinului. Şi pentru asta îţi
mulţumesc.
— Ce puţin ştii despre destin, i-a răspuns cu amărăciune driada. Ce puţin
ştii, vânătorule! Ce puţin vezi! Ce puţin înţelegi! Îmi mulţumeşti? Îmi
mulţumeşti pentru rolul pe care l-am jucat? La un teatru de iarmaroc?
Pentru artificii, pentru înşelăciune, pentru farsă? Pentru că spada destinului
a fost, după tine, din lemn poleit cu aur? Ar trebui, aşadar, să nu-mi
mulţumeşti, ci să mă demaşti. Ţine-o pe-a ta. Dovedeşte că raţiunea este de
partea ta. Aruncă-mi în faţă adevărul tău şi arată-mi cum triumfă adevărul
uman, sobru, de bun-simţ, astfel încât, în opinia ta, puteţi stăpâni lumea.
Iată Apa Brokilonului, a mai rămas un pic. Te încumeţi? Cuceritorul lumii?
Geralt, deşi iritat de cuvintele ei, a ezitat, dar numai pentru o clipă. Apa
Brokilonului, chiar şi autentică să fi fost, nu l-ar fi afectat. La taninurile
toxice, halucinogene, conţinute de ea, era complet imun. Dar aceasta n-avea
cum să fie Apa Brokilonului. Ciri a băut şi n-a păţit nimic. A luat cupa cu
494
ambele mâini, s-a uitat în ochii argintii ai driadei.
Pământul i-a fugit de sub picioare instantaneu şi l-a izbit în spate. Stejarul
gigantic se învârtea şi se clătina. Pipăindu-se anevoie cu mâinile
tremurânde, a deschis ochii şi parcă ar fi dat la o parte lespedea de marmură
de pe un mormânt. A văzut deasupra lui chipul minuscul al lui Braenn şi,
dincolo de ea, ochii lui Eithné, strălucitori ca mercurul. Şi alţi ochi, verzi ca
smaraldul. Nu, mai deschişi. Ca iarba de primăvară. Medalionul din jurul
gâtului tremura, vibra.
— Gwynbleidd, a auzit el. Uită-te cu atenţie. Nu, nu te ajută cu nimic dacă
închizi ochii. Priveşte, priveşte-ţi destinul.
— Îţi aminteşti?
Din senin, s-a iscat o perdea de fum, cu o explozie de luminozitate.
Candelabre mari, grele, picurate cu ghirlande de ceară. Ziduri de piatră, o
scară abruptă. Coborând treptele, o fetiţă cu ochii verzi şi părul cenuşiu,
împodobit cu o diademă cu o nestemată şlefuită complicat, într-o rochie
argintie cu o trenă dusă de un paj în dublet stacojiu.
— Îţi aminteşti?
Propriul său glas spunând… Spunând…
Mă întorc aici peste şase ani…
Un foişor, căldură, miresme de flori, zumzet monoton şi apăsător de albine.
El singur, în genunchi, oferindu-i un trandafir femeii cu bucle cenuşii
revărsate de sub o bentiţă îngustă de aur. Pe degetele femeii care ţinea
trandafirul, inele cu smaralde, caboşoane verzi, mari.
— Întoarce-te, spune femeia. Întoarce-te, dacă te răzgândeşti. Destinul te va
aştepta.
Nu m-am întors niciodată, s-a gândit el. Niciodată… nu m-am întors acolo.
Niciodată nu m-am întors la…
Unde?
Păr cenuşiu. Ochi verzi.
Din nou vocea lui în beznă, în tenebrele în care totul dispare. Sunt numai
focuri, focuri până la linia orizontului. Un vârtej de scântei în fumul violet.
Belleteyn! Noapte de Mai! Prin perdeaua de fum îl privesc ochii întunecaţi,
violeţi, arzând pe chipul palid şi triunghiular, învăluit într-o furtună neagră
de bucle.
Yennefer!
— E prea puţin. Buzele subţiri ale fantasmei s-au mişcat brusc, pe obrazul
palid a curs o lacrimă, iute, tot mai iute, ca o picătură de ceară de la o
495
lumânare.
— E prea puţin. E nevoie de ceva mai mult.
— Yennefer!
— Nimic pentru nimic, a spus fantasma cu vocea lui Eithné.
— Neantul şi golul din tine, cuceritor al lumii, care nu eşti în stare nici
măcar s-o cucereşti pe femeia pe care o iubeşti. Care fugi, ţinând destinul în
vârful degetelor. Spada sorţii are două tăişuri. Unul eşti tu. Dar celălalt cine
este, Lup Alb?
— Nu există niciun destin, rosteşte propria lui voce. Nu. Nu există.
Singurul lucru ce ne este menit tuturor este moartea.
— Adevărat, spune femeia cu părul cenuşiu şi surâs enigmatic. Asta-i
adevărat, Geralt.
Femeia purta o armură argintie, deformată, însângerată, ciuruită de
împunsăturile vârfurilor de halebarde. Un firicel de sânge i se scurgea din
colţul buzelor care zâmbeau enigmatic şi maliţios.
— Tu îţi baţi joc de destin, îi spune ea, continuând să zâmbească. Îţi baţi
joc de el, te joci cu el. Spada destinului are două tăişuri. Unul dintre ele eşti
tu. Iar celălalt… este moartea? Dar murim noi, murim pentru tine. Pe tine
moartea nu te poate prinde din urmă, se mulţumeşte cu noi. Moartea vine
după tine, pas cu pas, Lup Alb. Dar mor alţii. Pentru tine. Îţi aminteşti de
mine?
— Ca… Calanthe!
— Tu îl poţi salva, se aude vocea lui Eithné din spatele perdelei de fum.
Poţi să-l salvezi, Copil de Sânge Vechi. Înainte de a dispărea în neantul pe
care l-a iubit atât de mult. În pădurea neagră, fără de sfârşit.
Ochi verzi ca iarba de primăvară. O atingere. Voci ţipând într-un cor
neinteligibil. Chipuri.
El n-a putut vedea nimic mai mult, a zburat în abis, în gol, în beznă.
Ultimul pe care l-a auzit a fost glasul lui Eithné.
— Aşa să fie.

VII
— Geralt! Trezeşte-te! Trezeşte-te, te rog!
A deschis ochii, a văzut soarele, un ducat de aur cu margini clare, sus,
deasupra coroanelor copacilor, mai sus de vălul de nepătruns al ceţii

496
dimineţii. Era întins pe un muşchi umed, spongios, o rădăcină îl incomoda
la spate.
Ciri era îngenuncheată lângă el, aranjându-şi jacheta.
— La naiba… Şi-a dres glasul, s-a uitat în jur. Unde sunt? Cum am ajuns
aici?
— Nu ştiu, a spus ea. M-am trezit acum câteva clipe, aici lângă tine, teribil
de îngheţată. Nu-mi amintesc cum… Ştii ceva? Asta e o vrajă!
— Poate că ai dreptate. Geralt s-a aşezat, scoţându-şi nişte ace de pin din
guler. Poate că ai dreptate, Ciri. Apa Brokilonului, la naiba… Se pare că
driadele s-au distrat pe seama noastră.
S-a ridicat, şi-a prins sabia care zăcea alături de el, şi-a aranjat cureaua
peste spate.
— Ciri?
— Îhm?
— Şi tu ai râs pe seama mea.
— Eu?
— Eşti fiica Pavettei, nepoata lui Calanthe din Cintra. Ai ştiut de la început
cine sunt eu?
— Nu, s-a îmbujorat fetiţa. Nu de la început. Tu l-ai descântat pe tata, nu-i
aşa?
— Nu este adevărat, a tăgăduit el din cap. Mama ta. Şi bunica ta. Eu doar
le-am ajutat.
— Dar doica mi-a spus… Mi-a spus că sunt predestinată. Pentru că sunt o
Surpriză. Copilul Surpriză. Geralt?
— Ciri… S-a uitat la ea, clătinând din cap şi zâmbind. Crede-mă, eşti cea
mai mare surpriză pe care mi-a fost dat s-o întâlnesc.
— Ha! Chipul fetiţei s-a luminat. E adevărat! Sunt predestinată. Doica mi-a
spus că o să vină un vânător cu părul alb şi să mă ia. Iar bunica a ţipat…
Ah, ce mai contează! Şi unde-o să mă duci, ia spune-mi?
— Acasă. La Cintra.
— Ah… Şi eu mă gândeam că…
— Te mai gândeşti pe drum. Haide, Ciri, trebuie să ieşim din Brokilon. Nu
este un loc sigur.
— Nu mă tem!
— Eu da.
— Bunica mi-a spus că vânătorii de monştri nu se tem de nimic.
— Bunica a exagerat cam mult. La drum, Ciri. Dac-aş şti unde suntem…
497
S-a uitat după soare.
— Ei bine, să ne încercăm norocul… O luăm pe aici.
— Nu, a strâmbat din nas Ciri, arătând în direcţia opusă. Pe acolo. Acolo.
— De unde ştii?
— Ştiu, a ridicat ea din umeri şi s-a uitat la el cu ochii de smarald,
neajutorată şi surprinsă. Cumva… ceva, acolo… nu ştiu.
Fiica Pavettei, s-a gândit el. Copilul… Copilul de Sânge Vechi? E posibil
să fi moştenit ceva de la mama ei.
— Ciri… Geralt şi-a desfăcut gulerul cămăşii şi a scos medalionul. Atinge-
l.
— Ah, a deschis gura fetiţa. Da’ ce lup înfricoşător. Da’ ce colţi are…
— Atinge-l.
— Aaah!!!
Vânătorul a zâmbit. Şi el a simţit o contracţie bruscă a medalionului, valul
puternic care străbătea lanţul de argint.
— S-a mişcat! a inspirat profund Ciri. S-a mişcat!
— Ştiu. Haide, Ciri. Tu eşti călăuza.
— E o vrajă, nu?
— Negreşit.
Era aşa cum se aştepta. Fata simţea direcţia. Nu ştia cum. Dar în curând,
mai devreme decât se aştepta, au ieşit la o potecă, apoi au ajuns la o
răscruce de trei drumuri. Era hotarul Brokilonului – recunoscut de oameni.
Eithné, şi-a amintit el, nu-l accepta.
Ciri şi-a muşcat buzele, şi-a cârnit nasul, a ezitat, privind spre răscruce, spre
drumul nisipos, plin de gropi, cu urme de copite şi roţi de căruţă. Dar Geralt
ştia de-acum unde se află, n-avea de ce şi nici măcar nu voia să se încreadă
în înzestrările ei incerte. A pornit-o pe drumul care duce spre răsărit, până
la Brugge. Ciri, încruntată, se uita înapoi, la drumul spre apus.
— Ăsta duce la castelul Nastrog, a tachinat-o vânătorul. Tânjeşti după
Kistrin?
Fata a mârâit, l-a urmat cuminte, dar tot privea îndărăt.
— Ce este, Ciri?
— Nu ştiu, i-a şoptit ea. Dar e un drum rău, Geralt.
— De ce? Mergem la Brugge, la un castel splendid, în care trăieşte regele
Venzlav. Ne scăldăm în baie, dormim în paturi cu perne…
— E un drum rău, a repetat fetiţa. Rău.
— Las’ că l-am văzut eu mai bine. Nu mai strâmba din nas, Ciri. Haide,
498
mai repejor.
Au trecut de o cotitură împânzită de tufişuri. Şi s-a dovedit că Ciri a avut
dreptate.
Le-au ieşit în cale brusc, din toate părţile. Indivizi cu coifuri conice, în
cămăşi şi tunici bleumarin, cu blazonul auriu cu negru al Verdenului în
piept. I-au înconjurat, dar niciunul dintre ei nu s-a apropiat, nici nu i-a atins
cu vreo armă.
— De unde şi încotro? a lătrat un individ îndesat într-o uniformă verde
ponosită, proţăpindu-se în faţa lui Geralt, cu picioarele crăcănate şi foarte
depărtate. Faţa îi era întunecată şi încreţită ca o prună uscată. Arcul şi
săgeţile cu pene albe îi erau lipite de spate, mult deasupra capului.
— Dinspre Muntele Pleşuv, a minţit fără probleme vânătorul, prinzând-o
semnificativ de mână pe Ciri. Ne întoarcem acasă, la Brugge. Da’ ce-i?
— Garda Regală, i-a răspuns politicos negriciosul, observând spada din
spatele lui Geralt. Noi…
— Adu-l la mine, Junghans! a strigat cineva aflat mai departe, pe drum.
Soldaţii s-au despărţit.
— Nu te uita, Ciri, i-a spus Geralt repede. Întoarce-te. Nu te uita.
Pe drum era un copac căzut, care bloca trecerea cu coroana sa bogată în
crengi. Trunchiul rupt şi scurtat albea hăţişul de lângă drum cu o mulţime
de aşchii lungi. În faţa copacului era o căruţă cu încărcătura acoperită cu o
prelată. Cai mici şi pletoşi zăceau pe pământ încurcaţi în jug şi frâie,
ciuruiţi de săgeţi, dezvelindu-şi dinţii galbeni. Unul încă trăia, fornăia
puternic, dădea din picioare.
Erau şi oameni împrăştiaţi, în mijlocul unor pete întunecate de sânge
absorbit de nisip, alţii, atârnaţi peste marginea căruţei sau întinşi pe roţi.
Din rândul celor înarmaţi, adunaţi în jurul căruţei, au ieşit încet doi, apoi li
s-au alăturat încă trei. Ceilalţi – să fi fost vreo zece – stăteau nemişcaţi,
ţinându-şi caii.
— Ce s-a întâmplat aici? a întrebat vânătorul, încercând să ascundă cu
trupul său scena masacrului pentru a o proteja pe Ciri.
Un saşiu într-o armură scurtă şi cizme înalte s-a uitat inchizitorial la el,
hârşâindu-şi bărbia nerasă. Pe antebraţul stâng purta o manşetă de arcaş, din
piele, ponosită şi roasă.
— Jaf, a spus el tăios. Negustorii au fost atacaţi de mamunele din pădure.
Facem cercetări.
— Mamunele? I-au atacat pe negustori?
499
— După cum bine vezi, a arătat cu mâna saşiul. Ciuruiţi de săgeţi ca aricii.
Pe drumul regal! Pe zi ce trece sunt tot mai obraznice vrăjitoarele astea ale
pădurii. Nu era destul că nu mai puteam intra în codru, acum nu mai poţi
merge nici măcar pe lângă el.
— Şi tu, şi-a mijit ochii vânătorul, tu cine eşti?
— Trupa lui Ervyll. Decurionul din Nastrog. Slujim baronului Freixenet.
Dar baronul a murit în Brokilon.
Ciri a dat să deschidă gura, dar Geralt i-a strâns mâna, silind-o să tacă.
— Sânge pentru sânge, vă spun! a tunat tovarăşul saşiului, un uriaş într-un
caftan întărit cu alamă. Sânge pentru sânge! Până când să mai răbdăm? Mai
întâi i-au răpit pe Freixenet şi pe principesa din Cintra, acum i-au ucis pe
negustori. Pe toţi zeii, răzbunare, răzbunare, vă spun! Că dacă nu, o să
vedeţi voi mâine-poimâine că vor începe să omoare oameni în pragurile
colibelor lor!
— Că bine zice Chirpici, a spus saşiul. Nu-i aşa? Da’ tu, frate, te întreb, de
unde eşti?
— Din Brugge, a minţit vânătorul.
— Şi fetiţa e fiica ta?
— Fiica mea. Geralt a strâns-o din nou de mână pe Ciri.
— Din Brugge, s-a încruntat Chirpici. Vreau să-ţi spun, frate, că regele ăsta
al tău, Venzlav, îndeamnă la nelegiuiri. Nu vrea nici în ruptul capului să se
alieze cu Ervyll al nostru şi cu Viraxas din Kerack. Căci dac-am lua cu asalt
din cele trei părţi Brokilonul, am scăpa până la urmă de naţia asta
spurcată…
— Cum s-a petrecut masacrul? a întrebat Geralt încet. Ştie cineva? Mai
trăieşte vreunul dintre negustori?
— Nu-s martori, a spus saşiul. Dar ştim cum s-a petrecut. Junghans,
pădurarul, citeşte în urme mai ceva ca-n carte. Spune-i Junghans.
— Păi… a început cel cu faţa încreţită. Cum a fost? Negustorii mergeau
călare pe drumul regal. Când, deodată, au dat de abatiză. Vezi dumneata, în
mijlocul drumului e un pin răsturnat, proaspăt retezat. În hăţiş sunt nişte
urme, vrei să le vezi? Ei bine, atunci când s-au dat jos ca să înlăture copacul
din cale, negustorii au fost săgetaţi din trei părţi. De acolo, din tufişuri,
unde se află mesteacănul scofâlcit. Şi acolo sunt urme. La săgeţi, bagă de
seamă, se văd mâna mamunelor, penele lipite cu răşină, aripioare curbate
din lemn…
— Văd, l-a întrerupt vânătorul, cu ochii la cadavre. Am senzaţia că unii au
500
supravieţuit săgeţilor, dar li s-au tăiat beregăţile. Cu cuţitele.
Din spatele său s-a desprins alt mercenar, slab şi scund, în caftan din piele
de elan. Avea părul negru şi foarte scurt, obrajii albăstrii, bine bărbieriţi.
Vânătorului i-a fost suficient să arunce o simplă privire asupra mâinilor
mici şi înguste, pe care le purta în mănuşi negre fără degete, asupra ochilor
spălăciţi, de peşte, asupra sabiei, asupra mânerului pumnalului iţit din
centură şi asupra carâmbului ciubotei. Geralt văzuse prea mulţi criminali ca
să nu recunoască imediat unul.
— Ai ochi ageri, i-a spus brunetul foarte încet. Chiar aşa, vezi multe.
— Şi asta e foarte bine, a încuviinţat saşiul. Să-i povestească cele văzute
regelui său, Venzlav, care nu se-ndură să le-omoare pe mamune, cică sunt
frumoase şi bune. Să se ducă la ele în mai şi să le-o tragă. După aceea să
spună că sunt bune şi frumoase. Ceea ce o să vedem şi noi, dacă prindem
vreuna vie.
— Sau doar pe jumătate vie, a râs. Ei bine, la naiba, oare unde-o fi druidul
ăla? Acu se face amiază şi nici urmă de el. E timpul să ne ducem.
— Ce-aveţi de gând? a întrebat Geralt fără să dea drumul mâinii lui Ciri.
— Da’ ce te roade grija pe tine? i-a şuierat brunetul.
— Ei, nu fi aşa urâcios, Levecque, a rânjit saşiul. Noi suntem oameni
cinstiţi, nu avem secrete. Ervyll ne trimite un druid, un mare vrăjitor care
poate vorbi chiar şi cu copacii. O să ne călăuzească prin pădure pentru a-l
răzbuna pe Freixenet, să încercăm s-o salvăm pe principesă. Ăsta nu-i lucru
de şagă, frate, ci o expediţie puti…
— Punitivă, i-a sugerat brunetul, Levecque.
— Aşa. Mi-ai luat vorba din gură. Aşa că vezi-ţi de drumul tău, frate,
pentru că pe-aici e primejdios.
— Da, a spus Levecque tărăgănat, uitându-se la Ciri. Primejdios, mai ales
cu o fetiţă. Mamunele umblă după astfel de fetiţe. Ce, drăguţă? Mama te
aşteaptă acasă?
Ciri, tremurând, a confirmat din cap.
— Ar fi groaznic, a continuat brunetul, fără a-şi lua ochii de la ea, dacă nu
te-ar mai vedea. Bineînţeles că s-ar duce la regele Venzlav şi i-ar spune:
„Le-ai ţinut partea driadelor, rege, şi iată, poftim, îi ai pe conştiinţă pe fiica
mea şi pe soţul meu.” Cine ştie, poate că atunci Venzlav s-ar mai gândi la
alianţa cu Ervyll.
— Lasă-i, coane Levecque, a mârâit Junghans, iar faţa încreţită i s-a încreţit
şi mai mult. Dă-le drumul.
501
— Adio, drăguţă. Levecque a întins mâna, a mângâiat-o pe cap pe Ciri. Ciri
s-a cutremurat şi s-a retras.
— Ce-i asta? Ţi-e frică?
— Ai sânge pe mână, i-a spus încet vânătorul.
— Ah! Levecque a ridicat mâna. Într-adevăr. E sânge de la ei. De la
negustori. Am verificat dacă mai trăieşte vreunul. Dar, din păcate,
mamunele ţintesc cu precizie.
— Mamunele? a repetat Ciri cu vocea tremurândă, fără să reacţioneze la
strângerea de mână a vânătorului. Oh, nobile cavaler, te înşeli. Nu puteau fi
driadele!
— Ce bâigui tu acolo, drăguţă? Ochii spălăciţi s-au strâns. Geralt s-a uitat
în dreapta, în stânga, a apreciat distanţa.
— N-au fost driadele, nobile cavaler, a repetat Ciri. Este foarte limpede!
— Hâh?
— Păi, acest copac… Acest copac a fost retezat! Cu toporul! O driadă n-ar
reteza un copac, nu-i aşa?
— Aşa-i, a răspuns Levecque şi s-a uitat la saşiu. Oh, ce isteaţă eşti, fetiţo!
Prea isteaţă.
Vânătorul i-a văzut anticipat mâna îngustă şi înmănuşată târându-se ca un
păianjen negru spre mânerul pumnalului. Deşi Levecque nu-şi lua ochii de
la Ciri, Geralt ştia că lovitura va fi direcţionată spre el. A aşteptat până când
Levecque şi-a atins arma, iar saşiul şi-a ţinut respiraţia.
Trei mişcări. Doar trei. Antebraţele blindate cu ţinte de argint s-au năpustit
într-o parte a capului brunetului. Înainte de a cădea, vânătorul era deja între
Junghans şi saşiu, iar spada, ieşind cu un şuierat din teacă, a ţipat în aer,
zdrobindu-i tâmpla lui Chirpici, uriaşul în caftan împodobit cu alamă.
— Fugi, Ciri!
Saşiul, ridicându-şi spada, a sărit, dar n-a ajuns la timp. Vânătorul l-a
înjunghiat în piept, în curmeziş, de sus în jos, şi imediat, profitând de
energia loviturii, de jos în sus, îngenuncheat, l-a marcat pe mercenar cu un
X sângeros.
— Flăcăi! a strigat Junghans la ceilalţi înlemniţi de stupoare. După mine!
Ciri a ajuns la un fag contorsionat şi s-a căţărat ca o veveriţă până la
ramurile din vârf, dispărând în frunziş. Pădurarul i-a trimis o săgeată, dar a
ratat. Ceilalţi au luat-o la fugă, împrăştiindu-se în semicerc, scoţându-şi
săgeţile din tolbă şi trăgând cu arcul. Geralt, rămas în genunchi, a făcut
semnul Aard cu degetele, nu spre arcaşi, pentru că erau prea departe, ci spre
502
drumul nisipos din faţa lor, pe care l-a învăluit într-un nor de praf. Junghans
a făcut un salt şi a scos altă săgeată din tolbă.
— Nu! a urlat Levecque, sărind de la pământ, cu spada în mâna dreaptă şi
cu pumnalul în mâna stângă. Lasă-l, Junghans!
Vânătorul a pivotat lin, întorcându-se spre el.
— E-al meu, a spus Levecque, clătinând din cap, ştergându-şi obrazul şi
gura cu antebraţul. Numai al meu!
Geralt, aplecat, a executat o semipiruetă, dar Levecque l-a atacat imediat,
ajungând la el din două salturi.
E bine, s-a gândit vânătorul, cuprinzându-i lama asasinului într-o morişcă
scurtă şi evitând cu o răsucire lovitura de pumnal, în mod deliberat s-a
abţinut să-i dea replica, a sărit îndărăt, în speranţa că Levecque încearcă să
ajungă la el cu un avânt lung, elaborat, şi îşi va pierde echilibrul. Dar
criminalul nu era un novice. S-a aplecat şi, de asemenea, a executat o
semipiruetă cu un pas uşor, de felină. Pe neaşteptate a sărit, a făcut cu spada
o morişcă, o piruetă, scurtând astfel distanţa. Vânătorul nu i-a ieşit în
întâmpinare, s-a limitat la o fentă rapidă, foarte înaltă, care l-a forţat pe
asasin să se retragă. Levecque s-a aplecat din nou, şi-a ascuns un pumnal la
spate. Vânătorul nu a atacat nici de această dată, nu a scurtat distanţa, a
executat iarăşi o semipiruetă, înconjurându-l.
— Aha! a murmurat Levecque îndreptându-se. Continuăm distracţia? De ce
nu? Niciodată nu este suficientă distracţia!
A sărit, a pivotat, a lovit o dată, de două ori, de trei ori, în ritm rapid, cu
spada, iar cu stânga împungea înainte cu pumnalul. Vânătorul a păstrat
ritmul, a sărit, s-a retras şi a făcut o nouă piruetă, obligându-l pe criminal să
se rotească. Levecque s-a retras brusc şi s-a răsucit în direcţia opusă.
— Orice diversiune, a şuierat asasinul printre dinţii încleştaţi, are un sfârşit.
Ce-ai zice de o lovitură de graţie, isteţule? O lovitură, apoi, cu o săgeată, o
dăm jos din copac pe lepădătura ta. Ce zici, hă?
Geralt a văzut că Levecque îşi observă umbra, că aşteaptă ca aceasta să-l
atingă pe adversar, ceea ce ar însemna că soarele urmează să-i bată în ochi.
A încetat să se mai mişte pentru a-i înlesni sarcina criminalului. Şi-a
micşorat pupilele, mijindu-şi ochii în două fante înguste, verticale. Pentru a
păstra aparenţele, s-a strâmbat puţin, prefăcându-se orbit.
Levecque a sărit, a făcut o piruetă, şi-a menţinut echilibrul întinzând mâna
cu pumnalul în lateral şi a lovit cu o răsucire aproape imposibilă a
încheieturii mâinii de parcă ar fi fost dată peste cap. Geralt a făcut un pas
503
înainte, s-a întors şi a parat lovitura, îndoindu-şi braţul şi încheietura mâinii
într-un mod la fel de imposibil, l-a împins pe criminal cu impulsul paradei
şi i-a scrijelit obrazul stâng cu vârful spadei. Levecque s-a bălăbănit,
ţinându-se cu mâinile de faţă. Vânătorul s-a răsucit, şi-a lăsat greutatea
corpului pe piciorul stâng şi, cu o lovitură scurtă, i-a secţionat artera
carotidă. Levecque s-a ghemuit, l-a podidit sângele, a căzut în genunchi, s-a
aplecat, şi-a îngropat faţa în nisip.
Geralt s-a întors încet spre Junghans. Acesta, cu faţa schimonosită într-o
grimasă de mânie, l-a ţintit cu arcul. Vânătorul s-a aplecat pentru a-şi apuca
spada cu ambele mâini. Ceilalţi mercenari şi-au ridicat, de asemenea,
arcurile într-o tăcere apăsătoare.
— Ce mai aşteptaţi! a urlat pădurarul. Ciuruiţi-l! Ciuruiţi-l…
S-a împiedicat, s-a clătinat, a dat să înainteze şi a căzut cu faţa la pământ,
din gât îi ieşea o săgeată. Săgeata avea pană vărgată din coadă de fazan,
vopsită în galben cu un decoct din scoarţă de copac.
Săgeţile zburau cu ţiuituri şi şuierături în traiectorii lungi şi plate dinspre
zidul negru al pădurii. Aparent zburau încet şi paşnic în foşnetul penelor,
dând impresia că-şi luau avânt şi putere înainte de a se înfige în trupuri. Şi
se înfigeau perfect, secerându-i pe mercenarii nastrogani, trântindu-i în
drumul nisipos, inerţi, ca nişte floarea-soarelui lovite de un băţ.
Cei care au supravieţuit au început să fugă spre cai, îmbulzindu-se. Săgeţile
au continuat să vâjâie, îi prindeau în fugă, îi trânteau de pe şei. Numai trei
au reuşit să pornească în galop ţipând şi însângerând crupele animalelor.
Dar nici ei nu au ajuns prea departe.
Pădurea s-a închis, blocând drumul. Dintr-odată nu mai exista un drum
regal nisipos, scăldat în soare. Era un zid gros de trunchiuri negre, de
nepătruns.
Mercenarii s-au aruncat pe caii lor, îngroziţi şi năuciţi, au încercat să se
întoarcă, dar săgeţile zburau întruna. Şi i-au ajuns, i-au trântit din şei, în
răcnete, tropote şi nechezaturi.
Apoi s-a făcut linişte.
Zidul forestier care închidea drumul regal s-a zguduit, s-a deformat, a
strălucit în culorile curcubeului şi a dispărut. Din nou se putea vedea
drumul. Pe drum era un cal sur, iar pe calul sur stătea un călăreţ – voinic,
blond, bărbos, în caftan din piele de focă traversat în curmeziş de o eşarfă
de lână, în carouri.
Calul sur, întorcându-şi capul şi muşcându-şi zăbala, a înaintat, şi-a săltat
504
copitele din faţă, fornăind şi ocolind cadavrele din cauza mirosului de
sânge. Călăreţul, îndreptat în şa, şi-a ridicat mâna şi o rafală bruscă de vânt
a suflat printre ramurile copacilor.
De prin tufişurile de la marginile îndepărtate ale pădurii şi-au făcut apariţia
câteva siluete mici, în costume mulate, în combinaţii de verde şi cafeniu, cu
feţele vopsite în dungi de camuflaj cu coajă de nuci verzi.
— Ceádmil, Wedd Brokiloéne! a răsunat glasul călăreţului. Fáill, Aná
Woedwedd!
— Fáill! I-a răspuns o voce din pădure ca o adiere.
Siluetele verde-cafeniu au început să dispară, una după alta, topindu-se în
desişuri. A rămas doar una, cu părul răvăşit, de culoarea mierii. A făcut
câţiva paşi, s-a apropiat.
— Va Fáill, Gwynbleidd! a strigat, păşind mai aproape.
— Rămas-bun, Mona, a spus vânătorul. Nu te voi uita.
— Uită-mă, a rostit ea cu fermitate, aranjându-şi tolba la spate. Nu există
nicio Mona. Mona a fost un vis. Sunt Braenn. Braenn din Brokilon.
Şi-a fluturat mâna şi a plecat.
Vânătorul s-a întors.
— Sacdeşoareci, a zis el, uitându-se la bărbatul de pe calul sur.
— Geralt, a dat acesta din cap în semn de salut, măsurându-l cu răceală.
Interesantă întâlnire. Dar să trecem la lucruri mai importante. Unde este
Ciri?
— Aici! a strigat fetiţa ascunsă în frunziş. Pot să mă dau jos?
— Poţi, i-a răspuns vânătorul.
— Dar nu ştiu cum!
— Cum te-ai căţărat, dar invers.
— Mi-e teamă! Sunt chiar în vârf!
— Vino jos, îţi spun! Avem de vorbit, domniţă!
— Despre ce?
— De ce naiba te-ai cocoţat acolo, în loc să fugi în pădure? Aş fi fugit după
tine, nu m-aş fi… Oh, la naiba! Dă-te jos!
— Am făcut ca motanul din poveste! Orice-aş face, nimic nu-i bun! De ce,
aş dori să ştiu?
— Şi eu, a spus druidul, descălecând, aş vrea să ştiu. Şi bunica ta, regina
Calanthe, ar dori să ştie deopotrivă. Haide, coboară, principesă.
Din copac a plouat cu frunze şi crengi uscate. Apoi s-a auzit un pârâit de
ţesătură şi în cele din urmă a apărut Ciri, alunecând călare pe trunchi. În
505
locul glugii de la flanelă, avea un colaj pitoresc din frunze.
— Unchiul Sacdeşoareci!
— În carne şi oase. Druidul a îmbrăţişat fetiţa, a mângâiat-o.
— Bunica te-a trimis? Unchiule? E îngrijorată tare?
— Nu prea, a zâmbit Sacdeşoareci. E prea ocupată să adune vărguţe ca să te
altoiască. Drumul până la Cintra, Ciri, ne va lua ceva timp. Foloseşte-l ca să
găseşti o explicaţie pentru aventura ta. Aceasta ar trebui să fie, dacă vrei un
sfat de la mine, foarte scurtă şi la obiect. Şi să poată fi spusă foarte, foarte
repede. Şi mă gândesc că la final, principesă, ai să ţipi foarte tare. Foarte,
foarte tare.
Ciri s-a strâmbat dureros, şi-a cârnit nasul, a pufnit încet, iar mâinile i-au
fugit instinctiv în direcţia locului ameninţat.
— Să plecăm de aici, a spus Geralt privind în jur. Să plecăm de aici,
Sacdeşoareci.

VIII
— Nu, a zis druidul. Calanthe şi-a schimbat planurile, nu mai doreşte
căsătoria lui Ciri cu Kistrin. Are motivele ei. În plus, nu cred că mai e
nevoie să-ţi explic că, după scandalul stârnit de atacul asupra negustorilor,
regele Ervyll a pierdut serios în ochii mei, iar ochii mei contează în regat.
Nu, nu, n-avem ce căuta la Nastrog. O duc pe micuţă direct la Cintra. Vino
cu noi, Geralt.
— Da’ de ce? Vânătorul s-a uitat la Ciri, care moţăia sub copac, învelită în
cojocul lui Sacdeşoareci.
— Ştii bine de ce. Această copilă, Geralt, îţi este predestinată. Pentru a treia
oară, da, pentru a treia oară vi se întretaie cărările. În sens figurat, desigur,
în special în ceea ce priveşte cele două ocazii anterioare. Cred că nu
numeşti aceasta coincidenţă.
— Ce mai contează cum o numesc? a rânjit vânătorul. Nu în nume stă totul,
Sacdeşoareci. De ce ar trebui să merg la Cintra? Am mai fost la Cintra, ni s-
au mai întretăiat, aşa cum ai spus, căile. Deci ce?
— Geralt, i-ai cerut lui Calanthe să jure. Şi Pavettei, şi soţului ei.
Jurământul se păstrează. Ciri este Surpriza. Destinul hotărăşte…
— Să iau copila asta şi s-o fac vânător de monştri? O copilă? Uită-te la
mine, Sacdeşoareci. Aşa mă vezi tu pe mine?

506
— La naiba cu breasla ta de vânători de monştri, s-a supărat druidul. Ce
vrei să spui? Ce are una cu alta? Nu, Geralt, văd că nu înţelegi nimic,
trebuie să folosesc cuvinte mai simple. Ascultă-mă bine! Orice idiot,
inclusiv tu, poate solicita un jurământ, poate smulge o promisiune, şi nu se
întâmplă mare lucru, ceva nemaipomenit. Nemaipomenit este copilul. Şi
nemaipomenită este legătura care apare atunci când se naşte copilul. Acum
e mai limpede? Păi, uite, Geralt, din clipa naşterii lui Ciri nu mai contează
ceea ce vrei, ceea ce ţi-ai planificat, nu mai are nicio importanţă ceea ce nu
vrei şi nici ceea ce trebuie să sacrifici. Tu, la naiba, nu mai contezi! Nu
înţelegi?
— Nu striga, o s-o trezeşti. Surpriza noastră a adormit. Şi când se
trezeşte… Sacdeşoareci, chiar şi la lucruri uimitoare se poate… Trebuie să
renunţi uneori.
— La urma urmei, ştii că niciodată n-o să poţi avea propriul tău copil, i-a
zis druidul privindu-l glacial.
— Ştiu.
— Şi renunţi?
— Renunţ. Am voie?
— Ai voie, i-a răspuns Sacdeşoareci. Cum să nu? Dar e primejdios. Există
o profeţie veche, care spune că spada destinului…
— … are două tăişuri, a încheiat Geralt. Am auzit-o.
— Faci cum crezi. Druidul şi-a întors capul şi a scuipat. Şi când te gândeşti
că eram gata să-mi pun gâtul pentru tine…
— Tu?
— Eu. Spre deosebire de tine, eu cred în destin. Şi ştiu că este periculos se
te joci cu o spadă cu două tăişuri. Nu te juca, Geralt. Profită de posibilitatea
care ţi se oferă. Fă din legătura cu Ciri o relaţie normală, sănătoasă, între un
copil şi tutorele lui. Altminteri… această legătură poate s-o ia în altă
direcţie. Mai ciudată. Negativă şi distructivă. Vreau să previn acest lucru
între tine şi ea. Dacă vrei s-o ei, n-o să mă opun. Mi-aş asuma eu riscul de
a-i explica lui Calanthe de ce.
— De unde ştii că Ciri şi-ar dori să vină cu mine? Dintr-o profeţie veche?
— Nu, a rostit grav Sacdeşoareci. Din faptul că ea a adormit doar atunci
când ai îmbrăţişat-o. Că îţi murmură numele în somn şi că mâna ei o caută
pe-a ta.
— Gata! Geralt s-a ridicat în picioare. Sunt gata s-o iau din loc. Rămâi cu
bine, bărbosule. Salutări lui Calanthe. Cât despre Ciri… Vezi tu ce-i spui.
507
— Nu poţi scăpa, Geralt.
— De destin? a întrebat vânătorul, strângând chingile calului capturat.
— Nu, i-a răspuns druidul, uitându-se la fata adormită. De ea.
Geralt a dat din cap şi a sărit în şa. Sacdeşoareci a rămas aşezat, răscolind
cu un băţ în focul care dădea să se stingă.
Vânătorul a călărit agale prin bălăriile care-i ajungeau până la scările şeii,
pe un versant care ducea în vale, spre pădurea întunecată.
— Geraaalt!
S-a uitat în jur. Ciri stătea în vârful dealului, o figură mică, gri, cu părul
cenuşiu despletit.
— Nu pleca!
Geralt i-a făcut cu mâna.
— Nu pleca! ţipa ea tot mai slab. Nu plecaaaa!
Trebuie, se gândea Geralt. Trebuie, Ciri. Pentru că… Eu plec mereu.
— N-o să scapi oricum! i-a strigat ea. Să nu te gândeşti! Nu poţi scăpa!
Sunt destinul tău, mă auzi?
Nu există niciun destin, se gândea vânătorul. Nu există. Singurul lucru care
ne este menit tuturor este moartea. Moartea este celălalt tăiş al spadei. Unul
sunt eu. Iar celălalt este moartea, care mă urmează pas cu pas. Nu pot, nu
trebuie să te expun, Ciri.
— Eu sunt destinul tău! ajungea din vârful dealului până la el vocea
îndepărtată, disperată.
A îmboldit calul cu călcâiul şi a pornit-o înainte, afundându-se ca într-un
abis în pădurea neagră, rece şi reavănă, în umbrele prietenoase, familiare, în
bezna care părea fără sfârşit.

508
 CEVA MAI MULT

I
Când ropotul copitelor de cai a răsunat ca din senin pe scândurile podului,
Yurga nici măcar nu şi-a ridicat capul. Gemând înăbuşit, a dat drumul roţii
de care se ţinea şi s-a târât sub căruţă cât a putut de repede. Lipit la pământ,
simţea în spate crusta aspră din gunoi de grajd şi noroi care acoperea partea
de jos a atelajului. Se văita şi tremura de frică.
Calul s-a apropiat agale de căruţă. Yurga a văzut cu câtă grijă şi delicateţe
păşeşte cu copitele pe scândurile putrede şi năpădite de muşchi.
— Ieşi de-acolo! i-a spus călăreţul nevăzut. Lui Yurga îi clănţăneau dinţii,
şi-a ascuns capul în braţe. Calul pufnea şi se foia de colo până colo.
— Uşor, Babuşcă! a spus călăreţul. Yurga l-a auzit cum mângâie grumazul
calului şi-l bate uşor cu palma. Ieşi de-acolo, omule. Nu-ţi fac niciun rău.
Negustorul nu credea deloc în declaraţia străinului. Dar în vocea lui era
ceva liniştitor şi interesant, în ciuda faptului că în niciun caz nu era un glas
a cărui sonoritate putea fi considerată plăcută. Yurga, îngăimând rugăciuni
închinate mai multor zei simultan, şi-a scos cu grijă capul de sub căruţă.
Călăreţul avea părul alb ca laptele, prins pe frunte cu o bentiţă de piele şi
purta o mantie neagră de lână, care se revărsa peste crupele iepei murgi. Nu
se uita la Yurga. Aplecat în şa, inspecta roata căruţei care era intrată până la
osie între scândurile rupte ale podului. Şi-a ridicat brusc capul, i-a aruncat o
privire negustorului şi, cu o expresie impasibilă, s-a uitat la tufişurile de pe
malul râpei.
Yurga a ieşit anevoie, a clipit, şi-a şters nasul cu dosul palmei,
împrăştiindu-şi pe faţă mizeria de pe roată. Călăreţul l-a ţintuit cu ochii săi
întunecaţi, înguşti, pătrunzători, ascuţiţi ca nişte harpoane. Yurga tăcea
chitic.
— Noi doi nu putem s-o scoatem singuri, a zis în cele din urmă străinul,
arătând spre roata blocată. Eşti singur?
— Sing… trei, s-a bâlbâit Yurga. Cu servitorii, domnule. Dar au fugit,
neisprăviţii…
— Nu mă miră, i-a spus călăreţul, uitându-se sub pod, în partea de jos a
văii. Nu mă miră deloc. Cred că ar fi trebuit să faci acelaşi lucru. Mai ai

509
timp.
Privirea lui Yurga n-a urmat-o pe a străinului. Nu voia să vadă mormanul
de cranii, coaste şi tibii împrăştiate printre pietre, iţite de prin urzicile şi
ciulinii crescuţi în lunca râului. Se temea că i-ar fi fost destul să mai arunce
o privire la orbitele întunecate ale cavalerilor, la dinţii strălucitori şi la
oasele rupte, pentru ca rămăşiţele curajului său disperat să fugă din el, ca
aerul din vezica înotătoare a peştilor. Se temea că o s-o ia la goană de-a
lungul drumului regal, înapoi, ţipând şi sufocându-se, aşa cum făcuseră
căruţaşul şi sluga în urmă cu mai puţin de o oră.
— Ce mai aştepţi? l-a întrebat calm călăreţul, întorcându-şi privirea.
Căderea nopţii? Atunci va fi prea târziu. Ei vin după tine abia când se
întunecă. Sau poate puţin mai devreme. Hai, sari pe cal, în spatele meu. Să
plecăm de aici cât mai degrabă.
— Şi căruţa, conaşule? a urlat din rărunchi Yurga, fără să ştie dacă de frică,
de disperare sau de furie. Şi marfa? Truda mea de-un an întreg? Mai bine
mor! Nu o laaas!
— Am impresia că habar n-ai unde te-a adus ghinionul, prietene, i-a spus
calm străinul, întinzându-şi mâna spre cimitirul înfiorător de sub pod. Nu-ţi
laşi căruţa, ai spus? Fii atent la mine! Când o să se lase întunericul, nu te
mai salvează nici toată comoara regelui Dezmod, ce să mai vorbim despre
căruţa asta blestemată. Ce naiba te-a apucat să scurtezi drumul prin
pustietatea asta? Nu ştii ce prăpăd a fost aici la sfârşitul războiului?
Yurga a dat din cap, indicând că nu ştie.
— Nu ştii, a dat din cap şi străinul. Dar ce zace acolo, jos, ai văzut? Ar fi şi
greu să nu observi. Acolo sunt cei care au luat-o pe scurtătură. Iar dumneata
spui că n-o să-ţi laşi căruţa. Aşa, de curiozitate, ce ai în căruţă?
Yurga nu i-a răspuns, s-a uitat la călăreţ încruntat, încercând să aleagă între
varianta „scame” şi „boarfe vechi”.
Călăreţul nu părea interesat în mod special de răspunsul ales. Îşi calma iapa
murgă, care muşca zăbala şi-şi scutura capul.
— Conaşule… a murmurat în cele din urmă negustorul. Ajută-mă!
Salvează-mă! Până la sfârşitul vieţii o să-ţi fiu recunoscător… Nu mă
lăsa… ce vrei… O să-ţi dau orice-mi ceri… Salvează-mă, conaşule!
Străinul şi-a întors brusc privirea spre el, sprijinindu-se cu ambele mâini de
arcada şeii.
— Cum ai spus?
Yurga a tăcut cu gura căscată.
510
— O să-mi dai orice-ţi cer? Repetă.
Yurga a tras cu zgomot o flegmă, a închis gura şi regreta că n-are o barbă în
care să poată scuipa. I-au trecut prin cap ipotezele cele mai fantastice
despre răsplata pe care i-ar pretinde-o nou-venitul ciudat. Cele mai multe,
chiar şi privilegiul de a face uz săptămânal de tânăra lui soţie, Aurica, nu
arătau la fel de rău ca perspectiva de a-şi pierde căruţa şi nici pe departe atât
de rău ca posibilitatea de a se odihni în partea de jos a văii, printre
scheletele albicioase. Rutina de negustor l-a îndemnat la un calcul rapid.
Călăreţul, deşi nu părea vreun derbedeu obişnuit, vreun vagabond sau vreun
rătăcit, care, ca mulţi alţii, bântuia pe drumuri după război, nu putea fi în
niciun caz un nobil, un comis ori unul dintre cavalerii ţanţoşi care se
credeau mari şi tari şi care aveau o plăcere deosebită să-şi jecmănească
semenii. Yurga l-a estimat la cel mult douăzeci de piese de aur. Cu toate
acestea, natura lui de negociator l-a împiedicat să pronunţe preţul. S-a
limitat să bâiguie ceva de genul „recunoştinţă veşnică”.
— Te-am întrebat, i-a amintit străinul răbdător, după ce negustorul s-a
oprit, dacă o să-mi dai orice-ţi cer.
Nu mai era nicio cale de ieşire. Yurga a înghiţit în sec, şi-a plecat fruntea şi
a dat afirmativ din cap. Străinul, contrar aşteptărilor sale, n-a râs
ameninţător, dimpotrivă, nu părea deloc încântat de triumful său în cadrul
negocierilor. Aplecat în şa, a scuipat în râpă.
— Ce să fac? a spus el încruntat. Ce-ar fi mai potrivit să fac? Ei bine, ce-o
fi, o fi. O să încerc să te scot din asta, deşi nu ştiu dacă nu se va termina
prost pentru amândoi. Şi dacă izbutim, o să-mi dai în schimb…
Yurga şi-a lăsat ochii în pământ, aproape lăcrimând.
— O să-mi dai, a recitat precipitat călăreţul în mantie neagră, ceea ce o să
găseşti acasă la întoarcere şi la care nu te aşteptai. Făgăduieşti?
Yurga a gemut şi a încuviinţat rapid din cap.
— Bine, s-a încruntat străinul. Acum stai deoparte. Şi, cel mai bine, vâră-te
din nou sub căruţă. Soarele apune în curând.
A sărit de pe cal, şi-a scos haina de pe umeri. Yurga a observat că străinul
purta o spadă în spate, atârnată de o curea care îi traversa pieptul în
curmeziş. Avea senzaţia vagă că mai auzise cândva despre oameni care
aveau arme de felul acesta. Surtucul negru, din piele, care îi ajungea până la
brâu, prevăzut pe manşetele lungi cu ţinte de argint, ar putea indica faptul
că străinul e din Novigrad sau de prin împrejurimi, dar moda acestor haine
era larg răspândită în ultima vreme, mai ales printre tinerei. Străinul nu era,
511
totuşi, un tinerel.
Călăreţul a luat şaua de pe iapă şi s-a întors. Pe piept i se legăna un lanţ de
argint cu un medalion rotund. La subraţ ţinea un cufăraş rotunjit şi o
bocceluţă alungită, înfăşurată în piele şi legată cu şnururi.
— Încă nu te-ai vârât sub căruţă? l-a întrebat, apropiindu-se.
Yurga a băgat de seamă că pe medalion este zugrăvit un cap de lup, cu
botul căscat, înarmat cu colţi. Şi-a amintit pe loc.
— Eşti… vânător de monştri? Conaşule?
Străinul a ridicat din umeri.
— Ai ghicit. Vânător de monştri. Acum du-te. În cealaltă parte a căruţei. Să
nu ieşi de-acolo şi să nu faci zgomot. Trebuie să fiu singur niţel.
Yurga s-a supus. S-a ghemuit lângă roată şi s-a învelit cu prelata. Nu-i
ardea deloc să vadă ce face străinul în cealaltă parte a căruţei, şi cu atât mai
puţin oasele de pe fundul văii. Aşa că s-a uitat la ciubotele sale şi la peticele
verzi de muşchi, în formă de stea, de pe scândurile putrede ale podului.
Vânător de monştri.
Soarele apunea.
A auzit paşi.
Străinul a ieşit din spatele căruţei şi s-a îndreptat tiptil-tiptil spre mijlocul
podului. Stătea cu spatele. Yurga a remarcat că spada pe care o avea acum
nu era aceeaşi pe care o văzuse mai înainte. Aceasta era o armă frumoasă.
Garda, mânerul şi accesoriile tecii străluceau ca nişte stele, reflectând în
întunericul care se lăsa puţina lumină rămasă – se stinsese strălucirea violet-
aurie care până de curând atârna deasupra pădurii.
— Conaşule…
Străinul şi-a întors capul. Yurga şi-a înăbuşit cu greu un ţipăt.
Chipul străinului era alb, alb şi poros ca un caş proaspăt scurs prin tifon. Iar
ochii… Zei, a strigat ceva dinlăuntrul lui Yurga. Ochii…
— Sub căruţă… Iute, a croncănit străinul. Nu mai era vocea pe care Yurga
o auzise înainte. Negustorul a simţit deodată că ceva nu e în regulă cu el, că
vezica îi este prea plină. Străinul s-a întors şi s-a dus mai departe, pe pod.
Vânător de monştri.
Iapa priponită de scăriţa căruţei a pufnit, a fornăit, a tropăit înăbuşit cu
copitele pe scânduri.
La urechea lui Yurga a bâzâit un ţânţar. Negustorul nici măcar nu şi-a
clintit mâna ca să-l alunge. A mai bâzâit unul. Roiuri întregi de ţânţari
bâzâiau în tufişurile de pe partea opusă a râpei. Bâzâiau.
512
Şi urlau.
Yurga, strângând din dinţi până la lacrimi, şi-a dat seama că nu sunt ţânţari.
Din bezna îngroşată de pe malul viroagei, acoperit cu tufişuri, şi-au făcut
apariţia nişte siluete mici, deformate – n-aveau mai mult de un cot şi erau
nemaipomenit de subţiri, ca scheletele. Au înaintat pe pod cu un mers bizar,
cu mişcări ample, sacadate, ridicându-şi genunchii noduroşi cu forţă, rapid.
Sub frunţile plate, ascuţite, le străluceau nişte ochi galbeni, în fălcile largi
de broască le fulgerau colţi albi, ascuţiţi. Se apropiau, zumzăiau.
Străinul, neclintit ca o statuie în mijlocul podului, şi-a ridicat brusc mâna
dreaptă, cu degetele într-o poziţie stranie. Piticii scârboşi s-au retras cu
spatele, zumzăind tot mai tare, dar nu după mult timp s-au întors şi au
început să avanseze, rapid, mai rapid şi mai rapid, ridicându-şi labele lungi,
fusiforme, cu gheare.
De scândurile podului, din stânga, s-au agăţat nişte gheare, un alt monstru a
sărit brusc de sub pod, iar ceilalţi s-au avântat în salturi spectaculoase
înainte. Străinul s-a răsucit în loc, spada, scoasă nu se ştie când, i-a fulgerat
în mână. Căpăţâna creaturii care urcase de sub pod a zburat lăsând în urmă
o dâră de sânge. Străinul cu părul alb a sărit în mijlocul unui grup format
din alte creaturi şi s-a rotit, doborând totul în stânga şi în dreapta. Monştrii,
fluturându-şi labele şi urlând, s-au aruncat asupra lui din toate direcţiile,
fără să acorde nicio atenţie lamei strălucitoare ca un brici. Yurga s-a chircit
ca un ou, s-a lipit de căruţă.
Ceva i-a căzut drept la picioare şi l-a stropit de sânge. Era o labă lungă,
ciolănoasă, cu patru gheare şi solzoasă ca un picior de pui.
Negustorul a ţipat.
A simţit cum ceva se strecoară pe lângă el. S-a aplecat, încercând să se
arunce sub căruţă, dar exact în acelaşi timp ceva i-a aterizat pe spate şi nişte
labe cu gheare l-au apucat de frunte şi de obraji. Şi-a acoperit ochii cu mâna
în timp ce răcnea şi-şi scutura capul, a sărit în sus şi, bălăngănindu-se, a
ajuns în mijlocul podului, poticnindu-se de cadavrele care zăceau pe
scânduri. Pe pod, lupta era în toi. Yurga n-a văzut nimic cu excepţia unei
furii sălbatice, un vârtej în care din când în când fulgerau razele de argint
ale lamei.
— Ajutooooooor! a răcnit, simţind cum colţii ascuţiţi îi străpung fetrul
glugii şi i se împlântă în ceafă.
— Jos capul!
Şi-a proptit bărbia în piept, a zărit cu coada ochiului strălucirea lamei.
513
Spada a şuierat în aer, i-a ras gluga. Yurga a auzit un trosnet hidos şi umed,
apoi pe spate, ca dintr-o găleată, i-a ţâşnit un lichid fierbinte. A căzut în
genunchi, tras în jos de povara fără viaţă agăţată de gâtul lui.
A văzut alţi trei monştri căţărându-se de sub pod. Ţopăiau ca nişte lăcuste
bizare, se agăţau de coapsele străinului. Unul, căruia vânătorul i-a retezat
scurt botul căscat, s-a clătinat şi a căzut pe scânduri. Al doilea, pe care l-a
doborât cu vârful spadei, a căzut, zvârcolindu-se spasmodic. Ceilalţi l-au
înconjurau pe plete dalbe ca nişte furnici, l-au împins la marginea podului.
Unul a zburat învârtindu-se înapoi, stropind cu sânge, dârdâind şi urlând. În
acel moment, toate creaturile ce viermuiau au sărit de pe margine şi au
căzut în râpă. Yurga s-a prăbuşit, acoperindu-şi capul cu mâinile.
De sub pod se auzeau strigătele triumfătoare ale monştrilor, care bineînţeles
că s-au transformat rapid în hohote de durere, în ţipete întrerupte de
şfichiuiturile lamei. Apoi a venit din beznă zgomot de pietre şi trosnetul
scheletelor zdrobite şi călcate în picioare, pe urmă din nou şfichiuitura
spadei şi răgetele curmate brusc, disperate, care îngheţau sângele în vene.
Şi apoi s-a lăsat tăcerea, întreruptă doar de ţipătul brusc al unei păsări
speriate, în adâncul pădurii, printre copacii uriaşi. Apoi a tăcut şi pasărea.
Yurga a înghiţit cu dificultate, şi-a săltat capul, s-a ridicat anevoie. Era încă
linişte, nici măcar frunzele nu fremătau, întreaga pădure părea să fie mută
de groază. Nori zdrenţăroşi întunecau cerul.
— Hei…
S-a întors şi şi-a acoperit instinctiv faţa cu palmele. Vânătorul stătea
înaintea lui, împietrit, negru, cu spada strălucind într-o mână lăsată prea în
jos. Yurga a observat că stă cam strâmb, că se apleacă într-o parte.
— Conaşule, ce-ai păţit?
Vânătorul nu i-a răspuns. A păşit apăsat şi ciudat, răsucindu-şi şoldul. A
întins mâna, s-a prins de căruţă. Yurga a văzut sângele lucios şi negru
picurând pe scânduri.
— Eşti rănit, conaşule!
Vânătorul nu i-a răspuns. L-a privit drept în ochi pe negustor, a rămas
atârnat o clipă de marginea căruţei şi a căzut încet pe scândurile podului.

II
— Atenţie, încet… Sub cap… Să-i ţină cineva capul!

514
— Aici, aici, în căruţă!
— Pe toţi zeii, sângerează… Coane Yurga, sângele trece prin pansament…
— Nu mai vorbi! Hai, lasă, bine că trăieşte! Înveleşte-l cu cojocul, Vell, nu
vezi cum dârdâie?
— Să nu-i mai torn un pic de rachiu pe gât?
— Nu vezi că şi-a pierdut cunoştinţa? Ai înnebunit, Vell. Dă-mi mai bine
mie rachiul, că tare mai am poftă de băut… Jigodiilor, puşlamalelor,
secăturilor! Aţi fugit şi m-aţi lăsat, am rămas singur!
— Coane Yurga! Bâiguie ceva!
— Ce? Ce spune?
— Eee, ceva nelămurit… Vreun nume de-al cuiva…
— Care?
— Yennefer…

III
— Unde… sunt?
— Rămâi culcat, conaşule, nu te mişca, pentru că se desface şi se rupe din
nou acolo. Până la osul de la şold te-au muşcat lighioanele, ai pierdut sânge
gârlă… Nu mă recunoşti? Sunt Yurga! M-ai salvat pe pod, îţi aduci aminte?
— Aha…
— Ţi-e sete?
— Ca naiba…
— Bea, conaşule, bea. Febra ţi-a uscat gura.
— Yurga… Unde suntem?
— În căruţă, mergem. Nu mai spune nimic, conaşule, nu te mişca. Tre’ să
ieşim din pădure, să căutăm un sat de oameni. Să găsim pe cineva care se
pricepe să tămăduiască. Ce-am moşmondit noi la piciorul tău nu-i mai
nimica. Sângele nu se opreşte cu una, cu două…
— Yurga…
— Da, conaşule?
— În bocceluţa mea… flacon… Cu o pajişte verde. Rupe-i sigiliul şi dă-mi-
l… Într-o ulcică. Spal-o bine mai întâi şi nu lăsa pe nimeni s-o atingă…
Dacă vă place viaţa… Iute, Yurga. La naiba, cum ne zdruncină căruţa
asta… flaconul, Yurga…
— Ia… Bea.

515
— Mulţumesc… Acum fii atent. Îndată o să adorm. O să fac ca toţi dracii şi
o să aiurez, apoi o să zac ca mortul. Nu-i nimic, să nu-ţi fie frică…
— Stai culcat, conaşule, ca să nu se desfacă rana şi să curgă sânge.
S-a afundat în blana de oaie, capul i se hâţâna când într-o parte, când în
alta, a simţit cum negustorul îl înveleşte cu un cojoc şi cu o cergă ce
mirosea a sudoare de cal. Căruţa se hurducăia, simţea fiecare denivelare în
coapsă şi în şold. Geralt a strâns din dinţi. Deasupra lui a văzut miliarde de
stele. Atât de aproape, încât părea că le ajunge cu mâna. Chiar deasupra
capului, chiar deasupra copacilor.
Mergând, îşi alegea drumul, astfel încât să stea departe de lumină, de
strălucirea focurilor, mereu aflat în zona umbrelor unduioase. Nu era uşor –
grămezi de trunchiuri de brad ardeau pretutindeni, asaltând cerul cu o
lumină roşie întretăiată de sclipirile scânteilor, marcau bezna cu fuioare
uşoare de fum, trosneau, îşi revărsau strălucirea asupra siluetelor care
dansau în jurul lor.
Geralt s-a oprit pentru a ceda trecerea unei procesiuni îndreptate în direcţia
lui, care bloca drumul în răcnete sălbatice. Cineva l-a tras de umăr şi a
încercat să-i strecoare în mână o ulcică din care se prelingea spumă. A
refuzat-o delicat, dar ferm, împingându-l pe bărbatul care se legăna,
împărţind celor din jur bere dintr-un poloboc ţinut la subsuoară. Nu voia să
bea.
Nu într-o noapte ca asta.
În apropiere, pe o stivă de buşteni de mesteacăn, încălzindu-se la un foc
imens, blondul Rege de Mai, cu o cunună de flori şi nădragi, o săruta pe
roşcata Regină de Mai, pipăindu-i sânii prin ia umedă de sudoare. Monarhul
era destul de beat, se balansa, îşi menţinea echilibrul sprijinindu-se de
spatele reginei, apăsând-o cu pumnul încleştat pe halba de bere. Regina,
nici ea prea sobră, cu cununa trasă pe ochi, se agăţa de gâtul regelui,
mutându-şi greutatea de pe un picior pe altul. Mulţimea dansa, cânta, urla,
agitând ghirlandele de frunze şi flori.
— Belleteyn! i-a ţipat direct în ureche lui Geralt o tânără nu prea înaltă.
Trăgându-l de mânecă, l-a forţat să intre în procesiune. Dansa lângă el,
fâlfâindu-şi fusta şi fluturându-şi părul plin de flori. I-a permis să-l
introducă în dans, s-a răsucit, s-a învârtit, sărind cu agilitate din calea altor
cupluri.
— Belleteyn! Noapte de Mai!
Alături de ei, o încăierare, ţipete, chicoteli, râsul nervos al altei fete care se
516
prefăcea că opune rezistenţă băiatului care o conducea în întuneric, dincolo
de cercul de lumină. Convoiul huiduia, se strecura printre rugurile aprinse.
Cineva s-a clătinat şi a căzut, rupând lanţul de mâini, divizând cortegiul în
grupuri mai mici.
Fata s-a uitat la Geralt pe sub frunzele care-i împodobeau fruntea, s-a
apropiat, s-a lipit cu putere de el, i-a îmbrăţişat umerii gâfâind. El a apucat-
o mai brutal decât intenţionase, mâinile cu care a prins-o de spate îi simţeau
umezeala fierbinte a trupului prin inul fin. Ea şi-a ridicat capul. Ochii îi
erau închişi, dinţii îi sclipeau de sub buza superioară. Mirosea a sudoare şi a
papură, a fum şi a dorinţă.
De ce nu, s-a gândit el, mângâind-o pe spate prin rochie, bucurându-se de
căldura umedă de sub palmă. Fata nu era genul lui – era prea mică, prea
grăsuţă. A simţit cu degetele locul de sub tăietura din talie a rochiei strâmte,
care împărţea spatele în două curburi vizibile, locul care n-ar fi trebuit să
aibă niciun sens pentru el. De ce nu, s-a gândit el, la urma urmei, o noapte
ca asta… Nu contează.
Belleteyn… Focuri până la linia orizontului. Belleteyn. Noapte de Mai.
Focul cel mai apropiat a mistuit cu un trosnet un pin uscat şi răşchirat, a
ţâşnit cu o strălucire aurie, care a inundat cu lumină totul împrejur. Fata a
deschis ochii, s-a uitat în sus, la chipul lui. A auzit-o cum inspiră adânc, a
simţit cum îşi încordează muşchii, cum îşi sprijină rapid mâinile pe pieptul
lui. A eliberat-o imediat. Ea a ezitat. Şi-a strecurat trupul printre braţele lui
întinse uşor, lipindu-şi şoldul de coapsa vânătorului. Apoi şi-a plecat capul,
şi-a retras mâinile, s-a îndepărtat, s-a uitat într-o parte.
Au stat o clipă nemişcaţi, până când procesiunea s-a întors şi s-a îmbulzit
peste ei din nou, i-a cuprins în vâltoare, i-a despărţit. Fata s-a răsucit iute şi
a fugit, încercând stângaci să se alăture dansatorilor. S-a uitat în urmă. Doar
o singură dată.
Belleteyn…
Ce caut eu aici?
În beznă a strălucit o stea, a fulgerat, i-a atras atenţia. Medalionul de la
gâtul vânătorului a tresăltat. Geralt şi-a mărit involuntar pupila şi a străpuns
fără efort tenebrele cu privirea.
Femeia nu era o ţărancă. Ţărăncile nu purtau mantii de catifea neagră.
Ţărăncile, duse sau pândite de bărbaţi prin tufişuri, strigau, chicoteau,
fremătau şi se zbăteau ca păstrăvul scos din apă. Niciuna dintre ele nu
dădea impresia că ea era cea care îl conducea în întuneric pe băiatul blond,
517
înalt, cu cămaşă descheiată.
Ţărăncile nu purtau în jurul gâtului bentiţe de catifea împodobite cu
diamante încrustate de o parte şi de alta a unei steluţe de obsidian.
— Yennefer.
Ochi violeţi, boldiţi dintr-odată pe chipul palid, triunghiular.
— Geralt…
I-a dat drumul mâinii heruvimului blond al cărui piept transpirat strălucea
ca o placă de aramă. Flăcăul s-a clătinat, s-a rotit, a căzut în genunchi, şi-a
scuturat capul, s-a uitat în sus, a clipit. S-a ridicat încet-încet, le-a aruncat o
privire confuză şi mânioasă, apoi a plecat cu paşi nesiguri în direcţia
focurilor. Vrăjitoarea nici măcar nu s-a uitat după el. Îl privea cu atenţie pe
vânător, şi-a încleştat mâna strâns pe marginea mantiei.
— Mă bucur să te văd din nou, i-a spus el blând. Imediat a simţit cum
dispare tensiunea dintre ei.
— Şi eu, i-a zâmbit ea. Îi dădea senzaţia că în acel zâmbet era ceva forţat,
dar nu era sigur. O surpriză foarte plăcută, nu pot să tăgăduiesc. Ce faci
aici, Geralt? Ah… Îmi pare rău, iartă-mi stângăcia. De bună seamă, ceea ce
fac şi eu. La urma urmei, e Belleteyn. Numai că m-ai prins, ca să spunem
aşa, în fapt.
— Te-am întrerupt.
— Nu mor eu din asta, a râs Yennefer. Noaptea continuă. Dacă vreau,
vrăjesc pe altcineva.
— Păcat că nu pot face şi eu asta, a zis el, simulând cu mare dificultate
indiferenţa. Cum mi-a văzut una ochii la lumină, cum a şi luat-o la fugă.
— Spre dimineaţă, i-a zis ea, zâmbind din ce în ce mai artificial, atunci
când nu mai ştiu ce-i cu ele, nu mai dau nicio atenţie la aşa ceva. Găseşti tu
una până la urmă, ai să vezi…
— Yen… Mai departe cuvintele i-au rămas blocate în gât. S-au privit lung,
foarte lung, în timp ce pâlpâirile roşietice ale focului se jucau pe feţele lor.
Yennefer a oftat deodată şi a închis ochii.
— Geralt, nu. Să nu începem…
— Este Belleteyn, a întrerupt-o. Ai uitat?
S-a apropiat încet de el, i-a pus o mână pe umeri, încet-încet şi cu grijă s-a
lipit la el, i-a atins pieptul cu fruntea. El i-a mângâiat părul negru ca pana
corbului, revărsat în bucle spiralate ca şerpii.
— Crede-mă, a murmurat ea ridicându-şi capul. N-aş sta pe gânduri nicio
clipă dacă ar fi vorba doar despre… Dar nu are niciun rost. Totul ar începe
518
din nou şi s-ar termina ca ultima dată. Nu are niciun sens să ne…
— Oare totul trebuie să aibă un sens? Este Belleteyn.
— Belleteyn. Yennefer şi-a întors capul. Şi ce dacă? Ne-a atras ceva la
aceste focuri, la aceşti oameni veseli. Am avut de gând să dansăm, să facem
nebunii, să ne ameţim şi să ne folosim de libertatea anuală a obiceiurilor
prin care se sărbătoreşte reînnoirea ciclului naturii. Şi, poftim, ajungem să
ne tachinăm pe… Cât de mult a trecut de când… Un an?
— Un an, două luni şi optsprezece zile.
— M-ai dat gata. Ai făcut-o intenţionat?
— Intenţionat. Yen…
— Geralt, să fie limpede, l-a întrerupt ea, trăgându-se înapoi brusc şi
clătinând din cap. Nu vreau.
El a dat din cap, confirmând că este suficient de clar.
Yennefer şi-a aruncat mantia de pe umeri. Pe dedesubt avea o cămaşă foarte
fină, albă, şi o fustă neagră prinsă cu o centură cu cataramă de argint.
— Nu vreau, a repetat ea, să începem din nou. Până şi gândul de a face cu
tine ceea ce… ceea ce aveam de gând să fac cu blondul acela… După
aceleaşi reguli… Până şi gândul, Geralt, mi se pare destul de urât. Josnic
pentru tine şi pentru mine. Pricepi?
El a dat din cap iar. Ea l-a privit printre gene.
— Nu pleci?
— Nu.
Ea a tăcut o clipă, apoi a ridicat din umeri îngrijorată.
— Eşti supărat?
— Nu.
— Ei bine, haide, să şedem undeva, departe de hărmălaie, să stăm niţel la
taifas. Pentru că, vezi tu, eu sunt tare încântată de această întâlnire. Serios.
Să petrecem câteva clipe împreună. Bine?
— Bine, Yen.
S-au dus în întuneric, departe de mlaştină, spre zidul negru al pădurii,
ocolind perechile înlănţuite în îmbrăţişări. Ca să găsească un loc doar
pentru ei, a fost nevoie să meargă destul de departe. Un muncel uscat,
marcat de un ienupăr subţire ca un chiparos.
Vrăjitoarea şi-a scos broşa, a desfăcut mantia şi a întins-o pe pământ. El s-a
aşezat lângă ea. Îşi dorea foarte mult s-o îmbrăţişeze, dar s-a abţinut.
Yennefer şi-a aranjat cămaşa care era aproape toată descheiată, s-a uitat
pătrunzător la el, a oftat şi l-a îmbrăţişat. Se putea aştepta la asta. Ca să-i
519
citească gândurile, trebuia să facă un efort, dar intenţiile i le percepea
instinctiv.
Tăceau.
— Ah, la naiba, a spus ea pe neaşteptate, retrăgându-se. A ridicat o mână şi
a rostit o incantaţie. Deasupra capetelor lor, jucau sfere roşii şi verzi, care
se ridicau în aer, formând flori colorate. Dinspre focuri veneau râsete şi
urale.
— Belleteyn, a rostit cu amărăciune. Noapte de Mai… Ciclul se repetă. N-
au decât să petreacă… dacă pot.
Prin preajmă mai erau vrăjitori. Undeva departe, cineva a făcut să ţâşnească
pe cer trei fulgere portocalii, din cealaltă parte, din pădure, a explodat un
adevărat gheizer de meteori irizaţi şi învolburaţi. Oamenii din jurul
focurilor exclamau cu admiraţie, strigau uluiţi. Geralt, încordat, îi mângâia
buclele lui Yennefer, îi inhala parfumul de liliac şi de agrişe, pe care îl
răspândea. Dacă ar dori-o cu toată fiinţa lui, s-a gândit el, ea o să simtă şi o
să se ofenseze. O să se supere, o să se mânie şi o să mă respingă. O s-o
întreb senin ce-a mai aflat…
— N-am mai aflat nimic, a spus ea cu un tremur în voce. Nimic despre care
să merite să vorbim.
— Nu-mi face asta, Yen. Nu mă citi. Mă tulbură.
— Îmi pare rău. E un reflex. Dar tu, Geralt, ce-ai mai aflat?
— Nimic. Nimic despre care să merite să vorbim.
Au tăcut.
— Belleteyn! a strigat ea fără veste, iar el a simţit cum îl apasă tot mai tare
cu umărul pe piept. Petrec. Sărbătoresc ciclul etern al naturii care renaşte.
Şi noi? Ce facem aici? Noi, relicve condamnate la dispariţie, la distrugere şi
la uitare? Natura renaşte, ciclul se repetă. Dar noi nu, Geralt. Noi nu ne
putem perpetua. Ne-au lipsit de această posibilitate. Ne-au dat capacitatea
de a face cu natura lucruri nemaipomenite, uneori chiar împotriva ei. Şi, în
acelaşi timp, ne-au lipsit de ceea ce în natură este cel mai simplu şi mai
firesc. Ce contează că trăim mai mult decât ei? După iarna noastră, nu vine
primăvara, nu renaştem, ceea ce se termină se termină cu tot cu noi. Dar pe
tine, ca şi pe mine, te atrag aceste focuri, cu toate că prezenţa noastră aici
este o bătaie de joc dăunătoare şi blasfemiatoare faţă de sărbătoarea aceasta.
El tăcea mâlc. Nu-i plăcea când o vedea cum cade într-o astfel de stare de
spirit, a cărei sursă o ştia foarte bine. Din nou, s-a gândit el, din nou începe
s-o roadă. A fost o vreme în care părea să fi uitat, să se fi resemnat ca toate
520
celelalte. A îmbrăţişat-o, a legănat-o uşor, ca pe un copil. Ea nu l-a respins.
El nu s-a mirat. Ştia că are nevoie.
— Ştii, Geralt, a zis ea pe neaşteptate, mai calm, cel mai dor mi-a fost de
tăcerea ta.
El i-a atins cu buzele părul, urechile. Te vreau, Yen, s-a gândit el, te vreau,
ştii asta. Ştii, Yen.
— Ştiu, i-a şoptit ea.
— Yen…
Ea a oftat.
— Doar astăzi, a încuviinţat ea, privindu-l cu ochii mari. Doar în această
noapte, care se termină în curând. Să fie Belleteynul nostru. Dimineaţă ne
despărţim. Te rog, nu conta pe mai mult, nu pot, n-aş putea… Îmi pare rău.
Dacă te-am jignit, sărută-mă şi du-te.
— Dacă te sărut, nu mai plec.
— Mă gândeam eu.
Ea şi-a plecat capul. El i-a atins cu buzele gura întredeschisă. Cu atenţie.
Mai întâi buza de sus, apoi cea de jos. Şi-a înfipt degetele în buclele ei, i-a
atins urechea, pandantivul cu diamante, gâtul. Yennefer, răspunzându-i la
sărut, s-a agăţat de el şi degetele agile s-au descurcat rapid şi sigur cu
copcile de la surtuc.
S-a lăsat pe spate pe mantia întinsă deasupra muşchiului moale. I-a sărutat
un sân şi a simţit cum i se întărea sfârcul şi se ridica sub pânza fină a
cămăşii. Respira liniştită.
— Yen…
— Nu-mi spune nimic… Te rog…
Atingerea pielii ei goale, catifelate, reci, care-i electriza degetele şi palma.
Fiorul de-a lungul spinării zgâriate de unghiile ei. Dinspre focuri, ţipete,
cântece, chiote. În depărtare, un vârtej de scântei deasupra unui fum violet.
Mângâieri şi atingeri. Ale ei. Ale lui. Fiori. Şi nerăbdare. Atingeri
alunecoase ale coapselor ei zvelte, ale şoldurilor încleştate ca o cataramă.
Belleteyn!
Răsuflări sfâşiate în suspine. Scânteieri sub pleoape, parfum de liliac şi de
agrişe. Regina de Mai şi Regele de Mai? Bătaie de joc defăimătoare?
Uitare?
Belleteyn! Noapte de Mai!
Un geamăt. Al ei? Al lui? Bucle negre peste ochi, peste buze. Degetele
încleştate ale unor mâini tremurânde. Un ţipăt. Al ei? Gene negre. Umed.
521
Un icnet. Al lui?
Tăcere. O eternitate în tăcere.
Belleteyn… Focuri cât vezi cu ochii…
— Yen?
— O, Geralt…
— Yen… plângi?
— Nu!
— Yen…
— Mi-am făgăduit… Am făgăduit…
— Nu spune nimic. Nu-i nevoie. Nu ţi-e frig?
— Frig.
— Şi acum?
— Mai cald.
Cerul se lumina într-un ritm alarmant, zidul negru al pădurii îşi recăpăta
contururile, ieşea din tenebre fără formă, ca o linie clară, crestată de
coronamentul arborilor. Azurul anunţat în urma zorilor, care se revărsau de-
a lungul orizontului, înăbuşea pâlpâirea stelelor. S-a făcut mai frig. A
îmbrăţişat-o şi mai strâns, a acoperit-o cu mantia.
— Geralt?
— Hmm?
— Se crapă de ziuă.
— Ştiu.
— Te-am rănit?
— Un pic.
— O să înceapă din nou?
— Niciodată nu s-a terminat.
— Te implor… Mă faci să mă simt…
— Nu spune nimic. Totul este bine.
Miros de fum înălţat din focuri. Miros de liliac şi de agrişe.
— Geralt?
— Da?
— Îţi aminteşti de întâlnirea noastră în Munţii Şoimului? Şi de dragonul
auriu… Cum îl chema?
— Trei Găi. Îmi amintesc.
— El ne-a spus…
— Îmi amintesc, Yen.
L-a sărutat pe locul unde gâtul se îmbină cu clavicula, apoi şi-a sprijinit
522
capul acolo. A mângâiat-o cu părul.
— Suntem făcuţi unul pentru celălalt, i-a şoptit ea. Poate că suntem meniţi
unul celuilalt. Dar nu va ieşi nimic din asta. Păcat, dar la revărsatul zorilor
ne vom despărţi. Nu poate fi altfel. Trebuie să ne despărţim ca să nu ne
facem rău unul altuia. Noi, meniţi unul altuia. Făcuţi unul pentru celălalt.
Păcat. Cel sau cei care ne-au creat unul pentru celălalt ar trebui să aibă grijă
de ceva mai mult. Împărtăşirea aceluiaşi destin nu este de ajuns. E nevoie
de ceva mai mult. Iartă-mă. Trebuia să-ţi spun.
— Ştiu.
— Ştiam că n-avea sens să ne iubim.
— Te-ai înşelat. Avea. În ciuda tuturor.
— Du-te la Cintra, Geralt.
— Ce?
— Du-te la Cintra. Du-te acolo şi nu mai renunţa de data aceasta. Să nu mai
faci ce-ai făcut atunci… Când ai fost acolo…
— De unde ştii?
— Ştiu totul despre tine. Ai uitat? Du-te la Cintra cât mai repede. Vin
vremuri de restrişte, Geralt. De restrişte şi de jale. Trebuie să ajungi la
timp…
— Yen…
— Nu vorbi, te rog.
Frig. Tot mai frig. Şi tot mai clar.
— Nu pleca deocamdată. Să aşteptăm până în zori…
— Să aşteptăm.

IV
— Nu te mişca, conaşule. Trebuie să schimbăm bandajul, altminteri se
infectează rana, iar piciorul e groaznic de umflat. O, zei, ce urâtă e…
Trebuie să găsim cât mai repede un tămăduitor…
— Să-i ia naiba pe tămăduitori, a mormăit vânătorul. Adu-mi bocceluţa,
Yurga. Oh, flaconaşul. Toarnă-l direct pe rană. Of, la naiba!!! Nu-i nimic,
nimic, mai toarnă… Ooooh!!! Bine. Înfăşoară cu un bandaj mai gros şi
acoperă-mă…
— E umflată toată pulpa, conaşule. Şi febra asta e culmea…
— S-o ia naiba de febră. Yurga?

523
— Da, conaşule.
— Am uitat să-ţi mulţumesc…
— Nu, conaşule, eu trebuie să-ţi mulţumesc. Mi-ai salvat viaţa, din cauza
mea ai păţit-o. Şi eu? Ce-am făcut? Am luat un om rănit, fără cunoştinţă, şi
l-am suit în căruţă, doar nu era să-l las să dea ortul popii? Este un lucru
simplu, conaşule vânător.
— Nu este chiar atât de simplu, Yurga. Am fost părăsit de mai multe ori…
în astfel de situaţii… Ca un câine…
Negustorul, lăsându-şi capul în jos, a tăcut.
— Ei bine, lumea din jur e parşivă, a murmurat el în cele din urmă, dar ăsta
nu este un motiv ca să fim cu toţii parşivi. Trebuie să fim buni. Asta m-a
învăţat tatăl meu şi asta îi învăţ eu pe fiii mei.
Vânătorul tăcea, se uita la crengile copacilor atârnate deasupra drumului,
care rămâneau în urmă pe măsură ce căruţa avansa. I se dezmorţise piciorul.
Nu simţea durerea.
— Unde suntem?
— Trecem vadul râului Trava, îndată suntem în Pădurile Topitorilor. Am
ieşit din Temeria, suntem în Sodden. Dormeai la hotar, când vameşii au
controlat căruţa. Îţi spun că tare s-au mai minunat de dumneata. Dar cel mai
bătrân te ştia, ne-a lăsat să trecem repede.
— Mă cunoştea?
— Păi, cum să nu! Geralt a spus că te cheamă. Aşa a spus, Geralt de Rivia.
Ăsta e numele tău?
— Ăsta…
— Vameşul a făgăduit că trimite pe cineva înainte cu vestea că avem
nevoie de un tămăduitor. Şi i-am mai pus un creiţar în mână ca să nu uite.
— Mulţumesc, Yurga.
— Nu, conaşule vânător. Ţi-am mai spus, eu îţi mulţumesc. Şi nu doar atât.
Îţi sunt şi dator cu ceva. Am stabilit că… Ce ai, conaşule? Te-ai moleşit?
— Yurga… flaconul cu pecete verde…
— Conaşule… iar o să… aoleu, tare-aţi mai strigat în somn…
— Trebuie, Yurga…
— Voia dumitale. Stai, să torn într-o ulcicuţă… Zei, avem nevoie de un
tămăduitor ca de aer, altminteri…
Vânătorul şi-a întors capul. A auzit hărmălaia copiilor care zburdau în
şanţurile interioare, secate, care înconjurau grădina castelului. Erau vreo
zece. Puştii formau un învălmăşag care zgâria urechile, strigau unul peste
524
altul cu glasuri subţiri, entuziasmate, care se spărgeau în falsete. Fugeau pe
fundul şanţului înainte şi înapoi, semănând cu un banc de peştişori rapizi,
schimbând brusc şi neaşteptat direcţia, dar rămânând mereu împreună. Cum
se întâmplă de obicei în astfel de situaţii, în urma vlăjganilor, slabi ca nişte
sperietori de ciori, fugea gâfâind un băieţel, care nu reuşea cu niciun chip să
ţină pasul.
— Ce mulţi sunt! a observat vânătorul.
Sacdeşoareci i-a zâmbit ironic, mângâindu-şi barba. A ridicat din umeri.
— Aşa-i, mulţi.
— Şi care dintre… Care dintre ei este faimoasa Surpriză?
Druidul s-a uitat în altă parte.
— N-am voie, Geralt…
— Calanthe?
— Sigur că da. Doar nu te-ai amăgit că-ţi va da în dar un copil atât de
lesne? Ai cunoscut-o. Este o femeie de fier. Lasă-mă să-ţi spun ceva ce nu
ar trebui să spun, în nădejdea că o să înţelegi. Trag nădejde, de asemenea,
că n-o să mă trădezi în faţa ei.
— Vorbeşte.
— Când s-a născut copilul, în urmă cu şase ani, m-a chemat la ea şi mi-a
poruncit să te caut. Şi să te ucid.
— I te-ai împotrivit.
— Lui Calanthe nu poţi să i te împotriveşti, a replicat serios Sacdeşoareci,
privindu-l drept în ochi. Eram gata să pornesc, atunci când mi-o va cere.
Dar a renunţat la această poruncă fără niciun comentariu. Să ai grijă atunci
când vorbeşti cu ea.
— O să am. Sacdeşoareci, spune-mi cum s-a întâmplat cu Duny şi cu
Pavetta?
— Navigau de la Skellige la Cintra. I-a prins o furtună. Din corabie nu s-a
mai găsit nicio scândură. Geralt… Faptul că micuţa nu era cu ei atunci este
un lucru foarte ciudat. Inexplicabil. Trebuia s-o ia cu ei pe corabie şi nu ştiu
cum s-a făcut de s-au răzgândit în ultima clipă. Nimeni nu ştie motivul.
Pavetta nu s-a despărţit niciodată de…
— Cum a făcut faţă Calanthe?
— Ce părere ai?
— Am înţeles.
Gălăgioşi ca o grămadă de spiriduşi, băieţii s-au despărţit şi au alunecat pe
lângă ei. Geralt şi-a dat seama că în apropiere de fruntea turmei alerga o
525
fată, la fel de slabă şi de zgomotoasă ca băieţii, doar că-şi flutura cosiţele
blonde. Cu un cor de urale sălbatice, trupa s-a avântat din nou în jos, pe
panta abruptă a şanţului. Cam jumătate dintre ei, inclusiv fata, au coborât
târându-se pe fund. Cel mai mic, neizbutind să ţină pasul, a ocolit, a căzut şi
acolo, jos, a început să plângă şi să urle de durere, cuprinzându-şi cu braţele
genunchiul zdrelit. Câţiva băieţi l-au înconjurat şi au început să-şi bată joc
de el, după care au plecat în fugă. Fata a îngenuncheat lângă micuţ, l-a
îmbrăţişat, i-a şters lacrimile, praful şi murdăria de la gură.
— Haide, Geralt. Regina ne aşteaptă.
— Haide, Sacdeşoareci.
Calanthe şedea pe o banchetă mare, cu spătar, suspendată cu lanţuri de
creanga unui tei imens. Părea că moţăie, dar o scurtă mişcare a picioarelor,
care din răstimp în răstimp punea leagănul în mişcare, contrazicea această
impresie. Mai erau cu ea trei femei tinere. Una era aşezată jos, lângă leagăn,
iar rochia sa albă întinsă pe iarbă strălucea ca o întindere de zăpadă.
Celelalte două, nu prea departe, ciripeau, dând la o parte cu grijă ramurile
unor arbuşti încărcaţi cu zmeură.
— Maiestate, s-a înclinat Sacdeşoareci.
Regina şi-a ridicat capul. Geralt a îngenuncheat.
— Vânătorule, a spus ea sec.
Ca odinioară, era împodobită cu smaralde asortate cu rochia verde. Şi cu
culoarea ochilor. Ca odinioară, purta o diademă de aur îngustă peste părul
cenuşiu. Dar mâinile, pe care şi le amintea albe şi înguste, erau mai puţin
înguste. Luase în greutate.
— Bun găsit, Calanthe de Cintra.
— Bun venit, Geralt de Rivia. Ridică-te. Te aşteptam. Sacdeşoareci,
prietene, condu-le pe domniţe în castel.
— Cum ţi-e porunca, Maiestate.
Au rămas singuri.
— Şase ani, a zis Calanthe fără urmă de zâmbet. Eşti punctual, vânătorule.
El nu a comentat.
— Au fost momente, da’ ce spun eu, au fost ani în care m-am amăgit cu
ideea că ai uitat. Sau că anumite motive nu ţi-au permis să vii. Nu ţi-am
dorit vreo nenorocire, dar nu puteam, la urma urmei, să nu iau în
considerare natura primejdioasă a profesiei tale. Se spune că moartea te
urmăreşte pas cu pas, Geralt de Rivia, dar niciodată nu te uiţi în spate. Iar
apoi… când Pavetta… Ştii deja?
526
— Ştiu. Geralt şi-a plecat capul. Te compătimesc din toată inima…
— Nu, l-a întrerupt ea. Asta a fost demult. Deja nu mai port doliu, după
cum vezi. Am purtat destul. Pavetta şi Duny… Meniţi unul altuia. Până la
capăt. Şi cum să nu crezi în puterea destinului?
Amândoi au tăcut. Calanthe şi-a făcut vânt cu piciorul din nou, punând
leagănul în mişcare.
— Şi iată că a venit vânătorul la împlinirea celor şase ani, a şoptit ea, iar pe
buze i-a înflorit un zâmbet ciudat. A revenit, cerând îndeplinirea
jurământului. Ce zici, Geralt, oare aşa vor povesti despre întâlnirea noastră
peste o sută de ani? Cred că exact aşa. Doar că, probabil, vor mai colora
povestea, vor atinge corzile sensibile, o să se joace cu emoţiile. Da, se
pricep ei. Îmi pot închipui. Ascultă, te rog. Şi i-a spus vânătorul cel crud:
„Îndeplineşte făgăduiala, Maiestate, sau va cădea asupra ta greu blestem.”
Şi atunci, regina, în lacrimi, a căzut în genunchi la picioarele vânătorului,
strigând: „Îndurare! Nu-mi lua copila! Numai pe ea o mai am!”
— Calanthe…
— Nu mă întrerupe, s-a răstit ea. Spun o poveste, nu ţi-ai dat seama?
Ascultă mai departe. Vânătorul furios şi crud a dat din picior, şi-a fluturat
braţele şi a strigat: „Fereşte-te, sperjuro, de răzbunarea destinului nu scapi.
Dacă-ţi calci jurământul, nu scapi de pedeapsă.” Şi regina i-a spus: „Bine,
atunci, vânătorule. Aşa să fie, aşa cum vrea destinul. O, nu, uită-te, acolo se
joacă vreo zece copii. Dacă-l descoperi printre ei pe cel destinat ţie, îl iei cu
tine şi mă laşi cu inima frântă.”
Vânătorul nu spunea nimic.
— În poveste, a continuat Calanthe şi zâmbetul îi devenea tot mai
respingător, regina, îmi închipui eu, îi dă voie vânătorului să ghicească din
trei încercări. Dar noi nu suntem într-o poveste, Geralt. Suntem chiar aici,
tu, eu şi problema noastră. Şi destinul nostru. Acesta nu este un basm, ci
este viaţă reală. Parşivă, crudă, apăsătoare, necruţătoare cu greşelile, cu
nedreptăţile, cu durerile, cu dezamăgirile şi cu nenorocirile, necruţătoare cu
toţi, chiar şi cu vânătorii sau cu reginele. Şi astfel, Geralt de Rivia, îţi vei
încerca norocul doar o singură dată.
Vânătorul continua să tacă.
— Doar o singură, o singură dată, a repetat Calanthe. Dar, aşa cum am
spus, nu este un basm, ci viaţă adevărată, pe care trebuie s-o umplem cu
momente de fericire, fiindcă să te laşi în voia sorţii şi a surâsului ei, după
cum vezi, nu poţi. Prin urmare, indiferent de cum ai norocul să ghiceşti, nu
527
te las să pleci cu mâna goală. O să iei un copil. Acela pe care o să-l
nimereşti. Un copil pe care să-l faci vânător. Cu condiţia ca să treacă Proba
Ierburilor, desigur.
Geralt şi-a ridicat brusc capul. Regina i-a zâmbit. El cunoştea acest zâmbet
hidos, maliţios şi dispreţuitor, pentru că nu-i ascundea artificialitatea.
— Eşti uluit, a constatat ea. Ei bine, m-am interesat niţel. Având în vedere
că odrasla Pavettei ar putea avea soarta unui vânător, m-am pus pe treabă.
Sursele mele, Geralt, nu suflă însă nicio vorbă despre câţi copii din zece
rezistă Probei Ierburilor. Oare n-ai vrea să-mi satisfaci curiozitatea în
această privinţă?
— Maiestate, şi-a dres Geralt glasul, te-ai străduit destul de mult să te
interesezi despre codul şi jurământul care nu-mi îngăduie nici măcar să le
pronunţ numele, darămite să discut despre aşa ceva.
Calanthe a oprit brusc leagănul, înfigându-şi un toc în pământ.
— Trei, cel mult patru din zece, a spus ea, clătinând din cap îngândurată. O
selecţie dură, foarte dură, aş spune, şi asta în fiecare etapă. Mai întâi
Alegerea, apoi Proba. Şi apoi Schimbările. Câţi adolescenţi ajung să
primească, până la urmă, medalioane şi spade de argint? Unu din zece? Unu
din douăzeci?
Vânătorul n-a spus nimic.
— M-am tot gândit la asta, a continuat Calanthe, fără urmă de zâmbet. Am
ajuns la concluzia că selecţia copiilor în etapa de Alegere nu prea are
importanţă. La urma urmelor, Geralt, ce mai contează dacă acel copil moare
sau înnebuneşte îndopat cu droguri? Care este diferenţa între cel căruia îi
crapă creierul de la halucinaţii şi cel căruia îi plesnesc ochii şi-i împroaşcă
obrajii, în loc să se preschimbe în ochi de pisică? Care e diferenţa între cel
care se îneacă cu propria vomă şi cel care se îneacă în propriul sânge,
indiferent că e copilul desemnat de către destin sau un copil oarecare?
Răspunde-mi.
Vânătorul şi-a încrucişat braţele pe piept pentru a-şi controla tremuratul.
— Ei şi ce? a întrebat-o. Aştepţi vreun răspuns?
— Într-adevăr, nu aştept, a zâmbit regina. Ca întotdeauna, tragi concluzii
corecte. Cine ştie, poate că, chiar dacă nu aştept niciun răspuns, aş avea
bunăvoinţa să acord puţină atenţie cuvintelor tale sincere şi dezinteresate.
Cuvinte care, scoase de bunăvoie la suprafaţă, ar putea lua cu ele toată
povara care îţi sufocă sufletul? Dar dacă nu, n-avem încotro. Ia hai să
trecem la treabă, căci trebuie să dăm apă la moară povestitorilor. Să alegem
528
copilul, vânătorule.
— Calanthe, i-a spus el privind-o în ochi. Nu-ţi face griji pentru povestitori.
Dacă nu se găseşte material, născocesc ei ceva. Şi chiar dacă au la
dispoziţie materiale autentice, le denaturează. Aşa cum ai remarcat pe bună
dreptate, nu este un basm, ci viaţa reală. Parşivă şi rea. Aşa că, hai s-o trăim
cât mai bine şi cât mai decent posibil. Să limităm la minimum răul provocat
altora. În basme, bineînţeles, regina trebuie să se milogească de vânător, iar
acesta s-o ţină pe-a lui şi să bată din picior. În viaţa reală, regina poate
spune pur şi simplu: „Nu-mi lua copilul, te rog.” Iar vânătorul îi răspunde:
„Dacă mă rogi, n-o să ţi-l iau.” Şi pleacă apoi către soare-apune. Dar pentru
un astfel de final de basm, povestitorul n-ar căpăta nicio para chioară de la
ascultătorii săi, ba dimpotrivă, ar primi un şut în cur. Pentru că ar fi prea
plictisitor.
Calanthe a încetat să zâmbească, în ochii ei a fulgerat ceva ce mai văzuse
cândva.
— Ei, ce spui? i-a şuierat.
— Să nu ne mai învârtim în jurul cozii, Calanthe. Ştii ce vreau să spun. Plec
aşa cum am venit. Să aleg un copil? La ce mi-ar trebui? Crezi că depind de
el? Că am bătut drumul pân-aici, în Cintra, mânat de obsesia de a-ţi lua
nepotul? Nu, Calanthe. Am vrut, poate, să mă uit la acest copil, să mă uit în
ochii destinului… Pentru că nu ştiu nici eu… Dar nu-ţi fie frică. N-o să-l
iau, nu trebuie decât să mă rogi…
Calanthe a sărit în sus de pe bancă, din ochii ei a izbucnit focul verde.
— Să te rog? a şuierat furioasă. Pe tine? Să-mi fie frică? Ar trebui să-mi fie
frică de tine, vânător de monştri blestemat? Îndrăzneşti să-mi arunci în faţă
mila ta dispreţuitoare? Să mă insulţi cu compasiunea ta? Să mă acuzi de
laşitate, să-mi pui la încercare voinţa? Ţi s-a suit la cap familiaritatea cu
care te-am tratat! Ai grijă!
Vânătorul a decis să nu ridice din umeri, ajungând la concluzia că e mai
sigur să îngenuncheze şi să-şi plece capul. Nu s-a înşelat.
— Nu, a şuierat Calanthe, în picioare în faţa lui. Îşi lăsase mâinile în jos,
strângându-şi pumn degetele încărcate de inele. Bine, în sfârşit. Asta da,
poziţie potrivită în faţa unei regine. Aşa poziţie mai zic şi eu, să răspunzi
unei regine, atunci când regina îţi pune o întrebare. Şi dacă nu este vorba
despre o întrebare, ci de o poruncă, trebuie să-ţi pleci capul şi s-o duci la
îndeplinire fără să crâcneşti. Ai înţeles?
— Da, Maiestate.
529
— Foarte bine. Ridică-te.
S-a ridicat. Ea se uita la el, muşcându-şi buza.
— Te-a jignit foarte tare izbucnirea mea? Mă refer la formă, nu la conţinut.
— Nu prea.
— În regulă. Voi încerca să nu mai explodez. Aşadar, cum spuneam, acolo,
în şanţ, se joacă zece copii. Poţi să alegi unul care ţi se pare cel mai potrivit
pentru tine, să-l iei şi, pe toţi zeii, să faci din el un vânător, pentru că aşa
vrea destinul. Şi dacă nu vrea destinul, atunci să ştii că vreau eu.
S-a uitat în ochii ei, s-a plecat adânc.
— Maiestate, i s-a adresat el, acum şase ani ţi-am dovedit că există lucruri
mai puternice decât voinţa regală. Pe toţi zeii, dacă există astfel de oameni,
o să ţi-o dovedesc din nou. Nu mă sili să fac o alegere pe care nu vreau s-o
fac. Îmi pare rău pentru formă, nu şi pentru conţinut.
— Am o temniţă foarte adâncă sub castel. Te avertizez: doar un moment,
doar un cuvânt, şi-o să putrezeşti acolo.
— Niciunul dintre copiii care se joacă în şanţ nu este făcut pentru a fi
vânător, a rostit el răspicat. Printre ei nici nu se află copilul Pavettei.
Calanthe şi-a mijit ochii. El nici măcar n-a clipit.
— Haide, a spus ea în cele din urmă, răsucindu-se pe călcâie.
A urmat-o printre rânduri de arbuşti, straturi de flori şi garduri vii. Regina a
intrat într-un foişor ajurat. Erau patru fotolii mari, în jurul unei mese de
malachit. Pe blatul neted, susţinut de patru grifoni, erau un urcior şi două
cupe de argint.
— Stai jos. Şi toarnă.
A băut cu el, aspru, bărbăteşte. El i-a răspuns în aceeaşi manieră, fără să se
aşeze.
— Stai jos, a repetat ea. Vreau să-ţi vorbesc.
— Ascult.
— De unde-ai ştiut că printre copiii din şanţ nu se află şi al Pavettei?
— N-am ştiut, s-a decis Geralt să fie sincer. Am spus-o la întâmplare.
— Aha. Trebuia să-mi închipui. Dar că niciunul dintre ei nu este făcut să fie
vânător? E adevărat? De unde ştii? Prin vrăji?
— Calanthe, i-a răspuns el încet, nu-i nevoie nici să confirm, nici să infirm.
Ceea ce ai spus mai devreme este foarte adevărat. Orice copil este potrivit.
Alegerea hotărăşte. Mai târziu.
— Pe zeii mării, aşa cum ar spune soţul meu absent pe vecie! a râs regina.
Aşadar, nimic nu este adevărat? Nimic din Dreptul asupra Surprizei?
530
Aceste legende despre copiii la care cineva nu s-a aşteptat, despre cei care-
ţi ies mai întâi în cale? Bănuiam eu! Este un joc! Un joc cu hazardul, un joc
de-a destinul! Dar e un joc al naibii de primejdios, Geralt.
— Ştiu.
— Un joc în dauna cuiva. De ce, răspunde-mi, sunt siliţi părinţii sau tutorii
lor să depună jurăminte atât de aspre şi dure? De ce le sunt luaţi copiii?
Doar sunt peste tot copii care nu trebuie luaţi de la nimeni. Pe drumuri
mişună o droaie de copii orfani şi vagabonzi. În orice sat se poate cumpăra
ieftin un ţânc, înainte de cules orice iobag e dispus să-l vândă, pentru că ce
mare lucru e pentru el, îndată face altul. Atunci, de ce? De ce ne-ai silit pe
Duny, pe Pavetta şi pe mine să jurăm? De ce te-ai înfăţişat aici taman la
şase ani după naşterea copilului? Şi de ce, la naiba, nu-l vrei, de ce spui că
n-ai nevoie de el?
El tăcea. Calanthe dădea din cap.
— Nu răspunzi, a conchis ea, rezemându-se pe speteaza fotoliului. Să ne
gândim la cauzele tăcerii tale. Logica este mama întregii ştiinţe. Şi ce ne
spune ea? Ce avem noi aici? Un vânător în căutarea destinului ascuns în
Dreptul lui ciudat şi îndoielnic la Surpriză. Un vânător care-şi găseşte
destinul. Şi care brusc renunţă la el. Nu vrea, cum spune el, Copilul
Surpriză. Chipul lui este de piatră, în voce îi răsună răcoarea gheţii şi a
metalului. Se gândeşte că regina – la urma urmei o femeie – poate fi
înşelată şi indusă în eroare de aparenţa unei masculinităţi dure. Nu, Geralt,
nu te voi cruţa. Ştiu de ce renunţi la alegerea copilului. Renunţi fiindcă nu
crezi în destin. Fiindcă nu eşti sigur. Şi tu, atunci când nu eşti sigur…
atunci începi să te temi. Da, Geralt. Ceea ce te conduce este frica. Ţi-e frică.
Tăgăduieşte.
A pus încet paharul pe masă. Încet, astfel încât ciocnirea argintului de
malachit să nu-i trădeze tremurul mâinii, pe care nu-l putea controla.
— Nu tăgăduieşti?
— Nu.
S-a aplecat repede, l-a apucat de braţ. Cu forţă.
— Ai crescut în ochii mei, i-a spus ea. Şi i-a zâmbit. A fost un zâmbet
frumos. Împotriva voinţei lui, cu siguranţă împotriva voinţei lui, el i-a
răspuns zâmbindu-i aşijderea.
— Cum ai ghicit, Calanthe?
— N-am ghicit, i-a răspuns fără a-i da drumul din mână. Am spus-o la
întâmplare.
531
Au izbucnit în râs în acelaşi timp. Apoi au şezut în tăcere, înconjuraţi de
miresmele de verdeaţă şi cireşe negre, pe căldură şi în zumzet de albine.
— Geralt?
— Da, Calanthe.
— Nu crezi în destin?
— Nu ştiu dacă eu cred în ceva. Cât despre destin… mă gândesc că nu este
suficient. E nevoie de ceva mai mult.
— Trebuie să te întreb ceva. Dar tu? Umblă vorba că şi tu ai fost o
Surpriză. Sacdeşoareci spune…
— Nu, Calanthe. Sacdeşoareci se gândea la cu totul altcineva.
Sacdeşoareci… Probabil că ştie. Dar se foloseşte de acest mit convenabil
atunci când îl avantajează. Nu este adevărat că eu am fost cel găsit acasă,
deşi nu se aşteptau. Nu este adevărat că de aceea am devenit vânător. Sunt
un orfan obişnuit, Calanthe. Nedorit şi lepădat de o femeie pe care nu mi-o
amintesc. Dar ştiu cine este.
Regina l-a privit tăios, dar vânătorul nu a continuat.
— Chiar toate poveştile cu privire la Dreptul la Surpriză sunt legende?
— Toate. Întâmplarea nu-i totuna cu destinul.
— Dar voi, vânătorii de monştri, nu încetaţi să-l căutaţi?
— Nu încetăm. Dar nu are niciun sens. Nimic nu are sens.
— Credeţi că un Copil al Destinului va trece Probele fără niciun risc?
— Credem că un astfel de copil n-are nevoie de Probe.
— O întrebare, Geralt. Destul de personală. Am voie?
El a încuviinţat din cap.
— Nu există, după cum se ştie, o modalitate mai bună de a transmite
însuşirile decât metodele naturale. Ai trecut Probele şi ai supravieţuit. Prin
urmare, dacă eşti în căutarea unui copil cu anumite înzestrări şi cu o
anumită rezistenţă… De ce nu-ţi găseşti o femeie care… nu sunt prea
delicată, nu-i aşa? Dar se pare că am ghicit, ce zici?
— Ca de obicei, a zâmbit Geralt trist, nu greşeşti deloc cu concluziile,
Calanthe. Ai ghicit, bineînţeles. Ceea ce vrei să spui este pentru mine
imposibil.
— Îmi pare rău, a spus ea, iar zâmbetul i-a dispărut de pe chip. Păi, e ceva
omenesc.
— Nu este omenesc.
— Ah… Deci niciun vânător…
— Niciunul. Proba Ierburilor, Calanthe, este groaznică. Iar ceea ce se face
532
cu băieţii în răstimpul Schimbărilor este chiar şi mai rău. Şi ireversibil.
— Hai, nu te emoţiona, a spus ea. Că nu-ţi stă bine. Nu contează ce ţi-au
făcut. Văd rezultatul. Pentru gustul meu, pe deplin satisfăcător. Dacă aş fi
sigură că odrasla Pavettei ar ajunge să-ţi semene, n-aş mai sta pe gânduri
niciun moment.
— Riscul este prea mare, a zis el rapid. Da, aşa cum ai spus. Supravieţuiesc
cel mult patru din zece.
— La naiba, doar Proba Ierburilor este primejdioasă? Oare numai viitorii
vânători de monştri se expun riscurilor? Viaţa este plină de riscuri, în viaţă,
de asemenea, e nevoie de selecţie, Geralt. Suntem selectaţi prin accidente,
prin boli, prin războaie. Să te împotriveşti sorţii poate fi la fel de primejdios
ca atunci când te laşi în voia ei. Geralt… Ţi-aş da un copil. Dar… Şi mie
mi-e frică.
— Nu. N-aş lua copilul. Nu mi-aş putea lua pe umeri o răspundere aşa de
mare. N-aş fi de acord să te împovărez nici pe tine. N-aş vrea ca acest copil
să-şi amintească de tine cândva… Aşa cum eu…
— O urăşti pe acea femeie, Geralt?
— Pe mama mea? Nu, Calanthe. Cred că a fost nevoită să ia hotărârea…
Poate că n-a avut de ales. Nu, a avut, la urma urmei, ştii, era de-ajuns o
vrajă sau o poţiune potrivită… O alegere. O alegere care trebuie să-i fie
respectată, pentru că este dreptul sacru şi incontestabil al fiecărei femei.
Emoţiile nu au aici nici cea mai mică importanţă. A avut dreptul
incontestabil de a lua o decizie, pe care a luat-o. Dar cred că o întâlnire cu
ea, gestul pe care l-aş putea face în acele momente… Mi-ar da un fel de
plăcere perversă, dacă ştii ce vreau să spun.
— Ştiu exact ce vrei să spui, a zâmbit regina. Dar n-ai nici cea mai mică
şansă la o astfel de plăcere. Nu pot să-ţi apreciez vârsta, vânătorule, dar
bănuiesc că eşti mult mai în vârstă decât indică aspectul tău. Astfel, femeia
aceea…
— Femeia aceea, i-a curmat vorba Geralt cu răceală, probabil că acum pare
mai tânără decât mine.
— O vrăjitoare?
— Da.
— Interesant. Credeam că vrăjitoarele nu pot…
— Probabil şi ea credea acelaşi lucru.
— Probabil. Dar ai dreptate, nu discutăm despre dreptul femeilor de a
hotărî, pentru că ne îndepărtăm de firul discuţiei. Să ne întoarcem la
533
problema noastră. Nu iei copilul? Irevocabil?
— Irevocabil.
— Dar dacă… Dacă destinul nu este doar un mit? Dacă există într-adevăr,
oare nu s-ar putea să se răzbune?
— Dacă ar fi să se răzbune, s-ar răzbuna pe mine, i-a răspuns el senin. Eu
sunt cel care i s-a împotrivit. Tu ţi-ai respectat angajamentul. În cazul în
care destinul nu este o legendă, dintre copiii pe care o să mi-i arăţi, trebuie
să-l aleg pe cel potrivit. La urma urmei, copilul Pavettei se află printre
aceşti copii?
— Se află, a confirmat Calanthe cu o mişcare înceată din cap. Vrei să-l
vezi? Vrei să-ţi priveşti destinul în ochi?
— Nu. Nu vreau. Renunţ, mă retrag. Renunţ la acel copil. Nu vreau să mă
uit în ochii destinului, pentru că nu cred în el. Fiindcă ştiu că, pentru a uni
doi oameni, nu este de-ajuns acelaşi destin. Este nevoie de ceva mai mult
decât destinul. Puţin îmi pasă mie de destin, nu-l voi urma ca un orb dus de
mână, naiv şi neştiutor. Aceasta este decizia mea irevocabilă, Calanthe de
Cintra.
Regina s-a ridicat. I-a zâmbit. Nu se putea ghici ce se ascunde sub acel
zâmbet.
— Aşa să fie, Geralt de Rivia. Poate că destinul tău a fost taman să renunţi
şi să te retragi? Cred că aşa a fost. Să ştii că, dacă ai fi ales copilul potrivit,
te-ai fi convins că destinul de care îţi baţi joc şi-ar fi bătut joc cu cruzime de
tine.
Se uita la ochii ei verzi ca veninul. Se uita cum zâmbea. Nu putea să vadă
dincolo de acel zâmbet.
Lângă foişor creştea o tufă de trandafiri. A aplecat o ramură, a rupt o floare,
a îngenuncheat şi i-a oferit-o cu ambele mâini, plecându-şi capul.
— Păcat că nu te-am cunoscut mai demult, plete dalbe, i-a spus ea, luând
trandafirul. Ridică-te.
Geralt s-a ridicat.
— Dacă te răzgândeşti, a adăugat Calanthe, apropiindu-şi trandafirul de
faţă, dacă te hotărăşti… Întoarce-te la Cintra. O să te aştept. Şi destinul tău
o să te aştepte. Poate nu la infinit, dar pentru un răstimp, fără doar şi poate.
— Rămas-bun, Calanthe.
— Rămas-bun, vânătorule. Ai grijă de tine. Am… am avut pentru o clipă
presimţirea că… Presimţirea ciudată… că te văd pentru ultima dată.
— Adio, Maiestate.
534
 V
S-a trezit şi a constatat surprins că durerea care i se cuibărise în picior
dispăruse fără urmă, i se părea că nu-l mai sâcâia nici obrinteala care-l
făcea să zvâcnească şi îi întindea pielea. A vrut să-şi ridice mâna ca să-l
atingă, dar nu se putea mişca. Înainte de a înţelege că doar greutatea blănii
cu care era învelit îl ţinea pe loc, o teroare rece şi hidoasă i-a fulgerat prin
abdomen, i s-a înfipt în măruntaie ca ghearele unui uliu. Şi-a întins, şi-a
încleştat degetele, ritmic, repetându-şi în minte, nu, nu, nu sunt…
Paralizat.
— Te-ai trezit.
A fost o afirmaţie, nu o întrebare. O voce blândă, dar clară, delicată. O
femeie. Tânără, probabil. Şi-a întors capul şi a icnit, încercând să se ridice.
— Nu te mişca. Măcar nu atât de rapid. Doare?
— Nnnn… Pielea buzelor i-a crăpat. Nnu. Rana nu… Spatele…
— Rana… O constatare impasibilă, rece, care nu se potrivea cu acea voce
de soprană. O lecuiesc eu acum. Ia, bea asta. Încet, cu înghiţituri mici.
În lichid dominau aroma şi gustul de ienupăr. Un vechi truc, s-a gândit el.
Ienupărul sau menta, ambele adaosuri irelevante, folosite pentru a camufla
compoziţia reală. Totuşi el a recunoscut ciupercile sintar, poate iarba
şezigron. Da, cu siguranţă şezigron, care neutralizează toxinele, curăţă
sângele afectat de cangrenă sau de infecţie.
— Bea. Până la fund. Mai încet, să nu te îneci.
Medalionul de la gât a început să-i vibreze uşor. Prin urmare, era o vrajă în
băutură. Şi-a mărit pupila cu efort. Acum, când femeia şi-a ridicat capul, a
putut s-o privească mai atent. Era mărunţică. Purta haine bărbăteşti. Avea o
faţă mică şi palidă în întuneric.
— Unde suntem?
— În poiana smolăriei.
Într-adevăr, în aer se simţea miros de răşină. A auzit voci care veneau din
direcţia focului. Cineva arunca vreascuri pe foc chiar atunci, flăcările se
înălţau cu trosnituri. S-a uitat la ea din nou, profitând de lumină. Părul îi era
prins cu o bentiţă din piele de şarpe. Părul…
O durere sufocantă în gât şi în stern. Mâinile încleştate brusc în pumni.
Părul îi era roşu, roşu ca focul, în licărul focului părea să fie de culoarea
cinabrului.
— Te doare? i-a citit ea emoţia, dar s-a înşelat. Aşa… O clipă…
535
Geralt a simţit brusc valul de căldură iradiat de mâna ei alunecându-i pe
spate, curgându-i în jos, spre fese.
— Te întoarcem, a spus ea. Nu încerca singur. Eşti foarte slăbit. Hei, mă
poate ajuta cineva?
Paşi dinspre foc, umbre, siluete. Cineva se apleacă. Yurga.
— Cum te simţi, conaşule? Mai bine, hâm?
— Ajută-mă să-l întorc pe burtă, i-a spus femeia. Atenţie, încet. O, aşa…
Bine. Mulţumesc.
Nu mai avea cum să se uite la ea. Întins pe burtă, nu putea să rişte s-o
privească în ochi. S-a calmat, şi-a stăpânit tremurul mâinilor. Îl putea simţi.
Auzea clinchetul cataramelor de la bocceluţă cum se ciocneau de sticluţe şi
de flacoane de porţelan. Îi auzea respiraţia şi îi simţea căldura coapselor.
Era îngenuncheată lângă el.
— Rănile mele, a spus el, nemaiputând suporta tăcerea, ţi-au dat bătaie de
cap?
— Da, un pic. În glas i se simţea răceală. Au fost muşcături. Tipul cel mai
parşiv de rană. Dar, probabil, nu e o noutate pentru tine, vânătorule.
Mă ştie. Îmi scotoceşte gândurile. Mi le citeşte? Probabil că nu. Şi ştiu de
ce. Se teme.
— Da, cred că nu e o noutate, a repetat ea, zăngănindu-şi din nou
recipientele din sticlă. Am văzut că ai câteva cicatrici… dar m-am
descurcat. Eu sunt, vei vedea, vrăjitoare. Şi vraci în acelaşi timp.
Specialistă.
Am avut dreptate, s-a gândit el. N-a spus niciun cuvânt.
— Revenind la rană, a adăugat ea senină, trebuie să-ţi spun că te-au salvat
bătăile inimii tale, de patru ori mai lente decât ale unui om obişnuit.
Altminteri n-ai fi putut supravieţui, ţi-o spun cu toată tăria. Am văzut că ai
avut piciorul legat. E o imitaţie de pansament, dar o imitaţie nereuşită.
El tăcea.
— Pe urmă, a continuat ea, ridicându-i cămaşa până la gât, s-a infectat,
ceva normal în cazul muşcăturilor. Infecţia a fost inhibată. O poţiune
vrăjitorească, bănuiesc. Te-a ajutat foarte mult. N-am înţeles, totuşi, de ce
ai luat, în acelaşi timp, halucinogene. Ţi-am auzit bâiguielile, Geralt de
Rivia.
Citeşte, s-a gândit el, aşadar, citeşte. Sau poate Yurga i-a spus numele meu?
Poate că am vorbit în somn, sub influenţa „pescăruşului negru”? Naiba
ştie… dar asta nu înseamnă nimic. Nimic. Nu ştie cine sunt. Habar n-are
536
cine sunt.
A simţit cum îl unge uşor pe spate cu o alifie rece, calmantă, cu un miros
înţepător de camfor. Avea mâinile mici şi foarte moi.
— Îmi pare rău că aplic metoda clasică. Aş putea să-ţi tămăduiesc rănile
prin farmece, dar mi-am epuizat puterile cu rana de la picior şi nu mă simt
prea bine. La picior am legat şi am închis tot ce se putea, nu mai eşti în
primejdie. Totuşi, să nu te ridici în următoarele două zile. Chiar şi venelor
legate prin vrăji le place să plesnească şi pot să stârnească o hemoragie
urâtă. Cicatricea o să rămână, bineînţeles. Încă una pentru colecţia ta.
— Mulţumesc… Geralt şi-a apăsat obrazul în cojoc ca să-şi denatureze
vocea, pentru a-i deghiza sunetul nenatural. Pot să ştiu… cui trebuie să-i
mulţumesc?
N-o să-mi spună, s-a gândit el. Sau o să mintă.
— Numele meu este Visenna.
Ştiu, s-a gândit el.
— Mă bucur, i-a spus încet, tot cu obrazul în cojoc. Mă bucur că ni s-au
întretăiat drumurile, Visenna.
— Ei bine, soarta, a replicat ea glacial, trăgându-i cămaşa pe spate şi
acoperindu-l cu cojocul. Vestea că ai nevoie de mine am primit-o de la
vameşii de la hotar. Dacă e nevoie de mine, mă duc oriunde. Am năravul
ăsta ciudat. Ascultă, o să-i las negustorului alifia asta, roagă-l să-ţi facă
frecţie dimineaţa şi seara. Dacă tot i-ai salvat viaţa, să te răsplătească.
— Iar pe tine? Cum te pot răsplăti, Visenna?
— Să nu vorbim despre asta. Nu iau nimic de la vânători. Poţi s-o numeşti
solidaritate, dacă vrei. Solidaritate de breaslă. Şi simpatie. Şi tot din
simpatie, îţi dau un sfat prietenesc sau, dacă preferi, o recomandare din
partea unei tămăduitoare. Nu mai lua halucinogene, Geralt. Halucinaţiile nu
vindecă. Nimic.
— Mulţumesc, Visenna. Pentru ajutor şi pentru sfaturi. Mulţumesc…
pentru tot.
El şi-a scos mâna de sub cojoc, i-a mângâiat genunchiul. Ea a tresărit, apoi
i-a luat mâna în mâna ei, i-a strâns-o uşor. Eliberându-şi cu atenţie degetele,
şi le-a plimbat pe mâna ei, pe antebraţ.
Bineînţeles. Piele catifelată de tânără. Ea a început să tremure şi mai
puternic, dar nu şi-a retras mâna. Geralt a revenit cu degetele în mâna ei.
Medalionul de la gâtul lui Geralt vibra, se zbătea.
— Mulţumesc, Visenna, a repetat controlându-şi tremurul din glas. Mă
537
bucur că ni s-au întretăiat drumurile.
— Şansa… a rostit ea, dar de data aceasta fără răceală în glas.
— Sau poate destinul? a întrebat-o el surprins, întrucât entuziasmul şi
nervozitatea îi dispăruseră brusc fără urmă. Crezi în destin, Visenna?
— Da, i-a răspuns după un răstimp. Cred.
— În faptul că oamenii uniţi prin destin se întâlnesc mereu? a continuat el.
— Şi în asta… Ce faci? Nu te întoarce…
— Vreau să-ţi văd chipul… Visenna. Vreau să mă uit în ochii tăi. Şi tu…
va trebui să te uiţi în ai mei.
Ea a făcut o mişcare de parc-ar fi dat să se ridice. Dar a rămas lângă el.
Geralt s-a întors încet, strângându-şi buzele într-o grimasă de durere. O
vedea clar, cineva tocmai aruncase din nou lemne pe foc.
Ea nu s-a mai clintit. Doar şi-a întors capul într-o parte, în profil, iar el i-a
văzut buzele tremurând. Şi-a încleştat degetele pe mâna lui, cu putere.
A privit-o.
Nu semăna cu nimeni. Avea un profil complet diferit. Nas mic. Bărbie
îngustă. Tăcea. Apoi, brusc s-a aplecat, a privit-o drept în ochi. De aproape.
Fără un cuvânt.
— Îţi plac? a întrebat-o blând. Ochii mei îmbunătăţiţi? Aşa… neobişnuiţi.
Ştii, Visenna ce li se face vânătorilor pentru a-şi îmbunătăţi ochii? Ştii că
nu întotdeauna izbutesc?
— Opreşte-te, i-a spus ea încet. Opreşte-te, Geralt.
— Geralt… A simţit că îl răscoleşte ceva până la lacrimi. Numele acesta mi
l-a dat Vesemir. Geralt de Rivia! Am învăţat chiar să imit accentul rivian.
Cred că din nevoia lăuntrică de a avea o ţară. Fie ea doar născocită.
Vesemir… mi-a dat numele de Geralt. Vesemir mi l-a spus şi pe al tău. Fără
prea multă tragere de inimă.
— Taci, Geralt, taci.
— Vii şi îmi spui astăzi că tu crezi în destin. Dar atunci… Atunci, credeai?
Ah, da, trebuia să crezi. Trebuia să crezi că destinul ne va sili să ne
întâlnim. Aşa se explică faptul că n-ai făcut nimic ca să ajungi la această
întâlnire.
Ea tăcea.
— Întotdeauna am vrut… M-am gândit la ce-ţi voi spune atunci când în
sfârşit o să ne întâlnim. M-am gândit la întrebările pe care o să ţi le pun. M-
am gândit că asta o să-mi satisfacă o plăcere perversă…
Ceea ce a licărit pe obrazul ei. O lacrimă. Fără nicio îndoială. Simţea cum îl
538
sugrumă durerea. Simţea oboseală. Somnolenţă. Slăbiciune.
— La lumina zilei… a icnit el. Mâine, la soare, o să mă uit în ochii tăi,
Visenna… Şi o să-ţi pun întrebarea. Sau poate că n-o să te mai întreb pentru
că e deja prea târziu. Destinul? Oh, da, Yen avea dreptate. Nu este suficient
să fim destinat unul altuia. E nevoie de ceva mai mult… dar mâine o să mă
uit în ochii… la lumina soarelui…
— Nu, a zis ea cu glas blând, liniştit, catifelat, care scormonea în straturile
memoriei, ale unei memorii care nu mai exista. Care nu existase niciodată
şi totuşi exista.
— Ba da! a protestat el. Ba da. Vreau…
— Nu. Acum o să dormi. Iar când o să te trezeşti, n-o să mai vrei. La ce
bun să ne uităm unul la altul la lumina soarelui? Ce-ar schimba? Nu mai
poate fi recuperat nimic, nu mai poate fi schimbat nimic. Ce rost ar mai
avea întrebările tale, Geralt? Oare faptul că n-o să ştiu cum să răspund îţi
face acea plăcere perversă? La ce bun să ne facem rău reciproc? Nu, n-o să
ne uităm unul la altul la lumina zilei. Hai, dormi, Geralt. Şi între noi fie
vorba, de fapt, nu Vesemir ţi-a dat acest nume. Cu toate că n-o să schimbe
nimic şi nici n-o să recupereze nimic, am vrut să ştii asta. Însănătoşire
grabnică şi ai grijă de tine. Şi nu încerca să mă cauţi…
— Visenna…
— Nu, Geralt. Acum dormi. Iar eu… am fost visul tău. Însănătoşire
grabnică!
— Nu! Visenna!
— Dormi! În vocea de catifea era o poruncă tăcută, care-i frângea voinţa, i-
o sfâşia ca pe o pânză. Căldură emanată brusc de mâna ei.
— Dormi.
El a adormit.

VI
— Am ajuns la Pesterâuri, Yurga?
— De ieri, Geralt. În curând, trecem râul Jaruga şi apoi ajungem la moşia
mea. Uite, până şi caii o iau la trap, scuturându-şi coamele. Simt şi ei că ne
apropiem de casă.
— Casa… trăieşti înăuntrul castelului?
— La marginea castelului.

539
— Interesant. Vânătorul a privit în jur. Mai că nu se văd urme de război.
Auzeam că ţinutul a fost distrus.
— Ei bine, a spus Yurga, stăm rău în multe privinţe, dar de ruine nu ducem
lipsă. Aruncă o privire mai atentă, aproape la fiecare bojdeucă, în orice
ogradă, totul sclipeşte de la tâmplăria nouă. Iar pe celălalt mal al râului, să
vedeţi, a fost şi mai rău, a ars din temelii… Da’ gata cu războiul, trebuie să
mai şi trăim. Am avut cele mai amare zile, atunci când Negrii ne-au
prigonit prin tot ţinutul ăsta. E drept, ziceai atunci că o să rămână totul
pustiu. Mulţi dintre cei care au fugit atunci nu s-au mai întors niciodată. Dar
au venit alţii în locul lor. Trebuie să trăim.
— Într-adevăr, a încuviinţat Geralt. Trebuie să trăim. Ce-a fost, a fost.
Trebuie să trăim…
— Aşa-i. Uite, i-ai, pune-i pe tine. Ţi-am cusut pantalonii, i-am peticit.
Parcă-s noi. Ca şi ţinuturile astea, coane Geralt. Războiul le-a culcat la
pământ, a trecut cu tăvălugul peste ele, le-a răscolit ca un plug, le-a
însângerat. Dar acum parcă-s noi. Arată mai bine decât înainte, până şi toate
cele năruite şi putrezite în pământ sunt bune la ceva, îngraşă pământul.
Deocamdată trebuie un plug puternic, fiindcă pretutindeni sunt împrăştiate
oase şi fierătaie, dar o scoatem noi la capăt.
— Nu vă temeţi că Nilfgaardienii… că Negrii o să se întoarcă? Odată ce
ştiu drumul prin munţi…
— Aşa-i, ne temem de ei. Da’, ce? Să stăm şi să bocim, să dârdâim de
frică? Trebuie să trăim. Şi ce-o fi, o fi. Ce ni-i scris în frunte ni-i pus.
— Crezi în destin?
— Da’ cum să nu cred? După ce ne-am întâlnit pe pod, în pustietatea aia, şi
după ce m-ai salvat de la moarte? Oh, coane vânător, să vezi dumneata cum
o să-ţi cadă Aurica mea la picioare…
— Hai, lasă. Dacă e s-o spunem pe-a dreaptă, eu ţi-s mai dator ţie. Acolo,
pe pod… la urma urmelor, asta mi-i menirea, Yurga, e slujba mea. Îi apăr
pe oameni pentru bani. Nu din bunătatea inimii. Ce mai la deal, la vale,
Yurga, ai auzit şi tu ce trăncănesc oamenii despre vânătorii de monştri, nu?
Că nu se ştie cine sunt mai răi, ei sau monştrii pe care-i ucid…
— Nici pomeneală, conaşule, eu n-am auzit aşa ceva. Păi, ce, da’ eu n-am
ochi? Eşti plămădit din acelaşi aluat ca tămăduitoarea aia…
— Visenna…
— Nu ne-a spus numele. Dar a venit într-un suflet după noi, ştia ea că ne
crapă buza, ne-a ajuns din urmă în amurg, s-a repezit să se ocupe de
540
dumneata, nici bine nu s-a dat jos din şa. O, Doamne, ce s-a mai trudit cu
piciorul dumitale, de la vrăjile ei trosnea până şi aerul, noi am luat-o la fugă
în pădure de spaimă. Şi dup-aia i-a dat sângele pe nas. Nu-i de şagă cu
vrăjile. Oh, s-a aplecat cu atâta grijă, drept să-ţi spun, ca o…
— Ca o mamă? şi-a încleştat dinţii Geralt.
— Chiar aşa. Că bine spui. Şi cum ai adormit…
— Da, Yurga?
— Abia se mai ţinea pe picioare, era albă ca varul. Dar a venit cum a putut
până la noi şi ne-a întrebat dacă n-avem nevoie de ajutor. Unui smolar i-a
vindecat mâna strivită de un buştean. Nu i-a luat nicio leţcaie, ba i-a mai şi
lăsat nişte leacuri pe deasupra. Nu, coane Geralt, lumea o fi îndrugând verzi
şi uscate despre vrăjitori şi vânători. Dar nu pe la noi. Noi, cei din Soddenul
de Sus şi cei din Pesterâuri, îi ştim mai bine. Prea mult le datorăm
vrăjitorilor, ca să nu ştim cum sunt. Nu le cinstim memoria prin bârfe şi
poveşti, ci în piatră cioplită. O să vezi cu ochii dumitale, îndată ce ieşim din
codru. La urma urmei, dumneata ştii mai bine. S-a dus vestea în întreaga
lume despre bătălia de-acum un an. Trebuie să fi auzit de ea, nu se poate.
— Nu eram pe-aici, i-a spus vânătorul. De un an. Eram la Miazănoapte. Dar
am auzit… A doua bătălie de la Sodden…
— Întocmai. O să vezi îndată muncelul şi piatra. Pe vremuri îi spuneam pur
şi simplu Muncelul Găii, dar în zilele noastre îi spunem Muncelul
Vrăjitorilor sau Muncelul celor Paisprezece. Pentru că au fost douăzeci şi
doi de vrăjitori pe acel muncel, douăzeci şi doi au luptat acolo, dintre care
paisprezece au murit. A fost o luptă îngrozitoare, coane Geralt. Pământul se
ridica, focul se revărsa din cer ca o ploaie, tunetele bubuiau… cadavrele se
aşterneau purcoi pe pământ. Dar vrăjitorii i-au învins pe Cei Negri, rupând
Puterea care îi mâna în luptă. Paisprezece au murit în acea bătălie.
Paisprezece şi-au dat viaţa… Ce s-a întâmplat, conaşule? Ce ai?
— Nimic. Zi-i mai departe, Yurga.
— A fost o bătălie groaznică, oh, dacă nu erau vrăjitorii de pe muncel, cine
ştie, poate că nu mai flecăream noi astăzi aici, nu ne mai duceam acasă,
deoarece n-ar mai fi fost nicio casă, nici eu şi poate nici dumneata… Da,
mulţumită vrăjitorilor. Paisprezece dintre ei şi-au dat viaţa ca să ne apere pe
noi, oamenii din Sodden şi din Pesterâuri. Ei bine, au mai luptat şi alţii,
oştenii şi nobilii, chiar şi ţăranii, care au pus mâna pe furci şi topoare sau pe
câte un par… Toată lumea a luptat vitejeşte şi mulţi s-au jertfit. Dar
vrăjitorii… Nu încape vorbă, oştenii au murit, pentru că, la urma urmei,
541
asta li-i slujba, iar viaţa e oricum scurtă. Dar vrăjitorii pot trăi cât poftesc.
Ei, află că n-au pregetat.
— N-au pregetat, a repetat vânătorul, frecându-şi fruntea cu mâna. N-au
pregetat. Iar eu eram la Miazănoapte…
— Ce-ai păţit, conaşule?
— Nimic.
— Da… Ne ducem acolo, toţi de pe-aici ne ducem cu flori acolo pe
muncel, iar prin mai, în Belleteyn, arde mereu un foc. Şi va arde în veacul
vecilor. Şi vor trăi veşnic în memoria oamenilor cei paisprezece. Iar să
trăieşti aşa, în memoria altora, este ceva… este… ceva mai mult! Mai mult,
coane Geralt!
— Ai dreptate, Yurga.
— Fiecare copil de pe-aici le ştie numele celor paisprezece, săpate în piatra
din coama muncelului. Nu mă crezi? Ia fii atent: Axel, zis şi Rabym, Triss
Merigold, Atlan Kerk, Vanielle de Brugge, Dagobert de Vole…
— Încetează, Yurga.
— Ce-ai păţit, conaşule? Te-ai albit ca moartea!
— Nimic.

VII
A urcat muncelul cătinel, cu băgare de seamă, ascultând activitatea
tendoanelor şi a muşchilor vindecaţi prin descântece. Cu toate că părea
complet vindecat, îşi cruţa piciorul şi nu se hazarda să-şi sprijine în el
întreaga greutate a corpului. Era zăpuşeală, iar mirosul de iarbă îl ameţea,
dar îl ameţea plăcut.
Blocul de piatră nu era amplasat în punctul central de pe culmea plană a
muncelului, era mai retras, dincolo de cercul de roci colţuroase. Dacă ar fi
venit aici chiar înainte de apusul soarelui, ar fi văzut umbra menhirului
proiectată în interiorul cercului, marcându-i cu precizie centrul, indicând
direcţia în care erau îndreptate chipurile vrăjitorilor în luptă. Geralt s-a uitat
în acea direcţie, spre câmpurile vălurite, fără de sfârşit. Dacă mai erau
oseminte ale celor căzuţi, şi mai erau cu siguranţă, ar fi fost ascunse de
iarba luxuriantă. Un şoim dădea târcoale, rotindu-se liniştit, cu aripile
uluitor de larg răsfirate. Singurul punct în mişcare în peisajul încremenit de
arşiţa înăbuşitoare.

542
Blocul de piatră era larg la bază – ca să-l îmbrăţişeze, cel puţin patru sau
cinci persoane s-ar fi prins de mâini. Era evident că fără vrăji nu l-ar fi
putut urca pe muncel. Faţa menhirului, care era îndreptată spre cerc, era
şlefuită fin şi avea sculptate semne runice.
Numele celor paisprezece care au murit.
S-a apropiat lent. Într-adevăr, Yurga avea dreptate. La poalele menhirului
zăceau flori – flori de câmp, simple – maci, nalbe, lupin şi nu-mă-uita.
Numele celor paisprezece.
Le-a citit încet, începând de sus şi în faţa ochilor îi apăreau aievea chipurile
celor cunoscuţi.
Şatena Triss Merrigold, veselă, chicotind din orice, arătând ca o codană. O
plăcea. Şi ea pe el.
Lawdbor de Murivel, cu care era cât pe ce să se bată în apropiere de
Wyzima, când l-a prins pe vrăjitor că trişează la zaruri discret, prin
telechinezie.
Lytta Neyd, zisă Coral. Porecla îi venea de la culoarea rujului pe care îl
folosea. Lytta îl înfruntase odată pe regele Belohun, aşa că a petrecut o
săptămână în temniţă. Când a fost eliberată, s-a dus la ea s-o întrebe care a
fost motivul. Fără să-şi dea seama când, a aterizat în patul ei, unde a
petrecut a doua săptămână.
Bătrânul Gorazd, care a vrut să-i plătească o sută de galbeni ca să-i permită
să-i examineze ochiul şi i-a oferit o mie ca să-l lase să i-l disece, „nu
neapărat astăzi”, aşa cum s-a exprimat atunci.
Au rămas trei nume.
A auzit un foşnet uşor în spatele lui şi s-a întors.
Era desculţă, într-o rochie simplă, de in. Purta o coroniţă împletită din
margarete pe părul lung, blond, revărsat liber pe umeri şi pe spate.
— Bună, i-a spus el.
Şi-a ridicat spre el ochii reci, albaştri. Nu i-a răspuns.
A remarcat că nu este bronzată. Era ciudat, acum, la sfârşitul verii, când
toate fetele de la ţară erau arse de soare, chipul şi umerii ei goi aveau o
culoare uşor aurie.
— Ai adus flori?
I-a zâmbit, coborându-şi genele. Geralt a simţit un fior. A trecut de el fără
un cuvânt, a îngenuncheat la poalele menhirului, atingând piatra cu mâna.
— Eu nu aduc flori, i-a răspuns, ridicându-şi capul. Dar acestea de aici sunt
pentru mine.
543
O privea. Stătea îngenuncheată astfel încât trupul ei ascundea vederii
ultimul nume, gravat în piatra menhirului. Era luminoasă, nenaturală,
nefiresc de strălucitoare pe fundalul întunecat al pietrei.
— Cine eşti? a întrebat-o vânătorul încet.
Ea a zâmbit, un vânt rece a adiat.
— Nu ştii?
Ştiu, s-a gândit el, uitându-se la albastrul de gheaţă din ochii ei. Da, s-ar
părea că ştiu.
Era calm. Nu putea fi altfel. Nu mai putea.
— Am fost mereu curios cum arăţi, domniţă.
— Nu-i nevoie să-mi dai acest titlu, i-a spus ea încet. Ne cunoaştem de
atâţia ani.
— Ne cunoaştem, a confirmat el. Umblă vorba că te ţii după mine pas cu
pas.
— Mă ţin. Dar niciodată nu te-ai uitat în urmă. Până astăzi. Astăzi te-ai
întors pentru prima dată.
El a tăcut. N-avea nimic de spus. Era istovit.
— Cum… Cum faci? a întrebat-o în cele din urmă, cu răceală şi fără
emoţie.
— Te duc de mână, i-a răspuns ea, privindu-l drept în ochi. O să te iau de
mână şi o să te duc peste luncă. În negură, frig şi umezeală.
— Şi mai departe? Ce este dincolo de negură?
— Nimic, i-a zâmbit ea. Dincolo nu mai este nimic.
— M-ai urmărit pas cu pas. Dar i-ai înlăturat pe cei pe care i-am întâlnit în
drum. De ce? Ca să rămân singur, nu-i aşa? Ca să înceapă să-mi fie teamă
până la urmă? Îţi mărturisesc adevărul. Mereu mi-a fost frică de tine,
mereu. Nu m-am uitat în urmă de frică. De spaima că o să te văd mergând
chiar în spatele meu. M-am temut, am trăit cu frică. M-am temut… până în
ziua de azi.
— Până în ziua de azi?
— Da. Până în ziua de azi. Stăm aici faţă în faţă şi nu mă înspăimântă
nimic. Mi-ai luat totul. Până şi spaima.
— De ce ţi-s ochii plini de groază, Geralt de Rivia? Mâinile îţi tremură, eşti
palid. De ce? Chiar aşa de tare te temi de ultimul nume, de-al
paisprezecelea, scrijelit pe obelisc? Dacă vrei, ţi-l spun eu.
— Nu e nevoie. Ştiu care este acest nume. Se închide cercul, şarpele îşi
înfige dinţii în propria coadă. Aşa trebuie să fie. Tu şi acest nume. Şi florile.
544
Pentru ea şi pentru tine. Al paisprezecelea nume sculptat în piatră, un nume
care se pronunţă în toiul nopţii şi în strălucirea soarelui, în ger, pe arşiţă şi
în ploaie. Nu, nu mi-e teamă să-l pronunţ acum.
— Atunci, pronunţă-l.
— Yennefer… Yennefer de Yengerberg.
— Şi florile sunt pentru mine.
— Să terminăm cu asta, a izbutit el să rostească. Ia… Ia-mă de mână.
Ea s-a ridicat, s-a apropiat de el, i-a trimis în faţă un aer rece, pătrunzător,
tăios.
— Nu astăzi, i-a spus ea. Într-o zi, da. Dar nu astăzi.
— Mi-ai luat totul…
— Nu, l-a întrerupt ea. Eu nu iau nimic. Iau doar de mână. Aşa încât nimeni
să nu fie singur în astfel de clipe. Singur în negură… La revedere, Geralt de
Rivia. Într-o zi.
Nu i-a răspuns. S-a întors încet şi a plecat agale. În ceaţa care a învăluit
brusc culmea muncelului, în ceaţa în care a dispărut totul, în ceaţa albă,
umedă, în care s-a topit menhirul, florile de la temelia lui şi cele
paisprezece nume gravate pe el. Nu mai era nimic, numai ceaţă şi umezeală,
iarbă strălucind de la picături la picioare, iarba uimitor de înmiresmată,
apăsător, dulce de te dureau tâmplele, până la uitare, până la oboseală…
— Coane Geralt! Ce ai? Ai aţipit? Ţi-am spus eu, încă nu te-ai întremat. De
ce să alergăm până pe culme?
— Am adormit, s-a frecat cu mâna peste faţă, a clipit. Am adormit, la
naiba… Nu-i nimic, Yurga, de la zăpuşeala asta…
— Aşa-i bine, fir-ar al naibii de arşiţă… Trebuie să mergem, conaşule.
Haide, o să te ajut să cobori povârnişul.
— N-am nimic…
— Nimic, nimic. Tare-s curios ce te-a împins să-ţi împleticeşti picioarele pe
muncelul ăsta. De ce te-ai suit la naiba, pe muncel, pe arşiţa asta? Ai vrut să
le citeşti numele? Ţi le spuneam eu pe toate. Ce ai?
— Nimic… Yurga… Îţi aminteşti toate numele?
— Negreşit.
— Ia hai să-ţi văd memoria… Ultimul. Al paisprezecelea. Ce nume este?
— Dar tare neîncrezător mai eşti! Pui totul la îndoială. Vrei să vezi dacă nu
mint? Doar ţi-am spus că până şi ţâncii ştiu aceste nume. Ultimul, ai spus?
Ei bine, ultimul este Yol Grethen de Carreras. Îl ştiai, poate?
Geralt şi-a şters pleoapele cu încheietura mâinii. S-a uitat la menhir. La
545
toate numele.
— Nu, a răspuns. Nu-l ştiam.

VIII
— Coane Geralt?
— Da, Yurga?
Negustorul şi-a plecat capul, a tăcut un timp, răsucindu-şi pe deget bucăţica
de şnur cu care îi reparase şaua vânătorului. În cele din urmă s-a ridicat şi l-
a bătut uşor pe spate pe puştiul care mâna căruţa.
— Treci pe calul de rezervă, June. Iau eu frâiele. Stai cu mine pe capră,
Geralt. Şi tu, ce roata carului te mai învârţi, June? Hai, ia-o înainte la trap!
Vrem şi noi să pălăvrăgim una-alta, n-avem nevoie de urechile tale!
Babuşcă, legată în spatele căruţei, a nechezat, a tras de hăţuri, uitându-se cu
invidie la calul care o luase la galop pe drum.
Yurga a plescăit din buze, biciuind uşor caii cu frâiele.
— Ei bine, a început el într-o doară, chestia e, conaşule… Ţi-am promis…
Acolo, pe pod… ţi-am făcut o promisiune…
— Nu trebuie, l-a întrerupt rapid vânătorul. Nu trebuie, Yurga.
— Ba trebuie, a replicat aspru negustorul. Vorba-i vorbă. Ceea ce-o să
găsesc acasă şi la care nu mă aştept o să fie al tău.
— Lasă. Nu vreau nimic de la tine. Suntem chit.
— Nu, conaşule. Dacă găsesc acasă aşa ceva înseamnă că aşa-i destinul. Iar
dacă te joci cu destinul, dacă nu ţii cont de el, atunci, te pedepseşte aspru.
Ştiu, s-a gândit vânătorul. Ştiu.
— Da’… coane Geralt…
— Ce, Yurga?
— N-o să găsesc nimic acasă la care să nu mă aştept. Nimic, şi cu siguranţă
nimic din ceea ce nădăjduieşti. Conaşule vânător, ascultă-mă: Aurica,
femeia mea, nu mai poate avea copii după ce l-a născut pe ultimul şi toate
ca toate, dar copil n-o să găsim acasă. S-a nimerit cam rău, ce să-i faci.
Geralt nu i-a răspuns.
Şi Yurga a tăcut. Babuşcă a fornăit din nou, şi-a smucit capul.
— Dar am doi fii, a reluat Yurga brusc, privind pe drum, în zare. Doi,
zdraveni, voinici şi isteţi. Până la urmă trebuie şi ei să-şi găsească un
căpătâi. Unul, m-am gândit, îl iau pe lângă mine, să deprindă negustoria. Iar

546
celălalt…
Geralt tăcea.
— Ce spui? Yurga şi-a întors capul şi s-a uitat la el. Mi-ai cerut pe pod să-ţi
promit. Ai vrut un copil pe care să-l deprinzi cu vrăjitoria, nu pentru
altceva. De ce copilul trebuia să fie neaşteptat? Da’ ce, unul aşteptat nu-i
bun? Am doi, unul să înveţe vrăjitoria. Să-şi facă treaba. Cum n-ajută, nici
nu strică.
— Eşti sigur, l-a întrebat în şoaptă Geralt, că nu strică?
Yurga şi-a strâns ochii.
— Să apere oameni, să le salveze vieţile, după părerea ta, ajută sau strică?
Cei paisprezece de pe muncel? Tu, pe pod? Ce-aţi făcut, aţi ajutat sau aţi
stricat?
— Nu ştiu, a oftat Geralt. Nu ştiu, Yurga. Uneori mi se pare că ştiu. Dar
alteori am îndoieli. Ai vrea ca fiul tău să aibă astfel de îndoieli?
— Să aibă, a spus serios negustorul. Lasă-l să aibă. Pentru că taman ăsta e
un lucru uman şi bun.
— Care?
— Îndoielile. Numai răul, Geralt, nu le are niciodată. Iar de destinul său, nu
scapă nimeni.
Vânătorul nu i-a răspuns.
Drumul regal o cotea pe sub un versant înalt, pe sub mesteceni
contorsionaţi care rezistau în mod miraculos pe panta abruptă. Frunzele
mestecenilor erau galbene. Toamna, s-a gândit Geralt, vine iar toamna. În
jos licărea un râu, străluceau palisadele albe ale străjerilor, acoperişurile
căsuţelor, pilonii ciopliţi ai unui debarcader. A scrâşnit un turnichet. Un bac
se îndrepta spre mal, împingând în faţă un val, despărţind apa cu nasul său
bont, dând la o parte beţele şi frunzele care pluteau la suprafaţă, nemişcate,
într-un covor murdar, colbăit. Frânghiile trase de barcagii scârţâiau.
Mulţimea strânsă pe mal fremăta, totul era învolburat într-o hărmălaie de
nedescris: zbierete de femei, blesteme de bărbaţi, plânsete de copii, mugete
de bovine, nechezaturi de cai, behăit de oi. Muzica monotonă, gravă, a
fricii.
— Jos! Jos, treci înapoi, lepădătură! zbiera un călăreţ cu capul înfăşurat
într-o cârpă însângerată. Calul, scufundat până la burtă, s-a smucit în sus,
şi-a azvârlit picioarele din faţă, a stropit cu apă. Pe debarcader răcnete,
ţipete. Scutierii împingeau brutal mulţimea, loveau în stânga şi-n dreapta cu
suliţele.
547
— Jos de pe bac! a urlat călăreţul, scoţându-şi spada. Numai armata! Jos, că
de nu, îţi zdrobesc căpăţâna!
Geralt a tras de hăţuri, şi-a oprit iapa care dansa chiar pe marginea
defileului.
Prin defileu, în zăngănit de arme şi armuri, galopa o coloană de infanterie
grea, ridicând nori de praf care-i acopereau pe scutierii ce alergau din urmă.
— Geraaaalt!
S-a uitat în jos. Într-un car zdrobit şi abandonat în mijlocul drumului, plin
de cuşti din lemn, sărea şi-şi flutura braţele un bărbat slab, într-un dublet
vişiniu şi cu o pălărioară cu pană de egretă. În cuşti se zbăteau şi se înfoiau
găini şi gâşte.
— Geraaalt! Sunt eu!
— Jaskier! Vino aici!
— Jos, jos de pe bac! urla de pe debarcader cavalerul cu capul bandajat.
Bacu-i doar pentru soldaţi! Dacă vreţi să ajungeţi pe malul celălalt,
secăturilor, puneţi mâna pe topoare şi în pădure cu voi, înjghebaţi-vă o
plută! Bacu-i doar pentru soldaţi!
— Pe toţi zeii, Geralt! gâfâia poetul, urcând versantul defileului. Dubletul
lui vişiniu era nins cu puf de pasăre. Vezi ce se întâmplă? Cei din Sodden
cred că au pierdut lupta, aşa cum era de aşteptat, şi au început să se retragă.
De fapt, ce retragere? E o fugă în toată regula, o fugă împinsă de groază!
Trebuie s-o ştergem, Geralt. Pe malul celălalt al Jarugăi…
— Ce faci aici, Jaskier? De unde-ai răsărit?
— Cum ce fac? a ţipat bardul. Mă mai întrebi? Fug şi eu ca toată lumea,
toată ziua m-a zdruncinat căruţa asta! Un ticălos mi-a furat calul azi-noapte!
Geralt, te rog din suflet, scoate-mă din iadul ăsta! Îţi spun, Nilfgaardienii
pot să ajungă aici din clipă în clipă! Cine nu pune Jaruga între el şi ei
ajunge sub cuţit. Sub cuţit, pricepi?
— Nu intra în panică, Jaskier.
Jos, la debarcader, nechezat de cai împinşi cu forţa pe bac, zăngănit de
potcoave pe platformă. Ţipete. Hărmălaie. Plescăitul apei în care a căzut un
car dezmembrat, mugete de boi care-şi scoteau boturile la suprafaţă. Geralt
a văzut cum coşărcile şi cuştile cădeau în râu, se loveau de burta bacului,
pluteau mai departe, luate de şuvoi. Urlete, sudalme. În defileu, un nor de
praf, ropot de copite.
— Unul după altul! a strigat bandajatul, pătrunzând călare în mulţime. Pe
rând, secăturilor! Unul după altul!
548
— Geralt, a icnit Jaskier agăţându-se de scările şeii. Vezi ce se petrece? N-
avem cum să urcăm pe bacul ăla. Soldaţii transportă cu el tot ce se poate,
apoi îi dau foc, ca să nu-l poată folosi Nilfgaardienii. Aşa se face de obicei,
nu?
— Ai dreptate, a confirmat vânătorul dând din cap. Aşa se face de obicei.
Nu înţeleg, totuşi, de ce atâta panică? Oare este primul război, altele n-au
mai fost? Ca de fiecare dată, trupele regilor o să-şi rupă gâtul reciproc, iar
apoi regii cad de acord, semnează un tratat şi ambii trag foloase cu această
ocazie. Pentru cei care îşi rup coastele acum la debarcader, nu se va
schimba nimic, în principiu. Atunci, de ce atâta vărsare de sânge?
Jaskier s-a uitat la el cu atenţie, fără să dea drumul scărilor.
— Nu prea eşti la curent cu evenimentele, Geralt, i-a răspuns. Sau nu poţi
să le înţelegi semnificaţia. Ăsta nu-i un război obişnuit pentru succesiunea
la tron sau pentru un petic de pământ. Asta nu-i o încăierare între doi
feudali, la care ţăranii se uită fără să-şi întrerupă cositul.
— Şi atunci, ce e? Luminează-mă, pentru că habar n-am ce este. Între noi
fie vorba, puţin îmi pasă, dar lămureşte-mă, te rog.
— N-a mai fost niciodată pe faţa pământului un război ca ăsta, a spus
bardul serios. Oastea Nilfgaardului n-a lăsat în urmă decât pământ pârjolit
şi cadavre. Câmpuri întregi de cadavre. Este un război de exterminare, de
nimicire. Nilfgaardul împotriva tuturor. Cruzime…
— Nu există şi nici n-a existat vreodată război fără cruzime, l-a întrerupt
vânătorul. Exagerezi, Jaskier. La fel şi cu bacul ăsta: aşa se face de obicei.
Este, ca să-i spun aşa, o tradiţie militară. De când e lumea lume, trupele
care cotropesc o ţară omoară, jefuiesc, dau foc şi violează, nu neapărat în
această ordine. De când e lumea pe pământul ăsta, în timp de război, ţăranii
se ascund prin păduri cu nevestele şi cu agoniseala pe care o pot căra cu ei,
iar când se termină totul, se întorc…
— Nu în acest război, Geralt. După acest război, n-o să mai aibă cine să se
întoarcă şi la ce să se întoarcă. Nilfgaardul lasă în urmă doar cenuşă, trupele
sale se năpustesc ca un torent şi fac prăpăd în calea lor. Spânzurători şi
ruguri sunt presărate de-a lungul drumurilor, fumul se înalţă la cer
acoperind orizontul. Ai spus că de când e lumea pe pământ se întâmplă aşa?
Ei bine, ai nimerit-o. Aşa e de când e lumea. Lumea noastră. Întrucât se
pare că Nilfgaardienii, de când au venit de peste munţi, ne-au mistuit lumea
noastră.
— N-are niciun rost. La ce bun să nimiceşti lumea? Războaiele nu se duc
549
de dragul nimicirii. Războaiele se duc pentru două motive. Unul este
puterea, al doilea, banii.
— Nu filosofa, Geralt! Ceea ce se petrece nu poţi schimba prin filosofie!
De ce nu asculţi? De ce nu vezi? De ce nu vrei să înţelegi? Crede-mă,
Jaruga n-o să le stea în cale Nilfgaardienilor. În timpul iernii, atunci când
râul va îngheţa, ei vor merge mai departe. Îţi spun, trebuie să fugim, să
fugim până la Miazănoapte, poate n-o să ajungă până acolo. Dar chiar dacă
nu vor ajunge acolo, lumea noastră nu va mai fi niciodată aşa cum a fost.
Geralt, nu mă lăsa aici! Nu mă descurc singur! Nu mă lăsa!
— Cred c-ai înnebunit, Jaskier. Vânătorul s-a aplecat în şa. Cred c-ai
înnebunit de frică, dacă poţi să te gândeşti c-o să te las singur. Dă-mi mâna,
sari pe cal. N-ai ce să cauţi aici, pe bac n-ai cum să te strecori. O să te duc
în susul râului, o să căutăm o barcă sau o plută.
— Nilfgaardienii o să ne ajungă din urmă. Sunt deja aproape. Ai observat
călăreţii? Se vede că vin direct din luptă. Să mergem în josul râului, spre
vărsarea Inei.
— Gata cu văicăreala. O să ne descurcăm, ai să vezi. În josul râului sunt tot
aşa, gloate de oameni, la toate bacurile e la fel ca aici, toate bărcile sunt
deja rechiziţionate, probabil. Vom merge pe râu în sus, împotriva
curentului, să nu-ţi fie frică, o să te trec râul fie şi pe un buştean.
— Abia se zăreşte celălalt mal!
— Nu te căina. Ţi-am spus, o să te trec.
— Şi tu?
— Sari pe cal. Mai vorbim pe drum. Hei, la naiba, dar nu cu ditamai sacul!
Vrei să-i rupi şira spinării lui Babuşcă?
— Asta-i Babuşcă? Babuşcă era murgă, iar asta e roaibă.
— Pe toţi caii mei îi cheamă Babuşcă. Ştii bine asta, nu încerca să schimbi
vorba. Ţi-am spus, aruncă sacul. Ce naiba ai în el? Aur?
— Manuscrise! Poezii! Şi unele gânduri…
— Aruncă-le în râu. O să scrii altele. O să-mi împart merindele cu tine.
Jaskier a făcut o faţă demnă de milă, dar n-a stat mult pe gânduri, şi-a
aruncat sacul în apă cu avânt. A sărit pe cal şi s-a aşezat în şa ţinându-se de
cureaua vânătorului.
— La drum, la drum, a îndemnat el nerăbdător. Să nu pierdem vremea,
Geralt, să ajungem în pădure, înainte de…
— Încetează, Jaskier, căci îi transmiţi spaima şi lui Babuşcă.
— Nu-ţi bate joc de mine. Dac-ai şti ce-am…
550
— Taci, la naiba! Pornim, trebuie să treci râul înainte de căderea nopţii.
— Eu? Şi tu?
— Mai am ceva treburi pe malul ăsta al râului.
— Te-ai smintit, Geralt. Nu-ţi mai place viaţa? Ce treburi?
— Nu-i treaba ta. Am de gând să mă duc la Cintra.
— La Cintra? Nu mai există Cintra.
— Ce vrei să spui?
— Nu mai există Cintra. Doar cenuşă, dărâmături şi mormane de moloz.
Nilfgaardienii…
— Dă-te jos, Jaskier.
— Ce?
— Dă-te jos! Vânătorul s-a întors brusc. Trubadurul s-a uitat la chipul lui şi
a zburat la pământ de pe cal, s-a tras un pas înapoi, s-a poticnit.
Geralt a descălecat încet. A lovit uşor cu frâiele căpăţâna iepei, a stat o
clipă nehotărât, apoi şi-a frecat faţa cu mâna înmănuşată. S-a aşezat pe o
buturugă de la marginea povârnişului, sub un rug de trandafiri cu petale
sângerii.
— Vino aici, Jaskier. Stai jos. Şi povesteşte-mi despre Cintra. Totul.
Poetul s-a aşezat.
— Nilfgaardienii au pătruns acolo printr-o trecătoare, a început Jaskier
după un răstimp de tăcere. Erau cu miile. Au înconjurat trupele din Cintra
pe valea Marnadal. Bătălia a durat toată ziua, din zori până în amurg. Cei
din Cintra au luptat vitejeşte, dar au fost decimaţi. Regele a murit, apoi şi
Regina…
— Calanthe.
— Da. N-a permis să se răspândească panica, n-a dat voie să fie
harababură, i-a adunat în jurul ei şi al drapelului pe cei care rezistaseră, au
străpuns rândurile duşmanilor, s-au retras dincolo de râu, spre oraş. Cine a
izbutit.
— Şi Calanthe?
— Cu o mână de cavaleri i-a acoperit pe oşteni, le-a înlesnit retragerea. Se
spune că s-a bătut ca un bărbat, s-a aruncat orbeşte în toiul luptei. A fost
străpunsă de vârfurile suliţelor Nilfgaardienilor. Rănită grav, a fost dusă în
târg. Ce ai în ploscă, Geralt?
— Votcă. Vrei?
— Cum să nu!
— Povesteşte. Spune mai departe, Jaskier. Totul.
551
— De fapt, târgul nu s-a apărat, n-a fost niciun asediu, nu mai era cine să
stea pe ziduri. Ceilalţi cavaleri şi familiile lor, nobilii şi regina… S-au
baricadat în castel. Nilfgaardienii au cucerit castelul în marş, lesne,
vrăjitorii lor au prefăcut în praf poarta şi o parte din ziduri. Numai donjonul
a fost vădit protejat prin farmece, pentru că a rezistat atacului vrăjitorilor
nilfgaardieni. Cu toate acestea, după patru zile, Nilfgaardienii l-au luat cu
asalt pe dinăuntru. N-au mai găsit pe nimeni viu. Pe nimeni. Femeile şi-au
omorât pruncii, bărbaţii şi-au omorât femeile, după care s-au aruncat ei
înşişi în spade sau… Ce-i cu tine, Geralt?
— Spune mai departe, Jaskier.
— Sau… precum Calanthe… cu capul în jos, de pe creneluri, de la cea mai
mare înălţime. Se spune că i-a implorat s-o… Nimeni n-a vrut. Aşa că s-a
urcat pe creneluri şi… Cu capul înainte. S-ar părea că au făcut lucruri
îngrozitoare cu trupul ei. Nu vreau să vorbesc despre asta… Ce-ai păţit?
— Nimic. Jaskier… În Cintra era… o fată. Nepoata lui Calanthe, de vreo
zece, unsprezece ani. Pe nume Ciri. Ai auzit ceva despre ea?
— Nu. Dar în târg şi în castel a fost un măcel îngrozitor şi aproape nimeni
n-a mai scăpat cu viaţă. Nici dintre cei care au apărat donjonul n-a
supravieţuit nimeni, ţi-am spus. Iar majoritatea femeilor şi a copiilor din
familiile mai importante erau acolo.
Vânătorul n-a spus nimic.
— O cunoşteai pe această Calanthe? l-a întrebat Jaskier.
— O cunoşteam.
— Şi pe fata despre care ai întrebat? Ciri?
— Şi pe ea o cunoşteam.
A adiat un vânt dinspre râu, a unduit suprafaţa apei, a clătinat crengile. De
pe crengi zburau frunze strălucitoare în vârtejuri. Toamnă, s-a gândit
vânătorul, din nou toamnă.
S-a ridicat.
— Crezi în destin, Jaskier?
Trubadurul şi-a ridicat capul, s-a holbat la el.
— De ce mă întrebi?
— Răspunde-mi.
— Ei bine… cred.
— Şi ştiai că acelaşi destin nu este de ajuns? Că trebuie ceva mai mult?
— Nu înţeleg, Geralt.
— Nu eşti singurul. Dar aşa este. Trebuie ceva mai mult. Problema este că
552
eu… eu nu mi-am dat seama niciodată ce anume.
— Ce-i cu tine, Geralt?
— Nimic, Jaskier. Hai, urcă. S-o luăm din loc, se duce ziua. Cine ştie cât o
să ne ia să căutăm o barcă, şi avem nevoie de una mare. Doar n-o s-o las pe
Babuşcă.
— Trecem împreună? s-a bucurat poetul.
— Da. Pe partea asta a râului nu mai am ce să caut.

IX
— Yurga!
— Aurica!
Tânăra a fugit din poartă, fluturându-şi părul eliberat din batic, poticnindu-
se, ţipând. Yurga i-a aruncat hăţurile servitorului, a sărit din căruţă, a
alergat înaintea ei, a luat-o de mijloc cu putere, a ridicat-o în braţe, a
învârtit-o, s-au învârtit.
— Eu sunt, Aurica! M-am întors!
— Yurga!
— M-am întors! Să se deschidă porţile! S-a întors stăpânul! Ah, Aurica!
Era udă, mirosea a săpun. Spăla, era limpede. A lăsat-o cu picioarele pe
pământ, dar nici atunci ea nu i-a dat drumul, agăţată de el, tremurândă,
caldă.
— Hai în casă, Aurica.
— Pe toţi zeii, te-ai întors… Nu dormeam noaptea… Yurga… Nu
închideam un ochi…
— M-am întors. Ah, m-am întors! Şi bogat pe deasupra, Aurica. Vezi
căruţa? Hei, grăbeşte-te şi trage porţile! Vezi căruţa, Aurica? Destul de bine
mi-a mers…
— Yurga, lasă, nu-mi pasă ce e-n căruţă… te-ai întors… teafăr… întreg…
— Bogat m-am întors, îţi spun. O să vezi îndată…
— Yurga? Şi el cine este? Cel îmbrăcat în negru? Oh, zei, are spadă…
Negustorul s-a uitat înapoi. Vânătorul descălecase şi stătea cu spatele,
prefăcându-se că aranjează şaua şi desagii. Nu se uita la ei, nu se apropia.
— O să-ţi spun mai târziu. Oh, Aurica, dacă nu era el… Unde sunt copiii?
Sănătoşi?
— Sănătoşi, Yurga, sănătoşi. S-au dus pe câmp, să tragă în ciori, da’ o să le

553
dea de veste vecinii că ai venit acasă. Să-i vezi cum sosesc îndată toţi trei…
— Trei? Cum adică, Aurica? Oare…
— Nu… Da’ trebuie să-ţi spun ceva… N-o să te mânii?
— Eu? Pe tine?
— Am luat de crescut o fetiţă, Yurga. De la druizi am luat-o, ştii, de la cei
care au salvat copiii după război… I-au adunat de prin păduri… pe cei fără
adăpost sau rătăciţi… Abia se mai ţineau pe picioare… Yurga? Te-ai
supărat?
Yurga şi-a dus mâna la frunte, s-a uitat înapoi. Vânătorul mergea încet în
urma căruţei, ducând calul de căpăstru. Nu s-a uitat la ei, nici măcar nu şi-a
întors capul.
— Yurga?
— Oh, zei, a gemut negustorul. Oh, zei! Aurica… ceva la care nu mă
aşteptam! Acasă!
— Nu fi supărat, Yurga… O să vezi, o să-ţi placă. Fetiţă isteaţă, drăguţă,
vrednică… Un pic cam ciudată. Nu vrea să spună de unde e, plânge din
senin. De-aia n-o mai întreb. Yurga, ştii cât de mult mi-am dorit
dintotdeauna să am o fată… Ce-ai păţit?
— Nimic, i-a spus el încet. Nimic. Destinul. Tot drumul a bâiguit prin
somn, năucit de febră, nimic altceva decât destinul şi destinul… Pe toţi
zeii… nu e pentru mintea noastră, Aurica. Habar n-am ce fel gândesc cei ca
el. Ce visează. Nu-i pentru mintea noastră…
— Tata!!!
— Nadbor! Sulik! Da’ mari aţi mai crescut, ca taurii! Haideţi iute la mine!
Iute…
S-a oprit, văzând o creatură mică, subţire, cu părul cenuşiu, păşind încet în
urma băieţilor. Fata l-a privit, el i-a văzut ochii mari, verzi ca iarba
primăverii, strălucind ca două stele. A văzut-o cum începe dintr-odată să
alerge, cum aleargă, cum… A auzit-o cum ţipă, subţire, pătrunzător.
— Geralt!
Vânătorul s-a întors cu o mişcare fulgerătoare, graţioasă. A fugit în
întâmpinarea ei. Yurga privea vrăjit. Nu se gândise niciodată că un om s-ar
putea mişca atât de repede.
S-au întâlnit în mijlocul curţii. Fetiţa cu părul cenuşiu, într-o rochiţă gri. Şi
vânătorul cu părul alb, cu spada pe spate, în veşmânt de piele neagră, cu
strălucire argintie. Vânătorul cu salturi lente, fetiţa cu sărituri sprinţare,
vânătorul în genunchi, cu braţele subţiri ale fetiţei în jurul gâtului său, cu
554
pletele cenuşii, de culoarea şobolanului, pe umerii lui. Aurica a gemut surd.
Yurga a îmbrăţişat-o fără niciun cuvânt. Cu o mână o ţinea strâns la piept,
iar cu cealaltă mână i-a cuprins pe cei doi băieţi.
— Geralt! a repetat fata, agăţându-se de pieptul vânătorului. M-ai găsit!
Ştiam eu! Întotdeauna am ştiut! Ştiam c-o să mă găseşti!
— Ciri, i-a spus vânătorul.
Yurga nu-i putea vedea faţa ascunsă în pletele cenuşii. Însă îi vedea mâinile
în mănuşi negre îmbrăţişând spatele şi umerii fetei.
— M-ai găsit! Oh, Geralt! Te-am aşteptat tot timpul! Teribil de mult timp…
De-acum stăm împreună, nu-i aşa? De-acum vom fi împreună, nu? Spune-
mi, Geralt! Pentru totdeauna! Spune-mi!
— Pentru totdeauna, Ciri.
— Da, e aşa cum mi-au spus! Geralt! Da, aşa cum mi-au spus… Sunt
destinul tău? Spune-mi! Sunt destinul tău?
Yurga i-a văzut ochii vânătorului. A fost foarte surprins. A auzit plânsul
înăbuşit al Auricăi, i-a simţit umerii scuturându-i-se. S-a uitat la vânător şi a
aşteptat, cu încordare, răspunsul său. Ştia că n-o să înţeleagă acest răspuns,
dar îl aştepta. Şi l-a auzit.
— Eşti ceva mai mult, Ciri. Ceva mai mult.

555
556
 ANDRZEJ SAPKOWSKI

SERIA WITCHER

3. SÂNGELE ELFILOR
Original: KREW ELFÓW (1994)

Traducere din limba poloneză:

Mihaela Fiscutean
Janowska-Lascăr Radosława

NEMIRA - 2017

557
Adevărat grăiesc vouă, că veni-vor veacul spadei şi al toporului, Vremea
Viforniţei Lupului. Veni-vor Vremea Frigului Alb şi a Luminii Albe,
Vremea Nebuniei şi Vremea Scârbei, Tedd Deireadh, Vremea Sfârşitului.
Lumea muri-va sub gheaţă şi reîntrupa-se-va dimpreună cu noul soare.
Reîntrupa-se-va din Sângele Vechi, din Hen Ichaer, din grăunţa semănată.
Grăunţa care nu încolţi-va, ci ţâşni-va asemenea unei văpăi.

Ess’tuath. Facă-se-va întocmai! Uitaţi-vă la semne! Ce fel de

semne fi-vor, grăi-vă-voi eu mai întâi pământul fi-va scăldat în
sânge de Aen Seidhe, Sângele Elfilor…
Aen Ithlinnespeath,

PROFEŢIA ITHLINNEI AEGLI AEP AEVENIEN

558
 1
Oraşul ardea.
Străduţele înguste, care duceau spre şanţul de apărare, spre prima terasă,
emanau fum şi jar, flăcările devorau acoperişurile din paie ale caselor lipite
unele de altele, lingeau zidurile fortăreţei. De la apus, dinspre intrarea în
port, se înteţea urletul, vacarmul unei lupte crâncene şi bocăniturile surde
ale berbecului care zguduia zidurile.
Cotropitorii i-au luat prin surprindere, dărâmând baricada apărată de
câţiva soldaţi, de târgoveţii cu halebarde şi de arbaletrieri din breaslă. Caii
acoperiţi cu caparasoane negre au zburat deasupra baricadei asemenea unor
strigoi, tăişurile lucioase şi scânteietoare semănau moartea printre apărătorii
care fugeau care-ncotro.
Ciri a simţit cum cavalerul care o ducea pe şa a dat dintr-odată pinteni
calului. I-a auzit răcnetul. Ţine-te, a urlat cavalerul, ţine-te!
Ceilalţi cavaleri, sub stindardul Cintrei, i-au luat-o înainte şi în goana lor
s-au încăierat cu cei din Nilfgaard. Ciri a văzut asta o clipă cu coada
ochiului vârtejul ameţitor al capelor albastre-aurii şi negre printre
scrâşnetele oţelului, zăngănitul tăişurilor pe scuturi, nechezatul cailor…
Un ţipăt. Nu, nu un ţipăt. Un urlet.
Ţine-te!
Spaimă. Fiecare hurducătură, fiecare smucire, fiecare săltătură a calului
îi frâng mâinile strânse în dârlogi. Picioarele amorţite dureros nu-şi găsesc
sprijin, ochii lăcrimează din cauza fumului. Braţul care o cuprinde o sufocă,
o înăbuşă, îi striveşte dureros coastele. În jur se înalţă un răcnet cum nu mai
auzise până atunci. Oare ce trebuie să-i faci unui om ca să răcnească în
halul acesta?
Spaimă. O spaimă încremenitoare, paralizantă, sufocantă.
Din nou scrâşnet de fier şi nechezat de cal. Casele din jur dansează,
ferestrele care vomită foc glisează dintr-odată spre locul în care se afla
iniţial străduţa năclăită, înţesată de cadavre, împânzită de catrafusele
abandonate ale fugarilor. Cavalerul din spatele ei e cuprins deodată de o
tuse stranie, horcăitoare. Pe mâinile încleştate pe dârlogi ţâşneşte sângele
lui. Răcnet. Şfichiuit de săgeţi.
Prăbuşire, zguduire, izbire dureroasă de armură. Alături bubuie copitele,

559
deasupra capului alunecă burta calului şi chinga zdrenţuită, următoarea
burtă de cal, caparasonul negru răsfirat în vânt. Icnete asemenea celor ale
unui pădurar care taie lemne. Dar nu despre lemn este vorba, ci despre fier
pe fier. Ţipăt înăbuşit şi surd, imediat lângă fată, ceva mare şi negru se
prăbuşeşte în plescăit de noroi, împroşcând cu sânge. Talpa înarmurată
tremură, se zguduie şi ară pământul cu un pinten uriaş.
Smucitură. O forţă necunoscută o saltă, o trage pe valtrap. Ţine-te! Din
nou o hurducătură, un galop halucinant. Mâinile şi picioarele caută cu
disperare un sprijin. Calul cabrează. Ţine-te… Sprijin nicăieri… nicăieri…
nicăieri. Peste tot numai sânge. Calul se prăbuşeşte. Nu poate să sară, nu
poate să se smucească, să se elibereze din strânsoarea braţelor acoperite de
zale. Cum să fugă de sângele lui care i se scurge pe cap şi pe spate?
Ropot, pleoscăit de noroi, ciocnire violentă cu pământul înspăimântător
de încremenit în urma unei goane sălbatice. Horcăitul şi şuieratul
pătrunzător al calului, în încercarea de a-şi ridica crupa. Ropot de potcoave,
valuri de copite. Cape şi caparasoane negre. Urlet.
Pe străduţe răcnea focul, un zid roşiatic de foc. Pe fundalul creat de el,
un călăreţ uriaş pare să atingă cu capul acoperişurile caselor cuprinse de
foc. Calul învelit cu caparason negru se balansează, îşi scutură violent
capul, nechează.
Călăreţul o priveşte pe Ciri. Ea se uită la strălucirea ochilor prin viziera
coifului imens, împodobit cu aripile unei păsări răpitoare. Se uită la lumina
focului oglindit în tăişul lat al sabiei cuprinse în mâna lăsată în jos.
Călăreţul o priveşte. Ciri nu este în stare să se mişte. O încurcă mâinile
inerte ale celui mort, care îi încing mijlocul. E imobilizată de ceva greu şi
jilăvit de sânge, ceva care apasă pe coapsă şi o ţintuieşte la pământ.
E imobilizată şi de spaimă. O spaimă monstruoasă care îi torsionează
viscerele, care o face pe Ciri să nu mai audă geamătul calului rănit, răcnetul
incendiului, urletele oamenilor omorâţi, vâjâitul tobelor. Singura care
există, care contează, care are importanţă este spaima. Spaima care a luat
forma cavalerului negru, cu coiful împodobit cu pene, încremenit pe
fundalul zidului roşiatic de flăcări înverşunate.
Cavalerul dă pinteni calului, aripile păsării răpitoare de pe coif fâlfâie,
pasărea îşi ia zborul. Către un atac, ca o victimă lipsită de apărare,
paralizată de spaimă. Pasărea sau poate cavalerul urlă, scrâşneşte înfiorător,
triumfal. Calul negru, armura neagră, capa neagră răsfirată, şi în spatele
tuturor focul, o mare de foc.
560
 Spaimă.
Pasărea croncăne. Aripile fâlfâie, penele îi biciuiesc faţa. Spaimă!
Ajutor! De ce nu sare nimeni? Sunt singură, mică şi lipsită de apărare, nu
mă pot mişca, nu pot nici măcar să-mi eliberez vocea din gâtlejul
contractat. De ce nu-mi sare nimeni în ajutor?
Mi-e teamă!
Ochii arzători abia se văd prin viziera coifului uriaş înaripat. Capa
neagră acoperă totul…
— Ciri!
S-a trezit leoarcă de transpiraţie, amorţită, iar propriul ei urlet, urletul
care a trezit-o, mai tremura şi vibra undeva în mijloc, sub stern, dogorindu-i
gâtul uscat.
O dureau mâinile cu care strângea pătura, o durea spatele.
— Ciri, linişteşte-te!
În jur domnea o noapte întunecată şi vântoasă, care şuşotea monoton şi
melodios cu coroanele pinilor ale căror trunchiuri scârţâiau. Incendiul şi
urletele încetaseră, rămăsese doar cântecul şoptit de leagăn. Alături pulsa cu
lumină şi căldură focul de tabără, vâlvătaia strălucea pe cataramele
harnaşamentului, bătea în roşu pe mânerul şi pe fiarele sabiei sprijinite pe
şaua de pe jos. Nu mai era alt foc şi nici alt fier. Mâna care îi atingea
obrazul mirosea a piele şi a cenuşă. Nu a sânge.
— Geralt…
— A fost doar un vis. Un coşmar.
Ciri tremura din toate încheieturile, chircindu-se.
Un vis. Doar un vis.
Focul dădea să se stingă, butucii de mesteacăn roşii şi transparenţi
trosneau şi împrăştiau flăcări albăstrui. Văpăile luminau părul alb şi profilul
aspru al bărbatului care o acoperea cu o cergă şi un cojoc.
— Geralt, eu…
— Sunt lângă tine. Dormi, Ciri. Trebuie să te odihneşti. Mai avem mult
drum de străbătut.
Aud muzică, i-a trecut ei prin gând. În acest tumult e o muzică. Muzică
de lăută. Şi voci. Prinţesa Cintrei… Copilul Destinului… Copilul Sângelui
Vechi, sângelui elfilor. Geralt din Rivia, Lupul Alb, şi destinul său. Nu, nu,
nu-i decât o legendă. O născoceală de poet. Ea nu mai trăieşte. A fost
omorâtă în timp ce fugea pe străzile târgului…
Ţine-te… Rezistă…
561
 — Geralt?
— Ce e, Ciri?
— Ce mi-o fi făcut? Ce s-o fi întâmplat atunci? Oare… ce mi-o fi făcut?
— Cine?
— Cavalerul… Cavalerul negru cu pene la coif… Nu-mi mai amintesc
nimic. El urla şi se uita la mine. Nu mai ţin minte ce s-a întâmplat. Ştiu doar
atât, că-mi era frică… Groaznic de frică.
Bărbatul s-a aplecat, flacăra focului se reflecta în ochii lui. Avea nişte
ochi stranii. Foarte stranii. Cândva Ciri se temea de ei, nu-i plăcea să-i
privească. Dar asta a fost demult. Mult timp în urmă.
— Nu-mi amintesc nimic, şopti ea, căutându-i mâna tare şi aspră ca un
lemn necioplit. Acel cavaler negru…
— A fost doar un vis. Stai liniştită! Nu se mai întoarce.
Ciri mai auzise asemenea promisiuni mai demult. Îi repetau de multe ori,
de multe, multe ori, liniştind-o atunci când se trezea în toiul nopţii strigând.
Dar acum era altfel. Acum avea încredere. Pentru că acum erau rostite de
însuşi Geralt din Rivia, Lupul Alb. Vrăjitorul. Cel care era destinul ei. Cel
căruia îi fusese hărăzită. Vrăjitorul Geralt, care o găsise în miezul
războiului, al morţii şi al disperării, o luase cu el şi-i promisese că nu se vor
mai despărţi niciodată.
A adormit ţinându-l de mână.

Bardul a încetat să mai cânte. Plecându-şi uşor capul, a repetat la lăută

motivul principal al baladei, delicat, încet, în ton cu ucenicul care îl
acompania.
Nimeni nu mai spunea nimic. În afară de muzica din ce în ce mai suavă
se mai auzeau doar foşnetul frunzelor şi pârâitul crengilor unui stejar uriaş.
Apoi deodată a behăit o capră, priponită cu o funie de una dintre căruţele
aflate în jurul copacului milenar. Atunci, ca la un semnal, unul dintre
ascultătorii adunaţi într-un semicerc mare s-a ridicat în picioare.
Aruncându-şi pe umeri capa albastru-cobalt, cu inserţii din aur, a făcut o
plecăciune rigidă şi distinsă.
— Îţi mulţumim ţie, maestre Jaskier, i-a spus cu o voce sonoră, dar
temperată. O să fiu eu, Radcliffe din Oxenfurt, Maestrul Tainelor Magice,
acela care neîntârziat o să exprim opinia tuturor celor de faţă, o să rostesc
cuvinte de recunoştinţă şi de laudă pentru marea ta artă şi marele tău talent.
Vrăjitorul i-a scrutat cu privirea pe cei adunaţi, în număr de peste o sută,
562
unii înghesuiţi în semicerc la poalele stejarului, alţii în picioare sau în
căruţe. Ascultătorii şopteau clătinând din cap. Unii au început să bată din
palme, alţii l-au salutat pe cântăreţ cu mâinile în aer. Muierile emoţionate se
smiorcăiau şi-şi ştergeau ochii cu ce aveau la îndemână, în funcţie de starea
lor socială, profesională şi materială: ţărăncile cu antebraţul sau cu dosul
palmelor, soţiile negustorilor cu ştergare din in, elfele şi boieroaicele cu
batiste fine, iar cele trei fiice ale palatinului Vilibert, care îşi întrerupsese
împreună cu suita lui vânătoarea cu şoimi pentru a asista la concertul
celebrului trubadur, se smiorcăiau zgomotos şi pătrunzător în eşarfe gingaşe
de lână de culoare verde-mucegai.
— Nu voi exagera, continuă vrăjitorul, spunând că ne-ai mişcat până în
adâncul sufletului, Maestre Jaskier, că ne-ai pus pe gânduri, ne-ai făcut să
reflectăm, ne-ai atins inimile. Să-mi fie drept cuviinţă să-ţi adresez
recunoştinţa şi respectul nostru.
Trubadurul s-a ridicat şi a făcut o reverenţă, fluturându-şi până la
genunchi pana de bâtlan de la pălăriuţa fantezistă. Ucenicul a încetat să mai
cânte, a rânjit şi s-a înclinat şi el, dar Maestrul Jaskier i-a aruncat o privire
fioroasă, mormăind printre dinţi. Băiatul şi-a plecat capul şi a revenit la
zdrăngăneala strunelor lăutei.
Spectatorii s-au înviorat. Negustorii din caravane, după ce au şuşotit
între ei, au scos în faţa stejarului un butoiaş de bere. Vrăjitorul Radcliffe s-a
adâncit într-o conversaţie în şoaptă cu palatinul Vilibert. Fiicele palatinului
s-au oprit din smiorcăit şi se zgâiau la Jaskier cu veneraţie. Bardul n-a
observat nimic, fiind absorbit cu trimiterea unor zâmbete, clipiri de pleoape
şi sclipiri de dinţi în direcţia unui grup de elfi nomazi şi mai ales în direcţia
unei elfe, o splendoare cu păr brunet şi ochi mari, cu o tocă micuţă din
blană de hermină. Jaskier avea rivali, iar posesoarea ochilor mari şi a tocii
frumoase fusese observată şi curtată din priviri şi de unii dintre ascultătorii
lui cavaleri, studenţi şi goliarzi. Elfa, vizibil încântată de interesul pe care îl
stârnise, îşi întindea manşetele dantelate ale bluzei clipind des din gene, dar
elfii însoţitori au înconjurat-o din toate părţile fără să-şi ascundă aversiunea
faţă de curtenitori.
Poiana din jurul stejarului Bleobheris, tărâmul frecventelor adunări, al
popasurilor călătorilor şi al întâlnirilor hoinarilor, era vestită pentru
toleranţă şi deschidere. Druizii care aveau grijă de copacul milenar numeau
poiana „Locul prieteniei” şi găzduiau cu plăcere pe oricine. Însă chiar la
ocazii excepţionale, precum reprezentaţia abia încheiată a trubadurului
563
vestit în toată lumea, călătorii se ţineau în grupurile lor destul de bine
delimitate. Elfii trăgeau la elfi. Meşteşugarii piticani se grupau împreună cu
confraţii lor înarmaţi până în dinţi, angajaţi ca paznici la caravanele
negustorilor, tolerându-i cel mult pe gnomii mineri şi pe fermierii spiriduşi.
Toţi neoamenii păstrau în mod unanim o anumită rezervă faţă de oameni.
Oamenii le răspundeau neoamenilor cu aceeaşi monedă, dar nici măcar
între ei nu se remarca vreo tendinţă de integrare. Boierimea îi privea cu
dispreţ pe negustori şi comis-voiajori, iar soldaţii şi mercenarii îi evitau pe
ciobanii în cojoace împuţite. Cei câţiva vrăjitori şi adepţii lor se izolau
complet, demonstrând dispreţ tuturor celor din jur în egală măsură.
Fundalul era compus dintr-o mulţime compactă, întunecată, mohorâtă de
ţărani. Aceştia, arătând ca o armată cu o pădure de greble, furci şi îmblăcie
ridicate deasupra capetelor, ignorau totul şi pe toţi.
Excepţie făceau, ca de obicei, copiii. Puzderia de plozi, scutiţi de
obligaţia de a tăcea în timpul reprezentaţiei bardului, au luat-o la goană într-
un urlet sălbatic către pădure, pentru ca acolo să se dedea cu patimă unui
joc ale cărui reguli erau de neînţeles pentru cineva care îşi luase rămas-bun
de la anii fericiţi ai copilăriei. Oamenii micuţi, elfii, spiriduşii, piticii,
gnomii, semielfii, sfertelfii şi odraslele de provenienţă misterioasă nu
cunoşteau şi nu acceptau ierarhizări rasiale şi sociale. Deocamdată.
— Exact aşa! a strigat unul dintre cavalerii prezenţi în poiană, un lungan
slab ca o prăjină într-un veston roşu cu negru împodobit cu trei lei în mers.
Bine a zis domnul vrăjitor! Minunate au fost baladele, pe onoarea mea,
stimate Jaskier, dacă vă veţi afla vreodată pe lângă Lysorog, castelul
seniorului meu, intraţi vă rog, nu ezitaţi nicio clipă. O să vă găzduim ca pe
un prinţ, dar ce spun eu, ca pe însuşi regele Vizimir! Jur pe sabia mea,
auzit-am mulţi menestreli, dar nu se pot compara cu dumneata, maestre.
Primiţi, vă rog, de la noi, cei de viţă nobilă şi unşi, respectul şi omagiul
pentru arta dumneavoastră!
Simţind fără greş momentul potrivit, trubadurul i-a făcut cu ochiul
ucenicului. Băiatul a lăsat la o parte lăuta şi a luat de pe jos caseta care
servea la adunarea dovezilor mai palpabile de respect din partea
ascultătorilor. A ezitat, s-a uitat prin mulţime, după care a pus deoparte
caseta şi a luat ciubărul de mărime considerabilă de lângă el. Maestrul
Jaskier a aprobat înţelepciunea tânărului cu un zâmbet binevoitor.
— Maestre! a strigat o femeie bine făcută, aşezată într-o căruţă cu
inscripţia „Vera Loewenhaupt şi fiii”, încărcată cu produse din răchită. Fiii
564
nu se vedeau nicăieri, fiind cu siguranţă rătăciţi în risipirea averii agonisite
de mamă. Maestre Jaskier, cum adică? Ne lăsaţi în suspans? Doar nu aşa se
sfârşeşte o baladă. Cântaţi-ne despre ceea ce s-a întâmplat mai departe.
— Cântecele şi baladele, s-a înclinat artisul, nu au niciodată sfârşit,
stimată doamnă, căci poezia e veşnică şi nemuritoare, nu cunoaşte nici
început şi nici sfârşit…
— Dar ce a fost mai departe? nu s-a lăsat păgubaşă negustoreasa,
vărsând cu generozitate şi cu zgomot monezile în ciubărul care i-a fost pus
în faţă de către ucenic. Măcar povestiţi-ne, dacă nu mai doriţi să cântaţi. Nu
am auzit în cântecele dumitale niciun nume, dar ştim cu toţii că vrăjitorul
pe care l-aţi pomenit nu este altcineva decât celebrul Geralt din Rivia, iar
magiciana căreia îi poartă o dragoste fierbinte este nu mai puţin faimoasa
Yennefer. Iar Copilul Surpriză promis şi hărăzit vrăjitorului este Cirilla,
prinţesa nefericită din Cintra cea nimicită de cotropitori. Nu-i aşa?
Jaskier a schiţat un zâmbet mândru şi misterios.
— Eu cânt despre chestii universale, a declarat binefăcătoarea mea
generoasă. Despre emoţii pe care le-ar putea trăi fiecare. Nu despre anumite
persoane.
— Ei na! a ţipat cineva din mulţime. Ştim cu toţii că în cântecelele astea
e vorba despre vrăjitorul Geralt!
— Da, da, au chiuit în cor fiicele palatinului Vilibert, uscându-şi eşarfele
pline de lacrimi. Mai cântaţi-ne, Maestre Jaskier! Ce s-a întâmplat mai
departe? Oare vrăjitorul şi magiciana Yennefer s-au găsit într-un sfârşit?
Oare s-au iubit? Oare au fost fericiţi? Vrem şi noi să ştim! Maestre,
maestre!
— Ce să-ţi spun! a urlat cu o voce sugrumată şeful grupului de piticani,
scuturându-şi barba uriaşă, roşcată, care-i atârna până la brâu. Nu fac doi
bani toate aceste prinţese, vrăjitoare, predestinări, dragoste şi alte basme
muiereşti. Toate astea, cu respect pentru domnul poet, îs vrăjeli, adică nişte
născociri poetice, ca să fie mai frumos şi mai înduioşător. Cât despre
chestiunile de război, cum ar fi măcelul şi jefuirea Cintrei, cum ar fi
bătăliile de la Marnadal şi Sodden, abia astea ni le-ai cântat matale minunat,
Jaskier! Zvârli cu tot dragul arginţii la aşa un cântec, care bucură inima
unui luptător! Şi se vede de la o poştă că nu minţi nici oleacă, vă zic io,
Sheldon Skaggs, şi ştiu io ce spun, căci am fost la Sodden şi am luptat
împotriva cotropitorilor nilfgaardieni cu toporul în mână…
— Eu, Donimir din Troy, a strigat cavalerul slăbănog cu cei trei lei pe
565
veston, am fost la ambele bătălii de la Sodden, dar nu v-am văzut pe-acolo,
domnule pitican!
— Cu siguranţă păzeaţi căruţele! i-a retezat-o scurt Sheldon Skaggs. Iar
eu eram în prima linie, acolo unde ardea cel mai tare!
— Bagă de seamă ce spui, bărbosule! s-a înroşit Donimir din Troy,
trăgându-şi în sus cureaua de cavaler, îngreunată de sabie. Şi cui spui!
— Bagă tu de seamă!
Piticanul atinse cu dosul palmei toporul băgat în curea, şi întorcându-se
spre companionii săi, a rânjit:
— Aţi văzut? Ce fleşcăit de cavaler! Cu blazon! Pe scut trei lei! Doi se
cacă şi-unul mârâie la ei!
— Pace! Pace! a stins scandalul un druid cărunt într-o haină albă, cu
voce aspră şi poruncitoare. Nu se cuvine, domnilor! Nu aici, nu sub crengile
lui Bleobheris, acest stejar care e mai bătrân decât toate litigiile şi certurile
acestei lumi! Şi nu în prezenţa poetului Jaskier, ale cărui balade ar trebui să
ne înveţe despre dragoste, nu despre sfade.
— Just! l-a susţinut pe druid un preot mic şi îndesat, cu faţa lac de
transpiraţie. Priviţi, dar ochi nu aveţi, ascultaţi, dar urechile vă sunt surde…
Pentru că nu aveţi dragoste de Dumnezeu, pentru că sunteţi asemenea unor
butoaie goale…
— Dacă e vorba de butoaie, a ciripit un gnom cu nasul lung, aflat în
căruţa împodobită cu inscripţia „Articole de feronerie, producţie şi
vânzare”, mai scoateţi unul, domnilor breslaşi! poetului Jaskier negreşit i s-
a uscat gâtlejul, ca şi nouă de altfel de la atâtea emoţii!
— Adevărat vă grăiesc vouă, sunteţi asemenea unor butoaie goale, l-a
bruiat preotul pe gnom, nelăsându-se mai prejos şi continuându-şi predica.
Nimic, absolut nimic n-aţi priceput şi n-aţi învăţat din baladele sale. N-aţi
înţeles că baladele vorbeau despre soarta omului, despre faptul că suntem
doar o jucărie în mâinile zeilor, iar plaiurile noastre sunt terenurile lor de
joacă. Baladele au grăit despre predestinare, despre destinul nostru, al
tuturor, iar legenda despre vrăjitorul Geralt şi prinţesa Ciri, deşi azvârlită pe
scena reală a acelui război, este doar o metaforă, un produs al imaginaţiei
poetului, al cărui rol este ca noi…
— Baţi câmpii, preasfinţia ta! a strigat de la înălţimea căruţei Vera
Loewenhaupt. Care legendă? Care produs al imaginaţiei? Toate ca toate,
dar eu îl cunosc pe Geralt din Rivia, l-am văzut cu ochii mei la Wyzima,
unde a dezlegat-o de farmece pe fiica regelui Foltest. Iar mai târziu l-am
566
mai întâlnit pe Drumul Negustorilor, unde la rugămintea Ghildei l-a omorât
pe înfiorătorul Grifon care ataca întruna caravanele, salvând astfel viaţa
multor oameni cumsecade. Nu, nu e nici legendă, nici basm. Adevărul,
adevărul gol-goluţ ne-a fost cântat aici de Maestrul Jaskier.
— Confirm, a zis o luptătoare zveltă, cu părul brunet împletit într-o
coadă groasă. Şi eu, Rayla din Lyria, îl cunosc pe Geralt Lupul Alb,
celebrul învingător al monştrilor. Am văzut-o nu de puţine ori şi pe
magiciana Yennefer, pentru că am fost la Aedirn, în oraşul Vengerberg,
unde îşi are reşedinţa. Însă n-am cunoştinţă să se fi iubit cei doi.
— Dar trebuie să fie adevărat, s-a băgat dintr-odată în vorbă, cu vocea sa
melodioasă, elfa cea frumoasă, cu toca de hermină. O baladă atât de
frumoasă nu poate să nu fie adevărată.
— Nu poate! au susţinut-o pe elfă fiicele palatinului Vilibert, ştergându-
şi ca la comandă ochii înlăcrimaţi. În niciun caz nu poate!
— Stimabile vrăjitor! i s-a adresat Vera Loewenhaupt lui Radcliffe. S-au
iubit sau nu? Dumneavoastră ştiţi cu siguranţă cum au stat lucrurile cu
adevărat între vrăjitor şi acea Yennefer. Vreţi să ne dezvăluiţi ceva din
mister?
— Dacă în cântec se spune că s-au iubit, a zâmbit vrăjitorul, înseamnă că
aşa a fost, iar dragostea aceasta va dăinui un veac. În aceasta constă puterea
poeziei.
— S-a dus vestea, a intrat în vorbă pe neaşteptate palatinul Vilibert, că
Yennefer din Vengerberg s-a prăpădit pe Dealul Sodden. Mai multe
magiciene au pierit acolo..
— Nu este adevărat, a spus Donimir din Troy. Pe monument nu e
numele ei. Eu sunt de pe-acolo şi am fost pe deal de mai multe ori şi am
citit inscripţiile de pe monumente… Trei magiciene au pierit acolo. Triss
Marigold, Lytta Neyd, numită şi Coral… Iar numele celei de-a treia îmi
scapă…
Cavalerul s-a uitat la magicianul Radcliffe, iar acesta a zâmbit doar, fără
a spune nimic.
— Iar vrăjitorul ăla, a strigat dintr-odată Sheldon Skaggs, Geralt ăla care
a iubit-o pe Yennefer, e mâncat deja de viermi. Am auzit că l-au mătrăşit
undeva prin Zarzecze. A omorât el monştri ce-a omorât, până într-o zi, când
i-a venit cineva de hac şi lui. Aşa e oameni buni, cine mânuieşte sabia, de
sabie moare. Fiecare dă, la rândul său, peste unul mai bun ca el şi-i înghite
fierul.
567
 — Eu nu cred, şi-a schimonosit buzele livide luptătoarea zveltă şi a
scuipat cu năduf pe jos, încrucişându-şi la piept antebraţele şi zdrăngănind
din zale. Nu cred că Geralt din Rivia a dat peste unul mai bun decât el. Mi-a
fost dat să văd cum jonglează sabia acest vrăjitor… Era neomenesc de iute.
— Bine zis! a intervenit vrăjitorul Radcliffe. Neomenesc. Vrăjitorii din
această categorie sunt nişte mutanţi, de aceea viteza lor de reacţie…
— Nu înţeleg despre ce vorbiţi, domnule magician! luptătoarea şi-a
strâmbat şi mai urât buzele. Folosiţi cuvinte prea savante. Eu ştiu una şi
bună: niciun mânuitor de sabie pe care l-am cunoscut sau pe care-l cunosc
nu se poate compara cu Geralt din Rivia, Lupul Alb. De aceea nu cred că a
fost posibil să moară în luptă aşa cum spune domnul pitican.
— Când sunt mai mulţi inamici, scrimerul e-un păcălici, a zis sentenţios
Sheldon Skaggs. Aşa merge vorba printre elfi.
— Elfii, a declarat cu o voce glacială un reprezentant înalt şi blond al
Poporului Vechi, aflat lângă toca cea frumoasă, nu obişnuiesc să se exprime
într-un mod atât de ordinar.
— Nu! Nu! au piuit de după eşarfele verzi fiicele palatinului Vilibert.
Vrăjitorul Geralt n-avea cum să piară! A găsit-o pe Ciri, cea care-i era
hărăzită, apoi pe magiciana Yennefer, şi toţi trei au trăit fericiţi până la
adânci bătrâneţi! Nu-i aşa, Maestre Jaskier?
— Doar n-a fost decât o baladă, dragi cuconiţe, a căscat gnomul dornic
de bere, producător de articole de feronerie. Unde să mai găseşti adevărul
într-o baladă? Adevărul e una şi poezia e alta. Hai s-o luăm pe aia… Cum îi
zicea, Ciri? Acea celebră Surpriză? De unde a mai scornit-o domnul poet?
Am fost de mai multe ori în Cintra şi ştiu că regele şi regina de acolo n-
aveau nicio odraslă, nici fată, nici băiat nu aveau…
— E o minciună sfruntată! a urlat un bărbat roşcat cu scurtă din piele de
focă şi cu o basma în carouri legată la cap. Regina Calanthe, Leoaica din
Cintra, a avut o fată, pe nume Pavetta. S-a prăpădit împreună cu bărbatul ei
în timpul unei furtuni pe mare, i-au înghiţit pe amândoi adâncurile apelor.
— Vedeţi şi dumneavoastră că nu mint! i-au chemat pe toţi chezaşi
articolele de feronerie. Pavetta şi nu Ciri se numea prinţesa moştenitoare a
Cintrei.
— Cirilla, numită Ciri, era tocmai fiica acelei Pavetta care se înecase, a
explicat roşcatul. Nepoata reginei Calanthe. Nu era prinţesa moştenitoare,
ci doar prinţesa Cintrei. Chiar ea era Copilul Surpriză hărăzit vrăjitorului.
Ea îi fusese promisă înainte de a se naşte, ca în cântecul domnului Jaskier.
568
Numai că vrăjitorul nu a putut s-o găsească şi s-o ia. Aici domnul poet se
află pe lângă adevăr.
— Pe lângă, chiar aşa, a intrat în discuţie un tânăr cu vene proeminente
care, socotind după hainele sale, putea fi o calfă în călătoria care precede
atestatul şi examenele pentru titlul de meşter. Vrăjitorul a trecut pe lângă
destinul său. Cirilla a murit în timpul asediului Cintrei. Regina Calanthe,
înainte de a se arunca din turn, a omorât-o cu mâinile sale pe prinţesă
pentru a nu cădea vie în ghearele nilfgaardienilor.
— N-a fost chiar aşa, deloc n-a fost aşa, a protestat roşcatul. Prinţesa a
fost omorâtă în măcel în timp ce încerca să fugă din oraş.
— Aşa sau pe dincolo, au ţipat articolele de feronerie, n-a mai găsit-o
vrăjitorul pe acea Cirilla! Poetul a minţit!
— Dar a minţit frumos, a adăugat elfa cu tocă, lipindu-se de elful cel
înalt.
— Nu despre poezie este vorba, ci despre fapte! a ţipat calfa. Vă spun
eu, prinţesa a murit de mâna bunicii. Cine a fost prin Cintra nu poate
tăgădui!
— Iar eu susţin că a fost omorâtă în timp ce fugea pe străzile oraşului, a
declarat roşcatul. Ştiu asta deoarece, chiar dacă nu mă trag din Cintra, am
făcut parte din oastea iarlului din Skellige, care a susţinut Cintra în vreme
de război. Unchiul acestuia era regele Cintrei, Eist Tuirseach care, aşa cum
ştim cu toţii, provenea din insulele Skellige. Iar eu am luptat în oastea
iarlului în Marnadal şi în Cintra şi apoi, după înfrângere, la Sodden…
— Încă un combatant, a răsunat Sheldon Skaggs către piticanii care se
îngrămădeau în jurul lui.
— Numai eroi şi luptători. Hei, oameni buni! Se află printre voi cineva
care n-a luptat în Marnadal sau în Sodden?
— N-ai nimerit cu batjocura, Skaggs, l-a dojenit elful înalt, cuprinzând
cu braţul frumuseţea cu tocă, într-un mod care avea ca scop să lămurească
eventualele îndoieli ale celorlalţi admiratori. Să nu trăieşti cu impresia că
eşti singurul care a luptat în Sodden. Şi eu, ca să nu căutăm prea departe,
am luat parte la acea bătălie.
— Interesant ar fi, de partea cui, i-a şoptit lui Radcliffe palatinul
Vilibert, cu şoapte clare, complet ignorate de elf.
— După cum se ştie, în general, a continuat elful fără a privi în direcţia
palatinului şi vrăjitorului, mult peste o sută de mii de luptători erau pe
câmpul bătăliei de la Sodden, iar dintre aceştia cel puţin treizeci de mii au
569
fost omorâţi sau mutilaţi. Trebuie să-i mulţumim domnului Jaskier pentru
că într-una din baladele sale a imortalizat această confruntare celebră şi
terifiantă în acelaşi timp. Atât cuvintele, cât şi melodia acestui cântec mi-au
transmis nu o laudă, ci o avertizare. Cum ziceam, laudă şi slavă nemuritoare
domnului poet pentru balada care ne va ajuta în viitor, poate, să evităm
repetarea tragicului şi inutilului război.
— Ce spuneţi acolo? a zis palatinul Vilibert, privindu-l provocator pe
elf. Aţi găsit lucruri interesante în baladă, stimate domn. Ziceţi că a fost un
război inutil? Aţi vrea să evitaţi tragedia în viitor? Ne daţi de înţeles că dacă
Nilfgaard ne-ar fi atacat din nou, ne-aţi fi sfătuit să capitulăm? Să acceptăm
cu smerenie jugul nilfgaardian?
— Viaţa este un dar nepreţuit şi trebuie apărată, a răspuns implacabil
elful. Nimic nu justifică măcelul şi dezastrul celor două bătălii pentru
Sodden, una pierdută şi una câştigată. Amândouă v-au costat pe voi,
oamenii, mii de vieţi. Aţi pierdut un potenţial colosal…
— Născocire de elf! a izbucnit Sheldon Skaggs. Scorneală stupidă!
Acest preţ trebuia să fie plătit pentru ca alţii să poată trăi în pace şi
demnitate, în loc să se lase încătuşaţi de nilfgaardieni, să fie orbiţi, să fie
mânaţi cu biciul în minele de sulf şi în ocne. Cei care au sfârşit eroic şi
care, datorită lui Jaskier, vor rămâne veşnic în memoria noastră ne-au
învăţat cum să ne apărăm propria casă. Cântă-ţi baladele dumitale, Jaskier,
cântă-le tuturor! Învăţătura n-o să se ducă pe apa sâmbetei şi o să ne fie de
folos, o să vedeţi! Pentru că, dacă nu azi, poate chiar mâine, Nilfgaardul o
să pornească din nou împotriva noastră, o să ajungeţi la cuvintele mele!
Acum ei îşi ling rănile şi se odihnesc, dar se apropie ziua în care vor apărea
din nou capele lor negre şi penele de la coifuri!
— Ce vor ei de la noi? a strigat Vera Loewenhaupt. De ce s-au
înverşunat împotriva noastră? De ce nu ne lasă să trăim şi să muncim în
pace? Ce mai vor ei, nilfgaardienii ăştia?
— Ne vor sângele! a zbierat palatinul Vilibert.
— Şi pământurile noastre! a răcnit cineva din mulţimea de ţărani.
— Şi muierile noastre! l-a secondat Sheldon Skaggs, fulgerând fioros din
priviri.
Câteva persoane au izbucnit în râs, dar încet şi discret. Pentru că, deşi
era foarte amuzantă ideea că cineva în afară de piticani s-ar putea năpusti
asupra piticancelor extrem de respingătoare, acesta nu era totuşi un subiect
potrivit pentru ironie şi batjocură, mai ales în prezenţa unor indivizi ale
570
căror topoare şi pumnale aveau prostul obicei de a sări incredibil de rapid
din curele. Iar piticanii, din motive obscure, convinşi solemn că toată lumea
le pândeşte nevestele şi fiicele, erau teribil de irascibili în privinţa acestui
aspect.
— Trebuia să se întâmple asta, a declarat deodată druidul cărunt.
Trebuia. Să nu uităm că nu suntem singuri pe lumea aceasta, că nu suntem
buricul pământului. Asemenea unor caraşi stupizi, leneşi şi îmbuibaţi într-
un iaz mocirlos, nu am vrut să credem în existenţa ştiucilor. Am permis ca
lumea noastră, asemenea acestui iaz, să se umple cu mâl, să devină
mlăştinoasă şi trândavă. Uitaţi-vă în jur, pretutindeni crimă şi păcat,
lăcomie, goană după avere, discordie, conflict, decadenţă, lipsă de respect
faţă de valori oricare ar fi ele. În loc să trăim aşa cum ne porunceşte Natura,
am început să o distrugem. Şi ce am câştigat? Aer viciat cu putoare de la
cuptoare, râuri şi pâraie slinoase de la abatoare şi tăbăcării, păduri tăiate
fără milă… Da, până şi pe scoarţa vie a sfântului Bleobheris, uitaţi-vă
acolo, exact deasupra capului domnului poet, este scrijelit un cuvânt
scârbos. Şi pe deasupra e scrijelit greşit… Nu numai că a fost un huligan, ci
un huligan prost. De ce vă miraţi? Asta nu avea cum să se sfârşească bine…
— Da, da! a continuat preotul gras. Reveniţi-vă, păcătoşilor, cât mai
aveţi timp, căci mânia şi răzbunarea zeilor atârnă deasupra voastră! Luaţi
seama la profeţia Itlinei, cuvintele proorocitoare despre pedeapsa zeilor
care va cădea asupra pământului otrăvit de crime! Luaţi seama: „Veni-va
Vremea Dispreţului şi copacul îşi va pierde frunzişul, bobocul ofili-se-va,
fructul putrezi-va şi sămânţa amărî-se-va, iar văile râurilor avea-vor gheaţă
în loc de apă. Şi veni-va Frigul Alb, iar după el Lumina Albă şi lumea pieri-
va în viscol.” Aşa grăit-a profeta Itlina! Dar înainte de a se petrece toate
acestea vor fi semne evidente şi vor avea loc catastrofe, dar luaţi seama că
Nilfgaardul este pedeapsa zeilor! Un bici cu care Nemuritorii vă biciuiesc,
păcătoşilor, pentru ca voi…
— Ia mai tacă-ţi fleanca, preasfinte! a răcnit Sheldon Skaggs, tropăind
din bocancii grei. Mi se apleacă de la superstiţiile şi tâmpeniile voastre! Mi
se întorc maţele pe dos…
— Bagă de seamă, Sheldon! l-a întrerupt cu un zâmbet elful lungan. Nu
lua în râs religia altcuiva. Nu-i nici frumos, nici drept, nici… lipsit de
pericole.
— Eu nu iau nimic în râs, a protestat piticanul. Nu pun la îndoială
existenţa zeilor, dar mă scoate din sărite când cineva îi amestecă în treburile
571
pământeşti, mânjindu-ne ochii cu profeţiile unei oarecare elfe nebune.
Nilfgaardienii să fie unealta zeilor, adică? Prostii! Aduceţi-vă aminte,
oameni buni, de vremurile lui Dezmod, Radowid, Sambuk, de vremurile
Bătrânului Stejar Abrad! Nu vă aduceţi aminte, pentru că trăiţi puţintel, ca o
rusalie de mai, dar eu îmi aduc aminte şi vă voi aminti cum a fost aici, pe
aceste meleaguri, îndată ce aţi coborât din bărcile voastre pe plajele de la
vărsarea Yarugăi şi în Delta Pontar. Din patru ambarcaţiuni s-au format trei
regate, apoi cei puternici i-au înghiţit pe cei slabi şi în felul acesta au
crescut şi s-au întărit. I-au subjugat pe alţii, i-au înghiţit şi astfel regatele lor
au crescut şi au devenit din ce în ce mai mari şi mai puternice. Iar acum aşa
face şi Nilfgaardul, ca să fie o ţară puternică, unită, supusă şi solidară. Şi
dacă voi n-o să fiţi la fel de solidari, Nilfgaardul o să vă înghită la fel cum
ştiuca a înghiţit carasul, vorba druidului ăluia deştept!
— N-au decât să încerce! s-a avântat Donimir din Troy cu cei trei lei în
piept, trosnindu-şi sabia în teacă. Le-am arătat noi lor la Sodden, le mai
arătăm şi a doua oară dacă e cazul!
— Eşti foarte îngâmfat, matale, a mârâit Sheldon Skaggs. Pare-se că ai
uitat, domnule învestit cavaler, înainte de a doua bătălie de la Sodden,
Nilfgaardul a trecut peste meleagurile voastre ca un tăvălug de fier şi a
împânzit cu cadavrele unor uriaşi ca dumneata câmpurile de la Marnadal
până la Zarzecze. Iar pe nilfgaardieni nu i-au oprit nişte băietani zornăitori,
ci forţele unite ale Temeriei, Redaniei, Aedirnului şi Kaedwenului.
Armonia şi unitatea, astea i-au oprit.
— Nu doar asta, a zis răsunător, dar foarte rece Radcliffe. Nu doar astea,
domnule Skaggs.
Piticanul şi-a dres vocea zgomotos, a smiorcăit şi, hârşâindu-şi bocancii,
s-a înclinat uşor în direcţia vrăjitorului.
— Nimeni nu bagatelizează meritele confraţilor voştri, a zis. Să-i fie
mare ruşine celui care n-o să recunoască eroismul magicienilor din Dealul
Sodden, pentru că au dat dovadă de curaj, şi-au vărsat sângele pentru o
cauză comună, contribuind în mare măsură la victorie. Jaskier nu i-a uitat în
balada sa şi nici noi n-o să-i dăm uitării. Dar băgaţi de seamă că vrăjitorii
au venit pe Deal uniţi şi solidari, au recunoscut supremaţia lui Vilgefortz
din Roggeveen, aşa cum şi noi, luptătorii Celor Patru Regate, l-am
recunoscut de comandant pe Vizimir de Redania. Păcat doar că numai pe
timp de război am fost uniţi şi solidari. Apoi, în vreme de pace, iar ne-am
divizat. Vizimir şi Foltest se sufocă reciproc cu drepturile, obligaţiile şi
572
taxele vamale, Demawend din Aedirn se ceartă cu Henselt pentru Teritoriile
de Nord, iar pe cei din Liga din Hengfors şi pe Thissenidzii din Kovir îi
doare undeva. Dar nici printre vrăjitori, din câte am auzit eu, nu mai găseşti
astăzi înţelegerea de odinioară. Nu mai există nici printre voi unitate,
supunere, solidaritate. Pe când în Nilfgaard există.
— În Nilfgaard guvernează împăratul Emhyr var Emreis, un tiran şi un
autocrat, care constrânge la supunere cu biciul, ştreangul şi toporul, a strigat
palatinul Vilibert. Ce ne propui, adică, domnule pitican? Unde să ne unim?
Într-o asemenea tiranie? Şi care oare dintre regi şi regate ar trebui, după
părerea dumitale, să-i subjuge pe ceilalţi? În mâna cui aţi dori să vedeţi
sceptrul şi biciul?
— Dar ce mă interesează pe mine? a dat din umeri Skaggs. Astea sunt
treburile voastre omeneşti. În orice caz, nu aţi alege un pitican ca rege
pentru nimic în lume.
— Nu aţi alege niciun elf, niciun semielf, a adăugat reprezentantul
lungan al Poporului Vechi, strângând mai departe în braţe splendoarea cu
tocă. Chiar şi un sfertelf ar fi considerat inferior…
— Asta vă doare pe voi! a râs Vilibert. Suflaţi în acelaşi corn ca
Nilfgaard, pentru că şi el strigă despre egalitate şi vă promite întoarcerea la
vechea orânduire, după ce vă înfrânge şi vă alungă de pe aceste pământuri.
La o astfel de unitate şi egalitate visaţi, despre aşa ceva pălăvrăgiţi, aşa ceva
trâmbiţaţi. Pentru că Nilfgaardul vă plăteşte cu aur pentru aşa ceva! Şi nu-i
de mirare că vă iubiţi aşa de mult pentru că nilfgaardienii sunt tot o rasă de
elfi.
— Baliverne, a spus rece elful. Vorbiţi numai tâmpenii, domnule
cavaler! Se vede de la o poştă că vă orbeşte rasismul. Nilfgaardienii sunt
oameni la fel ca voi.
— Minciună sfruntată! Aceştia sunt urmaşii Seidhezilor Negri, oricine
ştie asta! Prin venele lor pulsează sângele elfilor! Sângele elfilor!
— Dar prin venele voastre ce fel de sânge curge, mă rog? a rânjit elful în
zeflemea. Ne amestecăm cu voi sângele de generaţii întregi, de secole, şi ne
izbuteşte asta extraordinar, nu ştiu dacă spre norocul sau nenorocul nostru.
Aţi început să exterminaţi legăturile mixte abia în urmă cu un sfert de veac
şi în orice caz cu rezultate mizerabile. Şi arătaţi-mi acum un om fără
amestec de sânge de Seidhe Ichaer, de sânge de Popor Vechi.
Vilibert s-a înroşit vizibil. La fel s-a aprins la faţă şi Vera Loewenhaupt.
Vrăjitorul Radcliffe şi-a plecat capul şi a tuşit. Şi, ce e mai interesant, s-a
573
congestionat şi frumoasa elfă cu tocă de hermină.
— Cu toţii suntem copiii Mamei Terra, a răsunat în liniştea deplină
vocea druidului cărunt. Suntem copiii Mamei Naturi şi, deşi nu ne
respectăm mama, deşi câteodată îi pricinuim necazuri şi suferinţă, deşi îi
frângem inima, ea ne iubeşte, ne iubeşte pe toţi. Să nu uităm asta noi toţi cei
prezenţi aici, în Locul Prieteniei, să nu ne sfădim care dintre noi a ajuns aici
primul, pentru că prima a fost Ghinda, adusă de valuri, iar din Ghindă a
germinat Marele Bleobheris, cel mai vechi dintre stejari. Stând sub crengile
lui Bleobheris, printre rădăcinile lui milenare, să nu ne uităm propriile
noastre rădăcini fraterne, să nu uităm pământul care ni le hrăneşte. Să ţinem
minte versurile cântecului poetului Jaskier…
— Chiar aşa! a strigat Vera Loewenhaupt. Dar pe unde umblă?
— A şters-o, a constatat Sheldon Skaggs, uitându-se la locul gol de sub
stejar, a luat paralele şi a tăiat-o fără să-şi ia rămas-bun. A şters-o elfeşte!
— A şters-o piticăneşte! au piuit articolele de feronerie.
— A şters-o omeneşte, a corectat elful lungan, iar splendoarea cu tocă şi-
a sprijinit capul de braţul lui.

— Hei, muzicantule! a zis Mama Lantieri păşind în cameră fără să bată

la uşă şi împingând în faţă mirosul de zambile, transpiraţie, bere şi
afumătură. Ai un musafir. Intraţi, stimate domn!
Jaskier şi-a aranjat părul, îndreptându-şi spatele în fotoliul uriaş sculptat.
Două fete care îi stăteau pe genunchi au sărit rapid, acoperindu-şi
frumuseţile şi aruncându-şi capoatele pe ele. Ruşinea târfelor, gândea în
sinea sa poetul, ar fi un titlu bun de baladă. S-a sculat din fotoliu, şi-a
încheiat cureaua, s-a îmbrăcat cu vesta privindu-l pe boierul din prag.
— Măi să fie! a exclamat. Întotdeauna ştiţi unde să mă găsiţi, deşi rareori
alegeţi momentul potrivit. Noroc că încă nu mă hotărâsem pe care dintre
cele două drăguţe o prefer. Iar la preţurile tale, Lantieri, nu mi le pot
permite pe amândouă.
Mama Lantieri a zâmbit îngăduitor, bătând din palme. Ambele fete,
pistruiata cu ten alb de pe insulă şi semielfa brunetă, au ieşit repede din
cameră. Bărbatul din prag şi-a dat jos capa, înmânând-o Mamei împreună
cu un sac micuţ, dar rotunjor.
— Iertaţi-mă, maestre, a zis apropiindu-se şi făcându-se comod la masă.
Ştiu că nu e momentul să vă deranjez acum, dar aţi dispărut aşa de rapid de
lângă stejar… Nu v-am ajuns pe drum, aşa cum am intenţionat, şi n-am dat
574
uşor de urma dumneavoastră în orăşel. Credeţi-mă, nu vă ţin prea mult
timp.
— Mereu spuneţi aşa şi de fiecare dată e abureală, l-a întrerupt bardul.
Lasă-ne singuri, Lantieri, şi ai grijă să nu ne deranjeze nimeni. Vă ascult,
domnule!
Bărbatul l-a privit cu atenţie. Avea ochii închişi la culoare, umeziţi,
parcă plini de lacrimi, nasul coroiat şi buze urâte şi înguste.
— Voi trece direct la subiect, a declarat în timp ce Mama Lantieri
închidea uşa. Mă interesează baladele dumneavoastră, maestre. Mai exact,
mă interesează anumite persoane despre care cântaţi. Sunt realmente
interesat de adevărata viaţă a eroilor baladelor dumneavoastră. Pentru că,
dacă nu mă înşel, v-aţi inspirat din viaţa adevărată a unor persoane reale în
minunatele dumneavoastră cântece pe care le-am ascultat sub stejar, nu-i
aşa? Mă gândesc la… la micuţa Cirilla din Cintra. La nepoata reginei
Calanthe.
Jaskier s-a uitat în tavan bătând tactul cu degetele în masă.
— Stimabile domn! a zis sec. Sunteţi interesat de lucruri ciudate. Mă
întrebaţi de chestiuni bizare. Am impresia că nu sunteţi cel care mi s-a părut
că sunteţi.
— Dar drept cine m-aţi luat, dacă puteţi să-mi spuneţi?
— Nu ştiu dacă pot. Depinde dacă îmi transmiteţi salutări de la
cunoştinţele noastre comune. Cu asta ar fi trebuit să începeţi, dar aţi uitat.
— N-am uitat deloc.
Bărbatul şi-a dus mâna la pieptul caftanului de catifea de culoare sepia,
scoţând al doilea săculeţ, un pic mai mare decât cel pe care îl înmânase
matroanei, însă tot aşa de rotunjor şi zdrăngănitor la contactul cu masa, şi a
continuat:
— Noi pur şi simplu nu avem cunoştinţe comune, Jaskier. Dar oare acest
săculeţ nu este în stare să compensenze acest neajuns?
— Ce aveţi de gând să cumpăraţi cu această punguţă subţirică? a pufnit
din buze trubadurul. Tot bordelul mamei Lantieri şi terenurile din jur?
— Să zicem că am de gând să susţin arta. Şi artistul. Ca să pot să stau la
un pahar de vorbă cu artistul despre opera lui.
— Atât de mult îndrăgiţi arta, dragă domnule? Aşa de mult vă grăbiţi să
discutaţi cu artistul, încât încercaţi să-i împingeţi banii înainte de a vă
recomanda, încălcând astfel regulile elementare de comportament?
— La începutul conversaţiei – necunoscutul l-a privit printre genele
575
ochilor negri – nu v-a deranjat incognitoul meu.
— Dar acum a început să mă deranjeze.
— Nu mi-e ruşine cu numele meu, a zis bărbatul cu un uşor surâs pe
buzele înguste. Mă numesc Rience. Nu mă cunoaşteţi, Maestre Jaskier, şi
nu e de mirare. Sunteţi prea cunoscut şi prea vestit ca să-i ştiţi pe toţi
admiratorii dumneavoastră. Iar fiecărui admirator i se pare că vă cunoaşte
atât de bine, încât o oarecare familiaritate îi este permisă. Acest lucru se
poate spune în totalitate şi despre mine. Ştiu că este o părere greşită, vă rog
să mă iertaţi din suflet.
— Vă iert din suflet.
— Aşadar pot conta pe faptul că o să vreţi să răspundeţi la câteva
întrebări…
— Nu, nu puteţi, l-a întrerupt poetul, suflând printre buze. Acum vă rog
eu să mă iertaţi din suflet, dar nu prea obişnuiesc să discut despre tematica
operelor mele, despre inspiraţii, despre personaje, atât despre cele fictive,
cât şi despre celelalte, pentru că asta ar smulge poleiala poetică a poeziei şi
ar duce spre trivialitate.
— Oare?
— Cu siguranţă. Gândiţi-vă că, dacă aş cânta despre vesela morăriţă şi
apoi aş spune tuturor că e de fapt vorba despre Zvirka, soţia morarului
Piskorz, şi aş suplimenta cu informaţia că Zvirka poate fi tăvălită în voie în
fiecare joi, pentru că joia morarul merge la târg, asta nu ar mai fi poezie. Ar
fi ori proxenetism, ori defăimare abjectă.
— Înţeleg, înţeleg, a spus repede Rience. Dar cred că aţi ales un exemplu
greşit. Nu mă interesează păcatele şi păcătuţele nimănui. N-o să ponegriţi
pe nimeni răspunzând la întrebările mele. N-am nevoie decât de o mică
informaţie: ce s-a întâmplat de fapt cu Cirilla, prinţesa Cintrei? Foarte
multe persoane sunt convinse că Cirilla a pierit în timpul asedierii oraşului,
există chiar şi martori oculari ai acestei întâmplări. Din balada
dumneavoastră ar rezulta însă că acest copil ar supravieţui. Mă interesează
foarte mult dacă e doar imaginaţia dumneavoastră sau un fapt real?
Adevărat sau fals?
— Mă bucură foarte mult interesul dumneavoastră, a surâs larg Jaskier.
Vă veţi amuza, domnule cum vă zice, dar tocmai asta am avut în vedere
când am compus balada. Am vrut să-i incit pe ascultători şi să le stârnesc
curiozitatea.
— Adevărat sau fals? a repetat rece Rience.
576
 — Dacă v-aş dezvălui, aş strica efectul muncii mele. Adio, prietene! Ai
epuizat timpul care-ţi era dedicat. Acolo aşteaptă cu sufletul la gură cele
două inspiraţii, vrând să ştie pe care o aleg. Rience tăcea prelung, fără
niciun gând de plecare. Îl privea antipatic pe poet, cu ochi umezi, iar acesta
simţea neliniştea crescândă. De jos, din odaia principală a bordelului, se
auzea o harababură veselă, punctată din când în când de o chicoteală
piţigăiată feminină. Jaskier a întors capul cu o aparentă superioritate plină
de dispreţ, însă în realitate măsura din ochi distanţa dintre el, colţul odăii şi
goblenul care reprezenta o nimfă ce îşi uda ţâţele vărsând apă dintr-un
urcior.
— Jaskier! şi-a dat drumul la vorbă Rience, băgându-şi o mână în
buzunarul caftanului de culoare sepia. Răspunde-mi la întrebări, te rog
frumos. Trebuie să ştiu răspunsul. Este extrem de important pentru mine. Şi
crede-mă, şi pentru tine, pentru că dacă răspunzi de bunăvoie, atunci…
— Atunci, ce?
Pe buzele înguste ale lui Rience s-a insinuat o grimasă respingătoare.
— Atunci, nu va trebui să te oblig să vorbeşti.
— Ascultă la mine, pramatie! Jaskier s-a sculat punându-şi masca unei
grimase ameninţătoare. Mi-e silă de violenţă şi agresiune. Dar o voi chema
imediat pe Mama Lantieri, iar ea va chema pe unul Gruzila, care
îndeplineşte o funcţie onorabilă şi plină de responsabilitate în acest lăcaş, şi
anume cea de gorilă. Este un adevărat artist în meseria sa. Îţi va trage un şut
în cur şi vei zbura atunci deasupra acoperişurilor acestei cetăţi atât de
frumos, încât cei câţiva trecători care umblă prin târg la ora asta te vor lua
drept Pegas.
Rience a schiţat un gest scurt şi i-a sclipit în mână ceva.
— Eşti sigur că apuci s-o chemi?
Jaskier nu avea de gând să verifice dacă apucă, n-avea de gând nici s-
aştepte, înainte ca stiletul finuţ să se învârtă şi să se fixeze în mâna lui
Rience, a zbughit-o într-un salt lung în colţul odăii, a plonjat sub goblenul
cu nimfa, a deschis cu un şut uşa secretă şi a fugit mâncând pământul pe
scările în spirală, ţinându-se cu dibăcie de balustrada alunecoasă. Rience s-a
aruncat în goană după el, însă poetul ştia ce face, cunoştea o trecere secretă
ca pe propriul buzunar, se folosise de mai multe ori de ea, tulind-o din faţa
creditorilor, soţilor geloşi, concurenţei dornice de cafteală, căreia îi fura
uneori rimele şi notele. Ştia că la a treia curbă va pipăi uşiţa rotativă,
urmată de o scară care ducea în pivniţă. Era sigur că urmăritorul lui, ca de
577
altfel mulţi înaintea acestuia, nu va apuca să se oprească la timp, va fugi
mai departe şi va da peste o trapă, dincolo de care va ateriza într-o cocină
de porci. Era sigur că urmăritorul, lovit, mânjit de bălegar şi tăvălit de
porci, va renunţa la urmărire.
Jaskier s-a înşelat, ca de fiecare dată când era prea sigur de ceva. În
spatele lui a strălucit brusc ceva albăstrui, iar poetul şi-a simţit membrele
amorţite, împietrite şi rigide. Nu a apucat să se oprească la uşiţa rotativă,
picioarele au refuzat să-l asculte. A scos un urlet şi s-a rostogolit pe scări,
izbindu-se de pereţii coridorului. Trapa s-a deschis sub el cu un trosnet sec
şi trubadurul s-a prăbuşit în întuneric şi duhoare. Înainte de a se izbi de
podeaua din pământ bătătorit şi înainte de a-şi pierde cunoştinţa şi-a amintit
că Mama Lantieri pomenea ceva despre renovarea cocinei.

Durerea strânsorii mâinilor şi a braţelor smulse brutal din încheieturi l-a

readus în fire. Voia să urle, dar nu putea, pentru că avea senzaţia că cineva
îi băgase lut în gură. Stătea îngenuncheat pe podeaua de pământ, iar funia
scârţâitoare îl trăgea în sus de mâini. Vrând să-şi aline durerea din braţe, a
încercat să se ridice, însă şi picioarele îi erau legate. Sufocându-se şi
năduşindu-se, a reuşit într-un final să se ridice, ajutat de funia care îl trăgea
nemilos.
Rience stătea în faţa lui, iar ochii lui răutăcioşi şi umezi străluceau în
lumina felinarului, ţinut de un găligan de aproape doi metri şi nebărbierit.
Un alt găligan, cu siguranţă la fel de înalt, stătea în spatele lui. Jaskier îi
auzea respiraţia şi-i simţea duhoarea transpiraţiei stătute. Jegosul acesta
trăgea de funia fixată de încheieturile poetului şi trecută prin grinda
tavanului.
Tălpile lui Jaskier s-au desprins de bătătură, poetul a smiorcăit pe nas,
nefiind în stare de altceva.
— Destul! a zis într-un sfârşit Rience, aproape imediat, dar lui Jaskier i
s-a părut că au trecut secole. A atins pământul, dar, în ciuda celor mai bune
intenţii, n-a izbutit să îngenuncheze, funia întinsă continua să-l ţină
tensionat ca pe o coardă.
Rience s-a apropiat. Pe faţa sa nu se vedea nici umbră de emoţie, ochii
umezi nu şi-au schimbat câtuşi de puţin expresia. De asemenea, vocea cu
care a început să vorbească era liniştită, înceată, ai zice uşor plictisită.
— Poetaş parşiv! Avorton şi gunoi ce eşti! Un zero îngâmfat. Ai vrut să
fugi de mine? De mine încă n-a fugit nimeni. N-am terminat discuţia,
578
cabotin şi cap de bou ce eşti. Te-am întrebat ceva în condiţii mult mai
agreabile. Acum o să răspunzi la întrebările mele, dar în condiţii mult mai
puţin agreabile. Nu-i aşa c-o să răspunzi?
Jaskier a dat zelos din cap. Abia atunci a apărut un zâmbet pe faţa lui
Rience. Şi a dat un semn. Bardul a horcăit cu disperare, simţind cum se
întinde funia şi mâinile răsucite la spate trosnesc din încheieturi.
— Nu poţi vorbi, a constatat Rience, continuând să afişeze un rânjet
scârbos. Dar te doare, nu-i aşa? Să ştii că deocamdată te trag pentru propria-
mi plăcere, pentru că-mi place enorm să asist la suferinţa cuiva. Nu, puţin
mai sus încă.
Jaskier era cât pe ce să se sufoce cu flegma.
— Ajunge! a ordonat în cele din urmă Rience, după care s-a apropiat şi
l-a tras pe poet de jabou. Ascultă, cocoşelule! Am să te dezleg de blestem,
ca să-ţi revină vorbirea. Dar dacă încerci să ridici vocea ta fermecătoare mai
mult decât e cazul, ai să regreţi.
A schiţat un gest cu mâna, atingând cu inelul său obrazul poetului, iar
Jaskier a început să-şi simtă maxilarul, limba şi cerul gurii.
— Acum, a continuat încet Rience, îţi voi pune câteva întrebări, iar tu
vei răspunde rapid, fluent şi exhaustiv. Dar dacă vei ezita sau te vei bâlbâi
măcar o clipă, dacă-mi dai cel mai mic motiv de îndoială asupra sincerităţii
tale, atunci… uită-te în jos.
Jaskier s-a conformat, constatând cu groază că de nodurile de pe
gleznele sale e legată o funie scurtă, al cărei capăt este fixat de un ciubăr
plin cu var.
— Dacă voi ordona să te tragă mai sus, a zâmbit crunt Rience, şi odată
cu tine acest ciubăr, cu siguranţă nu-ţi vei mai simţi mâinile. Mă îndoiesc că
vei mai putea cânta la lăută după aşa ceva. Realmente mă îndoiesc. Aşadar,
cred că poţi să vorbeşti. Nu-i aşa că am dreptate?
Jaskier nu a confirmat, pentru că, de teamă, nu putea să-şi mişte capul şi
nici să emită vreun sunet. Rience nu dădea impresia că ţine la confirmare.
— Eu, se înţelege, a spus, voi şti imediat dacă spui adevărul, îmi voi da
seama din capul locului de orice subterfugiu şi nu mă las indus în eroare de
artificii poetice şi de erudiţie dubioasă. E o nimica toată pentru mine, aşa
cum nimica toată a fost să te paralizez pe scări. Aşadar, te sfătuiesc,
banditule, ai grijă de fiecare cuvânt. Hai să nu pierdem vremea. După cum
ştii, mă interesează eroina uneia dintre minunatele tale balade, nepoata
reginei Calanthe din Cintra. Prinţesa Cirilla, alintată Ciri. Conform
579
relatărilor martorilor oculari, această fătucă a pierit în timpul asediului
oraşului acum doi ani. În schimb, în baladă descrii plastic şi emoţionant
întâlnirea ei cu acel individ ciudat, aproape legendar, acel… vrăjitor Geralt
sau Gerald. Lăsând la o parte născocirile poetice despre predestinare şi
hotărârile sorţii, din baladă rezultă că acel copilaş a ieşit neatins din bătălia
pentru Cintra. Oare e adevărat?
— Nu ştiu… a gemut Jaskier. În numele zeilor, sunt doar un poet, am
auzit una şi alta, iar restul…
— Ce?
— Restul l-am scos din condei. Am confabulat! Nu ştiu nimic! a urlat
bardul, văzând cum Rience îi face semn jegosului şi simţind că funia se
întinde şi mai tare. Nu mint!
— Într-adevăr, a dat din cap Rience. Nu minţi în mod direct, aş fi simţit.
Dar omiţi ceva. N-ai fi plăsmuit o baladă aşa, pur şi simplu, fără un motiv,
şi doar îl ştii pe acel vrăjitor. Ai fost văzut de mai multe ori în compania lui.
Hai, zi-i Jaskier, dacă ţi-i milă de încheieturile tale. Tot ceea ce ştii.
— Această Ciri, a gâfâit poetul, era hărăzită vrăjitorului, era aşa-zisul
Copil Surpriză. Aţi auzit cu siguranţă, e o poveste cunoscută. Părinţii ei i-au
promis-o vrăjitorului.
— Părinţii să-şi fi dat copilaşul în mâinile acelui mutant nebun? Acelui
mercenar? Minţi, poetaşule, gogoriţe de-astea poţi să le susuri muierilor.
— Aşa a fost, jur pe sufletul mamei mele, a scâncit Jaskier. Ştiu din
sursă sigură… Vrăjitorul…
— Spune-mi despre fătucă! Deocamdată vrăjitorul nu mă interesează.
— Nu ştiu nimic despre fătucă! Ştiu doar că vrăjitorul a pornit după ea la
Cintra când a izbucnit războiul. L-am întâlnit atunci. De la mine a aflat
despre măcel şi despre moartea reginei Calanthe… Mă întreba despre acest
copil, despre nepoata reginei. Dar din câte ştiam eu, în Cintra muriseră toţi,
din ultimul bastion nerămânând nici măcar un suflet viu.
— Vorbeşte. Mai puţine metafore. Mai concret!
— Când vrăjitorul a aflat despre căderea Cintrei şi despre măcel, a
renunţat la călătorie. Amândoi am fugit în nord. Ne-am despărţit la
Hengfors şi de atunci nu l-am mai văzut… Şi pentru că pe drum mai spunea
câte ceva despre acea… Ciri, sau cum îi zice, şi despre predestinare… Am
compus această baladă. Mai mult nu ştiu, jur.
Rience l-a privit aspru.
— Şi unde se află acum acel vrăjitor? a întrebat. Ucigaşul de monştri
580
plătit, acel măcelar romantic, căruia îi place să emită elucubraţii despre
predestinare!
— Ţi-am zis, l-am văzut ultima dată…
— Ştiu bine ce ai zis, l-a întrerupt Rience. Ascult cu atenţie ce spui. Şi tu
să mă asculţi cu atenţie! Să-mi răspunzi cu exactitate la întrebări. Întrebarea
era următoarea: dacă vrăjitorul Geralt sau Gerald n-a fost văzut de nimeni
de mai bine de-un an, atunci unde se ascunde? Care-i este ascunzătoarea?
— Nu ştiu unde-i, s-a precipitat trubadurul. Nu mint, chiar nu ştiu…
— Prea repede, Jaskier, prea repede, a zâmbit sinistru Rience. Prea
zelos. Eşti tu dibaci, dar şi imprudent. Zici că nu ştii unde-i. Dar pot să
pariez că ştii ce-i asta.
Jaskier a scrâşnit din dinţi. De furie şi de disperare.
— Ei? Rience i-a făcut semn jegosului. Unde se ascunde vrăjitorul? Cum
se cheamă locul?
Poetul tăcea. Funia se întindea răsucindu-i dureros mâinile, iar picioarele
pierduseră contactul cu pământul. Jaskier a urlat sacadat şi scurt, pentru că
inelul magic al lui Rience i-a pus imediat un căluş.
— Mai sus, mai sus! Rience şi-a pus mâinile în şold. Ştii, Jaskier, aş
putea să-ţi sondez prin magie creierul, dar e prea epuizant. Şi pe deasupra
îmi face plăcere să privesc cum îţi ies ochii din orbite de durere. Şi oricum
o să-mi spui.
Jaskier ştia că o să spună. Funia, fixată de gleznele sale, s-a întins din
nou, iar ciubărul umplut cu var s-a deplasat pe podeaua de pământ cu un
trosnet.
— Stăpâne, a zis dintr-odată cel de-al doilea găligan, acoperind felinarul
cu o şubă şi privind prin deschizătura uşii cocinii. Vine cineva! O fată,
ceva.
— Ştiţi ce-aveţi de făcut, a sâsâit Rience. Stinge felinarul!
Jegosul a slăbit funia, Jaskier a căzut fără vlagă la pământ, dar în aşa fel
încât vedea cum cel cu felinarul se aşază într-o parte a uşiţei, iar jegosul
pândeşte cu un cuţit lung în mână de cealaltă parte. Prin îmbinările
scândurilor pătrundeau luminile bordelului, iar poetul auzea sporovăiala şi
cântecele care veneau din direcţia lui. Uşiţa cocinei a scârţâit şi s-a deschis,
iar în cadrul ei a apărut o siluetă nu prea înaltă, înfăşurată într-o mantie, cu
o căciuliţă rotundă, strâns lipită de cap. După o clipă de ezitare, femeia a
păşit pragul. Jegosul s-a năpustit asupra ei, luându-şi avânt cu cuţitul. Dar a
căzut în genunchi, întrucât cuţitul nu întâmpinase nicio rezistenţă, trecând
581
prin gâtul siluetei ca printr-un nor de fum. Deoarece silueta era chiar un nor
de fum care începea deja să se împrăştie. Dar înainte de a se împrăştia de
tot, a intrat în cocină altă siluetă, nedefinită, întunecată şi iute ca o
nevăstuică. Jaskier văzu cum, lovindu-l cu mantia pe cel care ţinea
felinarul, a sărit asupra jegosului, văzu cum sclipi ceva în mâna ei şi auzi
cum jegosul s-a înecat şi a început să horcăie sălbatic. Celălalt găligan a
reuşit să se elibereze de sub mantie, a sărit şi şi-a luat elan cu cuţitul. Din
mâna siluetei vagi a ţâşnit cu un sâsâit un fulger încărcat cu foc, care s-a
împrăştiat cu un sfârâit sinistru, asemenea uleiului încins, pe faţa şi pe
pieptul găliganului. Acesta a zbierat sfâşietor şi cocina a fost invadată de
putoarea scârboasă a cărnii fripte.
Atunci a atacat Rience. Vraja aruncată de el a luminat întunericul cu o
strălucire albăstruie în care Jaskier a văzut o femeie zveltă în straie
bărbăteşti, care gesticula straniu cu ambele mâini. A văzut-o pentru o
secundă, fiindcă lumina albăstruie a dispărut brusc într-un vacarm şi o
lumină orbitoare, iar Rience, cu un răcnet turbat, a fost împins în spate,
prăbuşindu-se peste scânduri, frângându-le cu trosnete. Femeia în straie
bărbăteşti a sărit la el cu stiletul sclipind în mână. Cocina s-a umplut din
nou de o strălucire, de data aceasta aurie, emanată dintr-un oval lucios
apărut brusc în aer. Jaskier l-a văzut pe Rience cum sare de la pământ şi se
năpusteşte în oval, dispărând instantaneu. Ovalul şi-a pierdut strălucirea,
dar înainte de a dispărea de tot, femeia a apucat să-l ajungă şi să strige
bălmăjind ceva şi întinzând mâna. S-a auzit un trosnet şi un foşnet, iar
ovalul evanescent a dat în clocot într-o clipită, emanând o vâlvătaie
duduitoare. Din depărtare, de foarte departe, la urechile lui Jaskier a ajuns
un sunet vag, o voce care aducea a urlet de durere. Ovalul s-a stins de tot,
iar în cocină s-a instalat din nou întunericul. Poetul simţea cum dispare acea
forţă care îi pusese căluşul în gură.
— Ajutor! a zbierat. Săriţi!
— Tacă-ţi gura, Jaskier! a zis femeia îngenunchind lângă el şi tăindu-i
nodurile cu stiletul automat al lui Rience.
— Tu eşti, Yennefer?
— Doar nu vrei să spui că ai uitat cum arăt. Şi nici că vocea mea îi este
străină urechii tale. Poţi să te ridici? Nu ţi-au rupt oasele?
Jaskier s-a ridicat cu greu, a icnit şi a început să-şi frece braţele
dureroase.
— Ce facem cu ăştia? a arătat spre trupurile care zăceau pe pământ.
582
 — Hai să verificăm! Vrăjitoarea şi-a închis cu clinchet stiletul automat.
Bine-ar fi să mai trăiască măcar unul. Aş avea câteva întrebări să-i pun.
— Ăsta, trubadurul s-a dus în dreptul jegosului, se pare că trăieşte.
— Nu cred, a constatat Yennefer fără nicio emoţie. I-am secţionat
traheea şi artera de la gât. Poate mai zvâcneşte ceva în el, dar n-o să mai
zvâcnească mult.
Pe Jaskier l-au trecut fiorii.
— I-ai tăiat gâtul?
— Dacă nu mi-aş fi trimis mai înainte o iluzie din prudenţa
caracteristică, acum aş fi zăcut eu întinsă în locul lui. Ia să-l vedem şi pe
celălalt… La naiba! Uite, aşa un zdrahon şi n-a rezistat. Păcat, păcat…
— Nici ăsta nu mai trăieşte?
— N-a rezistat la şoc. Hmmm… L-am fript un pic prea tare. Ia te uită,
până şi dinţii i s-au carbonizat… Ce-i cu tine, Jaskier? Ai să borăşti?
— Am să… bâigui poetul, aplecându-se şi sprijinindu-şi fruntea de
peretele cocinii.

— Asta-i tot? Vrăjitoarea a lăsat cana din mână şi a apucat ţepuşa cu

puiul înfipt. N-ai minţit cu nimic? N-ai omis nimic?
— Nimic în afară de recunoştinţă. Îţi mulţumesc, Yennefer.
L-a privit în ochi, şi-a plecat uşor capul, pletele sale negre, cârlionţate i
s-au revărsat ca o cascadă de pe umeri. Şi-a scos puiul din ţepuşă pe farfuria
din lemn şi a început să-l tranşeze cu dibăcie. Folosea cuţitul şi furculiţa.
Până atunci Jaskier cunoscuse doar o singură persoană capabilă să
mânuiască furculiţa şi cuţitul pentru a mânca puiul la fel de tacticos. Acum
şi-a dat seama de unde şi de la cine aflase Geralt asta… Hm… s-a gândit în
sinea lui, nu-i de mirare, au stat un an împreună în casa ei din Vengerberg şi
până când a tăiat-o de la ea, i-au intrat în cap multe ciudăţenii. Şi-a scos şi
el puiul din ţepuşă, i-a rupt fără să stea pe gânduri piciorul şi a început să
înfulece, ţinându-l demonstrativ cu ambele mâini.
— De unde-ai ştiut? a întrebat-o. Cum de-ai reuşit să-mi vii în ajutor la
timp?
— Eram lângă Bleobheris în timpul reprezentaţiei.
— Nu te-am observat.
— N-am vrut să fiu observată. Mai târziu am plecat după tine în târg.
Te-am aşteptat aici, la crâşmă, pentru că nu se cuvenea să merg unde-ai
mers tu, la acel lăcaş de plăceri îndoielnice şi de gonoree neîndoielnică.
583
Într-un târziu mi-am pierdut totuşi răbdarea. Umblam prin curte şi deodată
am avut senzaţia că aud nişte voci dinspre cocină. Mi-am ascuţit auzul şi
atunci mi-am dat seama că nu este niciun sodomist aşa cum crezusem la
început, ci că eşti tu. Patroane, mai adu niţel vin, dacă eşti amabil.
— Vă servesc imediat, domniţă dragă, îndată fug!
— Vinul de data trecută, te rog, dar fără apă. Tolerez apa doar la baie, în
vin e scârboasă.
— Vă servesc, vă servesc.
Yennefer a dat farfuria la o parte. Pe oase, aşa cum remarcase Jaskier,
mai rămăsese destulă carne pentru cârciumar şi familia lui. Cuţitul şi
furculiţa erau desigur elegante şi distinse, dar nu prea eficiente.
— Îţi mulţumesc că m-ai salvat, i-a repetat. N-aş fi scăpat viu din
mâinile blestematului de Rience. Ar fi stors totul din mine şi m-ar fi căsăpit
ca pe un berbec.
— Şi eu sunt de aceeaşi părere, a zis ea şi a turnat vin amândurora şi a
ridicat paharul. Să bem, aşadar, în cinstea salvării sănătăţii tale, Jaskier.
— Şi în sănătatea ta, Yennefer! i-a replicat. A sănătăţii pentru care mă
voi ruga începând de astăzi de câte ori voi avea ocazia. Îţi sunt îndatorat,
frumoasă doamnă şi-mi voi plăti datoria prin cântecele mele. Voi combate
mitul conform căruia magicienii sunt insensibili la nedreptăţirea cuiva şi nu
se prea grăbesc să sară în ajutorul unor muritori străini săraci şi nefericiţi.
— Ei, na! a schiţat un zâmbet, întredeschizându-şi uşor ochii săi de
culoarea violetelor. Mitul are o justificare. N-a apărut fără motiv. Dar tu nu
eşti deloc un străin, Jaskier. Te cunosc doar şi îmi place de tine.
— Oare? a schiţat şi poetul un zâmbet. Până acum ai păstrat bine
secretul. Auzisem chiar şi păreri cum că nu mă suporţi deloc, citez, ca pe o
molimă.
— Aşa a fost cândva magiciana luându-şi o mină serioasă. Apoi mi-am
schimbat punctul de vedere. Apoi ţi-am devenit recunoscătoare.
— Pentru ce, dacă-mi permiţi să te întreb?
— N-are importanţă, a spus ea jucându-se cu cana goală. Să revenim la
întrebări mai serioase. La cele care ţi-au fost adresate în cocină, când ţi-au
smuls mâinile din încheieturi. Cum a fost, de fapt, Jaskier? Chiar nu l-ai
mai văzut pe Geralt de când aţi fugit din valea Yarugăi? Chiar nu ştiai că
după terminarea războiului, el s-a întors în sud? Că a fost grav rănit, atât de
grav, încât s-a dus vestea despre moartea lui? N-ai ştiut nimic?
— Nu. N-am ştiut. Pentru că o perioadă am zăbovit la Pont Vanis, la
584
curtea lui Esterad Thyssen. Şi apoi la Niedamir din Hengfors…
— N-ai ştiut, magiciana a clătinat din cap şi s-a descheiat la tunică.
Pe gât, pe zgarda ei neagră, de catifea a sclipit o steluţă din obsidian,
incrustată cu briliante, şi a continuat:
— Nu ştiai că după ce şi-a oblojit rănile Geralt a plecat în Zarzecze?
Chiar n-ai idee pe cine căuta acolo?
— Am o bănuială. Dar nu ştiu dacă a găsit.
— Nu ştii, a repetat. Tu, cel care de obicei le ştii pe toate şi le cânţi pe
toate. Până şi chestii atât de intime cum ar fi sentimentele cuiva. Sub
Bleobheris ţi-am ascultat baladele, Jaskier. Câteva strofe bune mi-au fost
dedicate mie.
— Poezia, a mormăit cu ochii la pui, are regulile ei. Nimeni n-ar trebui
să se simtă atins…
—  „Părul ca o aripă de corb, ca o furtună în noapte…”, a citat Yennefer
cu o emfază exagerată „… iar în ochi se odihnesc fulgere violete…” Aşa
era?
— Aşa mi te-ai întipărit în minte, a zâmbit uşor poetul. Cine vrea să
spună că e o descriere mincinoasă să arunce primul cu piatra în mine.
— Nu ştiu, vrăjitoarea şi-a strâns buzele, cine ţi-a permis să-mi descrii
organele interne. Cum venea? „Inima ca o bijuterie care îi împodobeşte
gâtul, dar tare ca diamantul, insensibilă, mai aspră şi mai tăioasă decât
obsidianul…” Tu însuţi ai plăsmuit aşa ceva? Sau poate…
Buzele ei tremurau uşor într-o grimasă.
— …sau poate ţi-a băgat în cap cineva destăinuirile şi suferinţele sale?
— Hmm… Jaskier şi-a dres vocea abandonând subiectul delicat. Spune-
mi, Yennefer, când l-ai văzut ultima dată pe Geralt?
— Demult.
— După război?
— După război… Lui Yennefer i s-a schimbat puţin vocea. Nu, după
război nu l-am mai văzut. Mult timp… n-am văzut pe nimeni. Dar hai să
trecem la subiect, poetule. Sunt puţin mirată că nu ştii nimic, că n-ai auzit
nimic şi cu toate acestea tocmai pe tine te-a întins cu funia cineva, vrând să
obţină informaţii. Nu te îngrijorează chestia asta?
— Mă îngrijorează.
— Ascultă-mă! a zis aspru, bătând cu cana în masă. Ascultă-mă cu
atenţie! Scoate-ţi balada asta din repertoriu. N-o mai cânta!
— Te referi la…
585
 — Ştii foarte bine la ce mă refer. Cântă despre războiul cu Nilfgaardul.
Cântă despre Geralt şi despre mine, prin asta nu ne faci nici rău, nici bine.
Nici n-ajuţi, nici nu strici. Dar despre Leuţa din Cintra să nu mai cânţi.
S-a uitat în jur verificând dacă vreunul dintre puţinii oaspeţi ai hanului la
această oră nu trage cu urechea, a aşteptat până când fata care strângea de
pe mese s-a îndreptat spre bucătărie.
— Încearcă, de asemenea, să eviţi întâlnirile între patru ochi cu oamenii
pe care nu-i cunoşti, a zis încet. Cei care uită să te salute de la început din
partea unor cunoştinţe comune. Înţelegi?
A privit-o surprins. Yennefer i-a zâmbit.
— Salutări de la Dijkstra, Jaskier.
Acum bardul s-a uitat în jur cu teamă. Mirarea lui trebuie să fi fost foarte
expresivă, iar grimasa lui amuzantă, pentru că magiciana şi-a permis să se
uite destul de sarcastic.
— Apropo, a şoptit aplecându-se peste masă. Dijkstra vrea un raport de
la tine. Te întorci de la Verden, iar pe Dijkstra îl interesează despre ce
anume se discută la Curtea regelui Ervyll. M-a rugat să-ţi transmit ca
raportul să fie de această dată la obiect, detaliat şi în niciun caz versificat.
În proză, Jaskier. În proză.
Poetul a simţit un nod în gât şi a dat din cap. Tăcea şi se gândea la
întrebare. Dar magiciana i-a luat-o înainte.
— Vin vremuri grele, a zis încet, grele şi periculoase. Vine vremea
schimbărilor. Ar fi păcat să îmbătrânim cu conştiinţa încărcată că n-am
făcut nişte schimbări în bine. Nu-i aşa?
A dat din cap a aprobare, dregându-şi vocea:
— Yennefer?
— Te ascult, poetule.
— Cei din cocină… Aş fi vrut să aflu cine erau, ce voiau şi cine i-a
trimis la mine. I-ai nimicit pe-amândoi, dar umblă vorba că vă pricepeţi să
smulgeţi informaţii chiar şi de la cei morţi.
— Dar nu umblă şi vorba că necromanţia este interzisă prin edictul
Consiliului? Lasă-i în pace, Jaskier! Borfaşii ăia oricum nu ştiau prea multe.
Cel care a fugit… Hmm… Cu el altfel stă treaba.
— Rience. El e vrăjitor, nu-i aşa?
— Da. Dar nu unul prea iscusit.
— Totuşi, a reuşit să fugă. Am văzut în ce mod. S-a teleportat, aşa-i?
Asta nu înseamnă nimic?
586
 — Evident, înseamnă. Înseamnă că cineva l-a ajutat. Acest Rience nu
avea nici destul timp, nici destule puteri pentru a deschide portalul oval,
suspendat în aer. O astfel de teleportare nu e floare la ureche. E clar că
altcineva i l-a deschis, cineva incomparabil mai puternic. De aceea m-am
temut să-l urmăresc, neştiind unde voi ateriza. Dar am trimis în urma lui o
temperatură destul de înaltă. Va avea nevoie de multe vrăji şi elixiruri
împotriva arsurilor şi în orice caz va rămâne însemnat pentru o bună bucată
de timp.
— Poate te surprinde, dar era nilfgaardian.
— Aşa crezi? Yennefer s-a îndreptat şi, cu o mişcare rapidă, a scos din
buzunar stiletul automat, învârtindu-l în mână. Multe persoane poartă acum
stilete din Nilfgaard. Sunt comode şi mereu la îndemână. Pot fi ascunse
chiar şi în decolteu…
— Nu de stilet e vorba. Când îmi punea întrebări, folosea expresii ca
„lupta pentru Cintra”, „cucerirea oraşului” sau ceva de genul acesta.
Niciodată n-am mai auzit pe cineva să numescă astfel aceste întâmplări.
Pentru noi întotdeauna a fost un măcel. Măcelul Cintrei. Nimeni nu se
exprimă altfel.
Magiciana a ridicat mâna, studiindu-şi unghiile.
— Eşti perspicace, Jaskier. Ai o ureche foarte fină.
— Deformare profesională.
— Interesant! Oare de la ce profesie ţi se trage deformarea? i-a zâmbit
cochet. Dar îţi mulţumesc pentru informaţie. Este preţioasă.
— Asta să fie contribuţia mea la schimbările în bine. Spune-mi,
Yennefer, de ce Nilfgaardul este atât de interesat de Geralt şi de fetiţa din
Cintra?
— Nu-ţi băga nasul în asta, dintr-odată a devenit serioasă. Ţi-am spus,
trebuie să uiţi că ai auzit vreodată de nepoata reginei Calanthe.
— Da, mi-ai zis. Dar eu nu caut subiect pentru baladă.
— Atunci, ce naiba cauţi? Necazuri?
— Să presupunem, a zis încet, sprijinindu-şi bărbia pe degetele împletite
şi privind în ochii magicienei. Să presupunem că într-adevăr Geralt a salvat
acel copil. Să presupunem că a dat în sfârşit crezare puterii destinului şi a
luat cu el copilul găsit. Unde? Rience a încercat să-mi smulgă asta prin
tortură, dar tu ştii Yennefer, ştii prea bine unde s-a ascuns vrăjitorul.
— Ştiu.
— Ştii şi cum se ajunge acolo?
587
 — Şi asta o ştiu.
— Atunci, nu crezi că ar trebui să-l prevenim, să-i spunem că atât el, cât
şi fetiţa sunt căutaţi de oamenii de teapa acelui Rience? M-aş fi dus eu, dar
sincer nu ştiu unde… Este un loc al cărui nume prefer nici să nu-l rostesc…
— Concluzia, Jaskier!
— Dacă ştii unde se află Geralt, ar trebui să te duci să-l previi. Îi datorezi
ceva, Yennefer. Ceva te-a legat totuşi de el.
— Bineînţeles, a confirmat rece. Ceva m-a legat de el şi de aceea îl
cunosc un pic. Nu-i plăcea să insiste cineva să-l ajute. Şi dacă avea nevoie
de ajutor, îl căuta doar la persoanele în care avea încredere. A trecut mai
bine de-un an de la acele întâmplări, iar eu… n-am avut nicio veste de la el.
Şi dacă vorbim de datorie, îi sunt datoare exact cu atât cu cât îmi e şi el mie,
nici mai mult, nici mai puţin.
— Atunci, mă voi duce eu acolo, a ridicat el capul. Spune-mi…
— Nu-ţi spun, l-a întrerupt. Eşti compromis, Jaskier! Pot să pună iar laba
pe tine. Cu cât ştii mai puţin, cu atât mai bine. Dispari de aici! Du-te în
Redania, la Dijkstra şi Filippa Eihart, lipeşte-te de curtea lui Vizimir. Şi îţi
repet: uită de Leuţa din Cintra. De Ciri. Prefă-te că nu i-ai auzit niciodată
numele. Fă ce te rog eu. N-aş vrea să dai de vreun necaz. Prea mult ţin la
tine, prea mult îţi datorez…
— Ai mai zis asta o dată. Ce-mi datorezi, Yennefer?
Magiciana a întors capul, tăcând prelung.
— Ai umblat cu el, a zis într-un sfârşit. Datorită ţie n-a fost singur. I-ai
fost prieten. L-ai însoţit.
Bardul a coborât privirea.
— Puţin a avut de câştigat, a bolborosit. Puţin a profitat din această
prietenie. I-am adus numai necazuri. Mereu trebuia să mă scoată dintr-o
belea. Să mă ajute…
Vrăjitoarea s-a aplecat peste masă. Şi-a pus mâna peste palma lui şi i-a
strâns-o puternic, fără să scoată un cuvânt. Ochii ei emanau tristeţe.
— Du-te în Redania! a repetat după o clipă. La Tretogor. Acolo vei fi în
grija lui Dijkstra şi a Filippei. Nu încerca să faci pe grozavul! Te-ai băgat
într-o afacere periculoasă, Jaskier!
— Mi-am dat seama, s-a strâmbat, apoi şi-a masat braţul dureros.
Tocmai de aceea sunt de părere că trebuie să-l avertizăm pe Geralt. Numai
tu ştii unde poate fi găsit. Cunoşti drumul. Bănuiesc că i-ai fost oaspete…
Yennefer s-a întors. Jaskier a observat cum îşi strânge buzele şi cum îi
588
zvâcneşte un muşchi pe obraz.
— Bineînţeles, am avut ocazia, a spus, iar în vocea ei era ceva
imperceptibil de straniu. Am avut ocazia să-i fiu oaspete. Dar niciodată
nepoftit.

Vântul vuia cu furie, vălurind pâlcurile de iarbă care năpădiseră ruinele

şi şuierând printre tufişuri de măceş şi urzici înalte. Norii se rostogoleau
peste faţa rotundă a lunii, întrezărind pentru o clipă imensa fortăreaţă,
umplând cu strălucirea palidă şi învăluită în umbre şanţul şi fragmentele de
zid şi iluminând moviliţele de cranii cu rânjete ştirbe care priveau în gol
prin orbitele întunecate. Ciri a zbierat ascuţit şi şi-a acoperit capul cu
mantia vrăjitorului.
Iapa spintecată a păşit cu grijă prin mormanul de cărămizi şi a intrat sub
o arcadă spartă. Potcoavele zăngăneau pe dalele de piatră, trezind printre
ziduri ecouri lugubre, înăbuşite de vâltoarea vântului. Ciri tremura,
înfingându-şi degetele în coama calului.
— Mi-e frică! a şoptit.
— N-are de ce să-ţi fie frică, i-a răspuns vrăjitorul, punându-şi mâna pe
umărul ei. Greu mai găseşti în lumea asta un loc mai sigur… Acesta este
Kaer Morhen, Tărâmul Vrăjitorilor. Aici era cândva o fortăreaţă minunată.
Demult.
Nu i-a răspuns, şi-a plecat capul. Iapa vrăjitorului, pe nume Babuşca, a
nechezat uşor, ca şi cum ar fi vrut şi ea s-o liniştească.
S-au scufundat în abisul întunecat, în acel tunel lung, negru, infinit,
printre coloane şi arcade. Babuşca păşea sigură şi ageră, fără să-i pese de
beznă, zdrăngănind sprinţar din potcoave.
În faţa lor, la capătul tunelului s-a aprins brusc o linie luminoasă roşie,
dreaptă, verticală. Crescând şi lărgindu-se, s-a transformat într-o uşă
iluminată de strălucirea intermitentă a torţelor înfipte în suporturile de fier
de pe pereţi. În cadrul uşii s-a ivit o siluetă neagră, voalată de acea
strălucire.
— Cine-i acolo? a auzit Ciri o voce răutăcioasă, metalică, precum un
lătrat de câine. Geralt?
— Da, Eskel. Eu sunt.
— Intră!
Vrăjitorul a descălecat, a luat-o pe Ciri de pe şa, a pus-o pe pământ şi i-a
pus bocceaua în mânuţă. Fetiţa a strâns bocceluţa puternic cu ambele mâini,
589
regretând că e prea mică pentru a se ascunde în întregime după ea.
— Aşteaptă-mă aici cu Eskel! a zis vrăjitorul. O duc pe Babuşca în
grajd.
— Hai la lumină, micuţule! a mârâit bărbatul pe nume Eskel. Să nu stai
în întuneric.
Ciri i-a privit faţa şi cu greu şi-a reprimat un ţipăt de spaimă. Acesta nu
arăta a om. Deşi stătea în două picioare, deşi mirosea a transpiraţie şi a fum,
deşi purta straie normale omeneşti, nu arăta a om. Niciun om, se gândea, nu
poate avea aşa o faţă.
— Ce mai aştepţi? i-a zis Eskel.
Nu s-a clintit. Din beznă se auzea din ce în ce mai slab tropăitul copitelor
Babuşcăi. Ceva pufos şi chiţcăitor s-a strecurat pe lângă piciorul ei. A
tresărit.
— Să nu rămâi în întuneric, puştiulică, pentru că şobolanii îţi vor roade
carâmburile.
Ciri, lipindu-şi strâns bocceaua la piept, a păşit iute în direcţia luminii.
Şobolanii au sărit pe sub picioarele ei, scoţând ţipete ascuţite. Eskel s-a
aplecat, i-a luat bocceluţa şi i-a dat jos scufiţa.
— Ei, drăcie! a mormăit. Fetiţă. Asta mai lipsea!
S-a uitat la el speriată. Eskel i-a zâmbit. Fetiţa a observat că e totuşi un
om, că are o faţă normală, umană, doar cam desfigurată din cauza unei
cicatrici lungi, urâte şi semirotunde, care se întindea din colţul buzelor pe
tot obrazul, până la urechi.
— Dacă tot ai ajuns aici, fii bine venită la Kaer Morhen, i-a zis el. Cum
te cheamă?
— Ciri, a zis în locul ei Geralt, ivindu-se fără să se audă vreun foşnet în
întuneric. Eskel s-a întors. Deodată, ambii vrăjitori s-au îmbrăţişat rapid,
puternic şi fără niciun cuvânt. Doar o clipită.
— Trăieşti, Lupule!
— Trăiesc.
— Ei, bine… Eskel a scos o torţă din suport. Hai! Închid porţile
interioare ca să nu iasă căldura.
Mergeau pe hol. Şi aici erau şobolani, care se furişau pe lângă pereţi,
chiţcăind în trecerile laterale şi zbughind-o din faţa cercului de lumină
intermitentă proiectat de torţă. Ciri mergea cu paşi mici şi rapizi, încercând
să ţină pasul cu bărbaţii.
— Cine iernează aici, Eskel? În afară de Vesemir?
590
 — Lambert şi Coën.
Au coborât scările abrupte şi alunecoase. În jos se vedea strălucirea
luminii. Ciri a auzit nişte voci şi a simţit miros de fum.
Era o hală imensă, inundată de lumina venită dinspre o vatră mare, în
care duduiau vâlvătăile aspirate de neantul hornului. În mijlocul halei trona
o masă uriaşă şi grea, la care se puteau aşeza cel puţin zece oameni, dar
erau numai trei. Trei oameni. Trei vrăjitori, s-a corectat în sinea sa Ciri. Le-
a văzut doar siluetele pe fundalul luminos al jarului din vatră.
— Bine-ai venit, Lupule! Te aşteptam.
— Bine te-am găsit, Vesemir! Bine v-am găsit, băieţi! Ce bine-i să fiu
din nou acasă!
— Pe cine ne-ai adus?
Geralt a tăcut o clipă, după care şi-a pus mâna pe umărul lui Ciri,
împingând-o delicat în faţă. Înainta stângaci, nesigură, chircindu-se şi
aplecându-şi capul.
Mi-e frică, se gândea ea. Mi-e tare frică. Când m-a găsit şi m-a luat cu el
Geralt, m-am gândit că nu se mai întoarce frica, că totul a trecut… Şi iată,
în loc să mă aflu acasă, sunt în această fortăreaţă groaznică, întunecată şi
ruinată, împânzită de şobolani şi ecouri sinistre… Mă aflu din nou în faţa
unui zid roşiatic de foc. Văd siluete negre şi ameninţătoare, le văd ochii
răutăcioşi şi nemaipomenit de sticloşi ţintuiţi asupra mea…
— Cine-i copilul, Lupule? Cine este fetiţa?
— Ea este a mea… Geralt s-a poticnit deodată. Ciri a simţit pe umeri
palmele lui dure şi puternice. Şi deodată frica a dispărut fără urmă. Focul
roşiatic şi duduitor emana căldură. Numai căldură. Siluetele negre erau
prietenoase. Ocrotitoare. Ochii strălucitori exprimau curiozitate. Grijă şi
nelinişte…
Mâinile lui Geralt i-au apăsat umerii…
— Ea este a noastră predestinare.

591
 Cu adevărat nu se află pe lume ceva mai scârbos decât monştrii
potrivnici naturii, şi anume vrăjitorii, pentru că aceştia sunt roade
ale vrăjitoriei diabolice, mârşave. Aceştia sunt tâlhari, bandiţi,
canalii, fără cinste, conştiinţă şi scrupule. Nişte creaturi ale
iadului, în stare doar să omoare. Nu este loc pentru aceştia printre
oamenii cumsecade.
Iar acel Kaer Morhen, unde aceşti nemernici se cuibăresc,
unde-şi săvârşesc ritualurile lor scârboase, trebuie ras de pe faţa
pământului, iar pe urmele lui trebuie să fie împrăştiată sare şi
salpetru.

ANONIM, Monstrum sau A vrăjitorului

descriere

Intoleranţa şi superstiţia au fost întotdeauna trăsături ale

proştilor din mulţime şi niciodată, din câte cred eu, nu vor fi
smulse din rădăcini, pentru că sunt la fel de veşnice ca prostia
însăşi. Acolo unde astăzi se înalţă munţii, vor fi cândva mări, acolo
unde astăzi se învolburează mările vor fi mâine pustiuri. Numai
prostia tot prostie rămâne.

NICODEMUS DE BOOT, Meditaţii despre

viaţă, fericire şi bunăstare

592
 2
Triss Merigold a suflat în căuşul palmelor îngheţate, şi-a mişcat degetele
şi a bolborosit formula magică. Calul ei, un armăsar jugănit, bălan, cu
coama şi pletele negre, a reacţionat imediat la formulă, a fornăit, a nechezat
şi a întors capul spre magiciană, privind-o cu ochii înlăcrimaţi de vânt şi de
frig.
— Ai două soluţii, bătrâne, a zis Triss, punându-şi mănuşile. Ori te
obişnuieşti cu magia, ori te vând ţăranilor pentru plug.
Armăsarul jugănit şi-a fâlfâit urechile, a pufnit aburi pe nări şi a pornit în
jos pe un versant împădurit. Magiciana s-a aplecat în şa, evitând loviturile
crengilor acoperite de chiciură.
Formula a acţionat rapid şi Triss n-a mai simţit împunsăturile gerului în
coate şi în ceafă. I-a dispărut şi senzaţia aceea neplăcută de frig care te face
să te zgribuleşti şi să-ţi bagi capul între umeri. Vraja, încălzind-o, i-a potolit
şi foamea care-i rodea stomacul de câteva ore. Triss s-a înveselit, s-a făcut
comodă pe şa şi a început să privească în jur cu atenţia mărită.
Din momentul în care a abandonat drumul mai circulat, a ţinut direcţia
dată de peretele gri-alburiu al munţilor şi de vârfurile înzăpezite care
străluceau auriu în clipele rare în care soarele izbutea să străpungă norii în
zorii zilei sau în amurg. Acum, când se apropia mai mult de lanţul muntos,
trebuia să fie şi mai atentă. Tărâmurile din preajma lui Kaer Morhen erau
vestite prin sălbăticie şi inaccesibilitate, iar crăpătura din peretele granitic
după care trebuia să se ghideze nu era lesne de găsit pentru un ochi
neexperimentat. Era de-ajuns să te-abaţi în unele dintre numeroasele chei
sau defilee, ca să o pierzi din vedere. Până şi ea, cea care cunoştea drumul
şi ştia unde să caute trecătoarea, nu putea să-şi permită nici măcar o clipă de
neatenţie.
Pădurea s-a terminat. În faţa magicienei se întindea o vale înaltă plină de
prundiş, care ducea spre versanţii abrupţi din planul îndepărtat. Prin
mijlocul văii curgea Gwenllech, Râul Pietrelor Albe, învolburându-se
spumos printre stâncile şi trunchiurile cărate de şuvoi. În cursul superior,
Gwenllech era deja un pârâu scăzut, deşi lat. Aici putea fi trecut cu
uşurinţă. Mai jos, la Kaedwen, în cursul mijlociu, râul constituia un
obstacol de netrecut, era foarte iute şi se frângea din cauza marmitelor de pe

593
fund.
Jugănitul, intrat în apă, a mărit pasul, intenţionând să ajungă cât mai
repede pe celălalt mal. Triss l-a oprit cu delicateţe – şuvoiul era prea adânc,
ajungându-i calului un pic deasupra crupelor, însă pietrele care zăceau pe
fund erau alunecoase, iar curentul era aspru şi iute. Apa se învolbura şi
spumega în jurul piciorului calului.
Magiciana şi-a îndreptat ochii spre cer, răcoarea şi vântul care se
înteţeau puteau să prevestească aici, la munte, o viforniţă, iar perspectiva de
a petrece următoarea noapte într-o grotă sau într-o scobitură între stânci nu
suna prea atractiv. Ar fi putut, dac-ar fi fost nevoită să continue călătoria,
chiar şi prin viforniţă. Ar fi putut recunoaşte drumul pe cale telepatică, ar fi
putut să se desensibilizeze la frig prin magie. Ar fi putut, dac-ar fi fost
nevoită. Dar prefera să nu fie nevoită.
Din fericire, Kaer Morhen se apropia. Triss l-a direcţionat pe jugănit pe
un grohotiş plat, pe o grămadă de pietre, şlefuite de gheţari şi râuri, a intrat
pe o fâşie îngustă, printre blocuri stâncoase. Pereţii defileului se înălţau
abrupt, părând că se ating sus, fiind despărţiţi doar de linia îngustă a
cerului. S-a făcut mai cald, pentru că vântul care vuia deasupra stâncilor nu
o mai ajungea din urmă, nu o mai biciuia, nu o mai muşca.
Fâşia s-a lărgit, a intrat într-un defileu şi apoi într-o vale de sinclinal,
mare, rotunjită, împădurită, întinsă printre stânci dinţate. Magiciana a
ignorat marginile blânde şi accesibile, intrând direct în codru. Uscăturile
trosneau sub copite. Calul, forţat să treacă printre trunchiuri căzute, a
nechezat surd, a dansat şi a tropăit. Triss a tras de dârlogi, l-a tras de
urechea păroasă şi l-a înjurat urât, referindu-se maliţios la handicapul lui.
Bidiviul, părând că s-a ruşinat, a început să meargă mai drept şi mai iute,
alegându-şi singur drumul prin desiş.
În curând au ieşit într-un loc mai limpezit, în albia unui pârâu care se
târa prelingându-se prin defileu. Magiciana s-a uitat în jur cu atenţie. În
scurt timp a găsit ce căuta. Deasupra cheilor, sprijinit pe nişte stânci uriaşe,
zăcea un trunchi imens, negru şi decojit, înverzit de muşchi. Triss s-a
apropiat, vrând să se asigure dacă era adevăratul Drum şi nu un copac
oarecare, doborât de vijelie. A zărit o potecă vagă, îngustă, care dispărea în
pădure. N-avea cum să se înşele, acesta era cu siguranţă Drumul, o potecuţă
străpunsă de obstacole, care înconjura fortăreaţa Kaer Morhen, pe care
vrăjitorii îşi exersau viteza de alergare şi controlul respiraţiei. Potecuţa era
numită Drum, dar Triss ştia că vrăjitorii începători aveau o denumire
594
specifică pentru ea: „Ucigaşa”.
S-a lipit de grumazul calului, trecând uşor pe sub trunchi. Deodată a
auzit un hârşâit de pietre. Şi paşi uşori şi sprinteni de om alergând.
S-a întors în şa şi a tras de dârlogi. A aşteptat să se apropie vrăjitorul de
buştean.
Vrăjitorul s-a suit pe buştean, a zbughit-o ca o săgeată, fără să se
oprească şi chiar fără să-şi balanseze umerii, uşurel, sprinţar, fluent, cu o
graţie inimaginabilă. A trecut într-o clipită, ca o stafie, dispărând printre
copaci fără să clintească vreo crenguţă. Triss a oftat răsunător, dând
surprinsă din cap.
Pentru că vrăjitorul, socotind după înălţime şi conformaţie, avea vreo
doisprezece ani.
Magiciana l-a îmboldit pe bălan cu călcâiele, a slăbit dârlogii şi a pornit
în trap în susul pârâului. Ştia că Drumul intersectează încă o dată defileul,
în locul numit „Gâtlejul”. Voia să mai arunce o privire micului vrăjitor.
Întrucât ştia că la Kaer Morhen nu mai fuseseră antrenaţi copilandri de mai
bine de un sfert de veac.
Nu se prea grăbea. Potecuţa Ucigaşei se încolăcea şi se bucla prin zăvoi
şi, pentru a o trece, vrăjitoraşul avea nevoie de mai mult timp decât ea, care
o luase pe scurtătură. Dar nici ea nu putea zăbovi prea mult. După Gâtlej,
Drumul şerpuia prin pădure, ducând direct către fortăreaţă. Dacă nu-l va
prinde lângă prăpastie, ar putea să nu-l mai vadă niciodată. Ea mai fusese la
Kaer Morhen de câteva ori şi era conştientă de faptul că vedea doar ceea ce
vrăjitorii voiau să-i arate. Triss nu era atât de naivă încât să nu-şi dea seama
că vrăjitorii voiau să-i arate doar o infimă parte din ceea ce se putea vedea
în realitate la Kaer Morhen.
După câteva minute de mers de-a lungul văii pietroase a pârâului, a zărit
Gâtlejul, o falie creată deasupra cheilor de către două stânci uriaşe, năpădite
de muşchi şi de copăcei piperniciţi şi încârligaţi. A slăbit dârlogii. Bălanul a
nechezat, aplecându-şi capul către apa care şiroia prin prundiş.
N-a avut mult de aşteptat. Silueta vrăjitorului s-a ivit pe stâncă. Băiatul a
sărit fără să se oprească din alergare. Magiciana a auzit mai întâi pocnetul
moale al aterizării şi apoi hârşâitul pietrelor, sunetul surd al căderii şi
strigătul înăbuşit. Sau, mai precis, un icnet.
Triss, fără să stea prea mult pe gânduri, a sărit din şa, şi-a aruncat blana
de pe umeri şi a luat-o la goană pe versant, urcându-se cu ajutorul
rădăcinilor şi crengilor de copaci. S-a avântat spre stâncă, însă a alunecat pe
595
covorul de ace de conifere şi a căzut în genunchi lângă silueta chircită pe
pietre. Văzând-o, puştiul a sărit ca un arc, s-a dat fulgerător la o parte şi a
prins cu dibăcie sabia fixată la spate, însă s-a poticnit şi a plonjat în ienuperi
şi pini. Magiciana nu s-a ridicat din genunchi, holbându-se la băiat şi
rămânând cu gura căscată. Pentru că nu era deloc un băiat.
De sub bretonul cenuşiu, ciopârţit strâmb şi urât o priveau nişte ochi
uriaşi, de un verde smarald, care dominau pe o faţă cu bărbie îngustă şi cu
nas uşor cârn. Se reflecta spaima în aceşti ochi.
— Nu te teme! a zis ezitant Triss.
Fetiţa şi-a deschis ochii şi mai larg. Aproape că nu gâfâia şi nu părea
transpirată. Era clar că mai alergase multe zile prin Ucigaşă.
— Ai păţit ceva?
Fetiţa n-a răspuns, în schimb s-a ridicat brusc, a sâsâit de durere,
deplasându-şi greutatea corpului pe piciorul stâng, apoi s-a aplecat şi şi-a
frecat genunchiul. Era îmbrăcată într-un soi de uniformă din piele cusută,
sau mai bine zis însăilată în aşa hal încât orice croitor care-şi respectă
meseria ar urla de disperare şi de oripilare văzând aşa ceva. Singurul lucru
care părea a fi oarecum nou şi potrivit măsurii sale erau cizmele înalte până
la genunchi, curelele şi sabia. Sau, mai exact, săbiuţa.
— Nu te teme! a repetat Triss, rămânând în genunchi. Am auzit cum ai
căzut, m-am speriat şi de aceea am venit în goană până aici.
— Am alunecat, a mormăit fetiţa.
— N-ai păţit nimic?
— Nu, dar tu?
Magiciana a râs, a încercat să se ridice, a făcut o grimasă şi a tras o
înjurătură, fiind străpunsă de durerea pe care-o simţea din gleznă. S-a
aşezat, şi-a îndreptat cu grijă talpa şi a mai tras o înjurătură.
— Vino la mine, puştoaico, ajută-mă să mă ridic!
— Nu sunt puştoaică.
— Bine. Atunci, cine eşti?
— O vrăjitoare!
— Hmm! Atunci apropie-te şi ajută-mă să mă ridic, vrăjitoareo!
Fetiţa nu s-a clintit. Se lăsa de pe un picior pe altul şi, jucându-se cu
cureaua sabiei în mâna învelită cu o mănuşă fără degete, o privea pe Triss
cu suspiciune.
— Să n-ai nicio teamă! i-a zâmbit magiciana. Nu sunt vreo tâlhăriţă sau
cineva străin. Mă numesc Triss Merigold şi mă duc la Kaer Morhen. Mă
596
cunosc vrăjitorii. Nu te holba aşa la mine! E de lăudat vigilenţa ta, dar fii
totuşi rezonabilă. Aş fi ajuns oare aici dacă n-aş fi ştiut unde să mă duc? Ai
mai întâlnit până acum vreo finţă omenească pe Drum?
Fetiţa a prins încredere, s-a apropiat şi i-a întins mâna. Triss s-a ridicat,
folosindu-se doar în mică măsură de ajutorul fetiţei. Dar nu despre ajutorul
ei era vorba. Voia s-o privească mai de aproape. Şi s-o atingă.
Ochii verzui ai micuţei vrăjitoare nu trădau trăsături de mutant. De
asemenea, atingerea mânuţei nu stârnea acea furnicătură uşoară şi agreabilă
caracteristică vrăjitorilor. Copila cu părul cenuşiu umbla pe potecile
Ucigaşei cu sabia în spate, deşi nu fusese supusă Probei Ierburilor şi nici a
Metamorfozelor. Triss era convinsă de asta.
— Ia arată-mi genunchiul, puştoaico!
— Nu sunt puştoaică.
— Scuză-mă. Dar tot ai un nume.
— Am… Sunt… Ciri.
— Îmi pare bine. Vino mai aproape, Ciri!
— N-am nimic.
— Vreau să văd cum arată acest „nimic”. Da, mă gândeam eu. „Nimic”
aduce perfect a pantaloni rupţi şi a piele jupuită până la carne vie. Stai
liniştită şi nu te teme.
— Nu mă tem… Auuu!
Magiciana a chicotit, şi-a frecat de şold palma încinsă de la vrajă. Fetiţa
s-a aplecat şi şi-a văzut genunchiul.
— Ooo! a zis. Nu mă mai doare! Nu mai este gaură… E de la vrăji?
— Ai ghicit.
— Eşti o magiciană rea?
— Iar ai ghicit! Deşi prefer să mi se spună simplu: magiciană. Şi ca să
nu te încurci, poţi să-mi foloseşti doar prenumele. Triss. Pur şi simplu:
Triss. Hai, Ciri! Jos ne aşteaptă calul meu. Mergem împreună la Kaer
Morhen.
— Ar trebui să alerg, a dat Ciri dezaprobator din cap. Nu e bine să
întrerupi alergarea, pentru că atunci se face lapte din muşchi. Geralt zice…
— Geralt este în fortăreaţă?
Ciri s-a bosumflat, şi-a strâns buzele, s-a uitat la magiciană de sub
bretonul cenuşiu. Triss a chicotit din nou.
— Bine, i-a zis. Nu mai pun întrebări. Secretul e secret. Şi-mi pare bine
că nu-l trădezi persoanei pe care n-o cunoşti aproape deloc. Haide! Când
597
ajungem, vedem noi cine este şi cine nu este în fortareaţă. Iar de muşchi n-
ai grijă, ştiu eu cum să mă descurc cu acidul lactic… Iată şi bidiviul meu.
Te-ajut…
I-a întins mâna, dar Ciri n-avea nevoie de ajutor. A sărit pe şa sprinten,
uşor, aproape fără să-şi ia avânt. Calul s-a scuturat şi a tropăit surprins, dar
fetiţa a prins repede dârlogii şi l-a liniştit.
— Te descurci cu caii, după cum văd.
— Mă descurc cu toate.
— Treci mai aproape de valtrap, a spus Triss şi şi-a aşezat piciorul în
scăriţă prinzând coama calului. Fă-mi loc un pic! Şi nu-mi scoate ochii cu
sabia aia!
Calul, atins delicat cu călcâiul, a pornit agale de-a lungul albiei pârâului.
Au trecut de următoarele chei şi au început să urce o colină ovală. De acolo
se vedeau deja Kaer Morhen, proptită de abruptul stâncos al zidurilor,
ruinat pe alături, fragmente din turnul de apărare şi din porţi şi stâlpul
donjonului îndesat şi tocit.
Bidiviul a nechezat, săltându-şi capul la trecerea şanţului pe rămăşiţele
de pod. Triss a tras de dârlogi. N-o impresionau craniile şi scheletele
fosilizate care zăceau pe fundul şanţului. Le mai văzuse ea.
— Nu-mi place asta, a zis deodată fetiţa. Nu-i aşa cum ar fi trebuit să fie.
Morţii trebuie să fie îngropaţi în pământ. În gorgan. Nu-i aşa?
— Aşa-i, a confirmat calm magiciana. Şi eu sunt de aceeaşi părere. Dar
vrăjitorii le ţin ca… amintire.
— Ce amintire?
— Kaer Morhen, Triss şi-a îndemnat calul spre arcadele sfărâmate, a fost
atacat. A fost o bătălie sângeroasă, în care au pierit aproape toţi vrăjitorii,
rămânând în viaţă doar cei care lipseau atunci din fortăreaţă.
— Cine i-a atacat? Şi de ce?
— Nu ştiu, a îngăimat. A fost foarte demult, Ciri. Întreabă-i pe vrăjitori.
— I-am întrebat, a bolborosit fetiţa. Dar n-au vrut să-mi spună.
Îi înţeleg, s-a gândit magiciana. Copilului iniţiat în ale vrăjitoriei, pe
deasupra şi fetiţă, nesupusă încă metamorfozelor mutante, nu i se pot spune
asemenea chestii. Nu i se spune unui astfel de copil despre un masacru. Nu
trebuie speriat un astfel de copil de perspectiva că şi el în viitor poate auzi
despre sine cuvintele pe care le urlau fanaticii care mărşăluiau la Kaer
Morhen. Mutant. Monstru. Jigodie. Blestemat de zei, creatură împotriva
naturii. Nu, se gândea, nu mă miră că vrăjitorii nu ţi-au spus despre asta,
598
micuţă Ciri. Nici eu n-o să-ţi spun. Eu, micuţă Ciri, am şi mai multe motive
ca să tac. Doar sunt magiciană, iar fără ajutorul magicienilor, fanaticii n-ar
fi cucerit atunci fortăreaţa. Până şi acel pamflet greţos, acel „Monstrum”
larg colportat, care i-a incitat pe fanatici şi care i-a îndemnat la crime, a
fost, din câte se spune, opera anonimă a unui vrăjitor. Iar eu, micuţă Ciri, nu
sunt adepta responsabilităţii colective, nu simt nevoia unui proces de
conştiinţă asupra evenimentelor desfăşurate cu o jumătate de veac înainte
de a mă naşte. Iar scheletele care au rolul de veşnică amintire în cele din
urmă se vor fosiliza de tot, se vor face praf şi pulbere, şi vor fi date uitării,
fiind spulberate de vântul care biciuieşte întruna colina…
— Ei nu vor neapărat să zacă aşa, a vorbit brusc Ciri. Nu vor să fie un
simbol, o mustrare de conştiinţă sau o ameninţare. Dar nici nu vor ca
cenuşa lor să fie spulberată de vânt.
Triss şi-a ridicat brusc capul, auzind vocea schimbată a fetei. A simţit
instantaneu o aură magică, zvâcnirea şi gâlgâitul sângelui în tâmple. S-a
îndreptat fără să scoată un cuvânt, temându-se să întrerupă şi să perturbe
ceea ce se întâmpla.
— Un gorgan obişnuit, şi vocea lui Ciri devenea din ce în ce mai puţin
naturală, metalică şi maliţioasă. Un morman de pământ năpădit de urzici.
Moartea are ochii albaştri şi reci, iar înălţimea obeliscului nu contează, aşa
cum nu contează nici inscripţiile dăltuite pe el. Cine poate şti asta mai bine
decât tine, Triss Merigold, cea de-a Paisprezecea de pe Deal?
Magiciana a încremenit. A văzut palmele fetiţei încleştate pe coama
calului.
— Tu ai murit pe Deal, Triss Merigold, a continuat vocea maliţioasă şi
străină. De ce ai venit aici? Întoarce-te, întoarce-te de îndată, ia cu tine
acest copil, Copilul Sângelui Vechi, ca să-l înapoiezi celor cărora le
aparţine. Fă asta, tu, a Paisprezecea. Pentru că, dacă nu o faci, vei muri din
nou. Va veni ziua în care Dealul te va revendica. Te vor revendica
mormântul şi obeliscul pe care a fost dăltuit numele tău.
Jugănitul a nechezat puternic, scuturându-şi capul. Ciri a făcut o mişcare
bruscă, dezmeticindu-se.
— Ce s-a întâmplat? a întrebat Triss, străduindu-se să-şi stăpânească
vocea.
Ciri şi-a dres vocea, şi-a trecut mâinile prin păr şi s-a frecat la ochi.
— Nn… nimic… a mormăit nesigură. Sunt obosită, de aceea… De aceea
m-a luat somnul. Trebuie să fug…
599
 Aura magică dispăruse. Triss a simţit un val brusc de răceală
cuprinzându-i tot corpul. A încercat să se autosugestioneze că se termină
efectul formulei protectoare, dar ştia că nu este adevărat. S-a uitat în sus, la
soclul stâncos al fortăreţei care se holba la ea cu orbitele negre şi goale ale
meterezelor de tragere ruinate. Au trecut-o fiorii.
Calul a zăngănit cu potcoavele pe dalele curţii. Magiciana a sărit repede
de pe şa întinzându-i mâna lui Ciri. Folosindu-se de contactul cu palma, i-a
transmis cu prudenţă impulsul magic. Şi a rămas stupefiată. Căci nu simţea
nimic. Nicio reacţie, niciun răspuns. Nicio respingere. În fetiţa care, cu o
clipă mai devreme, mobilizase o aură extrem de puternică nu mai era nicio
urmă de magie. Era din nou un copil normal, cu părul sluţit şi prost
îmbrăcat.
Dar acum câteva clipe acest copil nu era totuşi unul obişnuit.
Nu avea timp să reflecteze asupra acestor întâmplări stranii, a auzit
scârţâitul uşii cu elemente forjate, care venea din neantul obscur al holului
din spatele arcadei ruinate. Şi-a dat jos de pe umeri pelerina de blană, şi-a
dat jos căciula de vulpe şi cu o mişcare bruscă din cap şi-a răsfirat părul
moale, mândria şi semnul ei de recunoaştere, nişte plete lungi cu reflexe
aurii, de culoarea castanelor prospete.
Ciri a suspinat cu admiraţie. Triss a zâmbit încântată de efect. Părul
frumos, lung şi lăsat liber era o raritate, un simbol al poziţiei, al statutului,
un semn al femeii libere, stăpână pe sine. Semn al unei femei extraordinare,
pentru că domnişoarele „ordinare” îşi purtau părul împletit în codiţe, iar
femeile măritate „ordinare” şi-l ascundeau sub scufii şi broboade.
Doamnele de rang înalt, inclusiv reginele, îşi încreţeau şi îşi aranjau părul.
Războinicele se tundeau scurt, foarte scurt. Doar druidele şi magicienele, ca
şi femeile desfrânate, îşi purtau cu fală pletele naturale pentru a-şi evidenţia
independenţa şi libertatea.
Vrăjitorii au apărut ca de obicei pe neaşteptate, fără niciun zgomot şi
parcă de nicăieri. S-au înfiinţat în faţa ei înalţi, zvelţi, cu mâinile încrucişate
la piept, sprijinindu-şi greutatea corpului pe piciorul stâng, într-o poziţie din
care, din câte ştia ea, puteau să atace într-o fracţiune de secundă. Ciri s-a
instalat lângă ei într-o postură identică. În hăinuţele sale caricaturale arăta
extrem de amuzant.
— Bine ai venit la Kaer Morhen, Triss!
— Bine te-am găsit, Geralt!
Geralt era schimbat. Dădea impresia că a îmbătrânit. Triss ştia că din
600
punct de vedere biologic este imposibil, îmbătrâneau şi vrăjitorii, desigur,
dar într-un ritm mult prea lent pentru ca un muritor de rând sau o magiciană
atât de tânără ca ea, să poată percepe modificările. Dar era de-ajuns o
singură privire pentru a înţelege că mutaţia poate să încetinească procesul
fizic al îmbătrânirii, dar nu şi pe cel psihic. Faţa brăzdată de riduri a lui
Geralt era cea mai bună dovadă în acest sens. Cu o jale adâncă, Triss şi-a
desprins privirea de ochii vrăjitorului cu părul alb. Ochii care, evident,
văzuseră prea multe. Însă în afară de asta nu distingea în privirea lui nimic
din ce ar fi contat pentru ea.
— Bine-ai venit, repetă el! Ne bucurăm că ai binevoit să ajungi la noi.
Alături de Geralt stătea Eskel, care semăna cu Lupul ca un frate, dacă am
face abstracţie de culoarea părului şi de cicatricea lungă care-i desfigura
obrazul. Stătea printre ei şi cel mai tânăr dintre vrăjitorii din Kaer Morhen,
Lambert, ca de obicei, cu o urâtă grimasă batjocoritoare pe faţă. Nu se
vedea Vesemir.
— Bine ai venit şi intră, te rog! a spus Eskel. E frig şi vântul suflă de
parcă s-ar fi spânzurat cineva. Ciri, dar tu unde mergi? Invitaţia nu te
priveşte şi pe tine. Soarele este încă sus, cu toate că nu se vede. Poţi să te
mai antrenezi.
— Măi să fie! şi-a scuturat magiciana părul. Politeţea a devenit floare
rară aici în Reşedinţa Vrăjitorilor. Ciri a fost prima care mi-a urat bun venit
şi care m-a adus la fortăreaţă. Ar trebui să mă însoţească…
— Ea doar se instruieşte aici, Merigold! Lambert a schimonosit un
zâmbet. Întotdeauna i se adresa aşa. „Merigold”, fără titlu, fără prenume.
Triss ura asta. Ea este un ucenic, nu un majordom. Întâmpinarea oaspeţilor,
inclusiv a celor atât de agreabili ca tine, nu intră în obligaţiile sale. Hai,
Ciri!
Triss a ridicat uşor din umeri, prefăcându-se că nu observă privirile
încurcate ale lui Geralt şi Eskel. A tăcut. Nu voia să le provoace o
încurcătură şi mai mare. Şi mai ales nu dorea ca ei să-şi dea seama cât de
mult e interesată şi fascinată de fetiţă.
— Îţi voi conduce calul, se oferi Geralt în timp ce apucă dârlogii. Triss i-
a atins pe furiş mâna, intersectându-li-se degetele. La fel şi ochii.
— Vin cu tine, zise fără să stea pe gânduri. Am câteva lucruşoare în
desagi de care aş avea nevoie.
— Nu demult mi-ai provocat senzaţii neplăcute, a murmurat el după ce
au intrat în grajd. Am văzut cu ochii mei piatra ta funerară impunătoare.
601
Obeliscul în memoria eroismului tău din bătălia de la Sodden. Abia de
curând am aflat că s-a făcut o greşeală. Nu pot să pricep cum a fost în stare
să te confunde cineva, Triss.
— E o poveste lungă, răspunse. Îţi voi povesti cu prima ocazie. Şi iartă-
mi, te rog, senzaţiile neplăcute provocate.
— N-am ce să iert. În ultima vreme am avut puţine momente de bucurie,
iar cea produsă de aflarea veştii că trăieşti, cu greu poate fi egalată de o altă
bucurie. Poate doar cu cea pe care o simt acum, când te privesc.
Triss a simţit ceva explodând în inima ei. Tot drumul, teama întâlnirii cu
vrăjitorul cu părul alb i-a provocat o luptă în interiorul ei cu speranţa că se
vor vedea. Iar acum această faţă obosită, chinuită şi aceşti ochi atotvăzători
şi bolnavi, aceste cuvinte reci şi echilibrate, liniştite în mod artificial şi
totuşi încărcate de atâta emoţie…
L-a îmbrăţişat puternic imediat, fără să stea pe gânduri. I-a luat mâna şi
i-a băgat-o violent sub păr, pe ceafă. Furnicătura i s-a prelins pe spate atât
de voluptuos, încât abia şi-a reprimat un ţipăt. Ca să-şi reţină şi să înăbuşe
acel ţipăt i-a căutat buzele cu ale sale, strivindu-i-le. Tremura, ţinându-se
strâns de el, potenţând excitarea şi abandonându-se din ce în ce mai mult.
Geralt însă nu s-a lăsat.
— Triss… te rog…
— Oh, Geralt… Atât…
— Triss… a dat-o la o parte cu delicateţe. Nu suntem singuri… Vin şi ei
aici.
Triss s-a uitat spre intrare. Abia după o clipă a zărit umbrele vrăjitorilor,
iar paşii i-a auzit şi mai târziu. Ce să-i faci, auzul ei pe care-l considera
extrem de fin nu putea concura cu cel al vrăjitorilor.
— Triss, copila mea!
— Vesemir!
Da, Vesemir era bătrân, poate chiar mai bătrân decât Kaer Morhen. Dar
se îndrepta spre ea cu paşi repezi, energici şi sprinteni, îmbrăţişând-o cu
forţa braţelor sale viguroase.
— Mă bucur să te revăd, bunicule!
— Sărută-mă! Nu pe mână, vrăjitoare mică şi rea ce eşti! Ai să-mi pupi
mâna când voi zace pe năsălie. Ceea ce se va întâmpla cu siguranţă nu peste
mult timp. O, Triss, ce bine că ai venit… Cine mă va vindeca, dacă nu tu?
— Să te vindec? De ce? Poate doar de gesturi de puştan! Ia mâna de pe
fundul meu, moşneagule, că-ţi dau foc la bărboiul ăsta încărunţit!
602
 — Iartă-mă! Uit mereu că ai crescut, că nu pot să te mai ţin pe genunchi
şi să te mai ciupesc. Cât despre sănătatea mea… Oh, Triss, bătrâneţe, haine
grele! Mă dor oasele de-mi vine să urlu. O să-l ajuţi pe bătrân, copila mea?
— O să-l ajut. Magiciana s-a eliberat din strânsoarea de urs a bătrânului
privindu-l pe vrăjitorul care-l însoţea pe Vesemir. Era tânăr, părea de
acelaşi leat cu Lambert. Purta cioc negru care nu-i ascundea însă semnele
mari lăsate de vărsat de vânt. Era ceva ieşit din comun, pentru că de obicei
vrăjitorii erau foarte imuni la bolile infecţioase.
— Triss Merigold, Coën le-a făcut cunoştinţă Geralt. Coën îşi petrece cu
noi prima lui iarnă aici. Se trage din nord, din Poviss.
Tânărul vrăjitor a făcut o reverenţă. Ochii aveau irisul de un galben-
verde foarte deschis, iar cristalinul brăzdat de nişte firişoare roşii indica o
evoluţie dificilă şi problematică a mutaţiei.
— Să mergem, copila mea, i-a zis Vesemir, luând-o de braţ. Grajdul nu-i
un loc de întâmpinare a oaspeţilor. Dar n-am putut să mă abţin.
În curte, într-un colţ al zidurilor adăpostit de vânt, Ciri exersa sub
comanda lui Lambert. Balansându-se abil pe o bară atârnată de lanţuri,
ataca, ţinând sabia, un sac de piele strâns în curele sub forma unui corp
omenesc. Triss s-a oprit.
— Greşit! urla Lambert. Te apropii prea mult! Şi nu mai da aşa pe
orbecăite! Ţi-am mai spus, cu vârful sabiei la carotidă! Unde au umanoizii
carotida? În vârful capului? Ce-i cu tine? Concentrează-te, prinţesă!
Aha, se gândi Triss. Aşadar e-adevărat, nu-i doar legendă. Ea este. Îmi
imaginam eu…
Se hotărî să atace fără amânare şi fără a le lăsa vrăjitorilor loc de
subterfugii.
— Celebrul Copil Surpriză? zise, arătând spre Ciri. După cum văd, v-aţi
apucat cu elan să îndepliniţi cerinţele sorţii şi destinului. Cred, totuşi, că aţi
cam încurcat basmele, băieţi. În poveştile auzite de mine, păstoriţele şi
orfelinele se transformau în prinţese. Iar aici, din câte văd eu, dintr-o
prinţesă faceţi vrăjitoare. Nu vi se pare cam îndrăzneaţă ideea?
Vesemir se uită la Geralt. Vrăjitorul cu părul alb continua să tacă, faţa îi
rămăsese nemişcată, nereacţionând nici măcar cu o clipire la rugămintea
mută de ajutor.
— Nu-i aşa cum îţi închipui, îşi drese vocea bătrânul. Geralt a adus-o
astă-toamnă. Ea n-are pe nimeni în afară de… Triss, cum să nu crezi în
predestinare dacă…
603
 — Ce are predestinarea cu mânuirea sabiei?
— O învăţăm arta mânuirii sabiei, spuse Geralt încet, întorcându-se spre
ea şi privind-o direct în ochi. Ce altceva putem s-o învăţăm? Nu ştim nimic
altceva. Predestinare sau nu, Kaer Morhen este de-acum casa ei. Cel puţin
pentru o perioadă. Antrenamentul şi scrima o distrează, o menţin sănătoasă
şi în formă bună. O ajută să uite tragedia trăită. Asta este casa ei de-acum.
Altă casă n-are.
— Foarte mulţi cintreni, magiciana rezistă privirii lui, au fugit după
înfrângere la Verden, la Brugge, în Temeria şi în insulele Skellige. Printre
ei se află nobili, baroni, cavaleri. Prieteni, rude… şi de asemenea… supuşi
oficiali ai acestei fetiţe.
— Prietenii şi rudele n-au căutat-o după război, n-au găsit-o.
— Pentru că nu le-a fost predestinată?
— Triss i-a zâmbit, nu prea sincer, dar foarte frumos. Cât de frumos
putea ea. Nu-şi dorea să i se adreseze el cu acel ton.
Vrăjitorul a dat din umeri. Triss, care-l cunoştea un pic, a schimbat
imediat tactica, renunţând la argumentare.
S-a uitat din nou la Ciri. Fetiţa păşea cu abilitate pe bară, efectuând o
semirotire rapidă, tăind uşor aerul cu sabia şi sărind imediat înapoi.
Manechinul lovit se legăna în funie.
— Bine, în sfârşit! strigă Lambert. În sfârşit, ai priceput! Retrage-te şi
mai fă o dată! Vreau să mă asigur că n-a fost din întâmplare!
— Sabia asta, Triss, s-a întors spre vrăjitori, pare ascuţită. Bara pare a fi
alunecoasă şi instabilă. Iar profesorul pare a fi un idiot care o deprimă pe
fetiţă cu ţipetele sale. Nu vă temeţi că s-ar putea întâmpla un accident
nefericit? Sau contaţi pe faptul că destinul o va feri?
— Ciri a exersat aproape jumătate de an fără sabie, zise Coën. Ştie să se
mişte, iar noi avem grijă pentru că…
— Pentru că aceasta este casa ei, termină Geralt încet, dar ferm. Foarte
ferm, pe un ton care închidea discuţia.
— Asta e, ce să-i faci! respiră adânc Vesemir. Triss, trebuie să fii
obosită. Nu ţi-e foame?
— N-aş zice că nu, suspină, renunţând să-i mai descoasă cu privirea
ochii lui Geralt. Sinceră să fiu, cad din picioare. Ultima noapte de pe drum
am petrecut-o într-un şopron de ciobani pe jumătate dărâmat, învelită în
paie şi rumeguş. Am etanşat ruina cu o vrajă, altfel aş fi mierlit-o. Visez la
cearşafuri curate.
604
 — Vei cina cu noi. Imediat. După care vei dormi ca lumea şi te vei
odihni. Ţi-am pregătit cea mai bună odaie, cea din turn. Şi ţi-am pus acolo
cel mai bun pat din Kaer Morhen.
— Mulţumesc, zâmbi Triss uşor. În turn, s-a gândit. Bine, Vesemir.
Poate să fie în turn azi, dacă ţii aşa mult la aparenţe. Pot dormi în turn, în
cel mai bun dintre paturile din Kaer Morhen. Deşi aş prefera cu Geralt în
cel mai rău.
— Să mergem, Triss.
— Să mergem.

Vântul izbea obloanele, fluturând resturile goblenului mâncat de molii

care serveau la etanşeizarea ferestrelor. Triss stătea în cel mai bun pat din
Kaer Morhen, în beznă totală. Nu putea să adoarmă. Şi nu era vorba de
faptul că cel mai bun pat din Kaer Morhen era o piesă de antichitate care
abia se mai ţinea în încheieturi. Triss se gândea intens. Şi toate gândurile
care-i alungau somnul gravitau în jurul unei singure întrebări-cheie.
Pentru ce a fost chemată la fortăreaţă? De cine? Cu ce scop?
Boala lui Vesemir nu putea fi decât un pretext. Vesemir era vrăjitor. E
drept că era matusalemic, dar asta nu schimba cu nimic faptul că avea o
sănătate de invidiat de către orice tânăr. Dacă bătrânul ar fi fost înţepat de
vreo manticoră sau muşcat de vreun vârcolac, Triss ar fi considerat normal
să fie chemată. Dar pentru „o durere de oase”? E de râsul curcilor.
Reumatismul în oase, o suferinţă deloc originală între zidurile teribil de
răcoroase de la Kaer Morhen, ar fi fost lecuită de Vesemir cu un elixir
vrăjitoresc sau şi mai simplu cu o ţuică tare de secară, administrată în
proporţii egale atât intern, cât şi extern. N-ar fi avut nevoie de magiciană şi
nici de incantaţiile, filtrele şi amuletele sale.
Atunci, cine a chemat-o? Geralt?
Triss s-a zvârcolit în aşternuturi, simţindu-se invadată de un val de
căldură şi de o excitaţie amplificată de mânie. A tras încet o înjurătură, s-a
dezvelit de pilotă cu un şut şi s-a întors pe o parte. Patul preistoric a scârţâit
şi a trosnit din îmbinări. Nu mă pot stăpâni, se gândi. Mă port ca o fetişcană
nătângă. Sau chiar mai rău, ca o domnişoară bătrână, lipsită de mângâieri.
Nici măcar nu sunt în stare să gândesc logic.
A suduit din nou.
Sigur n-a chemat-o Geralt. Fără emoţii, micuţo, fără emoţii, aminteşte-ţi
figura de-acolo, din grajd. Ai mai văzut tu figuri de-astea, micuţo, nu te
605
amăgi. Nişte figuri stupide, pline de căinţă şi confuze ale unor bărbaţi care
vor să uite, care regretă, care nu vor să-şi mai amintească ce s-a întâmplat şi
nu vor să revină la ceea ce a fost. În numele zeilor, micuţo, nu-ţi fă iluzii
gândindu-te că de data aceasta ar putea fi altfel. Niciodată nu e altfel. Şi o
ştii foarte bine. Pentru că ai deja o experienţă îndelungată, micuţo.
În privinţa vieţii erotice, Triss Merigold avea dreptul să se considere o
magiciană tipică. Totul a început cu gustul acru al fructului oprit, excitant
din cauza regulilor aspre ale academiei şi interdicţiilor maestrei care a
iniţiat-o. Apoi a venit independenţa, promiscuitatea liberă şi năucitoare,
care s-a terminat, aşa cum se întâmplă de obicei, prin amărăciune, decepţie
şi renunţare. A urmat o perioadă lungă de singurătate, în care a descoperit
că, pentru a-şi elimina stresul şi tensiunile, n-are deloc nevoie de cineva
care ar vrea să se erijeze în domnul şi stăpânul ei, imediat după ce se
întoarce cu spatele, ştergându-şi sudoarea de pe frunte. Şi că pentru
calmarea nervilor există metode mai puţin complicate, care pe deasupra nu
pătează prosoapele de sânge, nu slobozesc vânturi pe sub plapumă şi nu
pretind micul dejun. Apoi a venit o scurtă şi amuzantă perioadă de interes
pentru propriul sex, încheiată cu concluzia că petele, vânturile şi
îmbuibarea… nu constituie deloc domeniul exclusiv masculin. În final, ca
mai toate magicienele, Triss s-a obişnuit cu aventurile cu alţi vrăjitori,
sporadice şi enervante din cauza derulării rigide, tehnice şi aproape
ritualice.
Iar atunci a apărut Geralt de Rivia. Un vrăjitor care ducea o viaţă agitată,
fiind implicat într-o relaţie stranie, agitată şi furtunoasă cu Yennefer,
prietena ei de suflet.
Triss îi analiza pe cei doi şi era geloasă, deşi părea că nu are pentru ce.
Relaţia îi făcea pe amândoi nefericiţi, se vedea clar, îi ducea direct la
distrugere, îi durea şi, în ciuda oricărei logici… totuşi dăinuia. Triss nu
putea să înţeleagă. Era fascinată. Fascinată în aşa hal încât…
L-a sedus pe vrăjitor ajutându-se doar într-o mică măsură de magie. A
nimerit momentul potrivit. Momentul în care el şi Yennefer îşi scoteau
ochii şi s-au despărţit violent. Geralt avea nevoie de căldură şi voia s-o uite.
Nu, Triss nu voia să i-l ia lui Yennefer. În fond ţinea mai mult la prietenă
decât la el. Dar scurta relaţie nu a dezamăgit-o. A găsit ceea ce a căutat,
emoţii sub forma sentimentelor de vinovăţie, teamă şi durere. Durerea lui
Geralt. A trăit această emoţie, s-a excitat cu ea şi n-a putut s-o uite când s-
au despărţit. Iar ce înseamnă suferinţa a înţeles nu demult. În momentul în
606
care a început să nutrească dorinţa irezistibilă de a se întoarce la el din nou.
Pentru puţin timp, pentru un moment, dar să se întoarcă.
Iar acum era atât de aproape.
Triss a strâns din pumni, lovind cu putere perna. Nu, se gândi. Nu fi
proastă, micuţo. Nu te mai gândi. Gândeşte-te la…
La Ciri? Oare acesta este…
Da, acesta este adevăratul motiv al invitaţiei ei la Kaer Morhen. Fetiţa cu
părul cenuşiu, pe care vor s-o transforme în vrăjitoare la Kaer Morhen. Într-
o vrăjitoare adevărată. O mutantă. Maşină de omorât, aşa cum sunt ei înşişi.
Este clar, s-a gândit dintr-odată, simţind din nou o excitare violentă, însă
de această dată de cu totul altă factură. Este evident. Vor s-o supună
mutaţiilor pe fetiţă, s-o supună la Proba Ierburilor şi la proba Metamorfozei,
dar nu ştiu cum s-o facă. Dintre bătrâni trăia doar Vesemir, iar el era doar
profesor de scrimă. Laboratorul ascuns în tenebrele lui Kaer Morhen,
damigenele prăfuite, cu elixiruri legendare, alambicuri, cuptoare şi
retorte… niciunul dintre ei nu se pricepe să le utilizeze. Pentru că, fără doar
şi poate, elixirurile mutagene erau elaborate în timpurile de demult de vreun
vrăjitor renegat, iar urmaşii acestuia le perfecţionau ani buni, controlau ani
de-a lungul procesul Metamorfozelor la care erau supuşi copiii. Iar la un
moment dat lanţul s-a rupt. Le lipseau cunoştinţele şi talentele magice.
Vrăjitorii au plante şi Ierburi, au Laborator. Cunosc reţeta. Dar n-are cine să
le prepare.
Dar cine ştie, se gândi, poate că au încercat? Le-au dat copiilor
decocturile preparate fără intervenţia magiei. Au trecut-o fiorii gândindu-se
la câte se puteau întâmpla cu aceşti copii.
Iar acum se gândea că vor s-o supună mutaţiilor pe fată, dar nu ştiu cum.
Iar asta ar putea însemna… Ar putea însemna că vor să-mi ceară ajutorul.
Iar atunci voi vedea ceea ce niciun vrăjitor în viaţă n-a văzut vreodată, voi
cunoaşte ceea ce niciun vrăjitor în viaţă n-a cunoscut vreodată. Faimoasele
Ierburi şi plante, culturile de virusuri păstrate în cel mai profund secret,
celebrele reţete enigmatice…
Şi eu voi fi cea care-i va aplica seria de elixiruri copilului cu părul
cenuşiu, voi observa Metamorfozele mutaţionale, voi vedea cu propriii mei
ochi cum…
Cum moare copilul cu părul cenuşiu.
Oh, nu! Pe Trisss au trecut-o iarăşi fiorii. Niciodată. Cu niciun preţ.
La urma urmelor, se gândea, se pare că mă agit din nou înainte de vreme.
607
Poate că totuşi nu e vorba despre asta. La cină am discutat, am pălăvrăgit
despre una şi despre alta. De câteva ori am încercat să duc discuţia către
Copilul Surpriză, însă fără niciun rezultat. Imediat schimbau subiectul.
I-am observat. Vesemir stătea tensionat şi tulburat, Geralt agitat,
Lambert şi Eskel artificial de veseli şi vorbăreţi, iar Coën, atât de natural,
încât părea lipsit de naturaleţe.
Numai Ciri era sinceră şi deschisă, îmbujorată de la ger, cu părul vâlvoi,
fericită şi diabolic de mâncăcioasă. Mâncaseră supă de bere, încărcată cu
crutoane şi brânză, iar Ciri se mira că nu fuseseră servite ciupercuţe.
Băuseră cidru, dar fetiţei îi dăduseră apă, ceea ce a surprins-o şi a
dezgustat-o vizibil. Unde-i salata, a urlat ea deodată, iar Lambert a dojenit-
o aspru, cerându-i să-şi ia coatele de pe masă.
Ciupercuţe şi salată în decembrie?
E clar, se gândi Triss. O îndoapă cu saprofiţii legendari din peşteră, cu
buruieni de la munte, necunoscute ştiinţei, îi dau de băut infuzii celebre din
ierburi misterioase. Fetiţa se dezvoltă rapid, ia formă satanică şi
vrăjitorească. În mod natural, fără riscuri, fără revoluţie hormonală. Dar
magiciana nu trebuie să ştie totul. Pentru ea rămâne un secret. N-o să-mi
spună nimic, n-o să-mi arate nimic.
Am văzut cum alerga fata asta. Am văzut-o cum dansa cu sabia pe bară,
abilă şi iute, plină de graţia unei balerine, ca o pisică, cu mişcări de
acrobată. Trebuie, se gândi, neapărat trebuie s-o văd dezbrăcată, să constat
cum s-a dezvoltat sub influenţa hranei pe care i-o administrează aici. Şi
dacă aş reuşi să subtilizez ceva mostre de „ciupercuţe” şi de „salată”?
Uau…
Dar încrederea? Mă doare undeva de încrederea voastră, vrăjitorilor. În
această lume există cancer, variolă, tetanos, leucemie, alergii şi sindrom de
moarte subită la sugari. Iar voi ocultaţi lumii „ciupercuţele” voastre, din
care s-ar putea obţine medicamente salutare. Le ţineţi în secret chiar şi faţă
de mine, cea căreia îi declaraţi prietenie, respect şi încredere. Nici măcar
mie nu-mi este permis să văd Laboratorul şi nici măcar nenorocitele de
ciupercuţe!
Atunci de ce m-aţi chemat pe mine, o magiciană?
Magie!
Triss a chicotit. Ha, se gândi, vrăjitorilor, v-am făcut-o! Ciri v-a băgat în
sperieţi ca şi pe mine. A intrat în transă, într-un soi de vis în realitate, a avut
viziuni, a început să prorocească, să împrăştie aura pe care voi o percepeţi
608
aproape la fel de bine ca mine. Mecanic a atins ceva psihochinetic sau prin
puterea voinţei a îndoit vreo lingură de staniu, concentrându-se asupra ei în
timpul mesei. Răspundea întrebărilor adresate de voi în gând sau poate şi
celor pe care vă temeaţi să le adresaţi chiar şi în gând. Şi v-aţi înspăimântat.
Aţi realizat că Surpriza voastră e mai surprinzătoare decât v-aţi aşteptat.
Aţi realizat că aveţi la Kaer Morhen o Sursă.
Că nu vă veţi descurca fără o magiciană.
Şi nu aveţi nicio magiciană prietenă, niciuna în care să aveţi încredere.
În afară de mine şi…
În afară de Yennefer.
Vântul vuia, izbea obloanele, fâlfâia goblenul. Triss Merigold s-a întors
pe spate, absorbită de gânduri, a început să-şi roadă unghia de la degetul
mare.
Geralt n-a invitat-o pe Yennefer, m-a invitat pe mine. Atunci oare…
Cine ştie. Poate. Dar dacă este aşa cum cred eu, atunci de ce…
De ce…
— De ce n-a venit aici, la mine? a ţipat încet în întuneric, agitată şi
mânioasă.
I-a răspuns vântul care vuia printre ruine.

Dimineaţa era însorită, însă teribil de geroasă. Triss s-a trezit înfrigurată,
nedormită, dar liniştită şi hotărâtă.
A coborât ultima în sală. A recepţionat cu satisfacţie privirile omagioase
care-i recompensau eforturile: îşi schimbase ţinuta de călătorie cu o rochie
simplă, dar de efect, folosise cu pricepere anumite esenţe magice, precum şi
cosmetice deloc magice, dar extrem de scumpe. Mânca fulgi de ovăz,
conversând cu vrăjitorii despre subiecte banale şi lipsite de importanţă.
— Iar apă? mormăi dintr-odată Ciri, uitându-se la paharul său. Mi se
strepezesc dinţii de la atâta apă! Vreau suc! Din-ăla albastru!
— Nu sta gheboasă! zise Lambert uitându-se cu coada ochiului la Triss.
Şi nu te şterge cu mâneca la gură! Termină de mâncat, e timpul să ne
antrenăm. Zilele sunt din ce în ce mai scurte.
— Geralt! Triss îşi termina fulgii. Ciri a căzut ieri pe Drum. Nu-i nimic
grav, dar au fost de vină acele hăinuţe de măscărici. Nu sunt pe măsura ei şi
îi îngreunează mişcările.
Vesemir şi-a dres vocea, uitându-se în altă parte. Aha, se gândi
magiciana, este opera ta, maestru al sabiei. Ce mai încoace şi-ncolo,
609
hăinuţele lui Ciri arătau de parcă ar fi fost croite cu sabia şi cusute cu vârful
săgeţii.
— Zilele sunt, desigur, din ce în ce mai scurte, a continuat fără să mai
aştepte vreun comentariu. Dar pe cea de azi o vom scurta şi mai mult. Ciri,
ai terminat? Hai cu mine, te rog. Vom face ajustările indispensabile pentru
uniforma ta.
— Ea aleargă în astea de un an, Merigold, a zis furios Lambert. Şi totul
era în ordine până când…
— Până când a apărut o muiere care nu suportă îmbrăcămintea fără gust
şi neajustată. Ai dreptate. Dar a apărut muierea şi gata cu ordinea, a venit
vremea marilor schimbări. Hai, Ciri!
Fetiţa a ezitat, uitându-se la Geralt. Geralt a dat din cap aprobator,
zâmbind. Un zâmbet frumos. Aşa cum ştia să zâmbească mai demult, atunci
când…
Triss şi-a întors privirea. Zâmbetul nu era pentru ea.

Cămăruţa lui Ciri era o copie fidelă a odăilor vrăjitorilor. Era, ca şi

acestea, lipsită de mobilă şi obiecte. N-avea nimic în afară de un pat de
scânduri, un scăunel şi un cufăr. Pereţii şi uşile erau decorate de vrăjitori cu
pieile animalelor împuşcate la vânătoare: cerbi, râşi, lupi, chiar şi glutoni.
La uşa cămăruţei ei atârna în schimb pielea unui şobolan uriaş, cu o coadă
solzoasă şi scârboasă. Triss abia şi-a reprimat dorinţa de a arunca această
jigodie puturoasă pe fereastră.
Fetiţa stătea în expectativă lângă pat, uitându-se la ea.
— O să încercăm, spuse magiciana, să ajustăm un pic această… husă.
Întotdeauna am avut îndemânare pentru croit şi cusut, aşa că se pare că o să
mă descurc şi cu această piele de ţap. Dar tu, vrăjitoareo, ai ţinut vreodată
un ac în mână? Te-au învăţat şi altceva în afară de găurit saci de fân cu
sabia?
— Când eram în Zarzecze, în Kagen, trebuia să torc, a murmurat fără
chef Ciri. Nu-mi dădeau de cusut, ca să nu stric inul şi aţele şi ca să nu
trebuiască să desfac totul. Dar ce teribileşte de plictisitor era torsul ăla,
văleu!
— Desigur, a chicotit Triss. Greu de găsit ceva mai plictisitor! Nici eu
nu suportam să torc.
— Erai nevoită? Eu eram, pentru că… dar tu eşti o magiciană. Poţi să
faci o magie şi să apară totul! Această rochie frumoasă ţi-ai făcut-o prin
610
magie?
— Nu, i-a zâmbit Triss, dar nici n-am cusut-o singură. Nu sunt chiar aşa
de iscusită.
— Şi cum ai să-mi faci hăinuţa? Prin magie?
— Nu e nevoie. Ajunge un acuşor magic căruia îi adăugăm un pic de
vigoare printr-o formulă şi, dacă va fi nevoie…
Triss şi-a trecut palma lent pe deasupra rupturii de pe mâneca jachetei, a
murmurat o formulă, activând totodată amuleta. N-a mai rămas nici urmă
de gaură. Ciri a strigat de bucurie.
— E o magie! Voi avea o jachetă magică! Aha!
— Până o să-ţi fac alta, obişnuită, dar de calitate. Bine, şi acum
dezbracă-te de toate astea, domnişoară, şi schimbă-te în altceva. Asta nu-i
singura haină pe care o ai, nu?
Ciri a dat din cap a negaţie, a deschis capacul cufărului, arătând spre o
rochie largă şi spălăcită, un caftan gri, o cămăşuţă de in şi o bluză de lână
care semăna cu un sac de pocăinţă.
— Pe-astea le am, a spus. Le-am adus cu mine. Dar nu le mai port. Sunt
haine muiereşti.
— Înţeleg, s-a strâmbat Triss dispreţuitor. O fi ele muiereşti, dar
deocamdată trebuie să te îmbraci cu ele. Hai, dezbracă-te mai repede! Lasă-
mă să te ajut… La naiba! Ce-i asta, Ciri?
Braţele fetiţei erau acoperite de vânătăi mari prin care se întrevedea
sângele. Majoritatea erau deja îngălbenite, dar o parte erau proaspete.
— Ce drăcie mai e şi asta? a repetat mânioasă magiciana. Cine te-a bătut
aşa?
— Asta? Ciri şi-a privit umerii parcă surprinsă de numeroasele vânătăi.
Aa, asta… asta-i de la morişcă. M-am mişcat prea încet.
— Ce morişcă blestemată?
— Morişca, a repetat Ciri, privind-o pe magiciană cu ochii săi mari. E
aşa un fel de… Bine… pe ea învăţ să mă eschivez de la atac. Are nişte labe
din beţe şi se învârte, dă din labele alea. Tre’ să sari foarte repede şi să faci
eschive. Tre’ să ai lefrex. Dacă n-ai lefrex, atunci morişca te păleşte cu
băţul. La început morişca m-a pălit teribileşte. Dar acum…
— Dă-ţi jos colanţii şi cămăşuţa! Oh, pentru zei! Fată! Mai poţi să
mergi? Să alergi?
Ambele şolduri şi coapsa stângă erau de culoare negru bleumarin de la
vânătăi şi umflături. Ciri a tresărit şi a sâsâit, retrăgându-se din mâinile
611
magicienei. Triss a tras o înjurătură piticănească foarte urâtă.
— Şi asta-i tot de la morişcă? a întrebat-o, încercând să-şi păstreze
calmul.
— Asta? Nu. Ah, uite asta e de la morişcă. Ciri i-a arătat cu indiferenţă o
vânătaie impunătoare de pe tibie, mai jos de genunchiul stâng. Iar celelalte
sunt de la pendul. Astea-s de la pendul. Pe pendul exersez paşii cu sabia.
Geralt zice că sunt bună la pendul. Zice că am ăla, cum îi zice… Simţ. Am
simţ.
— Şi, dacă n-ai simţ, a scrâşnit din dinţi Triss, presupun că pendulul te
păleşte.
— Da’ cum să nu? a aprobat fetiţa, uitându-se la ea mirată vizibil de
ignoranţa ei. Mă păleşte şi încă cum!
— Şi aici? Pe lateral? Ce-a mai fost? Un ciocan de potcovar?
Ciri a sâsâsit de durere şi s-a înroşit.
— Am căzut de pe pieptăn…
— … şi pieptănul te-a pălit, a terminat Triss, controlându-se din ce în ce
mai greu. Ciri a pufnit în râs.
— Cum poate un pieptăn să te pălească dacă e înfipt în pământ? Nu
poate! Pur şi simplu am căzut. Exersam o piruetă în salt şi nu mi-a ieşit. De-
aici mi se trage vânătaia. Când m-am lovit de-un dinte de la pieptăn.
— Şi ai zăcut vreo două zile? Ai avut necazuri cu respiraţia? Dureri?
— Deloc. Coën m-a frecat şi m-a pus din nou pe pieptăn. Aşa trebuie,
ştii? Dacă nu, prinzi frică.
— Ce?
— Prinzi frică, a repetat cu mândrie Ciri, dându-şi într-o parte părul
cenuşiu. Nu ştii? Chiar atunci când păţeşti ceva, trebuie să revii la aparat, că
altfel ai să te temi şi dacă ai să te temi, faci o brânză. Nu-i voie să renunţi.
Aşa zice Geralt.
—  Trebuie să reţin această maximă, a strecurat printre dinţi magiciana.
Şi că îi aparţine lui Geralt. E un sfat bun pentru viaţă, dar nu sunt sigură că
dă rezultate în toate circumstanţele. Dar e simplu s-o aplici pe spatele
altcuiva. Şi spui că nu trebuie să renunţi? După ce te lovesc şi te pălesc în
toate felurile, tu trebuie să te ridici şi să continui să exersezi?
— Sigur. Unui vrăjitor nu-i este frică de nimic.
— Oare? Şi ţie, Ciri? Chiar nu ţi-e frică de nimic? Răspunde-mi sincer.
Fetiţa şi-a întors capul, muşcându-şi buzele.
— Dar n-ai să spui la nimenea?
612
 — N-o să spun!
— Cel mai tare mi-e frică de două pendule. Două deodată. Şi de
morişcă, dar numai când îi dau drumul tare de tot. Şi mai este o balanţă
lungă, pe care mereu trebuie să stau cu aia, cum îi zice, o asi… asigu…
Asiguranţă. Lambert spune că sunt o mare nătângă. Dar nu-i adevărat.
Geralt mi-a spus că am o greutate oleacă mai altfel, pentru că sunt fetiţă.
Pur şi simplu trebuie să mă antrenez mai mult, sau… Aş vrea să te întreb
ceva. Pot?
— Poţi!
— Dacă te pricepi la magie şi farmece… Dacă ştii să faci incantanţii…
Ai putea să faci ceva ca să mă transformi în băiat?
— Nu, a răspuns Triss cu un ton glacial. Nu, n-aş putea.
— Hmm… s-a întristat micuţa vrăjitoare. Ai putea măcar să…?
— Măcar ce?
— Ai putea să faci ceva ca să nu trebuie să… Ciri s-a îmbujorat. Am să-
ţi spun la ureche.
— Zi! s-a aplecat Triss. Te ascult.
Ciri, îmbujorându-se şi mai tare, şi-a apropiat obrazul de părul castaniu
al magicienei.
Triss s-a îndreptat violent, iar ochii îi ardeau.
— Azi? Acum?
— Aha.
— Fir-ar al naibii să fie! a strigat magiciana şi a tras cu piciorul în
scăunel, încât l-a izbit în uşă, dând jos blana de şobolan. Ciumă, holeră,
sifilis şi lepră! Îi omor pe idioţii ăştia blestemaţi!

— Calmează-te, Merigold! spuse Lambert. Te-agiţi fără motiv şi nu e

sănătos.
— Nu-mi da tu lecţii mie! Şi încetează să mi te mai adresezi cu
„Merigold”! Cel mai bine-ar fi să taci de tot. Nu vorbesc cu tine. Vesemir,
Geralt, a văzut vreunul dintre voi cumva cât de monstruos a fost torturată
fata asta? N-are niciun petic sănătos pe corp.
— Copila mea, vorbi cu un aer serios Vesemir, nu te lăsa purtată de
emoţii! Ai fost crescută în altă manieră, ţi-a fost dat să vezi o altfel de
educaţie la copii. Ciri provine din sud, acolo fetele se educă la fel ca băieţii,
fără nicio diferenţă, ca la elfi. Ea călărea poneiul la cinci ani, iar la opt ani
mergea la vânătoare. Au învăţat-o să folosească arcul, lancea şi sabia. O
613
vânătaie pentru Ciri e-o nimica toată…
— Încetează cu prostiile! se înfurie Triss. Şi nu face pe prostul. Nu e
vorba de ponei, de o plimbare cu calul sau cu sania. E Kaer Morhen! În
moriştile şi pendulele voastre, în Ucigaşa voastră, şi-au rupt oasele şi şi-au
frânt gâturile zeci de băieţi, vagabonzi duri şi antrenaţi, adunaţi ca şi voi de
pe drumuri şi scoşi din şanţuri, haimanale şi golani cu braţe vânjoase şi cu o
experienţă destul de bogată pentru o viaţă scurtă ca a lor. Are vreo şansă
Ciri? Chiar dacă a fost educată în sud, în spirit elfesc, de mâna de fier a
Leoaicei Calanthe, această micuţă a fost şi va rămâne o prinţesă. Piele fină,
conformaţie minionă, osatură delicată… E doar o fetiţă! Ce vreţi să faceţi
din ea? O vrăjitoare?
— Această fetiţă, a replicat calm Geralt, această prinţesă delicată şi
minionă, a supravieţuit măcelului Cintrei. Lăsată în voia sorţii, se strecura
printre cohortele de nilfgaardieni. A fost în stare să fugă din calea
dezertorilor care pribegeau prin sate şi care jefuiau şi omorau tot ce mişca.
A supravieţuit două săptămâni în pădurile din Zarzecze, singură cuc. A
umblat vreo lună cu o ceată de fugari, spetindu-se şi muncind cot la cot cu
ei. Şi tot cot la cot cu ei flămânzind. A muncit aproape jumătate de an la
câmp şi la animale, sub oblăduirea unei familii de ţărani. Crede-mă, Triss,
viaţa a încercat-o, a întărit-o şi a călit-o în aceeaşi măsură ca şi pe nişte
vagabonzi ca noi, aduşi la Kaer Morhen de pe drumuri. Ciri nu este mai
slabă decât bastarzii abandonaţi ca nişte pui de pisică în coşuri de nuiele pe
la cârciumi şi ajunşi în mrejele vrăjitorilor. Iar sexul ei? Ce importanţă are?
— Mai întrebi? Te mai încumeţi să întrebi? ţipă magiciana. Ce
importanţă are? Păi are, căci fetiţa, care nu seamănă întru totul cu voi, se
află în perioada delicată! Şi o suportă extrem de greu! Iar voi vreţi să-şi
scuipe plămânii pe cărările din Ucigaşa şi cu nu ştiu ce morişti blestemate!
Deşi înfuriată, Triss a avut parte de o satisfacţie savuroasă văzând
figurile năucite şi falca lui Vesemir căzută brusc.
— Nici măcar nu v-a trecut prin gând, a dat din cap îngrijorată, cu un
reproş ceva mai blând. Tutori de două parale! Îi este ruşine să vă vorbească
despre asta pentru că a fost învăţată să nu vorbească despre astfel de
probleme cu bărbaţii. Îi este ruşine de slăbiciunea ei, de durerea ei şi de
randamentul ei mai scăzut. S-a gândit vreunul dintre voi la asta? S-a
interesat vreunul de asta? A încercat vreunul să vadă ce se petrece cu ea?
Sau poate chiar a sângerat pentru prima dată în viaţa ei aici, la Kaer
Morhen? Şi a plâns nopţile, negăsind la nimeni compătimire, consolare sau
614
măcar înţelegere. I-a trecut prin cap vreunuia dintre voi asta?
— Încetează, Triss! a zis încet Geralt. Ajunge! Ai obţinut ce ai vrut. Sau
poate chiar mai mult decât ai vrut.
— Lua-ne-ar naiba! a blestemat Coën. Am ieşit ca nişte tembeli, n-am ce
spune. Ei, Vesemir, nici tu măcar…
— Taci! a lătrat bătrânul vrăjitor. Nu mai spune nimic.
Eskel a avut cea mai neaşteptată reacţie, s-a ridicat, s-a apropiat de
magiciană şi, făcând o reverenţă, i-a luat mâna şi i-a sărutat-o cu respect. Ea
şi-a retras-o rapid, nu pentru a-şi demonstra mânia şi iritarea, ci pentru a
întrerupe vibraţia agreabilă care a străpuns-o prin tot trupul, produsă de
atingerea vrăjitorului. Eskel emana puternic. Mai puternic decât Geralt.
— Triss, a zis frecându-şi încurcat cicatricea hidoasă de pe obraz. Ajută-
ne! Te rugăm. Ajută-ne, Triss!
Magiciana l-a privit în ochi şi şi-a strâns buzele.
— Cu ce? Cu ce să vă ajut, Eskel?
Eskel şi-a atins din nou cicatricea, s-a uitat la Geralt. Vrăjitorul cu părul
alb şi-a plecat capul, ducându-şi mâna la frunte. Vesemir şi-a dres glasul
sonor.
În acel moment a scârţâit uşa şi Ciri a intrat în sală. Dresul glasului s-a
transformat în ceva între inspiraţie puternică şi horcăit. Lambert a deschis
gura. Triss şi-a înfrânat chicoteala.
Ciri, tunsă un pic şi pieptănată, păşea mărunţel spre ei, ţinându-şi graţios
rochia albastru închis, scurtată şi ajustată, cu uşoare urme lăsate de desagi.
La gâtul ei strălucea celălalt cadou al magicienei: micuţa viperică neagră
din piele lăcuită, cu ochi de rubin şi cu o agrafă de aur.
Ciri s-a oprit în faţa lui Vesemir. Neştiind cum să-şi ţină mâinile, şi-a
băgat degetele mari în curea.
— Nu pot să mă antrenez astăzi, a recitat lent şi sacadat, într-o linişte
absolută, deoarece sunt… sunt…
S-a uitat spre magiciană. Triss i-a făcut cu ochiul, ca un copil satisfăcut
de pozna sa, şi-a mişcat buzele, suflându-i fraza convenită.
— Indispusă! a terminat cu patos şi orgoliu Ciri, ridicându-şi nasul
aproape până la tavan.
Vesemir şi-a dres vocea din nou. Dar Eskel, drăguţul de el, nu s-a
pierdut cu firea şi s-a comportat încă o dată aşa cum se cuvine.
— Desigur, a zâmbit cu dezinvoltură. Se înţelege, e clar, că suspendăm
exerciţiile până în momentul când va dispărea indispoziţia. Vom scurta, de
615
asemenea, lecţiile de teorie, iar dacă te vei simţi rău, le vom amâna şi pe
acestea. Dacă ai nevoie de medicamente sau…
— De asta mă ocup eu, s-a băgat în vorbă Triss la fel de dezinvolt.
— Aha… de-abia acum Ciri s-a îmbujorat uşor, privindu-l pe vrăjitorul
bătrân. Unchiule Vesemir, am rugat-o pe Triss… Adică pe doamna
Merigold, să… deoarece… Adică să rămână aicea cu noi. Mai mult. Foarte
mult. Dar ea mi-a zis că tu trebuie să fii de acord. Unchiule Vesemir! Fii de
acord!
— Sunt de acord… a zis cu voce sugrumată Vesemir. Bineînţeles că sunt
de acord…
— Ne bucurăm foarte mult. Abia acum Geralt şi-a luat mâna de la
frunte. Ne pare foarte bine, Triss.
Magiciana a dat uşor din cap în direcţia lui şi a clipit din gene inocent,
răsucindu-şi între degete o şuviţă castanie. Geralt a adoptat o expresie
împietrită.
— Ai procedat foarte elegant şi politicos, Ciri, a zis, când i-ai propus
doamnei Merigold o şedere mai îndelungată la Kaer Morhen. Sunt mândru
de tine.
Ciri s-a înviorat şi a zâmbit larg. Magiciana i-a făcut celălalt semn
convenit.
— Iar acum, a spus fetiţa, ridicându-şi şi mai sus nasul, mă retrag, pentru
că aveţi de vorbit cu Triss aspecte importante. Doamna Merigold, unchiule
Vesemir, domnilor… Vă las cu bine. Deocamdată.
A executat cu graţie o reverenţă şi a ieşit din sală, păşind pe scări lent şi
solemn.
— La naiba! a scurtat tăcerea Lambert. Şi când mă gândesc că nu-mi
venea să cred că e o prinţesă adevărată.
— Aţi înţeles, tontălăilor? Vesemir s-a uitat în jur. Dacă mâine-
dimineaţă o vedem în rochie… Să nu cumva s-o puneţi să exerseze… Aţi
priceput?
Eskel şi Coën i-au expediat bătrânului priviri complet lipsite de respect.
Lambert a pufnit în râs făţiş. Geralt s-a uitat la magiciană, iar ea i-a zâmbit.
— Mulţumesc, i-a zis. Mulţumesc, Triss.

— Condiţii? s-a îngrijorat vizibil Eskel. Triss, am stabilit deja că-i

îndulcim antrenamentul lui Ciri. Ce condiţii mai vrei să ne pui?
— Da, poate că nu e prea potrivit cuvântul condiţii. Hai să le zicem
616
sfaturi mai bine. Vă voi da trei sfaturi şi voi vă veţi conforma. Dacă,
bineînţeles, ţineţi ca să rămân şi să vă ajut la educaţia micuţei.
— Ascultăm, a zis Geralt. Spune, Triss!
— În primul rând, a zâmbit maliţios, trebuie să-i diversificaţi alimentaţia
lui Ciri. Şi mai ales să-i limitaţi ciupercuţele secrete şi salata enigmatică.
Geralt şi Coën îşi stăpâneau reacţiile la perfecţie. Lambert şi Eskel puţin
mai prost. Vesemir nu era în stare să se stăpânească deloc. Asta este, s-a
gândit Triss privindu-i faţa contrariată, pe vremea lui era o lume mai bună.
Atunci ipocrizia era considerată un defect de care trebuia să-ţi fie ruşine. Iar
sinceritatea nu era un motiv de ruşine.
— Mai puţine decocturi din plante învăluite în mister, continuă
abţinându-se să nu chicotească, şi mai mult lapte. Aveţi capre pe-aici.
Mulsul e o joacă de copil, Lambert, vei învăţa cât ai clipi din ochi.
— Triss… a început Geralt. Ascultă puţin…
— Nu, ascultă tu. Nu aţi supus-o pe Ciri unei mutaţii violente, nu v-aţi
atins de hormoni, n-aţi încercat cu elixiruri şi ierburi. Ceea ce este lăudabil.
Aţi acţionat rezonabil, responsabil şi uman. Nu i-aţi făcut vreun rău cu
otrăvurile, aşadar cu atât mai puţin n-aveţi voie acum să o mutilaţi.
— Despre ce vorbeşti?
— Ciupercile, al căror secret îl păstraţi cu atâta sfinţenie, a explicat, într-
adevăr o menţin pe fată într-o condiţie fizică excepţională şi îi întăresc
muşchii. Plantele îi asigură un metabolism ideal şi-i accelerează
dezvoltarea. Toate la un loc, combinate cu antrenamentul nemilos,
determină însă anumite modificări în constituţia corpului. În ţesutul adipos.
Ea e femeie. Dacă n-aţi mutilat-o hormonal, să n-o mutilaţi nici fizic.
Cândva ea vă va purta ranchiună pentru că aţi privat-o atât de brutal de…
atributele feminine. Înţelegeţi despre ce vorbesc?
— Da’ cum să nu? a murmurat Lambert, holbându-se obraznic la bustul
lui Triss care tensiona materialul rochiei.
Eskel şi-a dres vocea, fulgerându-l cu privirea pe tânărul vrăjitor.
— Actualmente, a întrebat lent Geralt, alunecând şi el cu privirea pe ici
şi pe colo, nu ai constatat nimic ireversibil la ea, sper?
— Nu, i-a zâmbit. Din fericire, nu. Se dezvoltă sănătos şi normal, are
structura unei tinere driade, de ţi-e mai mare dragul s-o priveşti. Dar
păstraţi echilibrul în administrarea acceleratorilor, vă rog.
— Îl vom păstra, a promis Vesemir. Mulţumesc pentru atenţionare,
copila mea. Altceva? ziceai de trei… Sfaturi.
617
 — Bineînţeles. Iată-l pe-al doilea: nu trebuie să-i permiteţi lui Ciri să se
sălbăticească aici. Trebuie să aibă contact cu lumea. Cu cei de vârsta ei.
Trebuie să primească o educaţie decentă şi o pregătire pentru o viaţă
normală. Deocamdată puteţi s-o mai lăsaţi să se joace cu sabia. Fără mutaţie
n-o puteţi face vrăjitoare, dar antrenamentul de vrăjitor nu-i strică. Trăim
vremuri dificile şi periculoase, iar ea va şti să se apere dacă va fi cazul. Ca
o elfă. Dar nu puteţi s-o îngropaţi de vie în acest capăt de lume. Trebuie să
trăiască o viaţă normală.
— Viaţa ei normală a ars odată cu Cintra, a murmurat Geralt, dar ce să
mai vorbim, Triss, ca de obicei, ai dreptate. Ne gândiserăm şi noi la asta.
Când vine primăvara, o duc la şcoala de la templu. În grija lui Nenneke, la
Ellander.
— Este o idee foarte bună şi o decizie înţeleaptă. Nenneke este o femeie
extraordinară, iar templul zeiţei Melitele este un loc excepţional. Sigur,
stabil, care garantează o educaţie corespunzătoare unei fetiţe. Ciri a aflat?
— A aflat. A făcut scandal câteva zile, dar în final a acceptat. Acum
chiar aşteaptă nerăbdătoare primăvara, o emoţionează perspectiva unei
călătorii în Temeria. O interesează lumea exterioară.
— Ca şi pe mine la vârsta ei, a zâmbit Triss. Iar această comparaţie ne
apropie periculos de cel de-al treilea sfat al meu. Cel mai important. Ştiţi
voi care-i. Nu faceţi pe proştii. Sunt magiciană, aţi uitat? Nu ştiu cât timp v-
a luat ca să vă daţi seama de capacităţile magice ale lui Ciri. Mie mi-a
trebuit mai puţin de jumătate de oră ca să aflu cine şi, mai bine zis, ce este
această fată.
— Şi ce este?
— O Sursă.
— Imposibil!
— Ba este posibil. Chiar sigur. Ciri este o Sursă, are potenţial de
medium. Mai mult decât atât, acest potenţial este foarte, foarte îngrijorător.
Iar voi, dragi vrăjitori, ştiţi asta foarte bine. Şi voi aţi observat aceste
capacităţi, şi pe voi v-au tulburat. Numai şi exclusiv pentru asta m-aţi
chemat la Kaer Morhen, nu-i aşa? Am dreptate? Numai şi exclusiv pentru
asta?
— Da, a confirmat Vesemir după un moment de linişte.
Triss a răsuflat uşurată, cu discreţie. O clipă se temuse că cel care îi va
confirma va fi Geralt.

618
 În ziua următoare a căzut prima zăpadă, la început cu fulgi mărunţi, apoi
s-a transformat în viforniţă. A nins toată noaptea, iar dimineaţa zidurile de
la Kaer Morhen erau cufundate în nămeţi. Era imposibil să alergi prin
Ucigaşa, cu atât mai mult cu cât Ciri nu se simţea în continuare prea bine.
Triss bănuia că „acceleratorii” vrăjitoreşti puteau fi cauza perturbărilor
menstruale. Nu putea fi complet sigură, pentru că nu ştia practic nimic
despre aceste substanţe, iar Ciri era fără doar şi poate singura fată din lume
căreia i se administraseră. Nu le-a zis vrăjitorilor nimic despre suspiciunile
sale. Nu voia să-i îngrijoreze şi să-i enerveze, prefera să aplice metodele
proprii. I-a dat lui Ciri să bea din elixiruri, i-a legat în talie, pe sub rochie,
un şnur pe care erau înşirate jaspuri active şi i-a interzis să facă efort, în
special să umble ca nebuna după şobolani cu sabia în mână.
Ciri se plictisea, vagabonda somnoroasă prin fortăreaţă, iar în cele din
urmă, din lipsă de altă distracţie, i s-a alăturat lui Coën care făcea curat în
grajd, ocupându-se de cai şi reparând harnaşamentul.
Geralt, spre furia magicienei, a dispărut pe undeva pe-afară şi a apărut
spre seară, cărând un ţap vânat. Triss l-a ajutat să jupoaie vânatul. Deşi o
îngreţoşa groaznic mirosul de carne şi de sânge, dorea să fie în preajma
vrăjitorului. Aproape de el. Cât mai aproape posibil. Se contura în ea o
hotărâre rece şi înverşunată. N-avea chef să mai doarmă singură din nou.
— Triss! a urlat deodată Ciri, care cobora în goană scările cu ropot de
paşi. Pot să dorm azi cu tine? Triss, te rog, lasă-mă! Te rog, Triss!
Zăpada se tot aşternea. S-a mai limpezit abia atunci când a început
Midinváerne, Ziua Solstiţiului de iarnă.

619
 În cea de-a treia zi prăpăditu-s-au toate odraslele în afară de
una aflată abia în al zecelea an de viaţă. Aceasta, fiind cuprinsă
până atunci de o luare de minţi violentă, prăbuşitu-s-a deodată
într-o profundă ameţeală. Ochii săi avut-au o privire sticloasă, îşi
mototolea haina cu mâinile sau le fâlfâia în aer de parc-ar fi vrut
să prindă aripi. Respiraţia îi era din ce în ce mai sonoră şi mai
răguşită, o sudoare rece, cleioasă şi slinoasă ieşitu-i-a prin pori.
Atunci băgatu-i-au din nou din elixir în vene şi atacul repetatu-s-a.
De data aceasta fu însoţit de o hemoragie din nas, tusea dădu în
vomă, după care odrasla sleitu-s-a de puteri de-a binelea şi
pierdutu-şi-a din simţiri.
Simptomele nu-l lăsară în următoarele zile. Pielea odraslei,
năclăită până atunci în sudoare, făcutu-s-a uscată şi încinsă, iar
pulsul, aparent lipsit de vigoare şi ritm, fu totuşi puternic, dar mai
degrabă lent decât iute. Nu se mai trezea, nici cu vocea nu ţipa.
În sfârşit veni-a ziua a şaptea. Plodul trezitu-s-a ca dintr-un
somn, deschisu-şi-a ochii, iar ochii îi erau ca de viperă…

CARLA DEMETIA CREST, Proba Ierburilor şi

alte practici secrete ale vrăjitorilor, cu propriii
ochi văzute, manuscris pentru bunul
exclusiv al Capitolului Magicienilor

620
 3
— Temerile voastre au fost nejustificate, absolut nefondate.
Triss a făcut o grimasă, sprijinindu-şi coatele pe masă şi continuând:
— Au trecut vremurile în care magicienii vânau Surse şi copii cu
aptitudini magice, vremurile în care erau smulşi din braţele părinţilor sau
ale tutorilor cu forţa violenţei sau a înşelăciunii. Chiar aţi crezut că aş putea
să-mi doresc să v-o iau pe Ciri?
Lambert a pufnit pe nări şi a întors capul într-o parte. Eskel şi Vesemir s-
au uitat către Geralt, însă Geralt tăcea. Se uita într-o parte jucându-se
neîntrerupt cu medalionul său argintiu de vrăjitor, pe care era reprezentat
capul de lup cu dinţii rânjiţi. Triss ştia că medalionul reacţiona la farmece.
Într-o asemenea noapte ca Midinváerme, când aerul vibra de magie,
medalioanele vrăjitorilor trebuiau să vibreze neîncetat, să irite şi să
neliniştească.
— Nu, copila mea, a zis într-un sfârşit Vesemir. Ştim că n-ai fi făcut aşa
ceva. Dar mai ştim şi că ai obligaţia să raportezi Capitulului despre fetiţă.
Ştim, şi nu de ieri, de astăzi, că toţi magicienii sunt supuşi acestei obligaţii.
Nu mai luaţi copii cu aptitudini speciale de la părinţi şi de la tutori. Îi ţineţi
sub observaţie pentru ca mai târziu, la momentul oportun, să-i fascinaţi cu
magia şi să-i momiţi…
— Nu-ţi fie teamă! l-a întrerupt cu o voce glacială. Nu voi spune despre
Ciri nimănui. Nici Capitulului. De ce vă uitaţi aşa la mine?
— Ne surprinde uşurinţa cu care ne declari păstrarea secretului, a zis
calm Eskel. Iartă-mă, Triss, n-am vrut să te rănesc, dar ce s-a întâmplat cu
loialitatea voastră legendară faţă de Consiliu şi faţă de Capitul?
— Multe s-au întâmplat. Războiul a schimbat multe. Iar bătălia pentru
Sodden, şi mai multe. Nu vreau să vă plictisesc cu politica şi, pe deasupra,
anumite probleme şi subiecte sunt, să-mi fie cu iertare, confidenţiale şi nu
mi-este permis să le divulg. Cât despre loialitate… Eu sunt loială, dar,
credeţi-mă, în această situaţie pot fi în acelaşi timp loială şi faţă de Capitul,
şi faţă de voi.
— Aşa o dublă loialitate – Geralt a privit-o pentru prima dată în acea
seară în ochi – este o chestiune diabolic de dificilă. Rareori îi iese cuiva,
Triss.

621
 Magiciana s-a uitat la Ciri. Fetiţa şedea în faţa lui Coën, pe o blană de
urs, într-un colţ îndepărtat al sălii, absorbiţi de Fripta. Jocul devenea
monoton pentru că amândoi erau teribil de rapizi, şi cu niciun chip nu se
puteau nimeri unul pe celălalt. Din câte se vedea, acest lucru nu-i deranja
câtuşi de puţin şi nu le strica distracţia.
— Geralt, i-a spus, când ai găsit-o pe Ciri acolo, lângă Jaruga, ai luat-o
cu tine. Ai adus-o la Kaer Morhen, ai ascuns-o de ochii lumii, nu vrei ca
nici măcar apropiaţii ei să ştie că trăieşte. Ai făcut asta pentru că ceva
despre care eu nu ştiu te-a convins că există predestinare, că ne guvernează
şi ne orientează în tot ceea ce facem. Şi eu sunt de aceeaşi părere, mereu am
fost. Dacă i-a fost hărăzit să devină magiciană, va deveni. Nici Capitulul şi
nici Consiliul nu trebuie să ştie despre ea, s-o ţină sub observaţie sau să o
momească. Nedivulgând secretul vostru, nu voi trăda nicidecum Capitulul.
Dar după cum bine ştiţi, există o anumită problemă.
— De-ar fi numai una! a oftat Vesemir. Ia zi, copila mea.
— Fata are aptitudini magice, iar acest lucru nu e deloc de neglijat. Este
prea periculos.
— Dar de ce?
— Aptitudinile necontrolate sunt riscante. Pentru Sursă şi pentru cei care
o înconjoară. Pentru cei din preajmă Sursa poate fi periculoasă în mai multe
moduri. Pentru ea însăşi, doar într-un singur mod. Este vorba despre o
anumită deficienţă mentală. Cel mai adesea, catatonie.
— Pentru mii de diavoli! a vorbit Lambert după o lungă tăcere. Vă tot
ascult şi am impresia că cineva de-aici a sărit deja de pe fix şi nu mai
durează mult şi va deveni un pericol pentru societate. Destin, surse, vrăji,
farmece, magii, miracole. Dar nu cumva exagerezi, Merigold? Oare acesta
e primul ţânc adus în Fortăreaţă? Geralt nu a găsit nicio predestinare, a găsit
un alt copil fără adăpost şi fără părinţi. Îl vom învăţa să mânuiască sabia şi-i
vom da drumul, ca şi celorlalţi. E adevărat, ce-i drept, niciodată nu am
antrenat până acum o fată la Kaer Morhen. Am avut probleme cu Ciri, am
mai greşit şi e bine că ne-ai semnalat greşelile. Dar hai să nu exagerăm. Nu-
i atât de originală încât să cădem în genunchi şi să ne înălţăm ochii spre cer.
Oare câte muieri luptătoare umblă prin lume? Îţi garantez, Merigold, că Ciri
va ieşi de aici educată şi sănătoasă, puternică şi descurcăreaţă. Şi, îţi
garantez, fără catatonie sau vreo epilepsie. Cu condiţia să nu-i inoculezi tu
o asemenea boală.
— Vesemir! Triss s-a întors în scaun. Spune-i să tacă pentru că mă
622
deranjează!
— O faci tu pe grozava, a răspuns Lambert liniştit, dar nu le ştii chiar pe
toate. Uite!
A întins mâna în direcţia vetrei, îndoindu-şi în mod bizar degetele. În
horn s-au auzit o bubuitură şi un vuiet, vâlvătaia a crescut brusc, iar jarul,
devenit mai strălucitor, împrăştia scântei. Geralt, Vesemir şi Eskel s-au uitat
îngrijoraţi către Ciri, însă fetiţa nu dădea nicio atenţie spectacolului de
focuri şi artificii.
Triss şi-a încrucişat braţele, privindu-l provocator pe Lambert.
— Semnul Aard, a constatat cu calm. Ai vrut să mă impresionezi? Cu
ajutorul aceluiaşi gest, întărit prin concentrare, prin puterea voinţei şi printr-
o anumită formulă, pot să lansez într-o clipă lemne prin horn atât de sus
încât le vei lua drept stele.
— Tu poţi, i-a dat dreptate. Dar Ciri nu. Nu este în stare să realizeze
semnul Aard. Şi nici vreun alt semn. A încercat de sute de ori şi… nimic. Şi
ştii bine că pentru Semnele noastre e de-ajuns un minimum de capacităţi.
Aşadar, Ciri nu posedă nici măcar acel minimum. Este un copil absolut
normal, n-are nici urmă de capacităţi magice, este chiar un antitalent. Iar tu
ne tot îndrugi despre Sursă, ne ameninţi…
— Sursa, i-a explicat Triss implacabil, nu-şi controlează capacităţile, nu
şi le stăpâneşte. Este un medium, un fel de canal. Intră involuntar în contact
cu anumite energii şi, tot involuntar, le converteşte. Dar când se străduieşte,
când îşi dă silinţa ca la încercarea de a realiza Semne, nu-i iese nimic. Şi
nu-i va ieşi nimic nu numai la sute, ci şi la mii de încercări. Este tipic
Surselor. Dar va veni momentul când, într-o bună zi, Sursa nu se va strădui,
nu se va încorda, se va gândi la cai verzi pe pereţi sau la varză cu cârnaţi, va
arunca zaruri, se va juca cu cineva în pat, se va scobi în nas… şi din senin
se va întâmpla ceva. De exemplu, va lua foc casa. Uneori poate să ia foc
până şi jumătate din oraş.
— Exagerezi, Merigold!
— Lambert! Geralt i-a dat drumul medalionului, punându-şi palmele pe
masă. În primul rând, nu i te mai adresa lui Triss cu „Merigold”, aşa cum
te-a rugat de mai multe ori. În al doilea rând, nici nu putem spune că
exagerează. Eu am văzut-o cu ochii mei în acţiune pe mămica lui Ciri,
prinţesa moştenitoare Pavetta. Şi vă spun că am avut ce vedea. Nu ştiu dacă
era o Sursă, dar în orice caz nimeni nu bănuia că are astfel de capacităţi
până atunci când a fost cât pe ce să facă praf şi pulbere castelul regal din
623
Cintra.
— Aşadar, trebuie să recunoaştem, a zis Eskel în timp ce aprindea
lumânarea din următorul sfeşnic, că Ciri poate poseda o anumită încărcătură
genetică.
— Nu numai că poate, a zis Vesemir. Ea chiar este încărcată genetic. Pe
de o parte, Lambert are dreptate. Ciri nu este în stare să realizeze semne.
Însă, pe de altă parte… Am văzut cu toţii…
A tăcut, a privit-o pe Ciri care, cu un chiuit de bucurie, îşi confirma în
acel moment superioritatea la Fripta. Triss a observat un zâmbet schiţat pe
faţa lui Coën şi n-a mai avut dubii că o lăsase să câştige.
— Aşa e, a zis în zeflemea. Aţi văzut cu toţii. Ce anume aţi văzut? În ce
circumstanţe aţi văzut? Nu vi se pare, băieţi, că a venit momentul unor
destăinuiri mai sincere? La dracu’, doar v-am zis că voi păstra secretul.
Aveţi cuvântul meu.
Lambert s-a uitat la Geralt, iar acesta a dat din cap aprobator. Tânărul
vrăjitor s-a ridicat, a luat de pe o poliţă înaltă o carafă mare de cristal şi un
flaconaş mai mic, a vărsat conţinutul flaconaşului în carafă, a agitat-o de
câteva ori şi a turnat apoi un lichid transparent în paharele de pe masă.
— Ia ceva cu noi, Triss!
— Oare adevărul este atât de teribil, a continuat zeflemitor, încât nu
puteţi să-l abordaţi treji? Încât trebuie să ne facem criţă ca să-l auzim?
— Hai, nu te mai da rotundă! Ia o duşcă! Îţi va fi mai uşor să înţelegi.
— Dar ce-i asta?
— Pescăruşul alb.
— Ce?
— Ceva uşor, a zâmbit Eskel, pentru vise plăcute.
— Să vă ia naiba pe toţi! E un halucinogen vrăjitoresc. De la el vă
strălucesc ochii în aşa hal seara.
—  Pescăruşul alb este foarte slab. Cel negru este halucinogen.
—  Dacă în acest lichid este vreo magie, eu n-am voie nici măcar să-mi
umezesc buzele!
— Exclusiv ingrediente naturale, a liniştit-o Geralt, dar, aşa cum
observase ea, faţa pe care o făcuse era cam confuză. Evident că se temea de
eventualele întrebări despre conţinutul elixirului. Şi diluat într-o cantitate
mare de apă. Nu ţi-am fi oferit ceva care ţi-ar fi putut fi dăunător.
Gheaţa lichidului spumos, cu un gust straniu, a izbit-o în esofag,
împrăştiind apoi căldură în tot corpul. Magiciana şi-a trecut limba pe gingii
624
şi pe cerul gurii, însă nu era în stare să recunoască niciun ingredient.
— I-aţi dat lui Ciri să guste acest… pescăruş, a dedus ea. Şi atunci…
— A fost un accident, a fost doar un accident, a întrerupt-o rapid Geralt.
În prima seară, imediat după ce am ajuns… Era însetată, iar pescăruşul
stătea pe masă. N-am mai apucat să reacţionăm, a băut dintr-o înghiţitură.
Şi a intrat în transă.
— Ce sperietură am mai tras! a recunoscut Vesemir oftând. Vai ce ne-
am mai speriat, copila mea! De moarte.
— A început să vorbească cu o voce care părea că nu-i aparţine, a dedus
cu calm magiciana, privindu-i pe vrăjitori în ochii care le străluceau în
licărirea lumânărilor. A început să vorbească despre chestiuni şi probleme
pe care n-avea de unde să le cunoască. A început… să profeţească. Aşa-i?
Ce spunea?
— Stupizenii! i-a răspuns sec Lambert. Nişte tâmpenii lipsite de sens.
— Nu mă-ndoiesc, l-a privit ea, că se-nţelegea de minune cu tine atunci.
Tâmpeniile sunt specialitatea ta, după cum ne confirmi de fiecare dată când
deschizi gura. Fă-mi o favoare, te rog, şi n-o mai deschide un timp. De
acord?
— De data aceasta, a intervenit serios Eskel, frecându-şi cicatricea de pe
obraz, Lambert are dreptate, Triss. Atunci, după ce a băut pescăruşul, într-
adevăr Ciri delira într-un aşa hal, de nu se mai înţelegea nimic. Atunci,
prima dată, nu părea altceva decât o bolboroseală. Abia după…
S-a întrerupt. Triss a dat din cap consternată.
— Abia a doua oară a început să vorbească cu sens, a intuit magiciana.
Aşadar a existat şi o a doua oară. Tot aşa, după un narcotic băut din cauza
neatenţiei voastre?
— Triss! Geralt a ridicat capul, nu e momentul pentru glume maliţioase.
Pe noi nu ne distrează asta. Pe noi ne preocupă şi ne îngrijorează. Da, a
existat şi o a doua, şi o a treia oară. Ciri a căzut rău în timpul unui exerciţiu.
Şi-a pierdut cunoştinţa. Când şi-a revenit în fire, era în transă. Şi iar a
bâiguit. La fel, cu o voce care nu era a ei. Şi, la fel, era neinteligibilă. Dar
eu mai auzisem astfel de voci şi forme de vorbire. Aşa vorbesc acele femei
sărace, bolnave şi demente, numite oracole. Înţelegi la ce mă refer?
— Perfect. Asta a fost a doua oară. Să trecem la a treia.
Geralt şi-a dus mâna la fruntea devenită instantaneu perlată de sudoare.
— Ciri se trezeşte deseori noaptea, a reluat el. Ţipând. A trecut prin
multe. Nu vrea să vorbească despre asta, dar fără îndoială a văzut şi la
625
Cintra, şi la Angrena lucruri care n-ar trebui să fie văzute de un copil. Mă
tem chiar că… cineva a nenorocit-o. Asta îi revine în vise… De obicei este
uşor s-o linişteşti, adoarme fără probleme… Dar odată, după ce s-a trezit…
a intrat din nou în transă. Vorbea iar cu o voce stranie şi respingătoare…
malefică. Vorbea clar şi cu sens. Profeţea. Prezicea. Şi ne-a prezis…
— Ce? Ce anume, Geralt?
— Moartea, a zis blând Vesemir. Moartea, copila mea!
Triss se uita la Ciri, care îi reproşa cu o voce piţigăiată lui Coën că
trişează la joc. Acesta a îmbrăţişat-o pufnind în râs. Magiciana şi-a dat
seama că niciodată, niciodată până atunci nu mai auzise râsul vreunui
vrăjitor.
— A cui moarte? l-a întrebat, continuând să-l privească pe Coën.
— A lui, a zis Vesemir, arătând spre Coën.
— Şi pe-a mea, a adăugat Geralt zâmbind.
— După ce s-a trezit…
— Nu-şi mai amintea nimic. Iar noi nu i-am pus întrebări.
— Bine-aţi făcut! Iar în privinţa profeţiei… Era concretă? Detaliată?
— Nu, Geralt a privit-o direct în ochi. Confuză. Nu ne întreba de
profeţie, Triss. Pe noi nu ne îngrijorează conţinutul predicţiilor şi nălucirilor
lui Ciri, ci ce se întâmplă cu ea. Nu ne temem pentru noi, ci…
— Atenţie! l-a avertizat Vesemir. Nu vorbi despre asta în prezenţa
fetiţei! Coën s-a apropiat de masă purtând-o în cârcă pe Ciri.
— Spune-le tuturor noapte bună, Ciri, i-a zis. Spune-le noapte bună
acestor huhurezi noctambuli. Noi mergem la culcare. Este de-acum miezul
nopţii. Imediat se termină Midinváerne. De mâine, primăvara va fi cu
fiecare zi tot mai aproape!
— Mi-e sete.
— Ciri a coborât de pe umerii lui, întinzând mâna după paharul lui
Eskel. Vrăjitorul şi-a retras abil paharul din raza de acţiune a braţelor ei,
luând un urcior cu apă. Triss s-a ridicat imediat.
— Poftim! i-a întins fetei paharul său plin pe jumătate, strângând
demonstrativ în acelaşi timp braţul lui Geralt şi uitându-se în ochii lui
Vesemir. Bea!
— Triss, a şoptit Eskel, uitându-se la Ciri, care băuse cu nesaţ, ce vrei să
faci? Doar…
— Niciun cuvânt, te rog!
N-au avut mult de aşteptat efectul. Ciri s-a încordat instantaneu, a ţipat
626
slab şi a afişat un surâs larg şi extaziat. Şi-a strâns pleoapele, desfăşurându-
şi braţele. A zâmbit, a făcut o piruetă şi a dansat uşor pe poante. Lambert,
cu o mişcare iute, i-a luat din cale scăunelul, iar Coën s-a interpus între
balerină şi vatră.
Triss s-a ridicat brusc, scoţându-şi din decolteu amuleta, un safir
încrustat în argint, agăţat de un lănţişor subţire. A strâns-o puternic în
palmă.
— Copila mea… a scâncit Vesemir. Ce vrei să faci?
— Ştiu eu ce fac! i-a retezat-o. Fetiţa a intrat în transă, iar eu voi stabili
un contact psihic cu ea. Voi intra în ea. V-am spus eu că e un soi de
transmiţător magic, trebuie să ştiu ce anume transmite, cum şi de unde îşi ia
aura şi cum o transformă. Astăzi este Midinváerne, foarte propice pentru o
astfel de acţiune.
— Nu-mi place asta, s-a încruntat Geralt. Nu-mi place deloc.
— Dacă vreuna dintre noi va suferi un atac de epilepsie – magiciana i-a
ignorat cuvintele lui Geralt – ştiţi ce-aveţi de făcut. Un băţ între dinţi, îl
ţineţi şi aşteptaţi. Fruntea sus, băieţi! Nu-i prima dată când fac asta.
Ciri şi-a întrerupt dansul, a căzut în genunchi, şi-a întins braţele, cu capul
sprijinit pe genunchi. Triss şi-a dus la tâmplă amuleta deja încălzită,
bolmojind o formulă magică. A închis ochii, s-a concentrat şi i-a trimis un
impuls.
Marea şuşotea, iar valurile loveau răsunător plaja stâncoasă, explodând
cu gheizere înalte printre blocuri de piatră. A dat din aripi, susţinută de
vântul sărat. În culmea fericirii s-a lansat în picaj, şi-a ajuns din urmă stolul
camarazilor săi, agăţând cu gheruţele crestele valurilor, s-a înălţat din nou
spre cer, împrăştiind picături de apă şi a zburat purtată de vântul care şuiera
printre penele aripilor. Puterea sugestiei, s-a gândit cu luciditate. E vorba
doar de puterea sugestiei. Un pescăruş!
Triss! Triss!
Ciri? Unde eşti?
Triss!
Ţiuitul pescăruşilor a încetat. Magiciana simţea în continuare pe faţă
picăturile împrăştiate de pe crestele valurilor, dar dedesubt nu mai era
marea. Sau mai bine zis era, dar era o mare nesfârşită de iarbă, o câmpie
care atingea orizontul. Triss a constatat siderată că ceea ce vedea era
panorama care se deschidea de pe vârful Dealului de la Sodden. Dar acesta
nu era Dealul. N-avea cum să fie Dealul.
627
 Cerul s-a întunecat subit, iar în jur bântuia o mulţime de umbre. Triss
desluşea un şir lung de siluete vagi care cobora lin panta. Auzea şoaptele
care se suprapuneau amestecate într-un cor sinistru şi neinteligibil.
Ciri stătea alături, întoarsă cu spatele. Vântul îi răsfira pletele cenuşii.
Siluetele confuze şi ceţoase păşeau neobosit pe lângă ea într-un şir lung
şi interminabil. Când ajungeau în dreptul ei, întorceau capul spre ea. Triss
şi-a stăvilit un strigăt, uitându-se la feţele impasibile şi liniştite şi la ochii
orbi şi morţi. Nu cunoştea şi nu ştia de unde să le ia pe majoritatea
chipurilor. Dar pe unele dintre ele le recunoştea.
Koral. Vanielle. Yoel. Raby Axel…
— De ce m-ai adus aici, a şoptit. De ce?
Ciri s-a întors. Şi-a ridicat mâna, iar magiciana a văzut cum se prelinge
un firişor de sânge de-a lungul liniei vieţii către interiorul palmei şi mai
departe către încheietura mâinii.
— E de la un trandafir, a răspuns calmă fetiţa, trandafirul de la
Shaerrawedd. M-am înţepat. Nu-i nimic. E doar sânge. Sângele elfilor…
Cerul s-a întunecat şi mai tare şi deodată a început să strălucească un
fulger aspru şi orbitor. Totul a încremenit în linişte. Triss a făcut un pas
pentru a se convinge că este în stare să-l facă. S-a oprit lângă Ciri şi a
observat că stau amândouă pe marginea unei prăpăstii fără fund, în care se
învolburează un fum roşiatic, parcă iluminat. Scânteierea următorului fulger
a scos dintr-odată la iveală nişte scări lungi de marmură care duceau în
adâncul prăpastiei.
— Aşa trebuie, a zis cu o voce tremurândă Ciri. Nu există altă cale. Doar
aceasta. Pe scări în jos. Aşa trebuie, pentru că… Va’ esse deireádh aep
eigean…
— Spune! i-a şoptit magiciana. Spune, fetiţo!
— Copilul Sângelui Vechi… Feainnewedd… Luned aep Hen Ichaer…
Deithwen… Văpaia albă… Nu, nu… nu!
— Ciri!
— Cavalerul negru… cu pene la coif… Ce mi-a făcut el? Ce s-a
întâmplat atunci? Mi-era frică… şi mereu mi-e frică. Nu s-a terminat,
niciodată nu se termină. Leuţa trebuie să moară… din raţiuni de stat… nu…
Nu…
— Ciri!
— Nu! Fetiţa s-a încordat, şi-a strâns pleoapele. Nu, nu, nu vreau! Nu
mă atinge!
628
 Faţa lui Ciri s-a transformat violent, s-a împietrit, iar vocea i-a devenit
metalică, rece şi ameninţătoare, răsunând în ea o batjocură răuvoitoare şi
atroce!
— Ai venit după ea până aici, Triss Merigold? Până aici? Ai ajuns prea
departe, cea de-a Paisprezecea. Te-am avertizat.
— Cine eşti?
Pe Triss au trecut-o fiorii, dar totuşi îşi stăpânea vocea.
— Vei afla când va veni vremea.
— Voi afla acum!
Magiciana şi-a ridicat mâinile, le-a întins brusc, concentrându-şi toate
forţele în Magia de Identificare. Cortina magică s-a crăpat, dar din spatele
ei a apărut a doua… A treia… A patra…
Triss a căzut în genunchi cu un geamăt. Iar realitatea se crăpa în
continuare, se deschideau următoarele uşi şi drumul nesfârşit care ducea în
neant. În abis.
— Ai greşit, cea de-a Paisprezecea, a ironizat-o vocea metalică,
inumană. Ai confundat cerul cu stelele reflectate noaptea pe suprafaţa unui
iaz.
— Nu te atinge… Nu te atinge de acest copil!
— Nu e un copil.
Buzele lui Ciri s-au mişcat, dar Triss ştia că ochii fetiţei sunt morţi,
sticloşi, inconştienţi.
Nu e un copil, a repetat vocea. Este Văpaia, Văpaia Albă de la care se va
aprinde şi va arde întregul pământ. Este Sângele Vechi, Hen Ichaer.
Sângele elfilor. Sămânţa care nu va germina, ci va izbucni ca o vâlvătaie.
Sângele care va fi maculat… Când va veni Tedd Deireádh, Vremea
Sfârşitului. Va’esse deireádh aep eigean!
— Prezici moartea? a strigat Triss. Doar atât ştii, să prezici moartea?
Tuturor? Lor, ei… mie?
— Ţie? Tu deja ai murit, cea de-a Paisprezecea. A murit totul din tine.
— Pe puterea sferelor, a scâncit magiciana adunându-şi toate forţele
rămase şi înălţându-şi mâna în aer. Pe apă, pe foc, pe pământ şi pe aer, te
conjur. Te conjur pe gând, pe somn şi pe moarte, pe tot ceea ce a fost, ce
este şi va fi. Te conjur. Cine eşti? Vorbeşte-mi!
Ciri şi-a întors capul. Imaginea scărilor care duceau în iad a dispărut, s-a
împrăştiat, iar în locul ei a apărut marea cenuşie, plumburie, spumoasă,
agitată de crestele încovoiate ale valurilor. Liniştea a fost străpunsă din nou
629
de ţiuitul pescăruşilor.
— Zboară! a zis vocea prin buzele fetiţei. E timpul. Întoarce-te de unde-
ai venit, cea de-a Paisprezecea de pe Deal. Zboară pe aripile unui pescăruş
şi ascultă ţiuitul celorlalţi pescăruşi! Ascultă-l cu atenţie!
— Te conjur!
— Nu poţi! Zboară, pescăruşule!
Dintr-odată în aerul biciuit din nou de vântul umed şi sărat s-a desluşit
zborul fără început şi fără sfârşit. Pescăruşii ţiuiau sălbatic. Ţiuiau şi
porunceau.
Triss?
Ciri?
Uită-l! Nu-l mai tortura! Uită-l! Uită-l, Triss!
Uită-l!
Triss! Triss! Triss!
— Triss!
A deschis ochii, şi-a agitat capul pe pernă, şi-a mişcat mâinile înţepenite.
— Geralt!
— Sunt lângă tine. Cum te simţi?
S-a uitat în jur. Era în odaia sa, întinsă pe pat. Pe cel mai bun pat din
Kaer Morhen.
— Ce s-a întâmplat cu Ciri?
— Doarme.
— De mult?
— Prea de mult, a întrerupt-o. A acoperit-o cu pilota, a strâns-o în braţe.
Când s-a aplecat, medalionul cu capul de lup a pendulat deasupra chipului
ei. N-a fost o idee prea bună ce-ai făcut, Triss!
— Totul este în ordine, s-a cutremurat în braţele lui. Nu este adevărat, s-
a gândit. Nimic nu este în ordine. Şi-a întors capul astfel încât să n-o atingă
medalionul. Se vehiculau multe teorii referitoare la amuletele vrăjitorilor ca
Geralt, dar niciuna nu recomanda atingerea acestora în timpul zilelor şi
nopţilor de Solstiţiu.
— Oare… oare am spus ceva în timpul transei?
— Tu nu. Ai fost inconştientă tot timpul. Ciri… Chiar înainte de a se
trezi… a zis „Va’esse deireádh aep eigean”.
— Cunoaşte Graiul Vechi?
— Nu în aşa măsură încât să pronunţe propoziţii complete.
— Propoziţia care înseamnă „Ceva se termină”.
630
 Magiciana şi-a trecut palma pe faţă şi a continuat:
— Geralt, este o chestiune serioasă. Fetiţa este un medium incredibil de
puternic. Nu ştiu cu ce şi cu cine ia legătura, dar am impresia că pentru ea
nu există limite. Ceva vrea să pună stăpânire pe ea. Ceva… care pe mine
mă depăşeşte. Mă tem pentru ea. Următoarea transă… se poate sfârşi cu o
tulburare psihică. Eu nu stăpânesc situaţia, nu ştiu, nu sunt în stare s-o ţin
sub control. Dac-ar fi necesar, n-aş putea s-o blochez, să-i înăbuş
capacităţile, n-aş reuşi să i le anihilez pentru totdeauna. Trebuie să apelezi
la ajutorul… altei magiciene. Mai talentate. Mai cu experienţă… Ştii tu la
cine mă refer.
— Ştiu. Şi-a întors capul strângându-şi buzele.
— Nu te opune! Nu te apăra! Îmi dau seama de ce nu ai apelat la ea, ci la
mine. Învinge-ţi orgoliul, reproşurile şi înverşunarea. N-are niciun sens. Te
vei chinui şi-i vei risca viaţa şi sănătatea lui Ciri. Ceea ce se va întâmpla cu
ea în următoarea transă cu siguranţă se va sfârşi mai rău decât Proba
Ierburilor. Cere-i ajutorul lui Yennefer, Geralt.
— Iar tu, Triss?
— Eu, ce? şi-a simţit un nod în gât. Eu nu mai contez. Te-am dezamăgit.
Te-am dezamăgit… în toate. Am fost… am fost greşeala ta. Numic altceva.
— Greşelile, i-a zis apăsat, contează mult pentru mine. Nu le şterg nici
din viaţă, nici din memorie. Şi niciodată nu arunc vina pe alţii pentru ele.
Tu contezi pentru mine, Triss, şi întotdeauna vei conta. Niciodată nu m-ai
dezamăgit. Niciodată. Crede-mă.
Ea a tăcut prelung.
— Voi rămâne până la primăvară, l-a anunţat într-un final, încercând să-
şi stăpânească tremurul vocii. Voi fi alături de Ciri… O voi veghea. Zi şi
noapte. Voi fi lângă ea ziua şi noaptea. Iar la primăvară… la primăvară o
vom duce la templul lui Melitele din Ellander. Poate că la templu, acel ceva
care vrea să pună stăpânire pe ea nu va mai avea acces. Iar atunci, tu vei
apela la ajutorul lui Yennefer.
— Bine, Triss. Îţi mulţumesc.
— Geralt?
— Spune-mi.
— Ciri ţi-a mai zis ceva, nu-i aşa? Ceva ce-ai auzit doar tu. Spune-mi ce
anume.
— Nu, a protestat el cu vocea tremurândă. Nu, Triss.
— Te rog!
631
 — Ea nu mi-a vorbit mie.
— Ştiu. Mi-a vorbit mie. Spune-mi, te rog!
— După ce s-a dezmeticit, când am ridicat-o, a şoptit: „Uită-l. Nu-l
tortura”.
— Nu te voi tortura, a zis încet. Dar nu te pot uita. Iartă-mă.
— Eu sunt cel care ar trebui să-şi ceară iertare. Şi nu numai de la tine.
— Atât de mult o iubeşti, a constatat mai degrabă decât l-a întrebat.
— Atât de mult, a recunoscut cu jumătate de voce, după o lungă clipă de
tăcere.
— Geralt.
— Spune, Triss.
— Rămâi cu mine în noaptea asta!
— Triss…
— Doar să rămâi.
— Bine.

La scurt timp după Midinváerne, a încetat să ningă. A venit gerul.

Triss stătea lângă Ciri ziua şi noaptea. O veghea. O luase sub protecţia
sa. Vizibilă şi invizibilă.
Fetiţa se trezea ţipând aproape în fiecare noapte. Delira ţinându-se de
obraz şi plângea de durere. Magiciana o calma cu formule şi elixiruri, o
adormea îmbrăţişând-o şi legănând-o în braţe. Ajunsese ea însăşi să nu mai
poată dormi o bucată bună din noapte, frământându-se în legătură cu cele
spuse de Ciri în somn şi după trezire. Şi era cuprinsă de o teamă din ce în ce
mai mare. Va’esse deireádh aep eigean… Ceva se termină…
Asta a durat vreo zece zile şi zece nopţi. Şi, într-un final, s-a terminat. A
trecut, a dispărut fără urmă. Ciri s-a calmat, dormea liniştită, fără deliruri,
fără vise.
Dar Triss continua s-o vegheze neobosit. Nu se îndepărta de fetiţă niciun
pas. O luase sub protecţia sa. Vizibilă şi invizibilă.

— Mai rapid, Ciri! Pas înainte, atac, pas înapoi! Semipiruetă, tuşă, pas
înapoi! Balans, balans cu mâna stângă, altfel cazi de pe pieptăn! Şi te
loveşti în… atributele tale feminine.
— Ce?
— Nimic. Nu eşti cumva obosită? Dacă vrei, luăm o pauză.
— Nu, Lambert! mai rezist. Nu sunt aşa de pricăjită cum crezi. Poate
632
încerc să sar un băţ da, unul nu.
— Doar peste cadavrul meu! Ai să cazi şi Merigold îmi ia… capul.
— N-o să cad!
— Am zis o dată şi nu mai repet. Nu te mai da mare! Fii stabilă pe
picioare! Şi respiră, Ciri, respiră! Gâfâi ca un mamut muribund!
— Nu-i adevărat!
— Tacă-ţi gura! Exersează! Atac, retragere! Paradă! Semipiruetă!
Paradă! Piruetă! Fii stabilă pe picioare, la naiba! Nu te bâţâi! Pas în faţă,
tuşă! Mai repede! Semipiruetă! Sari şi loveşte! Aşa! Foarte bine!
— Adevărat? Chiar a fost bine, Lambert?
— Cine-a spus asta?
— Tu! Mai înainte!
— Ai înţeles greşit. Atac! Semipiruetă! Retragere! Şi înc-o dată! Nu văd
parada! De câte ori trebuie să-ţi repet? După retragere, întotdeauna
efectuezi parada, o aruncare de tăiş ca să-ţi protejezi capul şi ceafa!
Întotdeauna!
— Chiar şi atunci când mă lupt doar cu un singur adversar?
— Niciodată nu ştii cu câţi te lupţi. Niciodată nu ştii ce ai în spatele tău.
Trebuie să fii acoperită mereu! Mişcarea picioarelor şi a sabiei! Trebuie să-
ţi fie ca un reflex. Un reflex, înţelegi? N-ai voie să uiţi asta. E destul s-o uiţi
într-o luptă adevărată şi s-a terminat cu tine. Înc-o dată! Aşa! Exact aşa!
Vezi ce bine te aranjează parada? Acum poţi să iniţiezi tuşa pe care-o vrei.
Poţi să tragi una în spate, dacă e nevoie. Hai, arată-mi o piruetă şi o tuşă în
spate.
— Iaaaa!
— Foarte frumos! Ţi-ai dat seama? Te-ai prins?
— Doar nu-s proastă!
— Eşti fată. Fetele n-au minte.
— Vai, Lambert, dacă te-ar auzi Triss!
— Când va face plopul mere şi răchita micşunele! Coboară! Destul! Hai
să ne-odihnim!
— Nu-s obosită!
— Dar eu sunt. Am zis că-i pauză. Coboară de pe pieptăn!
— Să fac un salt?
— Păi, cum altfel? Ca găina de pe grindă? Hai, sari! Nu te teme, am eu
grijă.
— Iaaaaa!
633
 — Bine. Pentru o fată e foarte bine. De-acum poţi să-ţi scoţi banderola
de la ochi.

— Triss, hai să ne oprim pentru astăzi. Bine? Putem să luăm sania şi să

ne tragem pe coastă. Soarele străluceşte, zăpada sclipeşte de te dor ochii. E
frumos afară!
— Nu te apleca aşa tare, să nu cazi de pe fereastră!
— Hai să ne tragem cu sania, Triss!
— Propune-mi asta în Graiul Vechi. Aşa terminăm lecţia. Dă-te de la
fereastră şi întoarce-te la masă… Ciri, de câte ori să te rog? Lasă sabia aia,
nu te mai bâţâi cu ea.
— E noua mea sabie! Adevărată, de vrăjitoare! Făcută din oţel căzut din
cer! Pe bune! Geralt mi-a spus, iar el nu minte niciodată, ştii tu!
— Oh, da. Ştiu eu.
— Trebuie să mă obişnuiesc cu sabia asta. Unchiul Vesemir a ajustat-o
fix după greutatea şi înălţimea mea şi după lungimea mâinii. Trebuie să mi-
o potrivesc la mână şi la încheietură.
— Potriveşte-ţi-o sănătoasă, dar în curte. Nu aici. Hai, te-ascult! Se pare
că voiai să-mi propui să mergem la săniuş. În Graiul Vechi. Atunci,
propune-mi!
— Hmmmm… Cum se zice „să te tragi cu sania”?
— Sledd, ca substantiv. Asledde, ca verb.
— Aha… Ştiu. Va’en aeslede, ell’ea?
— Nu aşa termini o întrebare, este o formă nepoliticoasă. Întrebările se
formulează prin intonaţie.
— Dar copiii din Insulele…
— Tu nu înveţi argoul din Skellige, ci Graiul Vechi, în forma sa clasică.
— Şi de ce tre’ să învăţ io limba asta?
— Ca s-o ştii. E bine să înveţi ceea ce nu ştii. Cine nu ştie limbi străine
este ca un invalid.
— Păi, oricum toţi vorbesc doar în limba comună.
— E-adevărat. Dar unii nu vorbesc doar în ea. Te asigur, Ciri, că este
mai bine să te numeri printre unii decât printre toţi. Hai, te ascult. O
propoziţie completă: „Astăzi este timp frumos şi mergem la săniuş”.
— Elaine… Hmmm… Elaine tedd a’taeghane, a va’en aesledde?
— Foarte bine!
— Ia! Atunci, hai la săniuş!
634
 — Mergem imediat. Dar mai lasă-mă un pic, să-mi termin machiajul.
— Da’ pentru cine te machiezi atâta? Îh?
— Pentru mine. O femeie îşi evidenţiază frumuseţea pentru propria sa
bună dispoziţie.
— Hmmm… Ştii ce? Mă simt cam nasol. Şi eu am nevoie de bună
dispoziţie. Nu râde, Triss!
— Hai aici, aşază-te pe genunchii mei! Lasă sabia aia, te-am mai rugat
de-atâtea ori! Mulţumesc. Acum ia pensonul mai gros şi pudrează-ţi obrajii.
Nu atâta, micuţo, nu aşa de mult! Uită-te în oglindă! Vezi ce frumoasă eşti?
— Nu văd nicio diferenţă. O să-mi fardez ochii. Bine? De ce râzi? Tu-ţi
fardezi mereu ochii. Vreau şi eu.
— Bine. Fă-ţi nişte umbre pe pleoape! Ciri, nu închide ambii ochi, nu
mai vezi nimic şi-ţi mâzgăleşti toată faţa. Ia un pic şi doar atinge uşor
pleoapele. Uşor, ţi-am zis! Lasă-mă să ţi-l întind eu un pic. Închide ochii!
Acum deschide-i!
— Ooooh!
— E vreo diferenţă? Un pic de fard nu strică nici măcar unor ochi atât de
frumoşi ca ai tăi. Au ştiut ele, elfele, ce fac, atunci când au inventat
fardurile pentru ochi.
— Elfele?
— Nu ştiai? Machiajul a fost inventat de elfe. Am preluat multe lucruri
utile de la Poporul Vechi. Şi i-am dat al naibii de puţine în schimb. Acum ia
dermatograful şi fă-ţi un contur delicat la pleoapa de sus, chiar lângă gene.
Ciri, ce faci?
— Nu mai râde! Îmi tremură pleoapa! De-aia!
— Deschide puţin buzele şi n-o să mai tremure. Vezi? Gata.
— Ooooh!
— Hai să mergem acum, să-i dăm pe spate cu frumuseţea noastră pe
vrăjitori. Unde mai găseşti un spectacol atât de interesant? Apoi luăm sania
şi mergem să ne stricăm machiajul printre nămeţii de zăpadă.
—  Şi ne fardăm apoi din nou!
— Nu. Îi cerem lui Lambert să facă focul şi facem baie.
— Iarăşi? Lambert spunea că se consumă prea multe lemne pentru
îmbăierile noastre.
— Lambert cáen me a’báeth aep arse.
— Ce? Asta n-am mai înţeles…
— Cu timpul vei stăpâni şi idiomurile. Până la primăvară avem destul
635
timp ca să învăţăm. Iar acum… Va’en aesledde, me elaine luned!

— Aici, în această gravură… Nu, fir-ar să fie… Nu pe aceasta, aici.

Acesta, după cum ştii deja, este un ghul. Ia s-auzim, Ciri. Ce-ai învăţat
despre ghul? Hei, uită-te la mine! Ce naiba ai pe pleoape?
— Bună dispoziţie!
— Ce? Hai, bine, s-o lăsăm baltă. Te-ascult.
— Hmmm… Un ghul, unchiule Vesemir, este un monstru care
devorează cadavre. Poate fi întâlnit în cimitire, în preajma unor gorgane,
peste tot unde sunt îngropaţi cei morţi. La nec… necropole. Pe câmpurile
de luptă.
— Este periculos numai pentru decedaţi, nu-i aşa?
— Nu. Nu numai. Ghulul îi atacă şi pe cei vii. Dacă este flămând sau
dacă se înfurie. Dacă, de exemplu este o bătălie… Mulţi oameni căzuţi…
— Ce ai, Ciri?
— Nimic.
— Ciri, ascultă! Uită de cele întâmplate. Nu se vor repeta.
— Eu am văzut… La Sodden şi la Zarzecze… Câmpuri întregi… Zăceau
acolo, îi sfâşiau lupii şi câinii sălbăticiţi. Îi ciuguleau păsările… Cu
siguranţă erau pe-acolo şi nişte ghuli…
— De aceea înveţi acum despre ghuli, Ciri. Ceea ce cunoşti nu-ţi mai
pare un coşmar. Dacă ştii să lupţi cu ceva, nu te mai înspăimântă. Cum te
lupţi cu ghulul, Ciri?
— Cu sabia de argint. Ghulul este sensibil la argint.
— Şi la mai ce?
— La lumină puternică. Şi la foc.
— Aşadar se poate lupta cu el cu ajutorul luminii şi al focului.
— Se poate, dar este riscant. Vrăjitorul nu foloseşte lumina şi focul
pentru că-l deranjează să vadă. Orice lumină produce umbre, iar umbrele te
dezorientează. Trebuie să te lupţi mereu în întuneric, la lumina lunii sau a
stelelor.
— Foarte bine. Ai reţinut corect. Eşti o fetiţă capabilă. Iar acum uită-te
pe gravura asta.
— Eeeeueeeueeeee…
— Ce să mai vorbim. Într-adevăr, acesta nu este o fir-ar… adică o fiinţă
prea frumoasă. Este un graveir. O specie de ghul. Este foarte asemănător
ghulului, numai că e mult mai mare şi se mai deosebeşte şi, după cum vezi,
636
prin aceşti trei piepteni osoşi de pe craniu. În rest e ca orice devorator de
cadavre. Fii atentă! Nişte gheare scurte şi tocite, adaptate la scormonirea
mormintelor, la râcâirea ţărânii. Nişte dinţi puternici cu care sfărâmă oasele,
o limbă lungă şi îngustă, care îi serveşte la lingerea măduvei aflate în
descompunere. O astfel de măduvă care pute foarte tare este o adevărată
delicatesă pentru un graveir… Ce-ai păţit?
— Nnnnimic.
— Eşti toată palidă. Străvezie. Mănânci prea puţin. Ai luat micul dejun?
— Daaaaa. Aaaam mâncaaaaaaaat.
— Ce mai voiam să zic… Aha. Era să uit. Reţine, căci este foarte
important. Graveirii, ca şi ghulii, precum şi alţi monştri din această
categorie nu au o nişă ecologică proprie. Sunt nişte relicte din perioada de
întrepătrundere a sferelor. Fiind omorâţi, nu sunt perturbate sistemele şi
relaţiile care guvernează natura, sfera noastră actuală. În sfera noastră
actuală, aceşti monştri sunt străini şi nu-şi au locul aici. Înţelegi asta, Ciri?
— Înţeleg, unchiule Vesemir. Mi-a explicat Geralt. Ştiu totul. O nişă
ecologică este…
— Bine, bine. Ştiu ce înseamnă, dacă ţi-a explicat Geralt, să revenim la
graveir. Graveirii apar destul de rar, din fericire, pentru că sunt nişte
nemernici al naibii de periculoşi. O tăietură cât de mică în lupta cu un
graveir înseamnă infecţie cu cadaverină. Cu ce elixir se tratează infecţia cu
cadaverină, Ciri?
— Cu „Grangur”.
— Corect. Dar mai bine eviţi infectarea. De aceea în lupta cu graveirul
nu ai voie să te-apropii de ticălos. Te lupţi întotdeauna de la o anumită
distanţă, iar tuşa o execuţi din fandare.
— Şi unde trebuie să-l împung?
— Tocmai la asta trecem acum. Uite…

— Încă o dată, Ciri! O să exersăm lent, ca să poţi să stăpâneşti bine

fiecare mişcare. Uite, te atac cu terţă şi mă pregătesc pentru efectuarea unei
împungeri… de ce te retragi?
— Pentru că ştiu că e o fentă! Poţi să execuţi o lovitură pe orizontală sau
să ataci cu partea superioară. Eu o să mă retrag şi o să contraatac.
— Oare? Şi dacă fac aşa?
— Auuuu! Ai zis că o să fie lent. Ce n-am făcut bine? Spune-mi, Coën.
— Nimic. Pur şi simplu sunt mai înalt şi mai puternic.
637
 — Da’ nu-i drept!
— Luptă dreaptă nu există. În luptă foloseşti orice avantaj şi orice ocazie
care se iveşte. Retrăgându-te, mi-ai dat posibilitatea de a te lovi cu şi mai
multă putere. În loc să te retragi, trebuia să efectuezi o semipiruetă la stânga
şi să încerci să mă atingi sub bărbie, în obraz sau în gât.
— Nu mi-ai fi permis asta! Ai fi făcut o piruetă de întoarcere şi m-ai fi
atins în partea stângă a gâtului înainte ca eu să apuc să execut o paradă. De
unde să ştiu ce-ai de gând să faci?
— Trebuie să ştii. Şi ştii.
— Ei, ce să-ţi spun!
— Ciri! Ce facem noi este o luptă. Eu sunt adversarul tău. Vreau şi
trebuie să te înving, pentru că este vorba despre viaţa mea. Sunt mai înalt şi
mai puternic decât tine, aşa încât voi căuta ocazii pentru tuşele cu care îţi
voi anihila parada, cum ai văzut mai înainte. La ce-mi trebuie o piruetă?
Sunt deja în poziţie de atac, vezi? Nimic mai simplu decât să marchez sub
axilă, în interiorul braţului. Dacă-ţi tai artera, mori în câteva minute. Apără-
te!
— Haaaa!
— Foarte bine! O paradă frumoasă şi rapidă. Vezi cum te ajută
antrenarea încheieturii? Şi acum fii atentă! Mulţi spadasini fac greşeala ca
la parada statică să încremenească pentru o secundă şi pot fi luaţi prin
surprindere şi loviţi, uite-aşa.
— Haa!!!
— Frumos! Dar sari înapoi. Sari imediat înapoi în piruetă! Aş putea să
am un stilet în mâna stângă! Bine! Foarte bine! Şi ia zi, ce-am să fac acum?
— Da’ de unde să ştiu?
— Observă-mi tălpile. Cum mi-am dispus greutatea corpului? Ce pot
face din asemenea poziţie?
— Totul!
— Atunci roteşte-te, forţează-mă să mă desfăşor. Apără-te! Bine! Nu te
uita la sabia mea. Te poate înşela. Apără-te! Bine! Şi înc-o dată. Bine! Şi
înc-o dată!
— Auuuu!
— Nu-i bine!
— Ce-am făcut rău?
— Nimic. Pur şi simplu sunt mai rapid. Dă-ţi jos protecţiile. Hai să stăm
jos un pic, să ne-odihnim. Trebuie să fii obosită. Ai alergat pe Drum toată
638
dimineaţa.
— Nu-s obosită. Mi-e foame.
— Al dracului! Şi mie. Iar astăzi e de serviciu Lambert, care nu ştie să
gătească altceva în afară de găluşte. Şi măcar de le-ar găti bine.
— Coën?
— Aha?
— Continui să fiu prea lentă…
— Eşti foarte rapidă.
— O să fiu vreodată atât de rapidă cum eşti tu?
— Mă îndoiesc.
— Hmmm… Bine, asta este. Dar tu… Cine este cel mai bun spadasin
din lume?
— Habar n-am.
— N-ai cunoscut pe niciunul?
— Am cunoscut mulţi care se credeau cei mai buni.
— Dar cine erau? Cum îi chema? Ce ştiau să facă?
— Mai încet, mai încet, micuţo. Nu ştiu răspunsurile la aceste întrebări.
E aşa de important?
— Desigur! Voiam să ştiu… cine sunt aceşti spadasini. Şi unde sunt.
— Unde sunt, asta ştiu.
— Hm! Atunci, unde?
— În cimitire.

— Atenţie, Ciri! Acum vom atârna al treilea pendul, cu două te descurci

de-acum. Paşii sunt la fel ca la două, doar o eschivă trebuie să faci în plus.
Eşti gata?
— Da.
— Concentrează-te. Relaxează-te. Inspiră, expiră. Atacă!
— Ugg! Aiiiii… Fir-ar să fie!
— Nu înjura, te rog! Ai încasat-o rău?
— Nu, doar m-a agăţat… Ce-am făcut rău?
— Ai alergat în ritm prea egal, te-ai grăbit la a doua semipiruetă şi ai
efectuat o eschivă prea amplă. Prin urmare, ai ajuns direct sub pendul.
— Oh, Geralt, acolo nu e destul loc şi pentru eschivă, şi pentru rotaţie!
Sunt prea apropiate!
— Este foarte mult loc, îţi garantez. Dar distanţele sunt concepute astfel
încât să oblige la o mişcare ritmică. Asta este o luptă, Ciri. Nu un balet. În
639
luptă nu trebuie să te mişti ritmic. Trebuie să-l dezorientezi pe adversar, să-l
păcăleşti, să-i dai peste cap reacţiile. Eşti pregătită pentru următoarea
probă?
— Pregătită. Balansează grinzile alea blestemate!
— Nu sudui! Relaxează-te! Atacă!
— Ei? Cum e Geralt? Nici nu m-a atins măcar!
— Dar nici tu n-ai atins al doilea sac cu sabia. Îţi repet că este o luptă, nu
un balet sau o acrobaţie… Ce tot mârâi acolo?
— Nimic.
— Relaxează-te! Aranjează-ţi bandajul de pe încheietură. Nu strânge aşa
de tare palma pe mâner, te dezorientează, îţi perturbă echilibrul. Respiră
liniştită. Eşti gata?
— Da.
— Haide!
— Uuug! Să te ia… Geralt, aşa ceva nu se poate executa! Este prea puţin
loc şi pentru o eschivă, şi pentru schimbarea piciorului. Iar când lovesc
stând pe ambele picioare, fără eschivă…
— Am văzut ce se întâmplă când loveşti fără eschivă. Te doare?
— Nu. Nu tare…
— Şezi lângă mine! Odihneşte-te!
— Nu sunt obosită. Geralt, eu n-am să trec de-al treilea pendul, chiar
dacă m-aş odihni zece ani. Mai repede nu pot…
— Dar nici nu e nevoie. Eşti suficient de rapidă.
— Atunci spune-mi ce am de făcut. În acelaşi timp o semipiruetă, o
eschivă şi o tuşă?
— Este foarte simplu. N-ai fost atentă. Ţi-am spus înainte de a începe:
este nevoie de o eschivă în plus. O eschivă. O semipiruetă în plus ţi-e de
prisos. A doua oară ai făcut totul bine şi ai trecut de toate pendulele.
— Dar n-am nimerit sacul pentru că… Geralt, fără o semipiruetă nu pot
lovi, pentru că-mi pierd din energie, nu am din-ăla cum îi spune…
— Impuls. Într-adevăr. Atunci ia-ţi impuls şi energie. Dar nu prin piruetă
şi prin schimbarea piciorului, pentru că nu-ţi ajunge timpul pentru asta.
Loveşte pendulul cu sabia!
— Pendulul? Eu am de lovit sacii!
— Aşa e-n luptă, Ciri! Sacii imită locurile sensibile ale adversarilor pe
care trebuie să-i nimereşti. Trebuie să eviţi pendulul, care imită de fapt
arma rivalului, trebuie să-i faci o eschivă. Dacă te atinge pendulul, eşti
640
rănită. Într-o luptă adevărată, ai risca să nu mai poţi să te ridici. Pendulul nu
te poate atinge. Dar tu poţi să-l atingi pe el… Dar de ce te-ai bosumflat aşa?
— Eu… Eu nu sunt în stare să parez pendulul cu sabia. Sunt prea slabă.
Întotdeauna o să fiu slabă! Pentru că sunt fată!
— Vino-ncoace, fetiţo! Şterge-ţi nasul! Şi ascultă-mă cu atenţie! Niciun
atlet din lumea aceasta, niciun zmeu şi niciun uriaş nu vor fi în stare să
pareze lovitura dată de coada unui balaur, de cleştele unui gigascorpion sau
de ghearele grifonului. Iar pendulele tocmai astfel de arme imită. Nici
măcar să nu încerci să le parezi. Nu îndepărtezi pendulul, ci tu te
îndepărtezi de el. Îi preiei energia necesară pentru a-i aplica lovitura. Este
suficientă o lovitură uşoară, dar foarte rapidă, şi o tuşă la fel de rapidă dintr-
o semirotaţie inversă. Preiei impulsul prin avântul primit. E clar?
— Mnn.
— Rapiditate, Ciri, şi nu forţă. Forţa îi este necesară tăietorului de lemne
care doboară copacii cu toporul în codru. De aceea sunt puţine fetele care
ajung tăietori de lemne. Ai înţeles despre ce este vorba?
— Mnn. Dă-i drumul pendulului!
— Mai întâi, odihneşte-te.
— Nu sunt obosită.
— Acum ştii cum? Aceiaşi paşi, aceeaşi eschivă.
— Ştiu.
— Atacă!
— Iaaa! Ia! Iaaaaaaaaaa! Te-am prins! Al meu eşti, grifonule! Geraaalt!
Ai văzut?
— Nu ţipa! Controlează-ţi respiraţia!
— Am făcut-o! Am făcut-o cu adevărat! Am reuşit! Laudă-mă, Geralt!
— Bravo, Ciri! Bravo, micuţo!

La jumătatea lunii februarie, zăpada a dispărut, nimicită de un vânt cald,

venit dinspre sud, dinspre defilee.

Vrăjitorii nu voiau să ştie nimic din ceea ce se întâmpla prin lume.

Triss, perseverentă în eforturile sale, orienta spre politică discuţiile
derulate seara în sala obscură, iluminată din când în când de vâlvătaia
focului din vatra cea mare. Reacţiile vrăjitorilor erau de fiecare dată
aceleaşi. Geralt tăcea ducându-şi palma la frunte, Vesemir îşi clătina capul
introducând câte un comentariu din care nu rezulta altceva decât că „pe
641
vremea sa” totul era mai bun, mai logic, mai onorabil şi mai sănătos. Eskel
adopta o mască politicoasă, nu se zgârcea la zâmbet şi la contactul cu
privirea. Uneori i se întâmpla să pară interesat de o anumită problemă mai
puţin importantă. Coën căsca larg, cu ochii în tavan, iar Lambert nu-şi
ascundea dispreţul.
Nu voiau să ştie nimic, nu le păsa de dilemele care tulburau somnul
regilor, magicienilor, nobililor şi conducătorilor de oşti, de problemele din
cauza cărora se zguduiau şi vuiau consiliile, cercurile şi comisiile. Pentru ei
nu exista nimic din ceea ce se petrecea dincolo de defileele cufundate în
nămeţi, dincolo de Gwenllech, cu sloiurile sale de gheaţă purtate de apele
plumburii. Pentru ei nu exista nimic în afară de Kaer Morhen, solitar şi
pierdut între munţii sălbatici.
În acea seară, Triss era irascibilă şi anxioasă, probabil din cauza vântului
care vuia printre zidurile fortăreţei. În acea seară erau cu toţii extrem de
agitaţi. Vrăjitorii, cu excepţia lui Geralt, deveniseră neobişnuit de limbuţi.
Evident, vorbeau despre un singur lucru, despre primăvară. Despre
apropiata lor ieşire la drum. Despre ce le va aduce drumul, vampiri, viverni,
strigoi, licantropi şi vârcolaci.
De data aceasta, Triss era cea care a început să caşte şi să se uite în
tavan. De data aceasta ea era cea care păstra liniştea, până când Eskel i s-a
adresat cu o întrebare. Cu întrebarea pe care o aştepta.
— Şi cum e de fapt acolo, în sud, de-a lungul Jarugăi? Merită să mergem
în direcţia aceea? N-am vrea să nimerim în mijlocul vreunui scandal.
— Ce înţelegi tu prin scandal?
— Bine, ştii tu… s-a bâlbâit. Tot timpul ne povesteşti despre iminenţa
unui nou război… Despre luptele necontenite de la frontieră, despre
rebeliunile de pe teritoriile ocupate de Nilfgaard. Ai pomenit şi de faptul că
nilfgaardienii pot trece din nou peste Jaruga…
— Ei, mie nu-mi pasă, a zis Lambert. Ăştia se bat, se omoară, se
măcelăresc unii pe alţii fără încetare de sute de ani. N-avem de ce să ne
batem capul. Eu m-am hotărât, mă duc tocmai în sudul îndepărtat, la
Sodden, Mahakan şi Angren. Se ştie că întotdeauna pe unde-au trecut
oştirile se înmulţesc strigoii. În astfel de locuri se câştigă cel mai bine
dintotdeauna.
—  Aşa este, a confirmat Coën. Împrejurimile se depopulează, satele
sunt pline de muieri care nu ştiu să se descurce singure… Puzderii de copii
fără adăpost şi ocrotire, care umblă brambura… O pradă uşoară care atrage
642
monştri.
— Iar domnii baroni, a adăugat Eskel, domnii palatini şi voievozi, cărora
le stă capul la război, nu mai au timp să-şi protejeze supuşii. Au nevoie să
ne contracteze. Toate acestea sunt reale. Dar, auzind cele povestite de Triss
în serile acestea, rezultă că acel conflict cu Nilfgaardul este o treabă mai
serioasă decât vreun războiaş local. Am dreptate, Triss?
— Chiar dac-ar fi aşa, a zis veninos magiciana, s-ar părea că vă convine,
nu-i aşa? Un război sângeros şi teribil ar aduce mai multe sate depopulate,
mai multe muieri văduve şi o groază de copii orfani…
— Nu-ţi înţeleg sarcasmul. Geralt şi-a retras mâna de la frunte. Chiar nu-
l înţeleg, Triss.
— Nici eu, copila mea. Vesemir a ridicat capul. De ce te tot agiţi? Cu
văduvele şi orfanii? Lambert şi Coën trăncănesc verzi şi uscate ca tinerii,
dar nu cuvintele contează. Pentru că ei…
— …ei îi protejează pe aceşti copii, l-a întrerupt mânioasă. Da, ştiu asta.
Din ghearele vârcolacilor, care omoară doi, trei pe an, în timp ce o ceată de
nilfgaardieni poate să extermine şi să ardă într-un ceas o aşezare întreagă.
Da, e drept, voi îi apăraţi pe orfani. Eu în schimb mă lupt să fie cât mai
puţini orfani posibil. Combat cauzele, nu efectele. Pentru asta mă aflu în
consiliul lui Foltest din Temeria, alături de Fercart şi Keira Metz. Ne
consultăm cum să facem să nu se-ajungă la război, iar dacă se ajunge totuşi,
cum să ne apărăm de el. Pentru că războiul planează asupra noastră ca un
vultur pleşuv neobosit. Pentru voi nu-i decât o aventură. Pentru mine este
un joc a cărui miză este supravieţuirea. Sunt implicată în acest joc şi de
aceea mă dor şi mă ofensează indiferenţa şi ignoranţa voastră.
Geralt şi-a îndreptat spatele uitându-se la ea.
— Suntem vrăjitori totuşi, Triss. N-ai înţeles?
— Ce-ar fi de înţeles? Magiciana şi-a scuturat bretonul castaniu. Totu-i
limpede ca bună ziua. Aţi ales o anumită atitudine faţă de lumea
înconjurătoare. Faptul că într-o clipă lumea aceasta s-ar putea prăbuşi ţine
de alegerea voastră. De a mea nu ţine. Asta ne diferenţiază.
— N-aş spune că numai asta.
— Lumea se prăbuşeşte, a repetat ea. Poţi să asişti doar, cu mâinile în
sân. Sau te poţi împotrivi.
— Cum? a zâmbit cinic. Cu emoţiile?
Nu i-a răspuns, a întors capul în direcţia focului care duduia în vatră.
— Lumea se prăbuşeşte, a repetat Coën, dând din cap cu o îngrijorare
643
prefăcută. De câte ori am auzit asta!
— Şi eu, s-a strâmbat Lambert. Şi nu este de mirare, pentru că e o zicală
la modă în ultima vreme. Aşa vorbesc regii când descoperă că pentru a
stăpâni este indispensabil măcar un strop de raţiune. Aşa vorbesc negustorii
când lăcomia şi prostia îi duc la faliment. Aşa vorbesc şi magicienii atunci
când încep să-şi piardă influenţa asupra politicii sau sursele de venituri. Iar
cel care ascultă aceste vorbe se aşteaptă imediat la o propunere. Scurtează-ţi
aşadar, prologul, Triss, şi fă-ne propunerea.
— Nu m-au amuzat niciodată încăierările verbale. Magiciana l-a taxat cu
o privire rece. Nici peroraţiile elocvente care nu servesc la nimic altceva
decât la umilirea interlocutorului. Nu vreau să particip la aşa ceva. Ştiţi prea
bine despre ce este vorba. Dacă vreţi să vă ascundeţi capul în nisip, e treaba
voastră. Dar la tine, Geralt, zău nu mă aşteptam.
Vrăjitorul cu părul alb a privit-o direct în ochi din nou:
— Triss, oare la ce te aştepţi de la mine? O participare trup şi suflet la
lupta pentru salvarea lumii de la dezastru? Trebuie să mă înrolez în oştire
pentru a-i opri pe nilfgaardieni? Ar trebui, dac-ar fi o nouă bătălie la
Sodden, să te însoţesc pe Deal, umăr lângă umăr, şi să luptăm pentru
libertate?
— Aş fi mândră de asta, a spus încet, aplecându-şi capul. Aş fi mândră şi
fericită să pot lupta alături de tine.
— Te cred. Dar de unde atâta nobleţe? Nu sunt destul de viteaz. Nu sunt
făcut pentru a fi nici soldat, nici erou. Teama teribilă de durere, de mutilare
sau de moarte nu reprezintă singura cauză. Nu-l poţi obliga pe un soldat să
nu se mai teamă, dar poţi să-i oferi o motivaţie care să-l ajute să-şi învingă
teama. Eu nu am o astfel de motivaţie. Nu pot s-o am. Sunt vrăjitor. Un
mutant creat în mod artificial. Omor monştri. Pentru bani. Protejez copiii,
dacă mă plătesc părinţii. Iar dacă m-ar plăti părinţii nilfgaardieni, i-aş
proteja pe copiii nilfgaardieni. Şi chiar dacă lumea se va nărui, ceea ce mi
se pare prea puţin probabil, voi omorî monştri peste ruinele acestei lumi
până atunci când se va găsi un monstru care să mă omoare şi pe mine.
Aceasta este soarta mea, motivaţia mea, viaţa mea şi atitudinea mea faţă de
lume. Şi n-am fost eu cel care a ales. Au făcut-o alţii pentru mine.
— Eşti plin de amărăciune, a afirmat ea, trăgând nervos o şuviţă de păr.
Sau te prefaci că eşti. Uiţi că te cunosc, nu mai interpreta în faţa mea rolul
mutantului insensibil, fără inimă, scrupule şi voinţă proprie. Intuiesc cauza
amărăciunii tale şi o înţeleg. Este vorba despre profeţia lui Ciri. Am
644
dreptate?
— Nu, n-ai dreptate, i-a replicat rece. Văd totuşi că mă cunoşti prea
puţin. Mă tem de moarte ca fiecare, dar m-am împăcat cu acest gând de
mult, nu-mi mai fac iluzii. Nu mă lamentez de destin, Triss, este vorba doar
despre un calcul simplu şi rece. De statistică. Deocamdată niciun vrăjitor n-
a murit de bătrâneţe, în pat, dictându-şi testamentul. Niciunul. Ciri nu m-a
surprins şi nici nu m-a speriat. Ştiu că-mi voi găsi sfârşitul într-o vizuină
plină de putoare de hoit, sfâşiat în bucăţi de un grifon, o lamie sau o
manticoră. Dar nu vreau să mor în războiul acesta, pentru că nu este
războiul meu.
— Mă uimeşti, i-a răspuns ea aspru. Mă uimeşti când vorbeşti aşa, mă
uimeşte lipsa ta de motivaţie, aşa cum ai binevoit să-ţi defineşti în mod
savant indiferenţa, dispreţul şi distanţa. Tu ai fost la Sodden, la Angren şi în
Zarzecze. Ştii ce s-a întâmplat cu Cintra, ştii ce soartă au avut regina
Calanthe şi zecile de mii de locuitori. Cunoşti iadul prin care a trecut Ciri,
ştii de ce strigă ea în timpul nopţii. Şi eu ştiu, pentru că şi eu am fost acolo.
Şi mie îmi este frică de durere şi de moarte, astăzi mai mult decât atunci, şi
ştiu eu bine de ce. Iar referitor la motivaţie, atunci mi se părea că îmi
lipseşte ca şi ţie. De ce mi-ar fi păsat mie, unei magiciene, de soarta
Soddenului, Brugge-ului, Cintrei sau a altor regate? De problemele
conducătorilor mai mult sau mai puţin abili? De interesele negustorilor şi
baronilor? Eu eram doar o magiciană, puteam să spun că nu era războiul
meu, că pot să amestec elixiruri pentru nilfgaardieni peste ruinele lumii.
Dar am fost totuşi prezentă acolo pe Deal, alături de Vilgefortz, Artaud
Terranova, Fercart, Enid Findabair şi Filippa Eilhart. Alături de Yennefer a
ta. Alături de cei care nu mai sunt, Koral, Yoël, Vanielle… A existat un
moment în care de frică uitasem toate formulele, cu excepţia uneia cu care
aş fi putut să mă teleportez din acel loc oribil până în casa mea, până în
micul meu turnuleţ din Maribor. A existat un moment când vomam de
spaimă, iar Yennefer şi Koral mă ţineau de ceafă şi de păr…
— Încetează! Încetează, te rog!
— Nu, Geralt. N-o să încetez. La urma urmei, vrei să afli ce s-a
întâmplat acolo, pe Deal. Aşadar, ascultă-mă: erau o bubuitură şi o
vâlvătaie, erau vârfuri lucioase de săgeţi şi nişte sfere de foc care se
spulberau în aer, erau ţipete şi trosnete, iar eu m-am trezit brusc pe jos, pe
un morman de cârpe carbonizate fumegânde, şi am înţeles imediat că acel
morman de zdrenţe este Yoël, iar alături, acel ceva teribil, acel trup fără
645
braţe şi picioare care zbiera atât de macabru, era Koral. Şi credeam că
sângele în care zăceam era al lui Koral. Dar era de fapt al meu. Când am
înţeles ce-mi făcuseră, am început să urlu ca un câine bătut, ca un copil
rănit… Lasă-mă, nu mă atinge. Nu te teme că voi izbucni în plâns. Nu mai
sunt fetiţa din turnuleţul din Maribor. La naiba, eu sunt Triss Merigold, cea
de-a Paisprezecea Căzută la Sodden. Sub obeliscul de pe Deal sunt
paisprezece morminte, dar numai treisprezece trupuri neînsufleţite. Te miră
cum s-a putut ajunge la o asemenea eroare? Nu-ţi poţi închipui? Majoritatea
trupurilor erau dezmembrate, greu de recunoscut, nimeni nu le distingea
unele de altele. La fel de greu erau de numărat şi cei vii. Dintre cei care mă
cunoşteau mai bine a rămas în viaţă doar Yennefer, iar ea era oarbă. Alţii
mă ştiau mai superficial, recunoscându-mă mereu doar după părul meu
bogat. Iar eu, al naibii, nu-l mai aveam!
Geralt a îmbrăţişat-o şi mai puternic. Ea nu mai încerca să-l respingă.
— Ne-au administrat cele mai puternice vrăji, a continuat, cele mai
eficiente formule, elixiruri, amulete şi artefacte. Nu puteau fi privaţi de
nimic eroii de pe Deal. Ne-au tratat, ne-au cârpit, ne-au redat aspectul
anterior, părul şi vederea. Aproape că n-au mai rămas… sechele. Dar eu n-
am să mai port niciodată o rochie cu decolteu, Geralt. Niciodată.
Vrăjitorii tăceau. Tăcea şi Ciri, care se strecurase fără zgomot în sală şi
se oprise în cadrul uşii, ghemuindu-se cu braţele încrucişate la piept.
— De aceea, a zis magiciana după o clipă, să nu-mi mai pomeneşti mie
de motivaţie. Înainte de a ne înşirui pe Deal, cei din Capitul ne-au zis
simplu: „Aşa trebuie”. Al cui a fost războiul? Ce-am apărat noi acolo?
Pământul? Frontierele? Oamenii şi gospodăriile lor? Interesele regilor?
Influenţele şi veniturile magicienilor? Ordinea în faţa Haosului? Nu ştiu.
Dar le-am apărat pentru că aşa trebuia. Şi dacă va fi nevoie, voi fi prezentă
pe Deal încă o dată. Pentru că dacă n-aş face-o, ar însemna că atunci totul a
fost în van.
— Şi eu voi fi prezentă alături de tine, a strigat ascuţit Ciri. Ai să vezi că
voi fi prezentă! O să-mi plătească nilfgaardienii ăştia pentru bunica mea,
pentru tot… Eu n-am uitat!
— Taci! a lătrat Lambert. Nu te băga în discuţiile adulţilor…
— De ce vorbeşti aşa? Fetiţa a dat din picior, iar în ochi i s-a aprins un
foc verde. De ce credeţi că învăţ să lupt cu sabia? Vreau să-l omor pe acel
cavaler negru din Cintra, acela cu aripi la coif, pentru ceea ce mi-a făcut,
pentru că mi-a dat frică. O să-l omor! De-aia mă antrenez!
646
 — Aşadar, vei înceta să te antrenezi, a zis Geralt cu o voce mai rece
decât zidurile din Kaer Morhen. Până când nu vei înţelege ce este sabia şi la
ce serveşte în mâinile unui vrăjitor, n-o vei mai mânui. Tu nu te antrenezi
ca să omori şi ca să fii omorâtă. Tu nu te antrenezi pentru a omorî din ură şi
din frică, ci pentru a salva vieţi. A ta şi a altora.
Fetiţa şi-a strâns buzele tremurând de emoţie şi de mânie.
— Ai înţeles?
Ciri şi-a ridicat brusc capul.
— Nu.
— Atunci, n-o să înţelegi niciodată. Ieşi!
— Geralt, eu…
— Ieşi!
Ciri s-a răsucit pe călcâie, a stat o clipă pe loc, nehotărâtă, parcă
aşteptând. Aşteptând ceva ce n-avea cum să vină. Apoi a fugit repede pe
scări. S-a auzit uşa trântită.
— Prea dur, Lupule, i-a spus Vesemir. Mult prea dur. Şi nu trebuia să
faci aşa ceva în prezenţa lui Triss. Legătura emoţională…
— Nu-mi vorbi despre emoţii! M-am săturat de trăncăneala despre
emoţii!
— Dar de ce? Magiciana a surâs batjocoritor şi rece. De ce, Geralt? Ciri
este normală. Simte normal, receptează emoţiile natural şi le ia aşa cum
sunt ele de fapt. Tu, e clar, nu înţelegi asta şi te miri. Te surprinde şi te irită.
Faptul că cineva poate nutri o dragoste normală, o ură normală, să simtă o
frică, o durere şi un regret normal, o bucurie normală şi o tristeţe normală.
Şi faptul că tocmai răceala, indiferenţa şi distanţa le consideră anormale.
Da, Geralt, pe tine te irită, te irită atât de mult, încât începi să te gândeşti la
subsolurile din Kaer Morhen, la Laborator, la damigenele prăfuite, pline de
otrăvuri mutagene…
— Triss! a ţipat Vesemir sesizându-i faţa lui Geralt, devenită deodată
palidă. Dar magiciana nu l-a lăsat s-o întrerupă. Vorbea din ce în ce mai
repede şi mai tare.
— Pe cine vrei să amăgeşti, Geralt? Pe mine? Pe ea? Sau poate pe tine
însuţi? Poate că nu vrei să accepţi adevărul, adevărul ştiut de toţi în afară de
tine? Poate că nu vrei să accepţi ideea că emoţiile şi sentimentele tale
umane n-au fost ucise de elixiruri şi nici de Ierburi! Tu însuţi le-ai ucis! Tu
însuţi! Dar nu cumva să îndrăzneşti să le ucizi şi în această copilă!
— Taci! a ţipat Geralt ridicându-se brusc de pe scaun. Taci, Merigold!
647
 S-a întors, coborându-şi mâinile a neputinţă.
— Scuză-mă, a zis încet. Iartă-mă, Triss!
S-a îndreptat repede spre scări, iar magiciana a ţâşnit spre el şi l-a
îmbrăţişat.
— Nu vei pleca singur, i-a şoptit. Nu te las singur. Nu în aceste clipe.
Şi-au dat seama unde fugise fetiţa: seara ninsese delicat şi umed,
aşternându-se în curte un covor subţire de un alb imaculat. Pe el au văzut
urme de paşi.
Ciri stătea pe culmea zidului ruinat, încremenită ca o statuetă. Ţinea
sabia deasupra umărului drept, cu crucea la nivelul ochilor. Degetele mâinii
stângi atingeau uşor mânerul sabiei.
Văzându-i, fetiţa a sărit, s-a învârtit într-o piruetă, aterizând moale într-o
poziţie identică, dar întoarsă ca într-o oglindă.
— Coboară, Ciri, te rog! i-a spus Geralt.
Nu părea să audă. Nu se clintea, nici măcar nu tremura. Triss văzu însă
cum strălucirea argintie a lunii, reflectată din lama sabiei pe chipul ei,
scotea la iveală o dâră de lacrimi.
— Nimeni n-o să-mi ia sabia! a ţipat. Nimeni! Nici măcar tu!
— Coboară! a repetat vrăjitorul.
A negat provocator din cap şi în secunda următoare a sărit din nou. O
cărămidă i-a alunecat de sub picior cu scrâşnet. Ciri s-a clătinat, încercând
să-şi recapete echilibrul. Nu a izbutit.
Vrăjitorul a sărit.
Triss a ridicat mâna, a deschis gura pentru a rosti formula de levitare.
Ştia că nu va reuşi la timp. Ştia că nici Geralt nu va reuşi. N-avea cum.
Geralt a reuşit. S-a prăbuşit la pământ. Mai întâi a căzut în genunchi,
apoi pe o parte. A căzut. Dar n-a scăpat-o pe Ciri.
Magiciana s-a apropiat încet, a auzit cum fetiţa şopteşte şi se smiorcăie.
Geralt şoptea şi el. Nu-i auzea cuvintele. Dar i le-nţelegea.
Un vânt cald fremăta printre crăpăturile zidului. Vrăjitorul şi-a ridicat
capul.
— Primăvara, a zis blând.
— Da, a confirmat magiciana înghiţind în sec. În defilee mai este
zăpadă, dar în văi… În văi este primăvară de-acum. Plecăm, Geralt? Tu, cu
mine şi cu Ciri?
— Da. A venit timpul.

648
 În amontele râului le-am văzut oraşele, atât de firave de parcă
ar fi fost ţesute din ceaţa dimineţii din care se iveau. Ne dădeau
impresia că urmează să se volatilizeze peste o clipă, că vor fi
purtate de vântul care încreţea suprafaţa apei. Se zăreau micuţele
palate, albe ca floarea de nufăr. Se zăreau turnuleţele care păreau
a fi împletite din iederă, se zăreau poduri graţioase ca sălciile
plângătoare. Se mai zăreau şi alte lucruri, cărora nu le găseam
denumiri şi nume. Şi doar avusesem denumiri şi nume pentru toate
câte văzuseră ochii noştri în acea lume nouă, renăscută. Dintr-
odată, în cele mai îndepărtate unghere ale memoriei, găseam nume
pentru dragoni şi grifoni, pentru sirene şi nimfe, pentru silfide şi
driade. Pentru unicornii albi care sorbeau din râu în amurg,
aplecându-şi capetele graţioase până la suprafaţa apei. Dădeam
nume tuturor. Şi totul devenea apropiat, cunoscut, al nostru.
Cu excepţia lor. Ei, deşi atât de asemănători nouă, ne erau
străini, atât de străini încât mult timp nu ne-am priceput să găsim
nume pentru această diferenţiere.
Hen Gedymdeith, Elfii şi oamenii
Elful bun e un elf mort.

MAREŞALUL MILAN RAUPENNECK

649
 4
Nenorocirea a acţionat în conformitate cu eterna regulă a nefericirilor şi
a uliilor: a planat deasupra lor o vreme, dar nu a atacat până n-a venit
momentul prielnic. Momentul în care s-au îndepărtat de cele câteva aşezări
aflate în apropiere de Gwenllech şi Buina de Sus, l-au ocolit pe Ard
Carraigh şi s-au adâncit în inima pădurii unde nu se vedea ţipenie şi
străbătute de defilee. Asemenea unui uliu care atacă, nenorocirea nu şi-a
ratat ţinta. S-a năpustit cu precizie asupra victimei, iar victima nu era
nimeni altcineva decât Triss.
La început arăta rău, dar nu prea înspăimântător, părea să aibă doar un
simplu deranjament stomacal. Geralt şi Ciri au încercat să nu dea atenţie
opririlor determinate de suferinţa magicienei. Triss, palidă ca o moartă,
perlată cu broboane de sudoare şi cu o grimasă de durere, a încercat chiar să
continue drumul pentru câteva ore, dar pe la amiază, după ce petrecuse un
timp anormal de lung în tufişurile de pe marginea drumului, n-a mai fost în
stare să se urce pe cal. Ciri a vrut s-o ajute, dar cu slabe rezultate:
magiciana n-a reuşit să se ţină de coama calului, a alunecat pe burta lui şi s-
a prăbuşit la pământ.
Au ridicat-o, au aşezat-o pe capă. Geralt, fără a spune vreun cuvânt, a
dezlegat desagii, a căutat cutiuţa cu elixiruri magice, a deschis-o şi a tras o
înjurătură. Toate flaconaşele erau identice, iar misterioasele semne de pe
sigilii nu-i spuneau nimic.
— Pe care, Triss?
— Pe niciunul, a gemut, ţinându-se cu ambele mâini de burtă. Eu nu pot,
nu pot să le iau.
— Tu? De ce?
— Sunt alergică…
— Tu? O magiciană?
— Sunt alergică! a început să plângă mânioasă, de neputinţă şi disperare.
Întotdeauna am fost! Nu tolerez elixirurile! Cu ele îi vindec pe alţii, dar pe
mine nu mă pot lecui decât cu amulete!
— Şi unde-ţi ţii amuleta?
— Nu ştiu, a scrâşnit din dinţi. Cred c-am lăsat-o la Kaer Morhen. Sau
am pierdut-o…

650
 — Al naibii! Ce ne facem? Şi nu poţi să-ţi faci o magie?
— Am încercat. Dar fără niciun rezultat. Nu mă pot concentra din cauza
crampelor…
— Nu mai plânge!
— Uşor de zis.
Vrăjitorul s-a ridicat, şi-a scos propriile desagi de pe spatele Babuşcăi şi
a început să cotrobăie prin ele. Triss s-a chircit, paroxismul durerii i-a
scofâlcit chipul şi i-a strâmbat buzele.
— Ciri…
— Ce e, Triss?
— Tu te simţi bine? N-ai niciun fel de senzaţii?
Fetiţa a dat din cap a negaţie.
— O fi vreo intoxicaţie? Oare de la ce? Am mâncat cu toţii la fel. Geralt!
Spălaţi-vă pe mâini. Ai grijă ca Ciri să se spele pe mâini…
— Stai liniştită. Bea asta.
— Ce este?
— Nişte ierburi calmante. N-au magie nici cât să chiorăşti un şoarece,
nu-ţi fac niciun rău. Îţi vor domoli crampele.
— Geralt, nu-i nicio problemă cu crampele. Dar dacă o să am febră. Ar
putea fi dizenterie… Sau paratifos.
— Dar nu eşti imună?
Triss nu i-a răspuns, a întors capul, şi-a muşcat buzele, s-a chircit şi mai
tare. Vrăjitorul n-a mai continuat investigaţia.
După ce-au lăsat-o să se odihnească un pic, au urcat-o pe magiciană pe
şaua Babuşcăi. Geralt s-a aşezat în spatele ei, a cuprins-o cu mâinile, iar
Ciri, călărind alături, ţinea dârlogii, trăgând în acelaşi timp jugănitul lui
Triss. N-au parcurs nici măcar o milă. Magiciana zăcea ca un leş, nu era în
stare să se ţină în şa. Dintr-odată au zgâlţâit-o convulsiile, iar după o clipă
ardea de febră. Indigestia se agravase. Geralt se amăgea cu speranţa că era
urmarea unei reacţii alergice la cantitatea infimă de magie din elixirul lui
vrăjitoresc. Se amăgea. Dar nu prea credea.

— Oi, conaşule, a zis sutaşul. N-aţi nimerit într-un ceas bun. Pesemne că
mai rău de-atât nu se putea.
Sutaşul avea dreptate, Geralt nu putea nici să nege, nici să polemizeze.
Postul de pază al podului, în care de regulă erau trei soldaţi, un grăjdar,
un podar şi câţiva drumeţi, de data aceasta roia de oameni. Vrăjitorul a
651
numărat peste treizeci de la infanteria uşoară sub stindardul Kaedwen şi mai
bine de cincizeci de scutieri care campaseră în jurul unei palisade joase.
Majoritatea lâncezeau pe lângă foc, conform unui vechi principiu soldăţesc,
care spunea că dormi când se poate şi te scoli când eşti trezit. În spatele
porţilor deschise se zărea o vânzoleală: interiorul postului era plin de
oameni şi cai. În vârful turnuleţului înclinat păzeau doi soldăţoi cu
arbaletele în poziţie de tragere. Pe antepodul bătătorit de copitele cailor
stăteau şase căruţe ţărăneşti şi două care negustoreşti, în timp ce în grajd
zeci de boi deshămaţi îşi aplecau capetele cu tristeţe deasupra mâlului
năclăit de balegă.
A fost un atac. La post. Astă-noapte sutaşul a anticipat întrebarea. Abia
am izbutit să venim să-i apărăm, altfel nu se alegeau decât praful şi
pământul ars.
— Cine i-a atacat? Tâlharii? Dezertorii?
Soldatul a negat din cap, a scuipat, s-a uitat la Ciri şi la Triss, care stătea
chircită în şa.
— Hai, intraţi! a zis magiciana, care abia se mai ţinea pe picioare. Mai
avem nişte betegi pe-aici, una în plus nu-i mare lucru.
În curte, într-un şopron, zăceau câţiva oameni cu bandaje însângerate.
Mai încolo, între peretele palisadei şi fântâna cu cumpănă, Geralt a zărit
şase trupuri inerte acoperite cu pânză de sac, de sub care se iveau doar tălpi
cu bocanci murdari şi ponosiţi.
— Puneţi-o pe magiciană lângă betegi, arătă soldatul spre şopron. Da,
conaşule vrăjitor, mare belea cu boala ei. Unii de-ai noştri au fost biruiţi în
bătălie şi ne-ar fi de folos un ajutor magic. La unu’ când i-am scos săgeata,
i-o rămas vârfu-n maţe, dă colţu’ până mâine, sigur dă colţu’… Magiciana,
care ar putea să-i dea o mână de ajutor, clocoteşte de febră şi pare-se că mai
multă nevoie de ajutor are ea. Într-un ceas rău, cum spuneam, într-un ceas
rău… S-a întrerupt văzând că vrăjitorul nu-şi ia ochii de la trupurile
acoperite de pânza de sac.
— Doi din straja de-aici, doi de-ai noştri şi doi… de-ăilalţi, a zis trăgând
colţul pânzei rigide. Uitaţi-vă, dacă vreţi.
— Ciri, du-te de-aici!
— Vreau şi eu să văd! Fetiţa s-a iţit de după el, s-a uitat la trupurile cu
gurile căscate.
— Du-te, te rog! Ocupă-te de Triss!
— Ciri a pufnit supărată, dar s-a conformat. Geralt s-a apropiat.
652
 — Elfi, a afirmat fără să-şi ascundă uimirea.
— Elfi, a confirmat soldatul. Scoia’taeli.
— Cine?
— Scoia’taeli, a repetat soldatul. Bandiţi de prin pădure.
— Un nume ciudat. Înseamnă, dacă nu mă înşel, veveriţe.
— Da, conaşule. Exact, veveriţe. Aşa-şi spun ăştia în limba elfească.
Unii spun că e pentru că uneori poartă cozi de veveriţă la calpace şi la
bonete. Alţii, în schimb, spun că e pentru că trăiesc în pădure şi ronţăie
alune. Avem tot mai multe necazuri cu ei, vă spun.
Geralt a dat nedumerit din cap. Soldatul a acoperit cadavrele cu pânza de
sac şi şi-a şters mâinile de caftan.
— Haide! a zis. N-avem pentru ce să mai stăm aici, mergem la
comandant. De beteagă o să se ocupe decurionul, dac-o fi în stare. Se
pricepe să ardă şi să coasă rănile, să pună oasele la loc, poate chiar şi să
amestece doftorii, cine ştie, e un flăcău isteţ de la munte. Hai, conaşule
vrăjitor!
În coşmelia podarului, întunecată şi înţesată de fum, se purta o discuţie
vie şi aprinsă. Un cavaler tuns scurt, într-o cămaşă din zale şi o tunică
galbenă, ţipa către doi negustori şi un vătaf, sub privirile indiferente şi
posomorâte ale podarului cu capul bandajat.
— Am zis că nu!
Cavalerul a lovit cu pumnul în masa care abia se mai ţinea în balamale şi
s-a îndreptat aranjându-şi ecusonul pe piept:
— Până când nu se întorc patrulele, nu vă mişcaţi de-aici, cum să
umblaţi brambura?
— Trebuie să fiu musai în două zile la Daevon! a început să urle vătaful,
ridicând în faţa ochilor cavalerului un băţ scurt, gravat cu un semn. Conduc
o caravană! Dacă întârzii, portărelul îmi retează capul! O să mă plâng la
voievod!
— Plânge-te, plânge-te! i-a zis cavalerul în zeflemea. Te sfătuiesc să te
duci la el cu nişte paie băgate-n iţari, căci voievodul se pricepe să tragă
şuturi bune în fund. Până una-alta eu dau ordine aici, voievodul e departe,
iar portărelul tău nu face două parale în faţa mea. Oh, Unist! Pe cine-aduci
aici, sutaşule? Încă un negustor?
— Nu, i-a răspuns sutaşul ezitant. E un vrăjitor, conaşule. I se spune
Geralt de Rivia.
Spre surprinderea lui Geralt, cavalerul a afişat un zâmbet generos, s-a
653
apropiat întinzându-i mâna pentru a-l saluta.
— Geralt de Rivia… a repetat după sutaş, continuând să zâmbească. Am
auzit de dumneata şi nu din gura oricui. Cu ce treburi pe-aici?
Geralt i-a explicat treburile pentru care venise. Cavalerului îi îngheţă
zâmbetul.
— N-ai nimerit într-un ceas potrivit. Nici într-un loc potrivit. Suntem în
război, conaşule vrăjitor! Hoinăreşte prin păduri ceata de Scoia’taeli, chiar
ieri ne-am încăierat cu ei. Aşteptăm ceva întăriri şi apoi începem să-i
urmărim.
— Vă luptaţi cu elfii?
— Nu numai cu elfii. Pe ce lume trăieşti, conaşule vrăjitor? N-ai auzit de
Veveriţe?
— Nu, n-am auzit.
— Atunci, pe unde ţi-ai dus veacu’ în ultimii doi ani? Peste mări şi ţări?
Pentru că aici, la Kaedwen, Scoia’taelii au avut grijă să audă tot omu’ de ei,
au avut mare grijă. Primele cete au răsărit îndată ce a izbucnit războiul cu
Nilfgaard. Au tras foloase, blestemaţii de neoameni, din amărăciunea
noastră. Noi ne-am bătut în sud, iar ei au început hărţuiala. Au contat pe
faptul că Nilfgaardul o să ne măcelărească, au început să strige că este
sfârşitul domniei oamenilor şi că se întoarce orânduiala veche. În mare cu
oamenii! Asta le era lozinca sub care omorau, dădeau foc şi tâlhăreau.
— A voastră este vina şi ale voastre sunt grijile de-acum, a intervenit
lugubru vătaful, lovindu-şi coapsa cu băţul crestat, simbol al funcţiei sale.
Ale voastre, ale nobililor şi cavalerilor. Voi aţi băgat frica în neoamenii
ăştia, nu i-aţi lăsat să trăiască în pace, şi iaca ce-aveţi pe capul vostru. Iar
noi treceam mereu cu caravanele pe-aicea şi nu ne încurca nimeni. N-
aveam noi nevoie de soldaţi.
— Ce-i drept, e drept, a zis de pe bancă un negustor tăcut până atunci.
Nu sunt mai periculoase Veveriţele decât tâlharii care cutreierau drumurile
astea. Pe cine-au pus la pământ prima dată elfii? Tocmai pe tâlhari.
— Care mi-i păsul, dacă mă împunge din tufiş săgeata unui tâlhar sau a
unui elf? a spus dintr-odată podarul cu capul pansat. Dacă în miezul nopţii
îmi ia foc acoperişul casei, la ce bun să ştiu în mâna cui a fost făclia?
Dumneata spui, conaşule negustor, că Scoia’taelii nu sunt mai răi decât
tâlharii? De unde-ai scos balivernele astea? Tâlharii umblă după pradă, iar
elfii după sângele oamenilor. Nu toată lumea are parale, dar sânge are în
vene tot omul. Spui că asta-i grija celor puternici, conaşule vătaf? Alte
654
baliverne şi mai mari. Cu ce le-au greşit neoamenilor tăietorii de lemne
omorâţi prin poieni, smolarii făcuţi bucăţi în Făget, ţăranii din satele arse?
Trăiau, munceau împreună, se aveau bine, ca vecinii şi dintr-odată o
săgeată în spate… iar eu? În viaţa mea n-am făcut rău niciunui neom, şi
iată-mi căpăţâna spartă de cuţitul unui pitican. Şi dacă nu erau soldaţii
despre care tot lătraţi întruna, eram acum sub un cot de ţărână…
— Exact! a izbit cu pumnul în masă cavalerul cu tunică galbenă. Vă
apărăm pielea parşivă, stimate vătaf, de acei, cum spuneaţi, elfi necăjiţi, pe
care, aşa cum spuneaţi, nu i-am lăsat să trăiască. Da’ eu vă spun alt lucru:
le-am suflat în coarne destul. I-am tolerat, i-am tratat omeneşte, ca pe egalii
noştri, iar ei acum ne pun pumnalul în spate. Nilfgaardul îi plăteşte pentru
asta, pot să bag mâna-n foc, iar elfii sălbatici din munţi le pun la-ndemână
armele. Dar un adevărat sprijin au în cei care continuă să trăiască printre
noi: elfi, semielfi, piticani, gnomi şi spiriduşi. Aceştia îi adăpostesc, le dau
mâncare şi o mână de ajutor în luptă…
— Nu toţi, a spus al doilea negustor, suplu, cu un chip delicat cu
trăsături nobile, departe de a fi negustoreşti. Majoritatea neoamenilor
condamnă Veveriţele, domnule cavaler, şi nu vor să aibă nimic de-a face cu
acestea. Majoritatea sunt loiali şi plătesc uneori scump această loialitate.
Amintiţi-vă de pârcălabul din Ban Ard. Era semielf şi îndemna la pace şi
colaborare. L-a răpus o săgeată necunoscută.
— Probabil trasă de un vecin, spiriduş sau pitican care, de asemenea, o
făcea pe loialul, a zis în zeflemea cavalerul. După mine, niciunul dintre
ăştia nu este loial! Fiecare dintre ei… Hei! Dar tu cine eşti?
Geralt s-a uitat în jur. Imediat în spatele lui stătea Ciri, dăruindu-le
tuturor strălucirea ochilor săi uriaşi de smarald. Se putea spune că fetiţa
făcuse progrese remarcabile în privinţa capacităţii de a se mişca silenţios.
— Ea este cu mine, a explicat vrăjitorul.
— Hmmm… Cavalerul a taxat-o pe Ciri cu privirea, după ce s-a întors
din nou spre negustorul cu chip nobil care, evident, părea cel mai serios
partener de discuţie. Da, conaşule, aşa că nu mai aduceţi vorba despre
neoamenii loiali. Toţi sunt duşmanii noştri, doar că unii se prefac mai bine,
iar alţii mai prost că nu sunt. S-ar părea că spiriduşii, piticanii şi gnomii
trăiesc de veacuri printre noi, într-o oarecare armonie. Şi a fost de-ajuns să
scoată capul elfii, că ceilalţi au şi înşfăcat armele şi au pornit-o prin păduri.
Vă spun eu, a fost o mare greşeală să-i tolerăm pe elfii liberi şi pe driade,
codrii lor şi enclavele din munţi. Nu le-a fost de-ajuns şi-acum urlă: „Asta-i
655
lumea noastră, plecaţi de-aici veneticilor”. Pentru numele zeilor, îi învăţăm
noi minte, le-arătăm noi cine trebuie să plece, să nu mai rămână nici urmă.
I-am snopit pe nilfgaardieni, iar de-acum ne-apucăm de cetele alea.
— Nu-i uşor de prins un elf prin pădure, a spus vrăjitorul. Şi nici de
urmărit vreun gnom sau pitican prin munţi. Cât de mari sunt detaşamentele
lor?
— Cetele, l-a corectat cavalerul. Cetele, conaşule vrăjitor. Numără până
la douăzeci de capete, uneori şi mai mult. Ei le spun acestor cârduri
„comandouri”. Este un cuvânt din limba gnomilor. Şi aveţi dreptate când
spuneţi că nu sunt uşor de prins, se vede că sunteţi specialist. N-are sens să
umblăm după ei prin păduri şi zăvoaie. Singura soluţie este să le tăiem
aprovizionarea, să-i izolăm şi să-i lăsăm să moară de foame. Să-i sugrumăm
pe neoamenii care îi sprijină. Pe cei din oraşe, din sate, din ferme…
Problema este, a zis negustorul cu trăsături nobile, că în continuare nu se
ştie care neoameni îi ajută şi care nu.
— Aşadar, trebuie să-i sugrumăm pe toţi!
— Aha, a zâmbit negustorul. Înţeleg. Am mai auzit eu asta. Îi prindem
pe toţi de ceafă şi la ocne cu ei, în lagărele cu sârmă ghimpată, în carierele
de piatră. Pe toţi. Şi pe cei nevinovaţi. Femei, copii. Nu-i aşa?
Cavalerul a ridicat capul şi a plesnit cu mâna mânerul sabiei.
— Exact aşa şi nicidecum altfel! s-a răstit. Ţi-e milă de copii, dar
dumneata însuţi eşti ca un copil, conaşul meu. Armistiţiul cu Nilfgaardul
este la fel de fragil ca şi coaja unui ou şi dacă nu azi, atunci mâine războiul
poate izbucni din nou, iar în război ştiţi cum este. Ce credeţi că s-ar
întâmpla dacă ne-ar înfrânge? Vă spun eu: vor ieşi comandourile de elfi de
prin păduri, câtă frunză, câtă iarbă, iar loialii ăştia o să li se alăture de
îndată. Loialii ăştia de piticani, prietenoşii voştri de spiriduşi, credeţi că vor
discuta atunci despre pace şi înţelegere? Nu, conaşule. Vor pune la cale să
ne scoată maţele, ne vor face capătul mână-n mână cu Nilfgaardul. Şi ne
vor azvârli în mare aşa cum ne-au făgăduit. Nu conaşule, nu trebuie să ne
purtăm cu mănuşi cu ei. Ori ei, ori noi. Nu există cale de mijloc!
Uşa coşmeliei a scârţâit şi în cadrul ei s-a ivit un soldat cu şorţul mânjit
de sânge.
— Iertare că vă deranjez, şi-a dres glasul. Care dintre domniile voastre a
adus-o pe femeia beteagă?
— Eu, a spus vrăjitorul. Ce s-a-ntâmplat?
— Veniţi cu mine, vă rog!
656
 Au ieşit afară.
— E rău de ea, conaşule, a spus soldatul, arătând-o pe Triss. I-am dat
ţuică cu piper şi salpetru, dar degeaba.
Geralt n-a comentat, pentru că n-avea ce să comenteze. Magiciana
ghemuită şi chircită tocmai dădea dovadă că ţuica cu piper şi salpetru nu era
tocmai ceea ce stomacul ei putea să suporte.
— Ar putea fi o molimă, şi-a încreţit fruntea soldatul. Sau aia, cum îi
zice… zenteria. Dacă o să se împrăştie printre oameni…
— E o magiciană, a contestat Geralt. Magicienele nu se molipsesc.
— Într-adevăr, s-a băgat în vorbă cinic cavalerul ieşit în urma lor. A
voastră, din câte văd eu, plesneşte de sănătate. Domnule Geralt, ascultaţi-
mă. Femeia are nevoie de un ajutor pe care noi nu i-l putem acorda. Nu
putem risca o epidemie printre soldaţii mei.
— Înţeleg. Plecăm imediat. N-avem de ales, trebuie să ne întoarcem spre
Daevon sau Ard Carraigh.
— Nu vă duceţi prea departe. Patrulele au primit ordin să oprească pe
toată lumea. De altfel este şi periculos. Scoia’taelii au luat-o la goană chiar
în direcţia aia.
— Mă descurc eu.
— Din câte am auzit despre dumneata – cavalerul şi-a strâmbat buzele –,
nu mă îndoiesc că te vei descurca. Dar bagă de seamă că nu eşti singur. Ai
pe cap o beteagă şi pe mucosul ăsta…
Ciri, care tocmai încerca să-şi cureţe de treapta scării pantoful năclăit de
balegă, a ridicat capul. Cavalerul şi-a dres glasul lăsându-şi privirea în jos.
Geralt a schiţat un zâmbet uşor. În ultimii doi ani Ciri aproape că-şi uitase
originile şi renunţase aproape în totalitate la manierele şi gesturile de
prinţesă, însă atunci când voia, privirea ei semăna foarte mult cu cea a
bunicii sale. Atât de mult încât regina Calanthe ar fi fost, cu siguranţă,
mândră de nepoata ei.
— Mda, ce voiam să spun eu… se bâlbâia cavalerul, trăgând încurcat de
curea. Conaşule Geralt, ştiu ce trebuie musai să faceţi. Mergeţi pe celălalt
mal al râului, spre sud. Ajungeţi din urmă caravana care merge pe drum.
Noaptea vine de îndată. Caravana opreşte acuşi să facă popas. S-o prindeţi
înainte de zorii zilei.
— Ce fel de caravană e asta?
— Nu ştiu, a dat din umeri cavalerul. Dar nu sunt negustori şi nici nu e o
caravană obişnuită. Prea multă ordine, toate carele identice, acoperite… cu
657
siguranţă sunt portărei regali. Le-am dat voie să treacă pe pod pentru că
merg pe drumul spre sud, cu siguranţă către vadurile de pe Lixela.
— Hmm… a stat pe gânduri vrăjitorul privind-o pe Triss. Cam asta mi-
ar fi direcţia. Dar aş putea găsi vreun ajutor acolo?
— Poate că da, a zis rece cavalerul, sau poate că nu. Dar aici nu-l găsiţi
în niciun caz.

Nu l-au auzit, nici nu l-au simţit când s-a apropiat, fiind adânciţi în
conversaţie, în jurul focului, a cărui lumină gălbejită şi cadaverică iradia
prelatele căruţelor aşezate în cerc. Geralt i-a provocat un tremur uşor iepei
şi a obligat-o să necheze răsunător. Voia astfel să-i avertizeze pe cei din
caravană, să le diminueze surpriza şi să le prevină reacţiile nervoase. Din
propria experienţă ştia că mecanismelor de tragere din arbalete nu le erau
pe plac reacţiile nervoase. Cei adunaţi au tresărit şi, în ciuda
avertismentului, au avut numeroase reacţii nervoase. Majoritatea, după cum
observă de la bun început, erau piticanii. Asta l-a mai liniştit un pic:
piticanii, deşi impulsivi, obişnuiau în asemenea situaţii să întrebe mai întâi
şi apoi să tragă cu arbaletele.
— Cine-i? a ţipat răguşit un pitican, smulgând cu o mişcare iute şi
energică toporul înfipt în trunchiul azvârlit lângă foc. Cine-i?
— Un prieten, a descălecat vrăjitorul.
— Interesant al cui… a hârâit piticanul. Apropie-te! Mâinile la vedere!
Geralt s-a apropiat ţinându-şi mâinile astfel încât să poată fi văzute
perfect chiar şi de cineva afectat de conjunctivită sau de orbul găinilor.
— Mai aproape!
S-a conformat. Piticanul a lăsat toporul în jos, şi-a aplecat uşor capul.
— Ori mă înşală vederea, a zis, ori este vrăjitorul numit Geralt de Rivia.
Ori e cineva care seamănă al naibii de bine cu Geralt.
Vâlvătaia focului a trosnit, a iluminat auriu, extrăgând din beznă chipuri
şi siluete.
— Yarpen Zigrin, a constatat Geralt uimit. Nimeni altul decât Yarpen
Zigrin în carne, oase şi barbă!
— Ha! Piticanul a învârtit toporul de parc-ar fi fost o nuia de răchită.
Tăişul a şuierat în aer şi s-a înfipt în trunchi cu o izbitură surdă. Alarmă
falsă! E într-adevăr un prieten.
Ceilalţi s-au relaxat vizibil, iar lui Geralt i s-a părut că aude răsuflări
profunde de uşurare totală. Piticanul s-a apropiat, i-a întins mâna.
658
Strânsoarea lui putea concura lejer cu cea a cleştilor de fier.
— Bine-ai venit, şamanule! i-a zis. De oriunde-ai venit şi oriunde te-ai
duce, bine-ai venit! Flăcăi! Haidi! Îţi mai aminteşti, vrăjitorule, de băieţii
mei? Ăsta-i Yannick Brass, ăsta-i Xavier Moran, iar ăştia-s Paulie Dahlberg
şi frat-su Regan.
Geralt nu-şi amintea de niciunul: toţi, de la un capăt la altul, arătau la fel,
bărboşi, scunzi, aproape pătraţi în scurtele lor matlasate şi groase.
— Eraţi şase parcă. A strâns una după alta dreptele întinse, dure şi
noduroase. Dacă-mi aduc bine-aminte.
— Ai o memorie bună! a râs Yarpen Zigrin. Eram şase, cum să nu. Dar
Lucas Corto s-a însurat, s-a aciuat prin Mahakam şi a ieşit din companie,
tontălău prost. Şi nu s-a mai găsit nimeni destul de bun ca să-i ia locul până
acum. Păcat, pentru că şase este o cifră potrivită, nici prea mulţi, nici prea
puţini. Când e vorba de halit un ied sau de golit un butoiaş, şase-s numai
buni…
— După cum văd eu – Geralt a arătat cu o mişcare a capului spre ceilalţi
care stăteau nehotărâţi pe lângă căruţe – sunteţi destui ca să dovediţi trei
iezi, ca să nu mai vorbim şi de nişte păsări. Ce fel de camarazi comanzi tu,
Yarpen?
— Nu eu sunt comandantul. Permiteţi-mi să fac prezentările. Iertare,
conaşule Wenck, că n-am făcut asta de la bun început, dar eu şi flăcăii mei
îl cunoaştem pe Geralt de Rivia de mult, avem în spate câteva amintiri
comune. Geralt, acesta este domnul comisar Vilfrid Wenck, în slujba
regelui Henselt din Aar Carraigh, stăpân mărinimos al Kaedwenului.
Vilfrid Wenck era înalt, mai înalt decât Geralt, şi dublu faţă de pitican.
Era îmbrăcat cu o haină simplă, în genul celor purtate de portărei sau
olăcari, dar mişcările sale reflectau severitatea, rigiditatea şi siguranţa pe
care vrăjitorul le cunoştea şi ştia să le recunoască chiar şi în toiul nopţii,
chiar şi în lumina slabă a focului. Se mişca precum cei obişnuiţi cu cămaşa
din zale şi cu armele care le îngreunau cureaua. Wenck era un soldat de
profesie, Geralt putea să pună pariu pe orice. I-a strâns mâna întinsă, s-a
înclinat uşor.
— Să şedem.
Yarpen Zigrin a arătat spre trunchiul în care rămăsese înfipt toporul
uriaş.
— Spune, ce te-aduce pe meleagurile noastre, Geralt?
— Caut ajutor. Sunt însoţit de o femeie şi o copilă. Femeia e bolnavă.
659
Grav. V-am ajuns din urmă ca să vă cer ajutorul.
— Fir-ar să fie! N-avem niciun doctor aici, a zis piticanul şi a scuipat pe
un butuc încins. Unde le-ai lăsat?
— La jumătate de leghe de-aici, la marginea drumului.
— O să ne-arăţi drumul. Hei, voi de-acolo! Treceţi trei la cai, înşeuaţi-i
pe cei liberi! Geralt, femeia ta o să se ţină-n şa?
— Nu prea. Tocmai de aceea a trebuit s-o las.
— Luaţi o capă, o prelată şi două scânduri de la căruţă. Mişcaţi-vă mai
iute.
Vilfrid Wenck, încrucişându-şi mâinile la piept, şi-a dres glasul
ostentativ.
— Suntem pe drum, a zis tare Yarpen Zigrin fără să-l privească. Iar pe
drum nu respingi pe nimeni.

— Fir-ar să fie!
Yarpen şi-a retras mâna de pe fruntea lui Triss:
— Dogoreşte ca o sobă. Nu prea-mi place treaba asta. Dacă e tifos sau
dizenterie?
— Asta nu poate fi nici tifos, nici dizenterie, a minţit convingător Geralt,
înfofolind-o pe bolnavă cu o pătură. Magicienii sunt imuni la boli. Este o
intoxicaţie alimentară, nimic contagios.
— Hmmm… Bine. Mă duc să cotrobăi prin desagi. Nu ştiu pe unde
aveam un leac bun pentru căcare, poate mi-a mai rămas ceva.
— Ciri, a murmurat vrăjitorul, dându-i fetiţei cojocul de pe cal. Du-te şi
te culcă, pici din picioare. Nu, nu în căruţă. În căruţă o punem pe Triss. Tu
culcă-te lângă foc.
— Nu! a protestat încet, uitându-se la piticanul care se îndepărta. O să
mă culc lângă ea. Dac-o să vadă că mă fereşti de ea, n-o să te mai creadă. O
să-şi închipuie că este ceva molipsitor şi o să ne-alunge ca aceia de la post.
— Geralt? a scâncit dintr-odată magiciana. Unde… suntem?
— Printre prieteni.
— Sunt aici, a spus Ciri, mângâindu-i părul castaniu. Sunt lângă tine. Nu
te teme! Simţi căldura de-aici? Focul arde, iar piticanul s-a dus după un leac
pentru… burtă.
— Geralt! a icnit Triss, încercând să se elibereze de sub pături. Niciun…
niciun fel de elixiruri magice, ţine minte…
— O să ţin minte. Stai liniştită!
660
 — Trebuie să… Ooo…
Vrăjitorul s-a aplecat fără niciun cuvânt, a ridicat-o pe Triss împreună cu
coconul care o înfofolea şi s-a îndreptat spre pădure, în întuneric. Ciri a
oftat.
S-a întors la auzul unor paşi grei. De după căruţă a apărut piticanul,
ţinând la subsuoară un ghemotoc mărişor. Vâlvătaia focului se reflecta în
lama toporului atârnat la centură, aruncându-şi reflexele şi asupra nodurilor
scurtei grele din piele.
— Unde-i beteaga? a îngăimat. A zburat pe mătură?
— Ciri a arătat spre întuneric.
— E clar, a dat din cap. Cunosc durerea asta şi boala asta scârboasă.
Când eram mai tânăr haleam tot ce-mi ieşea în cale şi tot ce reuşeam să
imobilizez, aşa că m-am intoxicat de o grămadă de ori. Da’ cine-i
magiciana asta?
— Triss Merigold.
— N-o ştiu. N-am auzit. Trebuie să recunosc că nici nu prea am de-a
face cu Frăţia lor. Bine, s-ar cădea să facem cunoştinţă. Mă cheamă Yarpen
Zigrin. Iar pe tine cum te cheamă, gâsculiţă?
— Altfel, a hârâit Ciri cu ochii scânteind.
Piticanul a hohotit de râs, rânjind.
— Ah… s-a înclinat condescendent. Iertare, vă rog! În întuneric nu v-am
recunoscut. Nu e nicio gâsculiţă, e o nobilă domniţă. Cad la picioruşele
matale. Şi cum se numeşte domniţa, dacă nu e un secret?
— Nu e un secret. Mă cheamă Ciri.
— Ciri… Aha. Şi cine sunteţi, domniţă?
— Ah, asta. Ciri şi-a ridicat nasul cu mândrie, asta da, e un secret.
Yarpen a pufnit în râs din nou.
— Limba domniţei este ascuţită ca acul de viespe, zău aşa. Vă rog să
binevoiţi să mă iertaţi, domniţă. Am adus un leac şi ceva de-ale gurii.
Primiţi domniţă sau îl alungaţi pe bătrânul mocofan Yarpen Zigrin?
—  Mă scuzaţi… Ciri şi-a dat seama de greşeală şi şi-a plecat capul.
Triss are cu adevărat nevoie de ajutor, domnule Zigrin. Vă mulţumesc
pentru leac.
— N-ai pentru ce.
Piticanul a rânjit din nou şi a bătut-o prieteneşte pe umăr.
— Hai, Ciri, ajută-mă! Trebuie să pregătim doftoria. Hai să facem
cocoloaşele astea după reţeta bunicii mele. Cocoloaşelor ăstora n-o să le
661
reziste nicio vătămătură de maţe.
A desfăcut ghemotocul, a scos din el un soi de bulgăre din turbă şi o
căniţă mică din lut. Ciri s-a apropiat curioasă.
— Trebuie să ştii, dragă Ciri, zise Yarpen, că bunica ştia ca nimeni altul
să doftoricească. Din păcate, credea că cele mai multe boli se trag din
lenevire, iar cel mai bun leac pentru lenevire este băţul. Faţă de mine şi de
fraţii mei întrebuinţa leacu’ ăsta mai mult preventiv. Ne pălea cu orice
ocazie şi chiar fără ocazie. Era o cotoroanţă fără pereche. Şi odată, când mi-
a întins nitam-nisam o felie de pâine cu untură şi zahăr, m-a surprins aşa de
tare, că de uimire am scăpat felia cu untura în jos. Iar bunica mi-a tras o
scatoalcă, javra de babă. După care mi-a dat o altă felie, dar fără zahăr.
— Bunica mea, a dat din cap Ciri cu empatie, m-a pălit şi pe mine o
dată. Cu o vargă.
— Cu o vargă? a râs piticanul. A mea m-a pocnit odată cu mânerul de la
târnăcop. Dar gata cu amintirile, hai să facem cocoloaşele. Desfă de-aici şi
fă cocoloaşe!
— Ce e asta? Se lipeşte şi mânjeşte… Ueeeee… Vai ce pute!
— Este pâine mucegăită din grâu zdrobit. O doftorie perfectă. Ia şi fă
cocoloaşe. Mai mici, mai mici, sunt pentru o magiciană, nu pentru o vacă.
Dă-mi una! Bine. Acuma tăvălim cocoloşul prin poţiune.
— Ueeeee!
— S-a împuţit? Piticanul şi-a apropiat nasul cârn de căniţa de lut. Nu se
poate! Usturoiul zdrobit cu sare amară n-are voie să se împută, de-ar sta şi o
sută de ani.
— Ce greţos, ueeeee! Triss n-o să înghită asta!
— O să folosim metoda bunicii mele. Tu o ţii de nas, iar eu îi vâr
găluştele.
— Yarpen! a zis printre dinţi Geralt ivit din beznă cu magiciana în braţe.
Ai grijă să nu-ţi vâr eu ceva.
— Asta-i o doftorie! s-a scandalizat piticanul. Face bine! Mucegai,
usturoi…
— Da… a gemut slab Triss din adâncul coconului său. E-adevărat…
Geralt, asta ar putea să-mi facă bine într-adevăr…
— Vezi?
Yarpen i-a dat un ghiont lui Ciri, ridicându-şi cu mândrie barba şi
arătând spre Triss, care înghiţea găluştele ca o martiră:
— Deşteaptă magiciana! Ştie ea ce-i bun.
662
 — Ce spui, Triss? s-a aplecat vrăjitorul. Aha, înţeleg. Yarpen, n-ai
cumva angelică? Sau şofran?
— O să caut, o să-ntreb. V-am adus apă şi ceva de-ale gurii…
— Mulţumesc. Dar ele au nevoie în primul rând de odihnă. Ciri, culcă-
te!
— Să-i fac şi-o compresă lui Triss…
— Îi fac eu compresa. Yarpen aş vrea să stăm de vorbă.
— Hai la foc! Acuşi dăm cep la un butoiaş…
— Vreau să vorbesc cu tine. Nu ţin la un auditoriu mai mare.
Dimpotrivă.
— Desigur. Spune!
— Ce e cu convoiul acesta?
Piticanul şi-a ridicat spre el ochii săi mici şi pătrunzători.
— În slujba regelui, a zis încet şi sacadat.
— Bănuiam eu. Vrăjitorul i-a rezistat privirii. Yarpen, nu am întrebat
dintr-o curiozitate nesănătoasă.
— Ştiu. Şi ştiu la ce te referi. Dar este un transport… hmm… de
importanţă specială.
— Şi ce anume transportaţi?
— Peşte în saramură, a zis fără ezitare Yarpen, după care a continuat să
mintă fără să-i tremure măcar pleoapele. Furaje, unelte, harnaşamente, tot
felu’ de nimicuri pentru armată. Wenck este intendentul armatei regale.
— Ăsta-i intendent cum sunt eu druid, a zâmbit Geralt. Dar e treaba
voastră, nu obişnuiesc să-mi bag nasul în secretele altora. Ai văzut, totuşi,
în ce stare se află Triss. Permite-ne să ne alăturăm vouă, Yarpen, lasă-ne să
stăm într-o căruţă. Câteva zile. Nu vă întreb încotro mergeţi, pentru că la
urma urmelor drumul duce drept ca o săgeată spre sud, se bifurcă abia după
Lixela, iar până la Lixela mai sunt zece zile de mers. În timpul ăsta o să-i
scadă febra lui Triss şi o să poată călări. Dacă nu, mă opresc în popasul de
peste râu. Înţelegi, zece zile în căruţă, acoperită bine, hrană caldă… Te rog.
— Nu eu sunt cel care comandă aici, ci Wenck.
— Nu cred că n-ai nicio influenţă asupra lui. Doar e vorba de un convoi
format în principal din piticani. Evident că trebuie să ţină cont şi de tine.
— Ce înseamnă Triss pentru tine?
— Ce contează într-o situaţie ca asta?
— În situaţia asta nu contează. Am întrebat doar dintr-o curiozitate
nesănătoasă, pentru a putea apoi să răspândesc bârfa prin cârciumi. Dar din
663
câte se vede, ai o afecţiune puternică pentru magiciene.
Vrăjitorul a schiţat un zâmbet trist.
— Iar fata? Yarpen a indicat-o pe copila care se foia sub cojoc. E-a ta?
— A mea, a răspuns fără să stea pe gânduri. A mea, Zigrin.

Zorii se iveau cenuşii şi umezi, înmiresmaţi de ploaia nocturnă şi de

ceaţa matinală. Ciri avea senzaţia că doar aţipise pentru câteva clipe, că
abia îşi sprijinise capul de mormanul de saci din căruţă şi-au şi trezit-o.
Geralt o aşeza lângă ea pe Triss, adusă dintr-o nouă expediţie forţată în
pădure. Capele în care era înfofolită magiciana sclipeau de rouă. Geralt
avea cearcăne. Ciri ştia că nu închisese niciun ochi: Triss avusese febră
toată noaptea şi suferea mult.
— Te-am trezit? Iartă-mă! Dormi, Ciri! E prea devreme.
— Ce face Triss? Cum se simte?
— Mai bine, a scâncit magiciana. Mai bine, dar… Geralt, ascultă… Aş
vrea să-ţi…
— Da? Vrăjitorul s-a aplecat, dar Triss adormise. S-a îndreptat şi s-a
întins.
— Geralt… a şoptit Ciri. Ne dă voie să mergem în căruţă?
— O să vedem. Şi-a muşcat buzele. Dormi cât mai poţi. Odihneşte-te!
A sărit din căruţă. Ciri a auzit zarva din care putea deduce că se strânge
tabăra: tropăit de cai, hârşâit de harnaşamente, scârţâit de oişti şi zornăit de
cârlige, discuţii şi sudălmi. Apoi s-au apropiat vocea răguşită a lui Yarpen
Zigrin şi vocea calmă a bărbatului înalt numit Wenck. Şi vocea rece a lui
Geralt. S-a ridicat pe vine şi s-a uitat cu precauţie de după prelată.
— În această privinţă n-am primit interdicţii stricte, a declarat Wenck.
— Fantastic! s-a bucurat piticanul. Aşadar, problema e ca şi rezolvată.
Comisarul a ridicat lent mâna, în semn că nu terminase încă de zis. A
tăcut câteva clipe. Geralt şi Yarpen aşteptau cu răbdare.
— În orice caz, a adăugat într-un final Wenck, eu răspund cu capul dacă
transportul nu ajunge la locul de destinaţie.
A tăcut din nou. De data aceasta nimeni nu s-a băgat în vorbă. Nu
încăpea nicio îndoială că în discuţiile cu comisarul trebuia să te obişnuieşti
cu pauzele lungi dintre fraze.
— Şi, dacă n-ajunge în siguranţă, a terminat după o clipă. Şi la timp. Iar
îngrijirea bolnavei ar putea încetini marşul.
— Suntem în grafic, l-a asigurat Yarpen, după ce a aşteptat puţin. Cu
664
timpul stăm bine, domnule Wenck, n-o să întârziem. Iar în ceea ce priveşte
siguranţa… Pare-mi-se că un vrăjitor nu strică în companie. Drumul
străbate păduri, până la Lixela sunt numai zăvoaie de-o parte şi de alta. Iar
prin zăvoaie, după cum umblă vorba, hălăduiesc tot felu’ de făpturi rele.
— Într-adevăr, i-a dat dreptate comisarul. Privindu-l pe vrăjitor în ochi,
părea să-şi măsoare fiecare cuvânt. Anumite făpturi rele, întărâtate de alte
făpturi rele, pot fi întâlnite în ultima vreme în pădurile din Kaedwen.
Acestea ar putea să ne ameninţe siguranţa. Regele Henselt, având
cunoştinţă despre asta, mi-a dat dreptul de a înrola voluntari în escorta
înarmată. Domnule Geralt? Asta v-ar rezolva problema.
Vrăjitorul a păstrat liniştea pentru un timp mai lung decât tot monologul
lui Wenck, presărat cu pauze între fraze.
— Nu, a spus în sfârşit, domnule Wenck! Să stabilim clar. Sunt gata să
mă revanşez pentru sprijinul oferit doamnei Merigold, dar nu în acest mod.
Pot să îngrijesc caii, să car apă şi lemne şi chiar să gătesc. Dar nu mă
înrolez în slujba regelui în calitate de soldat plătit. Vă rog să nu contaţi pe
sabia mea. N-am de gând să omor acele, cum aţi binevoit să vă exprimaţi,
făpturi rele din ordinul unor făpturi pe care nu le consider absolut deloc mai
bune.
Ciri a auzit cum a ţâţâit Yarpen şi a tuşit în pumnul închis. Wenck l-a
privit liniştit pe vrăjitor.
— Înţeleg, a declarat sec. Îmi plac situaţiile clare. Aşa să fie. Domnule
Zigrin, vă rog să vegheaţi să nu scadă viteza marşului. În ceea ce vă
priveşte, domnule Geralt… Sunt convins că veţi fi folositor în maniera pe
care o consideraţi potrivită. Ar fi ofensator şi pentru mine, şi pentru
dumeavoastră să socotesc ajutorul dumneavoastră ca pe o plată pentru
îngrijirile acordate doamnei bolnave. Se simte mai bine astăzi?
Vrăjitorul a confirmat cu o aplecare a capului care lui Ciri îi părea un pic
mai profundă şi mai amabilă decât aplecările lui obişnuite. Wenck nu şi-a
schimbat expresia feţei.
— Asta mă bucură, a spus după pauza sa caracteristică. Transportând-o
pe doamna Merigold într-o căruţă din convoiul meu îmi asum
responsabilitatea pentru sănătatea, confortul şi siguranţa sa. Domnule
Zigrin, vă rog, ordonaţi marşul.
— Domnule Wenck…
— Spune, domnule Geralt.
— Mulţumesc.
665
 Comisarul a salutat cu o înclinare a capului. Lui Ciri i s-a părut că
înclinarea era un pic mai profundă şi mai amabilă decât o cer amabilităţile
convenţionale.
Yarpen Zigrin a alergat de-a lungul coloanelor împărţind ordine şi
recomandări răsunătoare, după care s-a trântit pe capra căruţei, a zbierat şi a
îndemnat caii cu hăţurile. Căruţa s-a urnit huruind prin pădure. Urnirea a
trezit-o pe Triss, dar Ciri a liniştit-o şi i-a schimbat compresa de pe frunte.
Huruitul a legănat-o. Magiciana a adormit într-o clipă, a aţipit şi Ciri.
Când s-a trezit, soarele era sus pe cer. S-a uitat printre butoaie şi boccele.
Căruţa în care mergea se afla în fruntea convoiului. Următoarea era
condusă de un pitican cu o basma roşie legată la gât. Din conversaţiile
piticanilor, Ciri a aflat că îl chema Paulie Dahlberg. Alături de el stătea
fratele său, Regan. Îl vedea şi pe Wenck călărind alături de doi portărei.
Babuşca, iapa lui Geralt, legată de căruţă, a salutat-o cu un nechezat
blând. Nu-şi vedea nicăieri roibul şi nici pe bidiviul lui Triss. Cu siguranţă
erau la coada convoiului, alături de caii de rezervă.
Geralt şedea pe capră alături de Yarpen. Vorbeau încet, bând din când în
când bere dintr-un butoiaş aflat între ei. Ciri a tras cu urechea, dar s-a
plictisit repede: conversaţia se referea la politică, în special la urzelile şi
intenţiile regelui Henselt, la nişte servicii speciale şi la nişte misiuni
speciale, derulate în sprijinul vecinului ameninţat de război, regele
Demawend de Aedrin. Geralt şi-a exprimat curiozitatea asupra măsurii în
care cele cinci căruţe de peşte în saramură vor fi în stare să sporească
potenţialul defensiv al Aedirnului. Yarpen, fără a lua în seamă persiflarea
din vorbele vrăjitorului, i-a explicat că unele specii de peşti sunt atât de
preţioase, încât ar ajunge pentru plata soldei anuale pentru o unitate
întreagă de cavalerie grea, iar fiecare unitate nouă de cavalerie grea avea un
aport considerabil. Geralt era nedumerit de ce ajutorul acesta trebuie să fie
secret, la care piticanul i-a răspuns că tocmai în asta constă secretul.
Triss s-a zvârcolit prin somn, i-a căzut compresa şi a bâiguit ceva neclar.
Îi cerea unui oarecare Kevyn să-şi ţină mâinile acasă şi un pic mai târziu i-a
explicat că predestinarea nu poate fi evitată. Apoi, constatând că toţi,
absolut toţi sunt într-o oarecare măsură mutanţi, a adormit liniştită.
Şi pe Ciri o toropea somnul, dar şi-a revenit la auzul hohotelor uriaşe de
râs ale lui Yarpen, care tocmai îi aducea aminte lui Geralt de vechile
isprăvi. Era vorba despre vânarea unui dragon de aur, care, în loc să se lase
vânat, le-a numărat oasele vânătorilor, iar pe ciubotarul numit Kozojed l-a
666
înghiţit pur şi simplu. Ciri a început să asculte cu interes sporit.
Geralt l-a întrebat despre soarta Arnăuţilor, dar Yarpen nu mai ştia nimic
de ei. La rândul său, Yarpen s-a interesat de femeia pe nume Yennefer, iar
lui Geralt i-a pierit cheful de-a vorbi. Piticanul a mai tras o duşcă de bere şi
a început să se plângă că acea Yennefer continua să-i poarte ranchiună, cu
toate că trecuseră ani buni de-atunci.
— M-am întâlnit cu ea la un târg în Gors Velen, povestea. Când m-a
văzut, a pufnit ca o mâţă şi mi-a insultat oribil răposata mea mamă. Aşa că
am luat-o iute la sănătoasa, iar ea îmi striga din urmă că o să mă prindă
cumva şi o să aibă grijă să-mi crească iarbă-n cur.
Ciri a chicotit imaginându-şi-l pe Yarpen cu iarbă. Geralt a murmurat
ceva despre femei şi caracterul lor impulsiv, iar piticanul a găsit că acestea
erau cuvinte prea blânde pentru răutatea, înverşunarea şi dorinţa aprigă de
răzbunare specifice femeilor. Vrăjitorul a-ntrerupt subiectul, iar Ciri a
adormit din nou. De data aceasta au trezit-o nişte voci ridicate. Mai exact
era vocea lui Yarpen, care chiar urla de-a binelea.
— Ah, da! Să ştii că da! Aşa am hotărât!
— Mai încet! a zis vrăjitorul cu voce domoală. În căruţă zace o femeie
bolnavă. Înţelege că eu nu-ţi critic nici deciziile, nici rezoluţiile.
— Nu, bineînţeles, l-a întrerupt sarcastic piticanul. Tu doar zâmbeşti cu
subînţeles.
— Yarpen, te avertizez ca pe un prieten. Pe cei care stau cu fundul în
două luntri, ambele părţi îi urăsc, sau în cel mai bun caz îi tratează cu
neîncredere.
— Eu nu stau cu fundul în două luntri. Mă declar răspicat pentru una
dintre părţi.
— Pentru această parte vei rămâne pentru totdeauna un pitican. Cineva
diferit. Un străin. Iar pentru cealaltă parte…
S-a întrerupt.
— Hai! a hârâit Yarpen întorcându-se. Hai, începe, ce mai aştepţi?
Spune-mi că sunt un trădător şi un câine în lesa oamenilor, dispus să se lase
asmuţit pentru un pumn de arginţi şi un blid de lături împotriva confraţilor
săi răzvrătiţi, care luptă pentru libertate. Hai, scuipă-le din tine. Nu-mi
place când laşi vorba neterminată.
— Nu, Yarpen, a spus Geralt domol. Nu. Nu voi scuipa nimic.
— Ah, nu vrei? Piticanul şi-a îmboldit caii. N-ai chef? Preferi să te uiţi şi
să zâmbeşti? Nu-mi spui niciun cuvânt, nu-i aşa? Dar lui Wenck ai putut să-
667
i spui! „Vă rog să nu contaţi pe sabia mea.” Vai ce mândru, nobil şi
orgolios! Mă doare-n cur de mândria ta. Şi de orgoliul tău blestemat!
— Am vrut pur şi simplu să fiu cinstit. Nu vreau să mă amestec în acest
conflict. Vreau să-mi menţin neutralitatea.
— Nu se poate! a zbierat Yarpen. Nu se poate să-ţi păstrezi neutralitatea,
înţelegi? Nu, tu nu înţelegi nimic. Cară-te din căruţa mea, încalecă-ţi calul.
Fugi din ochii mei, orgoliosule neutru ce eşti. Mă scoţi din sărite.
Geralt s-a întors. Ciri aştepta cu sufletul la gură. Dar vrăjitorul n-a scos
niciun cuvânt. S-a ridicat şi a sărit din căruţă, rapid, flexibil, agil. Yarpen a
aşteptat până când şi-a dezlegat iapa de la căruţă, după care şi-a îndemnat
din nou caii, bolmojind în barbă cuvinte neclare, dar cu răsunet
înspăimântător.
Ciri s-a ridicat pentru a sări şi a-şi căuta roibul. Piticanul s-a întors şi a
taxat-o cu o privire dezgustată.
— Numai necazuri mi-aduci, domniţă! a pufnit mânios. Dame şi copile
mai lipseau de-aici, la naiba! Nici să mă piş de pe capră nu pot, sunt nevoit
să opresc atelajul şi să fug în tufişuri!
Ciri şi-a pus mâinile în şolduri, şi-a scuturat bretonul cenuşiu şi şi-a
ridicat nasul în vânt.
— Da? a cotcodăcit iritată. N-aveţi decât s-o lăsaţi mai moale cu berea,
domnule Zigrin, şi o să vreţi mai rar.
— Ce te mănâncă pe tine-n fund de berea mea, mucoaso?
— Nu mai ţipaţi, Triss abia a adormit!
— E căruţa mea. Şi ţip cât am eu chef!
— Buşteanul!
— Ce? Vai tu, capră nesimţită!
— Buşteanul!
— Îţi arăt eu ţie buşteanul… Oh, la naiba! Prrrrrrrrrrr!
Piticanul s-a dus tare pe spate, a strâns în ultima clipă hăţurile, în
momentul în care cei doi cai se pregăteau să sară peste buşteanul aflat de-a
curmezişul drumului. Yarpen s-a ridicat în picioare pe capră, blestemând
omeneşte şi piticăneşte, fluierând şi răcnind, a oprit atelajul. Piticanii şi
oamenii, sărind din căruţe, au venit la el în fugă şi l-au ajutat să
direcţioneze caii pe drumul liber, trăgându-i de căpăstru şi de dârlogi.
— Ai tras un pui de somn, Yarpene? a hârâit apropiindu-se Paulie
Dalberg. Fir-ar să fie, dacă ajungea peste buştean, se ducea naibii osia, iar
roţile se făceau zob. La dracu’! Ce faci tu?
668
 — Du-te dracului, Paulie! a exclamat Yarpen Zigrin, plesnind mânios
caii cu hăţurile.
— Ai avut noroc, a zis dulce Ciri, urcându-se pe capră alături de pitican.
După cum vezi dumneata, îţi prinde bine să ai o vrăjitoare în căruţă decât să
mergi de unul singur. Te-am avertizat în ultima clipă. Şi dacă te-ai fi pişat
matale de pe capră şi-ai fi dat peste buştean, vai de mine, vai. Nici nu-mi
vine să mă gândesc la ce-ai fi putut păţi…
— Ia mai tacă-ţi fleanca!
— Nu mai zic nimic. Niciun cuvinţel.
N-a rezistat niciun minut.
— Domnule Zigrin?
— Niciun domnule. Piticanul i-a tras un ghiont, rânjind. Sunt Yarpen. E
clar? Doar mânăm împreună atelajul, nu-i aşa?
— E clar. Pot să ţin şi eu hăţurile?
— Bineînţeles. Stai niţel, nu aşa! Pune-l peste arătător şi apasă cu
degetul mare, uite-aşa. La fel la stânga. Nu-l smulge şi nu-l trage prea tare.
— Aşa e bine?
— Bine.
— Yarpen?
— Îh?
— Ce înseamnă „să păstrezi neutralitatea”?
— Să rămâi indiferent, a îngăimat fără chef. Nu lăsa hăţurile să atârne.
Ţine-l mai aproape pe cel din stânga!
— Cum adică indiferent? Indiferent faţă de ce?
Piticanul s-a aplecat tare şi a scuipat sub căruţă.
— Dacă Scoia’taelii ne-ar ataca, Geralt al tău are de gând să stea de-o
parte şi să asiste cum ne sfârtecă gâturile. Tu probabil o să stai alături de el
pentru că asta va fi o lecţie demonstrativă. Subiectul lecţiei: atitudinea unui
vrăjitor în caz de conflict între masele gânditoare.
— Nu înţeleg.
— Nici nu mă mir deloc.
— Şi de-aceea v-aţi certat şi v-aţi supărat? Cine sunt de fapt aceşti
Scoia’taeli? Aceste… Veveriţe?
— Ciri! Yarpen şi-a zburlit tare barba. Astea nu sunt subiecte pe măsura
raţiunii unor fetiţe atât de mici.
— Aha, acum te superi pe mine. Nu sunt o fetiţă atât de mică. Am auzit
ce spuneau despre Veveriţe soldaţii de la post. Am văzut… Am văzut doi
669
elfi morţi. Iar cavalerul spunea că şi ei… omoară la rândul lor. Şi că printre
ei nu sunt numai elfi. Sunt şi piticani.
— Ştiu, i-a răspuns Yarpen sec.
— Şi tu eşti un pitican.
— Asta, fără doar şi poate.
— Atunci de ce te temi de Veveriţe? Cică ele se luptă numai cu oamenii.
— Asta nu-i aşa de simplu, a zis mâhnit. Din păcate.
Ciri a tăcut pentru o clipă, muşcându-şi buza inferioară şi
schimonosindu-şi nasul.
— Ştiu, a răspuns imediat. Veveriţele luptă pentru libertate. Iar tu, deşi
eşti pitican, eşti un serviciu special secret al regelui Henselt, în lesa
oamenilor.
Yarpen a pufnit uşor în râs, şi-a şters nasul cu mâneca şi s-a aplecat de
pe capră, ca să vadă dacă Wenck n-a ajuns prin apropiere. Dar comisarul
era departe, conversând cu Geralt.
— Fetiţo, da’ ai urechi de marmotă! Eşti cam prea isteaţă pentru cineva
lăsat pe pământ să aducă pe lume copii, să gătească şi să toarcă. Ţi se pare
că ştii totul pentru că eşti o mucoasă. Nu mai face mutra aia de prostuţă.
Mutrele nu te fac mai matură, ci te fac mai urâtă. Te-ai priceput să-i
ghiceşti, să-i înţelegi pe Scoia’taeli şi ţi-au plăcut lozincile lor. Ştii de ce îi
înţelegi atât de bine? Pentru că şi Scoia’taelii sunt nişte mucoşi. Sunt nişte
fraieri, care nu înţeleg că sunt provocaţi, că cineva se foloseşte de
credulitatea lor de nătăfleţi şi le bagă în cap lozinci despre libertate.
— Păi, ei chiar luptă pentru libertate.
Ciri şi-a ridicat capul, uitându-se la pitican cu ochii săi larg deschişi:
— Ca driadele din pădurea Brokilon. Ucid oameni pentru că oamenii,
unii oameni, le nedreptăţesc. Pentru că aceasta a fost cândva ţara voastră, a
piticanilor, a elfilor şi a ălora… semielfi, gnomi şi alţii… Iar acum sunt
oameni pe aici, aşadar elfii…
— Elfii… a pufnit uşor în râs Yarpen. Dacă vrem să fim mai exacţi, ei
sunt nişte haimanale ca şi voi, oamenii, cu toate că au venit în corăbiile lor
albe cu mai bine de o mie de ani înaintea voastră. Acum se întrec cu toţii
dându-i cu prietenia, acum sunt fraţi cu toţii, acum îşi rânjesc dinţii şi spun:
„noi, confraţii”, „noi, Poporu’ Vechi”. Iar înainte, la dra… Ehei, ehe…
Înainte ne şuierau săgeţile lor pe lângă urechi când…
— Atunci înseamnă că piticanii au fost primii pe lume?
— De fapt, gnomii, dacă vrem să fim mai exacţi. Şi dacă vorbim despre
670
această parte a lumii. Pentru că lumea este incredibil de imensă, Ciri.
— Ştiu. Am văzut odată o hartă.
— N-aveai cum să vezi. Nimeni n-a desenat niciodată o asemenea hartă
şi mă îndoiesc că se va întâmpla prea curând. Nimeni nu ştie ce se află
dincolo de Munţii de Foc şi de Marea Uriaşă. Nici măcar elfii care se dau
mari că ei le ştiu pe toate. Ştiu un căcat, îţi spun eu.
— Hmmm… Dar acum… Doar sunt mai mulţi oameni decât… voi.
— Pentru că vă înmulţiţi ca iepurii. Piticanul a scrâşnit din dinţi. Dac-ar
fi după voi, doar v-aţi împuia fără oprire, fără alegere, cu oricine şi pe unde
se nimereşte. Iar femeilor voastre le e de-ajuns să se aşeze pe iţarii unui
bărbat ca să le crească burta… Da’ ce te-ai înroşit aşa, de parc-ai fi un mac
de pe câmp? Ai vrut să înţelegi… Nu-i aşa? Atunci ţi-am spus în faţă care-i
adevărul adevărat, istoria fidelă a lumii, pe care o stăpâneşte cel care crapă
mai abil căpăţânile altora şi care umflă mai repede burţile muierilor. Iar cu
voi, oamenii, e greu să ţii pasul, atât la căsăpit, cât şi la împuit…
— Yarpen! i s-a adresat Geralt implacabil, apropiindu-se de ei pe
spinarea Babuşcăi. Mai abţine-te, dacă binevoieşti, ai grijă cum îţi alegi
cuvintele! Iar tu, Ciri, încetează joaca de-a căruţaşul şi vezi ce mai face
Triss, vezi dacă s-a trezit şi dacă are nevoie de ceva!
— M-am trezit de mult, a replicat cu o voce slăbită magiciana din fundul
căruţei. Dar n-am vrut să întrerup o conversaţie atât de interesantă. Lasă-i în
pace, Geralt! Voiam… să aflu mai multe despre influenţa împuitului asupra
dezvoltării societăţii.

— Pot să încălzesc nişte apă? Triss vrea să se spele.

— Încălzeşte, a aprobat Yarpen Zigrin. Xavier, dă jos grătarul de pe foc,
e gata iepuraşul nostru. Dă-mi ceaunul, Ciri. Mama ei de viaţă, plin ochi!
Ai cărat singură aşa o greutate de la pârâu?
— Sunt foarte puternică.
Cel mai mare dintre fraţii Dahlberg a izbucnit în râs.
— Nu judeca după aparenţe, Paulie, a zis Yarpen cu o voce serioasă,
porţionând cu iscusinţă iepurele. Aici nu-i nimic de râs. O fi ea subţirică, e-
adevărat, dar văd că e voinică şi rezistentă. E ca o curea de piele: pare ea
finuţă, dar nu poţi s-o rupi în mâini. Şi dacă te-ai sugruma cu ea, tot ar
rezista.
Nimeni n-a mai zâmbit. Ciri s-a aşezat pe vine lângă piticanii tolăniţi în
jurul focului. De data aceasta Yarpen Zigrin şi cei patru flăcăi ai săi îşi
671
aprinseseră propriul foc în tabără, pentru că n-aveau de gând să împartă cu
nimeni iepurele vânat de Xavier Moran. Hrana aceasta abia le-ajungea pe-o
măsea sau cel mult pe două.
— Mai puneţi pe foc, a cerut Yarpen lingându-şi degetul. Ca să se
încălzească apa mai repede.
— E o tâmpenie cu apa asta, a spus sentenţios Regan Dahlberg scuipând
un os. Spălatul nu-i bun pentru un beteag. Nici pentru un sănătos. Îl mai
ţineţi minte pe bătrânul Schrader? Nevastă-sa l-a pus să se spele şi nu după
mult timp a şi murit.
— Pentru că l-a muşcat un câine turbat.
— Dacă nu s-ar fi spălat, nu l-ar fi muşcat câinele.
— Şi eu cred, s-a băgat în vorbă Ciri, verificând cu degetul temperatura
apei din ceaun, că e o exagerare să te speli în fiecare zi. Dar Triss o cere,
chiar a şi plâns odată… Aşa că Geralt şi cu mine…
— Ştim, a dat din cap fratele mai mare dintre Dahlbergi. Dar ce să mai
zic despre vrăjitor… mă tot minunez. Eh, Zigrin, dac-ai avea o muiere, ai
spăla-o şi ai pieptăna-o? Ai purta-o în braţe în tufiş dac-ar avea nevoie
să…?
— Tacă-ţi pliscul, Pauli! l-a întrerupt Yarpen. Nu mai zice nimic despre
vrăjitor, că e un om cumsecade.
— Păi, eu ce spun aicea? Numai că stau şi mă minunez…
— Triss, a intervenit mustrător Ciri, nu este deloc muierea lui.
— Păi, cu atât mai mult mă minunez.
— Cu atât mai mult eşti un tontălău, carevasăzică, a concluzionat
Yarpen. Ciri, pune niţică apă deoparte, ca să-i facem o infuzie magicienei
din şofran şi mac. Am impresia că azi e mai bine, nu-i aşa?
— Cred şi eu, a mormăit Yannick Brass. Doar am oprit pentru ea
convoiul de vreo şase ori. Eu ştiu că-i musai să ajuţi pe cineva pe drum, iar
care zice altfel e-un prostănac. Dar cel care nu ajută, e un prostănac şi mai
mare şi un golan ticălos. Dar noi zacem prea mult prin aceste păduri, vă zic
eu, prea mult. Ne jucăm cu soarta, fir-ar să fie, prea mult ne jucăm cu ea,
flăcăi. Pădurea nu e sigură. Scoia’taelii…
— Scuipă cuvântul ăsta, Yannick!
— Ptiu, ptiu, să nu vorbeşti într-un ceas rău! Yarpen, nu mă tem de
ciomăgeală, sângele nu mă sperie pe mine, dar… Dacă tre’ să ne batem cu-
ai noştri… Fir-ar al naibii! De ce a căzut tocmai pe capul nostru… Beleaua
asta căcăcioasă ar trebui să fie însoţită de o sută de călăreţi căcăcioşi, nu de
672
noi. Să-i ia toţi dracii pe deştepţii ăştia din Ard Carraigh, să-i…
— Ţine-ţi gura, îţi spun! Mai bine dă-mi oala cu păsat. Iepuraşul, tu-i
mama mă-sii, a fost o nimica toată, acuma tre’ să mâncăm şi noi ceva. Ciri,
mănânci cu noi?
— Da, cum să nu?
Câteva clipe s-au auzit doar clefăituri, sorbituri şi hârâituri de linguri de
lemn care se ciocneau în aceeaşi oală.
— Dar-ar molima! a zis Paulie Dahlberg, râgâind prelung. Aş mai
înfuleca ceva.
— Şi eu, a declarat râgâind şi Ciri, entuziasmată de manierele deloc
pretenţioase ale piticanilor.
— Numai păsat să nu fie, a zis Xavier Moran. Îmi iese pe nas de-acum.
M-am scârbit şi de carnea în saramură.
— Atunci, rumegă nişte iarbă, dacă ai gusturi aşa de fine.
— Sau poţi să rozi coajă de mesteacăn. Aşa fac castorii şi iaca nu mai
mor.
— Aş mânca un castor.
— Iar eu un peşte, a început să viseze Paulie, în timp ce ronţăia
zgomotos o felie de pâine prăjită, scoasă din sân. Mi-e poftă de un peşte de
nu mai pot.
— Păi, hai să pescuim!
— Unde? a mârâit Yannick Brass. În tufiş?
— În pârâu.
— Ce mai pârâu… Te poţi pişa de pe un mal pe celălalt. Ce peşte să fie
în el?
— Sunt peşti în el. Ciri şi-a lins lingura şi şi-a băgat-o în tureacul cizmei.
I-am văzut eu când am fost după apă. Dar sunt bolnavi. Au spuzeală. Nişte
pete negre şi roşii…
— Păstrăvi! a răcnit Paulie, scuipând cu firimituri de pâine prăjită.
Haideţi băieţi, iute la pârâu! Regan! Dă-ţi jos iţarii! Facem un sac din ei ca
să prindem peştii.
— Da’ de ce din ai mei?
— Dă-ţi-i jos mai iute, că-ţi trag o scatoalcă, mucosule! Nu spunea
mama să m-asculţi?
— Grăbiţi-vă dacă vreţi să pescuiţi, pentru că îndată amurgeşte, a zis
Yarpen. Ciri, s-a încălzit apa? Las-o, las-o, o să te opăreşti şi ai să te
murdăreşti de funingine. Ştiu că eşti puternică, dar lasă-mă pe mine să duc
673
ceaunul.
Geralt îi aştepta, i-au zărit părul alb de la distanţă, printre prelatele
căruţei. Piticanul a turnat apa în ciubăr.
— Ai nevoie de ajutor, vrăjitorule?
— Nu, mulţumesc, Yarpen. Mă ajută Ciri.
Triss nu mai avea febră mare, dar era teribil de slăbită. Geralt şi Ciri se
pricepeau de-acum s-o dezbrace şi s-o spele, învăţaseră şi să-i domolească
tentativele ambiţioase, dar deocamdată utopice de autonomie, se descurcau
de-acum destul de bine: el o ţinea în braţe, ea o spăla şi o ştergea. Doar un
singur lucru începea s-o mire şi s-o intrige pe Ciri: Triss se lipea de Geralt
prea mult, după părerea ei. A încercat chiar şi să-l sărute.
Geralt a arătat cu capul spre desagile magicienei. Ciri a înţeles imediat,
pentru că şi acest lucru făcea parte din ritual: Triss cerea mereu să fie
pieptănată. A găsit pieptănul şi a îngenuncheat alături. Triss, aplecându-şi
capul în direcţia ei, l-a cuprins pe vrăjitor. După părerea lui Ciri, prea
puternic.
— Oh, Geralt… a gemut. Regret atât de mult. Aşa de mult regret că ceea
ce a fost între noi…
— Triss, te rog…
— …asta ar trebui să se întâmple acum… acum. Când îmi revin… Ar fi
cu totul altfel… Aş putea… Chiar aş putea… Sunt geloasă pe Yennefer. O
invidiez că te are…
— Ciri, du-te!
— Dar…
— Du-te, te rog!
A sărit din căruţă, căzând chiar alături de Yarpen, care aştepta sprijinit
de roată, molfăind îngândurat un fir lung de iarbă. Piticanul a cuprins-o cu
braţul de după umăr. Nu era nevoit să se aplece, ca Geralt. Nu era mai înalt
decât ea.
—  Niciodată să nu faci o astfel de greşeală, vrăjitoare mică! a murmurat
arătând din ochi spre căruţă. Dacă cineva îţi arată compasiune, simpatie şi
dăruire, dacă te copleşeşte cu caracterul său frumos, apreciază asta, dar n-o
confunda cu… altceva.
— Nu-i frumos să tragi cu urechea.
— Ştiu. E riscant. Abia am apucat să sar într-o parte când ai vărsat zoile
din ciubăr. Hai, haide să vedem câţi păstrăvi s-au prins în iţarii lui Regan.
— Yarpen?
674
 — Hî?
— Îmi place de tine.
— Şi mie de tine, căpriţă.
— Dar tu eşti un pitican. Iar eu nu.
— Dar ce-are de-a fa… Aha, Scoia’taelii. E vorba de Veveriţe, nu-i aşa?
Nu te lasă în pace, aşa-i?
Ciri s-a eliberat de sub apăsarea braţului.
— Nici pe tine nu te lasă, a zis. Nici pe alţii. Văd eu.
Piticanul tăcea.
— Yarpen?
— Spune!
— Cine are dreptate? Veveriţele sau voi? Geralt vrea să fie… neutru. Tu
eşti în slujba regelui Henselt, deşi eşti un pitican. Iar cavalerul din post
spunea că toţi sunt inamicii noştri şi pe toţi trebuie să-i… Pe toţi, chiar şi pe
copii. De ce oare, Yarpen? Cine are dreptate?
— Nu ştiu, a zis cu greu piticanul. N-am de unde să le ştiu eu pe toate.
Fac cum mă taie şi pe mine capul. Veveriţele şi-au luat armele şi au plecat
în pădure. În mare cu oamenii, strigă, fără să ştie că până şi aceste vorbe,
care prind foarte uşor, le-au fost băgate în cap de emisarii din Nilfgaard.
Elfii nu pricep că nu le sunt adresate lor, ci mai degrabă oamenilor. Că nu
sunt pentru a le stârni tinerilor elfi avântul războinic, ci pentru a le stârni
oamenilor ura împotriva neoamenilor. Eu am înţeles asta demult şi de aceea
consider o idioţenie criminală ceea ce fac Scoia’taelii. În fine, poate că
peste ani buni, mă vor considera trădător şi vânzător de neam, iar pe ei îi
vor declara eroi… Istoria noastră, istoria lumii cunoaşte astfel de cazuri.
A tăcut, şi-a zburlit barba. Tăcea şi Ciri.
— Elirena… a murmurat dintr-odată. Dacă Elirena a fost o eroină şi ceea
ce a făcut ea se numeşte eroism, ce să-i faci, atunci să mă declare trădător şi
laş. Pentru că eu, Yarpen Zigrin, laş, trădător şi renegat, afirm cu tărie că nu
trebuia să ne omorâm unii pe alţii. Afirm cu tărie că trebuie să trăim. Să
trăim în aşa fel încât să nu fim nevoiţi mai târziu să cerem iertare nimănui.
Eroina Elirena… Ea n-a avut încotro. Iertaţi-mă, îi implora, iertaţi-mă. Mii
de draci! Mai bine să mori decât să trăieşti cu gândul că ai făcut ceva pentru
care trebuie să fii iertat.
S-a lăsat tăcerea din nou. Ciri nu-i adresa întrebările care îi năvăleau pe
buze. A înţeles instinctiv că nu s-ar cuveni.
— Trebuie să trăim unii lângă alţii… a continuat Yarpen. Noi împreună
675
cu voi, oamenii. Pentru că pur şi simplu nu avem altă scăpare. De două sute
de ani ştim asta şi de o sută de ani lucrăm la asta. Vrei să ştii de ce am intrat
în slujba lui Henselt? De ce am luat această hotărâre? Pentru că nu pot să
las să se ducă pe apa sâmbetei această muncă. Mai bine de o sută de ani am
încercat să ne împăcăm cu oamenii. Spiriduşii, gnomii, noi, chiar şi elfii,
pentru că nu vorbesc despre rusalii, nimfe sau silfide, care au fost
dintotdeauna nişte sălbatice, chiar şi pe vremea când voi nu eraţi deloc.
Pentru mii de diavoli, a durat vreo sută de ani, dar am izbutit să încropim
într-un fel această viaţă comună, unii lângă alţii, şi am reuşit în parte să-i
convingem pe oameni că nu sunt multe diferenţe între noi…
— Nu sunt deloc diferenţe între noi, Yarpen.
Piticanul s-a întors brusc.
— Nu e nicio diferenţă între noi, a repetat Ciri. Până la urmă gândeşti şi
simţi ca Geralt. Şi… ca mine. Mâncăm aceeaşi mâncare din acelaşi ceaun.
Tu o ajuţi pe Triss şi o ajut şi eu. Tu ai avut o bunică, la fel cum am avut şi
eu… Pe bunica mea au ucis-o nilfgaardienii. În Cintra.
— Iar pe-a mea, oamenii, a zis înghiţind un nod piticanul. La Brugge. În
timpul pogromului.

— Călăreţi! a strigat un soldat de-ai lui Wenck din avangardă. Călăreţi la

orizont!
Comisarul a venit în trap la căruţa lui Yarpen, Geralt s-a apropiat din
partea cealaltă.
— Du-te în spate, Ciri! a zis aspru. Coboară de pe capră şi aşază-te în
spate. Ai grijă de Triss.
— De-aici nu se vede nimic!
— Lasă vorba! a lătrat Yarpen. Valea în spate! Şi dă-mi barda! Vezi că-i
sub cojoc.
— Asta? a ridicat Ciri un obiect greu, cu un aspect teribil, care arăta ca o
secure cu tăişul lat, uşor curbat.
— Aia… a confirmat piticanul. Şi-a băgat barda în tureac şi şi-a pus un
topor pe genunchi. Wenck, aparent liniştit, s-a uitat pe drum, punându-şi
mâna streaşină la ochi.
— Cavaleria uşoară din Ban Gleán, a apreciat după o clipă. Aşa-numitul
Stindard Cenuşiu, îi recunosc după mantale şi după calpacele din blană de
castor. Vă rog să vă păstraţi calmul. Şi vigilenţa. Mantalele şi calpacele din
blană de castor îşi schimbă destul de uşor proprietarii.
676
 Călăreţii se apropiau în mare grabă. Erau vreo zece. Ciri a văzut cum în
căruţa din spate, Paulie Dahlberg îşi punea pe genunchi două arbalete
întinse, iar Regan le acoperea cu o blană. Copila s-a strecurat pe furiş de
sub prelată, ascunzându-se după spatele lat al lui Yarpen. Triss a încercat să
se ridice, a înjurat şi a căzut în culcuş.
— Stai! a strigat primul dintre călăreţi, cu siguranţă o căpetenie. Cine
sunteţi? De unde veniţi şi încotro vă îndreptaţi?
— Dar cine întreabă? Şi cu ce drept?
— Oştirea regelui Henselt, stimabile curios! Întreabă decurionul Zyvik,
cel care nu obişnuieşte să repete întrebările! Răspunde, atunci! mai iute!
Cine sunteţi?
— Serviciul de intendenţă al oştirii regale.
— Oricine poate spune asta! Dar nu văd pe nimeni în culorile regale!
— Apropie-te, decurionule şi uită-te cu atenţie la inel.
— Ce-mi scoateţi mie ochii cu inelul? s-a strâmbat soldatul. Ce, eu
trebuie să cunosc toate inelele sau cum? Un astfel de inel poate să aibă
oricine! Ce mai semn!
Yarpen Zigrin s-a ridicat de pe capră, a luat toporul şi, cu o mişcare
bruscă, i l-a vârât sub nas soldatului.
— Da’ semnu’ ăsta, a hârâit, îl cunoşti? Miroase-l şi ţine-l minte!
Decurionul a tras de hăţuri şi şi-a întors calul.
— Credeţi că mă speriaţi? a răcnit. Pe mine? Eu sunt în serviciul regal!
— Şi noi la fel, a spus încet Wenck. Şi cu siguranţă de mai demult decât
tine. Nu te mai agita, soldatule, ascultă-mă ce-ţi spun.
— Eu sunt aici de gardă! De unde să ştiu cine sunteţi voi?
— Doar ai văzut bine inelul, a zis comisarul printre dinţi. Iar faptul că n-
ai recunoscut semnul de pe piatra preţioasă, îmi dă de gândit cine eşti tu, de
fapt. Şi pe steagul Stindardului Cenuşiu este aceeaşi stemă, ar trebui s-o
recunoşti.
Soldatului i s-a tăiat elanul vizibil sub influenţa cuvintelor liniştite ale lui
Wenck, precum şi a mutrelor posomorâte şi înverşunate ale escortei care îl
priveau din căruţe.
— Hmmm… a zis, trăgându-şi pe urechea stângă calpacul. Fie! Dar,
dacă în realitate sunteţi ceea ce spuneţi, n-o să aveţi nimic împotrivă să
arunc un ochi la încărcătura din căruţe.
— Ba o s-avem! şi-a încruntat sprâncenele Wenck. Şi încă cum! Ce te
interesează pe tine încărcătura noastră, decurionule? Oricum nu-mi trece
677
prin cap ce-ai avea tu de căutat acolo.
— Nu vă trece prin cap, a dat din cap soldatul coborându-şi mâna către
mânerul sabiei. Atunci, vă spun eu, domnule, comerţul de persoane e
interzis şi totuşi sunt tot felul de nemernici care vând ostatici
nilfgaardienilor. Dacă o să găsesc oameni legaţi în carcane în căruţe, n-o să
mă aburiţi că sunteţi în slujba regelui, chiar de mi-aţi arăta o duzină de
inele.
— Bine, a zis sec Wenck. Dacă e vorba de ostatici, caută! Îţi dau voie.
Soldatul s-a apropiat la pas de căruţa din mijloc, s-a aplecat în şa şi a
ridicat prelata.
— Ce-aveţi în aceste butoaie?
— Ce s-avem? Ostatici? i-a zis în zeflemea Yannick Brass, tolănit pe
capră.
— Am întrebat ce! Răspunde!
— Peşte în saramură.
— Dar în cuferele alea? s-a apropiat de-a doua căruţă şi a tras cu piciorul
în căruţă.
— Potcoave, a îngăimat Paulie Dahlberg. Iar în spate, piei de bivol.
— Văd şi eu – decurionul a dat din mână, a îmboldit calul, a venit în faţă
şi a început să caute în căruţa lui Yarpen.
— Şi cine este muierea care zace acolo?
Triss Merigold a zâmbit palid şi s-a ridicat în cot, schiţând cu mâna un
gest scurt, complicat.
— Cine, eu? l-a întrebat încetişor. Dar nu mă vezi deloc.
Soldatul a clipit nervos, a tresărit uşor.
— Peşte în saramură, a zis cu convingere, lăsând în jos prelata. În
ordine. Dar ţâncul ăsta?
— Ciuperci uscate, i-a zis Ciri privindu-l cu impertinenţă. Soldatul a
tăcut, rămânând cu gura deschisă.
— Cum adică? a întrebat după o clipă, încreţindu-şi fruntea. Ce?
— Ai terminat cu controlul, soldatule? s-a interesat Wenck cu răceală,
apropiindu-se de cealaltă parte a căruţii. Soldatul şi-a desprins cu greu
privirea de la ochii verzi ai lui Ciri.
— Am terminat. Mergeţi cu zeii! Dar fiţi atenţi! Acum două zile o gloată
de Scoia’taeli a măcelărit o patrulă de călăreţi lângă Valea Bursucilor. Era
un comando puternic, numeros. Ce-i drept, Valea Bursucilor e departe de-
aici, dar elfii aleargă prin păduri mai iute ca vântul. Ni s-a dat ordin să
678
mergem în spatele celor care-i hăituiesc, dar oare poţi să prinzi vreun elf? E
ca şi cum ai încerca să prinzi vântul…
— Hai gata, că nu ne interesează! l-a întrerupt răstit comisarul. Timpul
trece şi mai avem drum lung în faţă.
— Atunci, rămas-bun! La mine, flăcăi!
— Ai auzit, Geralt? a hârâit Yarpen Zigrin, uitându-se în urma patrulei
care se îndepărta. Veveriţele alea blestemate sunt prin preajmă. Ştiam eu.
Tot timpul am furnicături în spate de parcă cineva m-ar aţinti direct în şale
cu arcul. Nu, fir-ar să fie, nu mai putem să mergem pe orbecăite, fluierând,
aţipind şi trăgând pârţuri somnoroase. Trebuie să ştim ce este în faţă.
Ascultă, am o idee.
Ciri şi-a smucit brusc roibul şi a pornit în galop aplecându-se puternic în
şa. Geralt, cufundat într-o discuţie cu Wenck, şi-a îndreptat dintr-odată
spatele.
— Ai grijă ce faci! i-a strigat. Fără nebunii, fătucă! Să nu-ţi rupi gâtul!
Şi nu te îndepărta prea mult…
N-a auzit mai mult, avansa cu repeziciune. O făcea deliberat, nu mai
avea chef să asculte lecţiile din fiecare zi. Nu prea iute, nu prea brusc, Ciri!
Bla-bla! Nu te îndepărta! Bla-bla-bla. Fii atentă! Bla-bla! De parc-aş fi un
copil. Dar am treisprezece ani de-acum, un roib sprinten şi o sabie ascuţită
în spate. Şi nu mă tem de nimic!
Şi este primăvară!
— Hei, ai grijă să nu-ţi opăreşti fundul!
Yarpen Zigrin, încă un deştept. Bla-bla!
Mai departe, mai departe, la galop, pe drumul plin de hopuri şi dâmburi,
prin ierburi şi tufe înverzite, prin băltoace argintii, prin nisipul umed auriu,
printre ferigi dantelate. Lopătarul speriat fuge în pădure, străluceşte în
salturi cu lampa fundului său alburiu cu negru. De prin copaci se urnesc
păsările: gaiţe şi prigorii pestriţe, coţofene negre gălăgioase cu cozi
amuzante. Apa de prin bălţi şi crăpături ţâşneşte de sub copitele calului.
Mai departe şi mai departe! Calul care până atunci păşise agale în spatele
căruţei, o poartă acum bucuros, iute, fericit, gonind lin, îi simte muşchii
între coapse, iar coama lui umedă o biciuieşte pe faţă. Calul îşi întinde
grumazul în faţă, Ciri slăbeşte hăţurile. Mai departe, căluţule, să nu simţi
nici zăbăluţa, nici muştiucul, mai departe, la galop, la galop, iute, iute!
Primăvară!
A încetinit, s-a uitat în jur. În sfârşit e singură, în sfârşit e departe.
679
Nimeni nu o mai dojeneşte, nimeni nu o mai mustră, nu-i atrage atenţia, nu
o ameninţă că se va termina cu plimbările astea. În sfârşit e singură, liberă
şi independentă.
Mai încet. La trap uşor. La urma urmei nu este o plimbare de distracţie,
mai am şi anumite obligaţii. La urma urmei, de-acum sunt o patrulă de
recunoaştere, o avangardă. De-acum, se gândea în sinea ei Ciri, uitându-se
în jur, siguranţa întregului convoi este în mâinile mele. Toţi îmi aşteaptă
nerăbdători întoarcerea şi raportul: drumul e liber şi se poate trece, n-am
văzut pe nimeni, nu sunt urme de roţi şi nici de copite. O să raportez şi,
atunci, zveltul domn Wenk cu ochii săi albaştri de gheaţă o să dea cu
gravitate din cap, Yarpen Zigrin o să-şi arate dinţii galbeni ca de cal, Paulie
Dahlberg o să strige: „Bravo, micuţo!”, iar Geralt o să-mi zâmbească uşor.
O să zâmbească, deşi în ultima vreme a zâmbit cam rar.
Ciri priveşte şi-şi fixează în memorie. Doi pui de mesteceni doborâţi:
nicio problemă. Un morman de crengi: nu-i nimic, căruţele o să treacă. O
crăpătură spălată de ploaie: ar fi un mic obstacol, dar roţile de la prima
căruţă o vor lărgi, iar următoarele vor merge pe urmele formate. O poiană
largă, un loc bun pentru popas…
Urme? Ce urme să fie pe-aici? Nu este nimeni. Numai păduri. Numai
păsări care ciripesc printre frunzele proaspete verzi. O vulpe roşcată trece
liniştită drumul… Şi totul miroase a primăvară. Drumul se opreşte la
jumătatea colinei şi se pierde într-un defileu nisipos, printre pinii
contorsionaţi, agăţaţi de versant. Ciri abandonează drumul, urcă panta
pentru a contempla împrejurimile de la înălţime şi pentru a putea să atingă
frunzele umede şi înmiresmate…
A descălecat, a înnodat hăţurile de un trunchi şi a pornit încet printre
ienuperii care acopereau colina. Pe partea cealaltă se vedea un spaţiu
deschis care în desişul pădurii părea o gaură făcută de o muşcătură: cu
siguranţă apăruse în urma unui incendiu care avusese loc cu mult timp în
urmă, pentru că nicăieri nu se vedeau resturi arse, negre, peste tot se
aşternea verdele mestecenilor şi pinilor scunzi. Drumul, cât vedeai cu ochii,
dădea impresia că este liber şi că poate fi trecut.
Şi că e sigur.
De cine le-o fi teamă? De Scoia’taeli? Şi de ce să le fie teamă de ei? Eu
nu mă tem de elfi, zău. Doar nu le-am făcut nimic.
Elfii. Veveriţele. Scoia’taelii.
Înainte de-ai ordona Geralt să plece, Ciri a avut timp să se uite la
680
cadavrele din postul de apărare. Îşi aducea aminte mai ales de unul: cu faţa
acoperită de părul năclăit de sângele care căpătase o culoare maronie, cu
gâtul îndoit şi sucit în mod nefiresc. Buza superioară ridicată într-o grimasă
înţepenită şi lugubră îi dezvelea dinţii foarte albi şi foarte mărunţi,
neomeneşti. Îşi aducea aminte de cizmele elfului, ponosite şi decolorate,
lungi până la genunchi, cu şireturi înnodate în partea de jos, iar în partea de
sus închise cu multe catarame forjate.
Elfii care ucid oameni, care ei înşişi pier în luptă. Geralt zice că trebuie
să păstrezi neutralitatea… Iar Yarpen, că trebuie să acţionezi astfel încât să
nu fii nevoit să-ţi ceri iertare.
A dat un şut în muşuroiul de cârtiţă, a scociorât îngândurată cu tocul în
ţărână.
Cine şi cui, cui şi pentru ce să-i ceri iertare?
Veveriţele ucid oameni. Iar Nilfgaardul le plăteşte pentru asta. Le
foloseşte. Le instigă. Nilfgaardul.
Ciri nu uitase, cu toate că îşi dorea foarte mult să uite. Cele întâmplate în
Cintra. Pribegia, disperarea, teama, foamea şi suferinţa. Marasmul şi apatia
care au venit mai târziu, mult mai târziu, când au găsit-o şi au luat-o cu ei,
druizii din Zarzecze. Îşi aducea aminte ca prin ceaţă, cu toate că voia să le
dea uitării.
Dar reveneau. Îi reveneau în gânduri, în vise. Cintra. Ropotul cailor şi
răcnetele sălbatice, cadavrele, incendiul… Şi cavalerul negru cu coiful
împănat… După care… Cocioabele din Zarzecze… Hornul afumat printre
mormanele de moloz… Alături, lângă o fântână intactă, o pisică neagră
care-şi lingea arsura teribilă de pe coaste. Fântâna… Cumpăna…
Căldarea…
Căldarea plină cu sânge.
Ciri şi-a şters faţa, s-a uitat mirată în palmă. Palma îi era umedă. Fetiţa
şi-a suflat nasul şi şi-a şters lacrimile cu mâneca.
Neutralitate? Indiferenţă? Îi venea să urle. Un vrăjitor care se uită
indiferent? Niciodată! Vrăjitorul trebuie să apere oamenii. Împotriva
vampirilor şi vârcolacilor. Şi nu numai. Trebuie să-i apere împotriva
oricărui rău. Iar eu am văzut în Zarzecze ce înseamnă răul.
Vrăjitorul trebuie să ocrotească şi să salveze. Să ocrotească bărbaţii ca să
nu ajungă spânzuraţi de mâini prin copaci şi să nu fie traşi în ţepe. Să
ocrotească fetele blonde ca să nu fie răstignite printre ţepele înfipte în
pământ. Să-i ocrotească pe copii ca să nu fie sfârtecaţi şi aruncaţi în fântâni.
681
Până şi pisicile arse într-un hambar incendiat au dreptul să fie ocrotite. De
aceea am să mă fac vrăjitoare, de aceea am o sabie, pentru a-i ocroti pe cei
asemenea celor din Sodden şi Zarzecze, pentru că ei n-au săbii, nu ştiu
paşii, semirotaţiile, eschivele şi piruetele, nimeni nu i-a învăţat să lupte,
sunt lipsiţi de apărare şi neputincioşi în faţa unui vârcolac şi a unui dezertor
Nilfgaardian. Pe mine m-au învăţat să lupt. Ca să pot să-i ocrotesc pe cei
fără apărare. Şi o voi face. Mereu. Şi nu voi fi niciodată neutră. Niciodată
nu voi fi indiferentă.
Niciodată!
Nu şi-a dat seama de unde i-a venit avertismentul, oare a fost acea linişte
subită căzută ca o umbră răcoroasă peste pădure, sau poate o mişcare
surprinsă cu coada ochiului. Dar a reacţionat într-o clipită, intuitiv, datorită
reflexului prins şi învăţat în codrii din Zarzecze, atunci când, fugind din
Cintra, se lua la întrecere cu moartea. S-a aruncat la pământ, s-a târât sub un
tufiş de ienupăr şi a rămas încremenită. De n-ar necheza calul, se gândea.
Pe versantul opus al defileului s-a mişcat ceva din nou, a zărit o siluetă
vagă, lipsită de contur, volatilizată din frunziş. Elful s-a ivit precaut din
desiş. Şi-a dat jos gluga de pe cap, s-a uitat în jur o clipă, a ascultat, după
care, iute şi silenţios, a pornit pe coastă. În urma lui au ieşit alţi doi din
desiş.
Apoi au pornit următorii. Mulţi. Un şir lung. Unul după altul. Cam
jumătate dintre ei erau călare: călăreau lin, stând drept în şa, încordaţi,
vigilenţi. Pentru o secundă i-a văzut pe toţi foarte clar şi precis, în timp ce
se deplasau în linişte deplină pe fundalul cerului, în dreptul unei breşe
luminoase în zidul de arbori, înainte de a dispărea contopiţi în umbra
sclipitoare a codrului. Au dispărut fără susur, fără foşnet, ca nişte spirite.
Fără tropăit şi nechezat de cal, fără trosnet de crenguţe sub tălpi sau
potcoave, fără zăngănit de arme.
Au dispărut, dar Ciri nu s-a clintit. Stătea în continuare lipită de
pământul de sub ienupăr, străduindu-se să respire cât mai încet. Ştia că
poate fi dată de gol de o pasăre sau de un animal speriat, iar pasărea sau
animalul ar fi putut să fie speriate de orice susur şi orice mişcare, oricât de
neînsemnate şi de prudente. S-a ridicat abia atunci când pădurea s-a liniştit
complet, iar în copacii printre care au dispărut elfii au început să ciripească
coţofenele.
S-a ridicat pentru ca imediat să simtă strânsoarea unor braţe puternice. O
mănuşă neagră din piele i-a acoperit buzele, înăbuşindu-i strigătul de
682
spaimă.
— Taci!
— Geralt?
— Taci, am zis.
— I-ai văzut?
— I-am văzut.
— Sunt ei… a şoptit. Scoia’taelii. Nu-i aşa?
— Aşa-i. Repede, pe cai. Atenţie la picioare.
Au coborât colina precaut şi silenţios, dar nu s-au întors pe drum, au
rămas în desiş. Geralt, care se uita în toate direcţiile cu atenţia mărită, nu a
lăsat-o să călărească roibul de una singură şi, luându-i hăţurile, îl conducea
el însuşi.
— Ciri, i-a spus de îndată, să nu scoţi un cuvânt despre ce am văzut. Nici
lui Yarpen, nici lui Wenck. Nimănui. M-ai înţeles?
— Nu, a îngăimat lăsându-şi capul în jos. Nu înţeleg. De ce trebuie să
tac? Doar ar trebui să-i avertizăm. De partea cui suntem noi? Împotriva cui?
Cine este prietenul nostru şi cine duşmanul nostru?
— Mâine ne vom despărţi de convoi, i-a zis după o clipă de tăcere. Triss
este aproape recuperată. Ne luăm rămas-bun şi mergem pe drumul nostru.
Avem problemele noastre, preocupările noastre şi greutăţile noastre. Şi
atunci ar fi bine să încetezi clasificarea locuitorilor acestei lumi în prieteni
şi duşmani.
— Trebuie să fim… neutri? Indiferenţi, adică, nu? Şi dacă ne atacă…
— Nu ne vor ataca.
— Şi dacă…
— Ascultă-mă! s-a întors spre ea. De ce crezi că un transport atât de
important, o încărcătură de aur şi argint, un ajutor secret din partea regelui
Henselt pentru Aedirn nu este escortat de oameni, ci de piticani? Eu am
văzut de ieri un elf care ne urmărea dintr-un copac. I-am auzit cum au trecut
în toiul nopţii pe lângă tabăra noastră. Scoia’taelii nu-i vor ataca pe piticani,
Ciri.
— Dar sunt pe-aici, a îngăimat ea. Sunt. Mişună, ne înconjoară…
— Ştiu eu de ce sunt pe-aici. O să-ţi arăt îndată.
Şi-a întors brusc calul şi i-a aruncat hăţurile lui Ciri. Ea şi-a urnit roibul
cu călcâiul, a luat-o din loc, iar el, cu un gest al mâinii, i-a cerut să rămână
în spate. Au tăiat drumul şi au intrat din nou în codru. Vrăjitorul o ghida,
Ciri mergea pe urmele lui. Amândoi tăceau. Prelung.
683
 — Uită-te!
Geralt şi-a oprit calul.
— Uită-te, Ciri! a repetat.
— Ce-i asta? a oftat ea.
— Shaerrawedd.
În faţa ochilor lor, cât le permitea pădurea să vadă, se zăreau mormane
de blocuri de granit şi marmură, şlefuite fin, cu muchiile tocite de vânt,
ornamentate cu motive sculptate de ploi, fisurate şi sfărâmate de ger,
crăpate de rădăcinile copacilor. Printre trunchiuri străluceau alburiu
coloanele şi arcadele sparte, rămăşiţele frizelor năpădite de iederă şi învelite
de un strat gros de muşchi verde.
— Aici a fost… un castel?
— Un palat. Elfii nu construiau castele. Descalecă. Caii nu se prea
descurcă printre ruine.
— Cine le-a distrus pe toate acestea? Oamenii?
— Nu. Ei înşişi. Înainte de a pleca.
— Păi, de ce?
— Ştiau că nu se vor mai întoarce niciodată. Era înainte de a doua
încăierare dintre ei şi oameni, acum mai bine de două sute de ani. Până
atunci, când se retrăgeau, lăsau aşezările intacte. Oamenii construiau pe
temeliile elfilor. Aşa s-au înălţat Novigrad, Oxenfurt, Wyzima, Tretogor,
Maribor, Cidaris. Şi Cintra.
— Şi Cintra?
A confirmat dând din cap, fără să-şi ia privirea de la ruine.
— Au plecat de aici, a şoptit Ciri, dar acum se întorc mereu. De ce oare?
— Ca să se uite.
— La ce?
Fără niciun cuvânt i-a pus mâna pe umeri şi a îndemnat-o uşor în faţă.
Au luat-o în jos pe scările de marmură, ţinându-se de crengile flexibile de
aluni şi de smocurile de iarbă care străbăteau din orice gropiţă, din orice
crăpătură a plăcilor acoperite de muşchi.
— Aici era centrul palatului. Inima lui. O fântână.
— Aici? s-a mirat uitându-se la desişul compact de arini şi la
trunchiurile albe de mesteceni printre mormane şi blocuri fără formă. Aici?
Aici nu e nimic.
— Vino!
Pârâul care alimenta fântâna trebuie să-şi fi schimbat de multe ori albia,
684
spălând tenace şi perseverent blocurile de marmură şi plăcile de alabastru
care, fiind deplasate, constituiau obstacole şi îi schimbau permanent
făgaşul.
Ca urmare, întregul teren era fragmentat de şănţuleţe plane. Pe ici, pe
colo apa cobora în cascade pe deasupra ruinelor, clătindu-le de frunze, nisip
şi sedimente. În aceste locuri, marmura, teracota şi mozaicul continuau să
plesnească de culoare şi prospeţime ca şi cum ar zăcea aici de trei zile şi n-
ar dăinui de două secole.
Geralt a sărit pârâul şi a intrat printre resturile unor coloane. Ciri l-a
urmat. Au sărit de pe nişte scări ruinate şi, aplecându-şi capetele, au intrat
sub un arc intact al arcadei îngropate pe jumătate. Vrăjitorul s-a oprit şi i-a
arătat cu mâna. Ciri a oftat puternic.
Din mijlocul unui morman de moloz, împestriţat de teracota spartă, se
înălţa o tufă uriaşă de trandafir, împovărat de zeci de flori frumoase albe şi
lila. Pe petale străluceau argintiu picături de rouă. Lujerii tufei se împleteau
pe o placă albă enormă. Iar din placă îi privea un chip trist şi gingaş ale
cărui trăsături delicate şi nobile n-au putut să fie şterse de ploi şi zăpezi. Un
chip care n-a putut fi desfigurat de dalta tâlharilor care au extras din
basoreliefuri ornamentele de aur, mozaicurile şi pietrele preţioase.
— Aelirenn… a zis Geralt după o tăcere lungă.
— E frumoasă, a şoptit Ciri prinzându-l de mână. Vrăjitorul părea că nu
observă gestul. Privea basorelieful şi era departe, departe, într-o altă lume şi
în alt timp.
— Aelirenn, a repetat el. Numită Elirena de piticani şi de oameni. I-a
condus în luptă acum două sute de ani. Căpeteniile elfilor s-au împotrivit.
Ştiau că n-au nicio şansă. Că s-ar putea să nu se mai ridice după înfrângere.
Voiau să-şi salveze neamul, voiau să supravieţuiască. Au hotărât să-şi
distrugă oraşele, să se refugieze în munţii inaccesibili, sălbatici… şi să
aştepte. Elfii sunt longevivi de felul lor, Ciri. Conform unităţilor noastre de
măsurare a timpului, aproape nemuritori. Oamenii le păreau ceva trecător
ca o secetă, ca o iarnă grea, ca o invazie de lăcuste fiind urmate de o ploaie,
de o primăvară, de un nou început. Voiau să aştepte. Să supravieţuiască. Au
hotărât să-şi distrugă aşezările şi palatele. Printre care, mândria lor:
minunatul Shaerrawedd. Voiau să supravieţuiască, dar Elirena… Elirena i-a
mobilizat pe tineri. Au luat armele şi au urmat-o în ultima sa luptă
disperată. Au fost masacraţi. Masacraţi fără milă.
Ciri tăcea privind cufundată chipul gingaş şi mort.
685
 — Au pierit cu numele ei pe buze, a continuat vrăjitorul încet.
Repetându-i chemarea şi strigătele de luptă, au pierit pentru Shaerrawedd.
Pentru că Shaerrawedd era un simbol. Au murit pentru pietre şi marmură…
şi pentru Aelirenn. Aşa cum îi asigurase, au pierit demn, eroic, cu onoare.
Şi-au salvat onoarea, dar şi-au pierdut, şi-au condamnat la holocaust propria
rasă. Propriul neam. Ţi-aduci aminte vorbele lui Yarpen. Cine domină
lumea şi cine dispare? Ţi-a explicat asta în mod grobian, dar este adevărat.
Elfii sunt ei longevivi, dar numai tineretul lor este fertil, numai tinerii pot
avea urmaşi. Şi aproape toată floarea tinerimii elfilor s-a dus atunci după
Elirena. Pentru Aelirenn, pentru Trandafirul Alb din Shaerrawedd. Ne
aflăm printre ruinele palatului său, lângă fântâna al cărei clipocit îl asculta
seara. Iar acestea… acestea erau florile ei.
Ciri tăcea. Geralt a tras-o lângă el şi a îmbrăţişat-o.
— Acum ştii de ce Scoia’taelii au fost aici, ştii ce voiau să vadă? Înţelegi
de ce nu putem permite ca elfii şi piticanii tineri să se lase masacraţi din
nou? Înţelegi de ce nici tu, nici eu nu trebuie să ne oferim braţele acestui
masacru? Aceşti trandafiri înfloresc tot anul. Ar fi trebuit să se
sălbăticească, dar sunt mai frumoşi decât cei din grădinile întreţinute. La
Shaerrawedd, Ciri, vin mereu elfii. De diferite tipuri. Cei impulsivi şi proşti
pentru care simbolul este reprezentat de piatra crăpată. Şi cei raţionali,
pentru care simbolul este constituit de aceste flori nemuritoare, care renasc
veşnic. Elfii care înţeleg că, dacă va fi smulsă tufa şi va fi ars pământul,
trandafirii din Shaerrawedd nu vor mai înflori niciodată. Înţelegi asta?
A consimţit dând din cap.
— Acum înţelegi ce înseamnă neutralitatea care te-a răscolit atât? A fi
neutru nu înseamnă a fi indiferent şi insensibil. Nu trebuie să-ţi înfrânezi
sentimentele din tine. Este de-ajuns să-ţi înfrânezi ura. Ai înţeles?
— Da, a şoptit. Am înţeles. Geralt, eu… aş vrea să iau… un trandafir. Ca
amintire. Pot?
— Ia, i-a zis după o clipă de ezitare. Ia, ca să ţii minte. Hai! Să ne
întoarcem la convoi.
Ciri şi-a prins trandafirul pe sub şnururile de la vestă. Deodată a strigat şi
a ridicat mâna. O dâră de sânge i s-a prelins de la deget spre căuşul palmei.
— Te-ai înţepat?
— Yarpen… a şoptit fetiţa uitându-se la sângele care-i umplea linia
vieţii. Wenck… Paulie…
— Ce?
686
 — Triss! a eliberat un strigăt pătrunzător cu o voce care nu-i aparţinea,
tremura din toţi rărunchii, şi-a şters chipul cu antebraţul. Repede, Geralt!
Trebuie… să-i ajutăm. Pe cai, Geralt!
— Ciri! Ce se întâmplă?
— Ei mor.

Ciri galopa cu urechea aproape lipită de grumazul calului, îl îmboldea să

gonească din lovituri de călcâi şi cu strigăte. Nisipul de pe drum ţâşnea de
sub copite. Auzea vacarmul din depărtare, simţea fumul.
Din faţă, blocând drumul, veneau spre ea doi cai târâind atelajele,
hăţurile şi oiştea ruptă. Ciri nu şi-a oprit roibul, a trecut pe lângă ei în galop,
cu faţa stropită de picături de spumă. Auzea peste umăr nechezatul
Babuşcăi şi blestemele lui Geralt, iritat la culme că trebuie să frâneze.
A ajuns la o cotitură a drumului, în dreptul unei poieni întinse.
Caravana era în flăcări. Săgeţile aprinse zburau dinspre desiş spre căruţe
ca nişte păsări de foc, găurind prelatele şi înfigându-se în scânduri.
Scoia’taelii, urlând şi hăulind, au tăbărât la atac.
Ciri, fără a lua în seamă strigătele lui Geralt venite din spate, şi-a
îndreptat calul direct spre primele două căruţe din faţă. Una era răsturnată
pe-o parte, lângă ea stătea Yarpen Zigrin, cu toporul într-o mână şi arbaleta
în cealaltă. La picioarele lui, nemişcată şi inertă, îmbrăcată într-o rochie
albastră ridicată până la jumătatea coapsei, zăcea…
— Triss!
Ciri s-a îndreptat în şa, şi-a îndemnat calul cu călcâiele. Scoia’taelii s-au
întors în direcţia ei, săgeţile au început să şuiere pe lângă urechea fetiţei. Şi-
a scuturat capul fără să încetinească galopul. A auzit strigătul lui Geralt care
îi ordona să fugă în pădure. N-avea de gând să-l asculte. S-a aplecat şi a
pornit în goană direct spre arcaşii care o aţinteau. Dintr-odată a simţit
mirosul pătrunzător al trandafirului alb prins în vestă.
— Triiiiiiiiiiiss!!!
Elfii s-au dat la o parte din faţa calului venit în goană. Pe unul dintre ei l-
a atins cu scăriţa. A auzit un şuierat ascuţit, roibul s-a smucit, a nechezat şi
s-a aruncat într-o parte. Ciri a văzut o săgeată înfiptă adânc mai jos de
grumazul calului, imediat lângă coapsa ei. Şi-a scos picioarele din scăriţe,
s-a ridicat pe şa, s-a lăsat uşor în jos, luându-şi un avânt puternic, şi a sărit.
A căzut uşor pe marginea căruţei răsturnate, şi-a recăpătat echilibrul cu
braţele şi a sărit din nou, aterizând pe vine lângă Yarpen, care răcnea şi-şi
687
agita toporul în aer. Alături, în cealaltă căruţă, lupta Paulie Dahlberg, iar
Regan, aplecat în spate, cu picioarele sprijinite pe scândură, susţinea
atelajul cu un efort supraomenesc. Caii nechezau sălbatic, tropăiau,
smulgeau oiştea, îngroziţi de vâlvătăile care devorau prelata.
Ciri s-a aruncat spre Triss, care zăcea printre butoaie şi cufere
împrăştiate, a prins-o de haină şi a început s-o târâie spre căruţa răsturnată.
Magiciana gemea ţinându-se cu mâinile de cap. Alături au ropotit dintr-
odată copitele şi au fornăit caii: doi elfi, cu săbiile în aer, îl împingeau în
direcţia ei pe Yarpen care, furios, învârtindu-se zvelt, contracara abil cu
toporul ploaia de lovituri năpustită peste el. La urechile lui Ciri au ajuns
blesteme, icnete şi tânguiri sfâşietoare de metal.
Din convoiul cuprins de vâlvătăi s-a desprins un alt atelaj care venea în
viteză spre ei, lăsând o dâră de fum şi de flăcări şi împrăştiind bucăţi de
pânză aprinsă. Căruţaşul atârna inert pe capră, alături stătea Yannick Brass,
menţinându-şi cu greu echilibrul. Cu o mână ţinea hăţurile, iar cu cealaltă
se apăra de cei doi elfi care galopau de-o parte şi de alta a căruţei. Al treilea
Scoia’tael, ţinând pasul cu caii atelajului, îi împungea în coaste cu săgeţi
după săgeţi.
— Sari! a ţipat Yarpen mai tare decât tumultul. Sari, Yannick!
Ciri vedea cum Geralt se apropia în galop de căruţa aflată în goană, cum
l-a doborât cu o lovitură scurtă şi seacă de sabie pe un elf, şi cum Wenck,
apărut din partea opusă, l-a dovedit pe cel de-al doilea, care împungea caii.
Yannick a lăsat hăţurile din mână şi a sărit direct în faţa calului celui de-al
treilea Scoia’tael. Acesta s-a ridicat în scăriţe şi l-a lovit pe Yannick cu
sabia. Piticanul s-a prăbuşit. În acea clipă căruţa cuprinsă de văpăi a intrat
printre războinici şi i-a împrăştiat. În ultimul moment Ciri a apucat s-o tragă
pe Triss dintre copitele cailor înspăimântaţi. Oiştea s-a rupt cu un trosnet,
căruţa a sărit, a pierdut o roată şi s-a răsturnat împrăştiind în jur încărcătura
şi scândurile care ardeau mocnit.
Ciri a târât-o pe magiciană sub căruţa răsturnată a lui Yarpen, ajutată de
Paulie Dahlberg, apărut din senin lângă ea. Pe ambii i-a protejat Geralt, care
şi-a postat Babuşca între ei şi Scoia’taelii atacanţi. În jurul căruţei s-a stârnit
un vacarm de nedescris. Ciri auzea zăngănitul tăişurilor, strigătele,
nechezatul cailor şi ropotul copitelor. Yarpen, Wenck şi Geralt, înconjuraţi
de elfi din toate părţile, luptau ca nişte diavoli nestăviliţi.
Luptătorii au fost împrăştiaţi dintr-odată de atelajul lui Regan care se
lupta de pe capră cu un spiriduş îmbrăcat cu o vestă din blană de râs.
688
Spiriduşul era călare pe Regan şi încerca să-l înjunghie cu un cuţit lung.
Yarpen a sărit sprinten în căruţă, a prins spiriduşul de ceafă şi l-a aruncat
cu un şut. Regan a răcnit înfiorător, a prins hăţurile, a dat bici cailor. Căruţa
s-a urnit şi a prins viteză.
— Dă o raită, Regan! a zbierat Yarpen. O raită! Împrejur!
Căruţa s-a întors şi s-a îndreptat din nou spre elfi, dispersându-i. Unul
dintre ei a sărit, a prins hăţurile, dar n-a reuşit să le ţină, fiind aruncat de
impuls direct sub copite şi roţi. Ciri a auzit un ţipăt macabru.
Un alt elf, galopând alături, trăgea cu sabia orbeşte. Yarpen s-a aplecat,
lama sabiei a zăngănit de suportul semirotund al prelatei, iar impulsul l-a
proiectat pe elf în faţă. Piticanul s-a încovoiat brusc, lovind rapid cu mâna.
Scoia’taelul a zbierat şi s-a încordat în şa, apoi a căzut la pământ. Între
omoplaţi avea împlântată o bardă.
— Haideţi, nemernicilor! zbiera Yarpen făcând morişti cu toporul în aer.
Cine mai vrea? Dă o raită rapid, Regan! O raită!
Regan, scuturându-şi pletele însângerate, încovoiat pe capră printre
şuierăturile săgeţilor, urla ca din fundul iadului şi biciuia fără milă caii.
Atelajul se învârtea în goană, formând o barieră mobilă care vomita foc şi
fum în jurul căruţei răsturnate, unde zăcea magiciana zdrobită şi pe
jumătate inconştientă, adusă târâş până dedesubt de Ciri.
În apropiere dansa calul lui Wenck, un armăsar sur. Wenck s-a
încovoiat, Ciri a văzut penele albe ale săgeţii împlântate în coaste. Rana nu-
l împiedica să contracareze doi elfi care-l atacau din ambele părţi. În faţa
ochilor ei, o altă săgeată i s-a înfipt în spate. Comisarul atârna cu pieptul pe
grumazul calului, însă a rămas în şa. Paulie Dahlberg i-a sărit în ajutor.
Ciri a rămas singură.
A pus mâna pe sabie. Lama, care în timpul antrenamentelor îi sărea din
spate ca un fulger, acum nu se lăsa extrasă pentru nimic în lume, opunea
rezistenţă, cufundată ca în smoală în teacă. În vârtejul ivit de jur împrejur,
în mulţimea mişcărilor atât de alerte încât li se pierdea traiectoria, sabia ei
părea nefiresc de lentă de parcă-i trebuiau secole întregi ca să iasă din teacă.
Pământul se zguduia şi tremura. Ciri şi-a dat seama că de fapt nu era
pământul, ci propriii ei genunchi.
Paulie Dahlberg, ţinându-l în şah cu toporul pe elful care-l ataca, îl târa
pe neputinciosul Wenck. Pe lângă căruţă trecea Babuşca şi Geralt s-a
năpustit asupra elfului. Îşi pierduse bandana nu se ştie pe unde, galopul îi
răsfira pletele albe în valuri. Săbiile au început să zăngănească.
689
 Un alt Scoia’tael a sărit de după căruţă. Paulie l-a abandonat pe Wenck,
s-a îndreptat, a ridicat toporul. Şi a încremenit.
În faţa lui stătea un pitican cu o căciulă garnisită cu o coadă de veveriţă,
cu o barbă neagră împletită în două cosiţe. Paulie a ezitat.
Dar cel cu barba neagră nu a ezitat nicio secundă. L-a lovit cu toporul
ţinut cu ambele mâini. Tăişul toporului a hârâit şi a căzut înfigându-se în
claviculă cu un scrâşnet înfiorător. Paulie a căzut fără să scoată vreun sunet,
într-o clipită, de parcă puterea loviturii i-ar fi înmuiat genunchii.
Ciri a zbierat.
Yarpen Zigrin a sărit din căruţă. Piticanul cu barbă neagră s-a rotit şi a
lovit. Yarpen s-a ferit de lovitură cu o eschivă în semirotaţie, a icnit şi l-a
pocnit teribil de jos în sus, despicându-i barba neagră, laringele, mandibula
şi faţa până la nas. Scoia’taelul s-a îndoit şi a căzut pe spate, împrăştiind
sânge, bălăngănindu-şi mâinile şi râcâind ţărâna cu tocurile.
— Geraaaaalt! a strigat Ciri, simţind o mişcare în spatele ei. Simţind
moartea în spatele ei.
Era doar o siluetă vagă, captată cu coada ochiului, o rotire şi o sclipire,
dar fetiţa a reacţionat rapid, cu o paradă oblică şi cu o eschivă învăţate la
Kaer Morhen. A parat lovitura, dar stătea prea nesigură pe picioare şi prea
aplecată în lateral, pentru a prelua impulsul. Forţa loviturii a împins-o spre
marginea căruţei. Sabia i-a alunecat din mâini.
În faţa ei stătea o elfă frumoasă cu picioarele lungi încălţate în cizme
înalte. Elfa a afişat o grimasă oribilă pe chip, a ridicat sabia, agitându-şi
pletele eliberate de gluga alunecată pe spate. Sabia a sclipit orbitor, sclipeau
şi brăţările de la încheieturile Veveriţei.
Ciri nu era în stare să se mişte.
Dar sabia n-a căzut, n-a lovit-o. Pentru că elfa nu s-a uitat la ea, ci la
trandafirul alb prins la vestă.
— Aelirenn! a strigat tare Veveriţa, de parcă ar fi vrut prin acest strigăt
să-şi învingă ezitarea. Dar n-a izbutit. Geralt, împingând-o la o parte pe
Ciri, a spintecat-o cu sabia în piept. Sângele a ţâşnit pe faţa şi pe
îmbrăcămintea fetiţei. Petele roşii au împestriţat petalele albe ale
trandafirului.
— Aelirenn… s-a tânguit sfâşietor elfa, prăbuşindu-se în genunchi.
Înainte de a se prăvăli cu faţa la pământ, a apucat să mai strige înc-o
dată. Tare, prelung, disperat.
— Shaerraweeeedd!
690
 Realitatea a revenit la fel de brusc, cum dispăruse.
Din şuieratul monoton şi surd care îi umplea urechile, Ciri a început să
distingă voci. Prin cortina strălucitoare şi umedă a lacrimilor a început să
vadă vii şi morţi.
— Ciri… i-a şoptit Geralt, îngenuncheat lângă ea. Revino-ţi!
— Bătălie… a icnit ridicându-se. Geralt, ce…
— S-a terminat. Datorită oştirii din Ban Gleán, care ne-a venit în ajutor.
— N-ai fost… a şoptit închizând ochii. N-ai fost neutru.
— N-am fost. Dar tu trăieşti. Şi Triss trăieşte.
— Ce-i cu ea?
— S-a lovit la cap când a căzut din căruţa pe care Yarpen a vrut s-o
scoată din luptă. Dar e bine. Îngrijeşte răniţii.
Ciri a privit în jur. Prin fumul căruţelor transformate în scrum se zăreau
siluetele oştenilor. Peste tot erau împrăştiate cufere şi butoaie. O parte
dintre ele erau distruse, cu conţinutul vărsat. Erau pietre cenuşii, obişnuite,
de râu. S-a uitat uimită la ele.
— Ajutor pentru Demawend din Aedirn, a scrâşnit din dinţi Yarpen
Zigrin din apropiere. Ajutor secret şi extrem de important. Convoi cu
misiune specială!
— A fost o capcană?
Piticanul s-a întors, s-a uitat la ea, la Geralt, apoi s-a uitat din nou la
pietrele vărsate din butoaie şi a scuipat.
— Da, a confirmat. O capcană.
— Pentru Veveriţe?
— Nu.
I-au aşezat pe morţi într-un şir. Zăceau unii lângă alţii fără deosebire:
elfi, oameni şi piticani. Printre ei se afla şi Yannick Brass. Şi elfa brunetă
cu cizme înalte. Şi piticul cu barba neagră împletită în două cosiţe
strălucind de la sângele coagulat. Iar alături de ei…
— Paulie! a izbucnit în hohote de plâns Regan Dahlberg, cu capul
fratelui său pe genunchi. Paulie! De ce?
S-a aşternut tăcerea. Cu toţii tăceau. Chiar şi cei care ştiau de ce. Regan
s-a întors spre ei cu chipul deformat şi umezit de lacrimi.
— Ce-o să-i spun mamei? a scâncit. Ce-o să-i spun?
Păstrau liniştea.
În apropiere, înconjurat de soldaţii în culorile negre şi aurii ale
691
Kaedvenului, zăcea Wenck. Respira greu şi fiecare răsuflare îi împingea pe
buze bule de sânge. Alături de el stătea în genunchi Triss, iar deasupra
stătea în picioare un cavaler cu armură strălucitoare.
— Cum e? Bine? a întrebat-o cavalerul. Doamna magiciană? Va trăi?
— Am făcut tot ce-am putut. Triss s-a ridicat strângând din buze. Dar…
— Ce e?
— Au folosit asta. I-a arătat o săgeată cu un vârf ciudat, a izbit-o de
butoiul de alături. Vârful săgeţii s-a despicat în patru cârlige ghimpate.
Cavalerul a tras o înjurătură.
— Fredegard… a spus cu efort Wenck. Fredegard, ascultă…
— N-ai voie să vorbeşti! s-a răstit Triss. Nici să te mişti! Magia abia
ţine!
— Fredegard… a repetat comisarul. Bula de sânge de pe buze s-a spart
şi în locul ei s-a ivit imediat alta. Ne-am înşelat… Cu toţii ne-am înşelat.
Nu era Yarpen… L-am acuzat fals… Garantez pentru el. Yarpen nu ne-a
trădat. Nu ne-a tră…
— Taci! a ţipat cavalerul. Taci, Vilfrid! Hai, repede, aduceţi targa!
Aduceţi targa!
— Nu mai e nevoie, a zis cu voce surdă magiciana, uitându-se la buzele
lui Wenck, pe care nu se mai formau bule. Ciri s-a întors şi şi-a lipit obrazul
de coasta lui Geralt.
Fredegard s-a îndreptat. Yarpen Zigrin nu se uita la el. Se uita la morţi.
La Regan Dahlberg care stătea îngenuncheat în continuare lângă fratele său.
— Era necesară o capcană. Domnule Zigrin, a spus cavalerul, suntem în
război. A fost un ordin. Trebuia să ne asigurăm…
Yarpen a tăcut. Cavalerul şi-a lăsat ochii în jos.
— Vă rog să mă iertaţi, a şoptit cavalerul.
Piticanul a întors lent capul spre el şi l-a privit. Şi pe Geralt. Şi pe Ciri.
Pe toţi. Oamenii.
— Ce-aţi făcut cu noi? a întrebat cu jale. Ce-aţi făcut cu noi? Ce-aţi
făcut… din noi?
Nimeni nu i-a răspuns.
Ochii elfei cu picioare lungi erau sticloşi şi opaci. Pe buzele ei strâmbate
îi îngheţase un strigăt.
Geralt a îmbrăţişat-o pe Ciri. Cu o mişcare lentă i-a desprins trandafirul
alb de la vestă, împestriţat cu pete negre, şi fără niciun cuvânt l-a aruncat pe
trupul Veveriţei.
692
— Adio! a şoptit Ciri. Adio, Trandafir de Shaerrawedd. Adio şi…
— Şi iartă-ne! a încheiat vrăjitorul.

693
 Cutreieră ţara sâcâitori şi fără ruşine, spunându-şi ei înşişi ai
răului urmăritori, ai vârcolacilor biruitori şi ai fantomelor
nimicitor, îşi smulg plata de la creduli şi după un aşa mârşav
câştig, pornesc mai departe ca în următorul loc să isprăvească
aceeaşi înşelăciune. Cel mai uşor intră în casele ţăranilor cinstiţi,
simpli şi ignoranţi care pun cu uşurinţă toate necazurile şi toate
relele pe seama vrăjilor, creaturilor supranaturale şi monştrilor şi
pe seama strigoilor şi a spiritelor rele. În loc să se închine la zei, în
loc să ducă ofrande la temple, prostănacul este gata să-şi dea
ultimul şfanţ vrăjitorului nemernic, acestui mutant fără credinţă, cu
gândul că e în stare să-i schimbe soarta şi să-i prevină necazurile.
Anonim, Monstrum sau a vrăjitorului descriere
Nu am nimic cu vrăjitorii. N-au decât să vâneze vampiri dacă
au chef. Numai să plătească impozite.

RADOVID AL III-LEA CEL VITEAZ, REGELE

REDANIEI

Dacă vrei dreptate, contractează un vrăjitor.

Grafitti pe zidul catedrei de drept de la

universitatea din Oxenfurt

694
 5
— Ai zis ceva?
Băiatul şi-a smiorcăit nasul, şi-a tras de pe frunte o căciuliţă de catifea,
prea mare pentru capul lui, cu o pană de fazan atârnată arogant într-o parte.
— Eşti un cavaler? a repetat întrebarea uitându-se la Geralt cu ochişorii
săi azurii.
— Nu, a răspuns vrăjitorul, mirat de cheful său de a-i răspunde. Nu sunt.
— Dar ai sabie! Tăticul meu este cavalerul regelui Foltest. Şi el are
sabie. Mai mare decât a ta!
Geralt şi-a pus coatele pe bară şi a scuipat în siajul şlepului.
— O porţi la spate, mucosul nu se lăsa bătut. Căciuliţa i-a căzut pe ochi
din nou.
— Ce?
— Sabia. La spate. De ce ai sabia la spate?
— Pentru că mi-au furat vâsla.
Mucosul a căscat gura obligându-l să-i admire ştirbiturile impunătoare
rămase în urma dinţilor de lapte.
— Dă-te la o parte de la bord! a zis vrăjitorul. Şi închide gura, că îţi intră
muştele!
Puştiul şi-a deschis gura şi mai tare.
— Cărunt, dar prost! a mârâit mama mucosului, o boieroaică îmbrăcată
elegant, trăgându-şi odrasla de gulerul de blană al paltonaşului. Vino-
ncoace, Everett! De câte ori ţi-am spus să nu te mai bagi în vorbă cu toţi
neghiobii!
Geralt a suspinat văzând contururile insulelor şi ostroavelor învăluite în
ceaţa dimineţii. Ambarcaţiunea, stângace ca o broască-ţestoasă, se târa cu
viteza acesteia, adică a broaştei-ţestoase, dictată de curentul leneş al Deltei.
Pasagerii, majoritatea negustori şi ţărani, moţăiau pe bagaje. Vrăjitorul a
desfăcut din nou pergamentul şi s-a întors la lectura scrisorii de la Ciri.
…dorm într-o sală mare care se cheamă Dormitorium, şi patul
meu e enorm de mare, îţi zic. Sunt la Grupa Mijlocie de Fete,
suntem douăsprezece, dar eu m-am împrietenit mai ales cu
Eurneid, Katje şi Iola a Doua. Azi, în schimb, Am Mâncat Supă de
Pui şi cel mai rău că uneori tre’ să Postim şi să ne sculăm foarte

695
 devreme în Zori. Mai devreme decât la Kaer Morhen. În rest, scriu
mâine, deoarece îndată avem Rugăciunea. La Kaer Morhen nu se
ruga nimeni niciodată, curios de ce aicea trebuie. Probabil de aia,
că e un Templu.
Geralt. Maica Nenneke a citit şi a zis să nu scriu Prostii, citeţ şi
fără greşeli. Şi că învăţ şi că mă simt bine şi că sunt sănătoasă. Mă
simt bine şi sunt sănătoasă, din păcate Flămândă, dar Curânt vine
Mâncarea. Şi mi-a cerut Maica Nenneke să mai scriu că
rugăciunea n-a stricat la nimenea niciodată, nici mie, nici ţie cu
toată siguranţa.
Geralt, din nou am timp liber şi o să-ţi scriu aşadar că învăţ. Să
scriu şi să citesc corect Runele. Istoria. Natura. Poezia şi proza. Să
mă exprim frumos în Graiul Comun şi în Graiul Vechi. Sunt cea
mai bună la Graiul Vechi şi ştiu să scriu Runele vechi. O să-ţi scriu
ceva şi aşa o să vezi şi tu. Elaine Blath, Feainnewedd. Asta
însemna: floricică Frumoasă, copil al Soarelui. Vezi şi tu că ştiu.
Şi încă
Acum pot să-ţi scriu din nou, deoarece am găsit o pană nouă,
deoarece aia veche s-a rupt. Maica Nenneke a citit şi a spus că este
corect. Mi-a cerut ca să-ţi scriu că sunt cuminte şi că să nu-ţi faci
griji. Să nu-ţi faci griji, Geralt.
Din nou am timp, aşadar o să-ţi scriu ce s-a întâmplat. Când am
dat mâncare la curci eu, Iola şi Katje, Un Curcan Mare a sărit la
noi, avea gâtul roşu şi era Teribil Oribil. La început a sărit la Iola,
apoi la mine a vrut să sară, dare eu nu am avut frică, pentru că la
urma urmelor era mai mic şi mai încet decât Pendulul. Am făcut o
eschivă şi o piruetă şi l-am pălit de două ori cu varga până A
Fugit. Maica Nenneke nu-mi dă voie să port Sabia păcat deoarece
i-aş arăta eu Curcanului ce am învăţat la Kaer Morhen. Eu de
acum ştiu că corect în Runele Vechi tre’ să scrii Caer a’Muirehen
şi că asta înseamnă Fortăreaţa Mării Vechi. Probabil de aceea
acolo sunt Scoici, Melci şi Peşti imprimate în pietre. Iar Cintra se
scrie corect Xin’trea. În schimb numele meu vine de la Zirael,
deoarece asta înseamnă Rândunică şi asta înseamnă că…
— Dumneata citeşti acolo?
A ridicat capul.
— Citesc. Dar ce e? S-a întâmplat ceva? A băgat cineva ceva de seamă?
696
 — Nu, nimic, a răspuns căpitanul, ştergându-şi mâinile de haina de piele.
Apa e liniştită. Dar e ceaţă, mă-nţelegi, şi suntem în apropiere de Ostrovul
Cocorilor.
— Ştiu. E a şasea oară când navighez pe-aici, Pluskolec, fără să pun la
socoteală şi întoarcerile. Am apucat să cunosc traseul. Sunt cu ochii-n
patru, nu te teme.
Căpitanul a dat aprobator din cap, s-a îndreptat spre provă, strecurându-
se printre pachetele şi boccelele călătorilor împânzite peste tot. Caii
îngrămădiţi în centrul şlepului nechezau şi tropăiau cu potcoavele în
scândurile punţii. Se aflau în mijlocul râului, în miezul ceţii dense.
Ambarcaţiunea ara cu prova întinderea imensă de nuferi şi ostroave. Geralt
a revenit la lectura sa.
…asta înseamnă că am un nume elfesc. Dar fără îndoială nu
sunt o elfă. Geralt şi aici se vorbeşte despre Veveriţe. Câteodată
trece pe aici o patrulă şi ne întreabă şi ne zice că nu trebuie să
îngrijim elfii răniţi. Eu n-am suflat niciun cuvinţel la nimenea
despre ce s-a întâmplat în primăvară, nu te teme. Şi de
antrenamente tot ţin minte, să nu crezi că nu. Merg în parc şi mă
antrenez când am timp. Dar nu mereu deoarece tre’ să muncesc la
bucătărie sau la livadă ca toate fetele. Şi avem teribil de mult de
învăţat. Dar nu contează, o să învăţ. La urma urmelor şi tu ai
învăţat la Templu, mi-a spus mie Maica Nenneke. Şi mi-a mai spus
că orice tontălău poate să mânuiască sabia, dar o vrăjitoare tre’ să
fie deşteaptă.
Geralt, mi-ai promis că o să vii. Vino.
A ta, Ciri.
PS Vino, vino.
PS II. Maica Nenneke mi-a cerut să-ţi scriu la final Glorie Marii
Melitele, binecuvântarea şi bunăvoinţa ei să fie mereu cu tine. Şi să
nu păţeşti nimic rău.
Ciri

Aş pleca la Ellander, s-a gândit în timp ce ascundea scrisoarea. Dar ar fi

prea riscant. Aş putea astfel să-i pun pe urmele ei… Ar trebui să încetăm şi
cu scrisorile astea. Nenneke foloseşte poşta preoţească, dar totuşi… La
naiba, e prea riscant.
— Hmm… Hmm…
697
 — Ce mai e Pluskolec? Am trecut de Ostrovul Cocorilor.
— Şi slavă zeilor, fără vreun incident, a oftat căpitanul. Da, dom’le
Geralt, avem din nou o călătorie liniştită, după cum se vede. Mai e puţin şi
se ridică negura, mă-nţelegi, iar când o să strălucească soarele, gata cu
frica. Monstrul nu iese la soare, mă-nţelegi.
— Nu mă îngrijorează asta. Deloc.
— Cred şi eu! a zâmbit strâmb Pluskolec. Compania te plăteşte pentru
călătorie. Dacă se întâmplă ceva sau nu, oricum îţi pică bănuţul în săculeţ,
nu?
— Întrebi de ca şi cum n-ai şti. Ce se-ntâmplă, vorbeşte invidia din tine?
Că primesc bani stând rezemat de bară, privind la nagâţi? Dar tu pentru ce
eşti plătit? Pentru acelaşi lucru. Pentru faptul că te afli pe punte. Dacă totul
merge bine, n-ai nimic de lucru, umbli de la provă la pupă, îţi rânjeşti dinţii
la pasagere sau încerci să-i convingi pe negustori să te cinstească cu vodcă.
Şi pe mine mă plătesc ca să stau pe punte, pentru orice eventualitate. Un
transport sigur pentru că este escortat de un vrăjitor. Costul vrăjitorului este
inclus în preţul transportului, nu-i aşa?
— Sigur că aşa e, a suspinat iar căpitanul. Că doar n-o să piardă
compania. Îi cunosc eu bine. E al cincilea an de când navighez pentru ei
prin Deltă, mă-nţelegi, de la Piana la Novigrad, de la Novigrad la Piana.
Bine, atunci hai la treabă, dom’le vrăjitor, dumneata te sprijini de bară, mă-
nţelegi, iar eu mă plimb de la pupă la provă.
Ceaţa s-a mai destrămat. Geralt a scos din tolbă o altă scrisoare, primită
nu de mult de la un mesager straniu. O citise de vreo treizeci de ori.
Scrisoarea mirosea a liliac şi a agrişe.
Dragă prietene…
Vrăjitorul a înjurat încet, uitându-se la runele ascuţite, egale, colţuroase,
trasate cu mişcări energice ale penei, mişcări care trădau fără putinţă de
tăgadă starea de spirit a celei care le scrisese. A simţit din nou pornirea
teribilă de a încerca să-şi muşte fundul de mânia care îl cuprindea. Cu o
lună în urmă, când îi scria magicienei, s-a gândit două nopţi la rând cum să
înceapă. În final s-a hotărât pentru „Dragă prietenă”. Iar acum avea ceea ce
a vrut.
Dragă prietene, m-a bucurat nespus scrisoarea ta neaşteptată,
scrisoare primită la mai puţin de trei ani de la ultima noastră
întâlnire. Bucuria mea a fost cu atât mai mare, întrucât se
vehiculau diferite zvonuri cu privire la decesul tău violent şi subit.
698
 Bine că te-ai hotărât să le dezminţi scriindu-mi şi bine că o faci
atât de repede. Din scrisoarea ta reiese că ai dus o viaţă liniştită,
minunat de plictisitoare şi lipsită de orice eveniment major. În
vremurile noastre, o astfel de viaţă este un adevărat privilegiu,
dragă prietene. Mă bucur că ai reuşit să duci o asemenea viaţă.
M-a emoţionat grija ta neaşteptată în privinţa sănătăţii mele, de
care ai binevoit să dai dovadă, dragul meu prieten. Mă grăbesc să
te anunţ că desigur, mă simt mai bine acum, perioada de
indispoziţie a trecut, mi-am rezolvat problemele şi nu vreau să te
plictisesc cu descrierea lor.
Mă îngrijorează foarte mult şi mă întristează faptul că acest
cadou neaşteptat primit de la Soartă îţi aduce atâtea necazuri. Ai
absolută dreptate când presupui că acesta necesită un ajutor
specializat. Deşi descrierea greutăţilor, ceea ce este de înţeles, este
enigmatică, sunt sigură că îmi este cunoscută Sursa problemei. Şi
sunt de acord cu părerea că este absolut necesar ajutorul altei
magiciene. Mă simt onorată că sunt cea de-a doua la care ai
apelat. Datorită căror merite mă situez atât de sus pe lista ta?
Fii liniştit, dragă prietene, şi dacă ai avut de gând să implori
ajutorul altor magiciene, renunţă pentru că nu este nevoie. Pornesc
fără întârziere, mă duc direct la locul indicat într-un mod voalat,
dar foarte clar pentru mine. Evident, pornesc în mod total secret şi
cu respectarea mijloacelor de precauţie. La faţa locului îmi voi da
seama de natura problemei şi voi face tot ce-mi va sta în puteri ca
să liniştesc acea sursă vie. Mă voi strădui să mă menţin la
înălţimea rezultatelor celorlalte doamne pe care le-ai conjurat, le
conjuri şi le vei conjura. Totuşi sunt prietena Ta dragă. Ţin prea
mult la amiciţia ta preţioasă ca să te dezamăgesc, dragă prietene.
Dacă în următorii câţiva ani vei dori cumva să-mi scrii, nu ezita
nicio clipă. Scrisorile tale mă bucură necontenit.
Prietena ta, Yennefer.
Scrisoarea mirosea a liliac şi a agrişe.
Geralt a suduit.
L-au smuls din îngândurare hărmălaia instantanee de pe punte şi
legănarea şlepului, care semnifica modificarea traseului. Un grup de
pasageri s-a îngrămădit pe partea dreaptă. Căpitanul Pluskolec lătra
comenzi din provă, şlepul vira încet şi anevoios spre malul temerian, se
699
abătea de la traseu, făcând loc celor două nave ivite din ceaţă. Vrăjitorul se
uita curios.
Primul venea galionul uriaş, lung de peste şaptezeci de stânjeni, cu trei
catarge, pe care era arborat un steag mov cu un vultur argintiu. În urma lui
avansa ritmic cu cele patruzeci de vâsle, o galeră mai mică, zveltă, cu
semnul unui căprior auriu roşcat pe fundal negru.
— Vai, da’ ce ditamai balauri! a spus Pluskolec, aflat lângă vrăjitor.
Spintecă apa, mă-nţelegi, de zici că-i gata să ne doboare cu valul ăsta.
— Curios! a murmurat Geralt. Galionul navighează sub steagul
Redaniei, iar galera este din Aedirn.
— Din Aedirn, aşa e, a confirmat căpitanul. Şi are fanioanele
guvernatorului din Hagge. Ca să vezi, ambele vase au carena ascuţită,
aproape de doi stânjeni li-i pescajul. Asta înseamnă că nu merg până la
Hagge, mă-nţelegi, pentru că n-au cum să treacă de repezişurile şi bancurile
de nisip din amonte. Navighează până la Piana sau Podul Alb. Şi ia uită-te,
pe punţi e plin de soldaţi, mă-nţelegi. Nu sunt negustori. Sunt corăbii de
război, dom’le Geralt.
— În galion se află cineva important. Au întins un cort de campanie pe
punte.
— Desigur, aşa obişnuiesc numai marii nobili să călătorească, a afirmat
Pluskolec, scobindu-se în dinţi cu o aşchie ruptă dintr-o scândură de la
punte. Pe râu este mai sigur, mă-nţelegi. Prin păduri mişună comandouri de
elfi, nu poţi să ştii de după care copac îţi sare o săgeată. Iar în apă n-ai de ce
să te temi, mă-nţelegi. Elfii, ca şi pisicile, fug de apă. Preferă să şadă printre
tufişuri, mă-nţelegi.
— Într-adevăr, trebuie să fie cineva important. Cortul este prea luxos.
— Cu siguranţă e. Cine ştie, poate că însuşi regele Vizimir onorează
râul, mă-nţelegi. Lume de tot felul călătoreşte în timpurile noastre… Şi
dacă tot am adus vorba, m-ai rugat la Piana să trag cu urechea dacă se
interesează cineva de dumneata. Iată bălălăul de colo, îl vezi?
— Nu-l arăta cu degetul, Pluskolec. Oare cine e?
— De unde să ştiu? Întreabă-l dumneata, la urma urmei, tot vine spre
noi. Ia uită-te cum se clatină! Pe apa asta care-i ca oglinda, mă-nţelegi, la
naiba, dac-ar sulfa o ţâră vântul, cu siguranţă ar cădea în patru labe
tontălăul naibii.
„Tontălăul” s-a dovedit a fi un bărbat nu prea înalt, slab, cu o vârstă greu
de precizat, îmbrăcat cu o capă largă de lână şi nu tocmai foarte curată,
700
prinsă cu o broşă rotundă din alamă. Acul broşei, probabil pierdut, era
înlocuit cu un cui strâmb şi bont. Bărbatul s-a apropiat, şi-a dres glasul şi şi-
a întredeschis ochii de miop.
— Hmm… Am cumva plăcerea cu Geralt de Rivia, vrăjitorul?
— Da, stimate domn. Aveţi.
— Permiteţi-mi să mă prezint. Sunt Linus Pitt, magistru bacalaureat,
profesor de istorie naturală la Academia din Oxenfurt.
— Sunt extrem de onorat.
— Hmm… Mi s-a spus că dumneata veghezi asupra transportului, la
comanda Companiei Malitius şi Grock. Carevasăzică, veghezi împotriva
unui eventual atac din partea unui anumit monstrum. Mă întreb despre ce
monstrum este vorba.
— Şi eu mă tot întreb.
Vrăjitorul s-a sprijinit de bară, uitându-se la contururile întunecate ale
zăvoaielor de pe malul temerian învăluit în ceaţă.
— Şi ajung la concluzia, a continuat, că mai degrabă am fost angajat
pentru eventualitatea unui atac al Scoia’taelilor care, din cât se pare, umblă
prin zonă. Sunt a şasea oară în cursa dintre Piana şi Novigrad şi n-a apărut
niciodată vreo chitinoaie…
— O chitinoaie? Asta-i o denumire din popor. Aş prefera să utilizaţi
denumiri ştiinţifice. Hmmm… Chitinoaia… Realmente nu ştiu la ce specie
vă referiţi…
— Mă refer la un monstrălău zbârcit, lung de doi stânjeni, care aduce cu
un trunchi acoperit de alge, cu zece labe şi cu o mandibulă ca un fierăstrău.
— Descrierea lasă mult de dorit din punctul de vedere al preciziei
ştiinţifice. Nu cumva este vorba de vreo specie din familia Hyphydridae?
— Nu este exclus, a oftat Geralt. Chitinoaia, din câte se ştie despre ea,
provine dintr-o familie extraordinar de parşivă, niciun nume n-ar insulta
această familie. Treaba e că, stimate bacalaureat, cică unul dintre membrii
acestui neam antipatic a atacat acum două săptămâni o ambarcaţiune a
Companiei. Aici, în Deltă, nu departe de locul în care tocmai ne aflăm.
— Cine susţine aşa ceva, a râs croncănitor Linus Pitt, e ori prost, ori
mincinos. Aşa ceva n-a avut cum să se întâmple. Cunosc foarte bine fauna
din Deltă. Familia Hyphydridae nu îşi are deloc habitatul aici. Şi nicio altă
specie răpitoare atât de periculoasă. Gradul ridicat de salinitate şi
compoziţia chimică atipică a apei, în special la reflux…
— La reflux, l-a întrerupt Geralt, când valul trece prin canalele din
701
Novigrad, în Deltă nu este deloc apă în sensul strict al cuvântului. E un
fluid compus din excremente, zoi, ulei şi şobolani morţi.
— Din păcate, din păcate. S-a întristat magistrul bacalaureat. Degradarea
mediului înconjurător… N-o să mă credeţi, dar din două mii de specii de
peşti care trăiau în acest râu acum cincizeci de ani n-au mai rămas decât
vreo nouă sute. Este realmente devastator.
Amândoi s-au sprijinit de bară şi priveau în linişte adâncul verzui şi
tulbure. Începea de-acum refluxul, pentru că apa începea să pută din ce în
ce mai tare. Îşi făceau apariţia primele mortăciuni.
— A dispărut complet zglăvocul, a întrerupt tăcerea Linus Pitt. Au
dispărut şi chefalul, peştele şarpe, chitara, lostriţa aurie, porcuşorul de vad,
peştele lup…
La aproape zece stânjeni distanţă de la bord, apa a început să se tulbure.
Preţ de o clipă, amândoi au zărit un exemplar de peste douăzeci de livre de
peşte lup, care a înghiţit un şobolan mort şi a dispărut în adâncuri
mişcându-şi graţios coada.
— Ce-a fost asta? a tresărit magistrul.
— Nu ştiu. Geralt s-a uitat la cer. Poate un pinguin?
Savantul l-a privit şi şi-a strâns buzele.
— Cu siguranţă n-a fost totuşi legendara chitinoaie a dumitale! Mi s-a
spus că vrăjitorii dispun de cunoştinţe vaste despre anumite specii rare. Iar
dumneata nu numai că vehiculezi nişte zvonuri şi basme, dar mai şi încerci
să-ţi baţi joc de mine în mod grosolan… Dumneata m-asculţi?
— Negura nu se va ridica, a zis încet Geralt.
— Eih?
— Vântul e tot la fel de slab. Când ajungem pe braţul râului, printre
ostroave, va fi şi mai slab. Negura va persista până la Novigrad.
— Eu nu merg la Novigrad, eu cobor la Oxenfurt, a declarat sec Pitt. Iar
negura? Nu e atât de deasă încât să împiedice navigaţia, ce părere ai?
Băieţelul cu căciuliţa cu pană a trecut în fugă pe lângă ei, s-a aplecat
mult peste bară, încercând să prindă cu băţul un şobolan muribund care se
zbătea de bord. Geralt s-a apropiat şi i-a smuls băţul.
— Cară-te de-aici! Nu te apropia de bord!
— Maaaamaaaa!
— Everett! Vino-ncoa’ la mine imediat!
Magistrul bacalaureat s-a îndreptat şi s-a uitat pătrunzător la vrăjitor.
— S-ar părea că dumneata chiar crezi că ceva ne ameninţă?
702
 — Domnule Pitt, a zis Geralt cât de calm a putut. Acum două săptămâni
ceva a tras în apă două persoane de pe puntea uneia dintre ambarcaţiunile
Companiei. În negură. Nu ştiu ce era. Poate că hyfidra dumneavoastră sau
cum îi mai zice. Sau poate că era porcuşorul de vad. Dar eu sunt convins că
era o chitinoaie.
Savantul a pufnit dispreţuitor din buze.
— Presupunerile, a declarat, trebuie să se sprijine pe baze ştiinţifice
solide, nu pe zicale şi zvonuri. Ţi-am zis eu dumitale că hyfrida, cea pe care
o numeşti cu obstinaţie chitinoaia, nu vieţuieşte în apele Deltei. A fost
stârpită acum mai bine de jumătate de secol, în paranteză fie spus, ca
urmare a acţiunii unor indivizi ca dumneata, gata să omoare imediat tot
ceea ce arată urât, fără a trece prin filtrul gândirii, fără a cerceta, fără a
observa, fără a reflecta asupra nişei ecologice.
Geralt a avut o clipă chef să-i spună sincer unde îl doare de chitinoaie şi
de nişele lor, dar s-a răzgândit.
— Domnule bacalaureat, i-a zis calm. Una dintre persoanele care au fost
trase de pe punte era o tânără însărcinată. Voia să-şi răcorească în apă
tălpile umflate. Teoretic, copilul ei ar fi putut ajunge cândva rectorul
universităţii voastre. Ce părere aveţi despre o asemenea abordare a
ecologiei?
— Asta e o abordare neştiinţifică, emoţională şi subiectivă. Natura se
supune propriilor legi şi, cu toate că sunt crude şi brutale, nu le putem
corecta. Este lupta pentru supravieţuire! Magistrul s-a aplecat peste bară şi
a scuipat în apă. Iar exterminarea speciilor, chiar şi a celor răpitoare, nu
poate fi justificată în niciun mod. Ce părere ai dumneata?
— Am părerea că e periculos să vă aplecaţi aşa. Ar putea fi pe-aproape o
chitinoaie. Doriţi cumva să experimentaţi pe propria piele cum luptă o
chitinoaie pentru supravieţuire?
Linus Pitt s-a desprins de bară, îndepărtându-se cu un salt violent de
aceasta. A pălit uşor, dar într-o clipă şi-a recăpătat aplombul, ţuguindu-şi
dispreţuitor buzele.
— E evident că ştii foarte multe despre acele chitinoaie fantastice,
domnule vrăjitor.
— Fără putinţă de tăgadă, mai puţine decât dumneavoastră. De ce să nu
profităm de ocazie? Iluminaţi-mă un pic, domnule bacalaureat, expuneţi-mi
puţin din ştiinţa animalelor răpitoare fluviale. Vă voi asculta cu plăcere şi
astfel călătoria ne va părea mai scurtă.
703
 — Îţi baţi joc de mine?
— Sub nicio formă. Chiar vreau să-mi completez carenţele educaţionale.
— Hmm… Dacă totuşi… De ce nu? Aşadar ascultă. Familia
Hyphrydridae, care aparţine ordinului Amphipodelor, adică Bipedelor,
cuprinde patru specii cunoscute de ştiinţă. Două dintre ele vieţuiesc numai
în apele tropicale. În clima noastră se întâlneşte în schimb, actualmente
foarte rar, Hyphydra longicauda de mici dimensiuni, precum şi Hyphydra
marginata, care poate atinge dimensiuni mai mari. Biotopul ambelor specii
este constituit de apele stătătoare sau care curg lin. Acestea sunt într-adevăr
specii răpitoare, care preferă ca hrană fiinţele homeoterme… Ai ceva de
adăugat?
— Momentan, nu. V-ascult cu respiraţia tăiată.
— Da, hmmm… În cărţile de specialitate se pot întâlni, de asemenea,
referinţe la subspeciile Pseudohyphydra, care trăieşte în apele mlăştinoase
ale Angrenului. Cu toate acestea, recent, savantul Bumbler din Aldersberg a
demonstrat că este vorba despre o specie complet diferită din familia
Mordidae, adică Muşcătoare. Se hrănesc exclusiv cu peşti şi cu mici reptile.
Specia a primit numele de Ichtyovorax bumbleri.
— Are noroc dihania! a zâmbit vrăjitorul. A fost botezată cu trei nume.
— Cum aşa?
— Creatura despre care vorbiţi poartă numele de ploşniţă, numită
cinerea în Graiul Vechi. Iar dacă savantul Bumbler afirmă că se hrăneşte
exclusiv cu peşti, trag concluzia că niciodată nu s-a scăldat într-un lac în
care vieţuiesc ploşniţe. Dar Blumber are totuşi dreptate dintr-un anumit
punct de vedere: chitinoaia şi cinerea au atâtea în comun câte am eu cu o
vulpe. Amândurora ne place să mâncăm răţuşte.
— Dar, care cinerea? s-a indignat bacalaureatul. Cinerea este o creatură
mitică. Realmente mă dezamăgeşte ignoranţa dumitale. Cu adevărat sunt
uimit…
— Ştiu, l-a întrerupt Geralt. Am mult de pierdut când sunt cunoscut mai
de-aproape. Cu toate astea, îmi permit libertatea să rectific câteva detalii ale
teoriilor dumneavoastră, domnule Pitt. Aşadar, chitinoaiele au trăit
dintotdeauna şi trăiesc în continuare în Deltă. Evident a fost o vreme când
se credea că au pierit. Deoarece se hrăneau cu acele foci mici…
— Morse pitice de râu, l-a corectat magistrul. Nu fi ignorant! Nu
confunda focile cu…
— …se hrăneau cu morse, iar morsele au fost exterminate pentru că
704
semănau cu focile. Erau căutate pentru blană şi untură de focă. Mai târziu în
amonte au fost săpate canale şi au fost construite diguri şi ecluze. Curentul
s-a mai domolit, Delta s-a colmatat şi s-a umplut de vegetaţie. Iar chitinoaia
a suferit o mutaţie. S-a adaptat.
— Ei?
— Oamenii i-au reconstituit lanţul trofic. I-au furnizat vieţuitoare
homeoterme în loc de morse. Au început să transporte prin Deltă oi, vite şi
porci. Chitinoaiele au învăţat foarte repede că orice plută, corabie, barcă,
vaporaş sau altă ambarcaţiune care pluteşte prin Deltă reprezintă un platou
gigantic de haleală.
— Dar mutaţia? spuneai ceva despre o mutaţie.
— Rahatul ăsta lichid, a arătat Geralt spre apa verzuie, pare să-i fie
propice chitinoaiei. Îi sporeşte dimensiunile. Nenorocita poate ajunge atât
de mare încât să tragă, fără vreun efort, o vacă de pe punte. E o nimica toată
pentru ea să tragă un om de pe punte, mai ales de pe punţile acestor epave
pe care Compania le foloseşte pentru transportul pasagerilor. Vedeţi şi
dumneavoastră cât de adânc este cufundată în apă cea pe care ne aflăm noi.
Bacalaureatul s-a retras repede de la bord, cât putea de departe, cât îi
permiteau cărucioarele şi bagajele.
— Am auzit un pleoscăit, a gâfâit, uitându-se insistent în ceaţa dintre
ostroave. Domnule vrăjitor! Am auzit…
— Staţi liniştit! În afară de pleoscăit, s-a mai auzit şi un scârţâit de vâsle
în furcheţi. Sunt vameşii de pe malul redanian. O să vedeţi, imediat ajung
aici la noi şi fac hărmălaie pe care n-ar izbuti s-o facă trei sau patru
chitinoaie laolaltă.
Pluskolec a trecut în fugă pe lângă ei. A tras o înjurătură oribilă pentru
că băieţelul cu căciuliţa cu pană i se băgase printre picioare. Pasagerii şi
negustorii, surescitaţi la culme, îşi treceau în revistă calabalâcul, încercând
să dosească marfa de contrabandă.
După o clipă, o barcă mare s-a ciocnit de bord şi pe puntea şlepului au
sărit patru inşi iuţi, mânioşi şi foarte gălăgioşi. L-au înconjurat pe căpitan,
au ţipat ameninţător, încercând să-şi confere prestanţă lor înşişi şi funcţiilor
lor, după care au tăbărât cu entuziasm pe bagajele şi marfa călătorilor.
— Controlează înainte de a ajunge pe uscat, s-a lamentat Pluskolec
apropiindu-se de vrăjitor şi de magistru. Este o nelegiuire, nu-i aşa? Doar n-
am ajuns încă pe pământul Redaniei. Redania este pe malul drept, la o
jumătate de milă de aici!
705
 — Nu, a negat bacalaureatul. Frontiera dintre Redania şi Temeria trece
prin mijlocul râului Pontar.
— Şi cum mama mă-sii să stabileşti exact mijlocul râului? Că doar aici îi
Delta. Stufărişurile, bancurile de nisip şi ostroavele îşi schimbă mereu
poziţia, traseul este în fiecare zi altul. Bătu-i-ar zeii! Ei! Mucosule! Lasă
harponul, că de nu, îţi învineţesc curul. Stimată doamnă! Supravegheaţi-vă
odrasla! Fir-ar să fie!
— Everett! Lasă-l la o parte, că te murdăreşti!
— Ce-ai în cufăr? strigau vameşii. Hai, desfaceţi bocceaua! Al cui e
căruciorul? Aveţi valută? Valută, întreb! Bani temerieni sau nilfgaardieni?
— Iată cum arată un război vamal! a comentat Linus Pitt hărmălaia
creată, adoptând o mină înţeleaptă. Vizimir a cerut Novigradului
introducerea dreptului de preemţiune. Foltest de Temeria i-a răspuns cu
acelaşi drept mutual, fără scrupule, pentru Wyzima şi Gors Velen. Astfel a
lovit puternic în negustorii din Redania, aşadar Vizimir a înăsprit taxele
vamale pentru produsele temeriene. Protejează economia Redaniei. Temeria
este invadată cu marfă ieftină provenită din manufacturile Nilfgaardiene, de
aceea vameşii sunt atât de zeloşi. Dacă mărfurile nilfgaardienilor ar ajunge
în exces peste graniţă, economia Redaniei ar putea să se prăbuşească.
Redania nu prea are manufacturi, iar artizanii n-ar face faţă concurenţei.
— Pe scurt, a zâmbit Geralt, Nilfgaardul cucereşte pas cu pas cu aurul şi
mărfurile sale ceea ce n-a reuşit să cucerească cu armele. Temeria nu se
apără? Foltest n-a introdus embargoul la frontierele de sud?
— Cum ar putea? Marfa trece prin Mahakan, Brugge, Verden, prin
portul Cidaris. Ceea ce contează exclusiv pentru negustori este profitul şi
nu politica. Dacă regele Foltest ar bloca frontierele, gildele negustoreşti ar
stârni un scandal monstru…
— Aveţi valută? a lătrat apropiindu-se de ei un vameş cu ochii
însângeraţi şi cu faţa păroasă. Aveţi ceva de declarat?
— Eu sunt savant!
— Poţi să fii tu şi prinţ. Eu te-am întrebat ce marfă ai.
— Lasă-l, Boratek, i-a spus şeful grupului, un vameş înalt cu umeri laţi
şi mustăţi negre lungi. Nu-l recunoşti pe vrăjitor? Salut, Geralt. Este
prietenul tău? Savant? Atunci, înseamnă că mergeţi la Oxenfurt, domnule?
Dar fără bagaje?
— Bineînţeles. La Oxenfurt. Fără bagaje.
Vameşul şi-a scos o batistă din mânecă, şi-a şters fruntea, mustăţile şi
706
gâtul.
— Şi cum merge treaba azi, Geralt? l-a întrebat. N-a apărut monstrul?
— Nu. Dar tu, Olsen, ai văzut ceva?
— Eu n-am timp de văzut. Eu muncesc.
— Tăticul meu, a declarat Everett apărut pe furiş, este cavalerul regelui
Foltest! Şi are mustăţi şi mai mari!
— Ia şterge-o de-aici, ţâncule! i-a zis Olsen, după care a oftat adânc. Ai
cumva nişte vodcă, Geralt?
— Nu.
— Atunci, am eu! i-a surprins pe toţi savantul de la Academie scoţând o
ploscă dintr-o tolbă.
— Atunci, eu am o gustărică, s-a lăudat Pluskolec, ivindu-se ca din
pământ, mântuşi afumaţi!
— Păi, tăticul meu…
— Cară-te naibii de-aici, căcăciosule!
S-au aşezat pe nişte baloţi de frânghii la umbra uneia dintre căruţele din
mijlocul şlepului, trăgeau câte-o duşcă din ploscă unul după altul şi devorau
mântuşii. Olsen a trebuit să-i lase pentru o clipă, deoarece se iscase un
scandal pe punte. Un negustor pitican din Mahakan pretindea să i se
perceapă o taxă mai mică, încercând să-i convingă pe vameşi că blănurile
sale nu erau de vulpe, ci de pisică extraordinar de uriaşă. În acelaşi timp,
mama băgăreţului şi omniprezentului Everett nu se lăsa controlată deloc,
făcând apel cu voce piţigăiată la rangul soţului şi la privilegiile boierimii.
Şlepul se deplasa lent printr-o strâmtoare largă, printre ostroave
împovărate de stufărişuri, târâind pe lângă bord cozi de nuferi albi şi
galbeni şi mătasea-broaştei. Printre tufărişuri zumzăiau ameninţător
trântorii şi şuierau broaştele-ţestoase. Bâtlanii, stând într-un picior, priveau
apa cu stoicism, fiind convinşi că nu trebuie să se impacienteze, peştele va
veni singur mai devreme sau mai târziu.
— Ei şi cum e, dom’ Geralt? s-a băgat în vorbă Pluskolec, lingând cu
poftă pielea mântuşului. Încă un traseu liniştit? Ştii ce zic io, mă-nţelegi?
Monstrul ăsta nu-i prost deloc, mă-nţelegi. Ştie, mă-nţelegi, că l-ai luat la
ochi. Auzi, la noi în sat era, mă-nţelegi, un râuşor în care trăia o vidră, mă-
nţelegi, şi venea pe furiş în curtea noastră şi înhăţa găini, mă-nţelegi? Şi era
aşa de vicleană, mă-nţelegi, că n-a venit niciodată când era tata acasă ori eu
şi fraţii mei. Venea doar atunci, mă-nţelegi, când rămânea doar bunelul
singur cuc. Şi bunelul nostru, mă-nţelegi, era cam slab la minte şi paralizia
707
îi atinsese picioarele. Blestemata de vidră, al naibii, parcă ştia, mă-nţelegi.
Aşadar, odată, taticu’…
— Zece la sută ad valorem! s-a răstit din mijlocul şlepului negustorul
pitican, agitând o blană de vulpe. Atâta se cuvine şi mai mult de-atâta nu
dau nicio para chioară.
—  Atuncea îţi cunfisc io totu’! a vociferat furios Olsen. Şi-o să te dau în
primire la garda de la Novigrad şi atuncea te duci la pârnaie cu tot cu
valoru’ tău! Boratek, taxează-i până la ultimul şfanţ! Hei, mi-aţi lăsat şi mie
ceva? N-aţi supt-o pe toată, sugativelor?
— Şezi, Olsen. I-a făcut loc pe frânghii. Geralt, slujba asta-ţi macină toţi
nervii, din câte văd eu.
— Ah, mi-a ajuns până peste urechi, a oftat vameşul, după care a tras o
duşcă din ploscă şi şi-a şters mustăţile. O să dau dracului tot rahatu’ ăsta şi
mă întorc la Aedirn. Io mi-s vengerbergian cinstit, am venit la Redania
după soră-mea şi cumnată-miu, da’ mă-ntorc eu acuşi. Ştii, Geralt, am de
gând să mă înrolez la oaste. Cică regele Demawend a dat sfoară-n ţară că
are nevoie la forţele speciale. Jumătate de an antrenament într-o tabără şi
apoi pică solda de trei ori cât primesc aicea cu tot cu peşcheş. Sunt săraţi al
naibii mântuşii ăştia.
— Mi-a trecut şi mie pe la urechi ceva despre forţele speciale, a
confirmat Pluskolec. Îs pregătite pentru Veveriţe, mă-nţelegi, pentru că
oştirea regurală nu o scoate la capăt cu comandourile elfilor. Cei mai
căutaţi, după cum am auzit io, sunt semielfii. Dar tabăra asta unde îi învaţă
să se bată, mă-nţelegi, cică-i iadul pe pământ. De-acolo ies jumi-juma, unii
cu solda, alţii pe năsălie, cu picioarele-n faţă.
— Aşa-i, n-ai ce-i face, a zis vameşul. Forţele speciale nu-s de ici, de
colo, căpitane. Nu-s nişte scutieri bastarzi. Nu-i destul să le-arăţi capătul
suliţei cu care trebuie să împungă. Forţele speciale tre’ să ştie că nu-i de
glumit cu lupta!
— Ei, şi tu aşa un soldat vrednic eşti, Olsen? Nu te temi de Veveriţe? C-
or să-ţi facă curu’ ciur cu săgeţile?
—  Iaca na! Ce, eu nu ştiu să întind arcu’? M-am luptat eu cu
nilfgaardienii, darămite cu nişte elfi amărâţi, n-oi fi în stare?
— Cică, a tresărit Pluskolec, mă-nţelegi, cine cade pradă în ghearele
Scoia’taelilor… era mai bine să nu se nască. Îl omoară în chinuri groaznice.
— Ei, căpitane, mai tacă-ţi fleanca! Trăncăneşti ca o muiere. Războiu-i
război. Uneori îi dai la cur tu duşmanului, alteori îţi dă el ţie. Nici ai noştri
708
nu-i mângâie pe frunte pe elfii prinşi, nu te teme.
— Tactica terorii. Linus Pitt a aruncat peste bord capul şi scheletul unui
mântuş. Violenţa naşte violenţă. Ura umple inimile… şi înveninează
sângele confraţilor…
— Ce spui dumneata acolo? a-nălţat din sprânceană Olsen. Vorbeşte
omeneşte!
— Au venit vremuri grele.
— Păi, da, e-adevărat, a fost de-acord Pluskolec. Fără doar şi poate o să
fie un mare război, mă-nţelegi? Corbii umblă zi de zi pe cer în cârduri,
pesemne că le miroase a hoit. Doar profeta Itlina a prorocit sfârşitul lumii,
mă-nţelegi? O să vină mai întâi Lumina Albă, mă-nţelegi, iar dup-aia Frigul
Alb. Sau invers, nu mai ţin minte cum era. Iar oamenii spun că au fost
semne clare pe cer, dom’le…
— Tu ai grijă la traseu, căpitane, nu la cer. Altfel, epava asta ajunge într-
un banc de nisip imediat. Hai c-am ajuns în dreptul Oxenfurtului. Uitaţi-vă,
se zăreşte Polobocul!
Ceaţa se rărise vizibil, aşa că puteau vedea stufărişurile şi zăvoaiele
malului drept şi fragmentele unui apeduct înălţat deasupra lor.
— Aceasta este, domnii mei, o staţie experimentală de epurare a apei, a
elogiat magistrul bacalaureat, refuzând rândul. Este o mare izbândă a
ştiinţei, un mare succes al Academiei. Am renovat apeductul vechi al
elfilor, canalele şi decantorul, neutralizând lăturile din întreaga universitate,
din orăşel, din satele şi fermele din jur. Ceea ce numiţi voi Poloboc este
tocmai acest decantor, o gigantică izbândă a ştiinţei…
— Plecaţi-vă capetele, plecaţi-vă capetele! a avertizat Olsen,
ascunzându-se sub bord. Anul trecut, când a explodat ăla, căcatul a ajuns
până la Ostrovul Cocorilor.
Şlepul naviga printre ostroave, turnul îndesat al decantorului şi apeductul
dispăreau în ceaţă. Au răsuflat cu toţii uşuraţi.
— Nu mergi direct pe braţul Oxenfurt, Pluskolec? a întrebat Olsen.
—  Mai întâi mă opresc la Cărpiniş, mă-nţelegi. Îi iau pe pescarii şi apoi
şi pe negustorii de pe malul temerian.
— Hmmm… Vameşul s-a scărpinat pe gât. La Cărpin… Auzi, Geralt, n-
ai cumva din întâmplare nişte gâlceve cu temerienii?
— Da’ ce? A întrebat cineva de mine?
— Ai ghicit. După cum vezi, am ţinut minte rugămintea ta de a fi numai
ochi şi urechi dacă se interesează cineva de dumneata. Aşa că, imaginează-
709
ţi, a-ntrebat de tine Garda din Temeria. Mi-au suflat despre asta vameşii de
acolo cu care mă-nţeleg bine. Ceva pute-aici, Geralt!
— Apa? s-a speriat Linus Pitt, uitându-se înspăimântat la apeduct şi la
marele succes al ştiinţei.
— Căcăciosul ăsta? Pluskolec l-a arătat pe Everett, care mişuna prin
zonă.
— Nu despre ăsta vorbesc, a făcut vameşul o grimasă. Ascultă, Geralt,
vameşii temerieni ziceau că cei din Garda de-acolo le-au pus întrebări
ciudate. Aflaseră că circuli cu şlepurile lui Malatius şi Grock. Au întrebat…
dacă circuli singur. Dacă nu umbli cu… Ei, drăcie, să nu râzi! Spuneau
ceva de nu ştiu ce trufanda fragedă văzută, cică, în compania ta.
Pluskolec a izbucnit în hohote de râs. Linus Pitt i-a aruncat vrăjitorului o
privire plină de dezgust, aşa cum sunt văzuţi bărbaţii cu părul alb de care
legea se interesează din cauza unei anumite predispoziţii pentru trufandale
fragede.
— De aceea, Olsen şi-a dres glasul, vameşii temerieni şi-au închipuit că
e vorba mai degrabă de o chestie privată. O răzbunare particulară în care
cineva îi bagă pe Gardieni. Pesemne că… Adică familia trufandalei sau
vreun logodnic. Aşa că vameşii s-au interesat de cine stă în spatele acestor
treburi. Şi au aflat. Adică este vorba de un boier, carevasăzică, cu gură
bogată ca un cancelar, cu ceva cheag şi cu dare de mână, care cere să i se
spună… Rience sau cam aşa ceva. Pe obrazul stâng are o pată roşie de la o
arsură. Ai habar despre cine-i vorba?
Geralt s-a ridicat.
— Pluskolec, i-a zis, cobor la Cărpiniş.
— Cum adică? Şi cu monstrul cum rămâne?
— Asta-i problema voastră!
— Şi, dacă tot ai adus vorba de probleme, l-a întrerupt Olsen, ia uită-te
în dreapta, Geralt! Vorbeam de lup.
Dincolo de insulă, din ceaţa care se ridica repede, s-a ivit o barcă,
catargul căreia flutura leneş un fanion negru împestriţat cu crini argintii.
Echipajul era constituit din câţiva indivizi cu şepci ţuguiate din Garda
temeriană.
Geralt a băgat rapid mâna în tolbă, a scos cele două scrisori, cea de la
Ciri şi cea de la Yennefer. Le-a rupt rapid în bucăţele mici şi le-a aruncat în
râu. Vameşul îl observa în tăcere.
— Ce faci, pot să ştiu şi eu?
710
 — Nu poţi. Pluskolec, să ai grijă de calul meu!
— Tu vrei… şi-a încruntat sprâncenele Olsen. Ai de gând…
— E treaba mea ce am de gând! Nu te amesteca, să nu se işte vreun
scandal. Ăştia navighează sub steagul temerian.
— Mă doare-n cur de steagul lor! Vameşul şi-a tras briceagul într-un loc
mai accesibil de pe curea, a şters cu mâneca ecusonul emailat, gravat cu
semnul vulturului pe fundal roşu. Dacă eu sunt pe punte şi fac controala,
atunci, aici e Redania. N-o să admit…
— Olsen, l-a întrerupt vrăjitorul, trăgându-l de mânecă, nu te băga, te
rog! Cel cu faţa arsă nu e în barcă. Iar eu trebuie să ştiu cine este şi ce vrea
de la mine. Trebuie să mă întâlnesc cu el…
— Şi-o să te predai? Nu fi tâmpit! Dacă e o chestiune personală, o
răzbunare privată, atunci îndată după ostrov, la Adâncata, o să te-arunce
peste bord cu o ancoră legată de gât. Ai să te întâlneşti tu dar cu racii de pe
fundul apei!
— Dar e vorba de Garda temeriană, nu despre nişte bandiţi.
— Zău? Uită-te şi tu la mutrele lor! La urma urmelor, aflăm noi în
curând ce hram poartă. O să vezi!
Barca, avansând foarte alert, s-a ciocnit de bordul şlepului. Unul dintre
gardieni a aruncat frânghia, celălalt a agăţat harponul de bară.
— Eu mi-s căpitanul!
Pluskolec le-a ieşit în cale celor trei indivizi care săriseră pe punte.
— Vă aflaţi pe un vas al Companiei Malatius şi Grock! Ce căutaţi
aici…?
Unul dintre indivizi, scund şi chel, l-a împins fără menajamente cu braţul
gros ca un trunchi de stejar.
— Un anume Gerald, numit Gerald de Rivia! a tunat, taxându-l pe
căpitan cu privirea. Aveţi pe cineva aşa pe şlep?
— N-avem.
— Eu sunt.
Vrăjitorul a păşit printre boccele şi catrafuse şi s-a apropiat.
— Eu sunt Geralt, numit Geralt. Despre ce este vorba?
— În numele legii, eşti arestat. Cheliosul a măturat cu privirea mulţimea
de călători. Unde este fata?
— Sunt singur.
— Minţi!
— O clipă, staţi o clipă!
711
 Olsen s-a ivit din spatele vrăjitorului şi i-a pus o mână pe umăr.
— Linişte, fără ţipete! Aţi întârziat, temerienilor! El este deja arestat şi
tot în numele legii. Eu l-am prins. Pentru contrabandă. Conform ordinului
primit, îl iau la corpul de gardă de la Oxenfurt.
— Cum adică? şi-a încruntat sprâncenele cheliosul. Dar fata?
— Nu este şi nici n-a fost pe-aici vreo fată.
Gardienii s-au uitat unul la altul într-o tăcere ezitantă. Olsen a afişat un
zâmbet larg, răsucindu-şi mustăţile negre.
— Ştiţi ce-o să facem? a pufnit. Mergeţi cu noi la Oxenfurt, temerienilor.
Atât noi, cât şi voi suntem oameni simpli, ce ştim noi cum stă treaba cu
legile? Iar comandantul corpului de gardă din Oxenfurt este un om deştept
şi umblat prin lume, o să hotărască el. La urma urmelor îl ştiţi pe
comandantul nostru, nu-i aşa? Că doar şi el îl ştie pe-al vostru, din Cărpiniş,
îl cunoaşte extraordinar. O să-i prezentaţi voi problema. O să-i arătaţi
mandatul de arestare şi sigiliul… Pentru că bănuiesc că aveţi ordin de
arestare şi sigiliu, hî?
Cheliosul tăcea privindu-l pe vameş mohorât.
— N-am nici timp şi nici chef de mers la Oxenfurt! a zbierat dintr-odată.
Îl iau pe ticălos pe malul nostru şi cu asta basta! Stran, Vitek! Ia cotrobăiţi
prin şlep! Ia găsiţi faţa imediat, mişcaţi-vă!
— Stai o ţâră!
Olsen nu s-a lăsat intimidat de ţipete, pronunţând sacadat printre dinţi:
— Sunteţi în zona redaniană a Deltei, temerienilor. N-aveţi nimic de
declarat? Sau ceva de contrabandă? Ia să verificăm noi. Să căutăm. Şi dacă
găsim ceva, o să trebuiască să vă obosiţi până la Oxenfurt. Iar noi, dacă
vrem, întotdeauna găsim câte ceva. Băieţi! La mine!
— Tăticul meu, a cucurigit dintr-odată Everett, postându-se nitam-nisam
lângă chelios, e cavaler! Are un cuţit şi mai mare!
Cheliosul l-a prins într-o clipită de gulerul de castor, l-a tras de pe punte
şi i-a dat jos căciuliţa cu pană. Cuprinzându-i mijlocul cu braţul i-a pus
puştiului pumnalul la gât.
— La o parte! a răcnit. La o parte, că-i tai beregata ţângăului!
— Evereeeeett! a urlat boieroaica.
— Ce metode interesante, a zis încet vrăjitorul, foloseşte Garda
temeriană. Atât de interesante, încât nu-mi vine a crede că e cu adevărat
vorba despre Gardă.
— Ţine-ţi clanţa! a strigat cheliosul scuturându-l pe Everett care guiţa ca
712
un purceluş. Stran, Vitek, luaţi-l! Legaţi-l şi în barcă cu el! Şi voi, la o
parte! Unde este fata, am întrebat? Daţi-mi-o, că dacă nu îl înjunghii pe
ţângăul ăsta!
— N-ai decât, a zis Olsen printre dinţi, în timp ce le dădea un semnal
băieţilor săi, punându-şi mâna pe pumnal. Ce-mi pasă, e-al meu? Îndrăzniţi
să-l înjunghiaţi şi mai stăm noi de vorbă dup-aia.
— Nu te amesteca!
Geralt a aruncat sabia pe punte, oprindu-i cu un gest pe vameşi şi pe
marinarii lui Pluskolec.
— Sunt al dumitale, domnule pseudogardian. Daţi drumul copilului!
— În barcă!
Cheliosul, fără să-i dea drumul lui Everett s-a retras către bord şi a
apucat frânghia.
— Vitek, leagă-l! Iar voi, la o parte! Dacă mişcă vreunul, crapă ţângăul!
— Ai înnebunit, Geralt? a lătrat Olsen.
— Nu te băga!
— Evereeeeett!
Dintr-odată barca temeriană s-a îndepărtat cu tangaj de şlep. Apa a
explodat cu o pleoscăială puternică şi din ea au fost proiectate două labe
lungi, verzi, cu monturi, înţesate de ţepi ca un arici. Labele l-au prins pe
gardianul care ţinea harponul şi cât ai clipi l-au tras sub apă. Cheliosul a
zbierat sălbatic, i-a dat drumul lui Everett şi a apucat cu forţă frânghiile
care atârnau de la bordul bărcii. Everett a căzut cu un pleoscăit în apa care
apucase să se înroşească. Cu toţii, atât cei de pe şlep, cât şi cei din barcă, au
început să ragă ca smintiţii.
Geralt s-a eliberat dintre cei doi gardieni care încercau să-l lege. Unuia i-
a tras un pumn în bărbie şi l-a aruncat peste bord. Celălalt şi-a luat avânt ca
să-l lovească cu un cârlig de fier, dar i s-au înmuiat picioarele şi s-a prăbuşit
în braţele lui Olsen, cu pumnalul vameşului împlântat până la prăsele sub o
coastă.
Vrăjitorul a plonjat peste bara scundă. Înainte ca apa acoperită cu
mătasea-broaştei să se închidă deasupra capului său, a mai auzit strigătul lui
Linus Pitt, profesor de istorie naturală la Academia din Oxenfurt.
— Ce-o fi asta? Ce specie? Nu există asemenea animale!
A ieşit din apă lângă barca temeriană, evitând ca prin minune ţapina cu
care dădea să-l împungă unul dintre oamenii cheliosului. Gardianul n-a
apucat să-l mai lovească, a căzut în apă cu o săgeată înfiptă în gât.
713
 Geralt, prinzând ţapina scăpată, şi-a făcut avânt cu picioarele din bord, a
plonjat în vârtejul creat şi a împuns cu putere în ceva, sperând că e orice
altceva în afară de Everett.
— Imposibil! a auzit strigătele bacalaureatului. Asemenea animale nu e
posibil să existe! Sau cel puţin nu ar trebui să existe!
Cu afirmaţia din urmă sunt complet de acord, se gândea vrăjitorul, în
timp ce străpungea cu ţapina scoarţa dură şi noduroasă a chitinoaiei. Din
corpul neînsufleţit al gardianului temerian, care tresălta inert între fălcile
secerătoare ale monstrului, se prelingeau dâre de sânge. Chitinoaia şi-a
scuturat puternic coada plată, s-a scufundat până la fund, iscând nori de
mâl. Atmosfera a fost străpunsă de un ţipăt ascuţit. Everett, agitând apa ca
un căţeluş, s-a prins cu putere de picioarele cheliosului care încerca să se
caţăre în barcă pe frânghiile atârnate de pe bord. Frânghiile au cedat.
Amândoi au dispărut cu un bâldâbâc sub apă. Geralt s-a aruncat în direcţia
lor scufundându-se. Faptul că a nimerit numaidecât cu degetele gulerul de
castor al băiatului a fost o coincidenţă absolută. L-a smuls pe Everett din
mrejele mătăsii-broaştei, a ieşit la suprafaţă pe spate şi, dând puternic din
picioare, a ajuns la şlep.
— Aici, dom’ Geralt! Aici! auzea ţipetele şi chiotele care se acopereau
reciproc. Dă-l încoa’! O frânghie! Prinde frânghia! Drăcia naibii! Frânghia!
Geralt! Cu harponul, cu harponul! Copiiiiiiilaşul meu!
Cineva i-a smuls copilul din strânsoarea îmbrăţişării, trăgându-l în sus.
În acelaşi timp cineva l-a prins pe vrăjitor din spate, l-a pocnit în ceafă, l-a
acoperit cu corpul său, afundându-l sub apă. Geralt a dat drumul ţapinei, s-a
întors şi l-a prins pe agresor de brâu. Cu cealaltă mână a vrut să-l prindă de
păr, dar n-a avut succes. Era cheliosul.
Amândoi au ieşit la suprafaţă doar pentru o clipă. Barca temeriană s-a
depărtat puţin de şlep, Geralt şi cheliosul, înlănţuiţi într-o îmbrăţişare, se
aflau între ambarcaţiuni. Cheliosul l-a prins de gât, iar vrăjitorul i-a replicat,
băgându-i degetul mare în ochi. Gardianul a răcnit, i-a dat drumul şi s-a
îndepărtat înotând. Geralt n-a putut să înoate, ceva îl ţinea de picior şi-l
trăgea în adâncuri. Alături, ca o plută, s-a ivit la suprafaţă o jumătate de
cadavru. Ştia prea bine cine-l ţinea de picior, nu-i era necesară informaţia
lui Linus Pitt care urla din toţi rărunchii de pe puntea şlepului.
— E un artropod! Din specia Amphipode! Din clasa
megalomandibulare!
Geralt plesnea cu disperare apa cu mâinile, chinuindu-se să-şi elibereze
714
piciorul din cleştele chitinoaiei, care îl trăgea către fălcile căscate sacadat.
Magistrul bacalaureat avea din nou dreptate. Mandibulele nu erau deloc
mici.
— Prinde frânghia! a răcnit Olsen. Prinde frânghia!
Deasupra urechii vrăjitorului a şuierat harponul aruncat, care s-a înfipt
cu un trosnet în carapacea monstrului, ieşită la suprafaţă, acoperită de alge.
Geralt a prins harponul, s-a sprijinit de el, şi-a luat avânt şi, îndoindu-şi
piciorul liber, i-a tras un şut puternic chitinoaiei. S-a smuls din labele
ţepoase, lăsându-le prizonier un pantof, precum şi o bucată bună de
pantalon şi nişte piele. În aer şuierau ţapine şi harpoane, în mare parte
eşuate. Chitinoaia şi-a încolăcit labele, a dat din coadă şi s-a abandonat
graţios în adâncul verde.
Geralt a apucat frânghia căzută în faţa sa. O cange l-a rănit dureros şi l-a
agăţat de brâu. A simţit o smucitură, apoi a fost urcat la suprafaţă şi prins de
mai multe mâini. Răsturnat pe deasupra barei, s-a rostogolit pe scândurile
punţii, scurgându-se din el apă, mâl, alge şi sânge. Alături se îmbulzeau
pasagerii, membrii echipajului şi vameşii. Piticanul cu blănuri de vulpe şi
Olsen trăgeau cu arcurile peste bară. Everett, ud şi înverzit de alge,
clănţănind din dinţi în braţele mamei, plângea în hohote, explicând tuturor
că n-a vrut.
— Dom’ Geralt, i-a urlat deasupra urechii Pluskolec. Oare mai trăieşti?
— Fir-ar să fie… vrăjitorul a scuipat mătasea-broaştei. Sunt prea bătrân
pentru toate astea… Prea bătrân…
Piticanul de alături a lăsat în jos arcul, iar Olsen urla de bucurie.
— Direct în maţe! Uhaha! Frumoasă tragere, domnule blănar! Ei,
Boratek, dă-i banii înapoi! Merită o scutire vamală.
— Staţi un pic! a horcăit vrăjitorul, încercând în zadar să se ridice în
picioare. Nu-i omorâţi pe toţi, la naiba! Trebuie să prind unul viu!
— Am lăsat unul, l-a asigurat vameşul. Cheliosul care s-a luat în beţe cu
mine. Pe ceilalţi i-am doborât cu arcul. Iar cheliosul, ia, pe-acolo înoată. Îl
pescuim acum. Daţi-mi harponul!
— Descoperire! O mare descoperire! ţopăia Linus Pitt lângă bord. O
specie cu totul nouă, necunoscută ştiinţei! Unicat absolut! Vai, cât de
recunoscător vă sunt, domnule vrăjitor! Această specie va putea fi întâlnită
de-acum în cărţi sub denumirea de… De Geraltia maxiliosa pitti!
— Domnule bacalaureat, s-a tânguit Geralt. Dacă vreţi cu adevărat să-mi
fiţi recunoscător… Atunci, numiţi această scârboşenie Everettia.
715
 — Şi-aşa sună bine, a fost de acord eruditul. Vai, ce descoperire! Ce
exemplar minunat, inedit! Cu siguranţă este unicul care vieţuieşte în
Deltă…
— Nu, a zis dintr-odată Pluskolec lugubru. Nu este unic. Ia uitaţi-vă!
Covorul de nuferi lipit de o insuliţă din apropiere a început să se
balanseze violent. Au văzut mai întâi un val şi apoi o namilă enormă,
alungită, care semăna cu un trunchi putrezit şi care-şi agita alert
numeroasele tentacule, deschizându-şi şi închizându-şi maxilarele ritmic.
Cheliosul şi-a întors privirea, a lansat un urlet pătrunzător şi a început să
înoate, agitând apa cu mâinile şi picioarele.
— Ce exemplar, vai, ce exemplar! nota repede Pitt, excitat la culme.
Tentacule prehensile, patru perechi de maxilipede… Un evantai codal
puternic… Cleşti ascuţiţi…
Cheliosul s-a uitat în urma sa din nou şi a urlat şi mai pătrunzător. Iar
Everettia maxiliosa pitti şi-a scos tentaculele prehensile şi şi-a agitat şi mai
tare evantaiul codal. Cheliosul s-a zbătut în apă într-o încercare disperată şi
lipsită de speranţa evadării.
— Să-i fie apa uşoară! a zis Olsen. Fără să-şi dea şapca de pe cap.
— Tăticul meu, a clănţănit din dinţi Everett, ştie să înoate mai repede
decât domnul ăla!
— Luaţi-l de-aici pe ţânc! a hârâit vrăjitorul.
Monstrul şi-a deschis cleştii, căscându-şi maxilarele. Linus Pitt s-a făcut
alb ca varul şi s-a întors.
Cheliosul a zbierat scurt, s-a înecat şi a dispărut sub suprafaţa apei. Apa
a bolborosit, colorându-se în roşu închis.
— Ei, drăcie! Geralt s-a aşezat cu greu pe punte. Sunt prea bătrân pentru
toate astea. Hotărât prea bătrân…

Ce să mai vorbim, Jaskier adora de-a dreptul orăşelul Oxenfurt.

Terenul universităţii era înconjurat de un inel de ziduri, iar în jurul
acestuia se afla un alt inel – inelul mare, tumultuos, gâfâit, agitat şi
zgomotos al orăşelului. Orăşelul Oxenfurt din lemn multicolor, cu străduţe
înguste şi cu acoperişuri ascuţite. Orăşelul Oxenfurt, care trăia din
Academie, studenţi, savanţi, cercetători şi oaspeţi ai acestora, orăşel care
trăia din ştiinţă şi cunoaştere, din tot arsenalul procesului de cunoaştere. În
micuţul orăşel Oxenfurt, din cioburi şi frânturi de teorie se năşteau practica,
interesul şi câştigul.
716
 Poetul călărea agale pe o străduţă mocirloasă şi împânzită de oameni,
lăsând în urmă ateliere, chioşcuri, tarabe, prăvălii şi prăvălioare în care
datorită Academiei se produceau şi se vindeau zeci de mii de obiecte şi tot
felul de minuni inaccesibile în alte colţuri ale lumii şi a căror producţie era
considerată fie imposibilă, fie inutilă în acele alte colţuri ale lumii. Trecea
pe lângă taverne, cârciumi, magazinaşe, dughene, tejghele şi grătare mobile
care exalau mirosuri delicioase de mâncăruri sofisticate şi necunoscute în
alte colţuri ale lumii, pregătite în moduri insolite cu adaosuri şi condimente
greu de recunoscut. Acesta era Oxenfurtul, pestriţul, veselul, gălăgiosul şi
înmiresmatul orăşel în care nişte oameni şireţi şi plini de iniţiativă ştiau să
transforme teoria seacă şi inutilă, teoria pescuită pe bucăţele de la
universitate în adevărate minuni. Era, de asemenea, orăşelul distracţiilor, al
festinului etern, al sărbătorii perpetue şi al petrecăreţilor neobosiţi.
Străduţele răsunau din zori şi până-n noapte de muzică, de cântecele, de
clinchetul cupelor şi de ciocnitul halbelor, întrucât e bine cunoscut faptul că
nimic nu provoacă setea aşa cum o provoacă procesul de asimilare a
cunoştinţelor. În pofida regulilor stabilite de rector, care interziceau
studenţilor şi bacalaureaţilor să bea şi să petreacă înainte de lăsarea
întunericului, în Oxenfurt se bea şi se petrecea la orice oră, fără vreo
întrerupere, pentru că este cunoscut faptul că dacă există ceva care poate
provoca setea în şi mai mare măsură decât procesul de asimilare a
cunoştinţelor, acest ceva este prohibiţia totală sau parţială.
Jaskier a îmboldit jugănitul său, semimurg, continuând să-l călărească,
străbătând cu greu prin mulţimea care hoinărea pe străduţe. Precupeţi,
târgoveţi şi pierde-vară ambulanţi îşi promovau zgomotos mărfurile şi
serviciile amplificând hărmălaia din jur.
— Calamari! Calamari fripţi!
— Unguent pentru bube! Doar la mine! Unguent sigur şi miraculos!
— Pisici vânătoare, pisici fermecate! Ascultaţi-le, oameni buni, cum mai
miaună!
— Amulete! Elixiruri! Filtre de dragoste, leuştean şi alte afrodisiace
garantate! De la un vârf de cuţit până şi mortul învie! Cine mai doreşte, cine
mai pofteşte!
— Scot dinţii, aproape fără durere! Ieftin, ieftin ca braga!
— Ce înseamnă ieftin? s-a interesat Jaskier, în timp ce molfăia un
calamar mai tare decât flecul, înfipt într-un băţ.
— Doi taleri ora!
717
 Poetul a fost cuprins uşor de fiori, l-a îmboldit pe jugănit cu călcâiele. S-
a uitat pe furiş în spate. Doi indivizi care-l urmăreau de la primărie s-au
oprit lângă bărbier şi se prefăceau interesaţi de serviciile acestuia, scrise cu
creta pe o scândură. Jaskier nu s-a lăsat dus de nas. Ştia el bine ce îi interesa
pe ei de fapt.
Şi-a continuat drumul. A trecut pe lângă clădirea mare a bordelului „La
Bobocul de Trandafir” unde, din câte ştia, se ofereau servicii pline de
rafinament, necunoscute sau mai puţin populare în alte colţuri ale lumii.
Raţiunea lui s-a luptat preţ de câteva clipe cu caracterul său şi cu pofta de a
intra pentru vreo oră. A triumfat raţiunea. Jaskier a oftat şi s-a îndreptat spre
Universitate, străduindu-se să nu privească spre crâşmele dinspre care
veneau ecouri vesele de distracţie.
Da, ce să mai vorbim, trubadurul iubea orăşelul Oxenfurt.
S-a uitat în urmă din nou. Cei doi indivizi nu apelaseră la serviciile
bărbierului, cu toate că ar fi trebuit s-o facă fără să mai stea pe gânduri.
Acum se aflau în faţa unei prăvălii cu instrumente muzicale, prefăcându-se
interesaţi de ocarinele din lut. Negustorul se dădea peste cap lăudându-şi
marfa şi contând pe un câştig. Jaskier ştia bine că nu este cazul şi că n-are
pe ce conta.
Şi-a îndreptat calul spre Poarta Filosofilor, intrarea principală a
Academiei. A rezolvat rapid formalităţile, constând în înscrierea în cartea
de oaspeţi şi predarea jugănitului la grajd.
Dincolo de Poarta Filosofilor l-a luat în primire o altă lume. Terenul
universităţii era decuplat de la infrastructura urbană comună şi nu era,
precum orăşelul, scena unei lupte încrâncenate pentru fiecare stânjen de
spaţiu. Totul arăta aproape la fel cum fusese lăsat de elfi. Aleile largi
presărate cu pietriş colorat între mici palate de o supleţe care bucura ochiul,
garduri dantelate, mici ziduri, garduri vii, canale, punţi, ronduri cu flori şi
parcuri verzi care erau strivite doar pe alocuri de câte o clădire mare şi
severă, construită în vremurile posterioare, postelfice. Totul strălucea de
curăţenie, era silenţios şi nobil, întrucât aici era interzisă orice formă de
negoţ şi de servicii plătite, fără a mai pomeni de distracţii şi plăceri trupeşti.
Pe micile alei ale parcului treceau agale studenţi cufundaţi în lectura
cărţilor şi pergamentelor. Alţii, aşezaţi pe băncuţe, pe borduri sau pe gazon,
îşi spuneau reciproc lecţiile, discutau sau jucau discret „capra”, „ţurca” şi
„turma” sau alte jocuri care implicau inteligenţa. De asemenea, se plimbau
pe acolo profesorii, demni şi mândri, absorbiţi de conversaţii şi dispute.
718
Hoinăreau şi tinerii bacalaureaţi cu privirile aţintite pe fundurile
studentelor. Jaskier constata bucuros că nu se schimbase nimic în Academie
de pe vremea lui.
Vântul adia dinspre Deltă, aducând un parfum slab dinspre mare, precum
şi o putoare ceva mai puternică de hidrogen sulfurat provenit de la
impunătoarea clădire a Catedrei de Alchimie care domina canalul. Printre
tufişurile parcului, lipite de dormitoarele studenţilor, ciripeau florinţii
cenuşiu-gălbui, iar într-un plop şedea un urangutan care evadase cu
siguranţă de la grădina zoologică a Catedrei de Istorie Naturală.
Fără să piardă timpul, poetul mărşăluia alert prin labirintul de alei şi
garduri vii. Cunoştea terenul universităţii ca pe propriul său buzunar şi nici
nu e de mirare, studiase aici patru ani, după care a predat un an la Catedra
de Truverologie şi Poezie. I-a fost propus postul de profesor în urma
examenului final luat cu brio, ceea ce produsese stupoare în rândurile
examinatorilor, care în timpul studenţiei îl luaseră drept leneş, petrecăreţ şi
idiot. Mai târziu, după câţiva ani de hoinărit prin ţară cu lăuta, faima sa de
menestrel a ajuns departe, Academia a început să-i solicite cu insistenţă
vizitele şi lecţiile magistrale ca invitat. Jaskier ceda rareori, deoarece
înclinaţia către vagabondare lupta constant în interiorul său cu predilecţia
lui către confort, lux şi venituri stabile. Precum şi, evident, cu simpatia sa
pentru orăşelul Oxenfurt.
A privit în urmă. Cei doi indivizi, care nu achiziţionaseră nici ocarine,
nici fluiere şi nici scripci, păşeau în urma lui la o anumită distanţă,
observând cu atenţie vârfurile copacilor şi faţadele clădirilor.
Fluierând relaxat, poetul a schimbat direcţia marşului şi s-a îndreptat
către palatul în care se afla Catedra de Medicină şi Ierbologie. Aleea care
ducea la Catedră roia de fete cu tunici caracteristice verde deschis. Jaskier
le scruta cu atenţie, căutând feţe cunoscute.
— Shani!
Tinerica medicinistă cu părul arămiu, tuns mai jos de urechi, şi-a dezlipit
privirea dintr-un atlas de anatomie şi s-a ridicat de pe o băncuţă.
— Jaskier! a zâmbit, întredeschizându-şi ochii căprui veseli. Nu te-am
văzut de-o grămadă de ani! Hai să te prezint prietenelor. Îţi adoră
versurile…
— Mai târziu, a murmurat bardul. Uită-te discret, Shani. Îi vezi pe cei
doi?
— Granguri. Medicinista şi-a încreţit năsucul în vânt, a pufnit, stârnindu-
719
i admiraţia lui Jaskier pentru uşurinţa specifică studenţilor de a-i recunoaşte
pe agenţi, spioni şi turnători. Aversiunea studenţilor faţă de serviciile
secrete era proverbială, deşi nu prea raţională. Terenul universităţii era
suveran şi sacru, iar studenţii şi profesorii, intangibili. Serviciile, deşi
adulmecau câte ceva, nu îndrăzneau să inoportuneze şi nici să le facă viaţa
amară universitarilor.
— Mă urmăresc de la Piaţa Mare, a zis Jaskier, prefăcându-se că o
îmbrăţişează pe medicinistă şi că o curtează. Faci ceva pentru mine, Shani?
— Depinde. Fata şi-a retras gâtul zvelt ca o căprioară speriată. Dacă
iarăşi te-ai băgat în vreo belea…
— Nu, nu, a liniştit-o repede. Vreau doar să transmit un mesaj şi nu pot
de unul singur cu acest rahat care mi s-a lipit de tocuri…
— Să-i chem pe băieţi? E de-ajuns să strig o dată şi scapi imediat de
granguri.
— Stai blândă! Vrei să stârnim valuri? Scandalul cu ghetoul pupitrelor,
cu discriminarea neoamenilor abia s-a încheiat şi tu vrei altul? Şi în afară de
asta, detest violenţa. O scot eu la capăt cu spionii. Tu în schimb, dac-ai
putea…
Şi-a apropiat buzele de părul arămiu, şoptindu-i ceva. Ochii lui Shani s-
au lărgit.
— Un vrăjitor? Un vrăjitor adevărat?
— Taci, pentru zei. Faci asta pentru mine, Shani?
— Cum să nu? a zâmbit medicinista entuziasmată. Măcar pentru simpla
curiozitate de a-l vedea de aproape pe vestitul…
— Mai încet, te-am rugat. Dar ţine minte, niciun cuvânt nimănui.
— Secret profesional. Shani a afişat un zâmbet şi mai frumos, iar lui
Jaskier i-a venit cheful de a compune o baladă dedicată femeilor ca ea, nu
prea frumoase şi totuşi extrem de fermecătoare, celor pe care le visezi
noaptea, în timp ce pe cele cu frumuseţe clasică le uiţi după cinci minute.
— Mulţumesc, Shani!
— Nimica toată, Jaskier! Cu bine! Mergi sănătos!
Sărutându-se cum se cuvine pe obraji, bardul şi medicinista au pornit
rapid în direcţii opuse, ea în direcţia Catedrei, el în direcţia Parcului
Gânditorilor.
Bardul a trecut pe lângă edificiul modern şi sobru al Catedrei de
Tehnică, cunoscut printre studenţi şi sub numele de „Deus ex machina”, a
cotit pe Podul lui Guildenstern. N-a ajuns prea departe. După curbura aleii,
720
lângă piedestalul cu bustul din bronz al lui Nicodemus de Boot, primul
rector al Academiei, îl aşteptau cei doi indivizi. Urmând obiceiul tuturor
grangurilor din lume, evitau să-l privească în ochi şi, ca toţi grangurii din
lume, aveau nişte moace comune şi spălăcite cărora se străduiau să le
confere o expresie inteligentă, dar nu reuşeau decât să pară nişte maimuţe
suferinde de o boală mintală.
— Salutări de la Dijkstra, a zis unul dintre spioni. Mergem!
— Asemenea! i-a răspuns nepăsător bardul. Mergeţi!
Spionii s-au uitat unul la altul, după care, fără să se clintească din loc, şi-
au aţintit privirile pe un cuvânt urât mâzgălit de cineva cu cărbune pe soclul
bustului rectorului. Jaskier a oftat.
— Ceea ce-mi şi imaginam, a zis aranjându-şi lăuta pe braţ. Aşadar voi
fi irevocabil obligat să merg undeva cu stimaţii domni? Asta e, ce să-i faci?
Să mergem atunci. Voi în faţă, eu în spate. În această situaţie concretă, fie
ca vârsta să-i cedeze frumuseţii locul de onoare în formaţie.
Dijkstra, şeful serviciilor secrete ale regelui Vizimir de Redania, nu arăta
a spion. De fapt nu se încadra în stereotipul spionului, conform căruia
acesta trebuie să fie întotdeauna scund, slăbănog, şobolănos, cu ochi mici,
pătrunzători, scânteind de sub o glugă neagră. Dijkstra, după cum bine ştia
Jaskier, nu purta glugă niciodată, preferând în mod evident hainele de culori
deschise. Era înalt de aproape şapte picioare şi cântărea cu siguranţă mulţi
talanţi. Când îşi încrucişa braţele pe piept, şi-i plăcea s-o facă, părea că doi
caşaloţi se tăvăleau pe o balenă. În ceea ce priveşte trăsăturile feţei,
culoarea părului şi tenului, acestea aduceau cu ale unui porc proaspăt periat.
Jaskier cunoştea puţine persoane ale căror aparenţe erau la fel de înşelătoare
ca ale lui Dijkstra. Pentru că acest gigant porcin, care dădea senzaţia de
cretin veşnic somnoros şi buhăit, poseda un intelect incredibil de rapid. Şi o
autoritate ieşită din comun. O zicală la modă la Curtea regelui Vizimir
spunea că, dacă Dijkstra afirmă că este amiază, iar în jur domneşte
întunericul de nepătruns, atunci trebuie să începi să te îngrijorezi de soarta
soarelui.
În momentul de faţă, poetul avea însă cu totul alte motive de îngrijorare.
— Jaskier, i-a spus somnolent Dijkstra, încrucişându-şi caşaloţii pe
balenă. Băi, cap de bivol! Băi, idiot patentat! Chiar trebuie totdeauna să
distrugi tot ceea ce înfiripezi? Oare n-ai putea şi tu măcar o dată în viaţă să
faci ceva ca lumea? Îmi este cunoscut faptul că nu eşti capabil să gândeşti
autonom. Îmi este cunoscut faptul că ai aproape patruzeci de ani, arăţi ca şi
721
cum ai avea treizeci, îţi imaginezi că ai un pic peste douăzeci şi procedezi
ca şi cum n-ai avea nici zece. Fiind conştient de cele menţionate, de obicei
îţi dau indicaţii precise. Îţi zic ce trebuie să faci, când trebuie şi în ce mod.
Şi de fiecare dată am impresia că vorbesc la pereţi.
— Eu, în schimb, a răspuns poetul mimând aroganţa, de fiecare dată am
impresia că vorbeşti doar pentru a face gimnastica buzelor şi a limbii. Aşa
că treci la concret şi elimină figurile retorice şi falsa oratorie. Despre ce este
vorba de data aceasta?
Şedeau la o masă mare de stejar, înconjuraţi de rafturi încărcate de cărţi
şi ticsite de suluri de pergament, la ultimul etaj al rectoratului, într-una
dintre încăperile închiriate, pe care Dijkstra le numea în glumă Catedra de
Istorie Contemporană, iar Jaskier Catedra de Spionaj Comparat şi Sabotaj
Aplicat. Erau, cu tot cu poetul, patru persoane – adică în afară de Dijkstra
participau la conversaţie încă două persoane. Una dintre aceste persoane
era, ca de obicei, Ori Reuven, secretarul şefului spionilor rodanieni, bătrân
şi cu nasul mereu înfundat. Cea de-a doua persoană nu era una obişnuită.
— Ştii bine despre ce este vorba, i-a răspuns rece Dijkstra. Însă, întrucât
se pare că te amuză să joci rolul idiotului, nu-ţi voi strica distracţia şi-ţi voi
explica în cuvinte simple. Sau poate că-ţi doreşti acest privilegiu, Filippa?
Jaskier s-a uitat spre cea de-a patra persoană prezentă la întâlnire, care se
abţinuse să vorbească până atunci. Filippa Eilhart arăta de parcă abia sosise
la Oxenfurt sau plănuia să plece în curând, pentru că nu purta rochia fină şi
nici bijuteriile preferate, cu agate negre, nici machiajul în tonuri puternice.
Era îmbrăcată cu o jachetă scurtă masculină, colanţi şi cizme înalte,
veşminte pe care poetul le numea „de campanie”. Părul închis al
magicienei, de obicei despletit şi într-o dezordine pitorească, era pieptănat
spre spate şi legat cu o panglică pe ceafă.
— Să nu pierdem timpul! a zis, ridicându-şi sprâncenele frumos
conturate. Jaskier are dreptate. Putem să eludăm oratoria şi elocvenţa de
efect, care nu ne duc nicăieri, pentru că problema pe care trebuie s-o
rezolvăm este simplă şi banală.
— Oh, da, a zâmbit Dijkstra. Banală. Un agent Nilfgaardian periculos,
care ar putea să şadă banal în cea mai sinistră temniţă de-a mea din
Tretogor, a şters-o banal, fiind avertizat şi pus pe drumuri de stupizenia
banală a domnilor Jaskier şi Geralt. Am văzut la viaţa mea oameni care se
îndreptau spre eşafod pentru banalităţi mai mărunte. De ce nu m-ai informat
despre capcana voastră, Jaskier? Nu ţi-am poruncit oare să mă informezi în
722
legătură cu toate urzelile vrăjitorului?
— N-am ştiut nimic despre urzelile lui Geralt, a minţit cu convingere
Jaskier. Ţi-am spus doar că s-a dus în Temeria, la Sodden, în căutarea
acelui Rience. Ţi-am spus şi că s-a întors. Eram sigur că s-a lăsat păgubaş.
Rience s-a volatilizat literalmente, vrăjitorul n-a găsit nici cea mai mică
pistă, adu-ţi aminte că ţi-am spus asta…
— Ai minţit, a afirmat rece spionul. Vrăjitorul a dat de urmele lui
Rience. Sub forma unor cadavre. Atunci s-a hotărât să-şi schimbe tactica. În
loc să fugă după Rience, s-a hotărât să aştepte până când Rience îl va găsi
pe el. S-a angajat ca escortă pe un şlep al Companiei Malatius şi Grock. A
făcut-o premeditat. Ştia că acest fapt va fi trâmbiţat de Companie şi atunci
Rience va afla şi va intra în acţiune. Şi domnul Rience a intrat în acţiune.
Nesimţit şi sigur pe sine însuşi, domnul Rience nu s-a învrednicit măcar să
facă uz de nume false sau pseudonime. Domnul Rience care pute de la o
milă distanţă a horn Nilfgaardian. Şi a magician renegat. Nu-i aşa, Filippa?
Magiciana nici n-a confirmat, nici n-a infirmat. A tăcut privindu-l pe
Jaskier inchizitorial şi pătrunzător. Poetul şi-a lăsat privirea în jos şi şi-a
dres nesigur vocea. Nu-i plăceau astfel de priviri.
Jaskier clasifica femeile atractive, incluzând şi magicienele printre ele,
în: superagreabile, agreabile, dezagreabile şi foarte dezagreabile. Cele
superagreabile acceptau cu o bucurie explozivă propunerea de a merge în
pat, agreabilele reacţionau cu un zâmbet bucuros. Dezagreabilele
răspundeau în moduri dificil de prevăzut. În schimb, celor foarte
dezagreabile nici măcar nu îndrăznea să le facă nici cea mai mică aluzie,
deoarece doar simplul gând că ar putea să le lanseze o asemenea propunere
îi provoca fiori ciudaţi pe şira spinării şi tremur de genunchi.
Filippa Eilhart, cu toate că era foarte atractivă, era în mod decisiv foarte
dezagreabilă.
Pe deasupra, Filippa Eilhart era o persoană foarte importantă în Consiliul
Magicienilor şi o magiciană de încredere de la Curtea regelui Vizimir. Era o
magiciană foarte dotată. S-a dus vestea că era una dintre puţinele care
stăpâneau arta polimorfismului. Arăta ca de treizeci de ani. Cu siguranţă
avea peste trei sute.
Dijkstra, împletindu-şi palmele pufoase pe burtă, îşi învârtea degetele
mari în morişcă. Filippa tăcea în continuare. Ori Reuven tuşea, îşi smiorcăia
nasul şi se foia aranjându-şi întruna toga amplă. Toga arăta ca a unui
profesor, dar nu părea a fi primită din partea Senatului. Părea găsită într-o
723
groapă de gunoi.
— Vrăjitorul ăla al tău, a lătrat deodată spionul, nu l-a apreciat pe
domnul Rience la justa sa valoare. I-a pregătit o capcană, astfel a dat
dovadă de o lipsă totală de raţiune, pornind de la presupunerea că Rience se
va obosi să vină el însuşi în persoană până la el. Conform planurilor
vrăjitorului, Rience trebuia să se simtă în siguranţă. Trebuia să nu se prindă
de capcană sub nicio formă, trebuia să nu observe nicăieri subalternii
domnului Dijkstra, care-l pândeau. Pentru că, la recomandarea vrăjitorului,
dom’ Jaskier nu i-a suflat niciun cuvinţel domnului Dijkstra despre capcana
pusă la cale. Deşi, conform ordinelor primite, dom’ Jaskier era obligat să-i
sufle. În această privinţă, dom’ Jaskier avea ordine clare şi concrete, dar a
considerat mai adecvat să le ignore.
— Nu sunt subalternul tău, s-a zburlit poetul. Şi nu trebuie să mă supun
recomandărilor şi ordinelor tale. Te mai ajut din când în când, dar o fac din
proprie iniţiativă, din obligaţia de patriot, ca să nu rămân cu mâinile în sân
în faţa schimbărilor survenite…
— Spionezi pentru toţi cei care te plătesc, l-a întrerupt Dijkstra. Îi
informezi pe toţi cei care te au la mână cu ceva. Şi eu te am la mână cu
multe chestii, Jaskier. Aşa că nu te mai opune.
— Nu mă tem de şantaj!
— Punem pariu?
Filippa Eilhart a ridicat mâna:
— Mai multă seriozitate, domnilor! Ne îndepărtăm de subiect.
— Corect. Spionul s-a tolănit în fotoliu. Ascultă la mine, poetule. Ceea
ce s-a întâmplat nu se mai poate repara. Rience a fost avertizat şi nu mai
poate fi dus cu zăhărelul. Dar nu pot admite ca ceva asemănător să se
întâmple pe viitor. De aceea vreau să vorbesc cu vrăjitorul. Adu-mi-l. Şi
mai termină cu slalomurile prin orăşel şi cu încercările de a scăpa de agenţii
mei. Du-te direct la Geralt şi adu-mi-l aici, la Catedră. Trebuie să vorbesc
cu el. Personal şi fără martori. Fără gâlceava şi rumoarea care s-ar stârni
dacă l-aş aresta pe vrăjitor. Adu-mi-l, Jaskier. Asta-i tot ce-ţi cer
deocamdată.
— Geralt a plecat, a minţit cu seninătate bardul.
Dijkstra i-a aruncat o privire magicienei. Jaskier s-a încordat în
aşteptarea impulsului de sondare a creierului, dar n-a simţit nimic. Filippa îl
privea cu ochii întredeschişi, dar nu dădea de înţeles că ar fi încercat să-i
verifice sinceritatea prin intermediul magiei.
724
 — O să-l aştept să se întoarcă, a oftat Dijkstra, prefăcându-se că-l crede.
Chestiunea pe care trebuie s-o discut cu el este importantă, aşa că-mi voi
face modificări în agendă şi-l voi aştepta pe vrăjitor. Când se va întoarce,
adu-mi-l. Cu cât mai repede, cu atât mai bine. Mai bine pentru toată lumea.
— Aş putea întâmpina dificultăţi, s-a strâmbat Jaskier, să-l conving pe
Geralt să vină aici. El, închipuieşte-ţi, nutreşte o silă inexplicabilă faţă de
spioni. Cu toate că pare să înţeleagă că este o slujbă ca oricare alta, îi
repugnă cei care o îndeplinesc. Raţiunea patriotică, după cum susţine el,
este una, dar în profesia de spion se înrolează numai nişte canalii ticăloase
şi ultimii…
— Gata, ajunge! Dijkstra a fluturat mâna a lehamite. Fără vorbe goale, te
rog, că mă plictisesc. Sunt atât de grosolane.
— Şi eu sunt de aceeaşi părere, a pufnit trubadurul. Vrăjitorul, un tip
cumsecade, sincer şi transparent, nu se pune cu noi, ăştia din lume. El
detestă pur şi simplu spionii, n-o să vrea să stea de vorbă cu tine pentru
nimic în lume, iar de ajutat serviciile secrete, nici gând. Şi pe deasupra, nu-l
ai cu nimic la mână.
— Te înşeli, i-a zis spionul. Îl am. Şi nu numai cu o singură chestie. Dar
pentru moment îmi ajunge faza cu altercaţia de pe şlep de lângă Cărpiniş.
Ştii cine erau cei care au luat cu asalt şlepul? Nu erau oamenii lui Rience.
— Nu-i nimic nou pentru mine, a răspuns relaxat poetul. Sunt convins că
erau nişte canalii care populează Garda temeriană. Rience se interesase
despre vrăjitor, cu siguranţă promisese recompense consistente pentru
informaţiile referitoare la el. Era clar că avea mare nevoie de vrăjitor.
Câţiva şmecheraşi au încercat aşadar să-l pescuiască pe Geralt, cu gândul
să-l ascundă într-o vizuină, ca apoi să i-l vândă lui Rience, dictând ei
condiţiile şi pretinzând cât de mult s-ar fi putut. Pentru că doar pentru o
simplă informaţie ar fi primit prea puţin sau poate chiar nimic.
— Felicitări pentru perspicacitate! Bineînţeles, vrăjitorului, nu ţie, tu nu
te-ai fi prins nici în ruptul capului de aşa ceva. Dar situaţia este mai
complicată decât ţi se pare. Şi confraţii mei, oamenii din serviciul secret al
regelui Foltest, sunt interesaţi, după cum se vede, de domnul Rience. Au
aflat despre planurile puse la cale de acei şmecheraşi, cum îi numeşti tu. Ei
au fost cei care au luat cu asalt şlepul, vrând să-l captureze pe vrăjitor.
Astfel au vrut să-i arunce o momeală lui Rience sau poate au avut alt
obiectiv. Vrăjitorul i-a căsăpit pe agenţii temerieni la Cărpiniş, înţelegi
Jaskier. Şeful lor este foarte, foarte supărat. Spui că Geralt a plecat? Sper că
725
nu în Temeria. De acolo poate să nu se mai întoarcă niciodată.
— Şi cu asta îl ai la mână?
— Şi încă cum! Exact. Aş putea să-l împac pe şeful temerienilor. Dar nu
gratis. Dar unde a plecat vrăjitorul, Jaskier?
— La Novigrad, a minţit trubadurul fără să stea pe gânduri. A plecat în
căutarea lui Rience.
— Eroare, gravă eroare! i-a zâmbit spionul, prefăcându-se că n-a sesizat
minciuna. Vezi, mare păcat că nu şi-a înfrânt repulsia şi nu a luat legătura
cu mine. L-aş fi scutit de multe eforturi. Rience nu se află la Novigrad. În
schimb, acolo sunt prin toate cotloanele agenţi temerieni. Cu siguranţă îl
pândesc pe vrăjitor. S-au prins şi ei de povestea de care eu m-am prins de
mult. S-au prins că vrăjitorul Geralt de Rivia, interogat cum trebuie, poate
să răspundă la multe întrebări. Întrebări pe care încep să şi le pună serviciile
secrete din toate cele Patru Regate. Treaba este foarte simplă: vrăjitorul
vine aici la Catedră şi-mi răspunde mie la aceste întrebări. Iar eu îl voi lăsa
în pace. Îi voi linişti şi pe temerieni. Iar lui îi voi garanta siguranţa.
— Despre ce întrebări este vorba? Poate sunt în stare să răspund eu la
ele.
— Nu mă face să râd, Jaskier!
— Şi totuşi, a intervenit deodată Filippa Eilhart, poate ar fi în stare?
Poate că ne-ar scurta timpul? Nu uita, Dijkstra, că poetul nostru este băgat
în scandal până peste gât. Până una-alta, îl avem aici, pe când pe vrăjitor
nu. Unde este copilaşul cu care a fost văzut Geralt la Kaedwen? Fetiţa cu
părul cenuşiu şi cu ochii verzi. Cea despre care te-a întrebat Rience atunci
în Temeria, când te-a prins şi te-a torturat. Ei, Jaskier? Ce ştii despre fetiţă?
Unde a ascuns-o vrăjitorul? Încotro a plecat Yennefer după ce a primit
scrisoarea de la Geralt? Unde se ascunde Triss Merigold şi ce motive are ca
să se ascundă?
Dijkstra nu s-a clintit, dar din privirea adresată magicienei, Jaskier şi-a
dat seama că spionul era surprins. Era clar că întrebările puse de Filippa au
fost adresate prea devreme. Şi unei persoane nepotrivite. Întrebările dădeau
impresia că erau precipitate şi imprudente. Problema era că Filippa Eilhart
putea fi acuzată de orice, exceptând precipitarea şi imprudenţa.
— Îmi pare rău, a zis Jaskier stins, dar nu am răspuns la niciuna dintre
întrebări. V-aş ajuta, dac-aş putea. Dar nu pot.
Filippa l-a privit direct în ochi.
— Jaskier, i-a zis printre dinţi, dacă ştii unde se află fetiţa, spune-ne. Îţi
726
garantez că şi pe mine, şi pe Dijkstra ne interesează doar siguranţa ei.
Siguranţă care este ameninţată.
— Nu mă îndoiesc, a minţit poetul, că exact asta este ceea ce vă
interesează. Dar eu chiar nu ştiu despre ce vorbiţi. N-am văzut-o în viaţa
mea pe copila care vă interesează atât de mult. Iar Geralt…
— Geralt, l-a întrerupt Dijkstra, nu şi-a permis să te facă părtaş la
confidenţele lui, nu ţi-a suflat nicio vorbă, deşi nu mă-ndoiesc că l-ai
copleşit cu întrebări. Interesant, de ce? Ce crezi, Jaskier? Oare acest
prostănac de bună-credinţă, căruia îi repugnă spionii, te-a mirosit cine eşti
cu adevărat? Lasă-l în pace, Filippa, ne pierdem timpul. El ştie un căcat, nu
te lăsa dusă de nas de mutrele lui interesante şi de zâmbetele înşelătoare.
Nu ne poate ajuta decât într-un singur mod. Când vrăjitorul va ieşi din
bârlogul său, îl va contacta pe nimeni altul decât pe Jaskier. Pentru că îl
consideră, imaginează-ţi, un adevărat prieten.
Jaskier a ridicat încet capul.
— Aşa-i, a confirmat. Aşa mă consideră. Şi, imaginează-ţi, Dijkstra, că
nu fără motiv. Acceptă asta în sfârşit şi trage concluziile. Le-ai tras? Poţi
de-acum să încerci să mă şantajezi.
— Oo, ohoo… a zâmbit spionul. Da’ sensibil mai eşti la acest capitol! Ia
mai lasă la o parte fumurile, poetule! Am glumit. Şantaj între camarazi?
Nici vorbă. Iar acelui vrăjitor al tău, crede-mă, nu-i doresc răul şi nici nu
am de gând să-i fac vreun rău. Cine ştie, poate cădem la o înţelegere, spre
binele ambelor părţi. Dar ca s-ajungem la aşa ceva, trebuie să ne întâlnim
mai întâi. Când se va lăsa deconspirat, adu-l la mine. Te rog foarte mult,
Jaskier! Foarte mult. Înţelegi cât de mult te rog?
Trubadurul a pufnit.
— Am înţeles cât de mult.
— Aş vrea să cred că este adevărat. Bine, acum du-te de-aici! Ori condu-
l pe domnul trubadur până la ieşire.
— Numai bine! a zis Jaskier ridicându-se. Vă doresc succes în viaţa
profesională şi personal! Respectele mele, Filippa! Aaa, Dijkstra! Agenţii
care mă urmăresc. Revocă-i.
— Desigur, a minţit spionul. Îi revoc. Nu mă crezi?
— Cum să nu? a minţit poetul. Te cred.

Jaskier şi-a petrecut timpul pe terenul Academiei până seara. Tot timpul
se uita atent în jur, dar nu i-a mai observat pe grangurii care-l urmăreau. Şi
727
tocmai acest lucru îl neliniştea cel mai mult.
În Catedra de Truverologie a ascultat cursul despre poezia clasică. Apoi
a dormit dus la seminarul de poezie contemporană. L-au trezit nişte
bacalaureaţi cunoscuţi cu care a plecat la Catedra de Filosofie ca să
participe la o dispută lungă şi furtunoasă pe tema „Sensul şi originea vieţii”.
Înainte de lăsarea serii, jumătate dintre disputanţi erau beţi criţă, iar cealaltă
jumătate se pregătea de ciomăgeală, ţipând unii peste alţii şi făcând o
hărmălaie de nedescris. Toate acestea îi erau pe plac poetului.
S-a strecurat pe furiş la mansardă, a ieşit prin luminator, a coborât pe
jgheab până pe acoperişul bibliotecii şi a sărit de era să-şi rupă picioarele
până pe acoperişul sălii de disecţie. De acolo a pătruns în grădina lipită de
zid. Printre tufişurile dese de agrişe a dat peste o gaură pe care o lărgise el
însuşi pe vremea studenţiei. Dincolo de gaură se întindea orăşelul Oxenfurt.
S-a contopit cu mulţimea, apoi a străbătut rapid străduţele laterale,
făcând slalom ca un iepure fugărit de ogari. Ajuns în obor, a aşteptat ascuns
în umbră mai bine de jumătate de oră. Nu observase nimic suspect, a urcat
pe o scară până pe un acoperiş de paie şi a sărit pe acoperişul casei
cunoscutului maestru berar Wolfgang Amadeus Barbădeţap. S-a agăţat cum
a putut de acoperişul din ţigle năpădite de muşchi până a ajuns în cele din
urmă la gemuleţul unei anumite mansarde. În odăiţă, dincolo de fereastră
ardea o lampă cu untdelemn. Stând nesigur pe picioare pe uluc, Jaskier a
ciocănit în cadrul din plumb al gemuleţului. Fereastra nu era închisă şi a
cedat la o împingere uşoară.
— Geralt! Hei, Geralt!
— Jaskier? Aşteaptă… Nu intra, te rog…
— Cum să nu intru? Ce vrei să spui cu asta? Poetul a împins mai tare
geamul. Nu eşti singur sau ce? Doar nu te-a apucat amorul tocmai acum?
Negăsind răspunsul şi neaşteptându-l, s-a cocoţat pe pervaz, răscolind
merele şi cepele puse pe el.
— Geralt… a gâfâit şi a tăcut brusc. După care a suduit cu jumătate de
gură văzând tunica verde-deschis de medic aruncată pe jos. A deschis gura,
siderat, şi a tras o nouă înjurătură. Se putea aştepta la orice altceva. Dar nu
la asta.
— Shani… a scuturat din cap. Să-mi…
— Fără comentarii, te rog! Vrăjitorul s-a aşezat pe pat. Shani s-a
acoperit, trăgându-şi cearşaful până la nasul în vânt.
— Hai, intră odată! Geralt a întins mâna după pantaloni. Dacă ai ajuns să
728
intri pe geam, înseamnă că e vorba despre o problemă serioasă. Dar dacă nu
e serioasă, te arunc de pe geamul ăsta imediat.
Jaskier a coborât de pe pervaz rostogolind cepele rămase. S-a aşezat
trăgând cu piciorul un scăunel mic spre el. Vrăjitorul a luat de jos tunica lui
Shani şi pe-a sa. Avea o mutră năucită. S-a îmbrăcat în linişte. Medicinista,
ascunzându-se în spatele lui, se lupta cu o cămaşă. Poetul o privea cu
neobrăzare, căutând în minte comparaţii şi rime pentru pielea aurie în
lumina lămpii şi pentru forma sânilor săi mici.
— Despre ce este vorba, Jaskier?
Vrăjitorul îşi închidea cataramele de la cizme.
— Fă-ţi bagajul, i-a răspuns sec. Trebuie să ştergi putina repede.
— Cât de repede?
— Extraordinar de repede.
— Shani… Geralt şi-a dres glasul. Shani mi-a spus despre grangurii care
te urmăreau. I-ai pierdut, să înţeleg?
— Nu înţelegi nimic.
— Rience?
— Mai rău.
— În cazul ăsta, chiar că nu înţeleg… Stai aşa. Redanienii? Tretogor?
Dijkstra?
— Ai ghicit.
— Păi, ăsta nu este un motiv…
— Ăsta e un motiv, l-a întrerupt Jaskier. Pentru ei Rience nu mai
contează. Este vorba despre fată şi despre Yennefer. Dijkstra vrea să ştie
unde sunt. Te va forţa să-i spui. Înţelegi acum?
— Acum da. Atunci, s-o ştergem. Trebuie pe geam?
— Fără doar şi poate. Shani? Te descurci?
Medicinista şi-a aranjat tunica.
— Asta nu-i prima fereastră din viaţa mea.
— Eram sigur.
Poetul a măsurat-o cu atenţie, aşteptând să vadă bujori de ruşine demni
de rimă şi metaforă.
S-a înşelat. Bucuria din ochii căprui şi zâmbetul neruşinat a fost tot ceea
ce a văzut.
Pe pervaz a planat fără zgomot o bufniţă cenuşie imensă. Shani şi-a
reprimat un ţipăt. Geralt a pus mâna pe sabie.
— Nu te prosti, Filippa! i-a zis Jaskier.
729
 Bufniţa a dispărut lăsând-o în loc pe Filippa Eilhart, aşezată dizgraţios
pe vine. Magiciana a sărit imediat în odăiţă, aranjându-şi părul şi hainele.
— Bună seara, a zis rece. Fă prezentările, Jaskier!
— Geralt de Rivia. Shani de la Medicină. Iar această bufniţă care a
zburat atât de abil pe urmele mele nu e deloc o bufniţă. E Filippa Eilhart din
Consiliul Magicienilor, actualmente în slujba regelui Vizimir, giuvaierul
Curţii din Tretogor. Păcat că n-avem decât un singur scaun aici.
— E de-ajuns.
Magiciana s-a făcut comodă în scăunelul eliberat de trubadur, a insistat
cu privirea asupra celor prezenţi, oprindu-se ceva mai mult la Shani.
Medicinista, spre uimirea lui Jaskier, s-a înroşit subit.
— În principiu, ceea ce mă aduce aici îl priveşte exclusiv pe Geralt de
Rivia, a comentat Filippa după o clipită. Sunt conştientă însă că ar fi o lipsă
de tact să poftesc afară pe cineva, aşadar…
— Pot să ies, a zis nesigură Shani.
— Nu poţi, a murmurat Geralt. Nimeni nu poate până când nu se va
clarifica situaţia. Nu-i aşa, doamnă Eilhart?
— Pentru tine sunt Filippa, a zâmbit magiciana. Hai să lăsăm
convenienţele! Şi nu trebuie să iasă nimeni de-aici, nu mă deranjează
prezenţa nimănui. Cel mult mă miră, dar ce să-i faci, viaţa este un şir
neîntrerupt de surprize… aşa cum obişnuieşte să spună una dintre
cunoştinţele mele… Aşa cum obişnuieşte să spună o cunoştinţă de-a noastră
comună, Geralt. Studiezi medicina, Shani? În ce an eşti?
— În anul trei, a îngăimat fata.
— Ah. Filippa Eilhart nu se uita la ea, ci la vrăjitor. Şaptesprezece ani,
ce vârstă frumoasă! Yennefer ar da orice ca să aibă din nou vârsta aceasta.
Ce părere ai, Geralt? La urma urmei o voi întreba despre asta cu proxima
ocazie.
Vrăjitorul a zâmbit sinistru.
— Nu am dubii că o vei întreba. Nu am dubii că vei îmbogăţi întrebarea
cu un comentariu. Nu am dubii că te vei amuza teribil. Iar acum treci, te
rog, la subiect.
— Bine zici, a afirmat magiciana cu o înclinare din cap, devenind
serioasă. E timpul să începem. Iar tu nu prea mai ai timp. Jaskier a reuşit cu
siguranţă să-ţi spună că pe Dijkstra l-a apucat deodată cheful de a se întâlni
cu tine şi de a purta o conversaţie cu scopul de a-i dezvălui locul de sejur al
unei anumite fete. În acest sens, Dijkstra are ordine precise de la regele
730
Vizimir, aşadar cred că va insista foarte mult ca să-i comunici acel loc.
— Evident. Mulţumesc pentru avertisment. Un singur lucru mă intrigă
puţin. Susţii că Dijkstra a primit ordine precise de la rege. Dar tu n-ai primit
niciunul? Doar ocupi un loc important în consiliul lui Vizimir.
— Bineînţeles, a zis magiciana, care nu părea afectată de sarcasm. Ocup.
Şi-mi tratez cu seriozitate obligaţiile, care constau în a-l proteja pe rege să
nu comită greşeli. Uneori, cum e şi în acest caz concret, nu am voie să-i
spun regelui direct că face o greşeală şi nici să-l sfătuiesc să nu ia o decizie
pripită. Pur şi simplu trebuie să-l împiedic să comită o greşeală. Ai înţeles?
Vrăjitorul a confirmat dând din cap. Jaskier se întreba dacă înţelege cu
adevărat, deoarece ştia bine că Filippa minţea mai mult decât vorbea.
— Văd, aşadar, a spus răspicat Geralt, demonstrând că a înţeles perfect,
că şi Consiliul Magicienilor este interesat de protejata mea. Magicienii vor
să afle unde este pupila mea. Şi vor s-o prindă înaintea lui Vizimir sau a
altcuiva. De ce, Filippa? Oare ce are protejata mea de stârneşte atâta
interes?
Ochii magicienei s-au îngustat.
— Nu ştii? a sâsâit. Atât de puţin ştii despre pupila ta? Nu vreau să trag
concluzii pripite, dar aşa o lipsă de cunoaştere pare să semnaleze nulitatea
calificărilor tale ca tutor. Zău că mă miră faptul că, fiind atât de ignorant şi
neinformat, ţi-ai asumat acest rol. Şi mai mult decât atât, te-ai hotărât să nu-
i laşi să se ocupe de ea pe cei care au atât calificările, cât şi dreptul s-o facă.
Şi cu toate astea, te întrebi de ce. Ai grijă, Geralt, să nu-ţi fie fatală aroganţa
asta a ta. Ai grijă. Şi ai grijă de această fată, la naiba! Ai grijă ca de ochii
din cap! Iar dacă nu eşti capabil singur, apelează la ajutorul altora!
Jaskier a crezut preţ de-o clipă că vrăjitorul va menţiona rolul acceptat
de Yennefer. N-ar fi riscat nimic şi i-ar fi combătut argumentele Filippei.
Dar Geralt tăcea. Poetul bănuia motivele. Filippa ştia totul. Filippa l-a
avertizat. Iar vrăjitorul a înţeles avertismentul.
S-a concentrat pe observarea ochilor şi chipurilor, întrebându-se dacă-i
unise ceva pe cei doi în trecut. Jaskier ştia că astfel de dueluri de cuvinte şi
aluzii care demonstrau o fascinaţie reciprocă, purtate de vrăjitor cu
magicienele, se terminau de regulă în pat. Dar observaţia, ca de obicei, n-a
dus la niciun rezultat. Pentru a afla dacă pe vrăjitor îl lega ceva de cineva,
n-avea decât o singură modalitate: trebuia să intre pe fereastră în momentul
oportun.
— Tutela, şi-a continuat magiciana discursul, înseamnă să-ţi asumi
731
responsabilitatea pentru securitatea unei fiinţe incapabile să şi-o asigure
singură. Dacă-ţi expui protejata… Dacă i se întâmplă vreo nenorocire,
răspunderea va cădea pe tine, Geralt. Numai şi numai pe tine.
— Ştiu.
— Mă tem că totuşi ştii prea puţin.
— Atunci, luminează-mă! De ce dintr-odată atâtea persoane vor să mă
elibereze de povara responsabilităţii, vor să-mi preia obligaţiile şi să se
ocupe de pupila mea? Ce vrea de la Ciri Consiliul Magicienilor? Ce vor de
la ea Dijkstra şi regele Vizimir, ce vor de la ea temerienii? Ce vrea un
anume Rience care la Sodden şi în Temeria a ucis trei persoane care cu doi
ani în urmă avuseseră legătură cu mine şi cu fetiţa? Care aproape l-a omorât
pe Jaskier încercând să-i smulgă informaţii despre ea? Cine este acest
Rience, Filippa?
— Nu ştiu, a zis magiciana. Nu ştiu cine este Rience. Dar, la fel ca şi ţie,
tare mi-ar plăcea să aflu.
— Oare acel Rience, a intervenit pe neaşteptate Shani, are pe faţă o
cicatrice de la o arsură de gradul trei? Dacă-i aşa, eu ştiu cine este. Ştiu şi
unde este.
În tăcerea aşternută au început să ciocănească primele picături de ploaie
pe jgheabul de la fereastră.

732
 Crima este de fiecare dată o crimă, indiferent de cauze şi de
împrejurări. Cei care omoară sau pun la cale un omor sunt
criminali şi nemernici, indiferent de cine sunt ei: regi, prinţi,
mareşali sau judecători. Niciunul dintre cei care plănuiesc sau
săvârşesc o violenţă nu are dreptul de a se considera mai bun
decât un simplu ucigaş. Întrucât orice violenţă, prin natura sa,
duce inevitabil la crimă.

NICODEMUS BOOT, Meditaţii despre viaţă,

fericire şi bunăstare

733
 6
— Să nu facem nicio greşeală! a spus regele Redaniei, Vizimir,
răsfirându-şi părul de pe tâmplă cu degetele încărcate de inele. Nu ne putem
permite nici erori şi nici confuzii.
Cei prezenţi tăceau. Demawend, guvernatorul de Aedirn, stătea tolănit în
fotoliu, cu privirea aţintită la halba de bere de pe burtă. Foltest, domn al
Temeriei, Pontarului, Mahakamului şi Soddenului şi nu de mult timp senior
protector al Brugge-ului, îşi etala profilul nobil, întorcându-şi capul spre
fereastră. Pe latura opusă a mesei stătea Henselt, regele Kaedwenului, care
făcea un tur al participanţilor la întâlnire cu ochii săi mici şi pătrunzători
strălucind pe fizionomia bărboasă ca a unui tâlhar. Meve, regina Lyriei, se
juca gânditoare cu rubinele enorme din colierul său, ţuguindu-şi ambiguu
din când în când buzele frumoase şi cărnoase.
— Să nu facem nicio greşeală! a repetat Vizimir. Pentru că o greşeală ne
poate costa foarte scump. Să profităm de experienţele altora. Acum cinci
sute de ani, când strămoşii noştri au debarcat pe plaje, elfii, tot aşa, îşi
ascundeau capul în nisip. Le smulgeam ţara bucată cu bucată, iar ei se tot
retrăgeau, cu gândul că este ultima frontieră, că mai departe de atât nu mai
ajungem. Să fim mai înţelepţi! Pentru că ne-a venit rândul. Acum noi
suntem elfii. Nilfgaardul stă pe celălalt mal al Yarugăi, iar eu n-aud în jurul
meu decât: „Lasă că n-or să aibă încotro!” Sau: „Mai departe de atât nu mai
ajung”. Dar vor ajunge, o să vedeţi voi. Repet, să nu comitem greşelile
elfilor!
Picăturile de ploaie au început din nou să bată în geamul ferestrei, vântul
sufla năprasnic. Regina Meve a ridicat capul. I se părea că aude croncăneli
de ciori şi corbi. Însă era doar vântul. Vântul şi ploaia.
— Nu ne compara pe noi cu elfii, a zis Henselt de Kaedwen. Ne insulţi
cu asemenea comparaţii. Elfii nu ştiau să se lupte, fugeau din calea
strămoşilor noştri, se ascundeau prin munţi şi prin păduri. Elfii nu i-au pus
la încercare pe strămoşii noştri la niciun Sodden. Dar noi i-am învăţat minte
pe nilfgaardieni ce păţesc dacă ne stârnesc. Nu ne speria cu Nilfgaardul,
Vizimir, nu da tu apă la moară propagandei. Spui că Nilfgaardul stă pe
celălalt mal al Yarugăi? Atunci eu îţi spun că stă pe celălalt mal al râului ca
un şoarece sub mătură. Pentru că şi-au găsit nănaşul cu noi la Sodden! I-am

734
învins din punct de vedere militar, dar mai ales moral. Nu ştiu dacă e
adevărat că Emhyr var Emreis se opunea atunci unei agresiuni de asemenea
proporţii şi că atacul asupra Cintrei a fost condus de o grupare inamică de-a
sa. Presupun că dacă ne-ar fi învins, ar fi bătut din palme şi ar fi împărţit
privilegii şi concesii în stânga şi-n dreapta. Dar imediat după Sodden s-a
aflat că cică el s-a opus de fapt atacului şi că toată vina trebuie pusă pe
seama samavolniciei mareşalilor. Au căzut nişte capete. Eşafodurile erau
scăldate în sânge. Acestea sunt informaţii exacte, nu e vorba despre
zvonuri. Opt execuţii solemne şi o droaie de mai mică amploare.
O serie de decese aparent naturale, dar misterioase, şi multe treceri
bruşte în rezervă. Vă spun eu, Emhyr s-a înfuriat şi şi-a lichidat toate
cadrele sale de conducere. Acum cine-o să le mai conducă armatele la atac?
Sutaşii?
— Nu, nu sutaşii, a zis rece Demawend de Aedirn. O vor face ofiţerii
tineri şi capabili, şcoliţi intens de Emhyr, care au aşteptat de mult această
ocazie. Cei pe care bătrânii mareşali nu i-au lăsat să conducă trupele şi
cărora nu le-au permis ascensiunea. Conducătorii tineri şi capabili despre
care tot umblă vorba. Cei care au înăbuşit revolta din Metinna şi Nazair şi
care nu după multă vreme i-au nimicit pe răzvrătiţii de la Ebbing.
Conducătorii care apreciază rolul manevrelor de flanc, al atacurilor lungi de
cavalerie, al marşurilor alerte de infanterie, al desanturilor din mare. Care
utilizează strategia loviturilor demolatoare în direcţii bine ţintite, folosind la
asediul fortăreţelor tehnica modernă în locul magiei nesigure. Nu trebuie
să-i subestimăm. Ei ard de nerăbdare să treacă Yaruga pentru a demonstra
că au învăţat ceva din greşelile venerabililor mareşali.
— Dacă chiar au învăţat ceva, a dat Henselt din umeri, atunci n-o să
treacă Yaruga. Estuarul râului de la frontiera dintre Cintra şi Verden este
controlat în continuare de Ervyll prin cele trei fortăreţe ale sale: Nastrog,
Rozrog şi Bodrog. Aceste fortăreţe nu pot fi cucerite din marş, oricât de
modernă ar fi tehnica utilizată. Flancul nostru este apărat de flota lui Ethain
de Cidaris. Datorită acesteia şi a piraţilor din Skellige, deţinem controlul
coastei. Iarlul Crach an Craite, dacă ţineţi bine minte, n-a semnat armistiţiul
cu Nilfgaardul, îi caută întruna pricină, îl asaltează şi dă foc aşezărilor de pe
coastă şi forturilor din provincii. Nilfgaardienii l-au poreclit Tirth ys Muire,
Mistreţ de Mare. Sperie copiii cu el!
— Speriatul copiilor nilfgaardieni, a rânjit Vizimir, nu ne garantează
siguranţa.
735
 — Nu a acceptat Henselt. Ne-o garantează altceva. Fără controlul
estuarului şi litoralului şi cu flancul descoperit, Emhyr var Emreis nu va
mai fi în stare să-şi aprovizioneze trupele pe care ar vrea să le lanseze pe
celălalt mal al Yarugăi. Ce marşuri alerte, ce asalturi de cavalerie? Se va
face de râsul lumii. La trei zile de la trecerea râului, armata se va
împotmoli. Jumătate va asedia fortăreţele. Cealaltă jumătate se va
împrăştia, va tâlhări şi va căuta nutreţ şi hrană. Iar când vestita lor cavalerie
îşi va termina de mâncat caii, le-arătăm noi încă un Sodden. La naiba, unde
nu trec ei râul! Dar nu vă temeţi, nu-l vor trece.
— Să presupunem, a zis deodată Meve din Lyria, că nu vor trece
Yaruga. Să presupunem că Nilfgaardul pur şi simplu va aştepta să vadă
dincotro bate vântul. Să cugetăm, totuşi, în folosul cui ar fi, al lor sau al
nostru? Cine-şi poate permite să stea în expectativă şi cine nu?
— Tocmai! Vizimir a preluat cuvântul. Meve, ca de obicei, vorbeşte
puţin, dar cu rost. Emhyr are timp, domnilor, iar noi nu. Nu vedeţi ce se
petrece? Acum trei ani, Nilfgaardul a mişcat un bolovan de pe coasta
muntelui şi de-atunci aşteaptă liniştit avalanşa. Aşteaptă cu mâinile-n sân.
Şi între timp se prăvălesc neîncetat bolovanii de pe coastă. Primul bolovan
li s-a părut multora o stâncă de neclintit. Iar dacă au băgat de seamă că e de-
ajuns un brânci ca să se rostogolească, s-au găsit şi alţii cărora le-ar prinde
bine avalanşa. Din Munţii Cenuşii până la Bremervoord cutreieră cetele de
elfi, de-acum nu mai este vorba doar de un mic partizanat, ci de un război în
toată regula. Nu mai durează mult şi purced la luptă şi elfii liberi din Dol
Blathanna. În Mahakam se agită piticanii, iar driadele din Brokilon prind tot
mai mult curaj. Este un război, un război de mari proporţii. Un război
intern, un război civil. Al nostru. Iar Nilfgaardul aşteaptă… În folosul cui
trece timpul, ce părere aveţi? În cetele de Scoia’taeli luptă elfi cu vârste de
treizeci, patruzeci de ani. Bine, dar ei trăiesc câte trei sute de ani! Ei au
vreme, noi n-avem!
— Scoia’taelii, a recunoscut Henselt, au devenit un ghimpe în cur. Mi-au
paralizat negoţul şi transportul, îmi terorizează fermierii… Trebuie să-i
punem capăt, ce mai!
— Dacă neoamenii vor război, îl vor avea, a zis Foltest de Temeria.
Întotdeauna am fost pentru împăcare şi convieţuire paşnică, dar dacă vor o
probă de forţă, atunci hai să ne măsurăm muşchii. Eu sunt dispus. În
Temeria şi în Sodden, mă angajez să le fac felul Veveriţelor în şase luni.
Aceste meleaguri au mai fost scăldate de sângele elfilor din cauza
736
străbunicilor noştri. A fost o tragedie, ce-i drept, dar nu văd altă ieşire,
tragedia se va repeta. Elfii trebuie să fie pacificaţi.
— Dacă îi vei ordona, armata ta va porni împotriva elfilor, a afirmat
Demawend. Dar oare ar porni şi împotriva oamenilor? Împotriva ţăranilor
din rândul cărora îţi recrutezi infanteria? Împotriva breslaşilor? Împotriva
târgurilor libere? Vizimir, vorbind despre Scoia’taeli, a descris doar un
bolovan din avalanşă. Da, da, nu vă holbaţi aşa la mine! Prin sate şi târguri
umblă vorba că, pe plaiurile luate în stăpânire de Nilfgaard, ţăranii,
fermierii şi breslaşii trăiesc mai bine, sunt mai liberi şi mai bogaţi, iar
gildele de negustori se bucură de privilegii mai mari… Ne invadează
mărfurile din manufacturile Nilfgaardiene. La Brugge şi Verden moneda lor
este mai puternică decât cea locală. Dacă vom sta cu mâinile în sân fără să
facem nimic, vom pieri învrăjbiţi în tot soiul de duşmănii şi gâlceve,
preocupaţi cu înăbuşirea revoltelor şi răscoalelor şi din ce în ce mai
dependenţi de puterea economică Nilfgaardiană. Vom pieri, ne vom înăduşi
în provincia noastră sufocantă pentru că mai trebuie să ţinem cont şi de
faptul că Nilfgaardul ne închide drumul spre sud, iar noi trebuie să ne
dezvoltăm, trebuie să fim expansivi, căci altfel nu va fi destul spaţiu pentru
nepoţii noştri.
Cei adunaţi tăceau. Vizimir de Redania a oftat adânc, a luat un pahar de
pe masă şi l-a băut încet. Tăcerea s-a prelungit, ploaia bătea în geam, vântul
vuia şi zgâlţâia obloanele.
— Toate nenorocirile despre care s-a pomenit aici, a zis într-un târziu
Henselt, sunt uneltiri ale lui Nilfgaard. Emisarii lui Emhyr instigă oamenii,
îi alimentează cu propaganda şi îi incită la revoltă. Ei sunt cei care aruncă
aurul în stânga şi-n dreapta, promiţând privilegii pentru organizaţiile de
breslaşi şi gilde şi posturi de rang înalt în provinciile care vor înlocui
regatele noastre pentru baroni şi duci. Nu ştiu cum e la voi, dar în Kaedwen
s-au înmulţit ca ciupercile după ploaie tot felul de preoţi, profeţi, magicieni
şi tot felul de mistici căcăcioşi care prevestesc sfârşitul lumii…
— Şi în regatul meu lucrurile stau la fel, a confirmat Foltest. La naiba,
am avut linişte şi pace atâţia ani! De când le-a arătat bunicul meu preoţilor
unde le e locul, şi-au rărit puternic rândurile şi s-au dedicat ocupaţiilor
productive. Studiau şi-i învăţau carte pe copii, îşi oblojeau bolnavii, aveau
grijă de săraci, ologi şi vagabonzi. Nu se amestecau în politică. Iar acum s-
au dezmeticit brusc şi perorează gloatei din altarele lor tot soiul de
tâmpenii, iar gloata pleacă urechea şi află şi ea în sfârşit din pricina cui o
737
duce aşa de prost.
— Eu tolerez asta, întrucât sunt mai puţin înverşunat decât bunicul meu
şi mai puţin sensibil în privinţa demnităţii şi autorităţii mele regale. La
urma urmelor, care demnitate şi autoritate, dacă pot fi subminate de guiţatul
oricărui fanatic smintit? Dar am ajuns la capătul răbdării. În ultima vreme,
subiectul principal al predicilor îl constituie Mântuitorul care va veni
dinspre sud. Dinspre sud, înţelegeţi? De dincolo de Yaruga!
— Văpaia Albă, a murmurat Demawend. Va veni Frigul Alb, după care,
Lumina Albă. Apoi lumea va renaşte datorită Focului Alb şi a Reginei
Albe… Şi eu am auzit aşa ceva. E o interpretare a profetei Ithlinna aep
Aevenien, sibila elfilor. Am poruncit prinderea unui popă care răgea despre
asta în piaţa din Vengerberg, iar călăul l-a luat amabil la întrebări mult timp
despre aurul primit de prooroc pentru profeţiile sale de la Emhyr… Iar
predicatorul bâiguia întruna despre Focul Alb şi Regina Albă… până la
capăt.
— Ai grijă, Demawend. Vizimir şi-a încruntat sprâncenele. Să nu creăm
martiri, pentru că i-am face jocul lui Emhyr. Capturează-i pe Agenţii
nilfgaardieni, dar nu te atinge de preoţi, pot apărea consecinţe
imprevizibile. Ei se bucură în continuare de respect şi influenţă în rândul
populaţiei. Avem destule necazuri cu Veveriţele ca să mai riscăm niscaiva
răzvrătiri prin târguri sau răscoale de-ale ţăranilor.
— La naiba! a pufnit Foltest. Asta să n-o facem, aia să n-o riscăm, aia nu
se cade, aia n-avem voie… De-aia ne-am adunat, ca să discutăm despre ce
nu putem face? Pentru asta ne-ai adus aici la Hagge, Demawend, ca să ne
tânguim şi să ne lamentăm din cauza slăbiciunii şi neputinţei? Hai să luăm
taurul de coarne! Trebuie să facem ceva! Să curmăm ce se petrece!
— Asta am şi propus de la început. Vizimir s-a îndreptat în scaun.
Propun să trecem la fapte.
— Dar cum?
— Ce putem face?
Din nou s-a aşternut tăcerea. Vântul şuiera, obloanele se izbeau de zidul
castelului.
— De ce, a intervenit Meve, vă holbaţi aşa la mine?
— Îţi admirăm frumuseţea, a bubuit Henselt din adâncul halbei.
— Şi asta, a aprobat Vizimir. Meve, ştim cu toţii că eşti capabilă să
găseşti o ieşire din fiecare situaţie. Ai intuiţie feminină, eşti o femeie
inteligentă…
738
 — Încetează cu linguşirile! Regina Lyriei şi-a încrucişat mâinile în poale
şi s-a uitat la tapiseriile mohorâte, cu scene de vânătoare. Nişte ogari erau
reprezentaţi sărind şi ridicându-şi boturile spre coastele unicornului alb care
se chinuia să scape. N-am văzut niciodată în viaţa mea un unicorn viu, se
gândea Meve. Niciodată. Şi cred că nici nu voi vedea vreodată.
— Situaţia în care ne aflăm, a zis după o clipă, desprinzându-şi privirea
de la tapiserie, îmi aminteşte de serile lungi de iarnă din castelul din Rivia.
Ceva plutea întotdeauna în aer. Soţul meu se gândea cum s-o agaţe pe noua
slujnică. Mareşalul îşi făcea planuri pentru declanşarea unui război care l-ar
fi putut face faimos. Magicianul îşi închipuia că este un rege. Servitorii n-
aveau chef să servească, bufonul era trist, posomorât şi îngrozitor de
plictisitor, câinii hămăiau melancolic, iar pisicile dormeau fără să le pese de
şoarecii care mişunau pe mese. Toţi aşteptau ceva. Se uitau la mine de sub
gene. Iar eu… Eu atunci le arătam. Le arătam tuturor de ce sunt în stare, de
se zguduiau zidurile, iar urşii din preajmă se trezeau de prin bârloguri. Le
ieşeau din cap ideile prosteşti cât ai zice peşte. Deodată ştiau cu toţii cine e
stăpâna.
Nimeni n-a intervenit. Vântul vuia şi mai puternic. Gardienii de pe ziduri
se strigau mecanic. Loviturile picăturilor pe geamurile ferestrelor cu rame
de plumb se transformaseră într-un staccato furioso.
— Nilfgaardul se uită şi aşteaptă, a continuat Meve jucându-se cu
colierul. Nilfgaardul stă la pândă. Ceva pluteşte în aer şi în multe capete se
plăsmuiesc gânduri nesăbuite. De aceea trebuie să le arătăm tuturor de ce
suntem în stare. Hai să-i învăţăm noi minte cine este adevăratul rege aici!
Să zguduim zidurile castelului cufundat în marasmul iernii!
— Le reprimăm pe Veveriţe, a zis rapid Henselt. Începem o operaţiune
militară comună grandioasă. Le oferim neoamenilor o baie de sânge. Să
curgă sângele elfilor în Pontar, Gwenllech şi Buina, de la izvor până la
estuar!
— Îi strivim cu o expediţie punitivă pe elfii liberi din Dol Blathanna, a
adăugat încreţindu-şi fruntea Demawend. Introducem un corp de intervenţie
la Mahakam. Îi permitem în sfârşit lui Ervyll de Verden să pornească
împotriva driadelor. Da, o baie de sânge! Iar supravieţuitorii, în rezervaţii
cu ei!
— Îl asmuţim pe Crach an Craite împotriva litoralurilor Nilfgaardiene, a
continuat Vizimir. Îl susţinem cu flota lui Ethain de Cidaris, să întindă
vâlvătaia de la Yaruga la Ebbing! O demonstraţie de forţă…
739
 — Prea puţin, a dat din cap a negare Foltest. E prea puţin. Trebuie…
Ştiu eu ce trebuie.
— Atunci, spune!
— Cintra.
— Ce?
— Să le-o luăm nilfgaardienilor. Trecem Yaruga în marş forţat, să
atacăm primii. Acum, să-i luăm pe nepusă masă. Îi aruncăm înapoi după
Marnadal.
— Şi cum procedăm? Tocmai am discutat că Yaruga nu poate fi trecută
de armată.
— De armata nilfgaardienilor. Însă noi controlăm râul. Avem în mână
estuarul, drumurile de aprovizionare, avem flancul acoperit de Skellige,
Cidaris şi fortăreţele din Verden. Pentru Nilfgaard trecerea râului cu
patruzeci-cincizeci de mii de ostaşi e un efort considerabil. Noi putem
trimite pe malul stâng mult mai mulţi ostaşi. Nu te uita aşa, Vizimir. Asta
ţi-ai dorit, ceva spectaculos, care să curme aşteptarea. Ceva care să ne facă
din nou regi adevăraţi? Acel ceva va fi Cintra. Cintra ne va întări, pentru că
Cintra reprezintă un simbol. Amintiţi-vă de Sodden! Dacă n-ar fi fost
masacrul târgului şi martirizarea reginei Calanthe, n-am fi avut parte de aşa
o victorie. Forţele erau egale, nimeni nu se aştepta că o să-i nimicim în aşa
hal.
Dar oştirile noastre au sărit la gâturile lor ca nişte lupi, ca nişte câini
turbaţi, pentru a o răzbuna pe Leoaica din Cintra. Ca să nu mai pomenim şi
de unii a căror furie n-a fost stinsă de sângele scurs pe câmpul din Sodden.
Amintiţi-vă de Crach an Craite, de Mistreţul de Mare!
— E-adevărat, a confirmat Demawend. Crach şi-a jurat să-şi ia revanşa
sângeroasă de la Nilfgaaard. Pentru Eist Tuirseach, omorât în Marnadal. Şi
pentru Calanthe. Dacă atacăm malul stâng, Crach ne va susţine cu toată
tăria din Skellige. Pentru zei, acest plan are mari şanse de izbândă! Îl susţin
pe Foltest! Să nu mai stăm cu mâinile în sân, să atacăm primii, să eliberăm
Cintra, să-i aruncăm pe ticăloşi dincolo de trecătoarea Amell!
— Linişte! a lătrat Henselt. Nu vă mai grăbiţi atât să trageţi leul de
mustăţi, pentru că încă nu şi-a dat duhul. Asta în primul rând. În al doilea
rând, dacă vom ataca primii, ne vom situa în poziţie de agresori. Vom
încălca armistiţiul pe care noi înşine l-am pecetluit cu sigiliul nostru. Nu ne
putem baza pe ajutorul lui Niedamir şi al Ligii sale, nici pe sprijinul lui
Esterad Thyssen. N-am idee cum se va comporta Ethain de Cidaris. Sunt
740
convins că se vor împotrivi războiului de agresiune atât organizaţiile
noastre de breslaşi, cât şi negustorii şi boierii noştri… Şi mai ales
magicienii. Nu uitaţi de magicieni!
— Magicienii nu vor sprijini un atac îndreptat împotriva malului stâng, a
afirmat Vizimir. Armistiţiul a fost opera lui Vilgefortz de Roggeveen. Se
ştie bine că planurile sale prevedeau ca armistiţiul să ducă la o pace
durabilă. Vilgefortz nu va pune umărul la război. Iar Capitulul, credeţi-mă,
va juca după cum cântă Vilgefortz. După Sodden, el este primul în Capitul,
n-au decât să trăncănească magicienii cât vor ei, oricum Vilgefortz este
vioara-ntâi.
— Vilgefortz în sus, Vilgefortz în jos! s-a indignat Foltest. Prea i-au
crescut aripile magicianului ăstuia. Începe să mă calce pe nervi
cramponarea asta de planurile lui Vilgefortz şi ale Capitulului, planuri pe
care de altfel nici nu le cunosc şi nici nu le înţeleg. Dar şi pentru asta există
o soluţie, domnilor. Ce ziceţi dacă ar lua Nilfgaardul iniţiativa agresiunii?
De exemplu în Dol Angra? Împotriva Aedirnului şi Lyriei? Am putea să
punem în vreun fel la cale asta… S-o înscenăm… O mică provocare… Un
incident la frontieră din cauza lor? Să spunem de exemplu, un atac asupra
unui for de la frontieră? Bineînţeles, vom fi pregătiţi, vom acţiona în forţă şi
cu hotărâre, în acordul deplin al tuturor, inclusiv al lui Vilgefortz şi al
celorlalţi membri ai Capitulului Magicienilor. Iar atunci când Emhyr var
Emreis îşi va lua ochii de la Sodden şi Zarzecze, cintrenii îşi vor revendica
ţara. Exilaţi şi refugiaţi, se organizează la Brugge sub conducerea lui
Vissegred. Sunt în jur de opt mii de oameni înarmaţi. Oare poate fi un vârf
al suliţei mai bun decât ăsta? Numai speranţa de a-şi recupera ţara din care
au fost obligaţi să fugă îi mai ţine în viaţă. Ard de nerăbdare să se lupte.
Sunt gata să atace malul stâng. Aşteaptă doar un semn.
— Un semn, a continuat Meve, şi promisiunea că vor fi sprijiniţi. Pentru
că Emhyr este în stare să ţină piept celor opt mii de oameni doar cu forţa
garnizoanelor de frontieră, nefiind nevoit să apeleze la întăriri. Vissegerd
ştie foarte bine asta şi nu va mişca niciun deget până în momentul în care
nu va avea garanţia că în spatele lui, pe malul stâng, va debarca oştirea ta,
Foltest, susţinută de corpurile redaniene. Dar înainte de toate Vissegerd o
aşteaptă pe Leuţa din Cintra. Din câte s-ar părea, nepoata lui Calanthe a fost
salvată din carnaj. Se pare că cineva a zărit-o printre refugiaţi, dar apoi a
dispărut misterios. Exilaţii o caută cu îndârjire… Întrucât au nevoie pentru
tronul Cintrei pe care îl vor recupera de cineva cu sânge regal. Cu sânge din
741
sângele lui Calanthe.
— Tâmpenii! a zis rece Foltest. Au trecut mai bine de doi ani. Dacă fata
n-a fost găsită până acum înseamnă că este moartă. Putem să ne luăm
gândul de la legendă.
— Nu mai există Calanthe, nu mai există nicio Leuţă, nu mai există
sângele regal care are dreptul la tron. Cintra… nu va mai fi niciodată ceea
ce a fost în timpul vieţii Leoaicei. Evident, nu trebuie să afle asta exilaţii lui
Vissegerd.
— Aşadar vei trimite partizanii din Cintra la moarte? a mijit ochii Meve.
În linia întâi? Fără să le spui că Cintra poate renaşte doar ca un stat vasal
ţie? Ne propui tuturor să atacăm Cintra… pentru tine? Te-ai ales cu Sodden
şi Brugge, îţi ascuţi dinţii pentru Verden… Iar acum o adulmeci pe Cintra,
nu-i aşa?
— Recunoaşte, Foltest! a lătrat Henselt. Nu Meve are dreptate? De aceea
ne instigi în povestea asta?
— Liniştiţi-vă! Domnitorul Temeriei şi-a strâmbat mutra nobilă, luând o
mină indignată. Nu mă luaţi drept un cotropitor care visează la imperii.
Despre ce e vorba? Despre Sodden şi Brugge? Ekkehard de Sodden era
fratele natural al mamei mele. Vă miră că după moartea lui Statele Libere
mi-au adus coroana mie, care-i sunt neam? Sângele apă nu se face! Iar
Venzlav de Brugge mi-a prezentat omagiile de vasal fără să-l oblige
nimeni! A făcut-o pentru a-şi proteja ţara! Pentru că în zilele senine vedea
strălucirea lăncilor pe malul stâng al Yarugăi!
— Noi tocmai despre acest mal stâng vorbim, a strecurat regina Lyriei
printre dinţi. Despre malul pe care intenţionăm să-l atacăm. Iar pe malul
stâng se află Cintra. O fi ea distrusă din temelii, arsă, ruinată, nimicită,
ocupată… dar este totuşi Cintra. Cintrenii nu-ţi vor aduce coroana, Foltest,
şi nici nu-ţi vor prezenta omagiile. Cintra nu va admite să fie un stat vasal.
Sângele apă nu se face!
— Cintra, dacă o… şi noi o s-o eliberăm, ar trebui să devină
protectoratul nostru comun, a zis Demawend din Aedirn. Cintra cuprinde şi
estuarul Yarugăi, un punct strategic prea important pentru a ne permite
luxul de a pierde controlul asupra lui.
— Aceasta trebuie să fie o ţară liberă, a protestat Vizimir. Liberă,
independentă şi puternică. O ţară care va constitui poarta de fier, bastionul
de apărare a nordului, şi nu o fâşie de pământ ars, de pe care cavaleria
Nilfgaardiană va putea să-şi ia avânt!
742
 — Oare e posibil să reconstruim o astfel de Cintra? Fără Calanthe?
— Nu te încinge, Foltest! a pufnit Meve. Ţi-am spus doar că cintrenii nu
vor accepta în veci şi pururi protectoratul şi nici sânge străin la tron. Dacă
vei încerca să te impui ca domnitor, situaţia se va inversa. Vissegerd îşi va
reorganiza detaşamentele pentru luptă, dar de această dată sub aripa lui
Emhyr. Şi, într-o bună zi, aceste detaşamente se vor năpusti asupra noastră
ca avangarda asaltului din Nilfgaard. Ca un vârf de suliţă, aşa cum te-ai
exprimat atât de plastic mai devreme.
— Foltest ştie asta! a pufnit Vizimir. De aceea o caută cu atâta
înverşunare pe nepoata lui Calanthe, pe Leuţă. Nu v-aţi dat seama? Sângele
apă nu se face, coroană prin mariaj. E de-ajuns s-o găsească pe fată şi s-o
forţeze să se mărite cu el…
— Ai înnebunit? a spus năucit regele Temeriei. Leuţa e moartă! N-o caut
deloc pe fată şi, chiar dacă aş… Nici nu mi-ar trece prin gând…
— N-ai să fii nevoit s-o forţezi, l-a întrerupt Meve, zâmbindu-i graţios.
— Ai rămas un bărbat foarte chipeş, vere. Iar prin venele Leuţei curge
sângele lui Calanthe. Un sânge foarte fierbinte. Am cunoscut-o pe Cali când
era tânără. Când vedea un bărbat, atât de mult dădea din picioruşe, încât
dacă i-ai fi băgat nişte vreascuri uscate, s-ar fi aprins ca un foc viu. Fiica sa,
Pavetta, mama Leuţei, era picătură leită. Aşa că nici aşchia de Leuţă n-o fi
sărind prea departe de trunchi. Doar un mic efort, Foltest, căci fata nu va
opune prea multă rezistenţă. Pe asta te bazezi, nu-i aşa?
— Sigur că pe asta se bazează, a rânjit Demawend. Vai, ce plan ingenios
a pus la cale regele nostru! Atacăm noi malul stâng, dar, până să ne
dezmeticim, Foltest al nostru o găseşte pe domniţă şi-i cucereşte inimioara,
o să aibă o soţioară tinerică, cocoţată pe tronul Cintrei, iar oamenii de-acolo
o să plângă de bucurie şi o să facă pe ei de fericire. Vor avea în sfârşit o
regină, sânge din sângele şi os din osul Calanthei. Vor avea o regină… şi nu
oricum, ci alături de un rege. Regele Foltest.
— Vai, ce tâmpenii mai debitaţi! a strigat Foltest, înroşindu-se şi pălind
alternativ. Ce v-a trecut prin căpăţâni? În pălăvrăgeala voastră nu e niciun
dram de noimă!
— În pălăvrăgeala noastră este foarte multă noimă, a zis sec Vizimir.
Pentru că eu ştiu că acest copil este căutat neostoit de cineva. De cine,
Foltest?
— Este foarte clar! De Vissegerd şi de Cintreni!
— Nu, nu de ei. Sau cel puţin nu numai de ei. Mai este cineva. Cineva al
743
cărui drum este presărat cu cadavre. Cineva care nu se dă la o parte de la
şantaj, corupţie sau tortură…
— Dacă tot am ajuns la capitolul ăsta, oare un individ numit Rience se
află cumva în slujba vreunuia dintre voi? Hm, după mutrele voastre se vede
că ori nu este, ori nu recunoaşteţi, ceea ce e totuna. Repet: nepoata lui
Calanthe este căutată şi anume într-un mod care dă de gândit. Cine o caută,
vă întreb?
— La dracu’! Foltest a izbit cu pumnul în masă. Nu sunt eu acela. Nici
nu mi-a trecut prin cap să mă însor cu o oarecare fetişcană pentru un
oarecare tron! Doar eu…
— Doar tu trăieşti de patru ani în secret cu baroana La Valette, a zâmbit
din nou Meve. Vă iubiţi ca doi porumbei, aşteptaţi ca bătrânul baron să dea
colţul. Ce te uiţi aşa? Ştim cu toţii. Pentru ce crezi că ne plătim spionii? Cât
despre tronul Cintrei, vere, mai mulţi regi ar fi dispuşi să-şi sacrifice
fericirea personală…
— Staţi un pic! Henselt şi-a scărpinat cu foşnet barba. Mai mulţi regi,
spuneţi. Atunci mai lăsaţi-l în pace pe Foltest. Mai sunt şi alţii. Într-o
vreme, Calanthe voia să-şi mărite nepoata cu fiul lui Ervyll din Verden.
Poate că şi Ervyll ar adulmeca Cintra. Şi nu numai el…
— Hmm… a murmurat Vizimir. E-adevărat. Ervyll are trei fii… Dar ce
părere aveţi despre cei prezenţi, care de asemenea au progenituri de gen
masculin? Îh, Meve? Oare nu cumva ne ungi tu ochii?
— Pe mine mă puteţi exclude. Regina Lyriei a zâmbit şi mai graţios. Ce-
i drept, cutreieră prin lume cei doi bastarzi ai mei… Rodul abandonării de
sine în mrejele voluptăţii… dacă nu cumva s-au şi spânzurat pân-acum. Mă
îndoiesc că vreunul dintre ei ar tânji după tron. N-au pentru el nici
predispoziţie, nici înclinare.
Amândoi sunt mai proşti chiar şi decât tatăl lor, fie-i ţărâna uşoară. Cine
a avut de-a face cu fostul meu soţ ştie despre ce vorbesc.
— Aşa e, a fost de-acord regele Redaniei. Eu am avut de-a face. Şi zici
că fiii sunt mai proşti? La naiba, credeam că mai prost de-atâta nu se
poate… Iartă-mă, Meve…
— Nu-i nimic, Vizimir.
— Cine mai are fii?
— Tu, Henselt.
— Fiul meu e căsătorit!
— Dar de ce sunt pe lume otrăvurile? Pentru tronul Cintrei, aşa cum
744
bine-a zis cineva pe-aici, mulţi şi-ar sacrifica fericirea personală. Ar merita!
— Vă rog să mă scutiţi de asemenea insinuări! Lăsaţi-mă în pace! mai au
şi alţii fii!
— Niedamir de Hengfors are doi. Şi el însuşi este văduv. Şi nu e prea
bătrân. Să nu uităm nici de Esterad Thyssen de Kovir.
— Pe ăştia i-aş exclude, a negat Vizimir. Liga din Hengfors şi Kovir îşi
planifică alianţele dinastice între ei. Nu-i interesează Cintra. Hmmm… Dar
Ervyll de Verden… Stă pe-aproape.
— Mai e cineva care stă la fel de-aproape, a sugerat brusc Demawend.
— Cine?
— Emhyr var Emreis. Nu este însurat şi e mai tânăr decât tine, Foltest.
— Fir-ar să fie! Şi-a încreţit fruntea regele Redaniei. Dac-ar fi
adevărat… Emhyr ne-ar trage-o fără untură! Este clar, poporul şi nobilimea
Cintrei vor urma întotdeauna sângele lui Calanthe. Vă închipuiţi ce va fi
când Emhyr o va prinde pe Leuţă? Al naibii, asta ne-ar mai lipsi! Regina
Cintrei şi împărăteasa Nilfgaardului!
— Împărăteasa! a pufnit Henselt. Hai că exagerezi, Vizimir. De ce i-ar
trebui lui Emhyr fetiţa? La naiba, de ce să se-nsoare? Pentru tronul Cintrei?
Emhyr are deja Cintra la picioare. A cucerit ţara şi a transformat-o într-o
provincie Nilfgaardiană. Stă pe tron cu tot curul şi mai are loc destul ca să
se şi foiască.
— În primul rând, şi-a dat cu părerea Foltest, Emhyr guvernează Cintra
cu legiuirea sau mai bine zis cu nelegiuirea agresiunii. Dacă ar avea-o pe
fată şi s-ar însura cu ea, ar putea să guverneze legal. Înţelegi? Un Nilfgaard
care se leagă printr-o căsătorie cu sângele lui Calanthe deja nu mai este un
Nilfgaard cotropitor, împotriva căruia îşi rânjesc colţii cei din nord. Este de-
acum un Nilfgaard vecin, demn de luat în considerare. Cum vrei să împingi
un astfel de Nilfgaard dincolo de Marnadal, dincolo de trecătoarea Amell?
Atacând un regat în tronul căruia şade legal Leuţa, nepoata Leoaicei din
Cintra? Bat-o-ar molima s-o bată. Nu ştiu cine-o caută pe această copilă. Eu
n-am căutat-o. Dar vă anunţ că de-acum o să încep şi eu. Rămân la părerea
că fetiţa nu mai trăieşte, dar nu ne putem permite să riscăm. Se vede că este
o persoană destul de importantă. Dacă a supravieţuit, trebuie s-o găsim.
— Să hotărâm chiar acum cu cine o mărităm atunci când o să dăm de ea?
a făcut o grimasă Henselt. Chestiile de genul acesta n-ar trebui lăsate la
voia întâmplării. Am putea, bineînţeles, s-o oferim partizanilor credincioşi
lui Vissegerd ca stindard, legată de un catarg lung, să şi-o ducă în frunte,
745
când o să atace malul celălalt. Dar, dacă Cintra recuperată ne e de folos
tuturor… Cred că ştiţi ce vreau să spun? În cazul în care atacăm Nilfgaardul
şi recuperăm Cintra, am putea s-o înscăunăm pe Leuţă la tron. Dar Leuţa nu
poate avea decât un singur soţ. Unul care să ne vegheze interesele la gura
de vărsare a Yarugăi. Cine se oferă voluntar?
— Eu nu, i-a luat în zeflemea Meve. Eu renunţ la acest privilegiu.
— Iar eu nu i-aş exclude pe cei absenţi, a spus grav Demawend. Nici pe
Ervyll, nici pe Niedamir sau Thyssen. Şi nici măcar pe Vissegerd, băgaţi de
seamă acest lucru, ar putea să vă surprindă cu utilizarea neaşteptată a
stindardului ataşat la catargul lung. Aţi auzit de căsătorii morganatice?
Vissegerd o fi el bătrân şi urât ca bălegarul de vacă, dar dac-ar fi stropit cu
esenţă de absint şi damiană, Leuţa s-ar îndrăgosti pe loc de el! Pe regele
Vissegerd, domnilor, îl aveţi în vedere în planurile noastre?
— Nu, a mormăit Foltest. Eu nu-l am în vedere.
— Hmm… a ezitat Vizimir. Nici eu nu-l am. Vissegerd nu este un aliat,
ci doar un simplu instrument, aşadar la asta se rezumă rolul lui în planurile
noastre de atac asupra Nilfgaardului. În plus, în cazul în care cel care o
caută cu îndârjire este Emhyr var Emreis, nu putem risca.
— Bineînţeles că nu putem, a confirmat Foltest. Leuţa nu poate ajunge
în mâinile lui Emhyr. Ea nu poate încăpea pe mâinile oricui… Pe mâini
nepotrivite… Vii.
— Pruncucidere? s-a încruntat Meve. Halal soluţie, domnilor regi!
Jalnică! Şi la ce bun atât de drastică? Hai să găsim fata mai întâi, pentru că
deocamdată n-o avem. Iar când o vom găsi, daţi-mi-o. O s-o ţin vreo doi ani
într-un castel de la munte, o s-o mărit cu unul dintre cavalerii mei. Atunci
când o s-o vedeţi din nou, o să aibă deja doi copii şi ditamai burta.
— Aşadar, dacă am socotit bine, sunt cel puţin trei eventuali pretendenţi
şi uzurpatori? şi-a legănat dezaprobator capul Vizimir. Nu, Meve. Chiar că
e josnică, dar Leuţa, dacă a supravieţuit cumva, acum trebuie să moară. Din
raţiuni de stat. Domnilor?
Ploaia ciocănea în fereastră. Printre turnurile castelului Hagge vâjâia
vântul.
Regii tăceau.

— Vizimir, Foltest, Demawend, Henselt şi Meve, a repetat mareşalul. S-

au întâlnit în mare taină la castelul Hagge, în Pontar. S-au sfătuit în secret.
— Ce mai simbolism! a spus, fără să se întoarcă, bărbatul suplu, brunet,
746
într-un caftan din piele de elan, cu amprente de armură şi pete de rugină.
Tocmai la Hagge, unde în urmă cu patruzeci de ani Virfuril a biruit oastea
lui Medell, întărindu-şi autoritatea în Valea Pontarului şi stabilind graniţele
actuale dintre Aedirn şi Temeria. Iar astăzi, ce să vezi, Demawend, fiul lui
Virfuril, l-a invitat la Hagge pe Foltest, fiul lui Medell şi, ca să fie tabloul
complet, şi-au făcut apariţia şi Vizimir de Tretogor, Henselt de Ard
Carraigh, şi văduva veselă Meve de Lyria. S-au întâlnit şi s-au sfătuit în
mare taină. Ai idee ce-au pus la cale, Coehoorn?
— Am idee, a răspuns laconic mareşalul. N-a adăugat niciun cuvânt. Ştia
că bărbatul din spatele său nu suportă ca altcineva să-şi demonstreze
elocvenţa şi nici să comenteze faptele evidente.
— N-a fost invitat Ethain de Cidaris, bărbatul cu caftanul din piele de
elan s-a întors, şi-a pus mâinile la spate, a păşit lent de la fereastră la masă
şi invers şi nici Ervyll Verden. N-au fost invitaţi nici Esterad Thyssen şi
nici Niedamir. Asta înseamnă că sunt fie foarte încrezători, fie foarte
nesiguri. N-au chemat pe nimeni din Capitulul Magicienilor. E interesant.
Şi semnificativ. Coehoorn, fă cumva ca să ajungă la urechile magicienilor
această întâlnire. Să afle şi ei că monarhii lor nu-i tratează în mod egal. Am
senzaţia că magicienii din Capitul mai au îndoieli în această privinţă. Ia
spulberă-le!
— Cum porunceşti.
— Ai vreo veste de la Rience?
— Nu.
Bărbatul s-a oprit în dreptul ferestrei, a stat acolo o vreme, cu ochii la
dealurile îmbibate de ploaie. Coehoorn aştepta nerăbdător scurtcircuitul şi
descleştarea mâinii înţepenite pe mânerul spadei. Îi era teamă că va fi
nevoit să asculte un lung monolog. Mareşalul ştia că bărbatul de la fereastră
considera că un astfel de monolog este o conversaţie, iar conversaţia este o
onoare şi o dovadă de încredere. Ştia bine acest lucru, dar nu-i plăcea deloc
să asculte monologuri.
— Cum ţi se pare această ţară, guvernatorule? A început să-ţi placă noua
ta Provincie?
A tresărit surprins. Nu se aşteptase la această întrebare. Dar n-a întârziat
cu răspunsul. Necinstea şi nehotărârea l-ar fi putut costa prea scump.
— Nu, Maiestate. Nu-mi place. Această ţară este atât de… posacă.
— Odinioară a fost altfel, i-a spus bărbatul, fără să se întoarcă. Şi cândva
va fi altfel. Vei vedea. Vei vedea o Cintra mai frumoasă, mai veselă,
747
Coehoorn. Îţi promit. Dar nu te întrista, căci n-o să dureze mult. Altcineva
va prelua conducerea provinciei. Voi avea nevoie de tine în Dol Angra. Vei
porni imediat după înăbuşirea revoltei. Am nevoie de cineva responsabil în
Dol Angra. Cineva care nu se lasă provocat. Văduva veselă din Lyria sau
Demawend… Vor dori să ne provoace. Vei lua cu tine câţiva ofiţeri tineri.
Să le răcoreşti capetele înfierbântate. Te vei lăsa provocat doar atunci când
îţi poruncesc eu. Nu mai devreme.
— Am înţeles!
Dinspre anticameră se auzeau zăngănit de arme şi de pinteni şi voci
ridicate. O bocănitură în uşă. Bărbatul în caftan din piele de elan din faţa
ferestrei s-a întors, a aprobat din cap. Mareşalul s-a înclinat uşor şi a ieşit.
Bărbatul s-a întors la masă, s-a aşezat, s-a aplecat asupra hărţilor. S-a uitat
la ele un răstimp bun şi în cele din urmă şi-a sprijinit fruntea pe mâinile
împreunate. Diamantul imens de la inelul său se răsfrângea în mii de culori
în lumina lumânărilor.
— Înălţimea Voastră?
Uşa a scârţâit uşor.
Bărbatul nu şi-a schimbat poziţia. Dar mareşalul a observat că mâinile îi
tremurau. Şi-a dat seama după scânteierile diamantului. Cu atenţie şi fără
zgomot a închis uşa în urma lui.
— Veşti, Coehoorn? De la Rience, cumva?
— Nu, Maiestate. Dar veşti bune. Revolta din Provincie a fost înăbuşită.
I-am răpus pe răzvrătiţi. Numai câţiva au izbutit să fugă în Verden. Am pus
mâna pe căpetenia lor, ducele Windhalm de Attre.
— Ei bine, a spus după o clipă bărbatul fără să-şi ridice capul sprijinit în
mâini, Windhalm de Attre… porunceşte să fie decapitat. Nu… să nu-l
decapiteze. Trebuie executat altcumva. Spectaculos, tacticos şi cu cruzime.
Şi în public, desigur. Trebuie pedepsit exemplar. Astfel încât să-i
descurajeze pe alţii. Dar te rog, Coehoorn, scuteşte-mă de detalii.
Rapoartele nu trebuie să se pretindă descrieri pitoreşti. Nu-mi face nicio
plăcere.
Mareşalul a dat din cap, a înghiţit în sec. Nici lui nu-i făcea nicio
plăcere. Absolut nicio plăcere. Avea de gând să lase pregătirile şi execuţia
în sine în seama profesioniştilor instruiţi. N-avea nicio intenţie să-i întrebe
pe aceştia despre detalii. Şi nicidecum să fie prezent.
— Vei asista la execuţie – bărbatul a ridicat capul, a luat scrisoarea de pe
masă, i-a rupt sigiliul. Oficial. În calitate de guvernator al provinciei Cintra.
748
Înlocuieşte-mă. N-am nicio tragere de inimă să mă duc să mă uit. E o
poruncă, Coehoorn.
— Am înţeles!
Mareşalul nici măcar nu s-a sinchisit să-şi ascundă jena şi nemulţumirea.
În faţa bărbatului care îi poruncise nu era chip să ascunzi nimic. Rareori
reuşea cineva.
Bărbatul şi-a aruncat privirea la scrisoarea deschisă şi, fără să stea pe
gânduri, a aruncat-o în focul din şemineu.
— Coehoorn.
— Da, Maiestate?
— N-o să aştept raportul lui Rience cu mâinile încrucişate. Ia pune în
mişcare magicienii, să pună la cale telecomunicarea cu un punct de contact
din Redania. Să transmită din gură în gură porunca mea până ajunge la
urechile lui Rience. Uite cum sună porunca: Rience trebuie s-o lase baltă, să
termine hârjoneala cu vrăjitorul. Altminteri, s-ar putea termina prost. Cu
vrăjitorul nu se cade să te hârjoneşti. Îl cunosc bine, Coehoorn. Este prea
isteţ ca să-l conducă pe Rience pe drumul cel bun. Repet, Rience trebuie să
pună la cale cât mai degrabă o lovitură de stat, să-l scoată din joc pe
vrăjitor. Să-l lichideze. Şi apoi să dispară, să tragă cu urechea şi să aştepte
poruncile. Şi, dacă a apucat-o pe urmele magicienei, trebuie numaidecât s-o
lase în pace. Nu se poate atinge de niciun fir de păr de-al lui Yennefer. Ai
reţinut, Coehoorn?
— Am reţinut.
— Telecomunicarea trebuie să fie cifrată şi protejată cu străşnicie, ca să
nu fie desluşită prin magie. Să-i previi pe magicieni. În cazul în care fac
vreo gafă, în cazul în care conţinutul acestei porunci ajunge la urechile unor
persoane neîndreptăţite, nu poate fi decât din vina lor.
— Am înţeles.
Mareşalul şi-a dres vocea, şi-a îndreptat spatele.
— Mai e ceva, Coehoorn?
— Contele… E aici, Maiestate. A venit, aşa cum ai poruncit.
— Deja? a surâs bărbatul. Iată o grabă demnă de admiraţie. Sper că n-a
venit pe calul acela negru, pentru care îl invidiază toată lumea. Să intre.
— Trebuie să iau parte şi eu la conversaţie, Maiestate?
— Sigur că da, guvernator al Cintrei.
Cavalerul chemat din anticameră a intrat în sală cu pas energic, puternic,
răsunător, zăngănindu-şi armura neagră. S-a oprit, s-a semeţit, şi-a dat jos
749
de pe umeri capa neagră, jilavă, stropită cu noroi, şi-a pus mâna pe mânerul
spadei puternice. Şi-a sprijinit de şold coiful negru împodobit cu aripile
unei păsări de pradă. Coehoorn s-a uitat la faţa cavalerului. A citit pe ea o
mândrie militară dură şi cutezanţă. N-a văzut nimic din ceea ce ar fi trebuit
să se vadă pe chipul unui om care-şi petrecuse ultimii doi ani într-un turn,
într-un loc din care, din câte se ştia, putea ieşi doar la eşafod. Mareşalul a
zâmbit pe sub mustaţă. El ştia că dispreţul morţii şi curajul nebun al
tinerilor nu se datorează decât lipsei lor de imaginaţie. Ştia foarte bine. El
însuşi fusese odată un astfel de tânăr.
Stând la masă, bărbatul îşi sprijinea bărbia pe mâinile împreunate,
privindu-l cu atenţie pe cavaler. Tânărul s-a întins ca o coardă.
— Ca să ne lămurim, i s-a adresat bărbatul de pe partea cealaltă a mesei,
află că greşeala pe care ai făcut-o în acest târg în urmă cu doi ani nu ţi-a
fost iertată în niciun caz. Îţi mai dăm o şansă. Îţi mai dăm o sarcină. De
felul în care o îndeplineşti depinde hotărârea mea cu privire la soarta ta.
Pe chipul tânărului cavaler nu s-a schiţat nimic, nu s-a mişcat nicio pană
de la aripile decorative ale coifului sprijinit de şold.
— Niciodată nu înşel pe nimeni, niciodată nu dau speranţe deşarte
nimănui, a continuat bărbatul. Află, prin urmare, că ai ceva şanse să-ţi
salvezi grumazul de la toporul călăului, bineînţeles, cu condiţia ca de data
aceasta să nu mai faci nicio greşeală. La graţierea totală ai puţine şanse. La
iertare şi uitare din partea mea… deloc.
Tânărul cavaler în armură neagră nu s-a clintit nici de data aceasta, dar
Coehoorn a observat o strălucire în ochii lui. Nu mă crede, s-a gândit în
sinea lui. Nu mă crede şi îşi face iluzii. Mare greşeală face.
— Fii cât se poate de atent, a continuat bărbatul de pe partea cealaltă a
mesei. Şi tu, Coehoorn. Pentru că şi pe tine te privesc poruncile pe care o să
le dau de îndată. Îndată. Trebuie să reflectez asupra formei şi fondului lor.
Mareşalul Menno Coehoorn, guvernatorul Provinciei Cintra şi viitor
comandant şef al armatei din Dol Angra, a ridicat capul, şi-a tras mâna pe
mânerul spadei. Aceeaşi atitudine a adoptat şi cavalerul în armură neagră,
cu coiful decorat cu aripile unei păsări de pradă. Au aşteptat amândoi. În
tăcere. Cu răbdare. Aşa cum se cuvine să aştepţi poruncile asupra formei şi
fondului cărora reflecta împăratul Nilfgaardului, Emhyr var Emreis,
Deithwen Addan yn Cam aep Morvudd, Văpaia Albă Aţâţată pe
Meleagurile Duşmanilor.

750
 Ciri s-a trezit.
Zăcea, mai bine zis era întinsă pe jumătate, cu capul sprijinit destul de
sus, pe mai multe perne. Compresa pe care o avea pe frunte era deja caldă şi
aproape uscată. A aruncat-o, nemaiputând suporta povara neplăcută şi
dogoarea pielii. Răsufla greu. Avea gâtul uscat, nasul înfundat aproape
complet cu cheaguri de sânge. Dar poţiunile şi descântecele şi-au făcut
efectul, durerea, care în urmă cu câteva ore îi înţepa ochii şi îi crăpa craniul,
cedase, lăsând în urmă doar o zvâcnire surdă şi o senzaţie de presiune în
tâmple. Şi-a atins cu grijă nasul cu dosul palmei. Nu mai sângera.
Ce vis ciudat am avut, s-a gândit în sinea ei. Primul vis după atâtea zile.
Primul care nu m-a înspăimântat. Primul care nu mă privea… Eram un
observator. Vedeam totul de sus, de la înălţime… Ca şi cum aş fi fost o
pasăre… O pasăre de noapte…
Un vis în care l-am văzut pe Geralt.
În vis era noapte. Şi o ploaie care unduia suprafaţa şanţului foşnea pe
şindrila acoperişurilor, prin paiele de pe şoproane, sclipea în tabla podurilor
şi podeţelor, navelor şi barjelor… Şi era acolo Geralt. Nu era singur. Era
însoţit de un bărbat cu o pălărie nostimă, garnisită cu o pană, pleoştită de la
umezeală. Şi de o fată subţire într-o mantie verde cu glugă… Toţi trei
mergeau încet şi cu grijă pe docul ud… Iar eu îi vedeam de sus. Ca şi cum
aş fi fost o pasăre. O pasăre de noapte…
Geralt s-a oprit. Mai este mult? a întrebat el. Nu! i-a răspuns fata zveltă,
scuturându-şi de apă mantia verde. Aproape că am ajuns la faţa locului…
Hei, Jaskier, să nu mai rămâi în urmă, căci o să te rătăceşti pe uliţele
astea… Da’ unde naiba e Filippa? Acum o clipă am văzut-o, zbura de-a
lungul şanţului… Da’ scârboasă vreme mai avem… Hai să mergem. Pe
unde-o luăm, Shani? Şi, între noi fie vorba, de unde-l ştii pe şarlatanul
acesta? Ce treabă ai tu cu el?
Îi mai vând din când în când leacuri şutite din laboratorul de la
universitate. Da’ ce te holbezi aşa? Tatăl meu vitreg abia izbuteşte să-mi
plătească şcoala… Îmi mai trebuie şi mie un ban din când în când… Iar
şarlatanul, dacă are cu ce, vindecă lumea… Sau cel puţin n-o otrăveşte…
Hai să mergem.
Ce vis ciudat, se gândea Ciri. Păcat că m-am trezit. Eram curioasă să văd
ce se întâmplă mai departe. Aş fi vrut să văd ce fac ei acolo. Încotro se
duc…
Din sala alăturată răsunau glasuri, glasurile care o treziseră. Maica
751
Nenneke vorbea repede, era vizibil agitată, nervoasă şi supărată.
— Mi-ai înşelat încrederea, spunea ea. N-ar fi trebuit să-ţi îngădui aşa
ceva niciodată. Puteam să-mi închipui că antipatia ta faţă de ea duce la
suferinţă. N-ar fi trebuit să-ţi îngădui… Doar te cunosc destul de bine. Eşti
îndărătnică, crudă şi, din câte se vede, mai eşti şi iresponsabilă şi
imprudentă pe deasupra. Chinuieşti fără milă copila asta, o supui la cazne
pe care nu e în stare să le îndeplinească. N-ai inimă. Zău că n-ai inimă,
Yennefer.
Ciri şi-a ciulit urechea, voia să asculte răspunsul magicienei, să-i audă
vocea rece, dură şi răsunătoare. Voia s-o audă cum reacţionează, cum o ia
în zeflemea pe marea preoteasă, cum îşi bate joc de protecţionismul ei
exagerat. Cum rosteşte ceea ce obişnuia să spună: că să fii magiciană nu e
de ici, de colo, că nu e pentru domnişoare de porţelan, pentru păpuşele cu
pielea fină. Dar Yennefer a răspuns încet. Atât de încet, încât copila nu că
n-a fost în stare să înţeleagă, dar nici măcar să distingă cuvintele unele de
altele.
O să adorm din nou, s-a gândit masându-şi cu grijă şi delicateţe nasul,
atât de sensibil şi dureros, înfundat de la cheagurile de sânge. O să mă
întorc la somnul meu. O să văd ce face Geralt acolo, noaptea, în ploaie,
lângă şanţ…
Yennefer o ţinea de mână. Mergeau amândouă de-a lungul unui coridor
sumbru, printre coloane de piatră, sau poate că erau statui. Ciri nu le putea
desluşi forma în bezna densă. Dar printre tenebre era cineva, cineva se
ascundea acolo şi le pândea în timp ce mergeau. Auzea şoapte, suave ca un
şuierat de vânt.
Yennefer o ducea de mână, mergea repede şi hotărât, foarte sigură, astfel
încât Ciri abia putea ţine pasul cu ea. În faţa lor se deschideau uşi. Pe rând.
Una după alta. O puzderie de uşi gigantice, grele, se deschideau în faţa lor
fără zgomot. Bezna se înteţea. Ciri a observat în faţă altă poartă. Yennefer
nu a încetinit mersul, dar Ciri şi-a dat seama că uşa nu se deschide de la
sine. Şi a cuprins-o dintr-odată certitudinea terifiantă că nu se cuvine ca
aceste uşi să fie deschise. Că ei nu-i este îngăduit să treacă dincolo de ele.
Că în spatele acelor uşi le aşteaptă ceva…
S-a oprit, a încercat să se smucească, dar mâna lui Yennefer era
puternică şi fermă, a târât-o necruţător înainte. În cele din urmă, Ciri a
înţeles că a fost trădată, înşelată, vândută. Că mereu, de la prima întâlnire,
de la început, din prima zi a fost doar o marionetă, o păpuşă trasă de sfori.
752
S-a zbătut mai tare, s-a smuls din strânsoare. Tenebrele se ondulau ca un
fum, şoaptele din întuneric s-au stins brusc. Magiciana a făcut un pas
înainte, s-a oprit, s-a întors, s-a uitat la ea.
Dacă te temi, întoarce-te.
Nu e îngăduit să deschizi acele uşi. Tu ştii asta.
Ştiu.
Şi cu toate acestea mă duci acolo.
Dacă te temi, întoarce-te. Mai ai timp să te întorci. Încă nu este prea
târziu.
Şi tu?
Pentru mine este.
Ciri s-a uitat în urmă. În ciuda întunericului omniprezent a văzut uşile
prin care trecuse deja – o perspectivă alungită, îndepărtată. Şi de acolo, din
depărtare, din întuneric, a auzit… Tropotul de copite… Zăngănitul armurii
negre. Şi fâlfâitul aripilor păsării de pradă. Şi vocea. Vocea liniştită, care-i
sfredelea craniul…
Te-ai înşelat. Ai confundat cerul cu stelele reflectate noaptea pe
suprafaţa lacului.
S-a trezit. Şi-a ridicat dintr-odată capul, i-a căzut compresa care părea
proaspătă, întrucât era umedă şi rece. Era lac de sudoare, tâmplele îi
zvâcneau din nou cu o durere surdă. Yennefer stătea lângă ea pe pat. Capul
îi era întors, astfel încât Ciri nu-i vedea faţa. Îi vedea doar furtuna părului
negru.
— Am avut un vis… i-a şoptit Ciri. În vis…
— Ştiu, i-a spus magiciana cu o voce stranie, care nu-i aparţinea. De-aia
sunt aici. Sunt alături de tine.

Dincolo de fereastră, în beznă, ploaia foşnea frunzele copacilor.

— La naiba! a mârâit Jaskier, scoţând apa din borul pălăriei fleşcăite de
la ploaie. Asta-i cetate în toată regula, nu casă. Oare de ce se teme
şarlatanul de s-a blindat în halul ăsta?
Bărcile şi barjele ancorate la cheu se balansau alene pe apa încreţită de
ploaie, se ciocneau cu zgomot surd, scârţâiau, îşi zăngăneau lanţurile.
— Este cartierul portuar, a explicat Shani. Nu lipsesc nici puşlamalele,
nici huliganii, atât localnici, cât şi vizitatori. La Myhrman vin mulţi oameni
care-i aduc o grămadă de bani… Toată lumea ştie. Şi că trăieşte singur.
Aşadar s-a ferecat. Te surprinde?
753
 — Deloc.
Geralt se uita la clădirea înălţată pe câţiva piloni înfipţi în şanţul aflat la
vreo cinci coţi de la malul mării.
— Oare cum se ajunge pe insuliţă, la coliba asta lacustră? Cred că va
trebui să împrumutăm în secret o barcă din asta…
— Nu-i nevoie, a spus medicinista. Există un pod mobil.
— Şi cum o să-l convingi pe şarlatan să-l coboare? Pe deasupra mai
există şi o poartă, iar noi nu ne-am gândit să luăm un berbec…
— Mă descurc eu.
Bufniţa mare cenuşie a aterizat fără zgomot pe balustrada cheiului
fâlfâindu-şi aripile, s-a scuturat şi s-a transformat în Filipa Eilhart, la fel de
murată de ploaie.
— Ce caut eu aici? a mormăit furioasă magiciana. Ce treabă am eu cu
voi, la naiba? Fac echilibristică pe o bară udă… şi în miezul unei înalte
trădări. Dacă află cumva Dijkstra că v-am ajutat… Şi pe deasupra mai e şi
zloata asta! Nu-mi place să zbor atunci când plouă. Aici este? Aceasta este
casa lui Myhrman?
— Da, a confirmat Geralt. Ascultă, Shani. Vom încerca să…
S-au înghesuit unul în altul, au început să şuşotească în taină, sub
streaşina acoperişului de stuf al unei hale. De la taverna de pe malul opus al
şanţului s-a pogorât o dâră de lumină pe apă. Se auzeau cântece, râsete şi
ţipete. Pe mal umblau pe şapte cărări trei plutaşi. Doi se certau, se trăgeau şi
se împingeau unul pe altul, proferând întruna aceleaşi înjurături. Cel de-al
treilea, rezemat de o balustradă, se pişa în şanţ în timp ce fluiera fals.
Dong! a răsunat metalic placa de fier atârnată cu o curea din piele de
platforma de pe dig. Dong!
Vraciul Myhrman a deschis o lucarnă, s-a uitat afară. Întrucât lămpaşul
din mâna sa nu făcea decât să-l orbească, l-a lăsat deoparte.
— Cine naiba mă cheamă la ora asta? a urlat el furios. Crăpa-ţi-ar
căpăţâna seacă, lepădătură nemernică, ce te-ai apucat de bocănit la miezul
nopţii! Ia cară-te de-acolo, beţivanul naibii! Am arbaleta pregătită! Vrei să-
ţi trimit o săgeată de şase ţoli în cur?
— Conu’ Myhrman! Sunt eu, Shani!
— Hă?
Vraciul s-a aplecat şi mai mult.
— Domniţa Shani? Acum, în toiul nopţii? Cum aşa?
— Coborâţi podul, conu’ Myhrman! V-am adus ce mi-aţi cerut!
754
 — Chiar acum, în miez de noapte? N-aţi putut să veniţi ziua, domniţă?
— Ziua sunt prea mulţi ochi pe-aici. Silueta zveltă, în mantie verde, s-a
ivit pe platformă. Dacă se află ce vă aduc, mă dau afară din Academie.
Coborâţi podul, doar n-o să mă ţineţi în ploaie, ciubotele mi-s fleaşcă!
— Nu sunteţi singură, domniţă, a remarcat suspicios şarlatanul. De
obicei veniţi singură. Cine e acolo cu dumneata?
— Un camarad, student ca şi mine. Doar nu era să vin de una singură
noaptea prin cartierul ăsta împuţit? Vă închipuiţi că nu ţin la virtutea mea
sau ce? Lăsa-ţi-mă să trec, la naiba!
Mormăind în barbă, Myhrman a deblocat turnichetul, podul s-a lăsat în
jos cu un scârţâit, izbind marginea platformei. Vraciul s-a dus la poartă, a
scos lacătele, a tras zăvoarele. Fără să renunţe la arbaleta tensionată, avea
ochii-n patru.
N-a văzut însă cum i-a zburat până în tâmplă pumnul într-o mănuşă
neagră împânzită cu piroane de argint. Şi, cu toate că noaptea era
întunecată, luna era nouă şi cerul era înnorat, a văzut dintr-odată zeci de mii
de stele strălucitoare, orbitoare.

Toublanc Michelet a mai trecut o dată cu cutea pe lama spadei, dând

impresia că îl absorbea cu totul acţiunea pe care o întreprindea.
— Aşadar, trebuie să omorâm un om pentru tine, a lăsat deoparte cutea,
a şters lama cu o blăniţă de iepure unsuroasă, a examinat lama cu ochi
critic. Unul de rând, care hoinăreşte pe uliţele Oxenfurtului, fără nicio pază,
nicio escortă sau gardă de corp. N-are nici măcar lacheu. Ca să punem
mâna pe el, nu trebuie să luăm cu asalt vreun castel, vreo primărie, vreo
casă cu porţi ferecate sau vreo garnizoană… asta avem de făcut, coane
Rience? Am priceput bine?
Omul cu faţa desfigurată de cicatricea unei arsuri a confirmat din cap, şi-
a îngustat uşor ochii negri umezi, cu o expresie dezagreabilă.
— Mai mult decât atât, a reluat Toublanc, după ce îl omorâm pe tipul
ăsta, n-o să fim nevoiţi să ne ascundem pe undeva pentru jumătate de an,
pentru că nimeni n-o să ne urmărească, n-o să ne caute. Nimeni, nici potera,
nici vânătorii de recompense. N-o să fim ţinta vreunui blestem strămoşesc
şi nici a vreunei răzbunări. Cu alte cuvinte, coane Rience, trebuie să
omorâm pentru tine un golan ordinar, de rând, fără nicio valoare?
Omul cu cicatrice nu i-a răspuns. Toublanc s-a uitat la fraţii săi aşezaţi
pe bancă neclintiţi, ţepeni. Rizzi, Flavius şi Lodovico tăceau ca de obicei.
755
În trupa pe care o înjghebaseră ei ucideau, iar Toublanc purta discuţiile.
Deoarece numai Toublanc fusese la şcoliţa de la templu. Ucidea cu aceeaşi
dexteritate ca şi fraţii săi, dar, pe deasupra, ştia să citească şi să scrie. Şi să
vorbească.
— Un derbedeu amărât, coane Rience, putea fi omorât de orice haimana
din port, nu era nevoie să năimeşti fraţii Michelet. Şi pentru o sută de
coroane novigradiene?
— Atâta cereţi de obicei, a spus tărăgănat omul cu cicatrice. Aşa-i?
— Nu-i aşa, a negat rece Toublanc. Pentru că noi nu ne ocupăm cu
uciderea fraierilor ordinari. Dar dacă totuşi… Dle Rience, derbedeul pe care
doriţi să-l vedeţi un cadavru o să vă coste două sute. Două sute de coroane
care să nu fie jerpelite, strălucitoare, ştampilate cu simbolul monetăriei
Novigradului. Ştii de ce? Pentru că avem de-a face cu o capcană în această
situaţie, conaşule. Nu trebuie să ne spui dumneata care-i capcana, om vedea
noi. Dar trebuie să ne plăteşti. Două sute, am spus. Dacă-ţi convine preţul,
atunci poţi să-l consideri ca şi mort pe duşmanul dumitale. De nu, caută-ţi
pe altcineva pentru treaba asta.
În pivniţa care duhnea a igrasie şi a vinuri oţetite s-a aşternut tăcerea. Pe
podea a ţâşnit un gândac, mişcându-şi rapid picioruşele. Flavius Michelet l-
a strivit sub talpa bocancului, cu o mişcare rapidă a piciorului, aproape fără
să-şi schimbe poziţia şi fără să-şi schimbe deloc expresia feţei.
— De acord, a spus Rience. Veţi primi două sute. Hai să mergem!
Toublanc Michelet, ucigaş profesionist de la vârsta de paisprezece ani,
nu şi-a arătat uimirea nici măcar printr-o zvâcnire a pleoapelor, nu se
aşteptase să se tocmească pentru mai mult de o sută douăzeci, cel mult o
sută cincizeci. A avut dintr-odată certitudinea că estimase prea ieftin preţul
capcanei ascunse în acea misiune.

Vraciul Myhrman s-a trezit pe podeaua odăii sale. Zăcea întins pe spate,
legat fedeleş. Îl durea occiputul îngrozitor, îşi amintea că în cădere îşi
spărsese capul de tocul uşii. Îl durea şi tâmpla la care fusese lovit. Nu se
putea mişca, pentru că o cizmă fixată cu catarame îl apăsa pe piept, greoaie
şi nemiloasă. Vraciul, întredeschizându-şi ochii şi încruntându-se, a privit
în sus. Cizma îi aparţinea unui bărbat înalt, cu părul alb ca laptele.
Myhrman nu i-a putut vedea chipul – era ascuns în bezna care nu putea fi
luminată de felinarul de pe masă.
— Cruţaţi-mi viaţa… a bâiguit. Îndurare, mă închin la toţi zeii… O să vă
756
dau toţi banii… da… O să vă arăt unde sunt ascunşi…
— Unde este Rience, Myhrman?
Vraciul s-a cutremurat din toate încheieturile la auzul acelei voci. Cu
toate că el nu era un fricos, puţine erau lucrurile de care îi era teamă. Dar în
vocea omului cu părul alb erau toate acele lucruri. Şi încă vreo câteva pe
deasupra.
Cu un efort supraomenesc de voinţă şi-a stăpânit teama care i se târa prin
burtă ca un vierme hidos.
— Hă? a spus uluit. Ce? Cine? Cum spuneţi?
Bărbatul s-a aplecat în faţă şi Myhrman i-a văzut chipul. I-a văzut ochii.
Şi atunci stomacul i s-a revoltat.
— Lasă vrăjeala, Myhrman! Nu te mai învârti în jurul cozii! s-a auzit din
umbră vocea familiară a lui Shani, studenta de la Medicină. Când am fost la
tine acum trei zile, aici pe taburetul acesta, la masa aceasta, stătea domnia
sa într-o mantie de bizam. Stătea şi bea vin, şi tu nu cinsteşti niciodată pe
nimeni, doar pe cei mai buni prieteni. Mă curta, stăruia să ne ducem să
dansăm la „Trei clopote”. Am fost nevoită să-i dau peste labe, pentru că se
apucase să mă pipăie, îţi aduci aminte? Iar tu i-ai spus: „Lăsaţi-o în pace,
coane Rience, nu mi-o speriaţi, trebuie să mă pun bine cu micuţele
academiciene, ca să-mi meargă gheşeftul”. Şi v-aţi pus pe chicotit şi tu, şi
jupânul tău Rience, cu faţa arsă. N-o mai face pe prostul acum, că doar nu
ai de-a face cu unii mai proşti decât tine. Vorbeşte, atâta timp cât eşti
întrebat politicos.
Of, studenţică atotştiutoare, se gândea şarlatanul. Viperă trădătoare, târfă
roşcată, las’ că pun eu mâna pe tine, îţi arăt eu ţie… Las’ că scap eu de-
aici…
— Care Rience? a scâncit el, zvârcolindu-se, încercând în zadar să se
elibereze de sub călcâiul care-l apăsa pe piept. De unde să ştiu cine este şi
unde se află? Atâta lume trece pe-aici, de unde să ştiu eu…
Bărbatul cu părul alb s-a aplecat şi mai mult, a scos încet un pumnal din
tureacul celeilalte cizme, apăsând şi mai tare cu cea de pe pieptul
şarlatanului.
— Myhrman, i s-a adresat calm, dacă vrei, mă crezi, dacă nu vrei, nu mă
crezi. Dar, dacă nu-mi spui numaidecât unde este Rience… Dacă nu-mi
destăinui îndată cum iei legătura cu el… hrănesc cu tine anghilele din canal
bucată cu bucată. O să încep cu urechile.
În vocea celui cu părul alb era ceva care îl făcea pe vraci să creadă
757
fiecare cuvânt. S-a uitat la lama pumnalului, şi-a dat seama că era mai
ascuţită decât cuţitele pe care le folosea pentru înlăturarea abceselor şi
ulceraţiilor. A început să dârdâie, astfel încât cizma de pe piept sălta nervos.
Dar tăcea. Trebuia să rămână tăcut. Deocamdată. Pentru că, dacă Rience s-
ar fi întors şi l-ar fi întrebat de ce l-a dat în vileag, Myhrman ar fi trebuit să
poată să dovedească de ce. O ureche, s-a gândit el, o ureche trebuie să
îndur. După aceea îi spun…
— La ce bun să pierdem vremea şi să ne mânjim de sânge? s-a ivit dintr-
odată un glas blajin feminin din beznă. De ce să riscăm să ne mintă sau să
ne tragă pe sfoară? Daţi-mi voie să mă ocup de el aşa cum ştiu eu. O să
spună şi laptele pe care l-a supt de la mă-sa. Ţineţi-l!
Vraciul urla şi se zbătea în chingi, însă cel cu părul alb l-a ţintuit cu
genunchiul la podea, l-a smucit de păr şi i-a răsucit capul. Lângă el a
îngenuncheat cineva. A adulmecat un miros de parfum şi de pene jilave, a
simţit atingerea unor degete pe tâmplă. A vrut să ţipe, dar gâtul îi era
sufocat de frică, a izbutit doar să geamă.
— Vrei să strigi deja? i-a murmurat glasul blajin de felină chiar lângă
ureche. Prea devreme, Myhrman, ai răbdare, încă nu am început. Dar şi
când o să încep. Dacă evoluţia ţi-a creat pe creier niscaiva riduri, atunci eu
o să ţi le adâncesc. Şi apoi o să vezi tu ce-i ăla strigăt.

— Aşadar, a spus Vilgefortz, auzind relatarea, regii noştri au început să

gândească de unii singuri. Au început să-şi facă planuri fiecare de capul lui,
trecând uimitor de iute de la gândirea de nivel tactic la cea de nivel
strategic? Interesant. Până de curând, singurul lucru de care erau în stare era
să galopeze răcnind cu sălbăticie şi cu spada ridicată în fruntea escadrilei,
fără să bage de seamă măcar dacă aceasta rămânea în urmă sau galopa în cu
totul altă direcţie. Iar acum, poftim, pun la cale soarta lumii în castelul din
Hagge. Cam ciudat. Dar, ca să fiu sincer, mă aşteptam la asta.
— Ştim, a confirmat din cap Artaud Terranova. Şi să ne amintim că ne-
ai pus în gardă. De aceea am şi ţinut să-ţi dăm de ştire.
— Vă mulţumesc pentru că vă amintiţi, a zâmbit magicianul, iar Tissaia
de Vries a avut dintr-odată certitudinea că Vilgefortz aflase de mult despre
faptele care tocmai îi fuseseră aduse la cunoştinţă. Dar nu suflase nicio
vorbă. Aşezată cu spatele drept în jilţ, şi-a egalat manşetele de dantelă, cea
stângă era aranjată un pic diferit faţă de cea dreaptă. S-a simţit ţintuită de
privirea ostilă a lui Terranova şi de ochii amuzaţi ai lui Vilgefortz. Ştia că
758
pedanteria ei legendară avea darul de a-i enerva pe unii şi de a-i amuza pe
alţii. Dar nu-i păsa deloc.
— Ce spune Capitulul?
— Mai întâi, a intervenit Terranova, am dori să auzim părerea ta,
Vilgefortz.
— Mai întâi, a zâmbit magicianul, să mâncăm ceva şi să bem. Avem
destul timp, daţi-mi voie să îndeplinesc oficiile de gazdă. Văd că sunteţi
obosiţi şi înfriguraţi de călătorie. Câte opriri aţi făcut în teleportare, dacă
am voie să întreb?
— Trei, a ridicat din umeri Tissaia de Vries.
— Eu eram mai aproape, a continuat Artaud. Mi-au fost de-ajuns doar
două. Dar a fost destul de complicat, recunosc.
— Peste tot e vremea urâtă?
— Peste tot.
— Atunci, hai să mâncăm şi să bem vin roşu vechi de Cidaris. Lydia,
poţi să vii?
Lydia van Bredevoort, asistentă şi secretară personală a lui Vilgefortz, s-
a ivit din spatele draperiei ca o apariţie eterică, i-a zâmbit din priviri
Tissaiei de Vries. Aceasta, controlându-şi mimica feţei, i-a răspuns cu un
zâmbet plăcut şi cu o înclinare a capului. Artaud Terranova s-a ridicat, s-a
aplecat respectuos. Şi el şi-a stăpânit perfect mimica feţei. O cunoştea pe
Lydia.
Servitoarele, dând zor şi foşnindu-şi fustele, au adus iute la masă
tacâmuri, vase şi bucate. Lydia van Bredevoort a aprins lumânările din
sfeşnice, cu flacăra minusculă apărută prin farmec între degetul mare şi
arătător. Tissaia a observat pe mâna ei o pată de vopsea în ulei. Şi-a pus în
gând ca mai târziu, după cină, s-o roage pe tânăra magiciană să-i arate noua
lucrare. Lydia era o pictoriţă talentată.
Luau cina în tăcere. Artaud Terranova nu se abţinea, se ospăta
nestingherit din toate bucatele şi, poate cam prea des şi fără ca gazda să-i
dea ghes, îşi turna cu gâlgâituri vin roşu din captivitatea carafei pântecoase
de argint. Tissaia de Vries mânca încet, acordând mai multă atenţie nu
mâncării, ci aranjării farfuriilor, tacâmurilor şi şerveţelelor care tot timpul,
în opinia ei, erau puse alandala şi-i puneau la încercare pasiunea pentru
ordine şi simţul estetic. Bea pe îndelete. Vilgefortz mânca şi bea şi mai
cumpătat. Lydia, desigur, nu bea şi nu mânca nimic. Flăcăruile lumânărilor
se unduiau în lungi mustăţi de foc galben roşcat. Picăturile de ploaie
759
ciocăneau în vitralii.
— Ei! Vilgefortz, a spus în cele din urmă Terranova, zăngănind cu
furculiţa prin castron în căutarea unei bucăţi unsuroase de carne de mistreţ,
care ţi-e poziţia faţă de acţiunile regelui nostru? Hen Gedymdeith şi
Francesca ne-au trimis aici pentru că vor să afle care ţi-e părerea. Şi eu, şi
Tissaia suntem curioşi în această privinţă. Capitulul vrea să dăm dovadă de
consens. Şi, dacă tot am fost solicitaţi, vrem să acţionăm la unison. Aşadar,
ce părere ai?
— Mă simt foarte măgulit. Vilgefortz i-a mulţumit, printr-un gest al
mâinii, Lydiei, care voia să-i pună broccoli în farfurie, să aflu că părerea
mea cu privire la această chestiune este crucială pentru Capitul.
— Nimeni n-a spus aşa ceva.
Artaud şi-a mai turnat vin.
— O să hotărâm împreună, a continuat, când se va întruni Capitulul. Dar
până atunci fiecare are posibilitatea să-şi spună punctul de vedere. Aşa că te
ascultăm.
Dacă am terminat de cinat, să trecem în cabinet, a propus telepatic
Lydia, zâmbind cu ochii. Terranova s-a uitat la zâmbetul ei şi a dat pe gât
ce mai rămăsese în ulcică. Până la fund.
— Bună idee!
Vilgefortz şi-a şters degetele cu un şerveţel şi a zis:
— O să ne fie mai comod şi, pe deasupra, avem protecţie mai puternică
împotriva interceptărilor magice. Hai să mergem. Poţi să iei carafa, Artaud.
— N-o las din mână. Este soiul meu preferat de vin.
S-au dus în cabinet. Tissaia nu s-a putut abţine să nu se uite la
laboratorul plin de retorte, creuzete, eprubete, cristale şi o puzderie de
ustensile magice. Totul era ocultat printr-un farmec de camuflare, dar
Tissaia de Vries era o mare maestră – nu exista văl pe care să nu-l poată
pătrunde. Era şi curioasă nevoie mare să afle la ce lucra în ultima vreme
magicianul. Şi-a dat seama după configuraţia dispozitivului utilizat recent.
Fusese folosit pentru detectarea persoanelor dispărute şi pentru
psihoviziunea prin metoda „cristal, metal, piatră”. Magicianul căutase pe
cineva sau încercase să rezolve o problemă teoretică de logistică. Vilgefortz
de Roggeveen era cunoscut pentru pasiunea sa pentru rezolvarea unor
probleme de genul acesta.
S-au aşezat în fotolii sculptate în abanos. Lydia s-a uitat la Vilgefortz, a
înţeles semnul făcut cu ochiul şi a ieşit imediat. Tissaia a oftat
760
imperceptibil.
Toată lumea ştia că Lydia van Bredevoort îl iubeşte pe Vilgefortz de
Roggeveen de ani buni, în tăcere, cu patimă, cu înverşunare. Ştia şi
magicianul, fără doar şi poate, dar tăgăduia. Lydia îl ajuta în acest sens,
întrucât nu-şi exprimase sentimentele în faţa lui – niciodată nu schiţase nici
cel mai mic pas sau gest, nu dăduse niciun semn cu gândul, şi nici măcar
atunci când puteau vorbi nu scosese niciun cuvânt. Era prea mândră. Nici
Vilgefortz nu iniţiase nimic, pentru că nu o iubea pe Lydia. El ar fi putut,
fireşte, să facă foarte simplu din ea o ibovnică şi chiar să aibă o relaţie mai
strânsă împreună şi cine ştie, poate chiar să ajungă fericiţi. Unii l-au sfătuit
în acest sens. Dar Vilgefortz nu a făcut-o. Era prea mândru şi prea
principial. Situaţia era, prin urmare, fără ieşire, dar stabilă şi părea să le
convină amândurora.
— Aşadar – a rupt tăcerea tânărul magician –, Capitulul se frământă, nu
ştie ce atitudine trebuie să adopte faţă de iniţiativele şi planurile regilor
noştri? La ce bun? Ar trebui nici să nu ia în seamă aceste planuri.
— Cum aşa? Artaud Terranova a încremenit cu ulcica în mâna stângă şi
cu carafa în mâna dreaptă. Oare am înţeles bine? Trebuie să stăm cu
mâinile în sân? Trebuie să le dăm voie…
— Deja le-am dat voie, l-a întrerupt Vilgefortz. Pentru că nimeni nu ne-a
cerut voie. Şi nici n-o să ne ceară. Repet, trebuie să ne prefacem că n-avem
niciun habar. Ar fi singurul comportament înţelept.
— Tot ce au pus la cale ameninţă să se transforme într-un război şi încă
într-unul de mari proporţii.
— Tot ce au pus la cale ne-a fost adus la cunoştinţă datorită informaţiilor
enigmatice şi incomplete care provin dintr-o sursă misterioasă, extrem de
nesigură. Atât de nesigură, încât cuvântul „dezinformare” este murmurat
neîncetat de toată lumea. Şi chiar dacă ar fi adevărat, atunci intenţiile lor
sunt încă în faza de plan şi aşa vor şi rămâne pentru o lungă perioadă de
timp. Dar şi când vor depăşi această etapă… Ei bine, lasă c-o să ne adaptăm
noi.
— Adică, s-a strâmbat Terranova, jucăm cum ni se cântă?
— Da, Artaud, Vilgefortz l-a privit, iar ochii i-au fulgerat. Vei juca după
cum ţi se va cânta. Altfel părăseşti cabinetul. Deoarece podiumul orchestrei
este prea înalt ca să poţi merge acolo şi să le spui muzicanţilor să
interpreteze altă partitură. Dă-ţi seama şi tu o dată pentru totdeauna. Dacă
îţi închipui că există altă soluţie, te înşeli amarnic. Tu confunzi cerul cu
761
stelele reflectate noaptea pe suprafaţa unui lac.
Capitulul va face ceea ce va porunci el, ascunzându-şi porunca sub
masca unui consiliu, se gândea Tissaia de Vries. Suntem cu toţii bieţi pioni
pe tabla lui de şah. A urcat, a ajuns în vârf, a crescut, ne-a orbit cu
strălucirea sa, ne-a îngenuncheat. Suntem simpli pioni în jocul lui. Într-un
joc ale cărui reguli nu le cunoaştem.
Magiciana a observat din nou că manşeta stângă nu cade la fel ca
manşeta dreaptă. A aranjat-o cu grijă.
— Regii îşi pun deja planurile în aplicare, a spus ea domol. În Kaedwen
şi Aedirn au lansat ofensiva împotriva Scoia’taelilor. Vărsare de sânge în
rândurile tinerilor elfi. Persecuţii şi pogromuri împotriva neoamenilor.
Umblă vorba despre un atac asupra elfilor liberi din Dol Blathanna şi din
Munţii Albaştri. Un măcel. Chiar trebuie să-i transmitem lui Gedymdeith şi
lui Enid Findabair că ne sfătuieşti să stăm cu mâinile în sân? Prefăcându-ne
că nu vedem nimic? Vilgefortz şi-a întors capul spre ea. Aha, acum îţi
schimbi tactica, se gândea Tissaia. Eşti un jucător, ai recunoscut după
zgomot zarurile rostogolite pe masă. Schimbare strategică. Apeşi pe altă
coardă. Vilgefortz nu-şi lua privirea de la ea.
— Ai dreptate, i-a spus el scurt. Ai dreptate, Tissaia. Războiul cu
Nilfgaardul treacă-meargă, dar la masacrarea neoamenilor nu ne putem uita
cu mâinile în sân. Propun convocarea unui congres, o reuniune generală a
tuturor Maeştrilor până la al treilea grad inclusiv, precum şi a celor care
după Sodden s-au pripăşit prin consiliile regale. La congres o să-i aducem
cu picioarele pe pământ şi o să le cerem să-şi mai tempereze monarhii, ce
mai tura-vura.
— Susţin acest proiect, a spus Terranova. Convocăm congresul şi le
aducem noi aminte cui îi datorează loialitatea în primul rând. Luaţi seamă
de faptul că regii sunt sfătuiţi acum chiar de unii membri ai consiliului
nostru. Se află în slujba regilor: Carduin, Filippa Eilhart, Fercart, Radclifie,
Yennefer…
La auzul acestui ultim nume, Vilgefortz a tresărit. Pe dinăuntru, desigur.
Dar Tissaia de Vries era o maestră desăvârşită. I-a citit gândul, a simţit
impulsul sărind de la atelierul şi aparatul magic până la cele două cărţi care
zăceau pe masă. Ambele cărţi erau invizibile, învăluite în magie. Magiciana
s-a concentrat, a străpuns vălul.
„Aen Ithlinnespeath”, profeţiile Ithlinnei Aegli aep Aevenien, sibila
elfilor. Profeţiile sfârşitului lumii, profeţiile stârpirii în masă, ale
762
prăpădului şi întoarcerii barbarismului, care se vor împlini odată cu
topirea gheţii de la limita gheţarilor veşnici. Cea de-a doua carte… foarte
veche… flendurită… „Aen Hen Ichaer”… Sângele Vechi… Sângele Elfilor?
— Tissaia? Ce părere ai?
— Susţin, şi-a aranjat inelul magiciana, care i se sucise pe deget în
direcţia greşită. Susţin proiectul lui Vilgefortz. Convocăm congresul. Cât
mai iute cu putinţă.
Metal, piatră, cristal, s-a gândit ea. Eşti în căutarea lui Yennefer? De
ce? Şi ce are Yennefer în comun cu profeţia Ithlinei? Şi cu Sângele Vechi al
Elfilor? Ce urzeşti tu oare, Vilgefortz?
Îmi pare rău, a spus telepatic Lydia van Bredevoort, intrând pe
nesimţite. Magicianul a încremenit.
— Scuzaţi-mă, a spus, dar e urgent. Am aşteptat scrisoarea aceasta de
ieri. Daţi-mi-o doar pentru o clipă.
Artaud a căscat, şi-a înăbuşit un râgâit, s-a uitat după carafă. Tissaia o
privea pe Lydia. Lydia i-a surâs. Cu ochii. Altfel nici nu putea.
Jumătatea inferioară a feţei Lydiei van Bredevoort era doar o iluzie. În
urmă cu patru ani, la rugămintea lui Vilgefortz, maestrul ei, Lydia a luat
parte la studiul proprietăţilor unui artefact descoperit cu ocazia săpăturilor
dintr-o necropolă antică. Artefactul s-a dovedit a fi învăluit într-un blestem
extrem de puternic. S-a activat doar o singură dată. Dintre cei cinci
participanţi la experiment, trei magicieni au murit pe loc. Al patrulea şi-a
pierdut ochii, ambele braţe şi a înnebunit. Lydia s-a ales cu arsuri, cu
maxilarul mutilat şi cu o mutaţie a laringelui şi a gâtului, ale cărei efecte
rezistaseră până în prezent tentativelor de regenerare. Aşa că au recurs la o
iluzie foarte puternică pentru ca să nu leşine oamenii la vederea feţei
Lydiei. Era o iluzie foarte fidelă, aplicată iscusit, greu de observat chiar şi
de cei aleşi.
— Hmm… Vilgefortz a pus jos scrisoarea. Mulţumesc, Lydia.
Lydia i-a zâmbit.
Mesagerul aşteaptă un răspuns, a spus ea.
— Nu va fi niciun răspuns.
Înţeleg. Am poruncit să se pregătească odăile pentru oaspeţi.
— Mulţumesc. Tissaia, Artaud, îmi cer scuze pentru întârzierea de
moment. Să continuăm. Unde rămăsesem?
Nicăieri, i-a spus în gând Tissaia de Vries. Dar te ascult cu atenţie.
Pentru că până la urmă o să te referi şi la problemele care te interesează
763
cu adevărat.
— Ah, a început cu lentoare Vilgefortz. Ştiu unde am rămas. La cei mai
tineri membri de rang înalt ai Consiliului. La Fercart şi Yennefer. Fercart,
din câte ştiu eu, i s-a alăturat lui Foltest de Temeria, este membru al
Consiliului regal alături de Triss Merigold. Dar cu cine s-o fi asociat
Yennefer? Tu spuneai, Artaud, că se numără printre cei aflaţi în slujba
regilor.
— Artaud a exagerat, a spus calm Tissaia. Yennefer trăieşte în
Vengerberg, aşa că, uneori, Demawend se duce la ea şi-i cere ajutorul, dar
nu colaborează în mod constant. Nu se poate spune cu certitudine că o
foloseşte Demawend.
— Care-i treaba cu ochii ei? Bine, sper?
— Da. Totul e în regulă.
— Asta e bine. Asta e foarte bine. Eram îngrijorat… Ştii, am vrut să iau
legătura cu ea, dar s-a vădit că era plecată. Nimeni nu ştia unde.
Piatră, metal, cristal, a gândit Tissaia de Vries. Tot ceea ce poartă
Yennefer este activ, nu poate fi detectat prin psihoviziune. N-o să dai de ea
cu această metodă, dragul meu. Dacă Yennefer nu vrea să se ştie unde se
află, nimeni n-o să ştie.
— Scrie-i o scrisoare, i-a spus senin magiciana, potrivindu-şi manşetele.
Trimite-i-o pur şi simplu. O s-o primească fără doar şi poate. Iar Yennefer,
oriunde s-ar afla, ar răspunde. Întotdeauna răspunde.
— Yennefer, a intervenit Artaud, de multe ori dispare, uneori pentru luni
întregi. Din motive destul de banale de obicei…
Tissaia l-a fulgerat, strângându-şi buzele. Magicianul a tăcut. Vilgefortz
a afişat un surâs discret.
— Chiar aşa, a spus el. Chiar mă gândeam la asta. Într-un timp era foarte
apropiată de… un anumit vrăjitor. Geralt, dacă nu mă înşel. Pe cât se vede,
n-a fost doar o simplă aventură. Se pare că Yennefer chiar s-a implicat
destul de puternic…
Tissaia de Vries s-a ridicat în picioare, şi-a încleştat mâinile pe braţele
fotoliului.
— De ce te interesează pe tine? Sunt probleme personale. Să nu ne
băgăm nasul unde nu ne fierbe oala.
— Bineînţeles, a zis Vilgefortz, cu ochii la scrisoarea aruncată pe
pupitru. Nu-i treaba noastră. Dar nu sunt mânat de o curiozitate
nesănătoasă, ci mă preocupă starea emoţională a unui membru al
764
Consiliului. Mă întreb cum va reacţiona Yennefer la vestea morţii acestui…
Geralt. Oare o să se stăpânească, o să accepte fără să cadă în depresie sau
într-un doliu exagerat?
— Fără nicio umbră de îndoială, a răspuns rece Tissaia. Cu atât mai
mult, cu cât primeşte asemenea veşti din când în când. Ca după aceea să se
dovedească a fi de fiecare dată doar simple zvonuri.
— Aşa e, a confirmat Terranova. Iar acest Geralt, ori cum l-o mai fi
chemând, ştie să se descurce. Şi-apoi de ce să ne mai mirăm? Nu-i decât un
mutant, o maşină de ucis, programat să ucidă şi să nu se lase ucis. Cât
despre Yennefer, hai să nu exagerăm cu presupusele stări sufleteşti. Doar o
cunoaştem destul de bine. Nu se lasă ea cu una, cu două pradă emoţiilor. S-
a amuzat cu vrăjitorul, asta e tot. A fascinat-o moartea, cu care acest individ
se joacă întruna. Şi într-o bună zi, când jocul s-a terminat, totul a luat
sfârşit.
— Deocamdată, a spus pe un ton sec Tissaia de Vries, Vrăjitorul este
viu.
Vilgefortz a surâs din nou, aruncându-şi un ochi la scrisoarea din faţa sa.
— Ei, nu mai spune! a spus el. N-aş prea crede.

Geralt a fost străpuns de un fior lin, apoi şi-a înghiţit saliva. Acesta
fusese primul şoc după ce băuse poţiunea, începuse etapa de acţiune,
anunţată de o uşoară, dar neplăcută ameţeală, care însoţea adaptarea ochilor
la întuneric.
Adaptarea a fost rapidă. Bezna nopţii s-a risipit, totul în jur a căpătat
nuanţe de gri, iniţial vagi şi înnegurate, treptat tot mai contrastante, clare şi
imaculate. Pe ulicioara care dădea în cheiul canalului şi care o clipă mai
târziu era la fel de întunecată ca interiorul unui poloboc de catran, Geralt
putea distinge deja şobolanii rătăcind pe jgheaburi, adulmecând bălţile şi
crăpăturile din ziduri.
I se ascuţise auzul sub influenţa elixirului magic. Încâlceala de ulicioare,
în care cu o clipă mai înainte se auzea doar cadenţa picăturilor de ploaie în
jgheaburi, se trezise la viaţă, tresălta tumultuos. Auzea miorlăiturile
pisicilor aflate în toiul luptei, hămăiturile câinilor de pe celălalt mal al
canalului, hohotele de râs şi chiotele din hanurile şi cârciumile
Oxenfurtului, chicotelile şi lălăielile din taverne, trilurile îndepărtate şi
discrete ale unui flaut la care se interpreta o melodie ritmată. Reînviau
casele întunecate şi amorţite – Geralt începea să distingă sforăiturile celor
765
care dormeau, tropăielile taurilor prin staule, fornăielile cailor prin grajduri.
Dintr-una din casele din fundătura uliţei răzbăteau înăbuşit gâfâielile şi
gemetele spasmodice ale unei femei care făcea dragoste.
Sunetele se amplificau, creşteau în intensitate. Reuşise să distingă
cuvintele obscene ale unor cântece deşucheate; aflase numele ibovnicului
femeii care gemea. De deasupra canalului, din căsoiul pe piloni al lui
Myhrman, vuiau bolmojelile îngăimate de vraciul pe care Filippa Eilhart îl
adusese într-o stare de idioţenie totală şi mai mult ca sigur permanentă.
Se revărsau zorile. Ploaia a încetat în cele din urmă, s-a stârnit vântul,
care a împrăştiat norii. Cerul dinspre răsărit strălucea de-a binelea.
Şobolanii din fundătură s-au alarmat brusc, s-au furişat în direcţii
diferite, s-au pitit printre cutii şi gunoaie.
Vrăjitorul a auzit paşi. Să fi fost patru sau cinci inşi, deocamdată nu
putea să-şi dea seama câţi. S-a uitat în sus, dar n-a văzut-o pe Filippa.
Imediat a schimbat tactica. În cazul în care în grupul care se apropia s-ar
fi aflat Rience, ar fi avut puţine şanse să-l prindă. Ar fi fost nevoit să lupte
mai întâi cu escorta, ceea ce nu-şi dorea. În primul rând, întrucât el se afla
încă sub influenţa elixirului, aceşti oameni ar fi trebuit să moară. Iar în al
doilea rând, pentru că Rience ar fi avut timp să fugă.
Paşii se apropiau. Geralt a ieşit din umbră.
Din fundătură a apărut Rience. Vrăjitorul l-a recunoscut fără întârziere
pe magician instinctiv, cu toate că nu-l mai văzuse până atunci. Cicatricea
de la arsură, un cadou de la Yennefer, era mascată de umbra glugii.
Era singur. Escorta nu se arătase, rămăsese ascunsă în fundătură. Geralt
a înţeles numaidecât de ce. Rience ştia cine îl aştepta în faţa casei vraciului.
Rience se aştepta la o ambuscadă şi totuşi a venit. Vrăjitorul a înţeles de ce.
Şi chiar înainte de a auzi zăngănitul surd al spadelor scoase din teci. Ei
bine, s-a gândit el. Dacă asta vreţi, foarte bine.
— Ce plăcere să te vânez, i-a spus calm Rience. Nici nu-i nevoie să te
caut. Vii singur acolo unde eşti dorit.
— Acelaşi lucru se poate spune şi despre tine, i-a răspuns senin
vrăjitorul. Ai venit aici. Mi-am dorit să te văd aici şi aici eşti.
— Pesemne că l-ai sugrumat bine pe Myhrman ca să-ţi povestească
despre amuletă, ca să-ţi arate unde este ascunsă. Şi ca să-ţi spună cum s-o
activezi ca să dea de ştire. Dar că amuleta înştiinţează şi avertizează în
acelaşi timp, Myhrman n-a ştiut şi n-a putut să-ţi spună, chiar dacă-l frigeai
pe cărbuni încinşi. Am împărţit în stânga şi-n dreapta o sumedenie de
766
amulete. Ştiam că, mai devreme sau mai târziu, o să dai peste una dintre
ele.
De după colţul ulicioarei au răsărit patru bărbaţi. Se deplasau agale, cu
graţie şi în linişte. Stăruiau în zona crepusculară şi mânuiau spadele scoase
din teci în aşa fel încât să nu fie trădaţi de strălucirea lamelor acestora.
Vrăjitorul, desigur, îi putea vedea destul de clar. Dar n-a dat de înţeles acest
lucru. Ei bine, criminalilor, s-a gândit el. Dacă asta vreţi, de asta o să aveţi
parte.
— Am aşteptat, a continuat Rience, fără să se clintească din loc, şi a
venit momentul. Am de gând să scap pământul de greutatea ta, ciudăţenie
scârboasă!
— Ai de gând? Te cam supraestimezi. Nu eşti decât un instrument. Un
zbir năimit de către alţii ca să se ocupe de sarcinile lor murdare. Cine te-a
năimit, slugoiule?
— Cam multe vrei să ştii, mutantule! Mă faci slugoi? Da’ tu ce eşti,
oare? O grămadă de bălegar în mijlocul drumului, care trebuie dat la o parte
ca să nu-şi murdărească cineva ciubotele. Nu, n-o să-ţi destăinui cine este
acel cineva, chiar dacă aş putea s-o fac. O să-ţi spun ceva în schimb, ca să
ai la ce să te gândeşti în drum spre iad. Ştiu deja unde este nenorocita pe
care o ocroteşti atâta. Ştiu şi unde se află magiciana aia a ta, Yennefer. Nu
se sinchisesc de ea superiorii mei, dar am eu o pică personală pe căţeaua
asta. De îndată ce termin cu tine, o să mă ocup şi de ea. O s-o fac eu să-i
pară rău că s-a jucat cu focul. Oh, da, ce-o să-i mai pară rău. Foarte mult
timp de-acum încolo.
— N-ar fi trebuit să spui asta! i-a rânjit sinistru vrăjitorul, cuprins de o
euforie de luptă provocată de reacţia elixirului cu adrenalina. Cât timp nu
spuneai aşa ceva, mai aveai o şansă de supravieţuire. Acum n-o mai ai.
O vibraţie puternică a medalionului său l-a avertizat de iminenţa unui
atac. A sărit brusc într-o parte, scoţându-şi fulgerător spada a cărei lamă
scrijelită cu rune a anihilat valul violent şi paralizant de energie magică
lansat în direcţia sa. Rience a făcut un pas înapoi, şi-a ridicat mâna ca să
repete gestul, dar s-a intimidat în ultimul minut. Fără să mai încerce altă
magie a bătut în retragere în mare grabă spre fundătură. Vrăjitorul nu l-a
putut ajunge, s-au aruncat asupra lui cei patru, care credeau că se mai află la
adăpostul umbrei. Au scânteiat spadele.
Erau profesionişti. Toţi patru. Experimentaţi, abili, antrenaţi să acţioneze
împreună. S-au postat în perechi, doi în stânga, doi în dreapta. În perechi
767
astfel încât unul se ascundea întotdeauna în spatele celuilalt. Vrăjitorul i-a
ales pe cei din stânga. Euforiei induse de elixir i s-a adăugat furia.
Primul haidamac l-a atacat pe Geralt cu o fentă din dextră doar pentru ca
apoi să se retragă şi să-i dea ocazia celui din spate să lovească mişeleşte.
Geralt s-a răsucit într-o piruetă, a trecut pe lângă ei şi l-a retezat pe cel din
spate dintr-o lovitură de spadă prin occiput, gât şi spate. Era mânios, a lovit
cu forţă. Sângele a ţâşnit ca dintr-o fântână arteziană pe zid.
Primul s-a retras rapid pentru a-i face loc celeilalte perechi. Aceştia s-au
separat în atac, agitându-şi spadele în două direcţii, astfel încât putea fi
parată doar una în timp ce cealaltă trebuia să lovească ţinta. Geralt nu a
încercat să pareze atacurile, s-a răsucit într-o piruetă, strecurându-se între
cei doi. Ca să nu se ciocnească, amândoi au trebuit să-şi schimbe ritmul
armonios, paşii pe care îi învăţaseră. Unul a reuşit să se întoarcă graţie unei
fente agile, sărind sprinten ca o felină. Al doilea n-a mai avut timp. Şi-a
pierdut echilibrul şi a căzut pe spate. Vrăjitorul s-a răsucit într-o piruetă în
sens invers, străpungându-l cu lama spadei. Era mânios. A simţit cum tăişul
ascuţit al lamei sale de vrăjitor îl străpunge pe haidamac în şira spinării. Un
urlet pătrunzător s-a rostogolit cu ecou pe uliţe. Ceilalţi doi, care mai
rămăseseră, s-au năpustit asupra lui dintr-odată cu lovituri cărora le făcea
faţă cu mare dificultate. S-a răsucit într-o piruetă, scăpând de avalanşa de
lame scânteietoare. Dar, în loc să se rezeme de zid ca să se apere, a trecut la
atac.
Nu s-au aşteptat la aşa ceva, n-au avut timp nici să sară şi nici să se
despartă. Unul a contracarat, dar vrăjitorul i-a evitat atacul, s-a învârtit, a
tăiat în spate orbeşte, apreciind circulaţia aerului. Era mânios. A ţintit
pântecul. L-a nimerit. A auzit un strigăt înăbuşit, dar n-a avut timp să se
uite. Ultimul haidamac era deja lângă el şi l-a lovit rapid dintr-o fandare la
stânga. Geralt a parat în ultimul moment, static, fără rotaţie, din cvartă cu
dextra. Namila, profitând de impulsul dobândit de la paradă, s-a întins ca un
arc şi a lovit rapid şi puternic. Prea puternic. Geralt deja se învârtea. Lama
haidamacului, mult mai grea decât lama vrăjitorului, a tăiat aerul, iar
huliganul a trebuit să o urmeze. Impulsul l-a răsucit. Geralt a ajuns dintr-o
semipiruetă exact lângă el, foarte aproape. I-a văzut faţa contorsionată,
ochii înfricoşaţi. Era mânios. A lovit. Scurt, dar puternic. Şi fără greş. Drept
în ochi.
A auzit ţipătul pătrunzător al lui Shani, care se zbătea în strânsoarea lui
Jaskier pe podul ce ducea la casa vraciului.
768
 Rience, aruncându-şi mantia, se retrăgea spre fundătură, acoperindu-şi
faţa cu mâinile ridicate, din care deja începea să se scurgă o lumină magică.
Geralt a apucat spada în ambele mâini şi a început să secere fără să stea pe
gânduri în direcţia magicianului. Acesta din urmă a cedat psihic. Fără să-şi
ducă până la capăt magia, a început să alerge, să ţipe incoerent. Dar Geralt a
înţeles. Şi-a dat seama că Rience cere ajutor. Că imploră să fie salvat.
Şi salvarea i-a venit. Ulicioara a fost scăldată într-o lumină orbitoare, pe
zidul crăpat şi mâlit al unei case a fulgerat un oval de foc de teleportare.
Rience s-a repezit spre el. Geralt a sărit. Era mânios.

Toublanc Michelet a icnit, s-a făcut ghem, ţinându-şi în ambele braţe

burta vătămată. Simţea cum îl părăseşte tot sângele din trup, scurgându-i-se
rapid printre degete. Nu foarte departe zăcea Flavius. O clipă mai devreme
trupul îi mai dârdâia. Dar acum înţepenise. Toublanc şi-a închis pleoapele,
apoi a deschis ochii. Dar bufniţa care şedea lângă Flavius se pare că nu era
nici pe departe o halucinaţie, pentru că nu a dispărut. A icnit din nou, şi-a
întors capul.
O fătucă, foarte tânără judecând după voce, a ţipat din toţi rărunchii.
— Dă-mi drumul! Sunt răniţi! Tre… Sunt la Medicină, Jaskier! Lasă-
mă, n-auzi?
— N-ai cum să-i ajuţi, i-a răspuns vocea surdă a numitului Jaskier. Nu
după o spadă de vrăjitor… Nici să nu te apropii. Nu te uita… Te implor,
Shani, nu te uita.
Toublanc simţea că cineva îngenunchează lângă el. Mirosea a parfum şi
a pene umede. Auzea o voce discretă, blândă, liniştitoare. Îi desluşea cu
greu cuvintele, bruiate de ţipetele agasante şi smiorcăielile tinerei. Ale
tinerei… studente la Medicină. Dar, dacă medicinista ţipa, atunci cine stătea
în genunchi lângă el? Taublanc a icnit.
— …O să fie bine. Totul o să fie bine.
— Al nai… bii… Fir-ar… A gemut. Rience… Ne-a spus… un derbedeu
ordinar… Şi când colo… era un vrăjitor… Ah… nu mai pot… Burta mea…
— Şşşt, şşşt, băiatul meu. Linişteşte-te! E în regulă. Nu te mai doare.
Aşa-i că nu te mai doare? Spune-mi cine v-a adus aici? Cine v-a pus în
legătură cu Rience? Cine vi l-a recomandat? Cine v-a băgat în asta? Spune-
mi, te rog, băiete. Şi apoi totul o să fie bine. O să vezi, totul o să fie bine.
Spune-mi, te rog.
Toublanc a simţit sânge în gură. Dar nu avea puterea să-l scuipe. Cu
769
obrazul apăsat în pământul reavăn a întredeschis gura şi sângele îi curgea
de la sine.
Nu mai simţea nimic.
— Spune-mi, repeta vocea blândă. Spune-mi, fiule!
Toublanc Michelet, ucigaş profesionist de la vârsta de paisprezece ani, a
închis ochii, şi-a schimonosit faţa într-un zâmbet sângeros. Şi a şoptit ceea
ce ştia.
Iar când a deschis ochii, a văzut o lamă îngustă de pumnal, cu un mâner
micuţ de aur.
— Nu-ţi fie frică! i-a spus vocea blândă, iar vârful pumnalului i-a atins
tâmpla. N-o să te doară deloc.
Într-adevăr, nu l-a durut deloc.

L-a prins pe magician taman în ultimul moment, chiar înainte de

teleportare. Îşi abandonase spada cu o clipă mai devreme şi avea mâinile
libere. A sărit şi i-a înhăţat cu degetele extinse bordura mantiei. Rience şi-a
pierdut echilibrul, smucitura l-a forţat să se aplece, l-a împins înapoi. S-a
zbătut cu sălbăticie, cu o mişcare bruscă şi-a rupt găitanele mantiei, s-a
eliberat. Prea târziu.
Geralt l-a întors cu o lovitură a pumnului drept în umăr şi imediat l-a
lovit cu stângul la gât, sub ureche. Rience s-a clătinat, dar n-a căzut.
Vrăjitorul l-a prins dintr-un salt şi i-a tras cu putere un pumn în coaste.
Magicianul a scos un geamăt, şi-a agitat mâinile. Geralt l-a înşfăcat de
poala dubletului, l-a întors şi l-a trântit la pământ. Rience, cu genunchiul
zdrobit, a ridicat mâna şi a deschis gura gata să rostească un blestem. Geralt
şi-a încleştat pumnul şi i l-a proiectat de sus. Direct în gură. Buzele i-au
crăpat ca nişte coacăze.
— Tocmai ai primit un cadou din partea lui Yennefer, i-a şuierat. Acum
o să primeşti unul din partea mea.
L-a lovit din nou. Capul magicianului zvâcnea, fruntea şi obrajii îi erau
împroşcaţi cu sânge. Geralt a fost surprins un pic – nu simţise nicio durere,
dar, fără doar şi poate, fusese rănit în încăierare. Era sângele lui. Nu-i păsa,
n-avea timp să-şi caute rănile şi nici să se ocupe de ele. Şi-a strâns pumnul
şi l-a lovit din nou pe Rience. Era mânios.
— Cine te-a trimis? Cine te-a năimit?
Rience i-a scuipat sânge pe faţă. Vrăjitorul l-a lovit din nou.
— Cine?
770
 Ovalul de teleportare ardea şi mai intens, lumina răspândită inunda
fundătura. Vrăjitorul a simţit pulsaţiile puternice ale ovalului, le-a simţit
chiar înainte ca medalionul să înceapă să vibreze violent de avertizare.
Şi Rience a simţit energia emanată de teleportal, a presimţit ajutorul care
urma să-i vină. A urlat, s-a zbătut ca un peşte uriaş. Geralt i-a împlântat
genunchiul în piept, a ridicat mâna, încrucişându-şi degetele în semnul
Aard, ţintind teleportalul de foc. Mare greşeală.
Din portal nu a ieşit nimeni. Doar răspândea o forţă, iar Rience a captat
acea forţă.
Din degetele încordate ale magicianului au răsărit crampoane de oţel de
şase ţoli. S-au înfipt în pieptul şi în braţele lui Geralt cu scrâşnete surde. Un
val de energie se degaja din crampoane. Vrăjitorul s-a aruncat înapoi dintr-
un salt convulsiv. Şocul a fost de aşa natură, încât a simţit şi a auzit cum i
se sparg dinţii încleştaţi de durere. Cel puţin doi.
Rience a încercat să sară în sus, dar imediat a căzut din nou în genunchi,
s-a îndreptat în patru labe spre teleportal. Geralt, gâfâind, şi-a scos
pumnalul din tureacul ciubotei. Magicianul se uita în urmă, sărea, se
poticnea. Şi vrăjitorul se poticnea, dar se deplasa mai repede. Rience a
privit din nou în spate, a ţipat. Geralt a apucat pumnalul în mână. Era
mânios. Foarte mânios.
Ceva l-a apucat de spate, l-a doborât, l-a imobilizat. Medalionul din jurul
gâtului pulsa energic, durerea ascuţită din umărul rănit clocotea spasmodic.
Cam la vreo zece paşi în urma lui stătea Filippa Eilhart. O lumină opacă
îi ţâşnea din mâinile ridicate două dungi, două raze. Ambele îi atingeau
spatele, strângându-i braţele ca nişte cleşti luminoşi. Geralt se zvârcolea,
fără niciun rezultat. Nu se putea urni din loc. Putea doar să vadă cum
Rience, cu un pas şovăielnic, atingea teleportalul, care pulsa cu o strălucire
lăptoasă. Încet, fără nicio grabă, magicianul a pătruns în lumina ovalului de
teleportare, a plonjat în ea ca un scafandru, a dispărut. O clipă mai târziu,
după ce ovalul s-a stins, fundătura s-a cufundat pentru o vreme într-o beznă
impenetrabilă, densă, catifelată.

Undeva, în mijlocul labirintului de ulicioare, urlau nişte pisici angrenate

într-o încăierare. Geralt se uita la lama spadei pe care o scotea din teacă în
timp ce se îndrepta spre magiciană.
— De ce, Filippa? De ce-ai făcut-o?
Magiciana a făcut un pas înapoi. Încă mai ţinea în mână pumnalul pe
771
care puţin mai devreme îl împlântase în craniul lui Toublanc Michelet.
— De ce mă întrebi? Doar ştii foarte bine.
— Da, a confirmat el. Acum ştiu.
— Eşti rănit, Geralt. Nu simţi durerea, pentru că eşti încă sub efectul
elixirului, dar uită-te cum sângerezi. Te-ai liniştit, m-aş putea apropia fără
teamă, ca să te oblojesc? La naiba, nu te uita aşa la mine! Nu te apropia de
mine. Încă un pas şi voi fi obligată să… Stai locului! Te rog! Nu vreau să-ţi
fac niciun rău, dar dacă te apropii…
— Filippa! a ţipat Jaskier, susţinând-o încă pe Shani care plângea. Eşti
nebună?
— Nu, a spus vrăjitorul cu greu. Este sănătoasă. Şi ştie foarte bine ce
face. Mereu a ştiut ce face. Ne-a folosit. Ne-a trădat. Ne-a tras pe sfoară…
— Calmează-te! a repetat Filippa Eilhart. N-ai înţeles şi nici nu trebuie
să înţelegi. A trebuit să fac ceea ce am făcut. Şi nu mă face trădătoare.
Pentru că am făcut-o ca să nu trădez o cauză mai mare decât îţi poţi
imagina. O cauză nobilă şi importantă, atât de importantă încât trebuie să
sacrific fără şovăire pentru ea chestiunile care contează mai puţin atunci
când sunt nevoită să aleg. Geralt, la naiba, noi trăncănim aici, iar tu stai
într-o baltă de sânge. Linişteşte-te şi lasă-ne să te oblojim, pe mine şi pe
Shani.
— Are dreptate! a ţipat Jaskier. Eşti rănit, la naiba! Trebuie să te
bandajeze şi s-o tăiem de aici! Vă puteţi ciorovăi mai târziu cât vreţi!
— Tu şi cauza ta nobilă… Vrăjitorul, ignorându-l pe trubadur, a făcut un
pas nesigur în faţă. Cauza ta nobilă, Filippa, ca şi alegerea ta, nu este
altceva decât un rănit, înjunghiat mortal cu sânge rece, după ce a spus ce ai
vrut să ştii şi nu-mi era permis să aflu. Cauza ta nobilă este Rience, pe care
l-ai lăsat să scape ca să nu dezvăluie numele stăpânului său. Ca să poată
continua să ucidă. Cauza ta nobilă sunt aceste cadavre, care nu trebuiau să
fie. Pardon, m-am exprimat greşit. Nu sunt cadavre. Doar chestiuni care
contează mai puţin!
— Ştiam eu că n-o să înţelegi.
— N-o să înţeleg, aşa e. Niciodată. Dar ştiu despre ce este vorba.
Cauzele voastre nobile, războaiele voastre, lupta voastră pentru salvarea
lumii… Scopul vostru care vă scuză mijloacele… Deschide-ţi urechile,
Filippa. Auzi vocile, ţipetele? Aceşti motani luptă pentru o cauză nobilă.
Pentru supremaţia asupra mormanului de gunoi. Nu-i lucru de şagă, curge
sânge şi se jumulesc. Sunt în război. Dar pentru mine ambele războaie, şi al
772
vostru, şi al motanilor, contează foarte puţin.
— Aşa ţi se pare, a şuierat magiciana. Dar totul o să înceapă să conteze
pentru tine, şi încă mai devreme decât crezi. Te afli în faţa unei necesităţi şi
a unei alegeri. Te-ai încurcat în destin, dragul meu, mai mult decât îţi poţi
imagina. Credeai că ai grijă de un copil, de o fetiţă. Te-ai înşelat. Ai
corcolit o văpaie, care în orice moment ar putea pune stăpânire pe toată
lumea. Pe lumea noastră. A ta, a mea, a altora. Şi va trebui să alegi. Ca şi
mine. Ca şi Triss Merigold. Aşa cum a trebuit să aleagă Yennefer. Pentru că
Yennefer a ales deja. Cea care ţi-a fost hărăzită este în mâinile ei,
vrăjitorule. Tu însuţi i-ai încredinţat-o.
Vrăjitorul s-a cutremurat. Shani a strigat, s-a smuls din strânsoarea lui
Jaskier. Geralt a oprit-o cu un gest, s-a îndreptat, s-a uitat în ochii negri ai
Filippei Eilhart.
— Destinul meu, a spus el cu un efort, alegerea mea… O să-ţi spun,
Filippa, ce am ales. N-o să vă permit să o amestecaţi în urzelile voastre
murdare şi încâlcite pe Ciri. Vă avertizez. Oricine îndrăzneşte să-i facă rău
lui Ciri va sfârşi ca acei patru care zac aici. Nu jur şi nici nu promit. N-am
de ce. Pur şi simplu avertizez. M-aţi acuzat că sunt un tutore rău, că nu ştiu
s-o apăr pe această copilă. O s-o apăr. Aşa cum mă pricep eu mai bine. O să
ucid. O să ucid fără milă…
— Eu te cred, a zis magiciana zâmbind. Te cred. Dar nu astăzi, Geralt.
Nu acum. Pentru că în momentul de faţă abia te mai ţii pe picioare de la cât
sânge ai pierdut. Shani, eşti gata?

773
 Nimeni nu se naşte magician. Se ştiu prea puţine deocamdată
despre genetică şi despre mecanismele eredităţii. Prea puţin timp şi
prea puţine resurse sunt dedicate cercetării. Din păcate,
încercările de transmitere ereditară a abilităţilor magice se fac
constant într-un mod, ca să spunem aşa, natural. Iar rezultatele
acestor pseudoexperimente se văd destul de bine prea adesea prin
şanţurile târgurilor şi pe sub zidurile templelor. Destul de adesea
vedem şi întâlnim debili şi catatonici, precum şi profeţi,
clarvăzători, oracole şi făcători de miracole, nişte beţivi de se pişă
pe ei, cretini cu creierul degenerat de o Forţă moştenită, de
nestăpânit.
Aceşti tâmpiţi şi idioţi pot avea, la rândul lor, urmaşi, cărora le
pot transmite abilităţile lor şi astfel să degenereze mai departe.
Oare este cineva în măsură să prezică şi să schiţeze cum o să arate
ultima verigă din acest lanţ?
Cei mai mulţi dintre noi, magicienii, îşi pierd capacitatea de a
procrea din cauza modificărilor somatice şi a dereglării glandei
pituitare. Unii şi cel mai adesea unele se adaptează magiei,
menţinându-şi în acelaşi timp funcţiile gonadelor. Pot să conceapă
şi să dea naştere şi au îndrăzneala să socotească aceasta un noroc
şi o binecuvântare. Iar eu repet: nimeni nu se naşte magician. Şi
nici nu ar trebui să se nască! Fiind conştientă de importanţa celor
scrise, răspund la întrebarea adresată la Congresul din Cidaris.
Răspund categoric: fiecare dintre noi trebuie să hotărască ce vrea
să fie – magiciană sau mamă.
Cer sterilizarea novicelor. Fără nicio excepţie.

TISSAIA DE VRIES, Izvorul otrăvit

774
 7
— Să vă spun ceva, a zis dintr-odată Iola a Doua, proptindu-şi în şold
coşul cu grăunţe. O să fie război. Aşa a spus intendentul prinţului care a
venit după brânză.
— Război? Ciri şi-a dat pe spate părul de pe frunte. Cu cine? Cu
Nilfgaardul?
— N-am auzit chiar tot, a recunoscut novicea. Dar intendentul a spus că
prinţul nostru a primit ordine de la însuşi regele Foltest. A chemat norodul
sub arme şi toate drumurile sunt înnegrite de soldaţi. Vai de mine şi de
mine! Ce-o să fie?
— Dacă o să fie vreun război, a intervenit Eurneid fără putinţă de tăgadă,
o să fie cu Nilfgaardul. Cu cine altcineva? Iarăşi! Zei, ce nenorocire!
— Oare nu cumva exagerezi cu războiul ăsta al tău, Iola?
Ciri a aruncat grăunţe puilor şi găinilor care se îmbulzeau în jurul său
într-o viermuială tumultuoasă.
— Poate, a continuat, e vorba doar de o nouă încăierare cu Scoia’taelii?
— Maica Nenneke l-a întrebat acelaşi lucru pe intendent, a spus Iola a
Doua. Iar el i-a spus că nu, că de data aceasta nu este vorba despre veveriţe.
S-a poruncit ca pe la castele şi pe la conace să se strângă provizii pentru caz
de asediu. Şi când te gândeşti că elfii atacă prin păduri, nu asediază castele!
Intendentul a întrebat dacă templul ar putea da mai multă brânză şi alte
produse. Pentru rezerva castelului. A cerut până şi pene de gâscă. Avem
nevoie de o mulţime de pene de gâscă, a spus el. Pentru săgeţi. Pentru
arcurile cu săgeţi, vă daţi seama? Oh, zei! O să avem multă treabă! O să
vedeţi! Vom avea de lucru până peste cap!
— Nu toate, a spus sarcastic Eurneid. Unele dintre noi nu-şi murdăresc
mânuşiţele. Unele lucrează doar de două ori pe săptămână. Ele n-au timp să
muncească, pentru că se presupune că învaţă trucuri de magie. Dar, trebuie
să recunoaştem, uneori mai pocnesc din degete sau aleargă încoace şi-ncolo
prin mirişti culegând ierburi de leac. Ştii despre cine vorbesc, Ciri, nu-i aşa?
— Ciri poate că o să se ducă la războiul ăsta, a chicotit Iola a Doua. La
urma urmei, este fiica unui cavaler, după cum umblă vorba! O războinică
mare, cu o spadă nemaipomenită! În sfârşit, poate şi ea să reteze scăfârlii în
loc de urzici!

775
 — Ei! Şi tu, de colo! Ea este o magiciană puternică, zău! şi-a încreţit
năsucul Eurneid. O să-i prefacă pe toţi duşmanii în şoareci de câmp. Hai,
Ciri! Arată-ne tu o magie de-a ta care să ne lase cu gura căscată. Ia fă-te
invizibilă sau fă ca să crească morcovii dinaintea noastră. Sau fă cumva ca
puii să se hrănească singuri. Hai, nu te mai lăsa rugată atâta! Fă-ne o magie!
— Magia nu-i pentru circ, a zis furioasă Ciri. Magia nu înseamnă trucuri
ieftine.
— Bineînţeles, bineînţeles, a râs novicea. Nu-i pentru circ. Ce zici, Iola?
Parc-ar vorbi scorpia de Yennefer!
— Ciri îi seamănă din ce în ce mai mult, şi-a dat cu părerea Iola,
umflându-şi nările ostentativ. Chiar şi miroase la fel. Cu siguranţă e o
pomadă magică, făcută din mandragoră sau din ambră. Te dai cu apă de
colonie magică, Ciri?
— Nu! Eu folosesc săpun! Ceea ce voi folosiţi cam rar!
— Hopa-hopa, s-a încruntat Eurneid. Ce înţepătoare, ce răutăcioasă! Ia
te uită la ea!
— Înainte nu era aşa, s-a înfoiat Iola a Doua. S-a schimbat de când e tot
timpul cu magiciana asta. Doarme cu ea, mănâncă cu ea, nu se îndepărtează
niciun pas de Yennefer. Nici pe la lecţiile din templu nu mai trece, iar
pentru noi n-are nicio clipă liberă!
— Iar noi trebuie să-i facem toată treaba! Şi în bucătărie, şi în grădină!
Uită-te şi tu, Iola, la mâinile ei! Ca de prinţesă!
— Aşa este! a cucurigit Ciri. Cine are carte are parte! Cine a băut
cerneala n-are decât să stea la mătură!
— Tu zbori pe coada de mătură, nu-i aşa? Magiciană de două parale!
— Eşti o proastă!
— Ba tu eşti proastă!
— Ba nu!
— Ba da! Hai, Iola, n-o mai băga în seamă! O magiciană nu-i o
companie potrivită pentru noi.
— Bineînţeles că nu-i pentru voi! a ţipat Ciri trântind la pământ coşul cu
grăunţe. Găinile astea sunt o companie mai potrivită pentru voi!
Novicele, cârnindu-şi nasul, au făcut stânga-mprejur, înconjurate de
turma de păsări cotcodăcitoare.
Ciri a înjurat cu voce tare, repetând expresia favorită a lui Vesemir, al
cărei sens nu-i era prea clar. Apoi a adăugat câteva cuvinte auzite din gura
lui Yarpen Zigrin, a căror semnificaţie rămăsese un mister pentru ea. A tras
776
un şut găinilor care se îmbulzeau în jurul grăunţelor împrăştiate. A ridicat
coşul, l-a luat în mâini, apoi s-a învârtit într-o piruetă vrăjitorească şi l-a
aruncat ca pe un disc deasupra acoperişurilor de stuf ale coteţelor. S-a
răsucit pe călcâie şi a luat-o la fugă prin parc spre templu.
Alerga uşor, controlându-şi abil respiraţia. Tot la al doilea copac pe
lângă care trecea, efectua un salt agil în semipiruetă şi tăia aerul cu o spadă
imaginară, după care executa o eschivă şi o fentă însuşite de curând. Sărea
peste gard cu dibăcie şi ateriza sigură pe ea şi lin, cu picioarele îndoite.
— Jarre! a strigat, înălţându-şi privirea spre fereastra căscată în zidul de
piatră al turnului. Jarre, eşti acolo? Hei! Sunt eu!
— Ciri?
Băiatul s-a aplecat în afară.
— Ce faci aici?
— Pot să vin la tine?
— Acum? Hmm… Eh, bine, te rog… Te rog.
Ea a fugit în sus pe scări ca o furtună, surprinzându-l pe tânărul novice în
momentul în care, întors cu spatele, îşi aranja în grabă îmbrăcămintea şi
dosea pe sub pergamente nişte foi aflate pe masă.
Jarre şi-a trecut o mână prin păr, şi-a dres vocea şi s-a înclinat jenat. Ciri
şi-a plantat degetele mari în interiorul centurii şi şi-a scuturat pletele
cenuşii.
— Ce ştii despre războiul despre care toată lumea vorbeşte? a izbucnit.
Vreau să ştiu şi eu!
— Te rog, stai jos!
S-a uitat în jur, prin odaie. Erau patru mese mari, pline cu cărţi şi
pergamente. Era doar un scaun. Şi acela încărcat de hârţoage.
— Război? a îngăimat Jarre. Da, am auzit ceva zvonuri… Chiar te
interesează asta? Tu, o copi… Nu, nu te aşeza pe masă, te rog, abia am
reuşit să ordonez documentele astea… Stai pe scaun. Stai, stai, o să dau la o
parte cărţile… Coniţa Yennefer ştie că eşti aici?
— Nu.
— Hmm… Dar maica Nenneke?
Ciri s-a încruntat. Ştia despre ce e vorba. Jarre, un tânăr de şaisprezece
ani, era discipolul preotesei, instruit să devină preot şi cronicar. Trăia în
Ellander, unde lucra ca grefier la judecătoria târgului, dar petrecea mai
puţin timp în târg decât la templul lui Melitele, unde studia, rescria şi scotea
la lumină lucrări sfinte din biblioteca templului, zile întregi şi, uneori, chiar
777
şi nopţi. Ciri nu o auzise niciodată vorbind pe Nenneke, dar era cunoscut
faptul că preoteasa nu dorea deloc ca Jarre să aibă de-a face cu tinerele
novice. Şi nici viceversa. Ucenicele, cu toate acestea, îl sorbeau din ochi pe
băiat şi sporovăiau cu el, luând în considerare diferitele posibilităţi pe care
le poate oferi prezenţa în templu a cuiva care poartă pantaloni. Ciri era
surprinsă peste măsură, deoarece Jarre era opusul a ceea ce, conform
aşteptărilor ei, ar trebui să reprezinte un bărbat atractiv. În Cintra, din câte
îşi amintea ea, un bărbat atractiv atingea tavanul cu capul, iar umerii lui nu
puteau trece de tocul uşii, blestema ca un pitican, răgea ca un bivol şi
duhnea de la treizeci de paşi a sudoare de cal şi a bere, indiferent de ora din
zi sau din noapte. Bărbaţii care nu corespundeau acestei descrieri nu erau
consideraţi demni de suspine şi de bârfă de către domniţele de la Curtea
reginei Calanthe. Ciri avusese ocazia să vadă şi alţi bărbaţi – pe druizii
înţelepţi şi blânzi din Angren, pe veneticii sobri şi trişti din Sodden, pe
vrăjitorii de la Kaer Morhen. Jarre era diferit. El era slab ca un par,
nesuferit, purta haine largi, care răspândeau o duhoare de cerneală şi praf,
avea părul mereu unsuros, iar pe bărbie, în loc de barbă, avea şapte sau opt
fire lungi, dintre care cam jumătate crescuseră dintr-un neg imens. Ciri
chiar nu înţelegea ce le atrage la turnul lui Jarre. Îi plăcea să discute cu el,
băiatul ştia foarte multe, avea ce să înveţe de la el. Dar în ultima vreme,
când se uita la ea, avea o privire ciudată, ceţoasă şi cleioasă.
— Haide, a zis ea nerăbdătoare. Vrei să-mi spui sau nu?
— N-am ce să-ţi spun! N-o să fie niciun război. Sunt doar zvonuri.
— Ei nu mai spune! a tras cu putere aer pe nas. Vasăzică prinţul cheamă
norodul sub arme aşa, de pamplezir? Oştenii mărşăluiesc pe drumuri ca să-
şi omoare timpul? Lasă vrăjeala, Jarre! Tu stai prin târg, pe la castel, ştii tu
ceva!
— De ce n-o întrebi pe coniţa Yennefer?
— Coniţa Yennefer are lucruri mai importante de făcut, a pufnit Ciri, dar
imediat a reflectat, a zâmbit simpatic, şi-a fluturat genele. Oh, Jarre, spune-
mi, te rog! Eşti atât de deştept! Te pricepi să vorbeşti atât de frumos şi de
înţelept, aş sta să te ascult ore întregi! Te rog frumos, Jarre!
Băiatul s-a îmbujorat, ochii i s-au umezit şi i s-au dilatat. Ciri a oftat
uşor.
— Hmm… Jarre s-a legănat de pe un picior pe altul, şi-a agitat mâinile,
neştiind – era evident – ce să facă cu ele. Ce pot să-ţi spun? Da, oamenii din
târg vorbesc pe la colţuri, i-au pus pe jar cele petrecute în Dol Angra… Dar
778
n-o să fie niciun război. Mai mult ca sigur. Poţi să mă crezi.
— Desigur, eu pot, a pufnit ea. Dar aş prefera să ştiu pe ce se bazează
siguranţa asta a ta. Din câte ştiu eu, nu faci parte din consiliul prinţului. Iar
dacă ai fost cumva numit ieri guvernatorul provinciei, spune-mi şi mie. Ca
să te felicit, nu de alta.
— Studiez tratate istorice, s-a înroşit Jarre, şi din ele poţi afla mai multe
decât dacă ai face parte din consiliu. Am citit Istoria războaielor, scrisă de
mareşalul Pelligram, Strategia Ducelui de Ruyter, Avantajele cavaleriei
uşoare redaniene a lui Bronibór… Iar la situaţia politică actuală mă pricep
destul de bine, astfel încât să pot trage concluzii prin analogie. Ştii ce este
analogia?
— Sigur, a minţit Ciri scoţându-şi un fir de iarbă din catarama cizmei.
— Dacă suprapunem istoria războaielor antice – băiatul îşi rătăcea
privirea pe tavan – pe geografia politică actuală, putem să apreciem că
incidentele minore de la frontieră, cum ar fi cel din Dol Angra, sunt
sporadice şi lipsite de importanţă. Tu, ca ucenică în ale magiei, cunoşti, de
bună seamă, geografia politică actuală, nu-i aşa?
Ciri nu i-a răspuns; a aruncat o privire distrată spre pergamentele de pe
masă, apoi a început să răsfoiască o carte mare, legată în piele.
— Las-o, n-o atinge! s-a impacientat Jarre. Este o operă unică şi extrem
de valoroasă.
— Hai, că doar n-o mănânc!
— Ai mâinile murdare.
— Mai curate decât ale tale, în orice caz. Ia ascultă, ai cumva vreo hartă?
— Am, dar sunt ascunse în cufăr, a spus băiatul repede, dar văzând
grimasa lui Ciri a oftat, a împins cu pieptul sulurile de pergament, a ridicat
capacul, a îngenuncheat şi a început să scotocească. Ciri, foindu-se în scaun
şi bălăngănindu-şi picioarele, a continuat să foileteze cartea. Dintr-odată a
alunecat dintre filele cărţii o foaie cu imaginea unei femei cu părul
pieptănat în bucle spiralate, complet goală, încolăcită într-o îmbrăţişare cu
un bărbat complet gol, cu barbă. Muşcându-şi limba, fata rotea foaia în
toate direcţiile, fără să-şi poată da seama care era partea de sus şi care era
cea de jos. În cele din urmă a descoperit detaliul cel mai semnificativ din
imagine şi a pufnit-o râsul. Jarre, venind cu un sul mare de pergament la
subraţ, s-a făcut stacojiu la faţă şi, fără să scoată un cuvânt, i-a luat foia din
mână şi a ascuns-o sub hârtiile împânzite pe masă.
— Este o operă unică şi extrem de valoroasă, l-a luat în zeflemea.
779
Analogii din-astea studiezi tu? Mai ai multe poze ca asta? Interesant, cartea
este intitulată Tratament şi vindecare. Tare-aş vrea să ştiu ce boală se
tratează în felul ăsta.
— Te pricepi să citeşti Primele Rune? s-a mirat băiatul, mormăind cu
jenă. Nu ştiam…
— Ei, multe nu ştii tu… şi-a ridicat nasul emfatic. Ce părere ai? Eu nu
sunt o ucenică de rând, care dă de mâncare la găini. Sunt… o magiciană. Ei
bine, arată-mi odată harta aia!
Amândoi au îngenuncheat pe podea, întinzând cu mâinile şi genunchii
foaia recalcitrantă care se încăpăţâna să se rostogolească din nou în formă
de sul. Ciri a fixat-o în cele din urmă într-un colţ cu piciorul scaunului, iar
Jarre a presat un alt colţ cu o carte grea, intitulată Viaţa şi faptele marelui
rege Radowid.
— Hmm… Dar pe hărţulica asta nu se prea desluşeşte mare lucru! Nu
mă pot orienta cu niciun chip… Unde suntem? Unde este Ellanderul?
— Aici, a indicat el cu degetul. Aici e Temeria, teritoriul ăsta. Aici este
Wyzima, reşedinţa regelui nostru, Foltest. Aici, în Valea Pontarului se află
principatul Ellander. Iar aici… Aşa, aici este templul nostru.
— Şi ce lac este acesta? Că pe-aici n-avem niciun lac.
— Nu e un lac. E o pată de cerneală…
— Aha, bine. Şi aici… Aici e Cintra. Aşa-i?
— Da. La sud de Pesterâuri şi de Sodden. Pe aici curge râul Yaruga, care
se varsă în mare taman în Cintra. Nu ştiu dacă ştii, dar această ţară este
invadată acum de nilfgaardieni…
— Ştiu, i-a retezat vorba, strângând din pumni. Ştiu foarte bine. Şi unde
e Nilfgaardul ăla? Nu văd ţara asta nicăieri. E prea mică harta, nu e pe ea
sau ce naiba? Dă-mi una mai mare!
— Hmm… Jarre şi-a zgândărit negul din bărbie. N-am hărţi aşa de
mari… Dar ştiu că Nilfgaardul e în altă parte, pe la miazăzi… Oh, cam pe-
aici. Cred.
— Aşa departe? s-a mirat Ciri, uitându-se la locul de pe podea indicat de
băiat. Au venit tocmai de acolo? Şi au cucerit toate ţările întâlnite în cale?
— Da, e drept. Au cucerit Metinna, Maecht, Nazair, Ebbing, toate
regatele de la miazăzi de Munţii Amell. Aceste regate, precum şi Cintra şi
Soddenul de Sus, sunt socotite provincii acum de nilfgaardieni. Dar n-au
izbutit să pună stăpânire pe Soddenul de Jos, nici pe Verden şi nici pe
Brugge. Aici, pe Yaruga, trupele din cele patru regate i-au ţinut piept, l-au
780
învins în lupta…
—  Ştiu, am învăţat istorie! Ciri a plesnit harta cu palma deschisă. Ei
bine, Jarre, hai să vorbim despre război! Stăm în genunchi pe geografia
politică. Trage concluzii, prin analogie sau prin ce vrei tu. Sunt numai ochi
şi urechi.
Băiatul şi-a dres glasul, s-a înroşit, apoi a început să explice, indicând
zonele menţionate pe hartă cu un condei din pană de gâscă.
— În prezent, graniţa dintre noi şi Regatele de Miazăzi, ocupate de
Nilfgaard, e dată, după cum se poate vedea, de râul Yaruga. Acesta este un
obstacol aproape de netrecut. Nu îngheaţă aproape deloc, iar în sezonul
ploios ajunge să transporte atâta apă, încât lăţimea albiei este de aproape o
milă. Pe o fâşie lungă, aşa, pe-aici, curge printre versanţi abrupţi,
inaccesibili, printre stâncile Mahakamului…
— Împărăţia piticanilor şi gnomilor?
— Da. Aşa că Yaruga poate fi forţată doar aici, în cursul inferior, în
Sodden şi aici, în cursul mijlociu, în valea Dol Angra…
— În Dol Angra au fost acele… incidente?
— Stai. Tocmai îţi explicam din ce cauză nicio armată nu este în
momentul de faţă în măsură să treacă râul Yaruga. Ambele văi accesibile,
prin care au traversat oştirile de veacuri, sunt puternic întărite şi apărate atât
de noi, cât şi de Nilfgaard. Uită-te pe hartă. Iată ce puzderie de cetăţi sunt
marcate. Uite, aici este Verden, aici Brugge, iar aici sunt Insulele
Skellige…
— Şi asta ce-i? Pata asta mare, albă?
Jarre s-a mutat mai aproape, iar Ciri i-a simţit căldura genunchiului.
— Brokilonul, i-a răspuns el. Este o zonă interzisă. Împărăţia dryadelor
de pădure. Şi Brokilonul ne apără flancul. Driadele nu permit nimănui să
treacă în sus. Nici nilfgaardienilor…
— Hmm… Ciri s-a aplecat deasupra hărţii. Aici e Aedirn… Şi târgul
Vengerberg… Jarre! Astâmpără-te numaidecât!
Băiatul şi-a smucit gura din părul ei, roşu ca racul.
— Nu vreau să-mi faci aşa ceva!
— Ciri, eu…
— Am venit la tine cu un caz grav, ca o magiciană la un savant, a spus
cu răceală şi cu demnitate, pe un ton care o imita la perfecţie pe Yennefer.
Ai grijă cum te porţi!
„Savantul” s-a înroşit şi mai tare şi a adoptat o mimică atât de stupidă,
781
încât „magiciana” s-a abţinut cu greu să nu izbucnească în râs şi s-a aplecat
din nou deasupra hărţii.
— Cu toată geografia ta, a continuat, n-am ajuns la niciun rezultat. Îmi
spui despre râul Yaruga, dar nilfgaardienii l-au trecut o dată. Ce i-ar
împiedica acum?
— Atunci, şi-a dres vocea Jarre, ştergându-şi sudoarea apărută brusc pe
frunte, erau împotriva lor numai Brugge-ul, Soddenul şi Temeria. Acum
suntem o alianţă bine închegată. Ca la bătălia de la Sodden. Patru Regate.
Temeria, Redania, Aedirn şi Kaedwen…
— Kaedwen, a spus Ciri ţanţoş. Da, ştiu despre ce alianţă este vorba.
Regele Henselt din Kaedwen îi acordă în taină un ajutor special regelui
Demawend din Aedirn. Ajutor pe care i-l duce în butoaie. Iar când regele
Demawend bănuieşte că cineva îl trădează, umple butoaiele cu pietre. Îi
întinde o capcană…
S-a oprit, amintindu-şi că Geralt îi interzisese să vorbească despre cele
întâmplate în Kaedwen. Jarre a privit-o cu suspiciune.
— Serios? Da’ de unde ştii tu toate astea?
— Am citit într-o carte scrisă de mareşalul Pelican, a pufnit. Şi în alte
analogii. Povesteşte-mi, aşadar, despre ce s-a întâmplat în Dol Angra sau
cum s-o mai fi numind. Da’ mai întâi arată-mi unde se află.
— Aici. Dol Angra este o vale largă, drumul care duce dinspre miazăzi
până la regatele Lyria şi Rivia, la Aedirn, şi mai departe până la Dol
Blathanna şi Kaedwen… Şi prin Valea Pontarului până la noi, în Temeria.
— Şi ce s-a întâmplat acolo?
— A fost o bătălie. Aşa se pare. Nu prea ştiu despre asta. Dar vorbeau
despre ea la castel.
— Păi, dacă a fost o bătălie, s-a încruntat Ciri, atunci, e război! Ce tot
îndrugi verzi şi uscate?
— Nu-i prima dată când a avut loc o bătălie, i-a explicat Jarre, dar ea
vedea că era din ce în ce mai nesigur pe el. La graniţă se petrec foarte multe
incidente. Dar nu au nicio însemnătate.
— Şi de ce n-au, mă rog?
— Este un echilibru de putere. Nici noi, nici nilfgaardienii nu putem face
nimic. Şi niciuna dintre părţi nu poate să-i dea adversarului un casus belli…
— Ce să-i dea?
— Un motiv pentru iscarea războiului. Pricepi? Prin urmare, în Dol
Angra incidentele armate sunt fără doar şi poate atacuri accidentale,
782
încăierări tâlhăreşti sau ciocniri cu contrabandişti… În niciun caz nu poate
fi vorba de acţiuni ale unei armate în toată regula, nici din partea noastră,
nici din partea nilfgaardienilor… Deoarece ar fi exact un casus belli…
— Aha. Ascultă, Jarre, ia spune-mi…
S-a oprit. Şi-a ridicat capul dintr-odată, şi-a dus repede degetele la
tâmplă, s-a încruntat.
— Trebuie să plec, a spus ea. Coniţa Yennefer mă cheamă.
— O auzi? a fost curios băiatul. De la distanţă? Cum aşa…
— Trebuie să plec, a repetat, ridicându-se şi scuturându-şi praful de pe
genunchi. Ascultă, Jarre. Mă duc cu coniţa Yennefer într-o misiune foarte
importantă. Nu ştiu când ne întoarcem. Te avertizez că este o chestiune
secretă, care le priveşte numai pe magiciene, aşa că să nu cumva să pui
întrebări.
Şi Jarre s-a ridicat în picioare. Şi-a aranjat hainele, dar tot nu ştia ce să
facă cu mâinile. Ochii i s-au umezit într-un mod greţos.
— Ciri…
— Ce?
— Eu… Eu…
— Nu ştiu ce vrei să-mi zici, a spus grăbită, uitându-se la el cu ochii ei
mari de smarald. Din câte văd eu, nici tu nu ştii. Mă duc. Rămas-bun, Jarre.
— La revedere… Ciri. Drum bun. O să… o să mă gândesc la tine…
Ciri a oftat lung.

— Iată-mă-s, coniţă Yennefer!

A intrat în cameră ca o rachetă catapultată, a lovit uşa deschizând-o, a
izbit-o de perete. Taburetul care-i stătea în cale ameninţa că-i va rupe un
picior, dar Ciri a sărit peste el cu dexteritate, a efectuat o semipiruetă
graţioasă şi a simulat o lovitură de spadă, a râs fericită de reuşita manevrei
sale. Bineînţeles, în pofida rapidităţii mişcărilor, nu gâfâia, respira calm şi
armonios. Stăpânea deja perfect controlul respiraţiei.
— Iată-mă-s! a repetat.
— În sfârşit! Dezbracă-te şi în cadă cu tine! Hai iute, iute!
Magiciana nu s-a uitat în spate, nu s-a întors de la masă, a văzut-o pe
Ciri reflectată în oglindă. Îşi pieptăna cu mişcări lente buclele umede negre,
care se întindeau sub presiunea pieptenelui, pentru ca după o clipă să se
onduleze din nou în valuri strălucitoare.
Fata şi-a desfăcut cât ai zice peşte cataramele cizmelor, le-a aruncat într-
783
o parte, s-a eliberat de îmbrăcăminte şi a aterizat în cadă stropind în jur. A
înşfăcat săpunul şi a început să-şi spele energic antebraţele.
Yennefer stătea neclintită, uitându-se la fereastră, se juca cu pieptenele.
Ciri pufnea, clipocea şi scuipa, deoarece îi intrau clăbuci în gură. Clătina
din cap, întrebându-se dacă nu cumva există vreo magie care să permită
spălarea fără apă, săpun şi pierdere de timp.
Magiciana a pus jos pieptenele, dar a continuat să privească gânditoare
pe fereastră la norii de corbi şi ciori care zburau spre răsărit cu croncănituri
înspăimântătoare. Pe masa de lângă oglindă, alături de o cutie
impresionantă de flacoane cu cosmetice, zăceau mai multe scrisori. Ciri ştia
că Yennefer le aştepta de multă vreme şi că de primirea lor depindea
momentul în care vor părăsi templul. Contrar celor spuse lui Jarre, fata nu
avea nicio idee încotro se îndreptau şi de ce. Dar în acele scrisori…
Plesnind apa cu mâna stângă ca să nu atragă atenţia magicienei, şi-a
încrucişat degetele mâinii drepte, s-a concentrat pe o formulă, şi-a pironit
privirea pe scrisori şi a trimis un impuls.
— Să nu îndrăzneşti! a avertizat-o Yennefer fără să se întoarcă.
— M-am gândit… şi-a dres vocea. M-am gândit c-o fi vreuna de la
Geralt…
— Dacă ar fi fost, ţi-aş fi dat-o.
Magiciana s-a întors în scaun şi s-a postat în faţa ei.
— Te mai speli mult?
— Am terminat.
— Ridică-te, te rog!
Ciri s-a supus. Yennefer a zâmbit.
— Da, a spus magiciana. Gata cu copilăria, ai lăsat-o în urmă. Te-ai
rotunjit pe unde trebuie. Lasă-ţi mâinile în jos, coatele nu mă interesează.
Haide, haide, lasă sfiala, fără falsă ruşinare. Este corpul tău, cel mai natural
lucru din lume. Faptul că te dezvolţi, este la fel de natural. Dacă soarta ta s-
a dovedit a fi diferită… Dacă nu era războiul ăsta, te-ai fi măritat de multă
vreme cu vreun prinţ sau cu vreun rege tânăr. Îţi dai seama, nu-i aşa? Am
discutat despre problemele legate de sex destul de des şi destul de limpede,
cred că ştii că eşti o femeie în toată firea de-acum. Fiziologic, adică. Nu
cred c-ai uitat ce-am discutat, nu?
—  Nu. N-am uitat.
—  Nădăjduiesc că nici în timpul vizitelor la Jarre nu ţi-a făcut feste
memoria, nu?
784
 Ciri şi-a închis ochii, dar numai pentru un moment. Yennefer nu i-a
zâmbit.
— Şterge-te şi vino aici, la mine, a spus ea cu răceală. Nu stropi, te rog!
Înfăşurată într-un prosop, Ciri stătea pe un taburet, lângă genunchii
magicienei. Yennefer a început s-o pieptene, tunzându-i din când în când
câte o şuviţă rebelă cu foarfeca.
— Eşti supărată pe mine? a întrebat-o fata fără tragere de inimă. Pentru
faptul că… am fost în turn?
— Nu. Dar lui Nenneke nu-i place deloc. Ştii bine.
— Dar mie nu… Nu-mi pasă deloc de acest Jarre, Ciri s-a îmbujorat
uşor. Eu doar…
— Ei, nu mai spune, a îngăimat magiciana. Tu doar… Ia n-o mai face pe
copila, pentru că nu mai eşti, să-ţi între bine în cap. Când te vede, băiatului
ăluia îi curg balele şi începe să se bâlbâie. N-ai băgat de seamă?
— Nu-i vina mea! Ce-ar trebui să fac?
Yennefer s-a oprit din pieptănat, a ţintuit-o cu ochii săi violet, adânci.
— Nu te mai juca cu el! Altminteri, eşti vrednică de tot dispreţul.
— Dar nu mă joc cu el! Numai stăm de vorbă!
— Trag nădejde, a încleştat magiciana foarfeca, retezând o altă şuviţă
neascultătoare, că în timpul acestor taifasuri nu uiţi ce ţi-am cerut.
— Nu uit, cum să uit!
— Băiatul ăsta e isteţ şi inteligent. Doar o vorbă nechibzuită, aruncată la
voia întâmplării l-ar putea conduce pe drumul cel bun, ar putea să-i atragă
atenţia asupra unor lucruri pe care nu ar trebui să le ştie. Pe care nimeni nu
ar trebui să le ştie. Nimeni, absolut nimeni nu trebuie să-şi dea seama cine
eşti.
— Nu uit, a repetat Ciri. N-am suflat o vorbă nimănui, poţi să fii sigură.
Spune-mi, din cauza asta trebuie să-i dăm zor cu plecarea? Ţi-e teamă că
cineva ar putea afla că sunt aici? De-aia?
— Nu. Din alte motive.
— Din cauză că… ar putea fi un război? Toată lumea vorbeşte despre un
nou război! Toată lumea vorbeşte despre asta, coniţă Yennefer.
— Da, a confirmat magiciana rece, crănţănind din foarfecă peste urechea
lui Ciri. Este vorba despre un grup aşa-numit neistovit. S-a vorbit despre
războaie, se vorbeşte despre ele şi se va vorbi mult şi bine. Şi nu fără motiv
– războaie au fost şi vor fi mereu. Apleacă-ţi capul!
— Jarre spunea că… că nu va mai fi niciun război cu Nilfgaardul.
785
Vorbea despre nu ştiu ce analogii… Mi-a arătat o hartă. Nici nu mai ştiu ce
să mai cred. Nu ştiu ce-i cu analogiile alea, trebuie să fie ceva tare
complicat… Jarre citeşte o droaie de cărţi savante şi o face pe deşteptul, dar
cred că…
— Mă întreb ce crezi, Ciri.
— În Cintra… Atunci… Coniţă Yennefer, bunica mea era mult mai
deşteaptă decât Jarre. Regele Eist era şi el deştept, navigase pe mare, văzuse
de toate, chiar şi narval şi şarpe de mare, pun pariu că văzuse la viaţa lui
mai mult de o analogie. Şi la ce bun? Dintr-odată au răsărit nilfgaardienii…
Ciri şi-a lăsat capul în jos, vocea i s-a oprit în gâtlej. Yennefer a îmbrăţişat-
o, a strâns-o cu putere la piept.
— Din păcate, i-a spus încet. Din păcate ai dreptate, pramatie mică.
Dacă această capacitate de a profita de experienţă şi de a trage concluzii ar
fi hotărâtoare, am fi uitat de mult ce înseamnă războiul. Dar pe cei care
caută război niciodată nu i-au oprit în loc şi nici nu i-au întors din drum
experienţele sau analogiile.
— Atunci… Atunci e adevărat. O să fie război. De asta trebuie să
plecăm?
— Hai să nu mai vorbim despre asta! Nu-ţi face griji dinainte.
Ciri a pufnit.
— Am văzut deja un război, a murmurat. Nu vreau să mai văd unul.
Niciodată. Nu vreau să mai fiu iar singură. Nu vreau să mă mai tem. Nu
vreau să mai pierd iarăşi totul, ca atunci. Nu vreau să-l pierd pe Geralt…
nici pe tine, coniţă Yennefer. Nu vreau să te pierd. Vreau să fiu cu tine. Şi
împreună cu el. Mereu.
— O să fii! vocea magicienei tremura uşor. Şi eu o să fiu cu tine, Ciri.
Mereu. Îţi făgăduiesc.
Ciri şi-a smiorcăit nasul. Yennefer a tuşit încet, a pus jos foarfeca şi
pieptenele, s-a ridicat în picioare, s-a dus la fereastră. Ciorile croncăneau în
zbor spre munţi.
— Când am venit aici, a spus brusc magiciana cu vocea sa răsunătoare
ca de obicei, uşor ironică. Când ne-am întâlnit pentru prima oară… Tu nu
m-ai plăcut.
Ciri tăcea. Prima noastră întâlnire, s-a gândit ea. Îmi amintesc. Eram cu
alte fete în Grotă, Ciuboţica ne arăta plante şi ierburi. Apoi a venit Iola
Întâi, i-a şoptit ceva la ureche Ciuboţicii. Preoteasa s-a încruntat fără nicio
tragere de inimă. Iola Întâi a venit la mine cu un aer ciudat. Pregăteşte-te,
786
Ciri, mi-a spus, du-te iute la trapeză. Te cheamă maica Nenneke. A venit
cineva.
O privire stranie, semnificativă, o emoţie în ochi. Un murmur. Yennefer.
Magiciana Yennefer. Mai iute, Ciri. Maica Nenneke te aşteaptă. Şi ea te
aşteaptă.
Am ştiut de îndată, se gândea Ciri, că era ea. Pentru că o văzusem. O
văzusem noaptea trecută, în vis.
Ea.
Nu-i ştiam numele pe-atunci. În visul meu tăcea. Doar se uita la mine,
iar în spatele ei, în întuneric, am văzut o uşă închisă…
Ciri a oftat. Yennefer s-a întors, steaua de obsidian de la gâtul ei scânteia
în mii de reflexe.
— Ai dreptate, a recunoscut pe un ton grav fata, plonjându-şi privirea în
ochii violeţi ai magicienei. Nu te-am plăcut.

— Ciri, i-a spus Nenneke, vino aici, apropie-te! Aceasta este coniţa
Yennefer din Vengerberg, Maestră a Magiei. Nu te teme. Coniţa Yennefer
ştie cine eşti. Poţi avea încredere în ea.
Fata a făcut o reverenţă, împreunându-şi mâinile într-un gest plin de
respect. Magiciana, cu un foşnet al rochiei negre, lungi, s-a apropiat de ea, a
luat-o de bărbie şi i-a ridicat capul, destul de familiar, i l-a întors spre
stânga, spre dreapta. Ciri a simţit cum o năvălesc furia şi indignarea – nu
era obişnuită să fie tratată astfel de cineva. Şi, în acelaşi timp, i s-a înfipt
spinul usturător al geloziei. Yennefer era foarte frumoasă. În comparaţie cu
frumuseţea palidă, discretă şi destul de comună a preoteselor şi novicelor pe
care le vedea Ciri în fiecare zi, magiciana emana o frumuseţe orbitoare,
conştientă, chiar ostentativă, pe care avea grijă s-o scoată în evidenţă cu
fiecare detaliu. Buclele sale negre, revărsate în cascadă pe umeri, străluceau
reflectând lumina ca penele de păun, zbătându-se şi ondulându-se cu fiecare
mişcare. Ciri s-a simţit ruşinată brusc, s-a jenat de coatele sale zdrelite, de
mâinile sale crăpate, de unghiile sale rupte, de pletele sale cenuşii, îngălate.
Dintr-odată şi-a dorit cu toată fiinţa să aibă ceea ce avea Yennefer – gâtul
frumos, lung, împodobit cu o bentiţă de catifea neagră cu o stea
strălucitoare, frumoasă. Sprâncenele aliniate, conturate cu cărbune şi genele
lungi. Gura mândră. Şi cele două rotunjimi care pulsau la fiecare respiraţie,
apăsate de pânza neagră şi dantela albă…
— Aşadar, aceasta este faimoasa Surpriză – magiciana şi-a încreţit uşor
787
buzele. Uită-te în ochii mei, copilă!
Ciri s-a cutremurat, şi-a îngropat capul între umeri. Nu, această trăsătură
n-o invidia defel la Yennefer, nu-şi dorea s-o aibă şi nici măcar nu-şi dorea
s-o vadă. Privirea aceea, violetă, profundă ca un lac fără fund, cu o
strălucire stranie, rece şi maliţioasă. O privire înfiorătoare.
Magiciana s-a întors spre preoteasa cea mare şi voinică. Steaua de la
gâtul ei ardea în razele soarelui care pătrundeau pe ferestrele trapezei.
— Da, Nenneke, a spus ea. Nu încape nicio îndoială. E destul să te uiţi la
ochişorii aceştia verzi ca să-ţi dai seama că are ceva special. Frunte înaltă,
sprâncene regulate, arcuite, o distanţare echilibrată a ochilor. Aripi fine ale
nasului. Degete lungi. Pigmentul bizar al părului. E limpede că e vorba de
sânge de elf, deşi nu e prea mult sânge din acesta în ea. Vreun străbunic sau
vreo străbunică din neamul elfilor. Oare mă înşel?
— Nu-i cunosc originile, i-a răspuns calm marea preoteasă. Nu m-a
interesat.
— Înaltă, pentru vârsta ei, a continuat magiciana, măsurând fata din
ochi. Ciri clocotea de furie şi de frustrare, se lupta cu dorinţa copleşitoare
de a urla sfidător, de a ţipa cu toată forţa, de a tropăi şi de a evada în parc,
vărsând în cale vasul de pe masă şi trântind uşa aşa de tare, încât să se
desprindă şi să cadă tencuiala din tavan.
— E dezvoltată, Yennefer nu-şi desprindea privirea de la copilă. A
suferit în copilărie de vreo boală infecţioasă? Ah, cu siguranţă că nici asta
nu te-a interesat. Aici nu s-a îmbolnăvit deloc?
— Nu.
— Migrene? Leşinuri? Predispusă la răceală? Dureri menstruale?
— Nu. Numai visele alea.
— Ştiu. Yennefer şi-a dat pe spate şuviţa de păr de pe obraz. Mi-a scris
despre asta. Din scrisoare se înţelege că n-au încercat niciun… experiment
cu ea la Kaer Morhen. Mi-ar plăcea să cred că e adevărat.
— E adevărat. I-au dat numai stimulente naturale.
— Stimulentele n-au cum să fie naturale! a ridicat tonul magiciana. N-au
cum! Tocmai aceste stimulente i-au accentuat simptomele de… La naiba,
nu-l credeam în stare de o asemenea lipsă de responsabilitate!
— Calmează-te! Nenneke i-a aruncat o privire rece din care aproape că
dispăruse dintr-odată orice urmă de respect. Ţi-am spus c-au fost mijloace
naturale absolut sigure. Iartă-mă, dragă, dar în acest domeniu mă pricep mai
bine decât tine. Ştiu că ţi-e foarte greu să accepţi autoritatea cuiva, dar, în
788
acest caz, sunt obligată să ţi-o impun. Să nu mai vorbim despre asta.
— Cum vrei. Yennefer şi-a ţuguiat buzele. Hai, să mergem, copilă! N-
avem prea mult timp la dispoziţie, ar fi păcat să-l pierdem şi pe acela.
Ciri abia-şi mai stăpânea tremurul mâinilor, a înghiţit în sec, s-a uitat
întrebător la Nenneke. Faţa marii preotese era serioasă şi părea îngrijorată,
iar zâmbetul cu care a răspuns la întrebarea nerostită de copilă era artificial
şi respingător.
— O să te duci acum cu coniţa Yennefer, i-a spus. Coniţa Yennefer va
avea grijă de tine o vreme.
Ciri şi-a plecat capul, şi-a încleştat dinţii.
— Cu siguranţă eşti surprinsă, a continuat Nenneke, că dintr-odată te ia
sub protecţia ei o Maestră a Magiei. Dar tu eşti o fată isteaţă, Ciri. Îţi
imaginezi care este motivul. Ai moştenit de la strămoşii tăi anumite…
însuşiri. Ştii ce vreau să spun. Ai venit la mine atunci, după acele vise, după
alarma de noapte din dormitor. N-am ştiut cum să te ajut. Dar coniţa
Yennefer…
— Coniţa Yennefer, a întrerupt-o magiciana, o să facă ce trebuie. Haide,
copilă!
— Du-te! a dat din cap Nenneke, încercând în zadar să confere
zâmbetului său o aparenţă de naturaleţe. Du-te, draga mea! Ţine minte că a
avea ca tutore pe cineva precum coniţa Yennefer este o mare onoare. Să nu
ne faci de ruşine templul şi nici pe noi, maestrele tale. Să fii ascultătoare.
O să fug la noapte, a decis în gând Ciri. Înapoi la Kaer Morhen. O să fur
un cal din grajd şi n-o să mă mai vadă. O să fug!
— Chiar aşa, a murmurat magiciana.
— Ce? a ridicat preoteasa capul. Ce-ai spus?
— Nimic, nimic, a zâmbit Yennefer. Ţi s-a părut. Sau poate mi s-a părut
mie? Ia uită-te la pupila ta, Nenneke. Rea ca o pisică. Scântei în ochi, gata
să pufnească, iar dacă şi-ar putea ciuli urechile ca o pisică, ar face-o.
Vrăjitoare în toată regula, ce mai! Trebuie ţinută din scurt, să i se taie
gheruţele.
— Mai multă îngăduinţă, caracteristicile marii preotese s-au înăsprit
vizibil. Te rog, fii blândă şi înţelegătoare cu ea, fii bună la inimă! Ea nu-i
ceea ce crezi.
— Ce vrei să spui?
— Nu ţi-e rivală, Yennefer.
Pentru un moment, ambele s-au măsurat din priviri, magiciana şi
789
preoteasa, iar Ciri a simţit o vibraţie în aer, o forţă stranie şi înfiorătoare
care prindea contur între ele. A durat numai o fracţiune de secundă, după
care forţa a dispărut, iar Yennefer a izbucnit într-un hohot natural de râs.
— Uitasem, a spus ea. Mereu de partea lui, nu Nenneke? Mereu plină de
grijă pentru el. Ca mama pe care nu a avut-o niciodată.
— Iar tu mereu împotriva lui, a zâmbit preoteasa. Ca de obicei, nutreşti o
emoţie puternică pentru el. Dar ţi-o înăbuşi cu toată îndârjirea, vrei s-o
curmi de la rădăcină.
Ciri a simţit din nou cum îi creştea undeva în vintre o furie care îi
zvâcnea în tâmple revoltă şi împotrivire. Şi-a adus aminte de câte ori şi în
ce circumstanţe îi auzise numele. Yennefer. Numele care-i stârnea
îngrijorare, numele care era simbolul unui secret periculos. Îşi închipuia
care era secretul.
Ei discută deschis faţă de mine, fără jenă, s-a gândit ea, simţind cum
mâinile încep din nou să-i tremure de furie. Nu se sinchisesc deloc de mine.
Nu mă bagă în seamă. De parc-aş fi un copil. Discută despre Geralt cu
mine, în prezenţa mea, cu toate că n-au voie, se tem… pentru că eu sunt…
Cine?
— Cât despre tine, Nenneke, a spus magiciana, ca de obicei te amuzi
analizând emoţiile altora şi pe deasupra le interpretezi negativ, în felul tău!
— Vasăzică îmi bag nasul unde nu-mi fierbe oala?
— N-am vrut să spun asta.
Yennefer şi-a scuturat buclele negre, care luceau şi se unduiau ca şerpii:
— Mulţumesc c-ai făcut-o în locul meu. Acum hai să schimbăm
subiectul, te rog! Întrucât cel pe care l-am abordat este extrem de neinspirat.
Se ruşinează până şi tânăra noastră novice. Iar în privinţa îngăduinţei pe
care mi-o ceri… O să fiu îngăduitoare. Cât despre bunătatea inimii, nu-i
prea simplu, deoarece se crede că nu am un astfel de organ. Dar o scoatem
noi la capăt. Nu-i aşa, Surpriză?
I-a zâmbit copilei, iar Ciri, călcându-şi pe inimă, în ciuda furiei şi
exasperării, a trebuit să-i întoarcă zâmbetul. Pentru că zâmbetul magicienei
era neaşteptat de dulce, prietenos, cordial. Şi foarte, foarte frumos.

Asculta discursul lui Yennefer, întoarsă cu spatele ostentativ,

prefăcându-se că toată atenţia îi era concentrată asupra unui bondar care
zumzăia într-o floare de nalbă crescută la poalele zidului templului.
— Nimeni nu m-a întrebat, a îngăimat.
790
 — Ce să te întrebe?
Ciri s-a răsucit într-o semipiruetă, a tras cu furie un pumn în nalbă.
Bondarul a zburat departe, zumzăind furios şi ameninţător.
— Nimeni nu m-a întrebat dacă vreau să mă înveţi!
Yennefer şi-a pus pumnii în şold, ochii i-au scăpărat.
— Ce coincidenţă! a şuierat ea. Închipuieşte-ţi că, la fel de bine, nici pe
mine nu m-a întrebat nimeni dacă vreau să te învăţ. Cheful n-are nici în
clin, nici în mânecă cu asta. Nu accept pe oricine sub aripa mea, iar tu, în
ciuda aparenţelor, ai demonstrat, până la urmă, că eşti oricine. Mi s-a cerut
să verific ce e cu tine. Să examinez ceea ce ai în tine şi dacă te ameninţă
cumva. Iar eu, nu fără reţinere, am fost de acord.
— Dar eu încă n-am fost de acord!
Magiciana şi-a ridicat braţul, şi-a fluturat mâna. Ciri a simţit o zvâcnire
în tâmple şi un ţiuit în urechi, un zgomot ca acela provocat de înghiţirea
nodului din gât, dar mult mai intens. A fost toropită de o somnolenţă şi o
slăbiciune copleşitoare, de o oboseală care îi înţepenea gâtul, îi înmuia
genunchii. Yennefer şi-a lăsat mâna în jos şi senzaţiile au încetat imediat.
— Ascultă-mă cu atenţie, Surpriză! i-a spus. Pot să te farmec cu
uşurinţă, să te hipnotizez sau să-ţi înlesnesc intrarea în transă. Pot să te
paralizez, să-ţi torn pe gât un elixir, să te despoi, să te pun pe masă şi să te
explorez ore în şir, luând câte o pauză de masă, iar tu să stai culcată cu
ochii în tavan, incapabilă să-ţi mişti nici măcar globii oculari. Aşa aş fi
purces cu o mucoasă oarecare. Cu tine nu vreau să fac asta pentru că, la
prima vedere, se poate vedea cu ochiul liber că eşti o fată inteligentă şi
mândră, că ai caracter. Nu vreau să-ţi fie ruşine nici ţie, nici mie. Faţă de
Geralt. Pentru că el mi-a cerut să-ţi verific abilităţile. Să te ajut să le
stăpâneşti.
— Ţi-a cerut? Cum aşa? Mie nu mi-a spus nimic despre asta! Nu m-a
întrebat nimic…
— O tot ţii întruna, a întrerupt-o magiciana. Nimeni nu ţi-a cerut părerea,
nimeni nu s-a sinchisit să vadă ce vrei şi ce nu vrei. Ai avut apucături de
mucoasă încăpăţânată şi bleagă, care nu merită să fie băgată în seamă! Dar
o să-mi iau inima în dinţi şi o să-ţi pun o întrebare pe care nimeni nu ţi-a
pus-o. Te supui testelor?
— Ce-o să fie? Ce sunt testele astea? Şi de ce…
— Ţi-am explicat deja. Dacă nu pricepi, n-am ce să-ţi fac. N-am de gând
să-ţi şlefuiesc percepţia şi nici să-ţi dezvolt inteligenţa. Pot să testez la fel
791
de bine şi o fată isteaţă, şi una toantă.
— Nu sunt toantă! Am priceput totul!
— Cu atât mai bine.
— Dar n-am stofă de magiciană! N-am nicio abilitate! N-o să ajung
niciodată magiciană şi nici nu vreau să fiu! I-am fost hărăzită lui Geralt…
Am fost menită să fiu vrăjitoare! Am venit aici doar pentru o perioadă
scurtă de timp! Mă întorc în curând la Kaer Morhen…
— Te uiţi întruna la gâtul meu, a spus rece Yennefer, îngustându-şi uşor
ochii violet. Vezi ceva neobişnuit la el sau e doar invidie?
— Steaua asta… a murmurat Ciri. Din ce e? Pietricelele astea se mişcă şi
strălucesc atât de ciudat…
— Pulsează, a zâmbit magiciana. Acestea sunt diamante active,
incrustate în obsidian. Vrei să le vezi de aproape? Să le atingi?
— Da… Nu!
Ciri s-a retras, şi-a scuturat cu furie capul, încercând să alunge parfumul
uşor de liliac şi agrişe exalat de Yennefer.
— Nu vreau! s-a împotrivit. La ce bun? Nu mă interesează! Deloc! Sunt
o vrăjitoare! Nu am puteri magice! Nu sunt născută să fiu magiciană, ar
trebui să fie clar o dată pentru totdeauna, pentru că sunt… Şi de altfel…
Magiciana s-a aşezat pe un morman de pietre de la poalele zidului şi s-a
apucat să-şi observe unghiile.
— …Şi de altfel, a terminat Ciri, trebuie să mă gândesc.
— Vino aici. Stai lângă mine!
Fata a ascultat-o.
— Am nevoie de timp ca să mă gândesc, a spus ea şovăitor.
— Pe bună dreptate. Yennefer a dat din cap, continuând să-şi privească
unghiile. E ceva serios. E nevoie de gândire.
Ambele au tăcut pentru un moment. Novicele care se plimbau prin parc
le aruncau priviri curioase, şuşoteau, chicoteau.
— Ei?
— Ce… ei?
— Te-ai gândit?
Ciri a sărit în picioare, a pufnit, a bătut din picior.
— Eu… eu… a suspinat înecându-se de furie. Îţi baţi joc de mine? Am
nevoie de timp! Trebuie să mă gândesc! mai mult! Toată ziua… şi toată
noaptea!
Yennefer şi-a pironit privirea în ochii ei, iar Ciri şi-a lăsat privirea în jos.
792
 — Proverbul spune, a şoptit magiciana, că noaptea e un sfetnic bun. Dar,
în cazul tău, Surpriză, noaptea nu poate să-ţi aducă decât un alt coşmar. O
să te trezeşti din nou în mijlocul ţipetelor şi durerilor, leoarcă de sudoare. O
să-ţi fie iar frică, frică de ceea ce ai văzut, frică de ceea ce n-o să fii în stare
să-ţi aminteşti. Şi n-o să mai fie niciun somn toată noaptea. O să fie numai
groază. Până în zori.
Fata s-a cutremurat, şi-a lăsat capul în jos.
— Surpriză! vocea lui Yennefer s-a schimbat uşor. Ai încredere în mine!
Braţele magicienei erau calde. Catifeaua neagră a rochiei nu cerea decât
să fie atinsă. Parfumul de liliac şi agrişe te ameţea delicios. Îmbrăţişarea
calma şi mângâia, relaxa, anihila tensiunea, potolea furia şi revolta.
— Te vei supune testelor, Surpriză.
— O să mă supun, a răspuns, realizând că nu era nevoie să răspundă.
Pentru că nu fusese întrebată.

— Nu mai ştiu ce să mai cred, a spus Ciri. Mai întâi ai zis că am puteri,
căci am visele astea. Dar vrei să mă supui la probe, să mă verifici… Aşa-i?
Păi, am puteri sau n-am?
— La întrebarea asta ne vor răspunde testele.
— Teste şi iar teste! s-a strâmbat. N-am nicio putere, îţi spun eu, dacă aş
fi avut, probabil că aş fi ştiut, nu-i aşa? Dar, dacă totuşi, din întâmplare, aş
avea, atunci ce?
— Există două posibilităţi, a anunţat-o apatic magiciana deschizând
fereastra. Va trebui ori să suprimăm aceste aptitudini, ori să te învăţ să le
stăpâneşti. Dacă eşti talentată şi vrei, voi încerca să-ţi dau câteva cunoştinţe
elementare despre magie.
— Ce înseamnă „elementare”?
— De bază.
Erau singure în sala mare, pe care Nenneke o pusese la dispoziţia
magicienei, lângă bibliotecă, în aripa laterală, nefolosită a clădirii. Ciri ştia
că aceste săli erau rezervate pentru oaspeţi. Ştia că Geralt, ori de câte ori
şedea în templu, locuia chiar aici.
— O să vrei să mă înveţi? s-a aşezat pe pat, şi şi-a plimbat mâna pe
cuvertura de damasc. Şi să mă duci de-aici, nu? Nu merg nicăieri cu tine!
— Atunci, am să plec singură, i-a spus glacial Yennefer dezlegând
curelele desagilor. Şi te asigur că n-o să-mi fie dor deloc. Ţi-am spus deja
că te voi instrui doar cu voia ta. De altfel, aş putea s-o fac şi aici.
793
 — Cât timp o să mă instru… înveţi?
— Atâta timp cât o să vrei tu; magiciana s-a aplecat, a deschis sertarul
scrinului, a scos dintr-o tăşcuţă veche de piele o curea, o pereche de cizme
de blană şi un urcior de lut îmbrăcat într-o împletitură de răchită. Ciri a
auzit-o înjurând printre dinţi, zâmbind în acelaşi timp, a văzut-o cum le
ascunde înapoi în scrin. A ghicit cui îi aparţineau. Cine le lăsase acolo.
— Ce înseamnă, atâta timp cât o să vreau eu? a întrebat-o. Dacă o să mă
plictisesc sau n-o să-mi mai placă lecţiile alea…
— Atunci, ne oprim din învăţare. Doar să-mi spui. Sau să-mi arăţi.
— Să-ţi arăt? Cum?
— Dacă ne hotărâm să începem instrucţia, îţi voi pretinde supunere
absolută. Repet: absolută. Aşa că dacă te saturi de lecţii este suficient să dai
dovadă de neascultare. Atunci, imediat terminăm cu lecţiile. Limpede?
Ciri a confirmat din cap, ţintuind-o cu ochii săi verzi pe magiciană.
— În al doilea rând, a continuat Yennefer, despachetând desagii, îţi voi
pretinde sinceritate absolută. Nu vei avea voie să-mi ascunzi nimic, orice-ar
fi. Nimic. Aşadar, dacă simţi că te-ai săturat, e suficient să începi să minţi,
să mă duci de nas sau să te închizi în tine. Dacă o să te întreb ceva şi n-o să-
mi răspunzi sincer, aceasta va însemna, de asemenea, încetarea imediată a
studiului. M-ai înţeles?
— Da, a îngăimat Ciri. Dar această… sinceritate… funcţionează în
ambele sensuri? Adică o să am voie să-ţi pun întrebări?
Yennefer a privit-o şi gura i s-a răsucit straniu.
— Desigur, i-a răspuns după o clipă. E de la sine înţeles. Pe acest
principiu se vor baza învăţarea şi instrucţia pe care am de gând să ţi le ofer.
Onestitatea funcţionează în ambele sensuri. Poţi să-mi pui întrebări. În orice
moment. Şi îţi voi răspunde. Sincer.
— La toate întrebările?
— La toate.
— Din acest moment?
— Da. Din acest moment.
— Ce este între tine şi Geralt, coniţă Yennefer?
Ciri aproape a leşinat, îngrozită de propria îndrăzneală şi de tăcerea de
gheaţă aşternută după întrebare.
Magiciana s-a apropiat încetişor de ea, i-a pus mâinile pe umeri, a privit-
o în ochi, de aproape, profund.
— Dor, i-a răspuns serios. Supărare. Speranţă. Şi suferinţă. Da, se pare
794
că n-am omis nimic. Haide, acum să ne apucăm de teste, micuţă viperă cu
ochii verzi. Să vedem dacă ai aptitudini. Deşi, după întrebarea pe care mi-ai
pus-o, aş fi foarte surprinsă dacă s-ar dovedi că nu ai. Hai, urâţico!
Ciri s-a bosumflat.
— De ce-mi spui aşa?
Yennefer i-a zâmbit din colţul gurii.
— Ţi-am promis c-o să fiu sinceră.

Ciri s-a îndreptat enervată, s-a foit nerăbdătoare pe scaunul tare care îi
lăţise fundul după ore în şir de şedere.
— N-o să facem nicio brânză! a strigat, ştergându-şi de masă degetul
mânjit de cărbune. Nu-s bună de nimic… Nu-mi iese! Nu-s bună de
magiciană! Am ştiut de la bun început, dar n-ai vrut să mă asculţi! Nu m-ai
luat în seamă!
Yennefer a ridicat din sprâncene.
— N-am vrut să te ascult, ai spus? Interesant. De regulă acord atenţie
fiecărei fraze rostite în prezenţa mea şi mi-o notez în memorie. Cu condiţia
ca fraza să aibă cât de cât o noimă.
— Mereu îţi baţi joc de mine, a scrâşnit Ciri din dinţi. Şi am vrut să-ţi
spun numai… Ei bine, despre aceste aptitudini. Vezi tu, acolo, în Kaer
Morhen, în munţi… N-am fost în stare să fac niciun semn vrăjitoresc.
Niciunul!
— Ştiu.
— Ştii?
— Ştiu. Dar asta nu înseamnă nimic.
— Cum adică? Bine… Dar asta nu e tot!
— Am ascultat cu atenţie.
— Nu sunt bună. Nu înţelegi asta? Sunt… prea tânără.
— Eu eram şi mai tânără când am început.
— Dar, cu siguranţă, nu erai…
— Ce vrei să spui, copilă? Nu te mai bâlbâi! Du fraza până la capăt, te
rog!
— Pentru că… Ciri şi-a coborât capul, roşind. Pentru că Iola, Myrrha,
Eurneid şi Katje în timpul mesei au râs de mine şi mi-au spus că n-o să se
lipească magia de mine şi că nu sunt în stare să fac farmece, pentru că…
pentru că sunt… virgină, adică…
— Imaginează-ţi că ştiu ce înseamnă, a întrerupt-o magiciana. Cred c-o
795
să mi-o iei în nume de rău, o să spui că iar îmi bat joc de tine, dar te anunţ
cu regret că vorbeşti prostii. Să ne întoarcem la teste.
— Sunt virgină! a repetat Ciri recalcitrant. La ce bun testele? O virgină
nu poate face magie!
— Nu văd altă ieşire. Yennefer s-a lăsat pe spătarul scaunului. Du-te,
pierde-ţi virginitatea, dacă te încurcă atâta. O să te aştept. Dar grăbeşte-te,
dacă poţi!
— Îţi baţi joc de mine?
— Ţi-ai dat seama? a zâmbit uşor magiciana. Felicitări! Ai trecut primul
test de perspicacitate. Acum să trecem la adevăratul test. Fii atentă, te rog.
Uite: în acest desen sunt patru pini. Fiecare are un număr diferit de ramuri.
Desenează în acest loc gol un al cincilea care s-ar potrivi cu cei patru.
— Pinii sunt proşti, a decretat Ciri, scoţând limba şi desenând cu
cărbunele un copac uşor răsucit. Şi plictisitori! Nu înţeleg ce-au pinii de-a
face cu magia? Hî? Coniţă Yennefer! Mi-ai promis că-mi răspunzi la toate
întrebările!
— Îmi pare rău, a oftat magiciana luând foaia şi uitându-se cu ochi critic
la desen. Am senzaţia că o să regret această promisiune. Ce-au pinii în
comun cu magia? Nimic. Dar ai desenat corect şi la timp. Într-adevăr,
pentru o fecioară este foarte bine.
— Râzi de mine?
— Nu. Nu râd decât foarte rar. Am nevoie de un motiv bine întemeiat ca
să râd. Concentrează-te pe noua foaie, Surpriză. Sunt desenate şiruri de
stele, cercuri, triunghiuri şi cruci şi în fiecare şir se află un număr diferit din
fiecare elemente. Gândeşte-te şi răspunde-mi: Câte stele ar trebui să fie în
ultimul şir?
— Stelele sunt proaste!
— Câte, copilă?
— Trei!
Yennefer a plonjat într-o tăcere lungă, cu ochii aţintiţi pe un detaliu al
uşii sculptate a scrinului. Rânjetul de pe buzele lui Ciri a început să dispară
încet, iar în cele din urmă a dispărut complet, fără urmă.
—  Poate că te-ai întrebat, a articulat foarte lent magiciana, continuând
să admire scrinul, ce se întâmplă în cazul în care îmi dai răspunsuri în dodii,
stupide. Te-ai gândit, probabil, că nu observ, pentru că răspunsurile tale nu
mă interesează? Te-ai gândit greşit. Te-ai gândit, poate, că o să ajung la
concluzia că eşti o proastă? Te-ai gândit greşit. Iar dacă te-ai plictisit de
796
teste şi ai vrut ca să te distrezi, să mă testezi pe mine… Ei bine, acum eşti
mulţumită? Oricum, testul s-a terminat. Dă-mi foaia.
— Iartă-mă, coniţă Yennefer, fata şi-a lăsat capul în jos. Aici ar trebui să
fie… o stea. Îmi pare foarte rău. Te rog să nu te superi pe mine.
— Uită-te la mine, Ciri.
Şi-a ridicat privirea uimită. Pentru că magiciana îi pronunţase pentru
prima dată numele.
— Ciri, a spus Yennefer, să ştii că, în ciuda aparenţelor, mă enervez la
fel de rar cum râd. Nu m-am supărat. Dar, cerându-ţi iertare, mi-ai dovedit
că nu m-am înşelat în privinţa ta. Acum ia foaia următoare. După cum vezi,
sunt cinci căsuţe. Deseneaz-o pe-a şasea…
— Iar? Eu chiar nu pricep de ce…
— …Pe-a şasea! Vocea magicienei devenise periculoasă, iar ochii îi
fulgerau cu vâlvătăi violete. Aici, în acest loc gol. Nu mă face să repet, te
rog.

După merişoare, pinişori, steluţe, peştişori şi căsuţe a venit rândul

labirinturilor, în care trebuia găsită foarte repede ieşirea, al liniilor ondulate,
al petelor care păreau gândaci striviţi, al altor imagini bizare şi mozaicuri,
din cauza cărora te uitai cruciş şi ţi se învârtea capul. Apoi a fost o
mingiucă strălucitoare pe un fir la care trebuia să te uiţi fix o lungă perioadă
de timp. Să te uiţi fix era mai plictisitor decât o zi de post, Ciri obişnuia să
adoarmă din când în când. Lui Yennefer, în mod surprinzător, nu-i păsa, dar
câteva zile mai devreme ţipase la ea ameninţător pentru încercarea de a
trage un pui de somn pe una dintre petele în formă de gândaci.
De la atâta stat aplecată asupra testelor, pe Ciri o durea gâtul şi spatele şi
cu fiecare zi care trecea, o durea din ce în ce mai tare. Jinduia după mişcare
şi aer curat şi, având în vedere înţelegerea avută în privinţa sincerităţii, i-a
povestit lui Yennefer. Magiciana a privit-o senin, ca şi cum se aşteptase de
mult.
În următoarele două zile, ambele au alergat prin parc, sărind peste
şanţuri şi obstacole din buşteni sub privirile amuzate sau compătimitoare
ale preoteselor şi novicelor. Au făcut gimnastică, au făcut echilibristică
mergând pe partea de sus a zidului care delimita livada de dependinţe. Spre
deosebire de antrenamentele de la Kaer Morhen, exerciţiile cu Yennefer
erau întotdeauna însoţite de teorie. Magiciana a învăţat-o să respire
controlând mişcările pieptului şi diafragmei cu o apăsare puternică a
797
mâinilor. I-a explicat regulile mişcărilor, acţiunea muşchilor şi a oaselor, i-a
arătat cum să se odihnească, să se relaxeze şi să se învioreze.
În timpul uneia dintre şedinţele de relaxare, Ciri, întinsă pe iarbă, cu
ochii la cer, i-a pus o întrebare care o chinuia.
— Coniţă Yennefer? Când o să punem capăt testelor ăstora?
— Te-ai plictisit?
— Nu… Dar aş vrea să ştiu dacă sunt potrivită pentru magie.
— Eşti.
— Ştii deja?
— Am ştiut-o de la început. Puţini oameni sunt capabili să observe
acţiunea steluţei mele. Foarte puţini. Tu ai remarcat-o imediat.
— Dar testele?
— Sunt încheiate. Ştiu deja despre tine ceea ce am vrut să ştiu.
— Dar anumite sarcini… Nu le-am îndeplinit cu bine. Chiar tu însăţi ai
spus că… Chiar eşti sigură? Nu te înşeli? Eşti sigură că am puteri?
— Sunt sigură.
— Dar…
— Ciri! Magiciana dădea impresia că era amuzată şi iritată în acelaşi
timp. De când stăm întinse pe pajişte, ţi-am vorbit fără să-mi folosesc
vocea. Se numeşte telepatie, aminteşte-ţi. Şi, după cum probabil ai
constatat, am conversat fără oprelişti.

— Magia – Yennefer, privind cerul de deasupra dealurilor, şi-a sprijinit

mâna pe şa – este, în opinia unora, încarnarea Haosului. Este cheia cu care
se poate deschide uşa interzisă. Uşa în spatele căreia se ascunde coşmarul,
groaza şi o oroare nemaipomenită, în spatele căreia se dezvoltă forţe ostile,
distructive, puterile Răului pur, care ar putea distruge nu numai pe cei care
ar deschide uşa, ci întreaga lume. Şi pentru că nu lipsesc cei care
manipulează aceste uşi, odată cineva va face o greşeală şi atunci sfârşitul
lumii va fi inevitabil. Magia este, prin urmare, răzbunarea şi arma Haosului.
Faptul că după Conjuncţia Sferelor oamenii au învăţat să folosească magia
este un blestem care va duce la pieirea lumii. A omenirii. Şi aşa este, Ciri.
Aceia care consideră că magia este Haos nu greşesc.
Armăsarul jugănit al magicienei a nechezat ascuţit, s-a urnit din loc sub
imboldul călcâielor călăreţei şi a mers la pas încet pe mirişte. Ciri şi-a
îndemnat calul şi a ajuns-o din urmă. Buruienile ajungeau până la etrieri.
— Magia, a reluat Yennefer după o clipă, este, în opinia altora, o artă. O
798
artă grandioasă, elitistă, capabilă de a crea lucruri frumoase şi neobişnuite.
Magia este un talent pe care îl au puţini aleşi. Ceilalţi, cei lipsiţi de talent,
pot doar să privească cu admiraţie şi cu invidie rezultatele muncii artiştilor,
pot aprecia operele astfel create, cu sentimentul că fără aceste lucrări şi fără
acest talent lumea ar fi mai săracă. După Conjuncţia Sferelor, faptul că unii
aleşi şi-au descoperit talentul şi magia din ei, că au regăsit în ei această Artă
este o binecuvântare pentru frumuseţea acestei lumi. Şi chiar aşa este. Şi cei
care simt că magia este o artă au dreptate.
Deasupra colinei rotunjite şi denudate, care ieşea la iveală ca spinarea
unui prădător aflat la pândă, zăcea o stâncă enormă sprijinită pe o serie de
alte pietre mai mici. Magiciana îşi îndrepta calul în direcţia ei fără să-şi
întrerupă lecţia.
— Mai există şi unii care susţin că magia înseamnă Ştiinţă. Pentru a o
controla nu sunt de-ajuns talentul şi capacităţile înnăscute. Sunt
indispensabili ani buni de studii amănunţite şi de muncă istovitoare, este
nevoie de perseverenţă şi de disciplină interioară. Magia dobândită astfel
este o cunoaştere ale cărei limite sunt în mod constant lărgite graţie minţilor
luminate şi dinamice, graţie experienţei, experimentului, practicii. Magia
astfel dobândită înseamnă progres, dezvoltare, schimbare. Înseamnă plugul,
războiul de ţesut, moara de apă, cuptorul, macaraua şi scripetele. Înseamnă
mişcare continuă. Spre înalt. Spre mai bine. Spre stele. Faptul că după
Conjuncţia Sferelor am descoperit magia ne va permite într-o bună zi să
ajungem la stele… Descalecă, Ciri.
Yennefer s-a apropiat de monolit, a pus mâna pe suprafaţa aspră a
stâncii, înlăturând cu grijă praful şi frunzele uscate.
— Cei care consideră că magia înseamnă Ştiinţă, a reluat ea, au, de
asemenea, dreptate. Ţine minte, Ciri. Şi acum vino aici, la mine.
Fata a înghiţit în sec. Magiciana a luat-o de braţ.
— Ţine minte, a repetat. Magia înseamnă Haos, Artă şi Ştiinţă. Înseamnă
blestem, binecuvântare şi progres. Totul depinde de cine foloseşte magia şi
în ce scop. Iar magia este pretutindeni. Peste tot în jurul nostru. E lesne de
ajuns la ea. Ajunge doar să întinzi mâna. Iată. Îmi întind mâna.
Cromlehul s-a cutremurat vizibil. Ciri a auzit un vuiet monoton,
îndepărtat, un huruit venit din măruntaiele pământului. Buruienile s-au
unduit, aplatizate de vântul abătut din senin pe colină. Cerul s-a întunecat
instantaneu, fiind acoperit de norii care se deplasau cu o viteză uimitoare.
Fata a simţit picături de ploaie pe faţă. Şi-a mijit ochii în faţa vâlvătăii
799
fulgerului care îmbrăţişa subit orizontul. S-a lipit instinctiv de magiciană,
de părul ei negru care mirosea a liliac şi agrişe.
— Pământul pe care călcăm. Focul care nu se stinge niciodată
dinlăuntru. Apa din care a apărut întreaga viaţă şi fără de care viaţa ar fi
imposibilă. Aerul pe care îl respirăm. Ajunge doar să întindem mâna ca să
le guvernăm, ca să le obligăm să ni se supună. Magia se află peste tot. Se
află în aer, în apă, în pământ şi în foc. Se află şi după uşa pe care
Conjuncţia Sferelor ne-a trântit-o în faţă. De acolo, din spatele uşii închise,
magia îşi întinde uneori mâna spre noi. După noi. Ştii asta, nu-i aşa? Ai
simţit atingerea magiei, o atingere a mâinii din spatele uşilor închise. De la
această atingere te-a pătruns teama. Teama care ne pătrunde pe toţi. Pentru
că în fiecare dintre noi este Haos şi Ordine, Bine şi Rău. Dar putem şi
trebuie să le controlăm. Trebuie să învăţăm s-o facem. Şi o să înveţi, Ciri.
De aceea te-am adus aici, la această stâncă, aflată din vremuri străvechi la
intersecţia venelor în care pulsează forţa. Pune mâna pe ea!
Blocul de piatră se cutremura, vibra şi împreună cu el se cutremura şi
vibra întreaga colină.
— Magia îţi întinde mâna, Ciri. Vine să te caute, copilă ciudată,
Surpriză, Copilul Sângelui Vechi, al Sângelui Elfilor. Copilă ciudată, prinsă
între iţele Mişcării şi Schimbării, ale Distrugerii şi Renaşterii. Destinată şi
Predestinată. Magia îţi întinde mâna din spatele uşilor închise, vine după
tine, un grăunte mic de nisip în angrenajul Orologiului Sorţii. Îţi întinde
ghearele Haosului, care nu este încă sigur dacă îi vei deveni unealtă sau
obstacol în planurile sale. Ceea ce îţi arată Haosul în vise este tocmai
această incertitudine. Haosului îi este frică de tine, Copilul Destinului. Şi
vrea să te facă să simţi şi tu teama.
Un fulger a străpuns tenebrele, urmat de un tunet tărăgănat. Ciri tremura
de frig şi de spaimă.
— Haosul nu-ţi poate arăta cum e el cu adevărat. Aşa că îţi arată viitorul,
îţi arată ce ţi se va întâmpla. Vrea să te facă să-ţi fie frică de zilele care
urmează, pentru ca teama de ceea ce se poate întâmpla ţie sau apropiaţilor
tăi să înceapă să te controleze şi să te subjuge complet. Prin urmare, Haosul
îţi trimite vise. Acum o să-mi arăţi ce vezi în aceste vise. O să te sperii.
După care o să uiţi şi o să-ţi controlezi frica. Uită-te la steaua mea, Ciri.
Nu-ţi dezlipi ochii de la ea!
A fulgerat. A tunat.
— Vorbeşte! Îţi poruncesc!
800
 Sânge. Buzele zdrelite şi învineţite ale lui Yennefer se mişcau în tăcere,
sângele îi curgea din gură. În galop defilau stânci albe. Calul necheza. Un
salt. Neantul, abisul. Un ţipăt. Un zbor, un zbor fără sfârşit. Abisul…
Fum la capătul abisului. Trepte care duc în adânc. Va’esse Deireadh
eigean aep… Ceva se termină… Ce anume?
Elaine blath, Feainnewedd… Copilul Sângelui Vechi?
Vocea lui Yennefer pare să vină de departe, este sugrumată, trezeşte
ecouri între zidurile de piatră umedă care picură. Elaine blath…
— Vorbeşte!
Ochii săi violet strălucesc, ard în mijlocul chipului său sfrijit, chircit,
înnegrit de chinuri, acoperit de furtuna părului negru, încâlcit, îngălat.
Beznă. Umezeală. Duhoare. Răcoare pătrunzătoare a zidurilor reci, de
piatră. Frig metalic în încheieturile mâinilor, în glezne…
Abis. Fum. Trepte care duc în adânc. Trepte pe care trebuie să cobori.
Trebuie, pentru că… pentru că ceva se termină. Pentru că se apropie Tedd
Deireádh, Vremea Sfârşitului, Veacul Viforniţei Lupului. Vremea Frigului
Alb şi a Luminii Albe…
Leuţa trebuie să moară! Din raţiuni de stat!
Hai să mergem, a spus Geralt. În jos, pe trepte. Trebuie. N-avem încotro.
N-avem altă cale. Doar pe trepte. Până jos!
Buzele lui nu se mişcă. Sunt livide. Sânge, sânge peste tot… Scara
întreagă e însângerată… Atenţie, e alunecos… Pentru că un vrăjitor se
împiedică o singură dată… Luciul lamei. Strigăt. Moarte.
În jos. În jos, pe scări. Fum. Foc. Galop turbat, ropot de copite. Vâlvătăi
de jur împrejur.
Prinde-te! Prinde-te, Leuţă din Cintra!
Un cal negru nechează, cabrează. Prinde-te!
Calul negru dansează. Prin vizorul coifului împodobit cu aripile unei
păsări de pradă strălucesc şi ard ochi neîndurători.
O spadă largă, reflectând strălucirea incendiului, cade şuierând. Eschivă,
Ciri! Fentă! Piruetă, paradă! Eschivă! Eschivă! Prea lent!!!
Lovitura îi orbeşte strălucirea ochilor, îi scutură întregul corp. Durerea o
paralizează pe moment, o amorţeşte, apoi explodează brusc cu o forţă
înfiorătoare, îşi înfige colţii ascuţiţi în obrazul fraged, o trage, o târâie,
radiază în gât, în stern, în piept, în plămâni…
— Ciri!
A simţit pe şira spinării şi pe ceafă răcoarea pietrei aspre şi inerte. Nu-şi
801
putea aminti când se aşezase jos. Yennefer era în genunchi lângă ea. Cu un
gest blând, dar hotărât i-a desfăcut degetele, i-a tras mâna de pe obraz.
Obrazul îi clocotea, zvâcnea cu durere.
— Mamă… a gemut Ciri. Mamă… Mă doare! Mamă…
Magiciana i-a atins faţa. Mâna îi era rece ca gheaţa. Durerea i-a dispărut
pe loc.
— L-am văzut… a şoptit copila închizând ochii. Pe cel din visele mele…
pe cavalerul negru… Geralt… Şi apoi… tu… te-am văzut, coniţă Yennefer!
— Ştiu.
— Te-am văzut… am văzut cum…
— Niciodată. Niciodată nu va trebui să-l mai vezi. Niciodată nu-l vei
mai visa. Îţi voi da o putere care te va ţine departe de aceste coşmaruri. De
aceea te-am adus aici, Ciri, pentru a-ţi arăta puterea aceasta. Începând de
mâine, o să ţi-o transmit.

Au urmat zile grele, pline de activităţi, zile de studiu intens şi de muncă

istovitoare. Yennefer era fermă, exigentă, uneori dură, alteori autoritară şi
ameninţătoare. Dar niciodată nu era plictisitoare. Altădată Ciri abia-şi mai
ţinea pleoapele deschise la şcoala templului, din când în când se întâmpla să
aţipească în timpul lecţiilor, datorită vocilor monotone şi blânde ale lui
Nenneke, Iolei Întâi, Ciuboţicii sau ale altor maestre preotese. Cu Yennefer
era imposibil. Şi nu numai datorită timbrului vocii magicienei, care folosea
fraze scurte şi puternic accentuate. Ci mai ales datorită materiei predate.
Ştiinţa magiei. Un domeniu fascinant, interesant, captivant.
Ciri îşi petrecea cea mai mare parte a zilei împreună cu Yennefer.
Revenea în dormitor noaptea târziu, se prăbuşea pe pat şi adormea buştean.
Novicele care se plângeau că sforăie îngrozitor încercau să o trezească. În
van.
Ciri dormea adânc.
Fără vise.

— Pe toţi zeii! Yennefer a oftat resemnată, răsfirându-şi buclele negre cu

ambele mâini şi lăsându-şi capul în jos. Hai, că-i atât de simplu! Dacă nu
eşti în stare să stăpâneşti acest gest, ce-o să faci cu cele mai grele?
Ciri s-a întors, şi-a şoptit ceva în barbă, a pufnit, şi-a frecat mâna
înţepenită. Magiciana a oftat din nou.
— Mai uită-te o dată la desen, vezi cum ar trebui să-ţi ţii degetele. Fii
802
atentă la săgeţile explicative şi la runele care descriu gestul ce trebuie făcut!
— M-am uitat deja pe desen de o mie de ori! Înţeleg runele! Vort,
cáelme. Ys, veloë. Spre exterior, lent. Împrejur, repede. Mâna… aşa?
— Da’ degetul mic?
— Nu pot să-l ţin aşa, fără să îndoi în acelaşi timp degetul inimii!
— Dă-mi mâna.
— Auuu!
— Ssst, Ciri! Altminteri, Nenneke vine iar val vârtej aici, crezând că te
jupoi de vie şi te prăjesc în ulei. Nu schimba degetele. Şi acum, gestul.
Rotaţia, nu uita de rotaţia încheieturii mâinii! Bine. Acum scutură mâna,
relaxează-ţi degetele. Înc-o dată. Nu, nu aşa! Ştii ce-ai făcut? Dacă chiar ai
fi aruncat un farmec din ăsta în realitate, ai fi avut mâna oblojită timp de o
lună! Ai degete de lemn sau ce naiba?
— Am mâna deprinsă cu spada! De-aia!
— Baliverne! Geralt a fluturat spada toată viaţa şi are degetele foarte
agile şi… hmmm… foarte delicate. Hai, urâţico, încearcă înc-o dată! Vezi?
Numai să vrei. Numai să încerci. Înc-o dată. Bine. Scutură-ţi mâna. Şi înc-o
dată. Bine. Ai obosit?
— Puţin…
— Dă-mi voie să-ţi frec mâna şi antebraţul. Ciri, da’ de ce nu foloseşti
alifia pe care ţi-am dat-o? Ai pielea aspră ca labele cormoranilor… Şi ce-ai
aici? Urmă de la inel, nu-i aşa? Mă înşel eu cumva sau ţi-am interzis să
porţi bijuterii?
— Dar am câştigat inelul de la Myrrhy la sfârlează! L-am purtat doar o
jumătate de zi…
— Şi o jumătate de zi e prea mult. Nu-l mai purta, te rog!
— Nu înţeleg de ce nu pot…
— Nu trebuie să înţelegi, a întrerupt-o magiciana, dar fără supărare în
voce. Te-am rugat să nu porţi nicio podoabă de felul acesta. Dacă doreşti,
poţi să-ţi prinzi o floare în păr. Să-ţi faci coroniţă din cosiţe. Dar niciun
metal, niciun cristal, nicio piatră. Este important, Ciri. Când va veni
vremea, o să te lămuresc. Deocamdată ai încredere în mine şi fă ce-ţi cer.
— Tu porţi steluţa, cercei şi inele! Şi eu n-am voie? Pentru că sunt…
virgină?
— Urâţico! Yennefer i-a zâmbit, a mângâiat-o pe cap. Eşti obsedată de
asta? Ţi-am explicat deja că nu contează dacă eşti sau nu eşti. Deloc. Mâine
te speli pe cap pentru că e timpul, din câte văd eu.
803
 — Coniţă Yennefer?
— Da?
— Pot să… în numele sincerităţii promise… Pot să te întreb ceva?
— Poţi. Dar pe toţi zeii, numai să nu fie despre virginitate, te rog!
Ciri şi-a muşcat buzele şi s-a cufundat în tăcere.
— În fine, a oftat Yennefer. Fie! Întreabă-mă!
— Vezi… Ciri s-a îmbujorat, şi-a lins buzele. Fetele în dormitor bârfesc
întruna şi spun tot felul de poveşti… Despre sărbătoarea Belleteyn şi alte
chestii de-astea… Şi zic despre mine că sunt o mucoasă, o puştoaică şi că ar
fi timpul… coniţă Yennefer, care-i adevărul? De unde pot să ştiu că a venit
timpul…
— …să te culci cu un bărbat? Ciri s-a înroşit din cap până-n picioare. A
tăcut pentru o clipă, apoi şi-a ridicat ochii şi a dat afirmativ din cap.
— E floare la ureche, a spus pe un ton detaşat Yennefer. Dacă începi să
te gândeşti la asta, este un semn că a sosit timpul.
— Dar eu nu vreau nici în ruptul capului!
— Nu e obligatoriu. Dacă nu vrei, n-o faci.
— Aha! Ciri şi-a muşcat din nou buza. Şi asta… Ei bine… bărbatul…
De unde ştiu că e potrivit ca să…
— …te culci cu el?
— Mhm.
— Dacă chiar ai de ales, magiciana şi-a strâmbat buzele într-un zâmbet,
şi nu prea ai experienţă, în primul rând nu apreciezi bărbatul, ci patul.
Ochii de smarald ai lui Ciri au luat forma şi mărimea unor farfurioare.
— Cum adică… patul?
— Exact aşa. Pe cei care nu au pat, îi elimini de la început. Pe urmă,
dintre cei rămaşi, îi elimini pe cei cu paturi murdare şi dezordonate. Iar
atunci când rămân doar cei care au paturi curate şi ordonate, îl alegi pe cel
care-ţi place cel mai mult. Din păcate, metoda nu este sută la sută sigură.
Poţi să te înşeli amarnic.
— Glumeşti?
— Nu. Nu glumesc. Ciri, de mâine vei dormi aici cu mine. O să-ţi muţi
lucrurile aici. În dormitorul novicelor, din câte aud, se iroseşte cu
pălăvrăgeala mare parte din timpul care ar trebui să fie dedicat odihnei şi
somnului.

După ce a ajuns să stăpânească mişcările de bază, poziţiile mâinii şi

804
gesturile, Ciri a început să înveţe farmecele şi formulele lor. Formulele erau
simple. Scrise în Graiul Vechi, pe care fata îl ştia la perfecţie, erau uşor de
memorat. Nici cu intonaţia necesară rostirii lor, uneori destul de complicată,
nu era nicio problemă. Yennefer era în mod vădit mulţumită, cu fiecare zi
care trecea era din ce în ce mai dulce şi mai drăguţă. Din ce în ce mai des,
luând pauze de la învăţat, amândouă bârfeau despre ceva, glumeau şi chiar
au început să se distreze delicat pe seama lui Nenneke, care de multe ori
„venea în vizită” la lecţii şi exerciţii, burzuluită şi înfoiată ca o cloşcă, gata
s-o ia pe Ciri sub aripile sale protectoare, s-o apere şi s-o salveze de la
exigenţele imaginare ale magicienei, de „torturile inumane” ale instrucţiei
sale.
Supunându-se poruncii, Ciri s-a mutat în odaia lui Yennefer. De-acum
ele erau împreună nu numai în timpul zilei, ci şi în timpul nopţii. Uneori,
instruirea avea loc şi noaptea – unele gesturi, formule şi farmece nu erau
permise la lumina zilei. Magiciana, satisfăcută de progresul fetei, a încetinit
ritmul instrucţiei. Aveau mai mult timp liber. Îşi petreceau serile citind cărţi
împreună sau separat. Ciri a parcurs din scoarţă-n scoarţă Dialoguri despre
natura magiei de Stammelford, Puterile elementelor de Giambattista,
Magia Naturală de Richert şi Monck. A frunzărit în încercarea de a le citi
până la capăt, dar a eşuat – opere ca Lumea Invizibilă a lui Jan Bekker şi
Taina tainelor de Agnes de Glanville. Şi-a aruncat un ochi peste Codul lui
Mirthe şi peste Ard Aercane, îngălbenite şi foarte vechi, precum şi peste
celebrul şi înspăimântătorul Dhu Dwimmermorc, plin de gravuri
înfricoşătoare.
Îi trecuseră prin mâini şi alte cărţi, care n-aveau nici în clin, nici în
mânecă cu magia. Citise Istoria lumii şi Tratatul despre viaţă. Nu ocolise
lecturile mai uşoare din biblioteca templului. Roşie în obraji, devorase
Nebuniile Marquizului La Creahme şi Damele regale de Anna Tiller. Citise
Necazurile dragostei şi Timpul lunii, antologii de poezie ale celebrului
trubadur Jaskier. Lăcrimase în faţa baladelor subtile şi învăluite în mister
ale lui Essi Daven, adunate într-un tom mic, cu copertă frumoasă, purtând
titlul de Perla Albicioasă.
De multe ori uza de privilegiul său şi punea întrebări. Şi primea
răspunsuri. Însă din ce în ce mai des ea ajunsese să devină destinatara
întrebărilor. Yennefer iniţial nu părea deloc interesată de soarta ei, nici de
copilăria din Cintra, nici de evenimentele de război de mai târziu. Dar cu
timpul întrebările deveniseră mai specifice. Ciri se vedea obligată să
805
răspundă – şi o făcea fără tragere de inimă, pentru că fiecare întrebare de-a
magicienei deschidea câte o uşă în mintea ei, pe care promisese că n-o s-o
mai deschidă niciodată şi pe care voia s-o ţină ferecată o dată pentru
totdeauna. De la întâlnirea cu Geralt în Sodden, considera că primise „altă
viaţă”, că cea trăită în Cintra fusese ştearsă definitiv şi irevocabil. Vrăjitorii
din Kaer Morhen n-o întrebaseră niciodată nimic despre acest subiect, iar
înainte de a veni la templu, Geralt chiar îi ceruse să-i făgăduiască să nu
sufle o vorbă nimănui despre cine era ea. Nenneke, care, desigur, ştia totul
despre ea, făcuse în aşa fel încât celelalte preotese şi novicele s-o ia pe Ciri
drept fiica nelegitimă a unui cavaler şi a unei ţărănci, un copil pentru care la
fel ca pentru mulţi alţii în lume nu era loc nici în castelul tatălui, nici în
coliba mamei. Jumătate dintre novicele din templul lui Melitele erau astfel
de copii.
Şi Yennefer ştia secretul. Era cea „în care se poate avea încredere”.
Yennefer îi punea întrebări. În legătură cu asta. Despre Cintra.
— Cum ai izbutit să ieşi din târg, Ciri? Cum ai reuşit să scapi de
nilfgaardieni?
Ciri nu-şi mai amintea deloc. Firul memoriei i se rupsese, totul se
pierdea în beznă şi fum. Îşi amintea de asediul târgului, de despărţirea de
regina Calanthe, bunica ei, îşi amintea de baronii şi cavalerii care o
smulgeau cu forţa de lângă patul în care zăcea rănită, muribundă, Leoaica
din Cintra. Îşi amintea evadarea frenetică de-a lungul uliţelor în flăcări,
lupta sângeroasă şi căderea de pe un cal. Îşi amintea călăreţul negru purtând
un coif împodobit cu aripile unei păsări de pradă.
Şi nimic mai mult.
— Nu-mi amintesc. Chiar nu-mi amintesc, coniţă Yennefer.
Yennefer nu a insistat. I-a pus alte întrebări. A făcut-o cu delicateţe şi
tact, iar Ciri se simţea din ce în ce mai liberă. În cele din urmă a început să
vorbească din proprie iniţiativă. Fără să mai aştepte întrebări, a povestit
despre anii copilăriei sale în Cintra şi în Insulele Skellige. Despre cum
descoperise ea existenţa Dreptului Surprizei şi despre faptul că hotărârea
sorţii făcuse din ea destinul lui Geralt din Rivia, vrăjitorul cu părul alb. I-a
vorbit despre război. Despre rătăcirea în pădurea Pesterâuri, despre
convieţuirea cu druizii din Angren şi despre timpul petrecut la ţară. Despre
cum o găsise Geralt acolo şi o luase la Kaer Morhen, Reşedinţa Vrăjitorilor,
deschizând un nou capitol în scurta ei viaţă.
Într-o seară, fără să fie întrebată, Ciri i-a povestit magicienei din proprie
806
iniţiativă, firesc, cu vioiciune şi cu multă culoare, despre prima sa întâlnire
cu vrăjitorul, în pădurea Brokilon, printre driadele care o răpiseră vrând s-o
reţină cu forţa ca s-o convertească într-una de-a lor.
— Ha! a spus Yennefer, ascultând povestea. Aş fi dat orice ca să-l fi
văzut. La Geralt mă refer. Încerc să-mi imaginez ce faţă a făcut, atunci, în
Brokilon, când a văzut ce Surpriză îi pregătise destinul! Pentru că mă
gândesc că trebuie să fi făcut o figură nemaipomenită când a aflat cine eşti?
Ciri a izbucnit în hohote de râs, în ochii ei de smarald se aprinsese o
sclipire diabolică.
— Oh, da! s-a smiorcăit. A făcut o faţă! Vai de mine! Vrei să vezi cum?
O să-ţi arăt. Uită-te la mine!
Yennefer a pufnit în râs.
Râsul acela, se gândea Ciri privind norii de păsări negre care zburau spre
est. Râsul acela, împărtăşit şi sincer, ne-a apropiat cu adevărat, pe mine şi
pe ea. Am înţeles, atât ea, cât şi eu, că putem să râdem împreună, vorbind
despre el. Despre Geralt. Dintr-odată am devenit apropiate una de alta,
chiar dacă am ştiut bine că Geralt ne uneşte şi ne desparte în acelaşi timp şi
aşa va fi întotdeauna.
Râsul acela împărtăşit ne-a apropiat.
Şi ceea ce s-a întâmplat cu două zile mai târziu. În pădurea de pe colină.
Atunci mi-a arătat apoi cum să găsesc…

— Nu înţeleg de ce trebuie să caut aceste… of, iar am uitat cum se

numesc…
— Răspântii, a completat Yennefer, smulgând un scai care i se agăţase
de mânecă în timp ce străbătea hăţişul. O să te învăţ să le descoperi,
deoarece acestea sunt locurile din care se poate extrage puterea.
— Dar eu ştiu deja cum să-mi extrag puterea! Chiar tu m-ai învăţat că
puterea e peste tot. Atunci, de ce umblăm pe toate coclaurile? Templul este
şi el plin de energie!
— Da, acolo e destul de multă. De aceea a fost construit acolo şi nu în
altă parte. Şi, prin urmare, în templu ai senzaţia că extragerea e floare la
ureche.
— Mă dor picioarele! Hai să stăm un pic, bine?
— Bine, urâţico!
— Coniţă Yennefer?
— Zi-i!
807
 — De ce ne tragem mereu puterea din venele de apă? La urma urmei,
energia magică este peste tot. Este în pământ, nu-i aşa? În aer, în foc?
— E-adevărat.
— Iar pământ… Oh, este pământ peste tot în jur. Sub tălpile noastre. Şi
aer este peste tot! Iar dacă vrem foc, nu trebuie decât să aprindem unul şi…
— Deocamdată eşti prea slabă ca să-ţi extragi energia din pământ.
Deocamdată ştii prea puţine ca să fii în stare să extragi ceva din aer. Cât
despre foc, îţi interzic categoric să te joci cu el! Ţi-am spus deja, nu trebuie
să te atingi cu niciun chip de energia focului!
— Nu ţipa! Îmi amintesc.
S-au aşezat în tăcere pe un trunchi de copac uscat, căzut, ascultând
foşnetul vântului printre coroanele arborilor, ascultând o ciocănitoare care
ciocănea cu înverşunare undeva în apropiere. Lui Ciri îi era foame, gâtul i
se uscase de sete, dar ştia că văicăreala n-o ajută cu nimic. Înainte, cam cu o
lună în urmă, Yennefer îi răspundea la astfel de plângeri cu o prelegere
seacă cu privire la arta autocontrolului instinctelor primitive, apoi pur şi
simplu plonja într-o tăcere dispreţuitoare. Protestele n-ar fi avut niciun sens
şi n-ar fi dus la niciun rezultat, la fel ca în cazul bosumflării din cauza
apelativului „urâţico”.
Magiciana şi-a scos ultimul scai din mânecă. Acum o să mă întrebe ceva,
s-a gândit Ciri, îi aud gândurile. Iar o să mă întrebe despre ceva despre care
nu-mi amintesc. Sau despre care nu vreau să-mi amintesc. Nu, chiar n-are
niciun rost. N-o să-i răspund. Ţine de trecut, trecutul nu se mai întoarce.
Chiar ea mi-a spus asta cândva…
— Spune-mi despre părinţii tăi, Ciri.
— Nu mi-i amintesc, coniţă Yennefer…
— Fă un efort. Te rog mult!
— Pe tata chiar nu mi-l amintesc… a spus ea încet, supunându-i-se.
Doar… Aproape nimic. Mama… Pe mama, da. Avea părul lung, aşa… era
mereu tristă… Îmi amintesc… Nu, nu-mi amintesc nimic…
— Aminteşte-ţi, te rog!
— Nu-mi amintesc!
— Uită-te la steluţa mea.
Pescăruşii ţipau plonjând cu capul în jos, printre bărcile pescarilor,
capturând resturile şi peştişorii aruncaţi din lăzi. Vântul flutura uşor velele
coborâte ale drakkarelor, deasupra docului şerpuia fumul sufocat de burniţă.
În port soseau triremele din Cintra, leii de aur străluceau pe pavilioanele
808
albastre. Unchiul Crach, care-i stătea alături şi o ţinea de după umăr cu
mâna sa mare ca o labă de urs, s-a aşezat dintr-odată pe un genunchi.
Oştenii aliniaţi loveau ritmic cu spadele în scuturi.
Traversa podul îndreptându-se spre ei regina Calanthe. Bunica ei. Cea
care în Insulele Skellige era numită oficial Ard Rhena, Regina Supremă.
Însă unchiul Crach an Craite, conte de Skellige, încă în genunchi şi cu capul
plecat, a salutat-o pe Leoaica de Cintra cu un titlu mai puţin formal, dar
considerat mai respectuos de către insulari.
— Bun venit, Modron!
— Prinţesă, i s-a adresat Calanthe cu o voce rece şi autoritară, fără să se
uite la conte. Hai la mine! Vino încoace, Ciri!
Mâna bunicii era puternică şi dură ca a unui bărbat, inelul de pe deget
era rece ca gheaţa.
— Unde este Eist?
— Regele… s-a bâlbâit Crach. Este pe mare, Modron. Caută rămăşiţele
naufragiului… Şi trupurile. De ieri…
— De ce i s-a permis? a strigat regina. Cum? Cum de-a fost lăsat să facă
aşa ceva? Cum ai putut, Crach? Tu, conte de Skellige! Niciun drakkar nu
are dreptul să iasă pe mare fără voia ta! De ce i-ai dat voie, Crach?
Unchiul şi-a plecat şi mai tare capul roşcovan.
— Caiii! a spus Calanthe. Mergem la fort. Şi mâine în zori o luăm din
loc. O iau pe prinţesă în Cintra. N-o s-o mai las niciodată să se întoarcă aici.
Iar tu… ai o datorie serioasă la mine, Crach. Într-o bună zi ai să mi-o
plăteşti cu vârf şi îndesat.
— Ştiu, Modron.
— Dacă eu n-o să pot să-ţi aduc aminte, o va face ea. Calanthe s-a uitat
la Ciri. O să-i plăteşti ei datoria, conte. Ştii cum.
Crach an Craite s-a ridicat în picioare, s-a îndreptat, trăsăturile chipului
bătut de soare i se înăspriseră. Cu o mişcare rapidă şi-a scos din teacă spada
simplă de oţel, neîmpodobită defel, şi-a dezvelit braţul stâng, marcat de
cicatrici albe îngroşate.
— Hai, scuteşte-mă de gesturile astea teatrale! a tras zgomotos aer pe
nas regina. Păstrează-ţi sângele. Ţi-am spus: într-o bună zi. Ţine bine
minte!
— Aen me Gláeddyv, zvaere a’Bloedgeas, Ard Rhena, Lionors aep
Xintra!
Crach an Craite, contele Insulelor Skellige, şi-a ridicat mâinile, şi-a
809
agitat spada. Oştenii răcneau răguşit, îşi loveau spadele de scuturi.
— Ţi-am acceptat jurământul. Condu-mă la fort, conte!
Ciri îşi amintea întoarcerea regelui Eist, chipul său încremenit, palid. Şi
tăcerea reginei. Îşi amintea banchetul sumbru, oribil, la care lupii de mare
bărboşi şi sălbatici din Skellige se îmbătau încetul cu încetul, într-o linişte
îngrijorătoare. Îşi amintea şuşotelile. Geas Muire… geas Muire!
Îşi amintea şiroaiele de bere neagră vărsate pe podea, coarnele zdrobite
de zidurile de piatră ale sălii în exploziile de furie disperată, neputincioasă,
fără noimă. Geas Muire! Pavetta!
Pavetta, regina Cintrei, şi soţul ei, principele Duny. Părinţii lui Ciri.
Dispăruţi. Morţi. Omorâţi de Geas Muire, Blestemul Mării. Îi mistuise o
furtună, pe care n-o prezisese nimeni. O furtună care nu trebuia să se
întâmple…
Ciri şi-a întors capul de la Yennefer ca să nu-i vadă lacrimile care o
podideau. De ce toate astea? s-a gândit ea. De ce întrebările astea, amintirile
astea? Nu e cale de întoarcere în trecut. Nu-i mai am pe niciunul. Nici pe
tata, nici pe mama, nici pe bunica, cea care a fost Ard Rhena, Leoaica din
Cintra. Unchiul Crach an Craite o fi murit şi el de bună seamă. Nu mai am
pe nimeni, iar eu sunt altcineva. Nu mai e cale de întoarcere…
Magiciana tăcea, căzută pe gânduri.
— De-atunci ai început să ai visele alea? a întrebat-o dintr-odată.
— Nu, a răspuns Ciri, după ce a stat puţin pe gânduri. Nu, nu atunci. Mai
târziu.
— Când?
Fata a încreţit din nas.
— Vara… vara trecută… Pentru că în vara de dinainte izbucnise
războiul…
— Îmhm. Asta înseamnă că visele au apărut după întâlnirea cu Geralt în
Brokilon?
Fata a confirmat din cap. N-o să-i răspund la următoarea întrebare, s-a
decis ea. Dar Yennefer nu i-a mai pus nicio întrebare. S-a ridicat rapid, s-a
uitat la soare.
— Gata, căci am stat destul, urâţico. E târziu. Să reluăm căutările. Mâna
în faţă, nu strânge degetele. Înainte!
— Unde mă duc? Încotro?
— Oriunde.
— Venele sunt peste tot?
810
 — Aproape. Vei învăţa cum să descoperi în teren răspântiile şi atunci o
să le recunoşti lesne. Sunt marcate de copaci uscaţi, plante pipernicite,
locuri evitate de toate animalele. Cu excepţia pisicilor.
— Pisicilor?
— Pisicilor le place să doarmă şi să se odihnească la răspântii. Circulă o
puzderie de poveşti despre animale magice, dar într-adevăr, în afară de
balaur, pisica este singura creatură care ştie să absoarbă puterea. Nimeni nu
ştie de ce şi în ce scop o foloseşte… Ce s-a întâmplat?
— Ooooh… Acolo, în direcţia aceea! Cred că e ceva acolo! În spatele
copacului!
— Ciri, lasă fanteziile. Răspântiile pot fi simţite numai când păşeşti
deasupra lor… Hmmm… Interesant. Aş spune, nemaipomenit. Tu chiar
simţi curentul?
— Chiar!
— Atunci, hai să mergem. Interesant, interesant… Ei bine, localizează-l.
Unde-i?
— Aici! În locul ăsta!
— Bravo. Nemaipomenit. Simţi un cârcel uşor în degetul inelar? Vezi
cum se îndoaie în jos? Ţine minte: acesta e semnul.
— Pot să extrag puţin?
— Stai, s-o verific.
— Coniţă Yennefer? Cum e cu extracţia asta? Dacă scot puterea pentru
mine, acolo în adânc mai rămâne ceva… Am dreptul să fac asta? Maica
Nenneke ne-a învăţat că n-avem voie să luăm nimic aşa, doar ca un moft.
Până şi cireşele trebuie lăsate în pom pentru păsări şi să aşteptăm pur şi
simplu să cadă pe jos pentru noi.
Yennefer a îmbrăţişat-o, i-a sărutat uşor părul de pe tâmple.
— Mi-ar plăcea, i-a zis, ca ceea ce mi-ai spus să ajungă şi la urechile
celorlalţi. Vilgefortz, Francesca, Terranova… Cei care au impresia că au
drepturi exclusive asupra puterii şi o pot folosi după bunul plac. Mi-ar
plăcea s-o audă pe această micuţă şi înţeleaptă urâţică de la templul lui
Melitele. Să nu-ţi fie frică, Ciri. E bine că te gândeşti la asta, dar, crede-mă,
este destulă putere. Nu ducem lipsă. E ca o livadă mare din care rupi o
singură cireaşă.
— Pot s-o extrag?
— Stai! Oh, e un cuib demenţial de puternic. Vibrant şi puternic! Fii
atentă, urâţico! Să extragi cu atenţie şi foarte, foarte lent.
811
 — Nu mă tem! Pah-ptiu! Sunt o vrăjitoare! Ha! Pot să-l simt! Îl simt…
Oooooh! Coniţă… Ye… nnne… feeeeeer…!
— La naiba! Te-am avertizat! Ţi-am spus! Capul sus! Sus, îţi spun! Aici,
pune-ţi-o la nas, altfel te umpli de sânge! Uşurel, uşurel, micuţo, nu leşina
acum. Sunt aici cu tine. Sunt aici… fătuca mea. Ţine batista. Imediat am să
fac rost de gheaţă…

Mare tărăboi pentru picătura aia de sânge din nas. Yennefer şi Nenneke
n-au mai vorbit o săptămână una cu alta.
O săptămână întreagă, Ciri a lenevit, a citit cărţi până s-a plictisit pentru
că magiciana suspendase lecţiile. Fata n-a dat ochii cu ea zile întregi –
Yennefer dispărea dimineaţa în zori, se întorcea târziu, în amurg, se uita
ciudat la ea şi era oarecum rezervată.
După o săptămână Ciri n-a mai răbdat. Seara, când s-a întors magiciana,
s-a dus la ea fără un cuvânt şi s-au îmbrăţişat strâns.
Yennefer tăcea. Multă vreme n-a vorbit. Cuvintele nu-şi găseau rostul.
Degetele încleştate pe umerii fetei vorbeau în locul ei.
A doua zi, marea preoteasă şi magiciana s-au împăcat după o discuţie de
câteva ore.
Apoi, spre marea bucurie a lui Ciri, totul a revenit la normal.

— Uită-te în ochii mei, Ciri! Fă să apară luminiţa. Formula, te rog!

— Aine Verseos!
— Bine. Uită-te la mâna mea. Fă acelaşi gest şi dizolvă lumina în aer.
— Aine aen aenye!
— Perfect. Şi ce gest ar trebui să faci acum? Da, întocmai. Foarte bine.
Întăreşte-ţi gestul şi extrage. Mai mult, mai mult, nu te opri!
— Ooooh…
— Spatele drept! Mâinile pe lângă corp! Palmele relaxate, fără mişcări
inutile ale degetelor, fiecare mişcare poate multiplica efectul, vrei să
izbucnească un incendiu? Mai amplu, ce aştepţi?
— Oh, nu… Nu pot…
— Relaxează-te şi nu te mai agita! Extrage! Ce faci? Aşa, e mai bine
acum… Nu-ţi slăbi voinţa! Prea repede, hiperventilezi! Te înfierbânţi
degeaba! Mai domol, urâţico, cu calm. Ştiu că e neplăcut. Las’ că te
obişnuieşti.
— Mă doare… Burta… Oh, aici…
812
 — Eşti femeie, este o reacţie normală. Cu timpul, ai să suporţi. Dar ca să
poţi suporta mai uşor, trebuie să te antrenezi fără calmante. Chiar trebuie,
Ciri. Nu-ţi fie frică de nimic, sunt cu ochii pe tine, am eu grijă. Nu ţi se
poate întâmpla nimic. Dar trebuie să înduri durerea. Respiră calm.
Concentrează-te. Gestul, te rog. Perfect. Ia-ţi puterea, extrage-o, aspir-o…
Aşa, aşa… Încă un pic…
— Oh… Oh… Ooooh!
— Vezi? Dacă vrei, poţi. Acum uită-te la mâna mea. Cu atenţie. Fă
acelaşi gest. Degetele! Degetele, Ciri! Uită-te la mâna mea, nu în tavan!
Aşa, e bine acum, da, foarte bine. Încleştează-le. Acum, invers, întoarce
gestul şi împrăştie puterea ca pe o lumină puternică.
— Iiiii… Iiiiiic… auu…
— Nu te mai scânci! Abţine-te! E un cârcel! Trece numaidecât! Răsfiră-
ţi degetele mai tare. Scoate-o, împrăşti-o, împrăşti-o! Mai domol, la naiba!
Altminteri iar o să-ţi explodeze venele!
— Iiiiiaaaaah!
— Nu te pripi, urâţica mea, e prea repede. Ştiu că puterea îţi ţâşneşte
dinlăuntru, dar trebuie să înveţi s-o controlezi. Nu trebuie să îngădui
izbucnirile ca aceea de acum o clipă. Dacă nu te izolam, făceai acum o
nefăcută. Bine, înc-o dată. O luăm de la început. Gestul şi formula generală.
— Nu! Gata! Nu mai pot!
— Respiră încet, nu mai dârdâi! De data aceasta este o criză simplă de
isterie, nu mă păcăli. Adună-te, concentrează-te şi ia-o de la capăt.
— Nu, te rog, coniţă Yennefer… Mă doare… Mi-e rău…
— Fără lacrimi, Ciri. Nu există nimic mai jenant decât o magiciană
bocind. Nimic nu stârneşte mai multă milă. Ţine minte. Să nu cumva să uiţi.
Încă o dată, de la început. Incantaţia şi gestul. Nu, nu, de data aceasta nu-ţi
mai arăt. O s-o faci singură. Haide, pune-ţi mintea la contribuţie!
— Aine verseos… Aine aen aenye… Oooooh!
— Greşit! Prea repede!

Magia i se înfipsese ca vârful unei săgeţi ghimpate de fier. O rănise

adânc. O durea. Era un tip ciudat de durere, care se asocia în mod straniu cu
plăcerea.

Alergau din nou în jurul parcului ca să se relaxeze. Yennefer a fost de

acord ca Nenneke să-i scoată din magazie spada lui Ciri, i-a permis fetei să
813
exerseze paşii, fentele şi atacurile, desigur, astfel încât preotesele şi
novicele să n-o vadă. Dar magia era omniprezentă. Cu ajutorul incantaţiilor
simple şi al concentrării voinţei, Ciri învăţase cum să-şi destindă muşchii,
să combată crampele, să-şi controleze adrenalina, să-şi domine labirintul
auzului şi nervul vag, să-şi încetinească sau să-şi accelereze ritmul cardiac,
să se priveze de oxigen pentru un răstimp.
Spre surprinderea fetei, magiciana ştia o mulţime despre spadă şi despre
„dansul vrăjitorilor”. Ştia multe secrete de la Kaer Morhen, frecventase,
fără îndoială, fortăreaţa. Îi cunoştea pe Vesemir şi pe Eskel. Pe Lambert şi
pe Coën nu-i ştia.
Yennefer frecventase Kaer Morhen. Ciri deducea motivele pentru care
pe parcursul discuţiilor despre fortăreaţă ochii magicienei îşi pierdeau
strălucirea maliţioasă şi rece, profunzimea indiferentă şi înţeleaptă, pentru a
face loc blândeţii şi căldurii. Dacă aceste cuvinte s-ar fi putut potrivi
personalităţii lui Yennefer, Ciri ar fi spus despre ea că e visătoare şi
melancolică.
Ciri deducea motivele.
Era un subiect pe care fata îl evita cu grijă, pur şi simplu din instinct. Dar
într-o bună zi nu şi-a ţinut gura şi a menţionat numele… Lui Triss
Merigold. Yennefer, ca din întâmplare, folosind întrebări punctuale aparent
banale, a scos restul de la ea. Ochii magicienei erau duri şi impenetrabili.
Ciri deducea motivele. Şi, în mod ciudat, nu mai simţea iritarea de
odinioară.
Magia o imunizase.

— Aşa-numitul Semn Aard, Ciri, e o incantaţie foarte simplă, din grupul

magiilor psihochinetice, constând în proiectarea energiei în direcţia dorită.
Intensitatea impulsului depinde de capacitatea de concentrare a voinţei celui
care o lansează, precum şi de forţa eliberată. Poate fi uimitoare. Vrăjitorii
au adaptat această magie, profitând de faptul că nu necesită cunoaşterea
unei formule magice, sunt suficiente concentrarea şi gestul. De aceea, l-au
numit Semnul. De unde i-au luat numele, n-am idee, poate din Graiul
Vechi, cuvântul „ard” înseamnă, după cum bine ştii, „de sus”, „superior”
sau „cel mai înalt”. Dacă este aşa, numele este foarte înşelător, deoarece nu
este cea mai simplă magie psihochinetică. E limpede că noi n-o să ne
pierdem timpul şi energia cu ceva atât de primitiv cum este Semnul
vrăjitorilor. Vom exersa adevărata psihochinezie. Hai să încercăm… Oh, cu
814
acest coş, aflat sub măr. Concentrează-te.
— Gata.
— Te concentrezi prea repede. Îţi reamintesc: controlează-ţi lansarea
puterii. Poţi răspândi doar atât cât ai extras. Dacă lansezi un crâmpei în
plus, o faci în dauna propriului trup. Un astfel de efort te poate face să-ţi
pierzi cunoştinţa şi, în cazuri extreme, chiar să te ucidă. Pe de altă parte,
dacă eliberezi toată puterea extrasă, îţi pierzi capacitatea de a reîncepe. Va
trebui să extragi din nou, iar tu ştii cât este de dificil şi dureros.
— Oooh, ştiu!
— Nu trebuie să-ţi slăbeşti concentrarea şi să laşi energia să-ţi scape.
Maestra mea obişnuia să-mi spună că puterea trebuie eliberată ca şi cum ai
slobozi un pârţ în sala de bal: uşor, moderat şi controlat. Astfel încât cei din
jur să nu se prindă că vine de la tine. Ai priceput?
— Am priceput!
— Îndreaptă-te! Şi potoleşte-te, nu mai chicoti! Îţi amintesc, farmecul
este o chestiune serioasă. Se aruncă cu o atitudine graţioasă, dar semeaţă.
Gesturile se efectuează în mod fluid, dar cu reţinere. Cu demnitate. Nu
afişezi o mină de nătărău, nu te încrunţi şi mai ales nu scoţi limba. Dacă
operezi cu forţele naturii, trebuie să dai dovadă de respect pentru natură.
— Bine, coniţă Yennefer.
— Ai grijă, de data asta nu te protejez. Eşti o magiciană independentă.
Acesta este debutul tău, urâţico. Ai văzut damigeana de vin de pe scrin? În
cazul în care debutul tău e bun, maestra ta o s-o dea gata în noaptea asta.
— Singură?
— Novicele n-au voie să bea vin decât după terminarea uceniciei. Mai ai
de aşteptat. Eşti isteaţă, aşa că doar vreo zece ani, nu mai mult. Hai să
începem. Pliază-ţi degetele. Şi cu braţul stâng ce faci? Nu-l mai bălăngăni
aşa! Lasă-l să atârne liber sau pune-ţi mâna în şold. Degetele, Ciri! Bine.
Hai, lanseaz-o.
— Ahhh…
— Nu ţi-am cerut să scoţi vreun sunet. Scoate energie. În linişte.
— Haa, ha! A sărit! Coşul a sărit! L-ai văzut?
— Abia s-a clintit. Ciri, moderat nu înseamnă slab. Psihochinezia se
utilizează cu un anumit scop. Până şi vrăjitorii folosesc Semnul Aard ca să-
şi doboare adversarul la pământ. Energia pe care ai lansat-o, n-ar clinti nici
pălăria adversarului. Încă o dată, mai puternic. Cu curaj!
— Ha! Cum a zburat! Acum a fost bine? Aşa-i? Coniţă Yennefer?
815
 — Hmmm… o să execuţi de îndată un salt până în bucătărie şi o să faci
rost de nişte brânză pentru vinul nostru… A fost aproape perfect. Aproape.
Puţin mai tare, urâţico, nu te teme. Ridică coşul de la pământ şi loveşte-l cu
grijă de peretele coteţului, să zboare penele, nu alta. Îndreaptă-te! Capul
sus! Cu graţie, dar cu mândrie! Haide, curaj! Oh, nu, la naiba!
— Oh… Îmi pare rău, coniţă Yennefer… Cred că… am scăpat prea
multă forţă…
— Doar un pic. Nu-ţi face grij!. Vino pe-aici! Să mergem, micuţo!
— Dar… coteţul?
— Se mai întâmplă. Nu-ţi face griji! Una peste alta, primii tăi paşi merită
apreciaţi pozitiv. Cât despre coteţ? Nu era cine ştie ce coteţ. Nu cred c-o să-
i lipsească cuiva din peisaj. Ziua bună, domniţele mele! Uşurel, uşurel, ce-i
atâta zor şi hărmălaie, nu s-a întâmplat nimic! Fără nervi, Nenneke! Nu s-a
întâmplat nimic, repet. Trebuie doar să strângem scândurile. Sunt numai
bune pentru lemn de foc!

În după-amiezile călduroase şi calme, aerul înmiresmat de flori şi ierburi

mustea de pacea şi liniştea abia întreruptă de zumzetul albinelor şi
bondarilor. În astfel de după-amiezi, Yennefer scotea în grădină fotoliul de
răchită al lui Nenneke, se aşeza în el şi-şi întindea cât de mult putea
picioarele. Uneori studia cărţi, câteodată citea scrisori primite prin mesageri
ciudaţi, mai ales păsări. Alteori, pur şi simplu zăcea uitându-se în zare. Cu o
mână îşi răsucea gânditoare buclele negre lucioase, cu cealaltă o mângâia
pe cap pe Ciri, care stătea pe iarbă, îmbrăţişându-i coapsa dură şi caldă.
— Coniţă Yennefer?
— Sunt aici, urâţico!
— Spune-mi, poţi face orice prin magie?
— Nu.
— Dar poţi face multe, nu?
— Ba da.
Magiciana şi-a închis ochii o clipă, şi-a atins pleoapele cu degetele.
— Foarte multe? Nemaipomenit… Ceva îngrozitor! Foarte înfricoşător?
— Uneori, chiar mai mult decât ai vrea.
— Hmm… Eu o să… Când o să fiu în stare să fac aşa ceva?
— Habar n-am. Poate niciodată. Trag nădejde să nu fii nevoită.
S-a lăsat liniştea. Tăceau. Parfum de flori şi plante aromatice.
— Coniţă Yennefer?
816
 Ce mai vrei, urâţico?
— Câţi ani aveai când te-ai făcut magiciană?
— Hmm… Când am trecut examenele preliminare? Treisprezece.
— Ha! Erai cum sunt eu acum! Şi câţi… Câţi ani aveai când… Nu, nu te
mai întreb…
— Şaisprezece.
— Aha… Ciri s-a înroşit uşor, s-a prefăcut că este interesată subit de un
nor cu o formă mai ciudată, suspendat pe cer, deasupra turnurilor templului.
Şi câţi ani aveai când l-ai cunoscut pe… Geralt?
— Mai mulţi, urâţico. Ceva mai mulţi.
— Tot îmi spui urâţico! Ştii că nu-mi place deloc. De ce îmi tot spui aşa
întruna?
— Pentru că sunt răutăcioasă. Toate magicienele sunt răutăcioase.
— Nu vreau… Nu vreau să fiu urâţică. Vreau să fiu frumoasă. Aşa, ca
tine, coniţă Yennefer. Oare prin magie aş putea să mă fac într-o bună zi la
fel de frumoasă ca tine?
— Tu… Din fericire, n-ai… N-ai nevoie de nicio magie. Habar n-ai ce
norocoasă eşti.
— Dar eu vreau să fiu foarte frumoasă!
— Eşti foarte frumoasă. O urâţică cu adevărat frumoasă. Urâţica mea
frumoasă…
— Ooh, coniţă Yennefer!
— Ciri, o să-mi învineţeşti coapsa.
— Coniţă Yennefer?
— Zi!
— La ce te uiţi aşa?
— La copacul acela. E un tei.
— Şi ce vezi atât de interesant la el?
— Nimic. Mă bucur că-l văd. Mă bucur că… pot să-l văd.
— Nu pricep.
— Cu atât mai bine.
Linişte. Tăcere. Zăpuşeală.
— Coniţă Yennefer!
— Ce mai vrei?
— Un păianjen ţi se urcă pe picior! Uite ce scârbos e!
— E un păianjen ca toţi ceilalţi.
— Omoară-l!
817
 — Nu vreau să mă aplec.
— Atunci, ucide-l cu o magie!
— Aici, la templul lui Melitele? Ca să ne azvârle Nenneke pe amândouă
ca pe nişte măsele stricate? Nu, mulţumesc. Acum taci. Vreau să mă
gândesc.
— Şi la ce te tot gândeşti? Hmm. Gata, de-acum tac mâlc.
— Mă bucur. Deja mi-era teamă c-o să-mi pui iar vreo întrebare de-aia
de-a ta, inconfundabilă.
— De ce nu? Îmi plac răspunsurile tale inconfundabile!
— Eşti obraznică, urâţico!
— Sunt o magiciană. Magicienele sunt răutăcioase şi obraznice.
Tăcere. Linişte. Nicio adiere a aerului. Înăbuşitor ca înainte de furtună.
Şi tăcere, de data aceasta întreruptă de croncănitul îndepărtat al corbilor şi
ciorilor.
— Din ce în ce mai multe. Ciri şi-a ridicat capul. Zboară şi iar zboară…
Ca toamna… Păsări urâcioase… Preotesele spun că e un semn rău… Augur
sau cam aşa ceva. Ce este augurul, coniţă Yennefer?
— Citeşte Dhu Dwimmermorc. Există acolo un întreg capitol despre
acest subiect.
Tăcere.
— Coniţă Yennefer…
— La naiba! Ce mai vrei?
— De ce este Geralt plecat atât de mult timp… De ce nu vine aici?
— Cred c-a uitat de tine, urâţico. A găsit o fată mai frumoasă.
— Oh, nu! Ştiu că nu m-a uitat! N-are cum! Ştiu, asta ştiu sigur, coniţă
Yennefer!
— Păi, bine că ştii. Eşti o urâţică norocoasă.

— Tu nu m-ai plăcut, a repetat ea.

Yennefer nu s-a uitat la ea, stătea întoarsă cu spatele, în picioare, lângă
fereastră, privind în direcţia colinelor înnegrite dinspre răsărit. Deasupra
colinelor, cerul era întunecat de stolurile de corbi şi de ciori.
Îndată o să mă întrebe de ce n-am plăcut-o, s-a gândit Ciri. Nu, e prea
deşteaptă pentru o astfel de întrebare. O să-mi atragă atenţia asupra formei
gramaticale şi o să mă întrebe de când am început să folosesc timpul trecut.
Şi o să-i spun. O să fiu la fel de tăioasă ca ea, o să-i imit tonul, aşa, ca să
ştie că şi eu pot, la o adică, să par rece, insensibilă şi indiferentă, nu ruşinată
818
de sentimente şi emoţii. O să-i spun totul. Vreau, trebuie să-i spun totul.
Vreau să afle totul, înainte de a părăsi noi templul lui Melitele. Înainte de a
pleca pentru a ne întâlni, în cele din urmă, cu cel de care mi-e atât de dor.
Cu cel de care îi e atât de dor. Cu cel de care probabil ne e dor amândurora.
Vreau să-i spun că…
O să-i spun. Gata cu întrebările.
Magiciana s-a întors de la fereastră şi i-a zâmbit. N-a întrebat-o nimic.

Au pornit la drum a doua zi, dis-de-dimineaţă. Ambele cu costume de

călătorie bărbăteşti, mantii, pălării şi glugi care le acopereau părul. Ambele
înarmate.
Şi-au luat rămas-bun doar de la Nenneke. Aceasta i-a vorbit calm, încet
lui Yennefer, apoi amândouă, magiciana şi preoteasa, şi-au strâns mâna
viguros, ca bărbaţii. Ciri, care ţinea frâiele iepei sale, a vrut să-i spună la
revedere în acelaşi mod, dar Nenneke nu i-a permis. A îmbrăţişat-o, a
mângâiat-o pe spate, a sărutat-o. Avea lacrimi în ochi. Ciri, de asemenea.
— Haide! a spus preoteasa în cele din urmă, ştergându-şi o lacrimă cu
mâneca tunicii. Luaţi-o din loc! Mărita Melitele să vă ocrotească, dragele
mele! Dar zeiţa nu-şi vede capul de treburi, aşadar mai aveţi şi voi grijă de
voi. Ai grijă de ea, Yennefer. Ai grijă de ea ca de ochii din cap.
— Nădăjduiesc, a zâmbit discret magiciana, să pot să am mai multă
grijă.
Pe cer, în direcţia Văii Pontarului, zbura un stol de ciori croncănind
răsunător. Nenneke nu i-a dat nicio atenţie.
— Aveţi grijă! a repetat. Vin vremuri grele. Poate o să se adeverească
profeţiile Ithlinnei aep Aevenien, ştia ea ce prezice. Se apropie veacul
spadei şi al toporului. Vremea Scârbei şi a Viforniţei Lupului. Vezi de ea,
Yennefer. Nu lăsa pe nimeni s-o rănească.
— O să mă întorc, Maică, a spus Ciri, săltând în şa. Mă întorc negreşit!
Cât de curând!
Nu ştia că se înşală amarnic.

819
820
 ANDRZEJ SAPKOWSKI

SERIA WITCHER

4. VREMEA DISPREŢULUI
Original: Czas pogardy (1995)

Traducere din limba poloneză:

Mihaela Fiscutean

Editura: NEMIRA
2018

821
 Ai sânge pe mâini, Falka,
Ai sânge pe rochie,
Arzi, Falka, arzi şi crapă,
Crapă în chinuri pentru ticăloşiile tale!

822
Vidmele, aşa-numitele vrăjitoare din tagma misterioasă şi elitistă a
preoţilor războinici din Nordling (ob.), probabil o fracţiune a
druizilor (ob.). Fiind înzestrate în plăsmuirile populare cu o iscusinţă
magică şi cu puteri supraomeneşti, e de la sine înţeles că se luptau cu
duhurile rele, cu monştrii şi cu toate forţele întunecate. De fapt,
dovedind dibăcie în mânuirea armelor, v. au fost folosite de
căpeteniile de la miazănoapte în încăierările lor tribale. V. Se avântau
în luptă într-o transă indusă, din câte se bănuia, prin autohipnoză sau
dopaj, luptau cu furie oarbă, total insensibile la durere şi chiar la
răniri grave, întărind astfel prejudecăţile cu privire la puterile lor
supranaturale. Teoria conform căreia v. ar fi trebuit să fie rodul
mutaţiilor sau al ingineriei genetice nu a fost demonstrată. Aceste v.
sunt personajele principale ale numeroaselor legende din Nordling
(F. Delanhoy, Miturile şi legendele popoarelor de la miazănoapte).
EFFENBERG şi TALBOT,
Enciclopedia Maxima Mundi, Tomul al XV-lea

823
 1
Ca s-o duci bine ca olăcar, îi povăţuia Aplegatt adesea pe flăcăi, ai nevoie
de două lucruri: un cap de aur şi un cur de fier.
Capul de aur e neapărat trebuincios, le explica el ucenicilor săi, pentru că
sub haine, în tăşcuţa de piele de la piept, călăraşul poartă doar veştile
mărunte, care pot fi încredinţate fără teamă pergamentului ori hârtiei
trădătoare. Veştile secrete, cu adevărat însemnate, de care atârnă multe,
olăcarul trebuie să le ţină minte şi să le spună doar cui trebuie. Cuvânt cu
cuvânt, câteodată nu erau chiar simple cuvinte. Greu de rostit, darămite de
ţinut minte. Ca să nu le uiţi şi ca să nu le încurci, nu-ţi trebuie decât un cap
de aur.
Cât despre popoul de fier, văleleu! fiecare olăcar o să simtă nevoie de aşa
ceva pe pielea lui, şi cât de curând. După trei zile şi trei nopţi de stat ţeapăn
în şa, hurducat o sută sau două sute de mile pe drumuri de ţară şi, câteodată,
când n-ai încotro, chiar de-a dreptul pe câmp. Oho, fără doar şi poate că nu
petreci chiar tot timpul în şa, te mai dai jos de pe cal pentru câte un mic
răgaz. Căci omul rezistă mult, dar calul nu prea. Însă, când se termină
popasul şi trebuie să te urneşti din nou, popoul parcă ar urla: „Ajutor, mă
omoară!”
Oare cine mai are însă nevoie de olăcari în vremurile noastre, coane
Aplegatt? îl întreba câte un flăcău. De la Vengerberg la Wyzima, de
exemplu, n-ai cum să ajungi în mai puţin de patru sau cinci zile, nici cu cea
mai iute iapă. Iar unui magician din Vengerberg cât îi trebuie ca să-şi
trimită mesajul magic la un magician din Wyzima? O jumătate de oră sau
nici măcar atât. Calul poate să-şi scrântească un picior. Poate fi înjunghiat
de tâlhari sau de Veveriţe, poate fi sfâşiat de lupi sau de grifoni. Uite
olăcarul, nu e olăcarul. Însă mesajul magic ajunge la destinaţie, nu se
rătăceşte, nu întârzie şi nici nu dispare. La ce sunt buni olăcarii, dacă există
magicieni la tot pasul, la fiecare curte regală? Nu mai sunt de folos olăcarii,
coane Aplegatt.
O vreme şi Aplegatt crezuse că nu mai e de folos nimănui. Avea treizeci şi
şase de ani, era mic, dar voinic şi îndesat, nu se temea de muncă şi avea,
fireşte, un cap de aur. Şi-ar fi putut găsi altceva de lucru ca să aibă de-ale
gurii pentru el şi soaţa lui, ca să pună ceva bani deoparte pentru zestrea

824
celor două fiice încă nemăritate şi ca să poată să-i mai dea o mână de ajutor
celei măritate, al cărei soţ, un nătâng fără speranţă, se zbătea în tot soiul de
negustorii. Dar Aplegatt n-a vrut nici în ruptul capului şi nici nu şi-ar fi
închipuit că ar putea face altceva. Era olăcar regal.
Şi iată că dintr-odată, după o lungă perioadă de uitare şi umilinţă, Aplegatt
era iar de folos. Pe drumurile de ţară şi pe cele forestiere au început din nou
să răsune copite. Ca în vremurile bune, olăcarii străbăteau iar ţara în lung
şi-n lat, purtând veşti de la o cetate la alta.
Aplegatt ştia de ce fusese aşa. Văzuse foarte multe şi auzise şi mai multe.
Se aşteptau ca el să-şi şteargă de îndată din amintire toate mesajele, să le
uite complet, să nu şi le mai amintească nici măcar sub tortură. Dar el şi le
amintea. Şi ştia de ce regii încetaseră brusc să comunice prin magie şi magi.
Conţinutul mesajelor purtate de olăcari urma să rămână un mister pentru
magicieni. Regii renunţaseră dintr-odată la sprijinul magilor, nu le mai
încredinţaseră secretele.
Care fusese motivul răcirii bruşte a prieteniei dintre regi şi magicieni
Aplegatt nu ştia şi nici nu-i prea păsa. Şi regii, şi magii erau, după el,
creaturi de neînţeles, de la care nu ştii la ce să te aştepţi, mai ales în vremuri
de restrişte. Şi n-ai cum să nu observi că sunt vremuri de restrişte,
străbătând ţara din cetate în cetate, din castel în castel, din regat în regat.
Drumurile erau împânzite de soldaţi. La fiecare pas dădeai peste coloane de
infanterie sau de cavalerie şi fiecare căpetenie întâlnită în cale era nervoasă,
preocupată şi-şi dădea atâta importanţă, de parcă de ea ar fi depins soarta
întregii lumi. Cetăţile şi castelele erau, de asemenea, înţesate de oameni
înarmaţi, zi şi noapte era acolo o alergătură febrilă. Invizibili de obicei,
guvernatorii şi castelanii acum zburau întruna prin curţi şi în jurul zidurilor
ca viespile furioase înainte de furtună, urlând, blestemând, poruncind,
împărţind şuturi în stânga şi-n dreapta. Zi şi noapte se îndreptau spre
garnizoane şi fortificaţii coloanele mătăhăloase de căruţe doldora,
întâlnindu-se cu coloanele care se întorceau iute, uşoare şi goale. Nori de
colb se iscau pe drum de la hergheliile de cai de trei ani năvăliţi direct din
grajduri. Nedeprinşi cu deplasările fără săgeţi şi fără călăreţi înarmaţi, se
bucurau de ultimele zile de libertate, dându-le de lucru îngrijitorilor şi mari
bătăi de cap celorlalţi care foloseau drumul.
Pe scurt, războiul plutea în aerul fierbinte şi sufocant.
Aplegatt s-a uitat de jur împrejur. Jos, la poalele dealului, scânteia o curgere
de apă, şerpuind subţire printre poieni şi pâlcuri de copaci. Mai departe,
825
spre sud, se întindeau păduri. I-a dat pinteni calului. Nu mai avea timp.

Era pe drum de două zile. Comandamentul regal, aflat la baza misiunii lui,
îl ajunsese la Hagge, unde se odihnea la întoarcerea sa de la Tretogor.
Părăsise cetatea noaptea, galopând de-a lungul malului stâng al văii
Pontarului, trecuse graniţa de la Temeria înainte de ivirea zorilor, iar acum,
pe la prânz, era deja pe malul Ismenei. Dacă regele Foltest s-ar fi aflat în
Wyzima, Aplegatt i-ar fi înmânat misiva încă din noaptea aceea. Din păcate
însă, el nu se afla în Capitală – era în sudul ţării, la Maribor, la aproape
două sute de mile de Wyzima. Aplegatt ştia, aşa că în apropiere de Podul
Alb a ieşit din drumul principal, s-a îndreptat spre vest şi a luat-o de-a
dreptul prin pădure, spre Ellander. A cam riscat. Veveriţele bântuiau prin
pădure, vai şi-amar de pielea celui ce cădea în mâinile lor sau era răpus de
săgeţile lor! Dar mesagerul regelui n-avea încotro, trebuia să rişte. Asta-i
era slujba.
A traversat râul uşor – nu mai plouase din iunie, Ismena scăzuse mult.
Ţinând marginea pădurii, a ajuns la drumul principal care duce de la
Wyzima spre sud-est, spre fierăriile, cuptoarele şi aşezările piticanilor, în
Masivul Mahakam. A întâlnit în cale o puzderie de căruţe, depăşite adesea
de străjeri călare. Aplegatt a oftat uşurat. Unde era lume, n-avea ce să caute
Scoia’tael. Campania împotriva elfilor care se luptau cu oamenii ţinea de
aproape un an în Temeria, cohorte de Veveriţe prigonite prin păduri se
împărţiseră în grupuri mai mici, care se ţineau departe de drumurile
aglomerate şi nu puneau la cale nicio ambuscadă.
Înainte să se înnopteze, se afla deja la frontiera apuseană a ducatului
Ellander, la o răscruce de drumuri în apropiere de satul Zavada, de unde
avea un drum drept şi sigur spre Maribor – patruzeci şi două de mile de
drum circulat şi bine îngrijit. La răscruce era un han. S-a hotărât să se
odihnească şi el, şi calul. Ştia că, dacă o ia din loc în zori, chiar şi fără prea
multă osteneală, înainte de apusul soarelui o să zărească fanioanele argintiu
cu negru pe acoperişurile roşii ale turnurilor castelului din Maribor.
A scos şaua de pe iapă şi a ţesălat-o el însuşi, alungându-i pe îngrijitorii de
la han. El era curierul regelui, iar curierul regelui nu lăsa pe nimeni să-i
atingă calul. A mâncat o parte consistentă din omleta cu cârnaţi şi un sfert
de pâine la tavă, a băut un litru de bere. Asculta bârfele. Fel şi chip. La han
poposeau călători din toate colţurile lumii.
În Dol Angra, a aflat Aplegatt, se petrecuse un nou incident, la frontieră, un
826
detaşament al cavaleriei lyriene încercase să şicaneze din nou o patrulă
nilfgaardiană, din nou Meve, regina Lyriei, a acuzat cu surle şi trâmbiţe
Nilfgaardul de provocare şi a cerut ajutor la regele Demawend din Aedirn.
În Tretogor avusese loc execuţia publică a unui baron redanian, care se
aliase în secret cu emisarii împăratului Emhyr al Nilfgaardului. În Kaedwen
trupele reunite într-un detaşament de mare forţă al Scoia’tael comiseseră
masacrul din fortul Leyd. Ca răzbunare pentru această vărsare de sânge,
oamenii din Ard Carraigh săvârşiseră un pogrom, curmând aproape patru
sute de vieţi în capitala neoamenilor.
În Temeria, povesteau negustorii veniţi dinspre miazăzi, domneau doliul şi
tristeţea printre emigranţii din Cintra, adunaţi sub steagul mareşalului
Vissegerd. Vestea cumplită că murise Leuţa, prinţesa Cirilla, ultima din
stirpea reginei Calanthe, numită Leoaica din Cintra, fusese confirmată.
Umblau şi zvonuri mai îngrozitoare şi mai sumbre. Cică în satele din
apropiere de Aldersberg din ugerele vacilor la muls ţâşnea sânge, iar în zori
de zi s-ar fi arătat în ceaţă Fecioara Mora, vestitoarea celor mai
înspăimântătoare nenorociri. În Brugge, în vecinătatea codrului Brokilon, în
împărăţia interzisă a driadelor de pădure, se arătase Gonul Sălbatic, alaiul
de stafii galopante pe cer, iar Gonul Sălbatic, după cum ştie toată lumea,
prevesteşte întotdeauna război. Apoi din Capul Bremervoord se observaseră
o navă fantomatică, iar la bordul ei, o stafie – cavalerul negru, cu coiful
garnisit cu aripi de păsări răpitoare…
Olăcarul nu mai asculta de-acum, era prea obosit. S-a dus în sala comună,
s-a prăvălit pe laviţă şi a adormit buştean.
S-a trezit în zori. Când a ieşit în curte, a fost puţin descumpănit – nu era
primul care pleca la drum, fapt destul de rar. Ei bine, la fântână era înşeuat
un armăsar, iar lângă jgheab o femeie îmbrăcată bărbăteşte se spăla pe
mâini. La auzul paşilor lui, s-a întors şi, cu palmele umezite, şi-a aruncat pe
spate părul negru luxuriant. Olăcarul s-a înclinat. Femeia a dat uşor din cap.
Intrând în grajd, aproape că s-a ciocnit cu o altă pasăre matinală, o tânără cu
o baretă de catifea trăgându-şi de căpăstru iapa sură. Se freca la ochi şi
căsca, sprijinindu-se de flancul iepei.
— Of… a murmurat, trecând pe lângă olăcar. O să dorm pe cal… dorm pe
mine…
— O să te învioreze răcoarea când o să urci pe iapă, i s-a adresat amabil
Aplegatt, trăgându-şi şaua de pe poliţă. Drum bun, domniţă!
Fata s-a întors şi s-a uitat la el ca şi cum abia atunci l-ar fi observat. Ochii ei
827
erau mari şi verzi ca smaraldul. El şi-a pus şaua pe cal.
— Drum bun ţi-am urat, i-a repetat.
De obicei nu era prea exuberant, prea guraliv, însă acum simţea nevoia să
schimbe o vorbă cu aproapele lui, chiar dacă aproapele era somnoros. Poate
că din pricina zilelor lungi de singurătate pe drum sau poate că puştoaica îi
amintea de fiica lui mijlocie.
— Zeii să vă ocrotească, a adăugat el, de accidente şi de alte nenorociri!
Sunteţi doar două persoane şi, pe deasupra, femei… Iar vremurile nu sunt
prea bune. Peste tot ne paşte câte o primejdie…
Fata a deschis ochii ei verzi şi mai larg. Olăcarul a simţit o răcoare în spate,
l-a trecut un fior pe şira spinării.
— Primejdia… a zis ea brusc, cu o voce stranie, schimbată. Primejdia este
tăcută. N-o auzi când vine în zbor cu penele cenuşii. Am avut un vis.
Nisipul… Nisipul era fierbinte de la soare…
— Ce? a încremenit Aplegatt cu şaua pe burtă. Ce tot spui, domniţă? Ce
nisip?
Ea tremura din răsputeri, se freca la faţă. Iapa cea sură clătina din cap.
— Ciri! a strigat-o aspru femeia cu părul negru din curte, îndreptând chinga
şi aranjând desagile. Hai, grăbeşte-te!
Fata a căscat, s-a uitat la el, a clipit, surprinsă de prezenţa lui în grajd.
Olăcarul tăcea.
— Ciri, a repetat femeia, ai adormit acolo?
— Vin îndată, coniţă Yennefer!
După ce şi-a înşeuat calul, Aplegatt l-a dus de căpăstru în curte, însă acolo
nici urmă de femeie sau fată. Cocoşul cucurigea răguşit, câinele lătra, cucul
cânta printre copaci. Olăcarul a sărit în şa. Şi-a amintit brusc ochii verzi ai
fetiţei somnoroase, precum şi cuvintele ei bizare. Primejdie tăcută? Pene
cenuşii? Nisip fierbinte? Pesemne că fata nu era în toate minţile, s-a gândit
în sinea lui. Multe tulburări poţi vedea în zilele noastre acum, multe fete o
iau razna, mânjite în zilele de război de tot soiul de dezertori şi huligani…
Da, sărită, e limpede. Ori poate că nu era sărită. Poate că doar visase,
doar era buimacă de somn? Ciudat ce pot scoate pe gură oamenii în zori,
când încă nu s-au dezmeticit şi se află în starea dintre somn şi veghe…
A simţit din nou un fior şi i s-a cuibărit o durere între omoplaţi. Şi-a frecat
spatele cu pumnul.
Cum a ajuns la drumul spre Maribor, a dat pinteni calului şi la galop. Nu
mai era timp.
828
În Maribor nu s-a odihnit prea mult – nici nu s-a scurs bine o zi, că vântul i-
a şi şuierat din nou în urechi. Calul lui nou, un armăsar cenuşiu de la
grajdul din Maribor, galopa înălţându-şi gâtul şi fluturându-şi coada.
Sălciile de la marginea drumului rămâneau în urmă. Tăşcuţa cu misiva
diplomatică îl apăsa pe piept. Îl durea fundul.
— Pfuui, rupe-ţi-ai gâtul, zmeul naibii! i-a strigat căruţaşul din spate,
strunindu-şi caii înspăimântaţi de galopul armăsarului în depăşire. Iote-l
cum goneşte, de parcă-l urmăreşte moartea! Ia-o la goană, nenorocitule, că
tot nu scapi de ea!
Aplegatt s-a şters la ochiul înlăcrimat de la galop.
În ajun îi înmânase misiva regelui Foltest, apoi i-a recitat mesajul secret al
regelui Demawend.
— Demawend către Foltest. În Dol Angra totul e pregătit. Mascaţii aşteaptă
poruncile. Data estimată: a doua noapte după luna nouă a lui Cuptor.
Bărcile trebuie să acosteze pe malul celălalt peste două zile.
Un stol de ciori zbura deasupra drumului, croncănind asurzitor. Se
îndreptau spre răsărit către Mahakam şi Dol Angra, spre Vengerberg.
Călare, olăcarul repeta în gând cuvintele mesajului secret pe care regele
Temeriei i-l trimisese regelui Aedirnului.
Foltest către Demawend. Primo: întrerupeţi acţiunea. Şmecherii au
organizat un fat, trebuie să se întâlnească şi să se sfătuiască pe insula
Thanedd. E posibil să se schimbe foarte multe. Secundo: căutarea Leuţei se
poate opri de-acum. S-a confirmat. Leuţa a murit.
Aplegatt şi-a îmboldit armăsarul cu călcâiul. Nu mai era timp.
Drumul forestier îngust era sufocat de căruţe. Aplegatt a încetinit, a mers
alene până la ultima căruţă din coloana lungă. Şi-a dat seama imediat că nu
poate trece de obstacol. Nici vorbă să se mai întoarcă, ar fi fost o pierdere
de timp prea mare. Să se afunde în mlaştină ca să ocolească obstacolul nu i-
ar prea fi surâs, mai ales că de-acum amurgea.
— Ce s-a întâmplat aici? i-a întrebat pe cei doi bătrânei din ultima căruţă
din coloană, dintre care unul părea adormit, iar celălalt mort. Jaf?
Veveriţele? Spuneţi-mi! N-am vreme…
Înainte să-i răspundă unul dintre bătrânei, s-au auzit însă ţipete din capătul
îndepărtat al coloanei, ascuns după copaci. Căruţaşii au sărit în căruţe, şi-au
biciuit caii şi boii cu înjurături deocheate. Coloana greoaie s-a pus în
mişcare. Bătrânelul adormit s-a trezit, a dat din cap, şi-a scuturat barba, a
829
plescăit şi a dat bice catârilor. Bătrânelul care părea mort a înviat, şi-a tras
pălăria de paie de pe ochi şi s-a uitat la Aplegatt.
— Io-ti, mă, la el! i s-a adresat. N-are vreme. Ai avut noroc, bădie. Ai ajuns
la ţanc.
— Chiar aşa, a adăugat celălalt, mângâindu-şi barba şi biciuind catârii. La
ţanc. Dacă ai fi ajuns la prânz, ai fi stat cot la cot cu noi, aşteptând să se
facă loc. Nici noi n-avem vreme, dar aşteptăm, că n-avem ce face. Cum să
fi mers, dacă drumul a fost închis?
— Drumul a fost închis? Dar de ce?
— Nu ştiu, zău, ce dihanie care mănâncă oameni a apărut prin preajmă. A
atacat un cavaler, care nu era însoţit decât de un valet. Din câte se pare,
monstrul i-a rupt capul cu tot cu coif, iar pe cal l-a golit de maţe. Valetul a
izbutit să scape ca prin minune şi a povestit grozăvia fără margini, tot
drumul era scăldat în sânge…
— Şi cine e monstrul? l-a întrebat Aplegatt, strunindu-şi calul ca să poată
vorbi cu bătrâneii din căruţa târâtoare. Un balaur?
— Nu, ce balaur? a zis celălalt bătrânel cu pălărie de paie. Cică-i
mandygoră sau cam aşa ceva. Valetul spunea că era o fiară sălbatică
zburătoare, enormă. Şi crudă! Am crezut că-l mănâncă pe cavaler şi ne lasă-
n pace, da’ de unde! S-a proţăpit în mijlocul drumului drăcovenia, şedea şi
şuiera rânjind… Ei bine, a astupat drumul ca dopul într-o sticlă; care cum
venea şi vedea monstrul îşi lăsa baltă căruţa şi făcea cale-ntoarsă. S-au
adunat căruţele pe vreo jumătate de milă, căci în jur, vezi bine, bădie,
numai desişuri şi smârcuri, n-ai cum nici să ocoleşti, nici să te întorci. Aşa
că am rămas…
— Atâţia flăcăi! s-a indignat olăcarul. De râsul curcilor! Au stat ca
momâile, în loc să pună mâna pe o suliţă, pe un topor şi să dea la o parte
jivina sau s-o omoare.
— Au încercat unii, a spus bătrânelul cu frâiele în mână, îndemnându-şi
catârii, întrucât coloana se mişca mai repede. Trei piticani din garda
negustorului şi li s-au alăturat patru recruţi, care se duceau în fortul
Carreras, la armată. Pe piticani i-a făcut zob într-o clipită, iar recruţii…
— Au luat-o la sănătoasa, a completat celălalt bătrânel, scuipând zdravăn şi
departe, nimerind spaţiul liber dintre crupele catârilor. Au rupt-o la fugă
cum au văzut mandygora. Unul s-a căcat pe el. O, uite-l, el e! Acolo!
— Ce-i cu tine? s-a înfuriat Aplegatt. Vrei să-mi arăţi un căcăcios? Nu mă
interesează…
830
— Ba nu! Monstrul! Monstrul mort! Oştenii îl pun în car! Îl vedeţi?
Aplegatt stătea în etrieri. În ciuda beznei care se înteţea şi a gloatei de gură-
cască, a zărit uriaşa căpăţână ridicată de soldaţi. Aripile de liliac şi coada de
scorpion a monstrului atârnau neputincioase la pământ. Strigând în cor,
soldaţii au ridicat leşul şi l-au trântit în car. Caii înhămaţi la car, speriaţi de
duhoarea de sânge şi de hoit, nechezau şi trăgeau de oişte.
— Nu mai staţi! i-a strigat bătrânelului comandantul. Luaţi-o din loc! Nu
blocaţi trecerea!
Bătrânelul şi-a îmboldit catârii, căruţa a sărit peste şanţ. Aplegatt şi-a
îmboldit calul cu călcâiul, l-a ajuns din urmă.
— Se pare că oştenii i-au venit de hac jivinei până la urmă?
— Da’ de unde! i-a replicat bătrânelul. Oştenii, cum au venit, cum au
început să dea ordine, să înjure şi să înghiontească lumea. Stai pe loc, ia-o
din loc, mişcă-te, du-te-ncolo, vino-ncoace. Nu se sinchiseau de jivină. Au
trimis după vrăjitor.
— După vrăjitor?
— Da, a confirmat celălalt bătrânel. Careva şi-a amintit că l-a văzut pe
vrăjitor prin sat, aşa că au trimis după el. A trecut pe lângă noi. Avea părul
alb, moaca furioasă şi o spadă grea în spate. N-a trecut niciun ceas, că s-a şi
apucat să strige careva de-acolo din faţă că putem să ne ducem de-acum,
pentru că vrăjitorul a răpus fiara. Chiar acu’ am luat-o din loc şi-ai răsărit şi
tu, bădie.
— Ha! spuse Aplegatt gânditor. Atâţia ani am umblat pe drumuri, şi totuşi
nu m-am întâlnit cu niciun vrăjitor. L-a văzut cineva cum l-a doborât pe
monstru?
— Eu am văz’t! a strigat un băiat de cealaltă parte a căruţei, cu părul vâlvoi.
Călărea o mârţoagă fără şa, ţinând-o de căpăstru.
— Am văz’t tot! a continuat el. Că eram lângă soldaţi, chiar în faţă!
— Ia uită-te şi la el, de colo, mucosu’! a replicat bătrânelul căruţaş. Are caş
la gură, dar se crede tare deştept. Poate vrei un bici pe spinare?
— Lasă-l în pace, tataie! a intervenit Aplegatt. Vă las îndată, mă duc încolo,
spre Carreras, şi aş vrea să ştiu mai întâi ce s-a întâmplat cu vrăjitorul. Hai
spune, micuţule!
— O fost aşa, a început băiatul pe nerăsuflate, mergând la pas lângă căruţă,
că vrăjitoru’ o venit la comandantu’ militar. O spus că-l cheamă Gerant.
Comandantu’ i-o spus că poate să-l cheme cum vrea el, numa’ să se apuce
mai iute de treabă. Şi i-o arătat unde şedea javra. Vrăjitoru’ s-o apropiat şi
831
s-o uitat de la depărtare. Până la ea erau vreo sută douăzeci de paşi sau
chiar mai mult, da’ i-o aruncat o privire şi o spus îndată că-i o manticoră
uriaşă şi că o s-o nimicească, dacă îi dă două sute de coroane.
— Două sute de coroane? a bâiguit celălalt bătrânel. Da’ i ţicnit de-a
binelea?
— Asta i-o spus şi comandantu’, numa’ oleacă mai urât. Iar vrăjitoru’ i-o
spus că ăsta-i preţu’, că lui îi e totuna, că are treabă, n-au decât să lase javra
să şadă-n drum până în ziua judecăţii de apoi. Comandantu’ o ţinea întruna
că nu-i dă atâtea parale, că mai bine aşteaptă până-şi ia dihania lumea-n cap
singură într-o bună zi. Vrăjitoru’ i-o spus că dihania n-o să-şi ia prea
degrabă lumea-n cap, pentru că-i lihnită de foame şi-i mânioasă. Şi, chiar
dacă pleacă, o să se întoarcă în curând, pentru că ăsta-i te… teri… terri…
territo…
— Haide, măi, ţâncule, lasă trilurile! s-a înfuriat bătrânelul, încercând, fără
rezultate vizibile, să-şi bage degetul în nas în timp ce ţinea frâiele. Hai,
spune mai iute!
— Spun acu’! Vrăjitoru’ o zis aşa: monstru’ n-o să zboare prea departe, iar
noaptea o să mănânce câte-oleacă din cavaleru’ sfârtecat, că-i tare greu de
mâncat cavaleru’ pe sub armura pe care-o are. Când o auzit, negustorii s-o
pus pe capu’ vrăjitorului şi o-nceput să-l înduplece că aşa şi pe dincolo, că o
să strângă ei laolaltă şi o să-i dea o sută de coroane. Iar vrăjitoru’ o spus că
pe dihanie o cheamă manticoră, că e foarte primejdioasă şi că n-au decât să-
şi bage-n cur cele o sută de coroane, că numai pentru atâta el nu-şi bagă
pielea la saramură. Atuncea, comandantu’ s-o mâniat şi i-o zis că asta-i
soarta oilor şi-a vrăjitorilor, să-şi bage pielea la saramură, pentru asta-s
făcuţi, aşa cum curu-i făcut ca să se cace. Şi-atuncea negustorii s-au temut
că vrăjitoru’ o să se supere şi o să-i lase baltă şi i-o spus că-i dă o sută
cincizeci. Şi vrăjitoru’ şi-o scos spada şi s-o dus la locu’ unde şedea
monstru’. Şi comandantu’ o făcut un semn ca de farmec în urma lui, o
scuipat în ţărână şi o spus că nu ştie cum de mai rabdă pământu’ asemenea
fiinţe pe suprafaţa lui. Iar un negustor o spus că, dacă armata, în loc să facă
tumbe prin boscheţi în căutarea elfilor, ar vâna monştri, n-ar mai fi nevoie
de vrăjitori pe lumea asta şi că…
— Lasă, l-a întrerupt bătrânelul, mai bine spune-ne ceva ce ai văzut cu
ochii tăi.
— Păi, s-a umflat în pene băiatul, eu o trebuit să văz de calul vrăjitorului, o
iapă cafenie cu o vrâstă albă.
832
— Câinele a dansat cu iapa! Da’ cum l-a răpus vrăjitoru’ pe monstru ai
văzut?
— Eee… s-a răsucit băiatul. N-am văz’t… M-o împins în spate. Toată
lumea răcnea şi caii o făcut spaimă, apăi…
— Nu v-am spus eu, a vorbit dispreţuitor bătrânelul, că mucosul n-a văzut
niciun căcat?
— Ba l-am văz’t pe vrăjitor când s-o întors, s-a înflăcărat băiatul. Iar
comandantu’, care o văz’t tot, era palid la faţă şi le-o spus în şoaptă
soldaţilor că astea sunt vrăji sau trucuri elfeşti, că omu’ de rând nu e în stare
să mânuiască cu atâta iscusinţă spada… Vrăjitoru’ şi-o luat banii de la
negustori, o încălecat pe iapă şi o luat-o din loc.
— Pe unde? a murmurat Aplegatt. Spre Carreras? Atunci, l-aş putea ajunge
din urmă, aş putea să-l văd cum arată.
— Nu, a răspuns băiatul. La răscruce a luat-o spre Dorian. Era grăbit.

Vrăjitorul nu prea visa, dar, chiar şi când se întâmpla, rar, nu-şi amintea
deloc când se trezea. Nici măcar coşmaruri, iar de cele mai multe ori erau
coşmaruri.
Şi de data asta avusese un coşmar, dar de data asta şi-a amintit măcar
anumite secvenţe. Din vârtejul de siluete vagi, tulburătoare, de scene bizare,
de rău augur şi de sunete şi cuvinte de neînţeles, dar înfricoşătoare a apărut
brusc o imagine clară şi bine definită. Ciri. Diferită de cea cunoscută de el
la Kaer Morhen. Părul ei cenuşiu, zbârlit din cauza galopului, era mai lung
– aşa cum îl purta atunci când o întâlnise prima oară în Brokilon. Când
trecea călare, voia s-o strige, dar vocea nu-l asculta deloc. Voia să alerge
după ea, dar avea impresia că de la brâu în jos e prins în smoală întărită. Şi
Ciri parcă nu-l vedea, galopa departe în noapte, între arini groteşti şi sălcii,
cu crengile zbătându-se de parcă ar fi avut viaţă. Şi a văzut că sunt urmăriţi.
Că în spatele ei galopa un cal negru, cu un cavaler în armură neagră, cu un
coif cu aripi de pasăre de pradă.
Nu se putea mişca, nu putea să strige. Putea doar să vadă cum călăreţul cu
aripi a ajuns-o pe Ciri, a prins-o de păr, a scos-o din şa şi a galopat mai
departe, ţinând-o în faţă. Putea doar să vadă chipul lui Ciri congestionat de
durere şi strigătul încremenit pe buzele ei.
— Trezirea! şi-a ordonat, nemairăbdând să suporte coşmarul. Trezeşte-te!
Trezeşte-te imediat!
S-a trezit.
833
A zăcut mult neclintit, rememorând visul. Apoi s-a sculat. A scos o pungă
din pernă şi a numărat iute monedele de câte zece coroane. O sută cincizeci
pentru mandygora de ieri. Cincizeci pentru negura pe care a ucis-o la
cererea primarului satului de pe lângă Carreras. Şi cincizeci de la vârcolacul
pentru care îl tocmiseră coloniştii Burdorff.
Cincizeci pentru un vârcolac. Mult, pentru că nu se ostenise prea mult.
Vârcolacul nu s-a apărat. Mânat într-o peşteră din care nu avea ieşire, a
îngenuncheat şi a aşteptat lovitura spadei. Vrăjitorului îi era milă de el.
Dar avea nevoie de bani.
În nicio oră, deja umbla haihui pe străzile din Dorian, căutând o alee
cunoscută şi o plăcuţă cunoscută.

Cuvintele inscripţionate pe plăcuţă anunţau: „Codringher şi Fenn,

consultanţă şi servicii juridice”. Geralt ştia prea bine însă că ce fac
Codringher şi Fenn nu prea are nimic în comun cu justiţia, cei doi parteneri
având destule motive să evite orice contact atât cu justiţia, cât şi cu
reprezentanţii ei. De asemenea, avea îndoieli serioase că vreunul dintre
clienţii care le călcau pragul ştie ce înseamnă cuvântul „consultanţă”.
Nu exista nicio intrare la parterul micii clădiri, erau doar nişte porţi ferecate
zdravăn, care duceau probabil la grajduri sau la şoproane. Pentru a ajunge
la uşa de la intrare, trebuia să înconjori imobilul, să te aventurezi în partea
din spate a acestuia, să intri într-o curte mocirloasă, plină de raţe şi de găini,
de acolo să urci nişte trepte şi apoi să străbaţi o galerie strâmtă şi un coridor
întunecat. Numai aşa ajungeai la uşa de mahon garnisită cu fier forjat,
prevăzută cu un ciocan de aramă, în formă de cap de leu.
Geralt a ciocănit şi s-a retras iute. Ştia că mecanismul montat în uşă ar
putea declanşa spiţele de fier de douăzeci de ţoli din orificiile ascunse de
fitinguri. Teoretic, spiţele ieşeau din uşă numai când încercai să o forţezi
sau când Codringher ori Fenn acţionau dispozitivul de declanşare, dar
Geralt constatase în mod repetat că nu există mecanisme infailibile şi că
unele pot funcţiona uneori, deşi nu ar trebui. Şi invers.
În uşă era probabil un dispozitiv care-i identifica pe oaspeţi, ceva magic.
După ce ciocăneai, nimeni dinăuntru nu te întreba niciodată nimic şi nici
cum te cheamă. Se deschidea uşa şi apărea Codringher. Întotdeauna
Codringher, niciodată Fenn.
— Bună, Geralt! l-a întâmpinat Codringher. Intră! Nu trebuie să te fereşti.
Am demontat sistemul de siguranţă. Acum câteva zile s-a rupt ceva. S-a
834
dereglat şi a străpuns un negustor ambulant. Hai, mai cu curaj! Ai o
problemă cu mine?
— Nu.
Vrăjitorul a intrat în coridorul larg şi întunecat, unde, ca de obicei, mirosea
a pisică.
— Nu cu tine. Cu Fenn, a adăugat.
Codringher a râs zgomotos, confirmându-i suspiciunea că Fenn era un
personaj fictiv sută la sută, folosit pentru a-i induce în eroare pe executorii
judecătoreşti, pe colectorii de taxe şi impozite şi pe alţi musafiri neaşteptaţi
de Codringher.
S-au dus în cabinet, o încăpere ceva mai luminoasă, întrucât era mai înaltă –
prin ferestrele prevăzute cu grilaj solid soarele pătrundea în cea mai mare
parte a zilei. Geralt a luat loc pe scaunul destinat clienţilor. De partea
cealaltă a biroului de stejar, s-a tolănit în fotoliul lui capitonat Codringher,
autointitulat „avocat”, un om căruia nimic nu-i stătea în cale. Dacă cineva
era la ananghie, avea vreun necaz, vreo problemă, nădejdea era la
Codringher. De cum avea probe incontestabile pentru lipsa de onestitate a
partenerului de afaceri şi pentru deturnarea de fonduri de către acesta,
primea un împrumut bancar, fără garanţii şi asigurări. Fiind singur pe o listă
lungă de creditori, îşi recupera creanţele societăţii care tocmai fusese
declarată în insolvenţă. Primea o moştenire, deşi unchiul său bogat îl
ameninţase că nu va vedea nicio para chioară de la el. Câştiga procesele de
succesiune, întrucât chiar şi rudele cele mai înverşunate renunţau în mod
neaşteptat la revendicările lor. Fiul ieşea din temniţă, fiind achitat pe baza
unor dovezi incontestabile, sau era eliberat din lipsa acestora, pentru că,
dacă existau, probele dispăreau misterios, iar martorii, unul după altul, îşi
retrăgeau declaraţiile anterioare. Pretendentul pârlit al fiicei unui vânător de
zestre îşi îndrepta brusc afecţiunea spre altă domniţă. Amantul soţiei sau
seducătorul iubit al fiicei se trezea cu trei membre fracturate într-un
accident stupid. Cât despre un duşman de moarte sau o altă persoană foarte
incomodă, dintr-odată înceta zgândăreala – ca regulă generală, dispărea fără
urmă. Aşadar, dacă cineva avea necazuri, se ducea la Dorian, ajungea într-
un suflet la firma „Codringher şi Fenn” şi ciocănea la uşa de mahon. În uşă
se proţăpea „avocatul” Codringher, scund, slab şi cărunt, cu tenul
bolnăvicios, ca al oamenilor care nu prea stau în aer liber. Codringher îl
conducea în cabinet, se aşeza în fotoliu, îşi punea în poală motanul alb cu
negru şi îl mângâia. Amândoi, motanul şi Codringher, îl măsurau pe client
835
cu ochii galben-verzui, răutăcioşi şi tulburători.
— Am primit scrisoarea ta.
Codringher şi motanul îl fixau pe vrăjitor cu privirea galben-verzuie.
— M-a vizitat şi Jaskier, a continuat. A trecut prin Dorian acum câteva
săptămâni. Mi-a povestit ceva despre nenorocirile tale. Dar puţin. Prea
puţin.
— Într-adevăr? Mă surprindeţi. Ar fi pentru prima dată când Jaskier nu
spune prea mult.
— Jaskier – Codringher n-a zâmbit – nu mi-a spus prea mult, pentru că nu
ştia prea mult. Iar din ce ştia mi-a spus şi mai puţin, pentru simplul motiv că
i-ai interzis să-mi vorbească despre anumite lucruri. De unde şi până unde
lipsa asta de încredere? Şi tocmai într-un coleg de breaslă?
Geralt a tresărit uşor. Codringher s-ar fi prefăcut că n-a observat, dar nu i-a
ieşit, căci şi motanul a observat. Felina şi-a rotit ochii larg, şi-a dezvelit
colţii albi şi a şuierat încet.
— Nu-mi sâcâi motanul! a spus avocatul, liniştindu-şi animalul cu
mângâieri. Te-a mişcat cuvântul „coleg”? E adevărat. Şi eu sunt vrăjitor. Şi
eu îi descotorosesc pe oameni de monştri şi de nenorociri monstruoase. Şi
eu o fac pentru bani.
— Există anumite diferenţe, a murmurat Geralt, încă sub privirea
neprietenoasă a motanului.
— Există, a fost de acord Codringher. Tu eşti un vrăjitor anacronic, iar eu
sunt un vrăjitor modern, în pas cu spiritul vremurilor. De aceea în curând
vei fi şomer, iar eu voi prospera. Strigoii, balaurii, vyvernii şi vârcolacii vor
dispărea curând de pe faţa pământului. Dar ticăloşi se vor găsi mereu.
— Iar tu îi scoţi din belele tocmai pe ticăloşi, Codringher. Oamenii săraci,
năpăstuiţi nu-şi permit serviciile tale.
— Săracii nu-şi permit nici serviciile tale. Săracii nu-şi permit nimic,
tocmai de aceea sunt săraci.
— O logică de fier! Şi o descoperire ce-ţi taie respiraţia!
— Adevărul e că o taie de-a binelea. Şi la fel de adevărat e că temeiul şi
suportul profesiei noastre este ticăloşia. Cu deosebirea că a ta e aproape
opacă, iar a mea e vie şi înfloritoare.
— Bine, bine. Să trecem la subiect.
— Era şi timpul, a dat din cap Codringher, mângâindu-şi motanul, care se
întindea şi torcea zgomotos, înfigându-şi ghearele în genunchiul stăpânului.
Să le luăm pe rând, în funcţie de importanţa lor. În primul rând, onorariul
836
meu, colegule vrăjitor, este de două sute cincizeci de coroane novigradiene.
Dispui de o asemenea sumă? Sau te numeri printre săracii năpăstuiţi?
— În primul rând, să ne asigurăm că meriţi această sumă.
— Asigurarea, a spus glacial avocatul, limiteaz-o la propria ta persoană, dar
mai repejor, dacă se poate! Iar când te convingi, pui banii pe masă. Apoi
trecem la următoarele chestiuni, mai puţin importante.
Geralt şi-a desfăcut tăşcuţa de la brâu şi a aruncat-o cu un zăngănit pe
birou. Motanul a sărit brusc din poala lui Codringher şi a fugit. Avocatul a
pus tăşcuţa în sertar, fără să verifice ce e în ea.
— Mi-ai speriat motanul, i-a reproşat pe un ton acuzator, nedisimulat.
— Îmi pare rău. Am crezut că zornăitul banilor e ultimul lucru care ţi-ar
putea speria motanul. Spune-mi, ce-ai aflat?
— Rience ăsta, a început Codringher, care te interesează atât, e o figură
misterioasă. Am reuşit să aflu doar că a fost doi ani la şcoala de vrăjitorie
din Ban Ard. L-au exmatriculat de acolo, prinzându-l cu un furtişag. Prin
preajma şcolii roiau, ca de obicei, agenţii secreţi din serviciile
Kaedwenului. Rience a fost recrutat. Ce făcea pentru securitatea lui
Kaedwen n-am izbutit să aflu. Dar vrăjitorii excluşi de la şcoală sunt
antrenaţi de obicei ca să ucidă. Se potriveşte?
— Ca turnat. Continuă!
— Următoarea informaţie provine din Cintra. Conu’ Rience a stat acolo în
temniţă. În timpul domniei reginei Calanthe.
— Pentru ce?
— Imaginează-ţi că pentru datorii. Dar nu mult, pentru că l-a răscumpărat
cineva, i-a achitat datoriile cu tot cu dobânzi. Tranzacţia s-a făcut printr-o
bancă, păstrându-se anonimatul binefăcătorului. Am încercat să văd de la
cine erau banii, dar am renunţat după ce am verificat la patru bănci. Cel
care l-a răscumpărat pe Rience era un profesionist. Şi a dorit să rămână
anonim cu orice preţ.
Cuprins de un acces de tuse, Codringher s-a oprit şi a dus batista la gură.
— Şi deodată, imediat după război, conu’ Rience a apărut în Sodden, în
Angren şi în Brugge, a continuat, apoi s-a oprit o clipă, şi-a şters buzele şi
s-a uitat în batistă. Era schimbat total, de nerecunoscut, cel puţin în privinţa
comportamentului şi a banilor de care dispunea şi pe care îi cheltuia fără
măsură. Însă nenorocitul nu-şi schimbase numele – îl păstrase pe Rience. Şi
ca Rience a început să caute intens o persoană sau mai bine zis o foarte
tânără persoană. I-a vizitat pe druizii din Cercul Angren, cei care aveau
837
grijă de orfanii de război. Trupul unuia dintre druizi s-a găsit după un timp
într-o pădure din apropiere, desfigurat, purtând urme de tortură. Apoi
Rience a apărut la Zarzecz…
— Ştiu, l-a întrerupt Geralt. Ştiu ce a făcut cu familia de ţărani din Zarzecz.
Pentru două sute cincizeci de coroane, mă aşteptam la mai mult.
Deocamdată singurele informaţii noi au fost cele despre şcoala de vrăjitorie
şi serviciile secrete din Kaedwen. Ştiam restul. Ştiu că Rience e un ucigaş
nemilos. Ştiu că e un bătăuş arogant, care nici măcar nu se sinchiseşte să se
ascundă sub nume false. Ştiu că lucrează în slujba cuiva. A cui,
Codringher?
— În slujba unui magician. E vorba despre magicianul care l-a răscumpărat
atunci din temniţă. M-ai informat, iar Jaskier mi-a confirmat că Rience
practică magia. Adevărata magie, nu trucuri de studenţaş de la academie.
Cineva îl sprijină, îi furnizează amulete, probabil îl instruieşte în mare
taină. Unii magicieni practicanţi oficial au astfel de discipoli secreţi şi
ucenici care se îndeletnicesc cu chestii ilegale sau murdare. În jargonul
vrăjitorilor, se numeşte acţiune din umbră.
— Dacă ar acţiona din umbra magică, Rience ar folosi magia camuflajului.
Însă nu şi-a schimbat nici numele, nici aspectul. Nu şi-a înlăturat nici măcar
cicatricile de la arsurile provocate de Yennefer.
— Tocmai asta confirmă că acţionează din umbră, a tuşit Codringher,
ştergându-şi buzele cu o batistă. Deoarece camuflajul magic nu e un
camuflaj oarecare, folosit doar de diletanţi. Dacă Rience s-ar ascunde după
o cortină magică sau după o mască iluzorie, l-ar da de gol imediat orice
alarmă magică, iar acum astfel de alarme sunt, practic, la fiecare poartă a
castelului. Şi magicienii pot să detecteze măştile iluzorii fără greş. Până şi
în cea mai mare gloată de oameni Rience ar atrage atenţia oricărui
magician, ca şi cum i-ar ieşi flăcări din urechi şi nori de fum din cur. Repet:
Rience acţionează în contul unui magician astfel încât să nu atragă atenţia
altor magicieni.
— Unii îl iau drept spion nilfgaardian.
— Ştiu. Aşa crede, de exemplu, Dijkstra, şeful departamentului de
informaţii al Redaniei. Dijkstra s-a înşelat foarte rar, deci se poate
presupune că de data asta are dreptate. Dar una nu o exclude pe cealaltă. Un
magician poate fi şi spion nilfgaardian în acelaşi timp.
— Ceea ce ar însemna că un magician practicant oficial spionează pentru
Nilfgaard printr-un factotum secret.
838
— Aiurezi! a răspuns Codringher, uitându-se cu atenţie la batistă. Un
magician să spioneze pentru Nilfgaard? De ce ar face-o? Pentru bani? Ar fi
caraghios. Ca să obţină mari puteri sub conducerea victorioasă a
împăratului Emhyr? Şi mai caraghios. Nu e un secret că Emhyr var Emreis
ţine magicieni în subordine pentru scurt timp. Magicienii din Nilfgaard sunt
trataţi ca funcţionarii – ca să spunem aşa –, ca grăjdarii. Şi nici nu au putere
mai mare decât aceştia. Ar fi vreunul dintre magicienii noştri înflăcăraţi
dispus să lupte pentru victoria unui împărat care îl tratează ca pe un
grăjdar? Filippa Eilhart, care-i dictează lui Vizimir mesajele şi edictele
regale din Redania? Sabrina Glevissig, care îi întrerupe discursul lui
Henselt din Kaedwen, loveşte cu pumnul în masă şi îi porunceşte regelui să
tacă şi să asculte? Vilgefortz din Roggeveen, care i-a răspuns recent lui
Demawend din Aedirn că nu are timp pentru el?
— Pe scurt, Codringher, ce se întâmplă cu Rience?
— Ca de obicei. Serviciile secrete din Nilfgaard încearcă să ajungă la
magician, să-l atragă într-o cooperare totală. Din câte ştiu, Rience n-ar
dispreţui florinii nilfgaardieni şi pentru ei şi-ar trăda stăpânul fără tăgadă.
— Acum tu aiurezi! Până şi magicienii noştri infatuaţi şi-ar fi dat seama
dacă ar fi fost trădaţi, iar Rience ar fi atârnat de mult în ştreang. Dacă ar fi
avut noroc.
— Eşti copil, Geralt! Spionii descoperiţi nu sunt spânzuraţi, ci folosiţi. Li se
aplică dezinformarea, sunt transformaţi în agenţi dubli…
— Nu mă duce cu preşul, Codringher. Nu mă interesează nici spionajul şi
nici politica. Rience e pe urmele mele, vreau să ştiu de ce şi în numele cui.
S-ar părea că e vorba despre un magician. Cine este acest magician?
— Nu ştiu încă. Dar voi afla curând.
— Curând, a spus răspicat vrăjitorul, e prea târziu pentru mine.
— Se poate, a răspuns grav Codringher. Ai intrat în mare bucluc, Geralt.
Bine măcar că ai venit la mine, eu pot să te scot din el. De fapt, te-am şi
scos.
— Serios?
— Serios.
Avocatul şi-a dus batista la gură şi a tuşit.
— Vezi tu, colega, a continuat, pe lângă magician şi poate pe lângă
Nilfgaard, există şi o terţă parte în joc. M-au vizitat, imaginează-ţi, agenţi ai
serviciilor secrete ale regelui Foltest. Aveau o problemă. Regele le
poruncise să caute o prinţesă dispărută. Când şi-au dat seama că nu-i atât de
839
simplu, agenţii au decis să angajeze un specialist în chestiuni dificile.
Expunându-i problema, i-au sugerat specialistului că un anumit vrăjitor ar
putea şti mai multe despre prinţesa căutată. Ba ar putea chiar să ştie unde se
află.
— Şi cum a reacţionat specialistul?
— În prima fază, şi-a exprimat nedumerirea. Era că pomenitul vrăjitor nu
fusese aruncat într-o temniţă, unde să i se fi aplicat metodele tradiţionale ca
să scoată de la el toate cele ştiute şi chiar multe neştiute, dar pe care le-ar fi
născocit numai pentru a-i satisface pe anchetatori. Agenţii l-au lămurit că
şeful lor le interzisese. Vrăjitorii, i-au explicat agenţii, au un sistem nervos
atât de sensibil, încât, sub influenţa torturii, mor imediat, deoarece, aşa cum
foarte plastic s-au exprimat, le plesnesc venele din creier. Prin urmare, au
fost sfătuiţi să-l urmărească pe vrăjitor, dar şi această sarcină s-a dovedit
dificilă. Specialistul i-a lăudat pe agenţi pentru înţelepciunea lor şi le-a
cerut să revină peste două săptămâni.
— Şi au revenit?
— Fără doar şi poate. Şi apoi, specialistul, care te considera deja clientul
său, le-a furnizat agenţilor dovezi solide cum că vrăjitorul Geralt nu
avusese, nu avea şi nici nu ar putea avea nimic de-a face cu prinţesa
căutată. Specialistul a găsit şi martori oculari de la moartea prinţesei Cirilla,
nepoata reginei Calanthe, fiica prinţesei Pavetta. Cirilla murise în urmă cu
trei ani în lagărul de refugiaţi din Angren. De difterie. Copila suferise
enorm înainte de a muri. N-o să mă crezi, dar pe agenţii temerieni i-au
podidit lacrimile ascultând poveştile martorilor mei.
— Şi pe mine m-au podidit lacrimile. Agenţii temerieni n-au putut sau n-au
vrut să-ţi ofere mai mult de două sute cincizeci de coroane?
— Sarcasmul tău îmi zdrobeşte inima, vrăjitorule. Te-am scos din belea, şi
tu, drept mulţumire, mă răneşti.
— Mulţumesc şi iartă-mă. Dar de ce le-a poruncit regele Foltest agenţilor s-
o caute pe Ciri, Codringher? Ce le-a spus să-i facă atunci când o găsesc?
— Nu prea mă duce capul. S-o omoare, bineînţeles! Era recunoscută ca
pretendentă la tronul din Cintra, însă în jurul tronului s-au urzit şi alte
planuri.
— N-are niciun sens, Codringher. Tronul din Cintra a ars odată cu palatul
regal, cu oraşul şi cu întreaga ţară. Acum acolo guvernează Nilfgaard.
Foltest ştie foarte bine, şi ceilalţi regi la fel. Cum poate pretinde Ciri un tron
care nu mai există?
840
— Hai! s-a ridicat Codringher. Încercăm să găsim împreună răspunsul la
întrebare. Apropo, îţi dau o dovadă de încredere… Ce e interesant la acest
portret?
— Este ciuruit, de parcă l-ar fi ciocănit o ciocănitoare câteva anotimpuri la
rând, a spus Geralt, uitându-se la tabloul cu rame aurii agăţat pe peretele din
faţa biroului avocatului. Şi că reprezintă un idiot excepţional.
— E răposatul meu tată, a zis Codringher, aplecându-se uşor. Un idiot
excepţional! I-am atârnat portretul aici ca să-l am tot timpul în faţa ochilor.
Ca avertisment. Haide, vrăjitorule!
Au ieşit pe hol. Motanul, tolănit în mijlocul covorului, îşi lingea frenetic o
labă din spate îndoită într-un unghi ciudat şi, la vederea vrăjitorului, a
zbughit-o în bezna coridorului.
— De ce nu-ţi plac pisicile, Geralt? Are de-a face cu…
— Da, i-a retezat-o el. Are.
Panoul de mahon a alunecat fără zgomot, scoţând la iveală o intrare secretă.
Codringher a intrat primul. Panoul, activat evident prin magie, s-a închis în
spatele lor, dar nu i-a lăsat în întuneric. Din adâncurile coridorului secret
venea lumină.
În odaia de la capătul coridorului era aer rece şi uscat şi plutea un miros
greu şi sufocant, de praf şi lumânări.
— O să ţi-l prezint pe colegul meu, Geralt.
— Pe Fenn? a zâmbit vrăjitorul. Nu se poate!
— Ba se poate. Hai, spune drept, ai bănuit că Fenn nu există, nu-i aşa?
— Da’ de unde!
Dintre dulapurile şi rafturile pline cu cărţi, înălţate până în tavan, s-a auzit
un scârţâit şi după un timp s-a ivit un vehicul ciudat. Era un scaun înalt,
prevăzut cu rotile. În scaun stătea piticul, fără gât, cu un cap imens, plantat
pe nişte umeri disproporţionat de înguşti. Piticul nu avea nici picioare.
— Faceţi cunoştinţă! le-a spus Codringher. Jakub Fenn, un avocat erudit,
partenerul şi colaboratorul meu nepreţuit. Iar acesta este oaspetele şi
clientul nostru…
— Vrăjitorul Geralt din Rivia, a încheiat cu un zâmbet piticul. Lesne de
ghicit. Doar am lucrat la această chestiune câteva luni. Urmaţi-mă,
domnilor!
S-au deplasat în urma scaunului scârţâitor printr-un labirint de rafturi
îndoite sub greutatea volumelor cu care bibliotecii universităţii din
Oxenfurt nu i-ar fi fost ruşine. Incunabulele, după cum estima Geralt,
841
trebuie să fi fost colecţionate de mai multe generaţii din neamurile lui
Codringher şi Fenn. Se bucura de dovada încrederii, şi era încântat să-l
cunoască, în sfârşit, pe Fenn. Nu se îndoia totuşi că personajul, deşi sută la
sută real, era parţial şi mitic. Fenn cel mitic, alter-ego infailibil al lui
Codringher, fusese adesea văzut pe stradă, în timp ce avocatul erudit nu
părăsise niciodată nici scaunul, nici clădirea.
Odaia era foarte bine luminată la mijloc, iar pe biroul îngust, accesibil de pe
scaunul cu rotile, erau înghesuite cărţi, suluri de pergament, hârtii,
documente, călimări cu cerneală şi cu tuş, mănunchiuri de pene şi o mie de
ustensile enigmatice. Nu toate erau enigmatice. Geralt a recunoscut
matriţele pentru falsificarea sigiliilor şi un răzuitor cu diamante pentru
îndepărtarea înregistrărilor din documentele oficiale. În mijlocul biroului se
afla o biluţă ce pendula într-o arbaletă în miniatură, iar alături ieşea dintr-o
catifea un pahar mare cu lupă şlefuit dintr-un cristal de munte. Astfel de
cristale erau o raritate şi costau o avere.
— Ceva nou, Fenn?
— Nu prea, a zâmbit infirmul. Avea un zâmbet foarte frumos şi atrăgător.
Am redus lista de potenţiali maeştri ai lui Rience la douăzeci şi opt de
magicieni…
— Să lăsăm asta acum, a replicat Codringher repede. Deocamdată ne
interesează altceva. Explică-i lui Geralt motivele pentru care prinţesa
dispărută a Cintrei este obiectul unei explorări extinse a agenţilor celor
Patru Regate.
— Fata are sângele reginei Calanthe în vene, a spus Fenn, parcă nedumerit
de necesitatea de a explica lucruri atât de evidente. Este ultimul urmaş pe
linie regală. Cintra are o mare semnificaţie strategică şi politică. Dispărută,
aflată în afara zonei de influenţă, succesoarea la tron e incomodă şi poate fi
primejdioasă dacă se află în mâini nepotrivite. De exemplu, în mâinile
Nilfgaardului.
— Din câte îmi amintesc, a spus Geralt, în Cintra, legea succesiunii le
exclude pe femei.
— Da, a confirmat Fenn şi a zâmbit din nou. Dar o femeie poate deveni
oricând soţie şi apoi mamă a unui urmaş de sex masculin. Serviciile de
informaţii ale celor Patru Regate au aflat de căutarea frenetică a prinţesei de
către Rience şi au presupus că despre asta este vorba. Astfel, s-au hotărât să
facă aşa încât prinţesa să nu devină soţie şi mamă. Într-un mod simplu, dar
eficient.
842
— Dar prinţesa a murit, a adăugat Codringher repede, observând
schimbările de pe chipul lui Geralt la auzul vorbelor rostite de piticul
zâmbitor. Agenţii au aflat şi au sistat căutările.
— Pentru moment au sistat, a răspuns vrăjitorul calm şi rece. Minciuna are
picioare scurte. În plus, agenţii regali reprezintă doar una dintre părţile
implicate în acest joc. Agenţii, aşa cum spuneaţi şi voi, au urmărit-o pe Ciri
ca să contracareze planurile altor urmăritori. Aceştia din urmă ar putea fi
mai puţin receptivi la dezinformare. V-am plătit pentru a găsi o modalitate
de a asigura securitatea copilei. Ce propuneţi?
— Avem o mică idee, i-a aruncat Fenn o privire partenerului său, dar nu a
găsit niciun îndemn la tăcere pe chipul lui. Răspândim discret, dar în cât
mai multe locuri zvonul că nu numai Cirilla nu poate deveni prinţesă, că
nici măcar eventualii ei urmaşi de sex masculin nu ar avea niciun drept la
tronul Cintrei.
— În Cintra linia feminină nu moşteneşte nimic, a explicat Codringher,
luptând cu un alt acces de tuse. Moşteneşte doar spada.
— Exact, a confirmat eruditul avocat. Aşa a spus şi Geralt puţin mai
devreme. Aceasta este o lege veche, nici măcar diavoliţa de Calanthe n-a
reuşit s-o abroge, oricât s-a străduit.
— S-a străduit s-o abroge prin tot felul de intrigi, a completat Codringher
convingător, ştergându-şi buzele cu o batistă. Intrigi ilicite. Explică-i, Fenn!
Calanthe era singura fiică a regelui Dagorad şi a reginei Adalia. După
moartea părinţilor săi, s-a opus nobilimii, care o vedea doar ca pe soţia
noului rege. Voia să domnească de una singură, cel mult pentru păstrarea
formei şi susţinerea dinastiei, a acceptat instituţia prinţului consort alături
de ea, dar pe post de marionetă. Familiile vechi s-au împotrivit. Calanthe a
avut de ales între războiul civil, abdicarea sau căsătoria cu Roegner, prinţul
Ebbingului. A ales căsătoria. A condus ţara, dar alături de Roegner.
Evident, nu s-a ocupat de cratiţe şi nici de legănat bebeluşi. Era Leoaica din
Cintra. Dar, oficial, a domnit Roegner, deşi nimeni nu i-a spus Leul.
— Iar Calanthe, adăugă Codringher, s-a străduit cu înverşunare să rămână
însărcinată şi să dea naştere unui fiu. În zadar. A născut o fată, Pavetta, apoi
a pierdut două sarcini şi s-a lămurit că nu va mai avea copii. Toate planurile
i s-au dus de râpă. Soarta femeii, ce să-i faci? Marile ambiţii au fost
zădărnicite de un uter zdrobit.
Geralt s-a încruntat.
— Eşti dezgustător de vulgar, Codringher!
843
— Ştiu. Şi adevărul este vulgar. Căci lui Roegner începuseră să i se scurgă
ochii după câte-o tânără prinţesă lată-n şolduri, de preferinţă dintr-o familie
care-şi demonstrase fertilitatea încă din generaţia străbunicii. Lui Calanthe
îi cam fugea pământul de sub picioare. Orice mâncare, orice pahar de vin
putea conţine moartea, fiecare vânătoare se putea încheia cu un accident
mizerabil. După cum stau mărturie multe, Leoaica din Cintra a preluat
iniţiativa. Roegner a murit. În ţară făcea ravagii variola şi astfel moartea
regelui n-a trezit suspiciuni.
— Cred că m-am prins, a spus vrăjitorul, aparent impasibil, pe ce temei se
va sprijini zvonul pe care intenţionaţi să-l răspândiţi discret, dar în cât mai
multe locuri. Ciri va fi pusă la zid ca fiind nepoata celei care şi-a otrăvit
soţul?
— Să nu ne pripim, Geralt! Hai, Fenn!
— Calanthe, a zâmbit piticul, şi-a salvat viaţa, dar nu şi coroana, care i se
tot scurge printre degete. După moartea lui Roegner, când Leoaica a
încercat să pună mâna pe toată puterea, nobilimea s-a opus din nou
încălcării legilor şi tradiţiilor. Cintra trebuia să aibă un rege, nu o regină. S-
a stabilit clar: de îndată ce micuţa Pavetta va fi o femeie în toată firea, va
trebui să fie încredinţată spre căsătorie celui care va deveni noul rege.
Despre recăsătoria reginei sterpe nici nu putea fi vorba. Leoaica din Cintra
a înţeles că poate aspira, în cel mai bun caz, doar la rolul de regină-mamă.
Colac peste pupăză ar fi fost ca viitorul soţ al Pavettei să fie cineva care să-
şi înlăture definitiv soacra de la guvernare.
— Voi fi din nou vulgar, a avertizat Codringher. Calanthe a făcut tot ce i-a
stat în putinţă ca să tărăgăneze măritişul lui Pavette. A distrus primul
proiect de căsătorie când fetiţa avea zece ani, iar pe al doilea, când avea
treisprezece ani. Nobilimea s-a prins de planurile lui şi, ca să i le
zădărnicească, i-a cerut lui Pavette să-şi sărbătorească a cincisprezecea
aniversare pentru ultima dată ca fecioară. Calanthe n-a avut încotro şi a
consimţit. Dar, înainte de toate, a încercat să profite de situaţie. Pavetta era
fecioară de prea mult timp. Aşa că nu s-a mai putut abţine şi i s-a oferit
primului venit care, culmea, era şi transformat într-un monstru. Erau nu ştiu
ce împrejurări supranaturale, anumite profeţii, vrăji, făgăduieli… Nu ştiu ce
Drept la Surpriză? Nu-i aşa, Geralt? Ce s-a întâmplat mai departe, probabil
că-ţi aminteşti. Calanthe a chemat un vrăjitor în Cintra, iar vrăjitorul a picat
ca musca-n lapte. Neştiind că e folosit, el l-a dezlegat de blestem pe
monstruosul Arici, permiţându-i să se căsătorească cu Pavetta. Astfel,
844
vrăjitorul i-a înlesnit lui Calanthe accesul la tron. Relaţia lui Pavette cu
monstrul dezlegat de blestem i-a oripilat atât de tare pe nobili, încât au
acceptat brusc căsătoria Leoaicei cu Eist Tuirseach. În ochii lor, iarlul de pe
Insulele Skellige părea mai bun decât Ariciul. Şi astfel, Calanthe a
continuat să guverneze ţara. Eist, ca toţi insularii de altfel, o respecta pe
Leoaica din Cintra prea mult pentru a o înfrunta, iar guvernarea îl plictisea
pur şi simplu. I-a încredinţat ei regatul în întregime. Iar Calanthe,
îndopându-se cu leacuri şi elixire, îşi târa soţul în pat zi şi noapte. Voia să
guverneze până la sfârşitul zilelor. Iar dacă tot o face ca regină-mamă,
atunci să fie mama propriului său fiu. Dar, aşa cum spuneam adineaori,
marile ambiţii…
— Am auzit ce-ai spus adineaori. Nu-i nevoie să repeţi.
Cât despre prinţesa Pavetta, soţia ciudatului Arici, a purtat la nuntă o rochie
suspect de lejeră. Resemnată, Calanthe şi-a schimbat planurile. Dacă n-a
fost să fie fiul ei, s-a gândit ea, atunci să fie fiul Pavettei moştenitorul
tronului. Dar Pavetta a adus pe lume o fată. Oare a fost un blestem sau ce
naiba? Totuşi, prinţesa mai putea să rămână însărcinată. Adică, ar mai fi
putut. Pentru că s-a petrecut un accident misterios. Ea şi ciudatul ei Arici au
murit într-un naufragiu.
— Nu insinuezi cam mult, Codringher?
— Încerc să lămuresc situaţia, atât. După moartea Pavettei, Calanthe şi-a
pierdut orice nădejde, dar nu mult timp. Ultima ei speranţă îi era la nepoată.
Fiica Pavettei, Cirilla. Ciri, o mică diavoliţă, făcea numai nebunii prin
burgul regal. Pentru unii era ca ochii din cap, mai ales pentru cei mai
bătrâni, care îi vedeau asemănarea cu Calanthe când era copilă. Pentru
alţii… era o mutantă, fiica unui Arici monstruos, asupra căreia un anumit
vrăjitor îşi aroga numeroase drepturi. Şi acum ajungem în miezul lucrurilor:
pupila lui Calanthe, crescută, în mod evident, ca succesoarea ei, era tratată
ca o încarnare a ei, Leuţa din sângele Leoaicei, era deja considerată de unii
ca fiind exclusă de la dreptul tronului. Cirilla se născuse într-un ceas rău,
dintr-o mezalianţă. Pavetta amestecase sângele albastru, regal, cu sângele
inferior al unui vagabond, de origine necunoscută.
— Câtă viclenie, Codringher! Dar nu se ţine. Tatăl lui Ciri nu era deloc
inferior. Era un prinţ moştenitor.
— Ei, nu mai spune! Nu ştiam. Din ce regat?
— De prin Sud… Din Maecht… Da, chiar din Maecht.
— Interesant! a murmurat Codringher. Maecht a fost destul de multă vreme
845
un marchizat nilfgaardian. Face parte din Provincia Metinna.
— Dar este un regat, a obiectat Fenn. Un rege domneşte acolo.
— Domneşte Emhyr var Emreis, i-a scurtat-o Codringher. Oricine stă pe
scaunul de domnie stă prin harul şi hotărârea lui Emhyr. Dar, dacă tot am
adus vorba, să vedem cine l-a înscăunat pe Emhyr. Nu-mi aduc deloc
aminte.
— Mă uit acum – infirmul şi-a învârtit rotilele scaunului, s-a îndreptat cu
un scârţâit în direcţia unui raft, a scos un sul gros de pergamente, a început
să se uite la ele şi să le arunce pe rând pe podea. Uite! Regatul Maecht. Pe
stemă: peşti argintii şi cu coroane pe un cvadripartit roşu cu albastru…
— Lasă heraldica, Fenn! Regele, cine-i rege?
— Hoët, zis Cel Drept. Ales prin vot…
— …de Emhyr din Nilfgaard, a continuat sec Codringher.
— …acum nouă ani.
— Nu el, a calculat rapid avocatul. Nu ne interesează el. Cine a fost
înaintea lui?
— O clipă! Uite! Akerspaark. A murit…
— A murit de la o infecţie pulmonară acută, străpuns de pumnalul omului
lui Emhyr sau al celui zis Cel Drept, şi-a demonstrat din nou perspicacitatea
Codringher. Geralt, nu-ţi sună cunoscut Akerspaark? Te pomeneşti că-i
tăticul lui Arici?
— Da, a confirmat vrăjitorul după o clipă de gândire. Akerspaark. Îmi
amintesc că aşa îi spunea Duny tatălui său.
— Duny?
— Aşa-l chema. Era prinţ, fiul lui Akerspaark…
— Nu, l-a întrerupt Fenn, cu ochii în pergament. Aici sunt menţionaţi toţi.
Fii legitimi: Orm, Gorm, Torm, Horm şi Gonzalez. Fiice legitime: Alia,
Valia, Nina, Paulina, Malvina şi Argentina…
— Îmi retrag acuzaţiile la adresa Nilfgaardului şi a lui Hoët cel Drept, a zis
serios Codringher. Akerspaark n-a fost ucis. El şi-a făcut-o cu mâna lui.
Pentru că probabil a avut şi nişte bastarzi, nu-i aşa, Fenn?
— A avut. Destui. Dar nu văd aici niciunul cu numele Duny.
— Era şi de aşteptat. Geralt, Ariciul tău nu era nici pe departe prinţ. Chiar
dacă l-a zămislit prin cine ştie ce cotlon nenorocitul de Akerspaark, de
dreptul la un astfel de titlu îl ţinea departe, în afară de Nilfgaard, un lung şir
de Ormi, Gormi şi alţi Gonzaleşi legitimi, precum şi odraslele lor, destul de
multe, probabil. Aşadar, din punct de vedere formal, Pavetta a încheiat o
846
mezalianţă.
— Dar Ciri, copilul rezultat din mezalianţă, nu are dreptul la tron?
— Bravo!
Fenn s-a îndreptat spre birou, împingând rotilele scârţâitoare ale scaunului.
— Ar fi un argument, a spus el, fluturându-şi capul mare. Doar un
argument. Nu uita, Geralt, noi nu luptăm pentru coroana prinţesei Cirilla,
nici ca s-o obţină, nici ca s-o piardă. Zvonurile răspândite trebuie să
răspândească ideea că fata nu poate fi folosită pentru cucerirea Cintrei.
Dacă cineva încearcă să facă asta, poate fi uşor de luat la întrebări. Fata nu
va mai reprezenta o figură în jocul politic, va fi un pion minor. Prin
urmare…
— O vor lăsa să trăiască, a încheiat nerăbdător Codringher.
— Sub aspect formal, l-a întrebat Geralt, cât de puternic e argumentul tău?
Fenn i-a aruncat o privire lui Codringher, apoi vrăjitorului.
— Nu prea puternic, a recunoscut el. Cirilla, la urma urmei, este sânge din
sângele lui Calanthe, chiar dacă e uşor diluat. În condiţii normale, ar putea
fi îndepărtată de la tron, dar condiţiile nu sunt normale. Sângele Leuţei are
semnificaţie politică…
— Sângele… Geralt şi-a frecat fruntea. Ce înseamnă Copilul Sângelui mai
Vechi, Codringher?
— Nu înţeleg. Cineva a folosit acest nume referindu-se la Cirilla?
— Da.
— Cine?
— Nu contează cine. Ce înseamnă?
— Luned aep Hen Ichaer, a îngânat brusc Fenn, plecând de la birou.
Literalmente, nu ar fi Copilul, ci Fiica Sângelui mai Vechi. Sângele mai
Vechi… Am mai întâlnit numele ăsta. Nu-mi amintesc exact… E vorba
despre o profeţie a elfilor. În vechile versiuni ale profeţiei Itlinei, presupun
că este vorba despre Sângele Elfilor Vechi, adică Aen Hen Ichaer. Dar nu
avem aici textul complet al acelei profetese. Trebuie să-i întrebăm pe elfi…
— Să lăsăm asta! l-a întrerupt glacial Codringher. Toate la timpul lor, Fenn,
să nu fugim după mai mulţi iepuri, după prea multe profeţii şi secrete.
Mulţumesc, deocamdată. Spor la treabă! Geralt, hai! Să ne întoarcem în
cabinet.
— Prea puţin, aşa-i? l-a întrebat vrăjitorul de îndată ce s-au întors şi s-au
aşezat în fotolii, avocatul în spatele biroului, iar el în faţă. Onorariul e prea
mic, nu?
847
Codringher a luat obiectul metalic, în formă de stea, de pe birou şi l-a rotit
de mai multe ori printre degete.
— Prea mic, Geralt. Să cercetez în profeţiile elfilor este o sarcină
devastatoare pentru mine, o pierdere de timp şi de resurse. Trebuie căutaţi
elfi, pentru că în afară de ei nimeni nu e în măsură să le înţeleagă scrierile.
Manuscrisele elfilor sunt, în cea mai mare parte, cazuri de simboluri
întortocheate, acrostihuri, uneori chiar coduri cifrate. Graiul mai vechi are
întotdeauna cel puţin două sensuri, iar în scris poate avea şi zece sensuri.
Elfii nu erau niciodată dispuşi să-i ajute pe cei care voiau să se amestece în
profeţiile lor. Şi în zilele noastre, când prin păduri nu se mai termină
războiul sângeros cu Veveriţele, când au loc pogromuri prin târguri, e
periculos să te apropii de ele. Pericolul este dublu. Elfii te pot lua drept
provocator, iar oamenii te pot acuza de trădare…
— Cât, Codringher?
Avocatul a tăcut o clipă, continuând să se joace cu steaua metalică.
— Zece procente, a spus în cele din urmă.
— Zece procente din ce?
— Nu-ţi bate joc de mine, vrăjitorule! Cazul devine serios. Începe să fie din
ce în ce mai puţin clar ce se întâmplă, iar când nu se ştie ce se întâmplă,
este vorba despre bani. Aş fi mai mulţumit cu procente decât cu un onorariu
obişnuit. Îmi dai zece procente din ce vei avea tu, minus suma pe care ai
plătit-o. Iscălim un contract?
— Nu. Nu vreau să te expun la pierderi. Zece procente din zero înseamnă
zero, Codringher. Eu, dragul meu prieten, nu voi avea nimic de câştigat.
— Repet, nu-ţi bate joc de mine. Nu cred că tu lucrezi dezinteresat. Nu cred
că nu se ascunde în spatele…
— Nu-mi pasă ce crezi. Nu va exista niciun contract. Şi niciun procentaj.
Hotărăşte-te asupra onorariului pentru colectarea informaţiilor.
— Pe oricine altcineva, i-a spus Codringher, l-aş fi dat afară pe uşă,
bănuind că vrea să mă tragă pe sfoară. Dar ţie, vrăjitorule anacronic, ţi se
potriveşte de minune altruismul ăsta nobil şi naiv. E stilul tău, eşti grozav şi
patetic de demodat… şi gata să mori de pomană…
— Să nu pierdem vremea! Cât ceri, Codringher?
— De două ori pe-atât. În total, cinci sute.
— Îmi pare rău, a clătinat Geralt din cap, dar nu-mi permit suma. Cel puţin,
deocamdată.
— Reînnoiesc propunerea pe care ţi-am făcut-o odată, atunci când ne-am
848
cunoscut, a spus lent avocatul, jucându-se în continuare cu steluţa. Acceptă
să lucrezi în slujba mea şi îţi vei permite. Informaţii şi alte luxuri.
— Nu, Codringher.
— De ce?
— N-o să înţelegi.
— De data asta mi-ai rănit nu numai inima, ci şi orgoliul profesional. Mă
mândream crezând că în general înţeleg tot. Temeiul profesiilor noastre îl
reprezintă ticăloşia, dar tu te înverşunezi să preferi anacronismul
modernismului.
Vrăjitorul a zâmbit.
— Bravo!
Codringher a fost zgâlţâit de un nou acces de tuse, şi-a şters buzele, s-a uitat
în batistă, apoi şi-a ridicat ochii galben-verzui.
— Te-ai uitat cu coada ochiului la magii şi magicienii de pe lista aflată pe
birou? Lista de potenţiali angajatori ai lui Rience?
— M-am uitat.
— Nu-ţi voi da lista până când n-o voi verifica cu atenţie. Nu te baza pe ce-
ai văzut! Jaskier mi-a spus că Filippa Eilhart ştie mai mult ca sigur cine e în
spatele lui Rience, dar ţi-a ascuns. Filippa nu-şi bate capul să protejeze pe
neica-nimeni. În spatele nemernicului se află o figură importantă.
Vrăjitorul tăcea.
— Fereşte-te, Geralt! Te paşte o mare primejdie. Cineva se joacă cu tine.
Cineva îţi anticipează cu exactitate mişcările, cineva chiar ţi le
direcţionează. Nu fi arogant şi nu te culca pe-o ureche. Cel care se joacă cu
tine nu este nici strigoi şi nici vârcolac. Nu sunt fraţii Michelet. Nu este nici
măcar Rience. Copilul Sângelui mai Vechi, la naiba! Ca şi cum nu era
destul tronul Cintrei, vrăjitorii, regii şi Nilfgaardul, acum hop şi elfii de
colo. Întrerupe jocul, vrăjitorule, ieşi din el. Dă-le planurile peste cap,
făcând mişcări la care nimeni nu se aşteaptă. Pune capăt acestei relaţii
nebuneşti, nu mai permite să fii asociat cu Cirilla. Las-o în seama lui
Yennefer şi întoarce-te la Kaer Morhen şi nu mai scoate nasul de-acolo.
Ascunde-te în munţi, iar eu mă duc şi caut în manuscrisele elfeşti, cu calm,
fără grabă, cu grijă. Şi, până când voi avea informaţii despre Copilul
Sângelui mai Vechi, până când voi afla numele vrăjitorului angajat, vei
putea să strângi bani şi să facem târgul.
— Nu pot să aştept. Fata e în primejdie.
— E adevărat. Dar ştiu că eşti considerat un obstacol în calea ei. Un
849
obstacol care trebuie eliminat fără scrupule. Prin urmare, şi tu eşti în
primejdie. Vor putea ajunge la fată numai după ce scapă de tine.
— Sau când voi întrerupe jocul, mă îndepărtez şi mă ascund la Kaer
Morhen. Ţi-am plătit prea mult, Codringher, ca să-mi dai un astfel de sfat.
Avocatul şi-a plimbat printre degete steaua din oţel.
— Pentru cât mi-ai plătit-o astăzi, am fost activ o vreme, vrăjitorule, i-a
spus el, reţinându-şi tusea. Sfatul pe care ţi l-am dat este bine chibzuit. Du-
te la Kaer Morhen, dispari! Şi apoi cei care o caută pe Cirilla o vor găsi.
Geralt a mijit ochii şi a zâmbit. Codringher s-a făcut palid.
— Ştiu bine ce vorbesc, a zis el, susţinându-i privirea şi zâmbetul.
Urmăritorii lui Ciri a ta, o vor găsi şi vor face tot ce vor cu ea. Între timp,
atât ea, cât şi tu veţi fi în siguranţă.
— Lămureşte-mă, te rog! Cât mai repede!
— Am găsit o fată. O orfană de război dintr-o familie de nobili scăpătaţi din
Cintra. S-a tot perindat prin tabere de refugiaţi, în prezent se ocupă de
măsurarea şi tăierea ţesăturilor la un croitor din Brugge. Nu se remarcă prin
nimic special. Cu o singură excepţie. Seamănă cu imaginea unei miniaturi
în care e reprezentată Leuţa din Cintra… Vrei să-i vezi portretul?
— Nu, Codringher. Nu vreau. Şi nu sunt de acord cu soluţii de genul ăsta.
— Geralt, a închis ochii avocatul, ce-i cu tine? Dacă vrei s-o salvezi pe
Ciri… Nu cred că-ţi poţi permite luxul dispreţului acum. Nu, m-am înşelat.
Nu-ţi poţi permite luxul de a dispreţui dispreţul. Vine vremea dispreţului,
colega, o vreme a dispreţului groaznic şi nemărginit. Trebuie să te adaptezi.
Sugerez o alternativă simplă. Cineva va muri pentru a trăi altcineva. Cea pe
care-o iubeşti va supravieţui. O altă fată, pe care n-o cunoşti, pe care n-ai
mai văzut-o până acum…
— Şi pe care pot s-o dispreţuiesc? l-a întrerupt vrăjitorul. Trebuie să plătesc
pentru ce-mi place, cu dispreţul pentru mine însumi? Nu, Codringher. Lasă
copila în pace, las-o să măsoare pânza în continuare. Distruge-i portretul!
Dă-i foc! Şi dă-mi altceva pentru cele două sute cincizeci de coroane
câştigate cu multă osteneală, pe care le-ai azvârlit în sertar. Informaţii.
Yennefer şi Ciri au plecat din Ellander. Sunt sigur că ştii asta. Sunt sigur că
ştii încotro se duc. Sunt sigur că ştii dacă e cineva pe urmele lor.
Codringher a bătut ritmic cu degetele în masă, a tuşit.
— Lupul, ignorând avertismentele, vrea să vâneze, i-a spus. Nu vede că el
însuşi este cel vânat, că se strecoară printre capcanele puse la cale de
adevăratul vânător.
850
— Nu fi banal! Fii concret!
— Cum doreşti. E lesne să ne închipuim că Yennefer merge la congresul
magicienilor, fiind chemată la Garstang, pe insula Thanedd, la începutul
lunii iulie. Se furişează cu dibăcie ca o şopârlă isteaţă, fără să folosească
magia, aşadar este greu de urmărit. Cu o săptămână în urmă, era încă în
Ellander, am socotit că în trei-patru zile ar ajunge în târgul Gors Velen, la o
azvârlitură de băţ de Thanedd. Până la Gors Velen, trebuie să treacă prin
satul Anchor. Dacă porneşti acum, poţi avea norocul să-i prinzi pe cei care
le urmăresc. Pentru că sunt urmărite.
— Sper că, a zâmbit Gerald strâmb, nu sunt agenţi regali?
— Nu, l-a liniştit avocatul, uitându-se la steaua metalică pe care o învârtea
între degete. Nici vorbă de agenţi. Dar nici de Rience, care, fiind mai
deştept decât tine, după răfuiala cu Michelet, s-a ascuns într-o grotă şi nu şi-
a mai scos nasul. Yennefer e urmărită de trei zbiri.
— Crezi că îi cunoşti?
— Îi cunosc pe toţi. De aceea îţi propun ceva: vezi-ţi de treabă. Nu te duce
la Anchor. O să-mi folosesc eu cunoştinţele şi antenele. Voi încerca să-i
mituiesc pe bătăuşi şi să le inversez contractul. Cu alte cuvinte, îi asmut
împotriva lui Rience. Dacă funcţionează…
S-a oprit brusc. Steluţa de oţel a şuierat în zbor şi a intrat în portret,
nimerind direct în fruntea lui Codringher tatăl, străpungând pânza şi
jumătate din grosimea peretelui.
— Bine, nu? a zâmbit avocatul. Se numeşte orion. O invenţie de peste mări.
M-am antrenat o lună şi de-acum îmi iese, nu ratez niciodată ţinta. E de
folos. De la treizeci de paşi, steaua e infailibilă şi mortală şi poate fi
ascunsă într-o mănuşă sau sub panglica de la pălărie. De un an orionii au
intrat în dotarea serviciilor speciale ale Nilfgaardului. Ha, ha, dacă Rience
spionează pentru Nilfgaard, va fi o ironie a sorţii să aibă un orion în tâmplă
când îl vor găsi… Ce spui?
— Nimic. E treaba ta. Două sute cincizeci de coroane zac în sertarul tău.
— Sigur, a confirmat Codringher. Înţeleg din cuvintele tale că-mi dai mână
liberă. Hai să tăcem un minut, Geralt! Să comemorăm moartea bruscă a
conului Rience cu un moment de tăcere. De ce te strâmbi? La dracu’! N-ai
pic de respect pentru măreţia morţii?
— Ba am. Prea mult pentru a-i asculta pe idioţii care o iau în râs. Te-ai
gândit vreodată la propria ta moarte, Codringher?
Avocatul a tuşit dureros, s-a uitat lung în batista cu care-şi acoperise gura,
851
apoi a ridicat ochii.
— Sigur, a zis încet. M-am gândit. Şi încă cum. Dar asta nu-i treaba ta,
vrăjitorule. Te duci la Anchor?
— Mă duc.
— Ralf Blunden, zis şi Profesorul. Heimo Kantor. Scurtul Yaxa. Îţi spun
ceva?
— Nu.
— Toţi cei trei mânuiesc bine spada. Mai bine decât Michelet. Prin urmare,
ţi-aş sugera o armă mult mai sigură şi cu rază mai lungă de acţiune. De
exemplu, aceste stele nilfgaardiene. Vrei? Îţi vând câteva. Am multe.
— Nu cumpăr. Nu sunt practice. Prea zgomotoase.
— Şuieratul acţionează la nivel psihologic. Paralizează victima de teamă.
— Posibil. Dar la fel de bine poate şi s-o avertizeze. Eu aş avea timp de o
eschivă.
— Dacă ai vedea-o când e lansată spre tine, da. Ştiu că poţi să eviţi o
săgeată sau o suliţă… Dar din spate…
— Şi din spate.
— Pe naiba!
— Hai să punem rămăşag, a propus Geralt cu răceală. Mă întorc cu faţa la
portretul idiotului tău tată, iar tu arunci un orion în mine. Dacă mă
nimereşti, câştigi. Nu mă loveşti, pierzi. Dacă pierzi, îmi descifrezi
manuscrisele elfeşti. Îmi culegi informaţii despre Copilul Sângelui mai
Vechi. Urgent! Şi pe datorie.
— Şi dacă voi câştiga?
— Vei obţine oricum acele informaţii şi i le vei încredinţa lui Yennefer. Te
va plăti. Nu vei ieşi în pierdere.
Codringher a deschis sertarul şi a scos alt orion.
— Contai pe faptul că n-o să accept rămăşagul, a spus el, fără să întrebe.
— Nu, a zâmbit ucigaşul. Sunt sigur c-o să-l accepţi.
— E riscant pentru tine. Ai uitat? N-am scrupule.
— N-am uitat. Vine vremea dispreţului, iar tu eşti în pas cu progresul şi cu
spiritul vremurilor. Dar ţin seama de acuzaţiile de naivitate anacronică şi de
data aceasta nu risc, dacă nu sper la un profit. Deci? Punem rămăşag?
— Punem.
Codringher a dus steaua de oţel la umăr şi s-a ridicat în picioare.
— Curiozitatea mea a fost întotdeauna mai puternică decât raţiunea, ce să
mai spun de mila neîntemeiată. Întoarce-te!
852
Vrăjitorul s-a întors. S-a uitat la faţa plictisită din portret şi la orionul înfipt
în ea. Apoi a închis ochii.
Steaua a şuierat şi s-a împlântat în perete la patru centimetri de rama
portretului.
— La naiba! a urlat Codringher. Nici măcar n-ai tresărit, ticălosule!
Geralt s-a întors şi a zâmbit. Deosebit de înfiorător.
— Şi de ce să tresar? Am auzit cum l-ai aruncat în aşa fel încât să nu mă
nimereşti.

În han nu era ţipenie de om. Într-un colţ, pe o bancă, stătea o tânără cu ochii
încercănaţi. Răsucită pudic într-o parte, îşi alăpta bebeluşul. Un flăcău lat în
umeri, poate soţul, moţăia lângă ea, rezemat de perete. În penumbră, în
spatele sobei, mai era cineva, pe care Aplegatt nu-l distingea clar.
Hangiul şi-a ridicat capul, l-a observat pe Aplegatt, i-a văzut haina şi stema
Aedirnului pe piept, a încremenit. Aplegatt era obişnuit cu astfel de
întâmpinări. Ca olăcar regal, avea dreptul necondiţionat să înnopteze şi să-
şi potolească setea. Decretele regale erau clare: în orice oraş, în orice sat, în
orice han, în orice fermă, olăcarul avea dreptul să ceară un cal nou – şi vai
de capul celui care-l refuza. Desigur, mesagerul îşi lăsa propriul cal, iar
pentru cel nou iscălea o chitanţă – hangiul putea să se adreseze starostelui şi
să obţină despăgubiri. Dar lucrurile nu stăteau chiar aşa de simplu. Prin
urmare, olăcarii erau întotdeauna priviţi cu reticenţă şi teamă – o să ceară
sau nu? O să ni-l ia pe veci pe Auraş? Pe Frumuşica, pe care am hrănit-o de
mică? Pe Corbul cel alintat? Aplegatt văzuse copiii zgâlţâiţi de suspine
agăţaţi de prietenul de joacă înşeuat, adus din grajd, văzuse chipurile
adulţilor palide, marcate de un sentiment de nedreptate şi de neputinţă.
— N-am nevoie de cal nou, a zis el brusc.
I s-a părut că hangiul a scos un oftat de uşurare.
— O să îmbuc ceva, căci m-a sleit drumul, a adăugat. Ce-ai în oală?
— A mai rămas nişte supă, îndată vă dau, şedeţi colea. Înnoptaţi? Se lasă
seara de-acum.
Aplegatt s-a gândit puţin. Acum două zile s-a întâlnit cu Hansom, olăcar
vestit şi, conform poruncii, au făcut schimb de mesaje. Hansom a preluat
misiva şi un mesaj pentru regele Demawend şi a pornit în galop prin
Temeria şi Mahakam, către Vengerberg. Aplegatt, după ce a preluat poşta
pentru regele Vizimir din Redania, a luat-o spre Oxenfurt şi Tretogor. Avea
de străbătut peste trei sute de mile.
853
— Mănânc şi plec, s-a hotărât el. E lună plină, iar drumul e drept.
— Cum doreşti.
Supa era subţire şi fără gust, dar olăcarului nu-i păsa de fleacuri. Gustul era
acasă, în bucătăria nevestei, pe drum mânca ce prindea. Sorbea încet, ţinând
stângaci lingura în pumn, cu degetele învineţite de strânsura hăţurilor.
Un motan care torcea lângă sobă a ridicat brusc capul, a căscat.
— Olăcarul regelui?
Aplegatt s-a cutremurat. Întrebarea îi fusese adresată din penumbră, de
unde ieşise cel care se şi postase în picioare lângă el. Avea părul alb ca
laptele, o curea din piele pe frunte, o jachetă neagră cu ţinte de argint şi
cizme înalte. Montura sferică a spadei, care-i traversa spatele, strălucea
deasupra umărului drept.
— Încotro ţi-e drumul?
— Încotro e voia regelui, i-a răspuns Aplegatt sec. Nu răspundea niciodată
altfel la asemenea întrebări.
Bărbatul cu părul alb a tăcut un răstimp, privindu-l interogativ pe olăcar.
Avea chipul anormal de palid şi ochii straniu de întunecaţi.
— Voia regelui, i-a spus el în cele din urmă, cu o voce aspră, uşor răguşită,
te face să te grăbeşti, nu? Negreşit, eşti nerăbdător s-o iei din loc.
— Ce te priveşte pe tine? Cine eşti tu ca să mă zoreşti pe mine?
— Nu sunt nimeni, a zâmbit bărbatul cu plete înfiorător de albe. Şi nu te
zoresc. Dar, în locul tău, m-aş urni de-aici cât mai degrabă. N-aş vrea să
păţeşti ceva rău.
Şi pentru astfel de afirmaţii Aplegatt avea un răspuns pregătit. Scurt şi la
obiect. Calm şi inofensiv, dar care amintea în mod explicit pe cine slujeşte
olăcarul regal şi ce riscă cel care îndrăzneşte să se atingă de un fir de păr
de-al său. Dar în vocea celui cu părul alb era ceva care îl împiedica pe
Aplegatt să răspundă.
— Trebuie să-i dau un răgaz calului, jupâne. O oră, poate două.
— Înţeleg, a consimţit el, apoi şi-a ridicat capul, ascultând sunetele venite
de afară. Aplegatt şi-a ciulit şi el urechea, dar n-a auzit decât greierii.
— Odihneşte-te! i-a spus cel cu plete albe, fixându-şi centura spadei pe
piept, în diagonală. Dar nu ieşi în curte. Orice s-ar întâmpla, nu ieşi!
Aplegatt s-a abţinut să pună întrebări. Instinctiv, a simţit că ar fi mai bine.
S-a aplecat deasupra străchinii, reluând pescuirea bucăţelelor de slănină
care pluteau în supă. Când şi-a ridicat capul, bărbatul cu plete albe nu mai
era în încăpere.
854
După un moment s-au auzit din curte un nechezat de cal şi un ropot de
copite.
Trei bărbaţi au intrat în han. La vederea lor, hangiul a început să şteargă
ulcica mai repede. Femeia cu bebeluşul s-a apropiat de soţul somnolent, l-a
trezit cu un strigăt. Aplegatt şi-a tras uşor spre el scaunul pe care îşi ţinea
centura şi arma.
Bărbaţii s-au apropiat de tejghea, aruncându-şi ochii către muşterii şi
măsurându-i. Păşeau încet, zăngănindu-şi pintenii şi armele.
— Bine aţi venit la noi, conaşilor! şi-a dres hangiul glasul şi a tuşit. Cu ce
vă pot servi?
— Rachiu! a comandat unul mic şi îndesat, cu braţe lungi de maimuţă,
înarmat cu două săbii zerrikane atârnate cruciş pe spate. Bine, Profesore?
— Bine, cum să nu? a fost de acord celălalt bărbat, fixându-şi ochelarii cu
cristale albăstrui, şlefuite, cu ramă de aur, pe nasul strâmb. Dacă nu e
îndoită băutura cu niciun fel de ingrediente.
Hangiul le-a turnat. Aplegatt a observat că mâinile îi tremurau uşor.
Bărbaţii stăteau în picioare, cu spatele rezemat de bar şi sorbeau fără grabă
din ulcelele de lut.
— Dragă cârciumarule, i s-a adresat brusc cel cu ochelari. Presupun că
două domniţe au trecut pe-aici de curând, îndreptându-se cu mare zor spre
Gors Velen?
— Pe-aici trece multă lume… s-a bâlbâit hangiul.
— Domniţele împricinate, a continuat el încet, nu puteau trece neobservate.
Una are părul negru şi e extraordinar de frumoasă. Călăreşte un armăsar
negru. Cealaltă, mai tânără, cu părul deschis şi cu ochii verzi, are o iapă
sură. Au fost pe-aici?
— Nu.
Aplegatt i-a luat-o înainte hangiului, simţind dintr-odată un fior rece pe şira
spinării. Primejdia cu pene cenuşii. Nisipul fierbinte…
— Olăcar?
Aplegatt a dat din cap că da.
— De unde şi încotro?
— După cum e voia regelui.
— Femeile, de care întrebam adineaori, nu ţi s-au dat în cale?
— Nu.
— Prea iute-ai tăgăduit, a mârâit al treilea bărbat, un lungan uscat ca un par.
Avea părul negru şi strălucitor, de parc-ar fi fost uns cu untură. Nu prea
855
cred că nu-ţi aminteşti.
— Lasă-l, Heimo! şi-a fluturat mâna a lehamite ochelaristul. E un olăcar.
Nu ne încurcă pe noi cu nimic. Cum se cheamă popasul, cârciumarule?
— Anchor.
— La ce distanţă e de Gors Velen?
—?
— La câte mile?
— N-am stat să măsor în mile. Să tot fie vreo trei zile de mers…
— Cu calul?
— Cu căruţa.
— Hei! l-a chemat în şoaptă îndesatul, îndreptându-se şi privind prin uşa
deschisă. Uită-te, Profesore. Cine-i? Te pomeneşti că…
Grădinarul s-a uitat în curte şi i-a căzut faţa.
— Da, a fluierat. El e, cum să nu! Până la urmă, am fost norocoşi.
— Îl aşteptăm să vină.
— N-o să vină. Ne-a văzut caii.
— Ştie că noi…
— Taci, Yaxa! Parcă spune ceva.
— Aveţi de ales, a răsunat din curte o voce uşor răguşită, puternică, pe care
Aplegatt a recunoscut-o imediat. Unul dintre voi va ieşi şi-mi va spune cine
v-a năimit, apoi veţi pleca fără probleme. Sau ieşiţi toţi trei. Aştept.
— Nemernicul… a murmurat brunetul. Ştie. Ce facem?
Cu o mişcare lină, ochelaristul a pus ulcica pe tejghea.
— Ce-am fost plătiţi să facem.
Şi-a scuipat în palmă, şi-a mişcat degetele şi şi-a scos spada. Văzându-l, şi
ceilalţi doi şi-au scos spadele. Hangiul a deschis gura să ţipe, dar a închis-o
repede, în faţa ochelarilor albăstrui străpunşi de o privire glacială.
— Toată lumea stă jos, a mârâit ochelaristul. Şi să n-aud nici pâs! Heimo,
când începe, încearcă să-l ataci din spate. Hai, flăcăi, baftă! Ieşim.
A început imediat ce au ieşit. Icneli, şuturi, scrâşnete de spade. Şi apoi un
răcnet. Unul care îţi face părul măciucă.
Hangiul s-a albit la faţă, femeia încercănată a scos un urlet mut, strângându-
şi bebeluşul cu ambele mâini la piept. Motanul a sărit în picioare, şi-a arcuit
spatele, coada i s-a zburlit ca o perie. Aplegatt a sărit din scaun şi s-a
strecurat într-un colţ. Pumnalul îi era pe genunchi, dar încă nu-l scosese din
teacă.
Din curte se auzeau din nou tropăituri, şuierături, zăngănit de spade.
856
— A, tu… a urlat cineva sălbatic, iar în acel urlet, chiar dacă încheiat cu o
înjurătură urâtă, era mai multă disperare decât furie. Tu…
Şfichiuit de spadă. Şi imediat după, acel urlet imens, pătrunzător, care părea
că sparge aerul din jur. O bubuitură, de parcă ar fi căzut un sac greu cu
cereale pe podea. Apoi, ropot de copite şi nechezat de cai înspăimântaţi.
Pe podea a bubuit din nou ceva, în curte alergau paşi grei, rapizi. Femeia cu
bebeluşul s-a îndesat în soţul său, iar hangiul şi-a rezemat spatele de perete.
Aplegatt şi-a scos pumnalul, ascunzându-şi încă arma sub masă. Cel care
alerga se îndrepta direct spre han şi era de aşteptat ca, dintr-un moment în
altul, să apară în uşă. Dar, înainte să ajungă în uşă a şuierat lama unei
spade.
Omul a ţipat, apoi s-a strecurat înăuntru. A fost cât pe ce să cadă în prag,
dar nu a căzut. A făcut câţiva paşi ezitanţi, apoi s-a prăbuşit în mijlocul
camerei, săltând colbul dintre podele. A căzut cu faţa în jos, cu mâinile
inerte şi cu genunchii strânşi sub el. Ochelarii de cristal i-au alunecat pe
podea, s-au spart în mii de cioburi albăstrui. O băltoacă întunecată şi
strălucitoare s-a răspândit sub trupul său inert.
Nimeni nu s-a mişcat. Nimeni n-a scos un sunet.
Cel cu plete albe a intrat în încăpere.
Spada i-a alunecat uşor în teaca de la spate. S-a apropiat de tejghea,
nesinchisindu-se de cadavrul care zăcea pe podea. Hangiul s-a aplecat.
— Oamenii răi… a spus cel cu plete albe, cu o voce spartă.
— Oamenii răi au murit. Când vine ispravnicul, s-ar putea să pună
recompensă pe capetele lor. Lasă-l să facă ce crede de cuviinţă.
Hangiul a dat din cap cu nerăbdare.
— S-ar putea întâmpla, a continuat el după un moment, şi ca nişte camarazi
să se intereseze de soarta acestor oameni răi. Să le spui pur şi simplu că i-a
muşcat Lupul. Lupul Alb. Şi să le mai spui să privească din când în când în
urmă. Într-o zi se vor întoarce şi-l vor vedea pe Lup.

După trei zile, când a sosit la porţile Tretogorului, era trecut de miezul
nopţii. Aplegatt era furios pentru că se tot învârtise pe lângă şanţ şi răguşise
de atâta strigat – gărzile dormeau buştean şi abia se târau până la poartă. N-
a pregetat să-i înjure copios, luând-o pe firul strămoşilor până la a treia
generaţie. Mai târziu a fost încântat să-l audă pe comandantul paznicilor
care, odată trezit, completa insultele la adresa mamelor, bunicilor şi
străbunicilor. Evident, nu încăpea nici vorbă să meargă la regele Vizimir la
857
ora aceea din noapte. De fapt, şi renunţase la idee, la urma urmei, s-a gândit
că va dormi până în zori, când vor bate clopotele de dimineaţă. Se înşelase.
În loc să i se indice un loc unde să se odihnească, a fost dus de îndată la
corpul de gardă. Nu era aşteptat de castelan, ci de altcineva, un uriaş grăsan.
Aplegatt îl cunoştea – era Dijkstra, omul de încredere al regelui Redaniei.
Dijkstra olăcarul ştia asta – avea dreptul să audă mesajele destinate exclusiv
urechilor regale. Aplegatt i-a înmânat misiva.
— Ai un mesaj prin viu grai?
— Am, jupâne.
— Să-l aud!
— Demawend către Vizimir, a recitat Aplegatt, închizând ochii. Primo:
Mascaţii sunt gata pentru a doua noapte după luna plină din Cuptor.
Vegheaţi să nu-şi bage nasul Foltest. Secundo: n-o să onorez cu prezenţa
congresul şmecherilor de pe insula Thanedd, ceea ce te sfătuiesc şi pe
dumneata. Tertio: Leuţa e moartă.
Dijkstra s-a încruntat uşor, bătând cu degetele în masă.
— Iată misiva pentru regele Demawend. Şi mesajul prin viu grai… Ciuleşte
urechile şi ia aminte! Vei repeta cuvânt cu cuvânt regelui tău. Numai şi
numai lui. Ai înţeles?
— Am înţeles, jupâne.
— Mesajul este următorul: Vizimir către Demawend. Mascaţii trebuie
opriţi cu orice preţ. Cineva a trădat. Flacăra a strâns oastea în Dol Angra şi
aşteaptă doar o scânteie. Repetă.
Aplegatt a repetat.
— Bine, a dat din cap Dijkstra. Vei pleca de îndată ce răsare soarele.
— De cinci zile sunt pe drumuri, jupâne – olăcarul şi-a frecat şalele, să
dorm măcar până la amiază… Îmi îngădui, jupâne?
— Oare regele tău, Demawend, doarme acum? Oare eu dorm? Numai
pentru că ai îndrăznit să întrebi aşa ceva ai merita un pumn în bot, măi. O să
primeşti de-ale gurii, apoi îţi îndrepţi oasele în fân. Iar la răsăritul soarelui o
iei din loc. Le-am poruncit să-ţi dea un armăsar pursânge, o să vezi, goneşte
ca vântul. Şi să nu sufli o vorbă! Ia de-aici o punguţă cu un bacşiş, ca să nu
spui că Vizimir e cărpănos.
— Mulţumesc, jupâne.
— Când treci prin pădurile Pontarului, fii cu băgare de seamă! Au fost
văzute Veveriţele pe-acolo. Şi nici de tâlhari ordinari nu duce lipsă ţinutul.
— Ştiu. Am văzut acum trei zile…
858
— Ce-ai văzut?
Aplegatt a povestit iute întâmplările petrecute la Anchor. Dijkstra l-a
ascultat cu braţele puternice încrucişate pe piept.
— Profesorul, a spus el gânditor, Heimo Kantor şi Scurtul Yaxa. Vânaţi de
vrăjitor la Anchor, pe drumul care duce la Gors Velen, adică în Thanedd, la
Garstang… Şi Leuţa a murit?
— Adică?
— Nu contează. Dijkstra a privit în sus. Nu te priveşte pe tine! Odihneşte-
te. Şi în zori, la drum!
Aplegatt a mâncat ce i s-a adus, s-a întins imediat, de oboseală nici n-a mai
clipit. Înainte de revărsatul zorilor, era ieşit pe poartă. Armăsarul era într-
adevăr rapid, dar îndărătnic. Lui Aplegatt nu-i plăcea soiul ăsta de cal.
Pe spate, între şira spinării şi umărul stâng, îl sâcâia ceva insuportabil. La
fel îl pişcase un purice în timp ce dormea în grajd. Şi n-avea cum să se
scarpine.
Calul a dansat şi a nechezat. Olăcarul l-a îmboldit din pinteni şi au pornit în
galop. Timpul se scurgea.

— Gar’ean, a şuierat Cairbre, aplecându-se printre crengile copacului din

care pândea drumul. En Dh’oine aen evall a straede!
Toruviel s-a ridicat, şi-a apucat spada, şi-a ajustat-o, l-a împuns cu vârful
cizmei în coapsă pe Yaevinn, care moţăia rezemat de trunchiul unui copac
doborât de vânt. Elful a sărit şi a înjurat după ce s-a fript de la nisipul
fierbinte, pe care pusese mâna.
— Que suecc’s?
— Cal pe drum.
— Unul? Yaevinn ridica arcul şi tremura. Cairbre? Doar unul?
— Unul. Se apropie.
— Să-i venim de hac! Să fie un Dh’oine mai puţin.
— Lasă-l în pace! l-a tras de mânecă Toruviel. La ce bun? Ar fi trebuit să
mergem în recunoaştere şi apoi să ne unim într-un comando. Ne-apucăm de
ucis oameni la drumul mare? Asta-i lupta pentru libertate?
— Aşa e. Să-l lăsăm.
— Dacă-l găseşte mort, orice patrulă care trece dă alarma. Armata începe să
ne vâneze. Fac filtre şi baraje, apoi avem probleme la trecerea râului!
— Pe drumul ăsta nu vine nimeni. Până descoperă hoitul, o să fim departe.
— Călăreţul e deja departe, a zis Cairbre din copac. În loc să trăncăneşti,
859
trebuia să tragi cu arcul. De-acum nu-l mai nimereşti. E la mai bine de două
sute de paşi.
— Cu cele şaizeci de livre ale mele? Yaevinn şi-a mângâiat arcul. Cu
săgeata mea de treizeci de inci? În plus, nu sunt două sute de paşi. Numai o
sută cincizeci. Mire, que spar aen’le.
— Yeavinn, las-o baltă…
— Thaess aep, Toruviel.
Elful şi-a întors căciula să nu-l încurce coada de veveriţă atârnată de ea, şi-a
încordat repede arcul, ferm, până la ureche, a ochit cu precizie şi a eliberat
coarda.
Aplegatt nu auzise săgeata. Era o săgeată „tăcută”, special pregătită, cu
pene cenuşii, lungi şi înguste, cu coada canelată pentru a-i spori rigiditatea
şi pentru a-i diminua greutatea. Vârful cu trei lame extrem de ascuţite l-a
lovit pe olăcar în spate, între şira spinării şi umărul stâng. Lamele vârfului
erau dispuse în unghi – … penetrând trupul, vârful săgeţii s-a răsucit ca un
şurub, distrugându-i ţesuturile, secţionându-i vasele de sânge şi zdrobindu-i
oasele. Aplegatt s-a prăbuşit cu pieptul pe grumazul calului şi a alunecat la
pământ, neputincios ca un sac de lână. Nisipul de pe drum era fierbinte,
soarele ardea puternic. Însă olăcarul nu mai simţea. A murit pe loc.

860
Să spun că am cunoscut-o ar fi o exagerare. În afară de vrăjitor şi de
magiciană, nimeni n-a cunoscut-o cu adevărat. Când am văzut-o
prima dată, nu mi-a făcut o impresie prea grozavă, deşi era într-o
situaţie neobişnuită! Îi ştiam pe unii care susţineau că la prima
întâlnire au simţit imediat suflarea morţii în urma fetei. Mie totuşi mi
s-a părut destul de obişnuită, chiar dacă ştiam că nu are nimic
obişnuit – de aceea m-am străduit din răsputeri s-o observ, s-o
descopăr, să-i simt unicitatea. Dar n-am văzut nimic şi n-am simţit
nimic. Nimic din ce ar fi putut fi un semnal, o premoniţie sau o
prevestire a întâmplărilor tragice de mai târziu. A celor din pricina
cărora a avut de suferit şi pe care le-a provocat ea însăşi.

JASKIER, O jumătate de veac de poezie

861
 2
Chiar la răspântie, la capătul pădurii, erau înfipţi în pământ nouă stâlpi. În
vârful fiecăruia era câte o roată de car aşezată orizontal. Stoluri de ciori şi
corbi roiau croncănind deasupra roţilor, ciugulind şi sfâşiind leşurile legate
de roţi. Înălţimea stâlpilor şi puzderia de păsări permiteau, în realitate, doar
să presupunem că pe roţi lâncezeau rămăşiţe de nerecunoscut. Dar erau,
fără putinţă de tăgadă, morţi. Nu puteau fi nimic altceva.
Ciri a întors capul, scârbit din cale-afară. Vântul sufla din direcţia stâlpilor,
iar duhoarea cadavrelor descompuse năvălea peste răscruce.
— Splendid decor!
Yennefer s-a aplecat în şa şi a scuipat pe pământ, uitând că nu demult o
certase pe Ciri pentru un gest asemănător.
— Pitoresc şi parfumat! a adăugat. Dar de ce aici, la marginea pădurii? De
obicei, ceva de genul ăsta se înfiinţează chiar lângă zidurile târgului. N-am
dreptate, oameni buni?
— Sunt Veveriţe, nobilă coniţă, s-a grăbit să clarifice unul dintre negustorii
ambulanţi, care tocmai ajunsese la răscruce, ţinând de hăţuri calul înhămat
la o cotigă goală.
— Elfi. Acolo, sus, pe stâlpi. De-aia sunt la poalele pădurii. Ca avertisment
pentru celelalte Veveriţe.
— Asta înseamnă, l-a privit magiciana, că toţi Scoia’tael prinşi vii sunt
aduşi aici…
— Scoia’tael, coniţă, rar se prind vii, a întrerupt-o negustorul, iar atunci
sunt duşi în târg, pentru că e populat şi de neoameni. Acestora, când văd
cum sunt schingiuite Veveriţele în piaţă, le piere cheful de a li se mai
alătura. Dar, când elfii sunt ucişi în bătălii, li se aduc hoiturile aici, la
răspântie, şi sunt atârnate pe stâlpi. Uneori le aduc de departe, murdare şi
putrede deja…
— Şi când te gândeşti – a bombănit Yennefer – că ni s-a interzis practicarea
necromanţiei sub pretextul respectului faţă de maiestatea morţii şi a
rămăşiţelor trupeşti, cărora li s-ar cuveni onorare, odihnă şi ritual de
înmormântare…
— Ce vrei să spui, coniţă?
— Nimic. Să plecăm cât mai departe de aici, Ciri! Tfu, am senzaţia că mi-a

862
intrat în piele duhoarea.
— Şi eu, eeeeeee… a spus Ciri, depăşind cotiga negustorului. Mergem la
galop, bine?
— Bine… Ciri! La galop, dar nu turbat!

Curând le-a apărut înaintea ochilor târgul, mare, înconjurat de ziduri,

străjuit de turnuri cu acoperişuri ascuţite şi strălucitoare. Iar dincolo de târg
se vedea marea, verde-albăstruie, sclipitoare în razele soarelui de dimineaţă,
stropită ici-colo cu picăţelele albe ale velelor. Ciri a oprit calul la marginea
unei coaste de nisip, s-a ridicat în etrieri, inhalând cu nesaţ briza şi mirosul
mării.
— Gors Velen, i-a spus Yennefer, alăturându-i-se din urmă. Am reuşit să
ajungem. Să ne întoarcem la drumul principal.
Pe drum au mers din nou la un galop lejer, lăsând în urmă câteva care cu
boi şi oameni cu lemne în spinare. După ce au depăşit pe toată lumea şi au
rămas singure, magiciana a încetinit şi, cu un gest din cap, a oprit-o pe Ciri.
— Hai mai aproape! a îndemnat-o. Şi mai aproape! Ia frâiele şi condu-mi
calul. Am nevoie de ambele mâini.
— Dar de ce?
— Ţine frâiele, te rog!
Yennefer şi-a scos o oglinjoară de argint din desagă, a şters-o, apoi a
bălmăjit un farmec. Oglinjoara i-a ieşit din mână, s-a ridicat şi a rămas
atârnată deasupra grumazului armăsarului, chiar în faţa chipului magicienei.
Ciri a suspinat admirativ, s-a lins pe buze.
Magiciana şi-a scos un pieptene din desagă, şi-a dat jos bereta şi, în
minutele următoare, şi-a pieptănat energic părul. Ciri a rămas tăcută. Ştia
că, atunci când Yennefer se coafează, nu are voie să o deranjeze sau să o
distragă. Dezordinea pitorească şi aparenta neglijenţă a buclelor sale
lucioase şi luxuriante necesitau eforturi de lungă durată şi multă răbdare.
Magiciana a pus iar mâna pe desagă. Şi-a agăţat cerceii cu diamante la
urechi, apoi şi-a fixat brăţările pe ambele încheieturi. Şi-a dat eşarfa de la
gât, şi-a desfăcut bluza, dezvăluindu-şi gâtul şi bentiţa de catifea neagră,
împodobită cu o stea din obsidian.
— Ha, nu s-a mai putut abţine Ciri, ştiu de ce-o faci! Vrei să arăţi bine
pentru că ajungem în târg! Am ghicit?
— Ai ghicit.
— Şi eu?
863
— Ce-i cu tine?
— Vreau şi eu să arăt bine! O să-mi aranjez părul…
— Pune-ţi bereta! i-a zis aspru Yennefer, cu ochii încă în oglinjoara care
atârna deasupra urechilor armăsarului. Pune-o la locul ei. Şi ascunde-ţi
părul sub ea.
Ciri a pufnit furios, dar s-a supus imediat. De mult învăţase să distingă
tonurile şi nuanţele din vocea magicienei. Ştia când să încerce o discuţie şi
când nu.
După ce şi-a aranjat bretonul, Yennefer a scos din desagă un flaconaş de
sticlă verde.
— Ciri, i-a spus cu blândeţe, călătorim în secret. Călătoria nu s-a terminat
încă. De aceea trebuie să-ţi ascunzi părul sub beretă. La fiecare poartă a
târgului există observatori plătiţi ca să analizeze atent şi rapid călători. Ai
înţeles?
— Nu, a înfruntat-o Ciri, trăgând de frâiele armăsarului magicienei. Te-ai
făcut atât de frumoasă, de-o să le iasă ochii din cap observatorilor! Secret,
n-am ce zice!
— Ne îndreptăm, i-a surâs Yennefer, este Gors Velen. Nu trebuie să trec
neobservată în Gors Velen, ba dimpotrivă, aş spune. Cu tine e altceva. Nu
trebuie să-şi amintească nimeni de tine.
— Cei care se vor uita la tine mă vor observa şi pe mine!
Magiciana a desfăcut flaconaşul din care a ieşit un miros de liliac şi agrişe.
După ce a băgat arătătorul în borcănel, şi-a întins un pic din alifie sub ochi.
— Mă îndoiesc, i-a replicat surâzând încă misterios, că te-ar observa
cineva.

În faţa podului era un şir lung de călăreţi şi căruţe, iar trecătorii îşi aşteptau
rândul la control. Ciri bombănea, supărată de perspectiva de a aştepta mult
timp. Yennefer însă s-a îndreptat în şa şi a înaintat, privind mult deasupra
capetelor călătorilor, ce se dădeau la o parte făcându-i loc, înclinându-se cu
respect. Şi gardienii, cu mantale lungi, au observat-o imediat şi i-au făcut
cale liberă, împungându-i cu suliţele pe cei care se opuneau sau se urneau
prea lent.
— Pe-aici, pe-aici, stimată coniţă! a zis unul dintre gardieni, privind-o şi
iradiind. Mergeţi pe-aici, vă rog frumos, cu drag! Hei, pasul mai iute!
Avansaţi mai repede! Hai, la o parte, golanilor!
Comandantul corpului de gardă striga la gardieni, era grăbit, nemulţumit şi
864
supărat, dar, la vederea lui Yennefer, s-a luminat, şi-a deschis larg ochii şi
gura, a făcut o reverenţă îndoindu-se într-un arc până la pământ.
— Bun venit la Gors Velen, preafrumoasă coniţă! a mormăit el,
îndreptându-se şi privind-o. La ordinele dumitale… Oare-mi stă în puteri
să-ţi slujesc cu umilinţă? Cu ce te pot ajuta, cu o escortă? Cu o călăuză? Să
chem pe cineva?
— Nu este nevoie – Yennefer s-a îndreptat în şa, l-a privit de sus, stau puţin
în târg. Mă duc în Thanedd.
— Se-nţelege…
Soldatul sălta de pe un picior pe altul, fără să-şi ia ochii de la chipul
magicienei. Şi ceilalţi gardieni o priveau. Ciri s-a întins mândră şi-a ridicat
capul, dar şi-a dat seama că nimeni nu se uita la ea. Ca şi cum nici nu ar fi
existat.
— Se-nţelege… a repetat comandantul. În Thanedd, da… La ieşire. Înţeleg,
se-nţelege. Atunci, îţi urez…
— Mulţumesc.
Magiciana şi-a zorit armăsarul, neinteresată de urarea comandantului. Ciri a
urmat-o. Gardienii s-au aplecat când Yennefer a trecut prin dreptul lor, fără
să se sinchisească să-i arunce măcar o privire copilei.
— Nici măcar nu te-au întrebat cum te cheamă, a murmurat ea,
conducându-şi prudent iapa printre gropile de pe uliţele noroioase, alături
de Yennefer. Nici unde mergem! L-ai fermecat?
— Nu pe ei. Pe mine.
Magiciana s-a întors şi Ciri a suspinat zgomotos. Ochii lui Yennefer erau
aprinşi ca nişte văpăi violet, chipul iradia din plin frumuseţe. Orbitoare.
Provocatoare. Ameninţătoare. Şi nefirească.
— Borcănelul verde! a ghicit Ciri imediat. Ce era?
— Glamarye. Un elixir sau mai degrabă o alifie pentru ocazii speciale. Ciri,
chiar trebuie să calci prin toate bălţile de pe drum?
— Vreau să se spele copitele iepei!
— Nu a plouat de-o lună. Acestea sunt zoi şi pişat de cai, nu apă.
— O… Spune-mi, de ce-ai folosit alifia? Ai vrut atât de mult…
— Acesta este Gors Velen, a întrerupt-o Yennefer. Un târg a cărui
bunăstare se datorează în mare măsură magicienilor. Mai precis,
magicienelor. Ai văzut cu ochii tăi cum sunt tratate magicienele aici. Şi n-
am vrut să mă prezint sau să demonstrez cine sunt. Am preferat să fie
evident de la prima vedere. După casa aia roşie, facem la stânga. Mai încet,
865
Ciri, struneşte-ţi iapa, să nu loveşti vreun copil.
— Dar de ce-am venit noi aici?
— Ţi-am mai spus.
Ciri a şuierat, şi-a apăsat buzele, şi-a înfipt puternic călcâiele. Iapa a dansat,
aproape că era să intre în căruţa care trecea.
Căruţaşul s-a ridicat de pe capră, şi-a încleştat fălcile ca s-o apostrofeze,
dar, văzând-o pe Yennefer, s-a aşezat rapid şi a început o analiză
aprofundată a stării galoşilor.
— Încă una ca asta, i-a spus Yennefer, şi ne supărăm. Te comporţi ca o
capră neagră. Mă faci de ruşine.
— Vrei să mă dai la nu ştiu ce şcoală, nu? Nu vreau!
— Mai încet! Se uită lumea la noi.
— La tine se uită, nu la mine! Nu vreau să merg la nicio şcoală! Mi-ai
promis că vei fi întotdeauna cu mine şi acum vrei să mă laşi! Singură! Nu
vreau să fiu singură!
— Nu vei fi singură. Sunt multe fete de vârsta ta la şcoală. Vei avea multe
colege.
— Nu vreau colege. Vreau să fiu cu tine şi cu… Eu credeam că…
Yennefer s-a întors brusc.
— Ce credeai?
— Credeam că mergem la Geralt, a dat din cap Ciri. Ştiu bine la ce te-ai
gândit tot drumul. Şi de ce-ai suspinat azi-noapte…
— Pân-aici! a izbucnit magiciana, iar văpăile din ochii ei au făcut-o pe Ciri
să-şi ascundă chipul în coama iepei. Ai mers prea departe. Îţi reamintesc că
timpul în care mi te puteai împotrivi a apus pe veci. Asta ţi-a fost voia.
Acum trebuie să mă asculţi. Faci ce-ţi poruncesc. Ai înţeles?
Ciri a dat din cap.
— Ce-ţi voi porunci va fi cel mai bine pentru tine. Întotdeauna. Şi de aceea
mă vei asculta şi vei face tot ce-ţi spun. E limpede? Opreşte calul! Am
ajuns.
— E şcoala aceea? a mormăit Ciri ridicându-şi ochii spre faţada magnifică
a clădirii. Deja…
— Lasă vorba! Dă-te jos! Şi să te comporţi aşa cum se cuvine. Nu e o
şcoală, şcoala e în Aretuza, nu în Gors Velen. Aceasta este o bancă.
— Ce se face la bancă?
— Ia gândeşte-te! Dă-te jos! am spus. Nu în băltoacă! Lasă iapa, are cine să
se ocupe de ea. Scoate-ţi mănuşile. Nu intrăm în bancă cu mănuşi de
866
călărie. Uită-te la mine. Îndreaptă-ţi bereta. Aranjează-ţi gulerul. Îndreaptă-
te! Nu ştii ce să faci cu mâinile? Atunci, nu face nimic!
Ciri a oftat.
Personalul, care a ieşit de pe uşa clădirii în întâmpinarea lor, făcând
reverenţe peste reverenţe, era format din piticani. Ciri îi privea curios. Deşi
la fel de scunzi, îndesaţi şi bărboşi, niciunul nu semăna cu prietenul ei
Yarpen Zigrin şi nici cu „flăcăii” lui. Toţi erau cenuşii, în aceeaşi uniformă,
plictisitori. Şi smeriţi, ceea ce ar fi putut fi ultimul lucru care s-ar fi spus
despre Yarpen şi flăcăii lui.
Au intrat în clădire. Alifia magică mai acţiona, astfel încât apariţia lui
Yennefer a provocat imediat mare agitaţie, forfotă, plecăciuni, mai multe
felicitări şi declaraţii de disponibilitate în furnizarea serviciilor, cărora a
izbutit să le pună capăt doar apariţia unui pitican incredibil de gras,
îmbrăcat bine şi cu barba albă.
— Stimată Yennefer! a tunat, balansându-şi lanţul de aur ce-i atârna la gâtul
imens, mult mai jos de barba sa albă. Ce surpriză! Şi ce onoare! Te rog, te
rog, hai în birou! Şi tu nu mai sta, nu te mai holba atâta! La muncă, la
numărătoare! Wilfli, repejor, o sticlă de Castel de Neuf, anul… Ştii tu ce
an. Pas alergător! Permite-mi, Yennefer! O adevărată bucurie să te văd.
Arăţi… Ei, la naiba, îţi taie răsuflarea!
— Şi tu, i-a zâmbit magiciana, te ţii bine, Giancardi.
— Sigur. Te rog, te rog, hai în birou! Nu, nu, domniţele mai întâi. Ştii
drumul, Yennefer.
Biroul era întunecos şi plăcut răcoros, în aer plutea un parfum ce-i amintea
lui Ciri de scribul din turn, Jarre, un miros de cerneală, pergament şi praf ce
acoperea mobilierul din stejar, tapiseriile şi cărţile vechi.
— Stai jos, te rog!
Bancherul a tras un fotoliu greu de la masă pentru Yennefer, i-a aruncat o
privire curioasă lui Ciri.
— Dă-i o carte, Molnar! i-a zis magiciana, observându-i privirea. Îi plac
cărţile. O să stea în capul mesei şi n-o să ne deranjeze. Nu-i aşa, Ciri?
Ciri a considerat că n-are rost să confirme.
— Carte, hî, hî… a repetat piticanul, apropiindu-se de comodă. Ce-avem
aici? Cartea veniturilor şi a cheltuielilor… Nu, nu asta. Taxe vamale şi
portuare… nici. Împrumuturi şi rambursări? Nu. Ce caută asta aici? Naiba
ştie… Dar poate că e bună. Te rog, drăguţă!
Cartea se intitula Physiologus şi era foarte veche şi jerpelită. Ciri a întors cu
867
grijă coperta şi câteva pagini. Lucrarea i-a captat imediat interesul, pentru
că era despre monştri şi fiare misterioase şi era plină de gravuri. În clipele
următoare, a încercat să-şi împartă curiozitatea între carte şi conversaţia
magicienei cu piticanul.
— Ai vreo scrisoare pentru mine, Molnar?
— Nu.
Bancherul i-a turnat vin lui Yennefer, apoi lui însuşi.
— N-au mai venit altele, a adăugat. Ţi-am trimis-o pe ultima acum mai bine
de-o lună, aşa cum am stabilit.
— Le-am primit, mulţumesc. A fost, din întâmplare… cineva interesat de
scrisori?
— Nu aici, zâmbi Molnar Giancardi. Dar te duci la ţinta potrivită, draga
mea. Banca Vivaldi m-a informat confidenţial că scrisorile erau urmărite.
Filiala din Vengerberg a detectat, de asemenea, o încercare de urmărire a
operaţiilor din contul dumitale privat. Unul dintre angajaţi s-a dovedit a fi
necinstit.
Piticanul s-a oprit şi s-a uitat la magiciană pe sub sprâncenele stufoase. Ciri
a ciulit urechile. Yennefer tăcea, jucându-se cu steaua ei din obsidian.
— Vivaldi, a continuat bancherul, vorbind mai încet, n-a putut sau n-a vrut
să ancheteze cazul. Lucrătorul nelegiuit şi necinstit a căzut într-o groapă
când era beat şi s-a înecat. Un accident nefericit. Păcat! Prea rapid, prea
grăbit…
— Pagubă-n ciuperci! şi-a umflat buzele magiciana. Ştiu cine e interesat de
scrisorile şi de contul meu, ancheta lui Vivaldi nu ar fi adus nicio lumină.
— Dacă aşa credeţi… Giancardi şi-a scărpinat barba. Te duci în Thanedd,
Yennefer? La congresul mondial al magicienilor?
— Da.
— Pentru a hotărî soarta lumii?
— Să nu exagerăm!
— Umblă diferite zvonuri, a spus sec piticanul. Şi se petrec diferite lucruri.
— Ce fel de lucruri, dacă nu sunt indiscretă?
— Începând de anul trecut, a explicat Giancardi, mângâindu-şi barba, se
observă mişcări ciudate în politica fiscală… Ştiu că nu-ţi pasă…
— Vorbeşte!
— Impozitele personale şi hibernale, precum şi taxele percepute direct de
autorităţile militare au fost dublate. Toţi negustorii trebuie să plătească
suplimentar pentru trezoreria regală „zeciuiala”, o taxă de afacere, o zecime
868
din fiecare profit. Piticanii, gnomii, elfii şi hobbiţii plătesc în plus taxe de
vot şi de fum mai mari. Dacă desfăşoară o activitate comercială sau de
producţie, li se mai pune în cârcă o donaţie obligatorie „nonumană”, care se
ridică la zece la sută. În acest fel, plătesc mai mult de şaizeci la sută din
venitul meu la trezorerie. Banca mea, inclusiv toate filialele oferă celor
Patru Regate şase sute de grivne pe an. Pentru informare: este de aproape
trei ori mai mare decât cotizaţia plătită regelui de un duce sau conte cu o
avere uriaşă.
— Oamenii nu plătesc donaţia către armată?
— Nu. Plătesc doar taxele hibernale şi taxele de vot.
— Prin urmare, a dat din cap magiciana, piticanii şi ceilalţi neoameni
finanţează campania desfăşurată prin păduri împotriva Scoia’tael. Mă
aşteptam la aşa ceva. Dar ce au a face impozitele cu congresul din
Thanedd?
— După întâlnirile importante, a murmurat bancherul, întotdeauna se
întâmplă ceva. De data asta, sper să fie altfel. Mă bazez pe congresul vostru
pentru a opri asta. Aş fi foarte bucuros, de exemplu, dacă aceste creşteri
ciudate de preţ ar înceta.
— Vorbeşte mai clar!
Piticanul s-a aplecat în fotoliu aşezându-şi degetele pe burta acoperită de
barbă.
— Lucrez în profesia mea de o bună bucată de timp, a spus el. Destul
pentru a lega unele modificări de preţ cu unele fapte. Iar recent preţul
pietrelor scumpe a crescut. Pentru că a crescut cererea pentru ele.
— Banii gheaţă sunt transformaţi în giuvaieruri pentru a evita pierderile
datorate fluctuaţiilor cursului de schimb şi parităţii monedelor?
— Într-adevăr. Pietrele au un mare avantaj. Într-un buzunar, o punguţă de
câteva uncii de briliante corespunde valorii de aproximativ cincizeci de
grivne, pe când suma monedelor are o greutate de douăzeci şi cinci de livre
şi ocupă mulţi saci. Cu o punguţă în buzunar fugi mult mai repede decât cu
un sac în spinare. Şi ai ambele mâini libere, ceea ce nu este de ici, de colo.
Cu o mână poţi să-ţi ţii nevasta, iar cu cealaltă, dacă e nevoie, o poţi pârli
pe alta.
Ciri a chicotit uşor, dar Yennefer a făcut-o să tacă imediat cu o privire
ameninţătoare.
— Aşadar, a ridicat capul, sunt unii care se pregătesc deja să scape cu fuga.
Şi aşa, de curiozitate, încotro?
869
— Nordul îndepărtat e cel mai popular. Hengfors, Kovir, Poviss. Pe lângă
faptul că sunt mai departe, aceste ţări sunt neutre şi au relaţii bune cu
Nilfgaardul.
— Am înţeles.
Zâmbetul maliţios nu a dispărut de pe buzele vrăjitoarei.
— Deci, cu diamantele în buzunar, cu soţia de mână şi spre Nord, a
continuat… Oare n-o fi prea devreme? A, ce mai contează? Ce se mai
scumpeşte, Molnar?
— Bărcile.
— Ce?
— Bărcile, a repetat piticanul rânjind. Toţi constructorii de ambarcaţiuni de
pe coastă fac bărci, comandate de intendenţii armatei regelui Foltest. Ei
plătesc bine şi plasează constant comenzi noi. Dacă ai capital liber,
Yennefer, investeşte în bărci. Afacere de aur. Faci canoe din stuf şi scoarţă
de copac, dar întocmeşti factură pentru bărci din pin de cea mai înaltă
calitate şi împarţi profitul jumi-juma’ cu intendenţii…
— Lasă gluma, Giancardi! Spune despre ce e vorba.
— Aceste bărci, a spus răbdător bancherul, privind în tavan, sunt
transportate spre Sud. La Sodden şi Brugge, pe Jaruga. Dar, din câte ştiu eu,
nu se folosesc pentru pescuitul în râu. Sunt ascunse prin pădurile de pe
malul drept. Se pare că armata se antrenează ceasuri întregi cum să se
îmbarce şi să debarce. Deocamdată pe uscat.
Yennefer şi-a muşcat buza.
— Dar de ce unii se grăbesc să ajungă în Nord? Jaruga este în Sud.
— Există o teamă bine întemeiată, a mormăit piticanul, privind-o pe Ciri, că
regele Emhyr var Emreis nu va fi încântat să audă că ambarcaţiunile
menţionate mai devreme au fost lansate la apă. Unii oameni cred că o astfel
de lansare îl va mânia pe Emhyr şi atunci ar fi mai bine să se afle cât mai
departe de graniţa nilfgaardiană… La naiba, doar până la recoltare! Când se
termină recoltatul, pot răsufla uşuraţi. Dacă e să se întâmple ceva, să nu se
întâmple înainte de recoltare.
— Să fie recoltele în hambare, a spus Yennefer încet.
— Aşa e. E greu să duci caii la păşunat pe mirişte, iar fortăreţele cu
hambare pline pot rezista unui asediu mai mult timp… Vremea e de partea
ţăranilor şi recolta se arată bună… Da, vremea este cu adevărat minunată,
ce mai la deal, la vale. Soarele încălzeşte, ciupercile în zadar aşteaptă
ploaia… Iar în Dol Angra Jaruga e foarte puţin adâncă… E uşor de trecut
870
cu piciorul. În ambele sensuri.
— De ce în Dol Angra?
— Sper – bancherul şi-a mângâiat barba, sfredelind-o pe magiciană cu o
privire ascuţită şi pătrunzătoare – că pot avea încredere în tine?
— Poţi, întotdeauna, Giancardi. Nu s-a schimbat nimic.
— În Dol Angra, a zis piticanul încet, sunt Lyria şi Aedirn, care se află într-
o alianţă militară cu Temeria. Doar nu-ţi închipui că Foltest cumpără bărci
şi are de gând să le folosească de unul singur?
— Nu, a spus răspicat magiciana. Nu-mi închipui. Mulţumesc pentru
informaţii, Molnar. Cine ştie, poate că ai dreptate? Poate că la congres
totuşi vom putea influenţa soarta lumii şi a oamenilor care trăiesc în această
lume?
— Nu uitaţi de piticani! s-a înclinat Giancardi. Şi de băncile lor.
— Vom încerca. Dacă o să vină vorba despre…
— Te ascult cu atenţie.
— Am cheltuieli, Molnar. Şi, dacă iau ceva din contul Vivaldi, poate din
nou cineva o să sfârşească prin înec, aşa că…
— Yennefer, a întrerupt-o piticanul, ai credit nelimitat la mine. Pogromul
de la Vengerberg a avut loc cu mult timp în urmă. Poate că l-ai uitat, dar eu
nu-l voi uita niciodată. Niciunul din familia Giancardi nu-l va uita. Cât îţi
trebuie?
— O mie cinci sute de oreni temerieni, transferaţi la filiala lui Cianfanelli în
Ellander, pentru templul lui Melitele.
— S-a făcut. Un transfer simpatic, donaţiile pentru temple nu sunt
impozitate. Ce altceva?
— Cât costă taxele anuale de şcolarizare la şcoala din Aretuza?
Ciri a ciulit urechile.
— O mie două sute de coroane novigradiene, a spus Giancardi.
— E şi o taxă de înscriere, ceva în jur de două sute.
— S-a scumpit, la naiba!
— Toate s-au scumpit. Adeptelor nu le lipseşte nimic, locuiesc în Aretuza
ca nişte prinţese. Şi pe seama lor trăieşte jumătate din târg, croitori,
pantofari, cofetari, furnizori…
— Ştiu. Să depui două mii în contul şcolii. Anonim. Cu indicaţia că e plata
pentru înscriere şi pentru taxele de şcolarizare… Pentru o adeptă.
Piticanul şi-a scos tocul, a privit-o pe Ciri, a zâmbit cu înţelegere. Ciri,
prefăcându-se că citeşte din carte, asculta cu atenţie.
871
— Asta-i tot, Yennefer?
— Trei sute de coroane novigradiene pentru mine, bani gheaţă. Voi avea
nevoie de cel puţin trei rochii pentru a merge în Thanedd.
— De ce ai nevoie de bani gheaţă? Îţi dau un cec bancar. De cinci sute. Şi
preţurile ţesăturilor importate au crescut, la naiba, doar tu nu porţi lână sau
in. Iar, dacă ai nevoie de ceva, pentru tine sau pentru viitoarea adeptă a
şcolii din Aretuza, magazinele şi depozitele mele sunt deschise.
— Mulţumesc. La ce procent ne înţelegem?
— Procentul, a ridicat piticanul capul, l-ai plătit familiei Giancardi în
avans, Yennefer. În timpul pogromului de la Vengerberg. Să nu mai
vorbim!
— Nu-mi plac datoriile astea, Molnar.
— Nici mie. Dar eu sunt un negustor, un pitican de afaceri. Ştiu ce
înseamnă un angajament. Ştiu valoarea lui. Repet, nu mai vorbim despre
asta. Poţi să consideri lucrurile pe care le-ai cerut ca şi realizate. Precum şi
un lucru pe care nu l-ai cerut.
Yennefer a ridicat din sprâncene.
— Un vrăjitor care ţi-e apropiat, a chicotit Giancardi, a vizitat recent
Dorianul. Mi s-a spus că a împrumutat o sută de coroane de la un cămătar.
Cămătarul lucrează pentru mine. O să-i şterg datoria, Yennefer.
Magiciana i-a aruncat o privire lui Ciri.
— Molnar, i-a spus ea rece, nu-ţi băga nasul unde nu-ţi fierbe oala! Mă
îndoiesc că mă consideră în continuare apropiată, iar, dacă va afla despre
ştergerea datoriei, mă va urî şi mai mult. Îl cunoşti doar, este obsesiv de
cinstit. A fost în Dorian de mult?
— Să tot fie vreo zece zile. Apoi a fost văzut la Maly Łęg. De acolo, am
aflat, s-a dus la Hirundum pentru că avea o comandă din partea fermierilor
locali. Ca de obicei, să ucidă un monstru…
— Iar pentru ucidere, ca de obicei, îi vor plăti te-miri-ce, şi-a schimbat
vocea Yennefer şi, ca de obicei, abia îi va ajunge pentru îngrijirile
medicale, dacă monstrul îl răneşte. Ca de obicei. Dacă vrei cu adevărat să
faci ceva pentru mine, Molnar, bagă-ţi nasul! Ia legătura cu ţăranii din
Hirundum şi ridică valoarea răsplăţii. Atât cât să aibă din ce să trăiască.
— Ca de obicei, a oftat Giancardi. Şi dacă află până la urmă?
Yennefer s-a uitat la Ciri, care privea şi asculta, fără nici măcar să mai
încerce să mimeze şi interesul faţă de Physiologus.
— Şi din gura cui să afle? a întrebat magiciana.
872
Ciri s-a uitat în jos. Piticanul a zâmbit cu subînţeles, şi-a mângâiat barba.
— Înainte de a ajunge în Thanedd, te abaţi prin Hirundum? Din întâmplare,
bineînţeles?
— Nu. Nu mă abat. Să schimbăm subiectul, Molnar, a zis magiciana şi s-a
uitat în zare.
Giancardi îşi netezea din nou barba şi se uita la Ciri. Copila şi-a lăsat capul
în jos, a tuşit uşor şi s-a balansat în scaun.
— Aşa este, a confirmat el. E timpul să schimbăm subiectul. Dar, din câte
se vede, pupila ta s-a plictisit de carte… şi de conversaţia noastră. Iar ce aş
vrea să discutăm acum ar plictisi-o şi mai mult, bănuiesc… Soarta lumii,
soarta piticanilor din lumea asta, soarta băncilor lor sunt un subiect
plictisitor pentru fete, viitoare absolvente de Aretuza… Las-o să zboare un
pic de sub aripile tale, Yennefer. Las-o să facă o plimbare prin oraş…
— O, da! a strigat Ciri.
Magiciana s-a încruntat şi a deschis gura să protesteze, dar s-a răzgândit.
Ciri nu era sigură, însă părea că asupra hotărârii avusese putere o clipire
lentă, care însoţise propunerea bancherului.
— Să arunce şi fata o privire la minunile vechii cetăţi Gors Velen, a
adăugat Giancardi, zâmbind larg. Are nevoie de puţină libertate înainte
de… Aretuza. Iar noi o să putem vorbi despre anumite chestiuni…
personale. Stai liniştită, nu sugerez ca fata să meargă singură, chiar dacă
este un oraş sigur. Îi voi da un tovarăş şi protector. Unul dintre funcţionarii
mei mai tineri…
— Îmi pare rău, Molnar – Yennefer nu i-a răspuns la zâmbet –, dar nu cred
că în zilele noastre, chiar şi într-un oraş sigur, compania unui pitican…
— Nici măcar nu mi-a trecut prin minte, a vorbit Giancardi, că e un pitican.
Scribul despre care vorbesc este fiul unui negustor respectabil, om pe de-a-
ntregul, ca să mă exprim aşa. Credeai că angajez doar piticani aici? Hei,
Wifli! Cheamă-l pe Fabio aici, repejor!
— Fără tâmpenii de care să-ţi fie ruşine după aceea, Ciri, i-a şoptit
magiciana, apropiindu-se şi aplecându-se uşor. Iar în faţa scribului, gura
cusută, ai înţeles? Promite-mi că ai grijă la fapte şi la cuvinte! Nu da din
cap! Promisiunea se face cu glas tare.
— Promit, coniţă Yennefer.
— Uită-te din când în când după soare. Te întorci la amiază, întocmai. Şi
dacă… Nu, nu cred că cineva te va recunoaşte. Dar, dacă ai să vezi că te
priveşte prea lung cineva…
873
Magiciana s-a scotocit prin buzunar, a scos un mic crisopraz scrijelit cu
rune, şlefuit în formă de clepsidră.
— Pune-ţi-l în trăistuţă! Să nu cumva să-l pierzi! Dacă trebuie… Îţi
aminteşti vraja? Dar, discret, activarea are ecou puternic, iar amuleta trimite
vibraţii la mare distanţă. Dacă cineva din jurul tău este sensibil la magie, o
să baţi şi mai tare la ochi în loc să te faci nevăzută. Aha… Ia şi de-aici…
Dacă vrei să-ţi cumperi ceva.
— Mulţumesc, coniţă Yennefer.
Ciri şi-a pus amuleta şi monedele în trăistuţă, privindu-l atent pe băiatul
care se grăbea să ajungă în birou. Era pistruiat, iar părul şaten, ondulat îi
cădea pe gulerul înalt al uniformei cenuşii de scrib.
— Fabio Sachs! l-a prezentat Giancardi. Băiatul s-a înclinat politicos.
— Fabio, aceasta este domniţa Yennefer, venerabilul nostru oaspete şi o
clientă respectabilă. Iar această domnişoară, eleva dânsei, doreşte să
viziteze oraşul. Vei însoţi-o, îi vei servi drept îndrumător şi protector.
Băiatul s-a înclinat din nou, de data aceasta în mod clar spre Ciri.
— Ciri, ridică-te te rog! i-a spus Yennefer rece.
S-a supus, uşor surprinsă, pentru că ştia că politeţea nu-i cere neapărat să se
ridice. Dar a înţeles imediat. Scribul arăta ca de seama ei, dar era mai mic
decât ea la statură.
— Molnar, a întrebat magiciana, cine trebuie să aibă grijă de cine? Nu
puteţi da această sarcină cuiva ceva mai răsărit?
Băiatului i-a năvălit sângele în obraz şi l-a privit întrebător pe director.
Giancardi a dat din cap aprobator. Scribul s-a înclinat din nou.
— Stimată coniţă, i s-a adresat liniştit şi fără timiditate, poate nu sunt
răsărit, dar te poţi baza pe mine. Cunosc bine oraşul, cartierul şi toată zona.
Mă voi ocupa de această domniţă cum voi şti eu mai bine. Iar când eu,
Fabio Sachs Junior, fiul lui Fabio Sachs, fac ceva cum ştiu eu mai bine,
atunci… nimeni nu mă întrece.
Yennefer l-a privit o clipă, apoi s-a întors spre bancher.
— Felicitări, Molnar! i-a spus. Te pricepi să-ţi alegi angajaţii. În viitor, poţi
să stai liniştit cu scribul tău tânăr. Într-adevăr, clopotul sună bine când e
lovit. Ciri, te încredinţez lui Fabio, fiul lui Fabio, pentru că este bărbat
serios şi demn de încredere.
Băiatul s-a înroşit până la rădăcina părului şaten. Ciri a simţit că se
îmbujorează şi ea.
Piticanul a deschis o casetă şi a răscolit printre monedele grele:
874
— Fabio, ai aici jumătate de nobel şi trei… şi două cincane, în cazul în care
domniţa ar avea vreo dorinţă. Dacă nu, le aduci înapoi. Gata, puteţi porni.
— La amiază, Ciri, i-a amintit Yennefer. Niciun moment mai târziu.
— Ştiu, ştiu.
— Mă numesc Fabio, s-a prezentat băiatul, coborând pe scări şi ieşind în
stradă. Iar tu te numeşti Ciri, nu-i aşa?
— Da.
— Ce vrei să vizitezi în Gors Velen, Ciri? Strada principală? Aleea
Orfevrierilor? Portul maritim? Sau poate piaţa şi iarmarocul?
— Toate.
— Avem timp doar până la prânz, s-a îngrijorat băiatul… Cel mai bine e să
mergem în piaţă. Azi e zi de târg, vezi acolo o mulţime de lucruri
interesante! Dar mai întâi urcăm până la zidul de pe care se zăresc tot golful
şi faimoasa insulă Thanedd. Ce zici?
— Să mergem.
Uliţa era împânzită de căruţe trase de cai şi boi, de butoaie rostogolite de
dogari, peste tot zor şi hărmălaie. Ciri a fost ameţită de forfotă şi agitaţie – a
coborât trotuarul din lemn călcând strâmb şi a intrat până la glezne în noroi
şi bălegar. Fabio a vrut să o ia la braţ, dar s-a retras violent.
— Pot merge şi singură!
— Să mergem, atunci! Acum ne aflăm pe strada principală a târgului. Se
numeşte Kardo şi leagă cele două porţi, Principală şi Maritimă. Pe aici se
ajunge la primărie. Vezi turnul cu giruetă de aur? Aceea este primăria. Şi
acolo unde atârnă un semn colorat e cârciuma „Sub corsetul descheiat”.
Dar, uau… nu mergem acolo. Ne vom duce mai departe, pe-aici o să
scurtăm drumul prin piaţa de peşte, care se află pe strada Circulara.
Au ajuns pe o alee care i-a dus direct la o piaţetă pătrată, sugrumată între
zidurile caselor. Piaţeta era înţesată de tarabe, putini şi poloboace şi duhnea
tare a peşte. Tămbălău şi viermuială, negustorii şi muşteriii se târguiau în
gura mare, încercând să acopere strigătele pescăruşilor ce roiau deasupra
capului. Pisicile lâncezeau la poalele zidurilor, prefăcându-se că nu sunt
interesate câtuşi de puţin de peşte.
— Coniţa ta, a spus dintr-odată Fabio, făcând slalom printre tarabe, e foarte
severă.
— Ştiu.
— Nu ţi-e rudă apropiată, nu? Se vede de la o poştă!
— Ei, da? Şi?
875
— E foarte frumoasă, a zis Fabio cu sinceritatea dezarmantă, crudă şi
dezinvoltă a unui tânăr.
Ciri s-a făcut arc, dar, înainte de a-l potopi pe Fabio cu remarci sarcastice la
adresa pistruilor şi înălţimii lui, băiatul a tras-o printre căruţe, butoaie şi
tarabe, explicându-i în acelaşi timp că turnul care domina piaţeta era numit
Turnul Hoţilor şi că pietrele folosite la construirea lui provin de pe fundul
mării, iar copacii care se cultivă sub el poartă numele de platani.
— Eşti atât de zgârcită la vorbă, Ciri! i-a spus brusc.
— Eu? s-a prefăcut surprinsă. Deloc, nu! Doar ascult cu atenţie ceea ce
spui. Ai un mod de a povesti foarte interesant, ştii? Voiam doar să te
întreb…
— Ascult. Întreabă-mă!
— E departe… târgul Aretuza?
— E foarte aproape! De fapt, nici nu e târg. Să mergem la zid, ca să ţi-l
arăt. Sunt scări, fii cu băgare de seamă!
Fortificaţia era înaltă, iar scările erau abrupte. Fabio transpira şi gâfâia, şi
nu era de mirare, pentru că vorbea întruna. Ciri a aflat că zidul din jurul
târgului Gors Velen fusese construit recent, era mult mai recent decât
aşezarea în sine, că fusese înălţat încă de elfi, înalt de treizeci şi cinci de
picioare, era prevăzut cu aşa-numite cazemate, din cărămizi din piatră
cioplită, nu din cărămidă arsă, întrucât îi conferea o rezistenţă sporită la
loviturile berbecilor.
În vârf au fost întâmpinaţi de briza răcoroasă a mării. Ciri respira adânc, cu
bucurie, după atmosfera densă, amorţită a târgului. Şi-a sprijinit coatele pe
marginea zidului, privind de sus portul ticsit de vele colorate.
— Ce-i acolo, Fabio? Ce e muntele acela?
— Insula Thanedd.
Insula părea foarte aproape. Şi nu arăta ca o insulă. Arăta ca un stâlp
stâncos, gigantic, ieşit de pe fundul mării, un imens zigurat înconjurat de un
drum spiralat, de un zigzag de scări şi terase. Terasele erau pline de
plantaţii şi grădini verzi, iar din verdeaţă, agăţându-se de stânci precum
cuiburile de rândunică, se iţeau turlele albe şi cupolele împodobite,
încoronate de clădiri înconjurate de galerii. Edificiile parcă nici nu erau
construite. Păreau sculptate în versanţii muntelui maritim.
— Totul e construit de elfi, a explicat Fabio. Se spune c-au folosit magie
elfească. Cu toate acestea, din timpuri imemoriale, Thanedd aparţine
magicienilor. Aproape de vârf, acolo unde se văd cupolele strălucitoare, se
876
află Palatul Garstang. Acolo, în câteva zile, va începe o mare întâlnire a
magicienilor. Iar acolo, uită-te, chiar în vârf, acel turn crenelat, foarte înalt,
solitar, este Tor Lara, Turnul Pescăruşului…
— Se poate ajunge acolo pe uscat? E foarte aproape.
— Se poate. Există un pod care leagă ţărmul golfului cu insula. Nu se
zăreşte de copaci. Vezi acoperişurile roşii de la poalele muntelui? Este
Palatul Loxia. Acolo duce podul. Numai prin Loxia se poate ajunge la
drumul ce duce la terasele superioare…
— Unde sunt galeriile şi podurile alea drăguţe? Şi grădinile? Cum stau
agăţate de stânci, nu cad… Ce este palatul acela?
— E Aretuza, de care m-ai întrebat. Acolo se află o şcoală faimoasă pentru
tinerele magiciene.
— Ah, aşadar, acolo… Fabio? s-a lins Ciri pe buze.
— Te ascult.
— Ai văzut vreodată tinerele magiciene care studiază la acea şcoală? În
Aretuza?
Băiatul s-a uitat la ea, vizibil uluit.
— Niciodată! Nimeni nu le vede! N-au voie să părăsească insula şi să
meargă în târg. Şi nimeni nu poate călca în şcoală. Chiar şi primarul şi
executorul judecătoresc, dacă au un caz pentru magiciene, pot merge doar
la Loxia. La cel mai mic nivel.
— Am crezut – Ciri a dat din cap cu privirea aţintită spre acoperişurile
strălucitoare ale Aretuzei – că nu e şcoală, ci închisoare. Pe insulă, pe
stâncă, deasupra prăpastiei. Închisoare, şi nimic altceva.
— Cam aşa e, a fost de acord Fabio după o clipă de reflecţie. Este destul de
greu de ieşit… Dar nu, nu e ca în închisoare. Adeptele sunt domniţe tinere,
la urma urmei. Trebuie păzite…
— De cine?
— Ei bine… Băiatul s-a fâstâcit. Ştii tu…
— Nu ştiu.
— Cred că… Oh, Ciri, nimeni nu le ţine în şcoală cu forţa. Ele însele îşi
doresc…
— Sigur – Ciri a zâmbit cu mânie –, dacă-şi doresc, n-au decât să zacă în
închisoare. Dacă n-ar fi vrut, n-ar fi putut fi închise acolo. Nu-i mare
scofală, dac-o iei la picior la timp. Înainte de a ajunge acolo, pentru că mai
târziu ar putea fi mai dificil…
— Cum aşa? Să evadeze? Şi unde să…
877
— Ele, l-a întrerupt, mai mult ca sigur că n-au unde, sărmanele. Fabio?
Unde e târgul… Hirundum?
Băiatul s-a uitat la ea surprins.
— Hirundum nu e un târg, a corectat-o. E o fermă imensă. Cuprinde livezi
şi grădini care fac legume şi fructe pentru toate aşezările din zonă. Sunt şi
iazuri unde se cresc peşti precum crapul, de exemplu…
— Cât de departe e Hirundum? În ce direcţie? Arată-mi!
— De ce vrei să ştii?
— Arată-mi, te rog!
— Vezi drumul spre apus? Unde sunt căruţele? Duce la Hirundum. Sunt
cam cincisprezece mile numai prin pădure.
— Cincisprezece mile, a repetat Ciri. Nu-i departe dacă ai un cal bun…
Mulţumesc, Fabio.
— Dar pentru ce?
— Nu contează. Acum mă duci în piaţă. Mi-ai promis.
— Hai!
Aşa îmbulzeală şi hărmălaie ca în piaţa din Gors Velen Ciri nu mai văzuse
niciodată. Piaţeta tumultuoasă prin care trecuseră de curând dădea impresia
unui templu liniştit în comparaţie cu aceasta. Piaţa era cu adevărat imensă şi
puteai, în cel mai bun caz, doar s-o priveşti de la distanţă, căci s-o străbaţi
era un miracol. Fabio, cu toate astea, a ţâşnit cu îndrăzneală prin colcăială,
trăgând-o de mână. Ciri îşi rotea capul în toate direcţiile.
Negustorii strigau, muşteriii ţipau şi mai tare, copiii pierduţi în mulţime
plângeau şi urlau. Vitele mugeau, oile behăiau, păsările cotcodăceau şi
cârâiau. Artizanii piticani băteau cu ciocanul în plăci de metal şi, când
încetau să bată ca să-şi stingă setea, începeau să înjure birjăreşte. Alămuri,
gonguri şi chimvale răsunau din mai multe locuri în piaţă, menestreli şi
trubaduri concertau prin căruţe. Ca să complice lucrurile şi mai mult, cineva
care nu se vedea în mulţime sufla încontinuu într-o surlă. Era limpede că nu
e muzician.
Ciri a sărit ca să ocolească un porc care guiţa întruna şi a dat peste nişte
coteţe cu găini. Poticnindu-se, a călcat pe ceva moale şi mieunător. S-a dat
într-o parte şi a căzut sub copitele unei dihănii uriaşe, scârboase,
dezgustătoare şi ameninţătoare, ce-i împrăştia pe oameni cu părul său.
— Ce-a fost? a icnit ea, regăsindu-şi echilibrul. Fabio?
— O cămilă. Nu te teme!
— Nu mă tem! Ce crezi?!
878
Privea în jur curioasă. Se uita cum făureau hobbiţii în faţa publicului
obiecte artizanale, din piele de capră, era captivată de frumuseţea păpuşilor
oferite spre vânzare de o pereche de semielfi. Admira obiectele de malachit
şi jasp expuse de un gnom plictisit. Cu interes şi în cunoştinţă de cauză, se
uita la spadele din atelierul armurierului. A observat câteva fete împletind
coşuri de răchită şi a concluzionat că nu poate fi nimic mai rău decât
munca.
Cel care zicea din surlă s-a oprit. Probabil fusese ucis.
— Ce miroase atât de bine aici?
— Gogoşi. Fabio şi-a pipăit tăşcuţa. Ai poftă să mănânci una?
— Am poftă să mănânc două.
Vânzătorul le-a dat trei gogoşi, a luat cincana şi le-a dat rest patru monede
de cupru, iar pe una a rupt-o în două. Ciri, revenindu-şi încet din uluire,
privea scena ruperii, înghiţind cu greu prima gogoaşă.
— Aha, de aici, a întrebat ea, luând-o pe cealaltă, vine zicala: „Nu merită
decât jumătate de bănuţ”?
— De aici. Fabio şi-a înghiţit gogoaşa. Nu sunt monede aici decât de un
ban. Nu folosiţi jumătate de ban de unde vii?
— Nu, s-a lins Ciri pe degete. De unde vin eu se folosesc ducate de aur. În
plus, s-a chinuit s-o rupă de pomană.
— De ce?
— Pentru că am poftă să mănânc a treia gogoaşă.
Gogoşile umplute cu prune acţionau ca elixirul cel mai miraculos. Ciri s-a
înveselit, iar viermuiala din piaţă n-a mai înspăimântat-o, chiar îi plăcea.
Nu l-a lăsat pe Fabio s-o tragă în spatele lui, ci l-a tras ea în locul în care era
cea mai mare îmbulzeală, unde cineva declama ceva de pe tribuna
improvizată din butoaie. Era un om bătrân şi gras. După capul ras şi
veşmintele cenuşii, Ciri l-a recunoscut ca fiind un preot rătăcitor. Mai
văzuse ca el vizitând din când în când templul lui Melitele la Ellander.
Maica Nenneke nu vorbea despre ei în alţi termeni decât „acei nebuni
fanatici”.
— Există o singură lege în lume! răcnea preotul. Legea lui Dumnezeu!
Toată natura este supusă acestei legi, întregul pământ şi tot ceea ce trăieşte
pe suprafaţa acestui pământ! Magia şi vrăjile contravin legii! Prin urmare,
vrăjitorii sunt blestemaţi, iar ziua mâniei se apropie, ziua în care focul din
cer va distruge insula păcătoasă! Apoi zidurile Loxiei, Aretuzei şi
Garstangului, în spatele cărora păgânii se adună pentru a-şi urzi intrigile!
879
Aceste ziduri vor fi ruinate…
— Şi le vor reconstrui, la naiba! a murmurat un zugrav de lângă Ciri, într-o
cămaşă pătată de var.
— Vă avertizez, oameni buni şi credincioşi, a vociferat preotul. Nu vă
încredeţi în vrăjitori, nu vă duceţi la ei, nici pentru sfaturi, nici pentru
rugăciuni! Nu vă lăsaţi înşelaţi de aspectul lor frumos sau de vorba lor
mieroasă, căci într-adevăr vă spun că aceşti vrăjitori sunt ca nişte morminte
vopsite în alb, frumoase pe dinafară şi oase putrede şi mâncate de viermi pe
dinăuntru!
— Ia uită-te la el! i-a spus o tânără cu un coş plin de morcovi. Ce tare se
crede. El e împotriva magicienilor, pentru că îi invidiază.
— Bineînţeles, a fost de acord cu ea zugravul. Ia uite, e chel ca un huhurez,
iar burdihanul îi atârnă până la genunchi. Vrăjitorii sunt drăguţi, nici graşi,
nici pleşuvi… Ce să mai spun de magiciene, ha, câtă graţie…
— Şi-au vândut sufletul diavolului pentru această splendoare! a strigat
individul cu un ciocan de pantofar la brâu.
— Eşti tâmpit, derbedeule! Dacă n-ar fi fost domniţele bune din Aretuza, ai
fi plecat cu traista-n băţ! Mulţumită lor, avem ce să înfulecăm!
Fabio a tras-o pe Ciri de mânecă, plonjând din nou într-o îmbulzeală care i-
a condus spre centrul pieţei. Au auzit bătăile tamburului şi strigătele
răsunătoare care cereau linişte. Mulţimea nu avea de gând să tacă, dar pe
cel aflat pe postamentul de lemn nu-l deranja. Avea o voce puternică şi
clară şi ştia să o folosească.
— Lume, lume, spre aducere la cunoştinţă! a urlat, derulând un sul de
pergament. Hugo Ansbach, din neamul gnomilor, e scos în afara legii,
pentru că elfii răufăcători, zişi şi Veveriţe, în casa sus-numitului au primit
pat şi de-ale gurii. La fel şi Justin Ingvar, fierarul, din neamul piticanilor,
care a forjat vârfuri de săgeţi pentru ticăloşii răufăcători mai înainte
pomeniţi. Prin urmare, pe amândoi primarul îi declară în afara legii şi
porunceşte urmărirea lor. Cine îi va prinde va primi această răsplată:
cincizeci de coroane în monede. Dar, dacă cineva le dă hrană sau adăpost,
va fi socotit vinovat şi va fi pedepsit la fel ca ei. Şi, dacă sunt găsiţi la o
fermă sau într-un sat, întregul sat sau întreaga fermă va plăti…
— Da’ cine, a strigat cineva din mulţime, ar adăposti gnomi? Căutaţi-i prin
gospodăriile lor şi o să-i găsiţi şi băgaţi-i pe toţi, toţi neoamenii, în temniţă!
— În ştreang, nu în temniţă!
Oratorul a citit în continuare anunţurile primarului şi ale consiliului local,
880
dar Ciri şi-a pierdut interesul. Era pe punctul de a părăsi mulţimea când
dintr-odată a simţit o mână pe fund. Absolut deloc accidental, ciudat şi
extrem de abil.
Spaţiul îngust se pare că făcea imposibilă întoarcerea, dar Ciri a învăţat în
Kaer Morhen cum să se mişte în locuri dificile. S-a întors şi a fost
nedumerită. În spatele ei, un tânăr preot cu capul ras i-a zâmbit arogant. Şi
ce, părea să spună zâmbetul lui, ce ai de gând să faci acum? Te vei
îmbujora drăgălaş, iar lucrurile rămân aşa, nu?
Preotul, din câte se vedea, nu avusese de-a face niciodată cu protejata lui
Yennefer.
— Ţine-ţi labele acasă, cheliosule! a izbucnit Ciri furioasă. N-ai decât să te
pişti pe tine de fund, tu… cioclu scârbos!
Profitând de faptul că preotul e prins în mulţime, că nu se putea clinti, a
vrut să-l lovească cu piciorul, dar intenţia i-a fost zădărnicită de Fabio, care
a tras-o brusc departe de preot şi de locul incidentului. Văzând că tremură
de mânie, a încercat s-o calmeze, dându-i un pumn de floricele de porumb
glazurate, în faţa cărora Ciri a uitat imediat de incident. Stăteau lângă
tejghea, într-un loc din care se vedea eşafodul cu stâlpul. Însă niciun
personaj negativ nu era la stâlp, iar eşafodul era împodobit cu ghirlande de
flori şi servea drept scenă unei trupe de muzicanţi ambulanţi, îmbrăcaţi ca
nişte papagali, care cântau după ureche la ţambal şi cimpoi, la cobză şi
lăută. O tânără brunetă, cu un şal brodat şi plin de paiete, cânta şi dansa,
scuturând tamburina şi bătând ritmic în eşafod cu vârful şi cu tocul
pantofiorilor.

O magiciană strângea ierburi din poiană, viperele au venit,

Muşcând-o s-au otrăvit, iar ea nu că n-a murit, ci a şi întinerit!

Mulţimea adunată în jurul eşafodului se prăpădea de râs şi aplauda ritmic.

Vânzătorul de clătite a aruncat o altă porţie de aluat în uleiul încins. Fabio
s-a lins pe degete şi a tras-o de mânecă pe Ciri.
Era o puzderie de dughene şi de peste tot le făcea cu ochiul ceva apetisant.
Au mai mâncat câte o prăjitură cu smântână, apoi – pe din două – o anghilă
afumată şi, pe urmă, ca să-şi dreagă gustul, au mâncat ceva foarte straniu,
prăjit, în vârf de băţ. După aceea, s-au oprit la butoaiele de varză şi au
pretins că vor să guste ca să cumpere mai mult. După ce au mâncat pe
săturate şi au spus că nu mai cumpără, vânzătorul ambulant le-a strigat că
881
sunt nişte căcăcioşi.
Au mers mai departe. De restul banilor, Fabio a cumpărat un coş de pere
bergamote.
Ciri s-a uitat spre cer, dar a socotit că nu e încă amiaza.
— Fabio? Ce-o fi în corturile şi dughenele de-acolo, de lângă zid?
— Diferite distracţii. Vrei să vezi?
— Vreau.
În faţa primului cort erau numai bărbaţi, se sprijineau de pe un picior pe
altul, vizibil excitaţi. Din interior răsunau acorduri de flaut.
— „Bruneta Leila… a descifrat cu greu Ciri inscripţia strâmbă de pe prelată
– îşi dezvăluie toate tainele trupului în dans”… Ce tâmpenie, ce taine…
— Hai să mergem mai departe, a îndemnat-o Fabio, îmbujorându-se uşor.
O, uite, aici e interesant. Un clarvăzător prezice viitorul. Mai am doi groşi,
ne-ar ajunge…
— Nu merită, a spus Ciri. Ce mai profeţie, pentru doi groşi! Pentru a
prezice, trebuie să fii profet. Clarviziunea este o mare artă. Chiar şi în
rândul magicienelor, cel mult una din o sută are astfel de puteri…
— Surorii mele mai mari, a contrazis-o băiatul, i s-a prezis că se va mărita
şi chiar aşa a fost. Nu te bosumfla, Ciri. Hai să ne vedem viitorul…
— Nu vreau să mă mărit. Nu vreau să-mi ştiu viitorul. E năduşeală şi vine
miros de tămâie din cort, nu intru. Dacă vrei, du-te singur, eu te-aştept. Nu
ştiu, zău, la ce-ţi trebuie ghicit? Ce vrei să ştii?
— Ei bine… s-a bâlbâit Fabio. Mai ales, dacă o să… Să călătoresc. Aş vrea
să călătoresc. Să văd lumea…
O s-o vadă, s-a gândit Ciri, având senzaţia că se învârte tot cu ea. O să
navigheze pe corăbii mari, cu pânze… O să ajungă pe tărâmuri pe care
nimeni nu le-a mai văzut în faţa ochilor… Fabio Sachs, descoperitorul…
Va boteza cu numele lui un cap, de la capătul continentului, care
deocamdată nu are nume. La cincizeci şi patru de ani, având o soţie, un fiu
şi trei fiice, va muri departe de casă şi de rude… Din cauza unei boli care
azi încă nu are nume…
— Ciri! Ce-i cu tine?
Şi-a şters faţa cu mâna. Avea impresia că e scufundată în apă, că iese la
suprafaţă înotând de pe fundul unui lac adânc şi îngheţat.
— Nu-i nimic… a murmurat ea, privind în jur şi recuperându-şi cunoştinţa.
Mi se-nvârteşte capul… De la zăpuşeală. Şi de la tămâia din cort…
— Mai degrabă de la varză, a contrazis-o serios Fabio. Am mâncat atât de
882
mult, nu trebuia. Şi pe mine… îmi clocoteşte burta.
— Eu n-am nimic! şi-a ridicat capul cu demnitate Ciri, simţindu-se, de fapt,
mai bine. Gândurile care mi-au zburat prin cap ca un vârtej au dispărut în
uitare. Hai, Fabio! Să mergem mai departe.
— Vrei o pară?
— Bineînţeles că vreau.
La poalele zidului, un grup de adolescenţi jucau sfârleaza pe bani. Vârful
era învelit cu grijă cu un şnur, trebuia tras cu îndemânare, ca o plesnitură de
bici, pentru a-i imprima o mişcare de rotaţie, astfel încât să se rostogolească
pe câmpurile trasate cu cretă. Ciri îi bătuse la sfârlează pe aproape toţi
băieţii din Skellige, precum şi pe toate adeptele din templul lui Melitele. Îi
încolţise deja ideea de a se alătura jocului şi de a le lua derbedeilor nu
numai paralele, ci şi pantalonii scurţi peticiţi şi răspeticiţi, când atenţia i-a
fost brusc atrasă de strigăte puternice.
La capătul şirului de corturi şi dughene era înghesuită între zid şi o scară de
piatră o prelată întinsă pe nişte pari dispuşi în semicerc. Între doi pari era
intrarea, păzită de un bărbat înalt, ţeapăn, ciupit de vărsat de vânt, îmbrăcat
într-o haină matlasată şi pantaloni vărgaţi, cu ciubote de marinar. În faţa lui
se îngrămădea un grup de oameni. După ce îi aruncau plictisiţi în mână
câteva monede, oamenii dispăreau unul după altul în spatele prelatei.
Ciupitul strecura banii într-o cutie mare, pe care o zornăia strigând aspru.
— La mine, oameni buni! La mine! Veţi vedea cu ochii voştri cea mai
groaznică fiinţă creată de zei! Groază şi grozăvie! Un basilisc viu, spaima
veninoasă a deşerturilor zerrikane, diavolul întrupat, mâncător nesătul de
oameni! N-aţi mai văzut încă aşa un monstru, lume, lume! Proaspăt prins,
adus cu corabia de pe marea Korab! Ia uitaţi-vă, ia uitaţi-vă cu ochii voştri
la basiliscul viu şi nevătămat, pentru că n-o să-l mai vedeţi nicăieri şi
niciodată! Ultima ocazie! Aici, la mine, numai pentru trei cincane!
Moşnegii şi copiii numai pentru două cincane!
— Ha! a spus Ciri, îndepărtând o viespe de pe pară. Basilisc? Viu? Trebuie
să-l văd. Până acum l-am văzut doar în gravuri. Haide, Fabio!
— Nu mai am bani…
— Am eu. Plătesc şi pentru tine. Hai, fără frică!
— Şase, te rog. Ciupitul s-a uitat la cincanele aruncate în palmă. Trei
cincane de căciulă. E mai ieftin pentru femeile cu copii.
— El – Ciri a arătat spre Fabio cu para în mână – este un copil. Iar eu sunt o
babă.
883
— E mai ieftin pentru babele cu un copil în braţe, a mârâit. Fii drăguţă şi
mai pune două cincane sau daţi-vă la o parte şi daţi-le voie altora să treacă.
Grăbiţi-vă, oameni buni! Mai sunt doar trei locuri libere!
Dincolo de prelatele prinse de pari, oamenii se înghesuiau într-un inel dens
care înconjura o platformă de scânduri, pe care se afla o cuşcă acoperită cu
un covor. După ce au intrat şi ultimii spectatorii care au completat publicul,
ciupitul a sărit pe platformă, a luat un baston şi a ridicat covorul cu el. O
duhoare scârboasă de reptilă a invadat aerul. Între spectatori s-a stârnit o
rumoare, s-au îndepărtat uşor.
— Faceţi bine, oameni buni, a spus ciupitul, şi nu staţi prea aproape, că e
primejdios!
În cuşcă, vizibil prea strâmtă pentru ea, zăcea o şopârlă mare, acoperită cu
solzi de culoare închisă şi cu desene ciudate. Când ciupitul a lovit cuşca cu
bastonul, reptila a început să se dea de ceasul morţii, să-şi hârşâie solzii de
gratiile cuştii, să-şi întindă gâtul lung şi să şuiere pătrunzător, dezvelindu-şi
dinţii conici ascuţiţi, albi, în contrast puternic cu solzii închişi la culoare,
pliaţi în jurul botului. Audienţa a oftat zgomotos în cor. A fost acompaniată
de lătratul strident al unui căţel lăţos, ţinut în braţe de o femeie cu alură de
negustoreasă ambulantă.
— Uitaţi-vă bine, oameni buni! a strigat ciupitul. Şi bucuraţi-vă că aşa ceva
nu trăieşte prin părţile noastre! Acesta este un basilisc monstruos din
îndepărtata Zerrikania! Nu vă apropiaţi, nu vă apropiaţi, pentru că, chiar şi
dintr-o cuşcă închisă, vă poate otrăvi cu răsuflarea lui!
Ciri şi Fabio şi-au croit, în cele din urmă, drum prin inelul publicului, până
în faţă.
— Basiliscul, a continuat ciupitul de la înălţime, sprijinindu-se în baston ca
un gardian într-o halebardă, e cea mai veninoasă fiară din lume! Căci
basiliscul este regele viperelor! Dacă ar fi mai multe basiliscuri, lumea s-ar
duce de râpă! Din fericire, monstrul e foarte rar, deoarece este zămislit
dintr-un ou clocit de cocoş. Cum ştim cu toţii, oameni buni, nu orice cocoş
cloceşte ouă, ci numai cei scârnavi, care îşi pun târtiţa la bătaie, ca găinile.
Spectatorii au izbucnit în râs, ca un cor, la gluma anterioară sau mai
degrabă posterioară. Doar Ciri nu râdea, ci urmărea tot timpul cum se
zvârcoleşte fiinţa speriată de zgomot, lovind gratiile cuştii şi muşcându-le,
străduindu-se în zadar să-şi desfacă membranele sfâşiate ale aripilor în
cuşca prea strâmtă.
— Ouăle fecundate de un asemenea cocoş, a continuat ciupitul, trebuie
884
făcute de o sută unu şerpi veninoşi! Iar când basiliscul eclozează…
— Nu e niciun basilisc! a zis Ciri, muşcând din bergamotă.
Ciupitul s-a uitat la ea pieziş.
— …când eclozează basiliscul, după cum spuneam, a continuat el, atunci
mănâncă toţi şerpii din cuib, le absoarbe veninul, fără să păţească nimic.
Înmagazinează atâta venin, încât poate ucide nu numai cu dinţii sau numai
cu atingerea, ci şi doar cu răsuflarea! Iar dacă un cavaler călare străpunge
basiliscul cu suliţa, veninul urcă de-a lungul armei omorându-i pe loc şi pe
călăreţ, şi pe cal!
— Ba nu-i adevărat, l-a contrazis Ciri tare, scuipând o sămânţă.
— E adevărul gol-goluţ! a protestat ciupitul. Omoară şi calul, şi călăreţul!
— Exact!
— Taci din gură, fetiţo! a apostrofat-o negustoreasa cu căţelul. Ia, nu-ţi mai
băga tu nasul! Vrem să ascultăm şi să ne minunăm!
— Ciri, opreşte-te! i-a şoptit Fabio, trăgând-o într-o parte.
Ciri a bombănit ceva întinzându-şi mâna în coş după altă pară.
— Înaintea basiliscului – a ridicat vocea ciupitu, dornic să acopere
rumoarea crescândă a spectatorilor – nici bine nu i se aude fâşâitul, că toate
vietăţile o iau la sănătoasa. Toate animalele, chiar şi balaurul, da’ ce spun
eu, crocodilul chiar şi crocodilul, pfui, e cel mai groaznic, cine l-a văzut
ştie. O singură vietate nu se teme de basilisc, şi anume beica. Când dă peste
monstru în deşert, beica fuge mâncând pământul prin pădure, unde caută
nişte ierburi cunoscute numai de ea şi le mănâncă. Apoi veninul basiliscului
n-o mai poate ataca, pe când muşcătura ei poate fi cauzatoare de moarte…
Ciri a pufnit în râs, a ţuguiat buzele şi a scos un zgomot prelung şi
neobişnuit.
— Hei, deşteapta pământului! n-a mai răbdat ciupitul. Dacă nu-ţi place,
valea! Nu eşti obligată să asculţi sau să te uiţi la basilisc!
— Nu-i niciun basilisc.
— Serios? Şi atunci, ce este, domniţă Ştietot?
— Un vyvern, a afirmat Ciri, aruncând codiţa perei şi lingându-şi degetele.
Un vyvern obişnuit. Un pui mic, flămând şi murdar. Doar un vyvern şi-atât.
În Graiul mai Vechi: wyvern.
— O, ia te uită! a strigat ciupitul. Cu ce fată isteaţă şi educată avem de-a
face! Ia mai tacă-ţi fleanca, că de nu…
— Hei, gata! a intervenit un tinerel blond, cu o baretă de catifea şi cu o
mantie fără stemă, ţinând după umeri o fată delicată şi fragilă, într-o rochie
885
de culoarea caisei. Uşurel, dresorule! N-o ameninţa pe nobila domniţă, că
faci cunoştinţă cu spada mea! Ca să nu mai spun că ceva pute a înşelătorie
aici!
— Ce înşelătorie, tinere cavaler? a zis sugrumat ciupitul. Minte mucoasa
asta… Adică am vrut să zic că se înşală domniţa nobilă din naştere! Acesta
este un basilisc!
— Acesta este un vyvern, l-a contrazis iar Ciri.
— Cum să fie?! E un basilisc! Ia, uita-ţi-vă bine la el, cât e de aspru, cât e
de şuierător, cum muşcă din zăbrelele cuştii! Ce dinţi are! Dantura, vă spun
eu, o are ca…
— Ca un vyvern, a făcut Ciri o grimasă.
— Dacă tot te pricepi aşa de bine, a ţintuit-o ciupitul cu o privire cu care nu
i-ar fi fost ruşine unui basilisc autentic, hai mai aproape! Vino, ca să-ţi sufle
în faţă! Ca să vadă toată lumea cum o să te trântească la pământ dintr-o
răsuflare! Hai, treci încoace!
— Cu dragă inimă!
Ciri şi-a tras mâna din mâna lui Fabio şi a făcut un pas înainte.
— Nu voi îngădui aşa ceva! s-a scandalizat junele bălai, abandonându-şi
tovarăşa de culoarea caisei şi ţinându-i calea lui Ciri. Nu se poate! Te expui
prea mult, drăguţă domniţă.
Ciri, căreia încă nu i se adresase nimeni aşa, s-a îmbujorat uşor, s-a uitat la
tinerel, şi-a fluturat genele aşa cum încercase de multe ori cu scribul Jarre.
— Nu e niciun risc, nobile cavaler, i-a zâmbit seducător, în pofida
avertizărilor lui Yennefer, care îi amintise de-atâtea ori parabola cu nebunul
şi brânza. N-o să mi se întâmple nimic. Respiraţia veninoasă nu-i decât o
născocire.
— Aş vrea – tinerelul şi-a pus mâna pe montura spadei – să fiu lângă tine.
Ca să te protejez şi să te apăr… Îmi îngădui?
— Îţi îngădui.
Ciri nu ştia de ce expresia de furie a fetei în rochie de culoarea caisei îi
dădea atâta satisfacţie.
— Eu o protejez şi o apăr! a ridicat Fabio capul şi l-a privit sfidător pe
scutier. Şi-o să mă duc cu ea!
— Oameni buni, a înălţat Ciri capul, mai multă demnitate! Nu vă
împingeţi! E loc pentru toată lumea.
Inelul de spectatori se agita şi murmura, în timp ce ea se îndrepta curajoasă
spre cuşcă, simţind în ceafă respiraţia ambilor băieţi. Vyvernul furios şuiera
886
şi se zbătea, o duhoare de reptilă îi lovea nările lui Ciri. Fabio gâfâia
zgomotos, dar Ciri nu s-a întors. S-a apropiat, şi-a întins mâna, mai avea
puţin şi atingea cuşca. Monstrul s-a năpustit asupra gratiilor, încercând să le
roadă cu dinţii. Mulţimea s-a unduit din nou, cineva a ţipat.
— Ei bine, ce spuneţi? s-a întors Ciri mândră, cu mâinile în şold. Am
murit? Oare m-a otrăvit monstrul veninos? Este ăsta basilisc cum sunt eu…
S-a oprit, văzând paloarea de pe chipurile lui Fabio şi al scutierului. S-a
întors şi a băgat de seamă că două gratii se îndoaie sub presiunea jivinei
furioase, scoţând cuiele ruginite din cadru.
— Fugiţi! a strigat ea din rărunchi. Se rupe cuşca!
Spectatorii se buluceau ţipând spre ieşire. Câţiva au încercat să treacă prin
prelată, dar s-au încurcat unii pe alţii, s-au prăvălit într-o colcăială
zumzăitoare. Scutierul a apucat-o de braţ pe Ciri chiar în momentul în care
încerca să sară în lateral, drept urmare s-au dezechilibrat, s-au clătinat şi, în
cădere, i-au pus piedică lui Fabio. Căţelul lăţos al negustoresei ambulante
lătra, ciupitul de vărsat de vânt înjura, iar fata în caisiu ţipa strident.
Gratiile de la cuşcă s-au rupt cu un scrâşnet, vyvernul a ţâşnit. Ciupitul de
vărsat de vânt a sărit de pe platformă şi a încercat să-l oprească cu bastonul,
dar dihania l-a dezarmat dintr-o singură lovitură, s-a ghemuit pe labe şi l-a
biciuit cu coada spinoasă, transformându-i obrazul ciupit de vărsat de vânt
într-un terci sângeros. Lighioana şi-a desfăcut aripile sfâşiate şi le-a
fluturat, încercând să decoleze de pe platformă pentru a se năpusti asupra
scutierului, lui Ciri şi lui Fabio. Fata în caisiu a leşinat şi a căzut lată, cu
faţa în sus. Ciri s-a încordat să facă un salt, dar şi-a dat seama că nu are
timp.
Au fost salvaţi de căţelul lăţos, desprins din mâinile negustoresei, care se
răsturnase şi se înfăşurase în fustele ei, vreo şase la număr. Lătrând subţire,
căţelul s-a aruncat spre monstru. Vyvernul a şuierat, s-a ridicat, l-a sfâşiat
cu ghearele, s-a arcuit spontan într-o mişcare şerpuitoare, şi-a înfipt dinţii în
gâtul lui. Căţelul a schelălăit sălbatic.
Scutierul s-a ridicat în genunchi, şi-a întins mâna, dar nu mai dădea de
montura spadei, pentru că Ciri fusese mai rapidă. A scos spada din teacă cu
o mişcare fulgerătoare, sărind în semirotaţie. Vyvernul s-a ridicat, capul
sfârtecat al câinelui îi atârna din botul dinţos.
Toate mişcările învăţate în Kaer Morhen, după cum se părea, Ciri le
executa de la sine, aproape fără voinţa şi participarea ei. A înjunghiat în
burtă vyvernul năucit şi imediat s-a rotit în eschivă, dar lighioana năpustită
887
asupra ei a căzut pe nisip, ţâşnindu-i sângele. Ciri a sărit peste ea, evitându-
i cu maximă dexteritate coada tremurândă şi, cu fermitate, acurateţe şi forţă
a înjunghiat-o la gât, după care a sărit în lateral din reflex, mişcare care s-a
dovedit inutilă, aplicându-i o ultimă lovitură, de această dată zdrobindu-i
şira spinării. Vyvernul s-a răsucit şi a încremenit, numai coada spinoasă se
mai unduia şi se mai zbătea, împrăştiind nisipul în jur.
Ciri i-a strecurat repede scutierului spada însângerată în mână.
— Primejdia a trecut! Le-a strigat ea mulţimii puse pe fugă şi spectatorilor
care încă se mai chinuiau să iasă din împleticeala prelatei. Monstrul a fost
ucis! Acest cavaler curajos l-a pus la pământ…
Dintr-odată, a simţit o senzaţie de sugrumare şi de vârtej în stomac, ochii i
s-au întunecat. Ceva cu o forţă teribilă o lovise atât de tare din spate, încât îi
clănţăneau şi dinţii. S-a uitat în jur dezorientată. În zadar, fusese ceva din
pământ.
— Ciri… i-a şoptit Fabio îngenunchind lângă ea. Ce-ai păţit? Pe toţi zeii,
eşti albă ca varul…
— Păcat, a îngăimat ea, că nu te vezi pe tine însuţi!
Oamenii roiau în jurul ei. Unii loveau vyvernul cu bastoane şi obiecte
contondente, alţii îl pansau pe ciupit, alţii îl aplaudau pe scutierul eroic,
curajosul ucigaş de monştri, singurul care-şi păstrase luciditatea şi
împiedicase masacrul. Scutierul o îmbrăţişa pe domniţa în caisiu, uitându-se
uluit la lama spadei, murdărită cu dâre de sânge care începeau să se usuce.
— Eroul meu… Domniţa în straie de culoarea caisei s-a trezit, şi-a aruncat
braţele în jurul gâtului lui. Salvatorul meu! Iubitul meu!
— Fabio, i-a zis Ciri cu un glas stins, văzându-i pe gardienii oraşului
împingând mulţimea, ajută-mă să mă ridic şi să ne luăm tălpăşiţa! Repede!
— Bieţii copii… o femeie corpolentă, cu pălărie, s-a uitat la ei când se
strecurau din mulţime. Aţi avut noroc. O, dacă nu era cavalerul curajos,
ochii mamelor voastre ar fi lăcrimat de mama focului!
— Ia vedeţi cine e tânărul curajos! a strigat un meşter cu şorţ de piele.
Merită o centură şi pinteni pentru fapta sa!
— Iar dresorul să fie dus la stâlp! Bastoane, bice! Un asemenea monstru în
târgul nostru, printre oameni…
— Apă, mai repede! Domniţa a leşinat din nou!
— Sărăcuţa mea Musculiţă! – negustoreasa ambulantă a zbierat, aplecată
peste ceea ce mai rămăsese din căţeluşa lăţoasă. Căţeluşa mea, sărăcuţa!
Lumeeee! Prindeţi fata, nenorocita, care a înfuriat balaurul! Unde-o fi?
888
Puneţi mâna pe ea! Nu dresorul e de vină, ci numai din cauza ei s-a petrecut
totul!
Gardienii târgului, sprijiniţi de numeroşi voluntari, au reuşit să străbată
mulţimea şi să se uite în jur. Ciri şi-a stăpânit vertijul.
— Fabio, a şoptit ea, ne despărţim. Ne întâlnim într-un moment pe străduţa
pe care am venit. Du-te! Şi, dacă cineva te opreşte şi te întreabă de mine, nu
mă cunoşti şi nu ştii cine sunt.
— Dar… Ciri…
— Du-te!
A strâns în pumn amuleta de la Yennefer şi a murmurat vraja de activare.
Vraja a acţionat rapid, exact la timp. Gardienii, care deja se împingeau spre
ea, se opreau debusolaţi.
— Ce naiba? s-a mirat unul dintre ei uitându-se, aparent, direct în ochii lui
Ciri. Unde-i? Tocmai am văzut-o, la naiba…
— Acolo, acolo! a strigat altul, arătând în partea cealaltă.
Ciri s-a întors şi s-a îndepărtat, încă tulburată şi slăbită de creşterea
adrenalinei şi de activarea amuletei. Amuleta a funcţionat exact aşa cum ar
fi trebuit: absolut nimeni nu a văzut-o şi nimeni nu a băgat-o în seamă.
Absolut nimeni. Ca urmare, înainte de a ieşi din mulţime, a fost lovită,
călcată şi îmbrâncită de nenumărate ori. Miraculos, a evitat să-i fie zdrobit
pieptul de o lădiţă de lemn, căzută dintr-un car. Ochiul ei mai avea puţin şi
era împuns cu o furcă. Vrăjile, aşa cum constatase, aveau şi ele părţile lor
bune şi rele – şi la fel de multe avantaje, ca şi dezavantaje.
Amuleta n-a mers mult. Ciri nu avea suficientă putere s-o controleze şi să
prelungească durata vrăjii. Din fericire, vraja a încetat să mai acţioneze la
momentul potrivit: când a ieşit din mulţime şi l-a văzut pe Fabio aşteptând-
o pe străduţă.
— O! i-a spus băiatul. Of, Ciri. Eşti. Mi-am făcut griji…
— De pomană. Să mergem, mai repede. E trecut de amiază, trebuie să ne
întoarcem.
— Te-ai descurcat destul de bine cu monstrul, se uita admirativ băiatul la
ea. Te-ai descotorosit repede de el! De unde ai învăţat?
— Ce? Vyvernul a fost ucis de scutier.
— Ba nu. Am văzut…
— N-ai văzut nimic! Te rog, Fabio, nu sufla niciun cuvânt nimănui.
Nimănui. Şi mai ales domniţei Yennefer. Ce-mi face, dacă află…
A tăcut.
889
— Cei de acolo, a arătat ea înapoi, către piaţă, aveau dreptate. Eu l-am
înfuriat pe vyvern… Din cauza mea…
— N-ai nicio vină, a negat Fabio. Cuşca era putredă, vai de ea! Se putea
rupe în orice moment, peste un ceas, mâine, poimâine… E mai bine că s-a
întâmplat acum, pentru că i-ai salvat…
— Scutierul i-a salvat! a strigat Ciri. Scutierul! Să-ţi intre bine în cap! Îţi
zic, dacă mă spui, te voi preschimba în… Ceva groaznic! Ştiu farmece! Te
voi vrăji…
— Hei! s-a auzit din spatele lor. Gata!
Una dintre femeile din urma lor avea părul închis la culoare, lins, ochii
strălucitori şi buzele subţiri. Purta pe umeri o mantie scurtă, din satin
purpuriu, împodobită cu blană de pârş.
— De ce nu eşti la şcoală, adepto? a întrebat-o pe Ciri rece, măsurând-o cu
o privire pătrunzătoare.
— Stai puţin, Tissaia! a intervenit cealaltă femeie, mai tânără, cu părul
deschis şi înaltă, într-o rochie verde, cu decolteu adânc. N-o cunosc. Poate
că nu este…
— Este, a întrerupt-o femeia cu părul închis. Sunt sigură că e una dintre
fetele tale, Rita. La urma urmei, nu le ştii pe toate. O fi una dintre cele care
au scăpat de la Loxia în debandada din timpul mutărilor. Să vezi cum ne
recunoaşte de îndată. Ei bine, aştept.
— Ce? s-a încruntat Ciri.
Femeia şi-a strâns buzele subţiri, ajustându-şi manşetele mânecilor.
— De la cine ai furat amuleta de camuflaj? Sau poate ţi-a dat-o cineva?
— Ce?
— Nu-mi pune răbdarea la încercare, adepto! Numele, clasa, numele
preceptoarei! Repejor!
— Ce?
— O faci pe proasta, adepto? Numele! Care ţi-e numele? Ciri îşi încleşta
dinţii, iar în ochi i se aprinsese o vâlvătaie verde.
— Anna Ingeborga Klopstock, a îngăimat ruşinată.
Femeia a ridicat mâna, iar Ciri a înţeles imediat gravitatea greşelii. O
singură dată, Yennefer, sătulă de mofturile ei, i-a demonstrat cum
funcţionează farmecul paralizant. Senzaţia era groaznică. Şi acum a fost la
fel.
Fabio a scos un strigăt mut şi s-a repezit la ea, dar cealaltă femeie, cu părul
deschis, l-a apucat de guler şi l-a anihilat. Băiatul a încercat să opună
890
rezistenţă, dar braţul femeii era tare ca fierul. Ciri nu putea să-şi mişte nici
măcar un deget. Simţea că-i cresc încet rădăcini în pământ. Femeia cu părul
închis s-a aplecat înspre ea pironindu-şi ochii strălucitori în cei ai fetei.
— Nu sunt o susţinătoare a pedepselor corporale, a spus cu o voce de
gheaţă, aranjându-şi din nou manşetele mânecilor. Dar voi face tot ce-mi stă
în putinţă ca să fii pedepsită. Nu pentru neascultare, nici pentru furtul
amuletei şi nici pentru chiul. Nici că porţi haine civile, că mergi cu un băiat
şi că vorbeşti cu el anumite lucruri despre care ţi s-a atras atenţia să nu
pomeneşti. Vei fi biciuită că n-ai fost în stare s-o recunoşti pe marea
maestră.
— Nu! a strigat Fabio. Nu-i faceţi niciun rău, nobilă domniţă! Sunt un scrib
la banca domnului Molnar Giancardi, iar fata e…
— Ciocul mic! a strigat Ciri. Cio…
Farmecul a fost aruncat rapid şi brutal. A simţit sânge în gură.
— Ei bine? l-a îndemnat cea cu părul deschis pe Fabio, eliberându-l din
strânsoare şi aranjându-i gulerul răsucit. Hai, vorbeşte! Cine-i domniţa asta
grozavă?

Margarita Laux-Antille a ieşit plescăind apa din piscină şi stropind în jur.

Ciri nu s-a putut abţine să n-o urmărească. O văzuse goală pe Yennefer de
mai multe ori şi nu-i trecea prin cap că cineva ar putea avea o siluetă mai
frumoasă. Se înşelase. La vederea trupului Margaritei Laux-Antille ar fi
crăpat de invidie până şi statuetele de marmură ale zeiţelor şi nimfelor.
Magiciana a luat ciubărul cu apă rece şi l-a turnat peste bust, înjurând
obscen şi scuturându-se.
— Hei, fetiţo! i-a făcut un semn lui Ciri. Fii drăguţă şi dă-mi un prosop! Ei,
ia nu te mai holba atât la mine!
Ciri a oftat uşor, încă ofuscată. După ce Fabio le-a dezvăluit cine era ea,
magicienele au târât-o prin jumătate de târg, făcând-o de râs. În banca lui
Giancardi, problema s-a lămurit pe loc. Magicienele şi-au cerut iertare de la
Yennefer, justificându-şi atitudinea. Ideea era că adeptele de la Aretuza
fuseseră temporar transferate la Loxia, pentru ca spaţiile şcolare să fie
transformate în săli pentru participanţii la congresul magicienilor. Profitând
de învălmăşeala din timpul mutării, mai multe adepte fugiseră din Thanedd
şi începuseră să cutreiere târgul. Margarita Laux-Antille şi Tissaia de Vries,
alarmate de activarea amuletei lui Ciri, o luaseră drept o adeptă hoinară.
Magicienele şi-au cerut iertare de la Yennefer, dar niciuna nu s-a gândit să-
891
şi ceară iertare şi de la Ciri. Yennefer, ascultându-le, se uita la Ciri, care îşi
simţea urechile arzând. Dar cel mai rău o păţise Fabio – Molnar Giancardi
îl săpunise pe băiat, de-i dăduseră lacrimile. Lui Ciri îi era milă, dar în
acelaşi timp era mândră de el – Fabio se ţinuse de cuvânt şi nu scosese nici
măcar un cuvânt despre vyvern.
Yennefer, după cum se dovedise, le cunoştea foarte bine pe Tissaia şi pe
Margarita. Magicienele au invitat-o la „Stârcul de Argint”, cel mai bun şi
mai scump han din Gors Velen, unde trăsese Tissaia de Vries când
ajunsese, întârziind astfel, din motive cunoscute doar de ea, plecarea spre
insulă. Margarita Laux-Antille, care, după cum s-a aflat mai târziu, era
rectorul Aretuzei, a acceptat invitaţia magicienei mai vârstnice şi au
împărţit o odaie un timp. Hanul era cu adevărat luxos – avea o baie proprie
la subsol, pe care Margarita şi Tissaia au închiriat-o pentru uzul lor
exclusiv, plătind o sumă frumuşică. Yennefer şi Ciri, bineînţeles, au fost
îmbiate să se bucure de baie, aşa că au alternat tuspatru săriturile în piscină
cu sauna, bârfind ore în şir.
Ciri i-a dat prosopul magicienei. Margarita i-a mângâiat uşor obrazul. Ciri a
oftat din nou şi a sărit în piscină, în apa cu parfum de rozmarin.
— Înoată ca o foculiţă, a râs Margarita, întinzându-se lângă Yennefer pe
şezlongul de lemn. Şi e graţioasă ca o naiadă. Mi-o dai, Yenna?
— De aceea am adus-o aici.
— În ce clasă trebuie să o înscriu? Ştie elementele de bază?
— Le ştie. Dar să înceapă ca toate celelalte, cu pregătitoarea. Nu-i strică.
— Bine gândit! a fost de acord Tissaia de Vries, ocupându-se cu aranjarea
ulcelelor pe masa de marmură, acoperită cu un strat de vapori condensaţi.
Bine gândit, Yennefer! Îi va fi mai uşor dacă va începe odată cu celelalte
novice.
Ciri a ţâşnit din piscină, s-a aşezat pe marginea acesteia, şi-a răsucit părul,
plescăind apa cu picioarele. Yennefer şi Margarita bârfeau leneş, din când
în când îşi ştergeau feţele cu cârpe înmuiate în apă rece. Tissaia, înfăşurată
modest într-un prosop, nu s-a alăturat conversaţiei, dând impresia că e
complet absorbită de ordonarea lucrurilor de pe masă.
— Cu umilinţă îmi cer iertare, stimabile domniţe! a exclamat de sus brusc
stăpânul invizibil al hanului. Vă rog să mă iertaţi că îndrăznesc să vă
întrerup, dar… Un ofiţer vrea s-o vadă urgent pe domniţa de Vries! Spune
că nu suferă amânare!
Margarita Laux-Antille a chicotit şi i-a făcut cu ochiul lui Yennefer, apoi şi-
892
au lăsat să le alunece prosoapele de pe sâni ca la comandă, dezvelindu-şi
şoldurile, şi au adoptat o poză destul de sofisticată şi foarte sfidătoare.
— Lasă ofiţerul să intre! a strigat Margarita, reţinându-şi râsetele. E bine
venit! Suntem gata!
— Ca nişte copii, a suspinat Tissaia de Vries, scuturând din cap. Acoperă-
te, Ciri!
Ofiţerul a intrat, dar glumele magicienelor au avut parte de un fiasco.
Ofiţerul nu s-a zăpăcit când le-a văzut, nu s-a înroşit, n-a rămas cu gura
căscată, nu s-a zgâit cu ochi rotunzi. Pentru că ofiţerul era o femeie. O
femeie înaltă, subţire, cu o cosiţă neagră groasă şi o spadă pe spate.
— Coniţă, i s-a adresat femeia uscată, arcuită uşor spre Tissaia de Vries, şi
astfel zornăindu-şi zalele. Daţi-mi voie să raportez îndeplinirea poruncii. Vă
cer îngăduinţa să mă întorc la garnizoană.
— De acord, i-a răspuns Tissaia scurt. Mulţumesc pentru escortă şi pentru
ajutor. Drum bun.
Yennefer s-a aşezat pe şezlong, uitându-se la cocarda de pe braţul
ofiţerului, cu negru, roşu şi auriu.
— Oare nu cumva te cunosc?
Ofiţerul s-a înclinat cu rigiditate, şi-a şters faţa transpirată. Baia era
fierbinte şi purta armură de zale şi un caftan de piele.
— Am fost de multe ori la Vengerberg, a spus ea, coniţă Yennefer. Mă
cheamă Rayla.
— Judecând după cocardă, te afli în slujba trupelor speciale ale regelui
Demawend?
— Da, coniţă.
— Rangul?
— Căpitan.
— Foarte bine, a râs Margarita Laux-Antille. În armata lui Demawend,
după cum constat cu satisfacţie, au început în cele din urmă să-i ridice la
rangul de ofiţer pe soldaţii care au ouă.
— Pot să plec? s-a îndreptat ofiţerul, sprijinindu-şi mâna pe montura
spadei.
— Poţi.
— Ţi-am simţit duşmănia din glas, Yenna, i-a spus Margarita după o clipă.
Ce ai cu duduia căpitan?
Yennefer s-a ridicat şi a luat două ceşti de pe masă.
— Ai văzut stâlpii de la răscruci? a întrebat-o. N-aveai cum să nu-i fi văzut,
893
n-aveai cum să nu fi simţit duhoarea leşurilor în putrefacţie. Stâlpii ăştia
sunt ideea şi munca lor. Ai ei şi ai subalternilor ei din detaşamentele
speciale. O bandă de sadici!
— E război, Yennefer. Rayla şi-a văzut de multe ori tovarăşii de arme
căzuţi vii în labele Veveriţelor. Atârnaţi de mâini în copaci, ţinte pentru
săgeţi. Orbiţi, castraţi, cu picioarele arse pe ruguri. Atrocităţile comise de
Scoia’tael sunt demne de Falka însăşi.
— Nici metodele detaşamentelor speciale nu sunt departe de metodele
Falkăi. Dar nu despre asta e vorba, Rita. Nu mă înduioşează soarta elfilor,
ştiu ce înseamnă războiul. Ştiu şi cum se câştigă războaiele. Datorită
soldaţilor care, cu convingere şi devotament, se jertfesc pentru apărarea
ţării, pentru apărarea gospodăriilor lor. Nu datorită celor ca Rayla,
mercenari care luptă pentru bani, care nu pot şi nu vor să se sacrifice. Nici
măcar nu ştiu ce înseamnă sacrificiul. Şi, chiar dacă află, îl dispreţuiesc.
— Lasă-i naibii cu sacrificiul şi dispreţul lor! Ce ne pasă? Ciri, pune-ţi ceva
pe tine şi sari să ne mai aduci o carafă! Am chef să mă îmbăt azi.
Tissaia de Vries a oftat, scuturând din cap. Ceea ce nu i-a scăpat atenţiei
Margaritei.
— Din fericire, a chicotit, nu mai suntem în şcoală, dragă maestră. Ne e
permis să facem ce ne place.
— Chiar şi în prezenţa unei viitoare adepte? a întrebat-o Tissaia sardonic.
Eu, când eram rector în Aretuza…
— Ne aducem aminte şi încă cum, a continuat Yennefer cu un zâmbet.
Chiar dacă am vrea, n-avem cum să uităm. Du-te după carafă, Ciri!
Sus, aşteptând carafa, Ciri a asistat la plecarea ofiţerului şi a gărzii sale
formate din patru soldaţi. Le-a urmărit cu curiozitate şi admiraţie atitudinea,
îmbrăcămintea şi armele. Rayla, căpitanul cu cosiţă neagră, se certa cu
stăpânul hanului.
— N-am de gând să aştept până în zori! Ce-mi pasă că porţile sunt închise!
Vreau să fiu imediat în spatele zidurilor! Ştiu că hanul are poterna lui în
spatele grajdurilor! Îţi poruncesc s-o deschizi!
— Regulamentul…
— Ei, rahat cu mac! Execut poruncile maestrei de Vries!
— Bine, căpitane, nu mai striga atâta. Îţi deschid…
Poterna menţionată s-a dovedit a fi o trecere îngustă, solidă, care ducea
direct dincolo de zidurile târgului. Până când i-a fost adusă carafa, Ciri a
văzut poterna deschisă, precum şi pe Rayla şi garda sa ieşind în noapte.
894
A căzut pe gânduri.

— Ei bine, în sfârşit, s-a bucurat Margarita, nu-i sigur dacă văzând-o pe

Ciri sau carafa pe care o ducea.
Ciri a pus carafa pe masă – evident cum nu trebuia, pentru că Tissaia de
Vries a repoziţionat-o imediat. Turnând, Yennefer a stricat aranjamentul,
iar Tissaia a trebuit să o rearanjeze din nou. Ciri şi-a imaginat-o pe Tissaia
profesoară şi s-a îngrozit.
Yennefer şi Margarita s-au întors la conversaţia întreruptă, fără să uite de
carafă. Lui Ciri i-a fost clar că în curând va trebui să se ducă din nou după
alta. A căzut pe gânduri, ascultând vorbele magicienelor.
— Nu, Yenna, a scuturat din cap Margarita. Nu eşti la curent, din câte văd.
Am rupt-o cu Lars. S-a terminat. Elaine deireádh, vorba elfilor.
— Şi de-aia vrei să te îmbeţi?
— Printre altele, a spus Margarita Laux-Antille. Sunt tristă, nu mă ascund.
La urma urmei, am fost împreună patru ani. Dar a trebuit să mă despart de
el. Din coada câinelui nu faci sită de mătase…
— Mai ales, a pufnit Tissaia de Vries, uitându-se la licoarea aurie pe care o
agita în ulcică, că Lars era căsătorit.
— Asta e, s-a resemnat magiciana. Cred că n-are nicio importanţă. Toţi
bărbaţii atrăgători de vârsta mea sunt căsătoriţi, n-am ce face. Lars m-a
iubit şi mi s-a părut o vreme că… ce să spun? Voia prea mult. Îmi ameninţa
libertatea şi mă săturasem de ideea lui obsesivă de monogamie. De altfel, ţi-
am urmat exemplul, Yenna. Îţi aminteşti de discuţia din Vengerberg? Când
ai decis să te desparţi de vrăjitorul tău? Te-am sfătuit atunci să te mai
gândeşti, ţi-am spus că nu întâlneşti dragostea pe toate drumurile. Dar tot tu
aveai dreptate. Dragostea cu dragostea, iar viaţa cu viaţa. Iubirea trece…
— N-o asculta, Yennefer! a intervenit rece Tissaia. E amărâtă şi plină de
regrete. Ştii de ce nu vine la banchetul de la Aretuza? Pentru că îi e ruşine
să se arate acolo fără bărbatul cu care a fost împreună patru ani. Pe care l-a
trădat. Pe care l-a pierdut pentru că nu i-a putut aprecia dragostea.
— Oare n-ar fi mai bine să vorbim despre altceva? a sugerat Yennefer,
aparent neafectată, dar cu o voce uşor schimbată. Ciri, mai toarnă-ne! La
naiba, ce mică e carafa asta! Fii drăguţă, mai adu una!
— Adu două! a plusat Margarita râzând. Ca răsplată, vei primi şi tu o duşcă
şi privilegiul de a sta cu noi, ca să nu mai trebuiască să tragi cu urechea.
Educaţia ta începe aici, chiar acum, înainte de a ajunge la mine, la Aretuza.
895
— Educaţie! a ridicat Tissaia ochii spre tavan. Pe toţi zeii!
— Şşşt, dragă maestră! Margarita şi-a dat o palmă peste coapsa umedă,
făcând-o pe furioasa. Acum eu sunt rectorul şcolii! N-ai reuşit să mă pici la
examenele finale!
— Regret.
— Şi eu. Închipuiţi-vă! Aş fi practicat acum în particular, aşa, ca Yenna, n-
ar mai trebui să mă omor cu adeptele, să le şterg mucii de la nas
plângăcioaselor sau să-mi bat capul cu cele recalcitrante. Ciri, ascultă-mă şi
ia aminte. O magiciană acţionează mereu. Malefic sau benefic, se va vedea
mai târziu. Dar trebuie să acţionăm, să luăm cu îndrăzneală viaţa de coarne.
Crede-mă, îmi pare rău doar pentru inacţiune, indecizie şi ezitare. Faptele
săvârşite şi hotărârile luate, deşi uneori mi-au adus tristeţe şi remuşcări, nu
le regret. Uită-te la coniţa asta serioasă, care gesticulează pedant şi dă
ordine în stânga şi-n dreapta! E Tissaia de Vries, mare maestră, care a
instruit zeci de magiciene. Învăţându-le să acţioneze. Că nehotărârea…
— Las-o în pace, Rita!
— Tissaia are dreptate, i-a spus Yennefer, încă privind în colţul băii.
Încetează! Ştiu că eşti tristă din cauza lui Lars, dar nu-l transforma într-o
lecţie de viaţă. Fata mai are destulă vreme pentru astfel de lecţii. Şi oricum
nu le va învăţa la şcoală. Ciri, du-te şi umple carafa!
Ciri s-a ridicat. Era complet îmbrăcată.
Şi pe deplin hotărâtă.

— Ce? a urlat Yennefer. Cum adică? Cum a plecat?

— A poruncit… a bâiguit hangiul, aplecându-se şi împingându-şi spatele în
perete. A poruncit să-i înhămăm iapa…
— Şi tu ai ascultat-o? În loc să vii la noi să ne anunţi?
— Coniţă! Da’ de unde era să ştiu? Eram sigur că vă îndeplineşte
poruncile… Nici nu mi-a trecut prin gând…
— Tâmpitul naibii!
— Calmează-te, Yennefer! Tissaia şi-a dus mâna la frunte. Nu te lăsa
copleşită de emoţii! E noapte. N-o vor lăsa să iasă pe poartă.
— Mi-a poruncit, a şoptit hangiul, să-i deschidem poterna…
— Şi i-aţi deschis-o?
— Cu congresul ăsta, coniţă, şi-a coborât hangiul privirea, într-un târg plin
de magicieni… Oamenii se tem, nimeni nu îndrăzneşte să le stea în cale…
Cum aş fi putut s-o refuz? Ea a vorbit la fel ca dumneata, coniţă, avea
896
acelaşi glas… Şi arăta la fel… Nimeni nu a îndrăznit nici măcar s-o
privească în ochi, ce să mai vorbim de întrebări… Semăna leit cu
dumneata… Din toate punctele de vedere… Mi-a cerut toc şi cerneală şi a
scris o scrisoare.
— Dă-mi-o!
Tissaia de Vries a fost cea mai rapidă. Şi a citit cu voce tare:

Coniţă, Yennefer!
Iartă-mă. Mă duc la Hirundum pentru că vreau să-l văd pe Geralt.
Înainte de a merge la şcoală, vreau să-l văd. Iartă-mă pentru
neascultare, dar trebuie. Ştiu că mă vei pedepsi, dar nu vreau să regret
indecizia şi ezitarea. Dacă o fi să regret, măcar să fie pentru fapte şi
acţiune. Sunt o magiciană. Îmi iau viaţa de coarne. Mă întorc când pot.
Ciri

— Asta e tot?
— Mai e şi un post-scriptum:

Spune-i Ritei că nu va trebui să-mi şteargă mucii la şcoală.

Margarita Laux-Antille şi-a clătinat capul cu neîncredere. Iar Yennefer a

înjurat. Cârciumarului i s-a suit sângele la cap şi a rămas cu gura căscată.
Auzise multe înjurături la viaţa lui, dar ca astea, niciodată.

Briza sufla dinspre ţărm spre mare. Valuri de nori se repezeau spre luna
agăţată deasupra pădurii. Drumul spre Hirundum era cufundat în beznă.
Galopul devenise prea periculos. Ciri a încetinit, luând-o la trap. Nici măcar
nu-i trecea prin gând să meargă la pas. Se grăbea.
Din depărtare se auzeau tunetele furtunii care se apropia, orizontul se
lumina din când în când de la strălucirea fulgerelor care străpungeau
întunericul, conturând dinţii ferăstrăului format din vârfurile copacilor.
Îşi strunea calul. Era la o răscruce – calea se bifurca, ambele drumuri arătau
la fel.
De ce nu mi-a spus nimic Fabio despre răscruce? Dar la urma urmei nu
mai contează, nu mă rătăcesc niciodată, ştiu mereu ce direcţie să aleg…
Bine, dar de ce nu ştiu acum încotro să mă îndrept?
O formă imensă i s-a deplasat deasupra capului fără niciun foşnet. Simţea
897
că inima îi sare din piept şi i se urcă pe esofag. Calul s-a învârtit, a zvârlit şi
a pornit în galop pe drumul din dreapta. L-a oprit după o clipă.
— Nu-i decât o bufniţă obişnuită, a spus ea, încercând să se liniştească pe
ea însăşi şi calul, o simplă pasăre… N-are de ce să-ţi fie frică…
Vântul se înteţea, norii întunecaţi acopereau complet luna. Însă în faţa ei, în
perspectiva drumului care şerpuia prin pădure, era o lumină. A călărit mai
repede, nisipul zbura de sub copite.
Curând a trebuit să se oprească. Înaintea ei era o stâncă şi apoi marea de pe
fundul căreia ieşea stâlpul stâncos, negru, familiar al insulei. Din locul în
care se afla nu se puteau observa luminile din Garstang, Loxia sau Aretuza.
Vedea doar turnul solitar, înalt, care se iţea în Thanedd.
Tor Lara.
A răsunat vuietul unui tunet, iar un moment mai târziu i s-a alăturat banda
orbitoare a fulgerului, care lega norii tulburi cu vârful turnului. Tor Lara se
uita la ea cu ochii roşii ai ferestrelor, părea pentru o secundă că este un
incendiu în interiorul turnului.
Tor Lara… Turnul Pescăruşului… De ce mă înspăimântă acest nume
minunat?
Vântul sufla printre copaci, ramurile gemeau, ochii lui Ciri se îngustau,
praful şi frunzele îi plesneau obrazul. Şi-a întors iapa care fornăia şi făcea
nazuri. Şi-a recăpătat orientarea. Insula Thanedd îi indica nordul, ea trebuia
să meargă spre vest. Drumul nisipos se desluşea în beznă ca o panglică
albă, bine conturată. A luat-o la galop.
A vuit un tunet din nou, în lumina fulgerului, Ciri i-a văzut dintr-odată pe
călăreţi. Siluetele întunecate, neclare ocupau ambele părţi ale drumului. A
auzit un urlet.
— Gar’ean!
Fără să stea pe gânduri, şi-a cabrat calul, a tras de frâie, s-a întors şi a luat-o
din nou la galop. În spatele ei, răcnete, şuierături, nechezături, ropot de
copite.
— Gar’ean! Dh’oine!
Galop, ropot de copite, adiere de vânt. Tenebre în care sclipesc trunchiurile
albe ale mestecenilor de pe marginea drumului. Tunet. Fulger, în lumina
căruia doi călăreţi încercau să-i taie calea. Unul dintre ei întinde mâna, vrea
să-i ia frâiele. Are o coadă de veveriţă pe căciulă. Ciri îi dă pinteni iepei, se
apleacă şi se lipeşte de gâtul ei, iar impulsul o împinge într-o parte. În
spatele ei, răcnete, şuierături, tunet. Fulger.
898
— Spar’le, Yaevinn!
Galop, galop! Mai iute, căluţule! Tunet. Fulger. Răscruce. În stânga! Nu
mă rătăcesc niciodată. Din nou răspântie. La dreapta! La galop, căluţule!
Iute, iute!
Drumul duce în sus, nisip sub copite, calul, deşi îndemnat, încetineşte…
În vârful dealului s-a uitat înapoi. Un alt fulger ilumina drumul. Complet
gol. Şi-a ciulit urechile, dar nu putea auzi decât vântul care foşnea în
frunze. A tunat.
Nu e nimeni aici. Veveriţele… Doar o amintire de la Kaedwen.
Trandafirule de la Shaerrawedd… Totul mi s-a năzărit. Nu e niciun suflet
viu pe-aici, nimeni nu mă urmăreşte…
Vântul a plesnit-o. Vântul suflă din pământ, s-a gândit ea, şi îl simt pe
obrazul drept…
M-am rătăcit.
Fulger. În lumina lui, suprafaţa mării străluceşte pe fondul conului negru
al insulei Thanedd. Şi Tor Lara. Turnul Pescăruşului. Un turn care atrage
ca un magnet… Dar nu vreau să merg în acest turn. Mă duc la Hirundum.
Pentru că trebuie să-l văd pe Geralt.
A fulgerat din nou.
Un cal negru stătea între ea şi stâncă. Şi pe el stătea un cavaler cu coiful
decorat cu aripile unei păsări de pradă. Aripile au fâlfâit dintr-odată,
pasărea se pregătea de zbor…
Cintra!
O teamă paralizantă. Mâinile încleştate dureros pe dârlogi. Fulger.
Cavalerul negru îşi fixează calul. În locul feţei are o mască monstruoasă.
Zbatere de aripi…
Calul a luat-o la galop din proprie iniţiativă. Tenebre presărate cu fulgere.
Pădurea se termină. Plescăit sub copite, mlaştină. În spatele ei, zgomotul
aripilor unei păsări de pradă. Aproape… Tot mai aproape…
Un galop furios, ochii înlăcrimaţi de la curent. În lumina fulgerului care a
spintecat cerul, Ciri a văzut arini şi sălcii pe ambele părţi ale drumului. Dar
nu sunt copaci. Aceştia sunt slujitorii regelui Olch. Slujitorii cavalerului
negru galopează în urma ei, iar aripile păsării de pradă îi fâlfâie pe coif.
Monştrii strâmbi de pe marginile drumului îşi întind spre ea braţele
noduroase, râd sălbatic, căscând scorburile negre din trunchiuri. Ciri se
lipeşte de grumazul iepei. Crengile şuieră, îi şfichiuie faţa, i se agaţă de
haine. Trunchiurile scârţâie, trosnesc, scorburile rânjesc sardonic…
899
Leuţa din Cintra! Copilul Sângelui mai Vechi!
Cavalerul negru este chiar în spatele ei, Ciri îi simte mâna încercând s-o ia
de părul de la ceafă. Îndemnată printr-un strigăt, iapa se repede înainte, sare
peste o barieră invizibilă, se împiedică în crengi, le rupe cu trosnete, se
loveşte…
A tras frâiele, s-a sprijinit în şa, şi-a întors calul fornăitor. A strigat sălbatic,
furios. Şi-a scos spada din teacă, şi-a răsucit-o deasupra capului. Nu mai
este Cintra! Nu mai sunt copil! Nu mai sunt lipsită de apărare! N-o să te
las…
— N-o să te las! N-o să mă mai atingi! N-o să mă mai atingi niciodată!
Iapa, cu plescăieli şi clipoceli, s-a lansat în apă; îi ajungea până la burtă.
Ciri s-a aplecat, a urlat, şi-a îmboldit iapa cu călcâiele, a tras-o înapoi pe
dig. Iazurile, s-a gândit ea. Fabio spunea ceva despre iazurile de peşte. Aici
este Hirundum. M-am descurcat. Nu mă rătăcesc niciodată…
Fulger. Dincolo de care e digul, mai încolo e zidul negru, zimţat, al pădurii,
străpungând cerul ca un ferăstrău. Şi nu e nimeni. Liniştea e întreruptă doar
de vuietul vântului. Undeva în mlaştină, o raţă măcăie speriată.
Nimeni. Nu este nimeni pe dig. Nimeni nu mă urmăreşte. A fost o nălucire,
un coşmar. Amintiri din Cintra. Doar mi s-a părut pur şi simplu.
O luminiţă în depărtare. Un far. Sau un incendiu. Trebuie să fie o fermă.
Hirundum. Nu mai e mult. Încă un pic…
Fulger. Unu, doi, trei. Niciun tunet. Vântul a încetat dintr-odată. Iapa
nechează, dă din cap şi cabrează.
Pe cerul negru apare o panglică lăptoasă, rapidă, unduitoare, ca un şarpe.
Vântul suflă din nou în sălcii, ridicând de la pământ frunzele prăfuite şi
ierburile moarte.
Luminiţa îndepărtată se disipează. Se scufundă, se îneacă şi se estompează
în revărsarea unui miliard de foculeţe albastre, care sclipesc brusc şi
acoperă toată mlaştina. Iapa fornăie, nechează, se zbate ciudat pe drum, Ciri
se luptă din greu în şa.
În panglica de pe cer apar siluetele vagi ale călăreţilor. Se apropie, se pot
vedea tot mai clar. Poartă coifuri împodobite cu coarne de bivol şi pene
jumulite, iar sub ele, măşti albe, cadaverice. Stau pe scheletele cailor,
acoperite cu valtrapuri destrămate. Un vânt furios se stârneşte printre sălcii,
lamele fulgerelor taie neobosit cerul întunecat. Vântul bate din ce în ce mai
tare. Nu, nu e vântul. Este un cântec ciudat.
Cavalcada coşmarescă se întoarce, se îndreaptă direct spre ea. Copitele
900
cailor fantomatici ropotesc printre foculeţele atârnate peste mlaştini. În
fruntea cavalcadei galopează regele Prigoanei. Coiful ruginit i se bălăngăne
peste masca palidă ca moartea, perforată de alveolele orbitelor în care ard
vâlvătăi albastre. Mantia zdrenţuită îi flutură în jurul trupului. Pe pieptarul
acoperit de rugină zornăie colierul, gol ca o teacă de fasole. Odinioară erau
încrustate pietre scumpe în el. Dar i-au căzut în timpul cursei nebuneşti din
cer. Şi s-au transformat în stele…
Nu-i adevărat! Nu se poate! E un coşmar, e un vis, e o ruşine! Doar mi se
năzare!
Regele Prigoanei dă pinteni calului scheletic, izbucneşte într-un râs sălbatic
îngrozitor.
Copil al Sângelui mai Vechi! Ne aparţii! Eşti a noastră! Hai cu noi,
alătură-te prigoanei! Să prigonim până la capăt, o veşnicie, până la
sfârşitul zilelor! Tu eşti fiica noastră, fiica Haosului cu ochii de stea!
Alătură-te nouă ca să cunoşti bucuria Prigoanei! Eşti de-a noastră, eşti
dintre noi! Între noi îţi este locul!
— Nu! a ţipat ea. Plecaţi! Sunteţi morţi!
Regele Prigoanei râde, clănţănindu-şi dinţii ştirbi peste gulerul ruginit al
armurii. În orbitele măştilor cadaverice strălucesc lumini albăstrui.
Da, suntem morţi. Dar tu eşti însăşi moartea.
Ciri se agaţă de grumazul iepei. Nu trebuie s-o grăbească. Simţind
fantomele de pe urmele lor, iapa a luat-o la galop.

Bernie Hofmeier, pitican, fermier din Hirundum, şi-a ridicat capul

cârlionţat, ascultând sunetul îndepărtat al tunetului.
— E tare primejdioasă, a spus el, o furtună de-asta fără ploaie. Poate să
trăsnească undeva şi focu-i gata…
— O ploicică n-ar strica deloc, a oftat Jaskier, întinzând coardele lăutei,
pentru că aerul e aşa de uscat, de poţi să-l tai cu cuţitul… ţi se lipeşte
cămaşa de spate, ţânţarii te scot din sărite… Dar cred că tot o să toarne până
la urmă. S-a tot învârtit furtuna, ne-a tot ocolit, dar de ceva vreme se mişcă
undeva spre nord. Cred că deasupra mării.
— În Thanedd, a zis piticanul. E cel mai înalt punct din zonă. Turnul de pe
insulă, Tor Lara, atrage nenorocitul de fulger. Când fulgeră mai tare, parcă
ia foc. Te miri că nu se prăbuşeşte…
— Asta-i magie curată, a vorbit convingător trubadurul. Totu-i magic pe
Thanedd, ce mai la deal, la vale, chiar şi roca în sine. Iar magicienii nu se
901
tem de trăsnete. Ei, dar ce spun eu! Ştii, Bernie, că pot chiar să prindă
fulgere?
— Ei, şi tu de colo! De unde-ai mai scos-o, Jaskier?
— Să mă trăsnească…
Poetul s-a oprit şi s-a uitat la cer îngrijorat. Să nu mă mişc de-aici dacă te
mint. Îţi spun eu, Hofmeier, magicienii captează fulgerul. Am văzut eu cu
ochii mei. Bătrânul Gorazd, cel pe care l-au ucis mai târziu pe Dealul
Sodden, a prins un fulger în faţa mea. A luat o bucată lungă de sârmă, a
fixat-o la un capăt de vârful turnului său, iar celălalt capăt…
— Celălalt capăt al sârmei trebuie băgat într-o butelcă, a continuat cu glas
piţigăiat fiul lui Hofmeier, un pitican mic, cu un păr gros şi cârlionţat ca o
blăniţă de oaie, care se învârtea în pridvor, într-o damigeană de sticlă, din-
aia în care ţine tăticul vinul. Fulgerul intră în damigeană de-a lungul
sârmei…
— Ia treci acasă, Franklin! a ţipat fermierul la el. La somn, la nani de-
acum! E miezul nopţii şi mâine ai de lucru! Şi lasă că pun eu mâna pe tine
şi-ţi dau eu ţie şi furtuni, şi sârme! N-ai să poţi sta cu fundul pe scaun două
săptămâni! Petunia, du-l de-aici! Şi mai adu-ne nişte bere!
— Gata, ţi-ajunge! a spus Petunia Hofmeier furioasă, luându-şi fiul din
pridvor. Ai tras destul.
— Nu mă mai bate la cap! Vezi că se întoarce vrăjitorul. Oaspeţii trebuie
serviţi.
— Când s-o întoarce vrăjitorul, o să-i aduc. Lui.
— O, babă nebună! a exclamat Hofmeier, dar în aşa fel încât să nu-l audă
soţia. Aşa calici sunt toţi din neamul ei, Biberveld din Luncă, calici din
tată-n fiu… Iar pe vrăjitor nu-l mai vedem noi curând. Dacă a trecut de
iazuri, e dispărut fără urmă. N-am mai întâlnit aşa om. Ai văzut cum se uita
aseară la fete, la Cinia şi Tangerinka, când se jucau în pridvor? Avea o
privire tare ciudată. Iar acum… Nu pot să-mi iau gândul de la el, cum a
plecat ca să fie singur. Şi doar mi-a primit ospitalitatea, pentru că ferma
mea este mai răzleaţă, departe de lume. Îl cunoşti mai bine, Jaskier, spune-
mi…
— Îl cunosc?
Poetul a plesnit un ţânţar pe gât, a luat un acord la lăută, uitându-se la
siluetele negre ale sălciilor de pe malul iazului.
— Nu, Bernie. Nu-l cunosc, a explicat. Nu cred că-l cunoaşte cineva. Dar
ceva se petrece cu el, din câte văd eu. De ce să fi venit aici, la Hirundum?
902
Ca să fie mai aproape de insula Thanedd? Şi totuşi, când i-am propus ieri să
facem un drum până la Gors Velen, de unde se poate vedea Thaneddul, a
refuzat fără să stea pe gânduri. Ce l-o fi ţinând aici? Te pomeneşti că i-aţi
dat vreo comandă bănoasă?
— Da’ de unde! a negat vehement piticanul. Sincer, nici nu cred că e vreun
monstru pe-aici. Copilul care s-a înecat în iaz poate c-o fi avut vreun cârcel.
Dar toată lumea a început să se vaite că este un vodnic sau o kikimoră şi că
trebuie chemat un vrăjitor… Cât despre bani, îi dau te-miri-ce, că mi-e şi
ruşine. Ce viaţă are el? Trei nopţi după diguri, doarme ziua sau stă ca o
sperietoare în loc şi tace mâlc, se uită la copii, la casă… Ciudat! Tare
ciudat, aş spune.
— Ai spune bine.
Un fulger a străpuns cerul, iluminând gospodăria şi acareturile fermei.
Pentru o clipă, ruinele palatului elfesc din capătul uliţei au căpătat o
strălucire albă. După un moment, un bubuit de tunet s-a rostogolit peste
livezi. S-a stârnit un vânt năprasnic, stufărişul şi copacii foşneau şi se
îndoiau deasupra iazului, oglinda apei s-a încreţit şi s-a întunecat, frunzele
nuferilor se ridicau la verticală.
— Până la urmă, furtuna vine la noi, s-a uitat fermierul spre cer. Poate că
magicienii au alungat-o de pe insulă cu farmece? La Thanedd au ajuns vreo
două sute… Ce crezi, Jaskier, ce vor face acolo, la congresul lor? O să iasă
ceva bun?
— Pentru noi? Mă îndoiesc… Trubadurul şi-a trecut repede degetul mare
peste coardele lăutei. Aceste adunări sunt, de obicei, defilări de modă,
lansări de zvonuri, ocazii de bârfă şi de pus la cale şmecherii şi încurcături
interne. Se ceartă dacă să popularizeze magia sau s-o rezerve elitelor.
Certuri între cei care îi slujesc pe regi şi cei care preferă să exercite presiuni
asupra regilor de la distanţă…
— Ha! a spus Bernie Hofmeier. Parcă văd că în timpul congresului va tuna
şi va fulgera la Thanedd exact ca în timpul unei furtuni.
— Se prea poate. Dar ce ne pasă nouă?
— Ţie, nu, i-a răspuns sumbru piticanul. Tu doar zdrăngăneşti din lăută şi
mai scoţi câte-o cântare. Te uiţi la lumea din jur şi vezi numai rime şi note.
Pe când noi, nu mai departe decât săptămâna trecută, ne-au călcat varza de
două ori copitele cailor. Armata urmăreşte Veveriţele, iar ele aleargă şi
dispar, şi drumurile lor trec prin varza noastră…
— Nu-i vreme de bocit după varză, când arde pădurea, a recitat poetul.
903
— Dumneata, Jaskier, l-a privit peste umăr Bernie Hofmeier, când spui
ceva, nu se poate şti dacă să plângi, să râzi sau să-ţi tragi un şut în cur. Eu
vorbesc serios! Şi vreau să-ţi spun că vin vremuri grele. Pe toate drumurile
– puzderie de stâlpi şi spânzurători, hoituri prin poieni şi prin păduri, la
naiba, aşa o fi arătând această ţară pe vremea Falkăi. Şi cum să mai trăieşti
aşa? Ziua, oamenii regelui vin şi ne-ameninţă că, dacă ajutăm Veveriţele,
ne duc şi ne ţintuiesc la stâlpul infamiei. Iar noaptea se arată elfii şi numai
încearcă să le întorci spatele! Că îndată îţi promit poetic c-o să vezi cum
noaptea se face roşiatică. Sunt atât de poetici, că ţi se face greaţă. Şi uite-
aşa o ducem din incendiu în incendiu…
— Te bazezi pe faptul c-o să schimbe ceva congresul vrăjitorilor?
— Mă bazez. Chiar dumneata spuneai că magicienii s-au împărţit în două
partide. De-a lungul timpului, magicienii i-au temperat pe regi, au pus capăt
războaielor şi revoltelor. La urma urmei, magicienii au făcut pace cu
Nilfgaardul acum trei ani. Poate că şi acum…
Bernie Hofmeier a tăcut şi a ciulit urechea. Jaskier a înăbuşit cu mâna
coardele lăutei.
Ieşind din beznă, vrăjitorul şi-a făcut apariţia pe dig. Se îndrepta încet spre
casă. A fulgerat din nou. Când s-a auzit tunetul, vrăjitorul era deja lângă ei,
în pridvor.
— Ei, care-i treaba, Geralt? a întrebat Jaskier, pentru a întrerupe tăcerea
incomodă. Ai prins bestia?
— Nu. Noaptea asta nu-i potrivită pentru vânătoare. E o noapte tulbure.
Prea tulbure… Sunt ostenit, Jaskier.
— Stai jos, atunci! Respiră adânc.
— Nu m-ai înţeles.
— Aşa-i, a murmurat piticanul privind spre cer şi ascultând.
— E o noapte zbuciumată, ceva rău pluteşte în aer… Animalele mugesc
prin grajduri… Şi în vuietul vântului se aud strigăte…
— Prigoana Sălbatică, a spus vrăjitorul şoptit. Închide bine obloanele,
coane Hofmeier.
— Prigoana Sălbatică? s-a speriat Bernie. Fantome?
— Nu-ţi face griji! Va trece pe la înălţime. Vara se ridică mereu. Dar copiii
se pot trezi, Prigoana aduce coşmaruri. E mai bine să închizi obloanele.
— Prigoana Sălbatică, a spus uitându-se neliniştit Jaskier, face a război.
— Prostii! Superstiţie!
— Şi totuşi! Cu puţin timp înainte de atacul Nilfgaardului asupra Cintrei…
904
— Taci! l-a oprit vrăjitorul cu un gest, s-a îndreptat dintr-odată, privind în
beznă.
— Ce se petrece…
— Caii.
— La naiba! a murmurat printre dinţi Hofmeier, ridicându-se de pe bancă.
Noaptea nu pot fi decât Scoia’tael…
— Un cal, a spus vrăjitorul, ridicându-şi spada de pe bancă. Un cal
adevărat. Restul sunt fantomele Prigoanei… La naiba, nu se poate… Vara?
S-a ridicat şi Jaskier, dar îi era ruşine s-o ia la sănătoasa, pentru că nici
Geralt, nici Bernie nu par tentaţi să fugă. Vrăjitorul şi-a scos spada şi a
alergat spre dig, iar piticanul, fără să stea pe gânduri, l-a urmat, înarmat cu
o furcă. A fulgerat din nou, pe dig s-a zărit un cal galopând. Iar în spatele
calului era ceva nedesluşit, ceva ca o vâltoare neregulată, ţesută din tenebre
şi strălucire, avansând în urma calului. Ca un vârtej, ca o nălucire. Ceva
care stârnea teamă, panică, silă îţi întorcea maţele pe dos.
Vrăjitorul a strigat, ridicând spada. Călăreţul l-a observat, a accelerat
galopul, s-a uitat în spate. Vrăjitorul a strigat din nou. A tunat.
O strălucire, dar de data aceasta n-a fost un fulger. Jaskier s-a prăbuşit pe
bancă şi s-ar fi băgat sub ea, dar şi-a dat seama că nu încape. Bernie şi-a
lăsat furca să-i cadă din mână. Petunia Hofmeier, care ieşise din casă, a
scos un răcnet.
Strălucirea orbitoare s-a materializat într-o sferă diafană, în care a apărut o
figură, luând rapid contururi şi forme. Jaskier a recunoscut-o imediat.
Cunoştea acele bucle negre, şiretlice şi steaua din obsidian de pe bentiţa de
catifea. Ceea ce nu cunoştea şi nu mai văzuse niciodată înainte era chipul
ei. Chipul furiei şi al mâniei, chipul zeiţei Răzbunării, al Distrugerii şi al
Morţii.
Yennefer a ridicat mâna şi a rostit o vrajă şi, cu un şuierat, spirale
scânteietoare i s-au strecurat din palmă, străpungând cerul nopţii şi
strălucind în mii de reflexii pe suprafaţa iazurilor. Spiralele s-au înfipt ca
nişte săgeţi în vârtejul care-l urmărea pe călăreţul solitar. Vârtejul se zbătea,
iar lui Jaskier i se părea că aude ţipete fantomatice şi că distinge siluetele
halucinante ale cailor fantomatici. Le-a văzut doar o fracţiune de secundă,
pentru că vârtejul s-a contractat şi s-a prăbuşit brusc, s-a închis într-o bilă,
şi a urcat în cer, prelungindu-se într-o dâră şi târând o coadă ca de cometă
în urma sa. S-a lăsat întunericul, luminat doar de strălucirea palidă a
felinarului ţinut de Petunia Hofmeier.
905
Călăreţul şi-a tras calul în curtea din faţa casei, a zburat din şa, s-a
bălăbănit. Jaskier şi-a dat seama de îndată cine era. N-o mai văzuse
niciodată pe această fată suplă, cu părul cenuşiu. Dar a recunoscut-o
imediat.
— Geralt… a spus fata încet. Coniţă Yennefer… Îmi pare rău… A trebuit.
Ştii…
— Ciri… a răspuns vrăjitorul.
Yennefer a făcut un pas spre fată, dar s-a oprit. N-a spus nimic.
La cine se va duce oare? s-a gândit Jaskier. Niciunul dintre ei, nici
vrăjitorul, nici magiciana, nu va face niciun pas, niciun gest. La cine va
trage mai întâi? La el? La ea?
Ciri nu s-a apropiat de niciunul dintre ei. Nu putea alege. Aşa că a leşinat.

Casa era goală, piticanul cu ai lui plecaseră la lucru din zori. Ciri s-a făcut
că doarme, dar i-a auzit pe Geralt şi pe Yennefer ieşind. A alunecat din
aşternut, s-a îmbrăcat rapid, s-a furişat din cameră, i-a urmat în livadă.
Geralt şi Yennefer se îndreptau spre dig, printre iazurile albite şi îngălbenite
de nuferi. Ciri se ascundea în spatele unui zid năruit şi îi privea pe amândoi
printr-o fisură. Se gândea că Jaskier, faimosul poet, ale cărui poezii le citise
de mai multe ori, încă mai doarme. Dar se înşela. Poetul Jaskier nu dormea.
Şi a surprins-o.
— Hei, i-a spuse el, făcându-şi brusc apariţia şi chicotind, e frumos să
pândeşti şi să tragi cu urechea? Mai multă discreţie, micuţo! Lasă-i singuri.
Lui Ciri i-a năvălit sângele în cap, dar imediat şi-a apăsat buzele.
— În primul rând, nu sunt micuţă, şi-a luat inima în dinţi. Iar în al doilea
rând, poate că nu-i deranjez, nu?
Jaskier a adoptat un ton serios.
— Aşa o fi, a spus el. Cred că chiar îi ajuţi.
— Cum? În ce fel?
— Nu te preface! Ieri, ai fost foarte isteaţă. Dar pe mine nu m-ai păcălit.
Te-ai prefăcut că leşini, nu?
— Da, a îngăimat ea, întorcându-şi faţa. Yennefer şi-a dat seama, dar Geralt
nu…
— Amândoi te-au dus în casă. Mâinile lor s-au atins. Au stat la căpătâiul
patului până au mijit zorii, dar nu şi-au spus nimic unul altuia. Acum au
ieşit să vorbească pe dig. Şi te-ai hotărât să asculţi ce vorbesc… Şi să-i
pândeşti prin crăpătura din zid. Chiar trebuie să ştii ce fac ei acolo?
906
— Ei nu fac nimic acolo, s-a îmbujorat Ciri. Vorbesc puţin, atât.
— Şi tu… Jaskier s-a aşezat pe iarba de sub măr şi s-a sprijinit de trunchi,
verificând mai întâi dacă nu sunt furnici sau omizi pe el. Vrei să ştii despre
ce vorbesc, nu?
— Da… Nu! Şi la urma urmei… la urma urmei nici n-aud nimic. Sunt prea
departe.
— Dacă vrei, a surâs bardul, îţi spun eu.
— Dar tu de unde poţi să ştii?
— Ha, ha, ha! Eu, drăguţă Ciri, sunt poet. Poeţii ştiu totul despre astfel de
lucruri. Şi să-ţi mai spun ceva: poeţii ştiu mai multe despre astfel de lucruri
decât împricinaţii înşişi.
— Chiar!
— Pe cuvânt. Pe cuvântul meu de poet.
— Da? Ei bine, atunci… Atunci, spune-mi despre ce vorbesc? Explică-mi
ce înseamnă toate astea!
— Ia mai trage cu ochiul prin crăpătură şi vezi ce fac.
— Ciri şi-a muşcat buza inferioară, apoi s-a aplecat mai mult, şi-a apropiat
ochii de fisură:
— Coniţa Yennefer stă lângă salcie… Dă la o parte frunzele şi se joacă cu
steaua… Nu spune nimic şi nici măcar nu se uită la Geralt… Şi Geralt stă
lângă ea. Şi-a lăsat capul în jos. Şi spune ceva. Nu, tace. O, fir-ar… Ce
ciudat…
— E simplu ca bună ziua.
Jaskier a găsit un măr în iarbă, l-a şters de pantaloni şi a privit-o critic:
— El îi cere să-l ierte pentru vorbele sale şi diferitele fapte prosteşti. Îi cere
iertare pentru nerăbdare, pentru lipsă de încredere şi speranţă, pentru
încăpăţânare, pentru insistenţă, pentru ticăloşie şi pentru comportamentul
nevrednic de un bărbat. Îşi cere iertare pentru ceea ce n-a înţeles, pentru
ceea ce n-a vrut să înţeleagă…
— Nu se poate! s-a îndreptat Ciri, aruncându-şi bretonul de pe frunte într-o
mişcare violentă. Tu le născoceşti, sunt scorniri de-ale tale!
— Îşi cere iertare pentru ce a înţeles abia acum.
Jaskier s-a uitat la cer, iar vocea lui a preluat ritmul unor balade adevărate:
— Pentru ce ar vrea să înţeleagă, dar se teme că nu va reuşi… Şi pentru ce
nu va înţelege niciodată. Îşi cere iertare şi se căieşte… Hmm, hmm…
Sens… Conştiinţă… Destin? E banal, la naiba…
— Nu-i adevărat! a bătut din picior Ciri. Geralt nu spune aşa ceva! El… nu
907
spune nimic. Îl văd foarte bine. El stă acolo cu ea şi tace…
— Ăsta este şi rolul poeziei, Ciri. Vorbeşte despre ce nu vorbesc ceilalţi.
— Rolul tău este prost. Iar tu scorneşti tot!
— Şi ăsta este rolul poeziei. Am auzit nişte voci ridicate deasupra iazului.
Aruncă repede un ochi, ia vezi ce se întâmplă acolo.
— Geralt – Ciri s-a uitat din nou prin fisura din zid – e în picioare, cu capul
în jos. Iar Yennefer se răsteşte la el. Ţipă şi-şi agită braţele. Ce înseamnă
asta?
— Floare la ureche: Jaskier s-a uitat din nou la norii de pe cer. Acum îi cere
ea iertare lui.

908
Aşa că te iau ca să te ţin şi să te păstrez, pentru un destin frumos sau
urât, la bine şi la rău, ziua şi noaptea, în boală şi în sănătate, pentru
că mi-eşti dragă din toată inima şi jur să te iubesc pe veci, până când
moartea ne va despărţi.
Formula antică a căsătoriei

Ştim prea puţin despre dragoste. Dragostea este ca o pară. Para este
dulce şi are o anumită formă. Încercaţi să definiţi forma perei.
JASKIER, O jumătate de veac de poezie

909
 3
Geralt avea motive să bănuiască – şi bănuia – că banchetele magicienilor
erau diferite de sărbătorile şi petrecerile muritorilor de rând. Totuşi, nu se
aştepta ca diferenţele să fie atât de mari şi atât de esenţiale.
Propunerea lui Yennefer de a o însoţi la banchetul ce precede congresul
magicienilor a fost o surpriză pentru el, dar nu l-a dat pe spate. Nu era
prima propunere de acest fel. Odinioară, când locuiau împreună şi totul
mergea strună între ei, Yennefer îşi dorea să fie la congrese şi convenţii în
compania lui. Atunci însă el o refuza ferm. Era convins că printre magicieni
putea fi tratat, în cel mai bun caz, ca un ciudat sau ca o curiozitate, iar în cel
mai rău caz, ca un intrus sau ca un paria. Yennefer îi lua peste picior
temerile, dar nu insista. Pentru că insistase atât de mult în alte situaţii, încât
se zguduia casa, iar paharele se făceau ţăndări, iar hotărârile lui Geralt erau
de nezdruncinat.
De data asta, a fost de acord. Fără să stea pe gânduri. Propunerea a venit
după o discuţie lungă, sinceră şi plină de emoţii. Discuţia i-a apropiat din
nou, le-a îndepărtat umbra conflictelor vechi şi le-au dat uitării, le-a topit
gheaţa suferinţei, mândriei şi încăpăţânării. După discuţia de pe digul din
Hirundum, Geralt ar fi fost de acord cu orice propunere a lui Yennefer. N-ar
fi refuzat-o, nici dacă i-ar fi propus să viziteze iadul pentru a bea o ulcică de
catran fierbinte în compania unor demoni aprinşi.
Şi mai era şi Ciri, fără de care nu s-ar fi purtat nicio discuţie, n-ar fi avut loc
nicio întâlnire. Ciri, de care, după spusele lui Codringher, se interesase un
magician. Geralt spera că prezenţa sa la congres l-ar putea provoca pe
magician şi l-ar forţa să acţioneze. Dar nu i-a zis lui Yennefer.
Din Hirundum s-au dus direct în Thanedd, el, ea, Ciri şi Jaskier. Mai întâi s-
au oprit în complexul imens al palatului Loxia, situat la poalele versantului
sud-estic al muntelui. Palatul era burduşit de invitaţii la congres şi de
persoanele însoţitoare, dar s-a găsit imediat cazare pentru Yennefer. Şi-au
petrecut toată ziua în Loxia. Geralt a discutat toată ziua cu Ciri, Jaskier a
umblat de colo-colo ca să adune şi să împrăştie bârfe, iar magiciana a
probat şi ales câteva ţinute. Iar când s-a lăsat seara, vrăjitorul şi Yennefer s-
au alăturat procesiunii colorate, care se deplasa spre Aretuza – la palatul în
care avea loc banchetul. Iar acum, în Aretuza, Geralt era uluit şi emoţionat,

910
deşi îşi promisese că orice s-ar întâmpla, nu se va lăsa nici uimit şi nici
emoţionat de nimic nici în ruptul capului.
Vasta sală centrală a palatului era dispusă în forma literei „T”. Partea cea
mai lungă avea ferestre înguste şi nemaipomenit de înalte, ajungând
aproape până la bolta sprijinită pe coloane. Bolta era, de asemenea, foarte
înaltă. Atât de înaltă, încât cu greu se distingeau detaliile frescelor care o
împodobeau, în special sexul nudurilor, acestea fiind cel mai repetat motiv
pictural. La ferestre erau vitralii care trebuie să fi costat o adevărată avere,
dar, cu toate acesta, în sală se simţea un curent. Geralt se mira cum de nu se
sting lumânările, însă, după o observaţie mai atentă, nu s-a mai mirat.
Candelabrele erau magice şi poate chiar iluzorii. Lumina, în orice caz, era
puternică, incomparabil mai puternică decât cea pe care ar fi dat-o
lumânările.
Când au intrat, peste o sută de oameni dansau deja înăuntru, în sală, după
cum estima vrăjitorul, putea să încapă cel puţin de trei ori mai multă lume,
chiar dacă în mijloc, aşa cum se obişnuia, mesele erau aşezate în formă de
potcoavă. Dar nu era o potcoavă tradiţională. Părea că se va sărbători în
picioare, rătăcind perseverent de-a lungul zidurilor decorate cu tapiserii,
ghirlande şi fanioane fluturânde pe la mijlocul lor. Erau rânduri de mese
lungi sub tapiserii şi ghirlande. Iar pe mese, printre compoziţii florale
fanteziste şi sculpturi de gheaţă fabuloase, mâncăruri sofisticate erau
îngrămădite pe platouri rafinate. Privind mai atent, Geralt a înţeles că
fantezia era de proporţii, mult mai amplă decât la fantezia descoperită la
mâncare.
— Nu există nicio masă, a constatat el posomorât, netezindu-şi caftanul
negru, cu garnitură argintie, scurt şi strâns în talie, de care îi făcuse rost
Yennefer. Un astfel de caftan, fiind ultimul strigăt al modei, era numit
dublet. Vrăjitorul nu ştia de unde provine acest nume. Şi nici nu ţinea să
ştie.
Yennefer nu a reacţionat. Geralt nici nu se aştepta la o reacţie, ştia bine că
magiciana nu reacţiona la asemenea declaraţii. Dar el nu a renunţat. A
continuat să se lamenteze. Voia doar să cârcotească.
— Nu există nici muzică. Şi ce curent afurisit mă trage! N-ai unde să stai. O
să mâncăm şi-o să bem în picioare?
Vrăjitoarea l-a fulgerat cu privirea sa violetă.
— Da, i-a confirmat ea neaşteptat de calmă. Mâncăm în picioare. Oricum,
ştii bine că opririle prelungite la masă sunt considerate lipsite de tact.
911
— Voi încerca să le fac cu tact, a bodogănit el. Cu atât mai mult cu cât nu
prea ai la ce să te opreşti cu adevărat din câte văd eu.
— Băutul peste măsură e considerat o mare lipsă de tact, şi-a continuat
Yennefer prelegerea, ignorându-i bodogăneala. Evitarea conversaţiei e
considerată o lipsă de tact de neiertat…
— Şi, a întrerupt-o el, dacă slăbănogul cu pantaloni de cretin mi i-a arătat
cu degetul pe cei doi tovarăşi ai săi, se consideră tot aşa, lipsit de tact?
— Da. Dar nu prea.
— Şi ce-o să facem, Yen?
— Mergem prin sală, salutăm, facem complimente, vorbim… încetează cu
netezirea dubletului şi cu aranjatul părului.
— Nu m-ai lăsat să-mi pun bentiţa…
— Bentiţa ta e pretenţioasă. Hai, nu mai cârcoti, dă-mi braţul şi hai să
mergem! Oprirea lângă intrare e considerată, de asemenea, lipsită de tact.
Se perindau în jurul sălii, care se umplea treptat de oaspeţi. Geralt era
înfometat, dar în curând şi-a dat seama că Yennefer nu glumea. S-a lămurit
că bunele maniere îi obligau, de fapt, pe magicieni să mănânce şi să bea
puţin şi aparent fără nicio tragere de inimă. Şi, de parcă n-ar fi fost destul,
fiecare oprire la masă implica obligaţii sociale. Observai pe cineva, îi arătai
că eşti bucuros că l-ai observat, te apropiai şi îl salutai, pe cât de efuziv, pe
atât de fals. După mimarea sărutului pe obraji sau după strângerea delicată
şi cu lehamite a mâinii, după zâmbete ipocrite şi complimente şi mai
ipocrite, dar frumos servite, se însăila o conversaţie scurtă şi plictisitoare
despre nimic.
Vrăjitorul se uita cu ochii în patru în jur, căutând feţe familiare, în principal
în speranţa că nu este singurul din sală care nu aparţine frăţiei magicienilor.
Yennefer îl asigurase că nu va fi singurul, dar cu toate acestea el nu a văzut
pe nimeni din afara Frăţiei sau nu a putut recunoaşte pe nimeni.
Pajii aduceau vin pe tăvi, şerpuind printre oaspeţi. Yennefer nu bea deloc.
Vrăjitorul voia, dar nu putea. Dubletul, pe de altă parte, se îmbătase de-a
binelea. La subsuori.
Ţinându-l abil de braţ, magiciana l-a smuls de la masă şi l-a condus până în
mijlocul sălii, chiar în centrul curiozităţii publice. N-avea rost să opună
rezistenţă. Ştia ce se întâmplă. Era cea mai banală demonstraţie din lume.
Geralt ştia la ce să se aştepte, aşa că s-a supus stoic privirilor pline de o
curiozitate nesănătoasă ale magicienelor şi zâmbetelor enigmatice ale
magicienilor. Deşi Yennefer îl asigurase că tactul şi convenţiile interzic
912
utilizarea magiei la astfel de evenimente, nu credea că magicienii s-ar fi
putut abţine, mai ales că Yennefer l-a expus provocator în văzul tuturor. Şi-
avea dreptate să nu creadă. A simţit de câteva ori vibraţiile medalionului şi
furnicăturile inimii, declanşate de impulsurile magice. Unii, mai ales unele,
încercau imprudent să-i citească gândurile. Era pregătit pentru asta, ştia
despre ce era vorba, ştia să riposteze. A privit-o pe Yennefer, aflată alături
de el, cea strălucind în alb şi negru, cu părul ca pana corbului şi cu ochii
violeţi, iar magicienii care îl sondau s-au tulburat, s-au pierdut, şi-au pierdut
în mod clar seninătatea şi aplombul, spre încântarea şi satisfacţia lui Geralt.
Da, le-a răspuns cu gândul, da, nu vă înşelaţi. Este ea şi numai ea alături
de mine aici şi acum, şi asta e tot ce contează. Aici şi acum. Şi cine a fost în
trecut, unde a fost şi cu cine a fost înainte n-are nici cea mai mică
însemnătate. Acum ea e cu mine, aici, printre voi. Cu mine şi cu nimeni
altcineva. Asta cred eu şi mă gândesc mereu la ea, simţindu-i permanent
parfumul şi căldura corpului ei. Şi n-aveţi decât să crăpaţi de invidie.
Magiciana i-a strâns tare antebraţul, l-a îmbrăţişat dintr-o parte.
— Mulţumesc, i-a murmurat ea, îndreptându-se spre mese. Dar fără
ostentaţie, te rog!
— Voi, magicienii, luaţi mereu onestitatea drept ostentaţie? De-aia nu
credeţi în onestitate nici atunci când o citiţi în gândurile altcuiva?
— Da. De-aia.
— Dar îmi mulţumeşti, totuşi?
— Pentru că pe tine te cred, a răspuns şi l-a strâns şi mai ferm de braţ, a
întins mâna după o farfuriuţă. Pune-mi nişte somon, vrăjitorule! Şi crabi.
— Sunt crabi de la Poviss. Probabil că au fost prinşi acum o lună, iar pe
căldura asta… Nu ţi-e frică…
— Crabii ăştia, l-a întrerupt, se plimbau pe fundul mării în dimineaţa asta.
Teleportarea este o descoperire formidabilă.
— Da, a fost el de acord. Ar merita s-o popularizaţi, nu crezi?
— Lucrăm la asta. Mai dă-mi, mi-e foame!
— Te iubesc, Yen.
— Ţi-am mai spus doar, fără ostentaţie…
S-a oprit, şi-a scuturat capul, şi-a dat la o parte buclele negre de pe obraz,
şi-a deschis larg ochii violet:
— Geralt! Mi-ai mărturisit-o pentru prima dată!
— Nu se poate! Râzi de mine.
— Nu, cum să fac aşa ceva? În trecut doar ai gândit-o, iar astăzi ai spus-o.
913
— E vreo diferenţă?
— Imensă.
— Nu vorbi cu gura plină! Şi eu te iubesc. Şi nu ţi-am spus? Doamne, te
îneci! Ridică mâinile, îţi dau una în spate. Respiră adânc!
— Yen…
— Respiră, respiră, o să-ţi treacă de îndată.
— Yen!
— Da. Onestitate pentru onestitate.
— Te simţi bine?
— De când aştept, a recunoscut ea şi a stors lămâia pe somon. Că doar n-
aveam cum să reacţionez la confesiuni formulate în gând. Am aşteptat
vorbe, am putut răspunde, am răspuns. Mă simt minunat.
— Ce s-a întâmplat?
— Îţi zic mai târziu. Mănâncă. Somonul e delicios, binecuvântată fie Forţa,
într-adevăr delicios.
— Pot să te sărut? Acum, de faţă cu toată lumea?
— Nu.
— Yennefer!
O magiciană cu părul întunecat care trecea şi-a eliberat braţul de sub cotul
bărbatului ei şi s-a apropiat.
— Ai venit până la urmă? Oh, e minunat! Nu te-am văzut de un veac!
— Sabrina! Yennefer a fost atât de sinceră, încât toată lumea, cu excepţia
lui Geralt, putea fi păcălită.
— Dragă! Ce mă bucur!
Magicienele s-au îmbrăţişat cu prudenţă şi-au sărutat aerul de lângă urechi
şi cerceii de diamant cu onyx. Cerceii celor două, care aminteau de
ciorchini de struguri în miniatură, erau identici – în aer mirosea instantaneu
a ostilitate înfuriată.
— Geralt, dă-mi voie să ţi-o prezint pe prietena mea de la şcoală, Sabrina
Glevissig de la Ard Carraigh.
Vrăjitorul s-a înclinat, i-a sărutat mâna oferită în sus. Remarcase deja că
toate magicienele aşteptau să le fie sărutate mâinile, un gest care le plasa
cel puţin la rang de prinţese. Sabrina Glevissig şi-a ridicat capul, cerceii îi
tremurau şi-i zornăiau. În linişte, dar ostentativ şi imprudent.
— Chiar am vrut să te cunosc, Geralt, i-a zâmbit.
Ca mai toate magicienele, nu făcea uz de „conule”, „domnia voastră” sau
alte forme în vigoare printre nobili.
914
— Mă bucur, mă bucur, a repetat. În cele din urmă, ai încetat să ne-o
ascunzi pe Yenna. Sincer, sunt surprinsă că ai tărăgănat atât. N-are de ce să-
ţi fie ruşine.
— Şi eu cred la fel, a confirmat Yennefer, clipind uşor şi respingând
demonstrativ o şuviţă de păr de pe cercel. Frumoasă bluză, Sabrina! De-a
dreptul fermecătoare. Nu-i aşa, Geralt?
Vrăjitorul a aprobat din cap. Bluza Sabrinei Glevissig, din şifon negru,
dezvăluia absolut tot ce era de dezvăluit şi avea ce. Fusta carmin, strânsă cu
o centură de argint cu o cataramă mare în formă de trandafir, era tăiată într-
o parte în conformitate cu cea mai recentă modă. Ce-i drept, moda cerea ca
tăietura fustei să se oprească la mijlocul coapselor, dar Sabrina avea tăietura
până la jumătatea şoldului. Foarte frumos şold de altfel.
— Ce mai e nou în Kaedwen? a întrebat-o Yennefer, prefăcându-se că nu
vede că se uită la Geralt. Regele Henselt continuă să-şi irosească forţele şi
resursele pe alungarea Veveriţelor din pădure? Tot îi mai stă capul la
expediţia punitivă împotriva elfilor din Dol Blathanna?
— Să lăsăm politica! a zâmbit Sabrina.
Un nas destul de lung şi ochii aprigi o făceau să pară o vrăjitoare clasică.
— Mâine, la congres, o să ne iasă politica pe nas, a adăugat. O să ascultăm
diferite… morale. Cu privire la nevoia de coexistenţă paşnică… De
prietenie… Cu privire la necesitatea de a lua o poziţie solidară cu planurile
şi intenţiile regilor noştri… Ce altceva o să mai ascultăm, Yennefer? Ce ne-
a mai pregătit pentru mâine Capitulul şi Vilgefortz?
— Să lăsăm politica în pace.
Sabrina Glevissig a râs cristalin, timp în care cerceii şi-au repetat clinchetul
delicat.
— Corect. Să aşteptăm până mâine. Mâine… Mâine o să se lămurească tot.
Ah, politica asta, sporovăielile astea nesfârşite… ce fatal se reflectă asupra
tenului. Din fericire, am o alifie miraculoasă, crede-mă, drăguţă, ridurile se
topesc ca zăpada la soare… Să-ţi dau reţeta?
— Mulţumesc, dragă, dar nu am nevoie de ea. Chiar nu.
— Ştiu. La şcoală, întotdeauna te-am invidiat pentru tenul tău. Pe toţi zeii,
câţi ani ai?
Yennefer s-a prefăcut că face o reverenţă cuiva care trecea pe lângă ei.
Sabrina i-a zâmbit vrăjitorului şi i-a dezvăluit încântată ce nu mai reuşea să
ascundă şifonul negru. Geralt a înghiţit din nou în sec, încercând să nu se
uite prea îndrăzneţ la sfârcurile ei trandafirii, prea vizibile sub ţesătura
915
transparentă. S-a uitat jenat la Yennefer. Magiciana zâmbea, dar el o
cunoştea prea bine. Era furioasă.
— Iertaţi-mă! a spus ea brusc. O văd pe Filippa acolo. Trebuie neapărat să
vorbesc cu ea. Hai, Geralt! Pa, Sabrina!
— Pa, Yenna! Sabrina Glevissig l-a fixat cu privirea pe vrăjitor, încă o dată,
te felicit pentru… gustul tău.
— Mulţumesc, vocea lui Yennefer era rece. Mulţumesc, draga mea.
Filippa Eilhart era în compania lui Dijkstra. Geralt, care avusese oarecum
de-a face cu spionul redanian, ar fi trebuit să se bucure în sfârşit, găsea şi el
un prieten care, asemenea lui, nu aparţinea frăţiei. Dar nu s-a bucurat deloc.
— Mă bucur să te văd, Yenna!
Filippa a sărutat aerul de lângă cercelul lui Yennefer.
— Bună, Geralt! l-a salutat ea. Îl cunoaşteţi pe contele Dijkstra, nu?
— Cine nu-l cunoaşte? Yennefer a înclinat capul şi i-a oferit lui Dijkstra
mâna pe care spionul a sărutat-o cu reverenţă. Ce plăcere să te revăd, conte!
— Plăcerea e de partea mea! a spus şeful serviciului secret al regelui
Vizimir. Să te văd din nou, Yennefer! Mai ales într-o companie atât de
plăcută. Geralt, respectul meu cel mai profund…
Geralt, refuzând să se asigure că respectul său e cel mai profund, i-a
scuturat mâna sau, mai degrabă, a încercat s-o scuture, deoarece mâna lui
Dijkstra era mai mare decât una normală şi de aceea o strângere era aproape
imposibilă.
Spionul uriaş era îmbrăcat într-un dublet bej, descheiat destul de informal.
Era evident că se simte confortabil în el.
— Am observat, i-a spus Filippa, că ai stat de vorbă cu Sabrina!
— Am stat, i-a zis Yennefer. Ai văzut ce purta? Trebuie să n-ai nici gust şi
nici ruşine ca să… Ea, la naiba, e mai bătrână decât mine… Nu contează.
Dar măcar de-ar mai avea ceva de arătat! O maimuţă nesuferită!
— A încercat să te tragă de limbă? Toată lumea ştie că spionează pentru
Henselt din Kaedwen.
— Serios? s-a prefăcut Yennefer uimită. Când s-a aflat, au crezut că e o
glumă tare bună, şi pe bună dreptate.
— Conte, cum te distrezi la manifestarea noastră? l-a întrebat Yennefer
când Filippa şi Dijkstra s-au oprit din râs.
— Extrem de bine, s-a aplecat curtenitor spionul regelui Vizimir.
— Dacă ţinem cont că, a zâmbit Filippa, contele se află aici în interes de
serviciu, această declaraţie este un compliment preţios pentru noi. Şi, ca
916
orice compliment de acest gen, e mai puţin sincer. Chiar acum o clipă mi-a
mărturisit că ar prefera un salon frumos, familiar, iluminat discret, cu miros
de torţe şi de carne prăjită pe grătar. Şi-ar dori o masă tradiţională, presărată
cu sos şi inundată cu bere, pe care ar putea să bată cu o halbă tactul unor
cântece deocheate de pahar şi sub care dimineaţa s-ar putea strecura cu
graţie ca să doarmă printre ogarii preocupaţi de roaderea oaselor. Iar la
argumentele mele, în sprijinul superiorităţii modului nostru de a sărbători,
el a făcut, închipuiţi-vă, urechea toacă.
— Într-adevăr? s-a uitat Vrăjitorul blând la spion. Şi care ar fi, mă rog,
argumentele, dacă nu sunt prea indiscret?
De data aceasta întrebarea lui a fost aparent tratată ca o glumă tare bună,
pentru că ambele magiciene au pufnit în râs în acelaşi timp.
— Ah, voi, bărbaţii… a spus Filippa. Nu înţelegeţi nimic. Oare e posibil să
impresionezi cu rochia şi figura în semiîntuneric şi fum, aşezat la masă?
Geralt, fără să-şi găsească cuvintele, doar s-a înclinat. Yennefer l-a strâns
uşor de braţ.
— A! a exclamat ea. O văd pe Triss Merigold acolo. Trebuie să schimb
vreo două vorbe cu ea… Iertaţi-ne că vă părăsim acum. Pe curând, Filippa!
Cu siguranţă vom mai găsi o ocazie să mai stăm la taclale astăzi. Nu-i aşa,
conte?
— Fără doar şi poate, a zâmbit Dijkstra şi s-a aplecat adânc. Îţi stau la
dispoziţie, Yennefer. Aştept doar un semn.
S-au apropiat de Triss, strălucitoare în câteva nuanţe de albastru şi
acvamarin. Triss şi-a întrerupt conversaţia cu doi magicieni, a zâmbit
fericită, a îmbrăţişat-o pe Yennefer, a repetat ritualul sărutării aerului din
preajma urechilor. Geralt i-a luat mâna oferită, dar s-a hotărât să acţioneze
împotriva ceremonialului: a îmbrăţişat-o pe magiciana cu părul şaten şi i-a
sărutat obrazul moale şi pufos ca o piersică. Triss s-a îmbujorat uşor.
Magicienii s-au prezentat. Unul era Drithelm din Pont Vanis, iar celălalt,
fratele său, Detmold. Ambii erau în slujba regelui Esterad din Kovir.
Amândoi s-au dovedit taciturni şi au plecat cu prima ocazie.
— Aţi stat de vorbă cu Filippa şi Dijkstra din Tretogor, le-a spus Triss,
jucându-se cu inimioara din lapislazuli în montură de argint cu diamante,
agăţată la gât.
— Bănuiesc că ştiţi cine este Dijkstra?
— Ştim, a confirmat Yennefer. A vorbit şi cu tine? A încercat să te
iscodească?
917
— A încercat, a zâmbit cu subînţeles magiciana şi a chicotit.
— Cu multă grijă. Dar Filippa l-a împiedicat cât a putut. Şi eu, care
credeam că se înţeleg de minune…
— E foarte bună prietenă cu el, a avertizat-o Yennefer pe un ton serios.
Mare grijă, Triss! Să nu-i sufli nicio vorbă despre… Ştii tu cine.
— Ştiu. O să am grijă. Apropo… şi-a coborât vocea Triss. Ce face? Pot s-o
văd?
— Dacă te hotărăşti să predai la Aretuza, i-a zâmbit Yennefer, o poţi vedea
foarte des.
— A! a făcut Triss ochii mari. Înţeleg. Ciri…
— Mai încet, Triss! vorbim mai târziu. Mâine. După consiliu.
— Mâine? i-a zâmbit straniu Triss.
Yennefer s-a încruntat, dar, înainte de a-i adresa întrebarea, s-a declanşat o
mică agitaţie în sală.
— Sunt aici, şi-a dres glasul Triss. În sfârşit au ajuns.
— Da, a confirmat Yennefer, dezlipindu-şi privirea de la ochii prietenei.
Sunt aici. Geralt, în sfârşit ai ocazia să-i întâlneşti pe membrii Capitulului şi
ai Consiliului Suprem. Dacă se va ivi un prilej, o să ţi-i prezint, dar nu ţi-ar
strica să-i ştii dinainte pe fiecare.
Magicienii s-au despărţit, înclinându-se în faţa personalităţilor care intrau în
sală prin coridorul format în mijlocul ei. În frunte era un bărbat nu prea
tânăr, dar robust, într-un costum extrem de modest, de lână. Lângă el era o
femeie înaltă, cu trăsături dure şi păr întunecat şi lins.
— E Gerhart din Aelle, cunoscut sub numele de Hen Gedymdeith, cel mai
bătrân dintre magicienii în viaţă, a spus Yennefer cu voce joasă. Femeia de
lângă el e Tissaia de Vries. Ea este doar puţin mai tânără decât Hen, dar nu
se dă în lături să folosească poţiuni.
În spatele perechii mergea o femeie atrăgătoare, cu părul foarte lung, auriu-
închis, fluturându-şi rochia verde reseda, garnisită cu dantelă.
— Francesca Findabair, numită Enid an Gleanna, Margareta Văilor. Nu te
freca la ochi, vrăjitorule. Este considerată cea mai frumoasă femeie din
lume.
— Este membră a Capitulului? s-a mirat în şoaptă. Arată foarte tânără. Tot
de la poţiunile magice?
— Nu este cazul ei. Francesca este o elfă pursânge. Fii atent la cel care o
însoţeşte. Este Vilgefortz din Roggeveen. El chiar este tânăr. Dar incredibil
de talentat.
918
„Tânăr”, din câte ştia Geralt, îi includea, în cazul magicienilor, şi pe cei de
o sută de ani. Vilgefortz arăta de treizeci şi cinci. Era înalt şi bine făcut,
purta un dublet scurt – după moda cavalerească –, dar, desigur, fără stemă
brodată. Şi el era al naibii de frumos. Îţi sărea în ochi, chiar dacă alături de
el aluneca uşor Francesca Findabair, cu ochii săi mari de căprioară, a cărei
frumuseţe îţi tăia răsuflarea.
— Bărbatul scund de lângă Vilgefortz e Artaud Terranova, i-a explicat
Triss Merigold. Acest cvintet formează Capitulul…
— Şi tânăra cu chip ciudat care-l urmează pe Vilgefortz?
— E asistenta lui, Lydia van Bredevoort, l-a lămurit rece Yennefer, o
persoană neînsemnată, dar să te uiţi la faţa ei este o mare lipsă de tact. Mai
degrabă, fii atent la cei trei care merg în urmă, aceştia sunt membri ai
Consiliului. Fercart din Cidaris, Radcliffe din Oxenfurt şi Carduin din Lan
Exeter.
— Ăsta-i tot Consiliul? Efectivul complet? Am crezut că sunt mai mulţi.
— Capitulul are cinci persoane, în Consiliu sunt încă cinci. Şi Filippa
Eilhart face parte din Consiliu.
— Parcă nu-mi iese socoteala, a scuturat el din cap, iar Triss a chicotit.
— Nu i-ai spus? Chiar nu ştii nimic, Geralt?
— Ce să ştiu?
— Yennefer e şi ea membră a Consiliului. De pe vremea bătăliei de la
Sodden. Nu te-ai lăudat încă, draga mea?
— Nu, draga mea, magiciana şi-a privit prietena direct în ochi. În primul
rând, nu-mi place să mă laud. În al doilea rând, n-am avut timp. Nu l-am
mai văzut pe Geralt de multă vreme, avem o mulţime de recuperat. S-a
adunat o listă lungă. Le luăm pe rând în ordinea de pe listă.
— Evident, a aprobat-o Triss nesigură. După atâta timp… înţeleg. Aveţi ce
să discutaţi…
— Discuţiile, a zâmbit Yennefer ambiguu, lansându-i vrăjitorului altă
privire languroasă, sunt ultimul lucru, chiar ultimul, Triss.
Magiciana cu părul şaten s-a tulburat vizibil, s-a înroşit uşor.
— Înţeleg, a repetat ea, jucându-se jenată cu inimioara din lapislazuli.
— Mă bucur nespus. Geralt, vin! Nu, nu de la pajul ăsta. De la celălalt, de
mai încolo.
El s-a supus, simţindu-i fără putinţă de tăgadă tonul poruncitor din voce.
Luând paharele de pe tava purtată de paj, le-a privit discret pe cele două
magiciene. Yennefer vorbea în şoaptă şi repede, iar Triss Merigold o
919
asculta cu capul în jos. Când s-a întors, Triss plecase. Yennefer nu s-a arătat
interesată de vinul adus, aşa că a pus pe masă cele două pahare inutile.
— Oare n-ai exagerat cumva? a întrebat-o cu răceală.
În ochii lui Yennefer s-au aprins vâlvătăi violet.
— Nu încerca să mă iei de proastă! Crezi că nu ştiam despre tine şi ea?
— Dacă e vorba despre asta…
— Exact despre asta e… i-a retezat vorba. Nu fă mina asta stupidă şi
abţine-te de la comentarii. Şi, mai presus de toate, nu încerca să mă minţi.
O cunosc pe Triss mai bine decât tine, ne plăcem reciproc, ne simţim
minunat şi ne vom înţelege întotdeauna, indiferent de diferitele… incidente
minore. Iar acum mi se părea că are anumite îndoieli. Aşa că i le-am
spulberat şi asta-i tot. Să trecem peste asta.
El n-avea de gând. Yennefer şi-a dat la o parte şuviţa ondulată de pe obraz.
— Te las acum o clipă. Trebuie să vorbesc cu Tissaia şi Francesca.
Mănâncă ceva, că-ţi chiorăie maţele. Şi fii vigilent. O să te abordeze unii,
fără doar şi poate. Nu te băga în tărâţe, că te mănâncă porcii şi nu-mi strica
reputaţia!
— Fii liniştită!
— Geralt?
— Te ascult.
— Mai devreme ai zis că vrei să mă săruţi, aici, cu toată lumea. Mai e
valabil?
— Este.
— Vezi să nu-mi întinzi rujul!
S-a uitat cu coada ochiului la cei din jur. Au observat ei sărutul, dar au fost
discreţi. Filippa Eilhart, neclintită lângă un grup de magicieni tineri, i-a
făcut cu ochiul şi a mimat că aplaudă.
Yennefer şi-a desprins buzele dintr-ale lui şi a suspinat.
— Nu-i mare lucru, dar e drăguţ, a murmurat ea. Mă duc. Mă întorc de
îndată. Şi mai târziu, după banchet… Hmmm…
— Poftim?
— Să nu mănânci nimic cu usturoi, te rog!
După ce a plecat, vrăjitorul a abandonat convenţiile, s-a descheiat la dublet,
a dat pe gât ambele pahare şi a încercat să se pună serios pe mâncat. Dar nu
i-a ieşit.
— Geralt!
— Conte!
920
— Fără protocol! s-a încruntat Dijkstra. Nu sunt niciun conte. Vizimir mi-a
poruncit să mă prezint aşa, pentru a nu-i tachina pe curteni şi pe magicieni
cu genealogia mea ordinară. Ei bine, te-au impresionat rochiile şi figurile?
Şi te prefaci că te distrezi?
— Nu trebuie să mă prefac. Nu sunt aici cu treburi.
— Interesant! i-a zâmbit spionul. Dar asta confirmă opinia generală că eşti
unic şi irepetabil. Pentru că toţi ceilalţi sunt aici cu treburi.
— Chiar de asta mă şi temeam. Geralt a simţit de asemenea că e
recomandabil să zâmbească. Simţeam eu că voi fi unic în felul meu aici. Nu
mi-e locul aici, cu alte cuvinte.
Spionul a trecut în revistă felurile de mâncare din apropiere, a luat dintr-
unul o păstaie mare de la o plantă pe care Geralt n-o cunoştea şi a înghiţit-o.
— Apropo, mulţumesc pentru fraţii Michelet. O mulţime de oameni din
Redania au răsuflat uşuraţi când i-ai lichidat pe toţi patru în portul
Oxenfurt. Am râs copios când medicul universitar, chemat pentru anchetă,
uitându-se la răni, a susţinut că cineva folosise o coasă pe cant.
Geralt nu a comentat. Dijkstra a dus altă păstaie la gură.
— Păcat! a continuat el, mestecând, că nu i-ai spus primarului după ce i-ai
lichidat. Oferea răsplată pentru capturarea lor, vii sau morţi. Consistentă.
— Prea multe probleme cu declaraţia fiscală – vrăjitorul s-a decis şi el la o
păstaie verde, care avea însă gust de ţelină cu săpun. În plus, a trebuit să
plec degrabă, pentru că… Dar te plictisesc, Dijkstra, oricum ştii tot, ce să
mai…
— S-o crezi tu! a zâmbit spionul. Nu ştiu tot. De unde să ştiu?
— Din relaţia cu Filippa Eilhart, ca să nu căutăm prea departe.
— Relaţii, povestiri, zvonuri. Trebuie să le ascult, asta mi-e treaba. Dar
profesia mă obligă, în acelaşi timp, să filtrez totul printr-o sită cât mai
deasă. De curând mi-a ajuns la urechi un zvon, cică cineva i-a ucis pe
faimosul Profesor şi pe cei doi tovarăşi ai săi. S-a petrecut la hanul de la
Anchor. Cine a făcut-o s-a grăbit, de asemenea, şi n-a mai avut vreme de
răsplată.
Geralt a ridicat din umeri.
— Bârfe. Treceţi totul printr-o sită cât mai densă, o să vedeţi ce mai
rămâne.
— Nu mai trebuie. Ştiu ce rămâne. De multe ori este vorba despre o
încercare de dezinformare deliberată. Aha, şi dacă tot a venit vorba despre
dezinformare, ce mai face micuţa Cirilla, sărmana fetiţă bolnăvioară, atât de
921
sensibilă la difterie? S-a mai întremat?
— Las-o baltă, Dijkstra! i-a tăiat-o vrăjitorul cu răceală, pironindu-şi
privirea direct în ochii spionului. Ştiu că eşti aici în interes de serviciu, dar
nu face exces de zel!
Spionul a chicotit. Două magiciene care treceau pe lângă el l-au privit
uimite. Şi cu interes.
— Regele Vizimir, i-a spus Dijkstra când s-a potolit din râs, îmi plăteşte un
bonus suplimentar pentru orice enigmă elucidată. Excesul de zel îmi oferă
un trai decent. O să râzi, dar am o soţie şi copii.
— Nu văd nimic amuzant. Aşadar, munceşti pentru bunăstarea soţiei şi a
copiilor, dar nu pe barba mea, dacă se poate. În această sală, din câte îmi
dau seama, nu lipsesc nici secretele, nici enigmele.
— Dimpotrivă. Toată Aretuza e o mare enigmă. Ai observat, nu? Pluteşte
ceva în aer, Geralt. Pentru lămurire, voi adăuga că nu candelabre.
— Nu înţeleg.
— Te cred. Pentru că nici eu nu înţeleg. Şi mi-ar plăcea să înţeleg. Şi ţie,
nu? A, iartă-mă. Probabil ştii deja tot. Din relaţia cu fermecătoarea
Yennefer din Vengerberg, ca să nu căutăm prea departe. Să ne gândim
numai că în unele momente am aflat una sau alta din gura fermecătoarei
Yennefer. Unde sunt zăpezile de altădată?
— Chiar nu ştiu unde baţi, Dijkstra. Poţi fi mai clar? Încearcă. Cu condiţia
să nu fie în interes de serviciu. Iartă-mă, dar nu pun umărul la bonusurile
tale suplimentare.
— Crezi că încerc să mă bag pe sub pielea ta, s-a încruntat spionul, ca să
obţin informaţii compromiţătoare? Mă jigneşti, Geralt. Sunt curios dacă
observi în cameră anumite particularităţi care îmi sar în ochi.
— Ce anume îţi sare în ochi, mă rog?
— Nu te surprinde absenţa totală a capetelor încoronate, care poate fi lesne
observată la acest congres?
— Deloc.
Geralt a reuşit în cele din urmă să înfigă o scobitoare într-o măslină
marinată.
— Regii, a explicat el, probabil că preferă sărbătorile tradiţionale, în jurul
mesei, sub care pot aluneca graţios dimineaţa. În plus…
— Ce mai e?
Dijkstra şi-a băgat în gură patru măsline pe care le luase direct cu mâna,
fără nicio jenă.
922
— În plus, s-a uitat vrăjitorul la mulţimea care rătăcea prin sală, regii nu
vor să se mai ostenească. Şi-au trimis armata de spioni. Cei din frăţie şi cei
din afara ei. Probabil ca să spioneze ce atârnă în aer.
Dijkstra a scuipat sâmburii de măsline pe masă, a luat de pe suportul de
argint o furculiţă lungă şi a început să scotocească prin bolul adânc, de
cristal.
— Iar Vilgefortz, a continuat, scormonind mai departe, se asigură că niciun
spion nu-i lipseşte de aici. Are toţi spionii regali într-o oală. De ce,
vrăjitoriile, Vilgefortz îşi ţine toţi spionii regali în aceeaşi oală?
— Habar n-am. Şi puţin îmi pasă. Cum spuneam, nu sunt aici cu treburi.
Sunt, ca atare, în afara oalei.
Spionul regelui Vizimir a pescuit o micuţă caracatiţă din bolul de salată şi a
privit-o cu dezgust.
— Ei mănâncă aşa ceva, a dat el din cap cu compasiune, apoi s-a întors spre
Geralt.
— Ascultă-mă cu atenţie, vrăjitorule! i-a spus calm. Convingerea ta că nu
eşti aici cu treburi, încrederea ta că nimic nu contează şi nimic nu poate
conta… mă dau peste cap şi mă împing la gesturi primejdioase. Te
pomeneşti că ai chef de gesturi primejdioase?
— Mai limpede, te rog!
— Îţi propun un rămăşag, a ridicat Dijkstra furculiţa cu cefalopodul înfipt
în ea. Într-o oră, Vilgefortz o să-ţi ceară o discuţie mai lungă. Îţi mai spun
că în timpul discuţiei îţi va dovedi că nu eşti o persoană fără treburi, ci că
eşti în oala lui. Dacă mă înşel, mănânc rahatul ăsta în faţa ta, cu tentacule
cu tot. Punem rămăşag?
— Ce trebuie să mănânc, dacă pierd?
— Nimic.
Dijkstra a aruncat o privire în jur şi a răspuns:
— Dacă pierzi, îmi povesteşti discuţia cu Vilgefortz.
Vrăjitorul a tăcut o clipă, uitându-se liniştit la spion.
— La revedere, conte! i-a spus în cele din urmă. Mulţumesc pentru discuţie.
A fost instructivă.
Dijkstra s-a enervat un pic.
— Aşadar…
— Da, l-a întrerupt Geralt. La revedere!
Spionul a ridicat din umeri, a aruncat caracatiţa în bolul de salată cu tot cu
furculiţă, s-a întors şi a plecat. Geralt nu s-a uitat după el. S-a îndreptat
923
încet spre altă masă, mânat de dorinţa de a ajunge la uriaşii creveţi roz-pal,
aşezaţi pe un platou de argint, printre frunze de salată şi feliuţe de lămâie. Îi
făceau cu ochiul, dar, întrucât simţea priviri curioase în ceafă, a vrut să
devoreze crustaceele rafinate, păstrându-le forma. S-a apropiat ostentativ de
încet, cu tărie şi cu demnitate, înţepând aperitive de prin alte boluri.
La următoarea masă stătea Sabrina Glevissig, adânc absorbită în
conversaţia cu o magiciană roşcată, necunoscută lui. Roşcata purta o fustă
albă şi o bluză din georgette alb. Bluza, la fel ca a Sabrinei, era, absolut
transparentă, dar avea diferite aplicaţii şi broderii plasate strategic.
Aplicaţiile, aşa cum a remarcat Geralt, aveau o proprietate interesantă:
acopereau şi expuneau alternativ.
Magicienele discutau, înfulecând bucăţi de homar în maioneză. Vorbeau
încet în Graiul mai Vechi. Deşi nu se uitau la el, vorbeau, evident, despre
el. Indiscret, el şi-a ciulit urechile sale de vrăjitor, prefăcându-se că este
interesat doar de creveţi.
— …cu Yennefer? a vrut să fie sigură roşcata, răsucindu-şi colierul de perle
înfăşurat în jurul gâtului, ca un guler. Vorbeşti serios, Sabrina?
— Absolut, i-a confirmat Sabrina Glevissig. N-o să mă crezi, dar durează
de câţiva ani. Şi eu m-am mirat că a putut să suporte aşa o reptilă hidoasă.
— De ce să te miri? I-a făcut farmece de n-a mai ştiut ce-i cu el. De câte ori
n-am făcut şi eu aşa?
— Dar e vrăjitor. Nu poate fi fermecat. Nu atât de mult, oricum.
— Atunci, e vorba de dragoste, a suspinat roşcata. Iar dragostea este oarbă.
— Este oarbă, a fost de acord Sabrina. Îţi vine să crezi, Marti, că a îndrăznit
să mă prezinte ca pe o colegă de şcoală? Javra naibii, e mai bătrână decât
mine… Ce să mai vorbim? Îţi spun, e geloasă, stă cu ochii pe vrăjitorul ăsta
ca naiba. Micuţa Merigold i-a zâmbit, iar scorpia l-a boscorodit şi l-a
alungat. Şi chiar acum… Uite-o. Stă acolo, de vorbă cu Francesca, şi nu-şi
dezlipeşte ochii de la el.
— Îi este frică, a chicotit roşcata, că i-l suflăm, chiar şi numai pentru
noaptea asta. Ce spui, Sabrina? Încercăm? E atrăgător, nu ca molâii noştri,
cu complexele şi pretenţiile lor…
— Vorbeşte mai încet, Marti! i-a şoptit printre dinţi Sabrina.
— Nu te uita la el şi nu rânji! Yennefer e cu ochii pe noi. Şi ai grijă cum
vorbeşti. Vrei să-l seduci? E de prost-gust.
— Ai dreptate, a recunoscut Marti după ce a reflectat puţin. Dar dacă apare
brusc şi vine el cu propunerea?
924
Sabrina Glevissig i-a aruncat vrăjitorului o privire rapace cu ochii negri:
— Atunci aş accepta fără să stau pe gânduri, chiar şi pe o piatră.
— Şi eu, a spus Marti, chiar şi pe un arici.
Vrăjitorul, cu ochii aţintiţi pe masă, îşi ascundea faţa, prosteşte, după un
crevete şi o frunză de salată, extrem de mulţumit că mutaţia vaselor de
sânge îl împiedică să se ruşineze.
— Geralt, vrăjitorul?
A înghiţit crevetele şi s-a întors. Magicianul cu caracteristici familiare i-a
zâmbit uşor, atingându-şi reverele brodate ale dubletului violet.
— Dorregaray din Vole. Ne cunoaştem. Ne-am întâlnit…
— Îmi amintesc. Îmi pare rău, nu te-am recunoscut la început. Mă bucur…
Magicianul a zâmbit îndelung, smulgând două pahare de pe tava purtată de
paj.
— Te urmăresc de ceva vreme, i-a mărturisit lui Geralt, dându-i unul dintre
pahare. Tuturor celor pe care Yennefer ţi i-a prezentat le-ai spus că te
bucuri. Ipocrizie sau lipsă de discernământ?
— Pur şi simplu politeţe.
— Faţă de ei? a arătat Dorregaray spre invitaţi cu un gest larg. Crede-mă,
nu merită osteneala. O gloată de îngâmfaţi, invidioşi şi mincinoşi, nu-ţi vor
aprecia politeţea, ba o vor lua chiar drept sarcasm. Cu ei, vrăjitorule, trebuie
să te porţi în felul lor, nepoliticos, arogant, indolent, altfel, nu te vei
impune. Vrei să bei un vinişor cu mine?
— Ceva mai moale n-au? i-a surâs prietenos Geralt. Cu cea mai mare
neplăcere. Ei bine, dacă vrei tu… o să-mi dau osteneala.
Sabrina şi Marti, ascuţindu-şi auzul de la masa lor, gâfâiau. Dorregaray le-a
măsurat cu o privire dispreţuitoare, s-a întors, a ciocnit cu vrăjitorul,
zâmbind, sincer de data aceasta.
— Unu-zero pentru tine, a recunoscut degajat. Înveţi repede. Pentru zei, de
unde ai luat atâta isteţime, vrăjitorule? De pe drumurile pe care ai hoinărit
în căutarea creaturilor pe cale de dispariţie? În sănătatea ta! O să râzi, dar
eşti unul dintre puţinii din această sală în cinstea căruia vreau să închin un
pahar.
— Serios?
Geralt a luat o sorbitură de vin, a ţinut-o în gură, savurându-i gustul:
— Deşi mă ocup cu sfârtecatul creaturilor aflate pe cale de dispariţie…
— Nu te juca cu cuvintele! l-a bătut prietenos pe umăr magicianul.
Banchetul abia a început. Vei mai fi probabil abordat şi de alţii, aşa că nu-ţi
925
risipi replicile veninoase! În ceea ce priveşte profesia ta… Tu, Geralt, cel
puţin ai demnitatea de a nu-ţi etala trofeele.
Aruncă o privire în jur:
— La naiba cu convenţiile! Lor le place să te uiţi la ei.
Vrăjitorul, supus, s-a uitat la bustul Sabrinei Glevissig.
Dorregaray l-a tras de mânecă, arătându-i cu degetul o magiciană care
trecea pe lângă ei îmbrăcată în tul.
— Ciubote din piele de acantozaur. Ai observat?
El a dat din cap nepăsător, pentru că observa doar ce nu se ascunde sub
bluza transparentă de tul.
— O, ca să vezi! Din cobră de stâncă – magicianul a recunoscut fără
îndoială altă pereche de pantofi defilând prin cameră. Moda, care scurtase
rochiile cu o palmă deasupra gleznei, îi înlesnea sarcina. Şi acolo… O
iguană albă. O salamandră. Un vyvern. Un caiman cu ochelari. Un
basilisc… Toate reptilele aflate pe cale de dispariţie. Fir-ar să fie, da’ ce-are
încălţămintea din piele de viţel sau de porc?
— Ca de obicei, tot despre piei, Dorregaray? l-a întrebat Filippa Eilhart,
oprindu-se în dreptul lor. Despre tăbăcărie şi ciubotărie? Ce subiect vulgar
şi neplăcut!
— Dacă nu-ţi e pe plac ceva, nu înseamnă că acel ceva nu-i e nimănui pe
plac, a replicat dispreţuitor magicianul. Ai o garnitură frumoasă la rochie,
Filippa. Dacă nu mă înşel, e hermină diamantină? Foarte elegantă!
Presupun că ştii că, datorită blănii frumoase, specia a fost complet
exterminată acum douăzeci de ani?
— Treizeci, l-a corectat Filippa, ducând la gură ultimul crevete, pe care
Geralt nu reuşise să-l mănânce. Ştiu, ştiu, specia ar fi fost în siguranţă dacă
i-aş fi spus modistei să-mi coasă la rochie nişte câlţi. Am avut în vedere.
Dar nu se asortau cu rochia.
— Să mergem pe partea cealaltă a mesei! a propus vrăjitorul lejer. Am
văzut acolo un castron mare cu caviar negru. Şi, cum şi sturionii lopătari
sunt pe cale de dispariţie, trebuie să ne grăbim.
— Caviar în compania ta? Vai, cât am visat la asta!
Filippa şi-a fluturat genele, şi-a strecurat braţul sub cel al vrăjitorului,
stârnind un miros de scorţişoară şi nard, şi a adăugat:
— Să nu mai pierdem vremea! Vrei să rămâi în compania noastră,
Dorregaray? Nu? Ei bine, rămas-bun, distracţie plăcută!
Vrăjitorul a fornăit şi s-a întors. Sabrina Glevissig şi prietena ei roşcată l-au
926
escortat cu ochii lor mai veninoşi chiar decât cobrele de stâncă aflate pe
cale de dispariţie.
— Dorregaray, a mormăit Filippa, îndesându-se în Geralt fără jenă,
spionează pentru regele Ethain din Cidaris. Fereşte-te! Reptilele şi pieile
sunt doar o introducere care precedă interogarea. Şi Sabrina Glevissig şi-a
ciulit bine urechile…
— …pentru că spionează şi ea pentru Henselt din Kaedwen, a terminat el.
Ştiu, mi-ai spus. Dar roşcata, prietena ei…
— Nu-i roşcată, e doar vopsită. Nu vezi bine? E Marti Sodergren.
— Pentru cine spionează?
— Marti? a izbucnit în râs Filippa, iar dinţii îi scânteiau pe sub buzele
rujate carmin. Pentru nimeni. Marti nu este interesată de politică.
— Şocant! Credeam că toată lumea spionează aici.
— Mulţi o fac – şi-a îngustat ochii –, dar nu toţi. Nu Marti Sodergren. Marti
e tămăduitoare. Şi nimfomană. A, să mă fulgere, uite! Au devorat tot
caviarul! Până la ultimul bob! Au lins castronul! Şi ce ne facem acum?
— Acum, a zâmbit Geralt inocent, o să-mi spui că pluteşte ceva în aer. O
să-mi spui că trebuie să resping neutralitatea şi să fac o alegere. O să-mi
propui un rămăşag. Nu îndrăznesc nici măcar să visez care poate fi răsplata
mea în cazul în care l-aş câştiga. Dar ştiu ce-o să am de făcut dacă o să-l
pierd.
Filippa Eilhart a tăcut un moment, privind în gol.
— Trebuia să-mi dau seama, a spus ea calm. Dijkstra nu s-a putut abţine.
Ţi-a făcut o propunere. Şi doar l-am avertizat că-i dispreţuieşti pe spioni.
— Nu dispreţuiesc spionii. Dispreţuiesc spionajul. Şi dispreţul. Nu punem
niciun rămăşag, Filippa. Da, şi eu simt că atârnă ceva în aer. N-are decât să
atârne. Nu mă priveşte şi nici nu-mi pasă.
— Mi-ai mai spus asta într-o zi. În Oxenfurt.
— Mă bucur că nu ai uitat. Poate îţi mai aduci aminte şi împrejurările?
— Cu mare precizie. Nu ţi-am dezvăluit atunci cine servea faimosul Rience
sau ce hram purta pe-acolo. L-am lăsat să scape. Eh, ce mânios ai fost pe
mine atunci…
— Puţin spus.
— A venit timpul să mă reabilitez în ochii tăi. Mâine ţi-l dau pe Rience. Nu
mă întrerupe, nu face mutra asta! Că doar nu-i un rămăşag în stilul lui
Dijkstra. E o făgăduinţă, iar eu îmi ţin făgăduinţele. Nu, fără întrebări, te
rog! Aşteaptă până mâine. Acum să ne concentrăm pe caviar şi pe bârfa
927
banală.
— Care caviar?
— Un moment!
A aruncat o privire fugară în jur, şi-a fluturat mâna şi a bolborosit o vrajă.
Vasul de argint, în formă de peşte îndoit, s-a umplut instantaneu cu icre de
sturion lopătar, specie pe cale de dispariţie. Vrăjitorul a zâmbit.
— Iluzia poate să te sature?
— Nu. Dar măguleşte şi cel mai snob gust. Gustă.
— Într-adevăr… cred că e mai gustos decât în realitate…
— Şi nu îngraşă, a zis magiciana mândră, stropind cu suc de lămâie o altă
lingură de caviar. Pot să-ţi cer un pahar cu vin alb?
— Numaidecât. Filippa?
— Poftim!
— Aparent, farmecele sunt interzise aici. Nu ar fi mai sigur, prin urmare, ca
în loc de iluzia caviarului să se creeze chiar iluzia gustului? A senzaţiei în
sine? La urma urmei, ai putea…
— Bineînţeles că aş putea.
Filippa Eilhart l-a privit prin cristalul paharului şi a explicat:
— Să faci o asemenea vrajă e mai simplu decât să faci o suzetă. Dar, numai
cu senzaţia gustului, am pierde plăcerea oferită de activitate. Procesul,
mişcările ritualice care-l însoţesc, gesturile… Conversaţia, contactul vizual
care-l acompaniază… O să te fac să râzi cu o comparaţie amuzantă, vrei?
— Te ascult, bucurându-mă anticipat.
— Aş putea să reproduc prin magie senzaţia dată de orgasm.
Înainte ca vrăjitorul să-şi recapete discursul, o magiciană mică şi subţire a
venit la ei cu părul lung şi drept, de culoarea paiului. A recunoscut-o
imediat: era cea cu ciubote din piele de acantozaur şi o bluză de tul verde,
care nu-i acoperea nici măcar un detaliu ca o aluniţă pe sânul stâng.
— Îmi pare rău, a spus ea, dar trebuie să întrerup acest flirt. Filippa,
Radcliffe şi Detmold îţi răpesc o clipă. Urgent!
— Dacă-i pe-aşa, mă duc. Pa, Geralt. Flirtăm mai târziu!
— Aha! l-a măsurat blonda din priviri. Geralt. Vrăjitorul pentru care
Yennefer îşi pierduse minţile? Te urmăream şi mă căzneam să aflu cine ai
putea fi. Ce m-am mai chinuit!
— Ştiu genul ăsta de chin, i-a răspuns el, zâmbindu-i politicos. Tocmai îl
experimentez acum.
— Îmi pare rău pentru gafă. Eu sunt Keira Metz. Oh, caviar!
928
— Fii atentă, e o iluzie.
— La naiba, ai dreptate! Magiciana a aruncat cât colo lingura, de parc-ar fi
fost coada unui scorpion negru. Cine a fost atât de îndrăzneţ… Tu? Poţi
crea iluzii de gradul al patrulea. Tu?
— Eu, a minţit fără să înceteze să zâmbească. Sunt maestru al magiei, mă
prefac că sunt vrăjitor ca să rămân incognito. Crezi că Yennefer ar fi fost
interesată de un simplu vrăjitor?
Keira Metz l-a privit drept în ochi şi şi-a muşcat buzele.
La gât purta un medalion de argint în formă de cruce ankh, împodobit cu
zirconiu cubic.
— Puţin vin? a propus el ca să alunge tăcerea incomodă.
Îi era teamă că gluma nu va fi bine primită.
— Nu, mulţumesc… colega maestru, i-a spus Keira glacial. Nu beau. Nu
pot. Am de gând să rămân însărcinată în seara asta.
— Cu cine? a întrebat-o Sabrina Glevissig, prietena vopsită roşcat, purtând
o bluză transparentă, din georgette alb, decorată cu aplicaţii strategic
plasate.
— Cu cine? a repetat ea, clipindu-şi cu inocenţă genele lungi.
Keira s-a întors şi a privit-o din cap până-n picioare, de la diadema din perle
până la cizmele de iguană albă.
— Ce-ţi pasă?
— Nimic. Curiozitate profesională. Nu-mi faci cunoştinţă cu tovarăşul tău,
faimosul Geralt din Rivia?
— Am o reţinere. Dar ştiu că n-o să scap de tine. Geralt, aceasta este Marti
Sodergren, o tămăduitoare. Specialitatea ei sunt afrodiziacele.
— Chiar trebuie să vorbim despre afaceri? Mi-aţi lăsat puţin caviar şi mie?
Ce drăguţ din partea voastră.
— Atenţie! au avertizat-o Keira şi vrăjitorul în cor. E o iluzie.
— Într-adevăr!
Marti Sodergren s-a aplecat înainte, şi-a înălţat bărbia, apoi a luat un pahar
în mână, s-a uitat la urmele de ruj carmin.
— E clar, Filippa Eilhart, a spus ea. Cine altcineva să îndrăznească o
asemenea neruşinare? Vipera naibii! Ştiaţi că e spioana Vizimirului în
Redania?
— Şi e nimfomană? a riscat vrăjitorul.
Marti şi Keira au fornăit în acelaşi timp.
— Pe asta te bazezi, încercând să flirtezi şi să-i faci curte? l-a luat la rost
929
tămăduitoarea. Dacă-i aşa, află că cineva te-a dus de nas. De ceva timp
Filippei nu-i mai plac bărbaţii.
— Sau eşti femeie? Keira Metz şi-a răsucit buzele strălucitoare. Poate că te
prefaci că eşti bărbat, colega maestru? Pentru a rămâne incognito? Ştii,
Marti, mi-a mărturisit acum o clipă că îi place să se prefacă.
— Îi place şi se pricepe, a rânjit Marti. Aşa-i, Geralt? Mai devreme te-am
văzut prefăcându-te că ai auzul slab şi că nu cunoşti Graiul mai Vechi.
— Are o mulţime de defecte, a spus cu răceală Yennefer, apropiindu-se şi
luându-l posesiv la braţ pe vrăjitor. Practic, are numai defecte. Pierdeţi
vremea, fetelor.
— Se pare că aşa este, a fost de acord Marti Sodergren, păstrându-şi
rânjetul. Atunci vă dorim distracţie plăcută! Hai, Keira, să bem ceva…
nealcoolic. Poate că mă hotărăsc să fac ceva în seara asta?
— Uff… a răsuflat el după ce au plecat. La ţanc, Yen. Mulţumesc.
— Îmi mulţumeşti? Ei, nu mai spune! În această sală există exact
unsprezece femei cu sânii la vedere prin bluze transparente. Nu te-am lăsat
nici jumătate de oră şi te găsesc vorbind cu două dintre ele…
Yennefer s-a oprit şi s-a uitat la vasul în formă de peşte.
— …şi mâncând iluzii, a adăugat ea. Of, Geralt, Geralt! Hai! Am ocazia să-
ţi fac cunoştinţă cu oameni care merită să-i cunoşti.
— Oare unul dintre aceşti oameni este Vilgefortz?
— Interesant! a răspuns magiciana şi ochi i s-au îngustat. Întrebi exact
despre el. Da, Vilgefortz vrea să te întâlnească şi să vorbească cu tine. Te
previn, discuţia poate părea banală şi lipsită de griji, dar nu te lăsa păcălit.
Vilgefortz este un jucător iscusit şi extrem de inteligent. Nu ştiu ce vrea de
la tine, dar fii cu ochii-n patru!
— Voi fi, a oftat el. Dar nu cred că iscusitul tău jucător o să fie în stare să
mă surprindă. Nu după câte am pătimit aici. Spionii au tăbărât pe mine,
reptilele şi herminele pe cale de dispariţie m-au năpădit. Am fost hrănit cu
caviar inexistent. Nimfomanele cărora nu le plac bărbaţii mi-au pus la
îndoială bărbăţia, am fost ameninţat cu violul pe un arici, m-au speriat cu
graviditatea, ba chiar cu orgasmul şi încă cu unul neînsoţit de mişcări
ritualice. Brrr…
— Ai băut?
— Un pic de vin alb de Cidaris. Dar era probabil un afrodiziac… Yen? Ne
întoarcem la Loxia după ce stau de vorbă cu Vilgefortz?
— Nu ne mai întoarcem la Loxia.
930
— Poftim?
— Vreau să-mi petrec noaptea în Aretuza. Cu tine. Afrodiziac, spui? În
vin? Interesant…

— Ai, mamă, mamă! a suspinat Yennefer, întinzându-se şi aruncându-şi

coapsa lângă coapsa vrăjitorului. Uau, dragă, uau! De mult nu m-am mai
iubit… De mult.
Geralt şi-a desprins degetele din buclele ei fără comentarii. În primul rând,
pentru că afirmaţia putea fi o provocare şi se temea de cârligul ascuns în
momeală. În al doilea rând, nu voia să-şi şteargă cu cuvinte gustul plăcerii
rămas pe buze.
— De mult n-am făcut dragoste cu un bărbat care să-mi fi mărturisit că mă
iubeşte şi căruia să-i fi mărturisit că-l iubesc, a îngăimat după un moment,
când i-a fost clar că vrăjitorul nu muşcă momeala. Uitasem cum e. Uau!
S-a întins şi mai mult, apucând cu braţele colţurile pernei, iar sânii ei
scăldaţi în lumina lunii căpătau o formă care îi dădea fiori vrăjitorului în
josul spatelui. A îmbrăţişat-o, amândoi zăceau liniştiţi, potoliţi, răcoriţi.
Dincolo de fereastra odăii ţârâiau greierii şi, de asemenea, se auzeau voci
îndepărtate, liniştite şi râsete, indicând faptul că banchetul continua, în
ciuda orei relativ târzii.
— Geralt?
— Da, Yen?
— Povesteşte-mi!
— Despre discuţia cu Vilgefortz? Acum? Să lăsăm pe dimineaţă.
— Acum, te rog!
S-a uitat la secretarul din colţul camerei. Se aflau pe el cărţi, albume şi alte
obiecte pe care adepta cazată temporar la Loxia nu le luase cu ea. Sprijinită
pios pe cărţi, era o păpuşă rotunjoară de cârpă, într-o rochie destrămată de
la îmbrăţişările frecvente. Nu şi-a luat păpuşa – s-a gândit în sinea lui – în
Loxia, în dormitorul comun, ca să nu dea colegelor ocazia s-o ridiculizeze.
Nu şi-a luat păpuşa. Şi acum, mai mult ca sigur, nu poate să adoarmă fără
ea.
Păpuşa îl privea cu ochii de nasturi. El şi-a mutat privirea de la ea.
Când i-a făcut cunoştinţă cu Capitulul, Yennefer a studiat cu atenţie elita
magicienilor. Hen Gedymdeith i-a aruncat doar o privire scurtă şi obosită –
era evident că banchetul îl plictisise şi-l epuizase pe bătrân. Artaud
Terranova, a cărui privire pendula întruna de la el la Yennefer, s-a înclinat
931
cu o grimasă ambiguă, dar s-a dezmeticit imediat sub privirile celorlalţi.
Ochii albaştri ai Francescăi Findabair erau impenetrabili şi duri precum
cristalul. Când i-a fost prezentată, Stokrotka din Vale i-a zâmbit. Zâmbetul,
deşi incredibil de frumos, l-a înspăimântat pe vrăjitor. Tissaia de Vries, deşi
aparent absorbită constant de aranjarea manşetelor şi bijuteriilor, i-a zâmbit
când au făcut cunoştinţă, poate mai puţin frumos, dar mult mai sincer.
Această Tissaia a stabilit imediat o conversaţie cu vrăjitorul, pomenindu-i
una dintre faptele lui nobile, de care, întâmplător, nu-şi amintea deloc şi a
suspectat-o că a inventat totul de la zero.
Apoi Vilgefortz s-a alăturat discuţiei. Vilgefortz de Roggeveen, magician
cu o atitudine impresionantă, cu trăsături nobile şi frumoase, cu o voce
sinceră şi onestă. Geralt ştia că te poţi aştepta la orice de la oameni de genul
acesta.
Vorbeau pe scurt, simţind priviri neliniştite aţintite asupra lor. Vrăjitorul era
privit de Yennefer, iar Vilgefortz, de o tânără magiciană, cu ochii drăguţi,
care încerca în mod constant să-şi ascundă partea de jos a feţei în spatele
evantaiului. Au schimbat câteva observaţii convenţionale, după care
Vilgefortz i-a propus să continue discuţia într-un grup mai mic. Geralt a
avut senzaţia că Tissaia de Vries era singura persoană care a fost surprinsă
de propunere.
— Ai adormit, Geralt?
Murmurul lui Yennefer l-a smuls din reverie.
— Trebuia să-mi spui despre discuţie, a adăugat.
Păpuşa de pe secretar se uita la el cu ochii din nasturi. Şi-a mutat privirea
de la ea.
— Cum am intrat în galerie, a început după un răstimp, fata asta cu chip
ciudat…
— Lydia van Bredevoort, asistenta lui Vilgefortz.
— Da, e adevărat, mi-ai mai spus. O persoană măruntă. Când am intrat în
galerie, s-a oprit, s-a uitat la el şi i-a cerut ceva. Telepatic.
— N-a fost lipsă de tact. Lydia nu-şi poate folosi vocea.
— Mi-am dat seama. Pentru că Vilgefortz nu i-a răspuns telepatic. I-a
răspuns…

— Da, Lydia, bună idee! a aprobat-o Vilgefortz. O să dăm o raită prin

Galeria Gloriei. Vei avea ocazia să vezi istoria magiei, Geralt din Rivia. Nu
mă îndoiesc că ştii această istorie, dar vei avea ocazia să te familiarizezi cu
932
cea vizuală. Dacă eşti un cunoscător al picturii, nu te speria. Majoritatea
picturilor sunt operele elevelor entuziaste din Aretuza. Lydia, fii drăguţă şi
fă lumină în bezna care tronează aici.
Lydia van Bredevoort şi-a fluturat mâinile în aer şi coridorul s-a luminat
instantaneu.
Prima pictură reprezenta o ambarcaţiune veche, aruncată de furtună între
recifele care ieşeau din valuri. La prora navei stătea un bărbat într-o haină
albă, cu capul înconjurat de o aură luminoasă.
— Prima debarcare, a ghicit vrăjitorul.
— Bineînţeles, a confirmat Vilgefortz. Nava Exilaţilor. Jan Bekker supune
Forţa voinţei sale. Calmează valurile, dovedind că magia nu trebuie să fie
malefică şi distructivă, ci poate salva vieţi.
— Chiar a avut loc în realitate acest eveniment?
— Mă îndoiesc, a zâmbit magicianul. Cel mai probabil este ca, în timpul
primei călătorii şi debarcări, Bekker şi alţii să-şi fi vărsat şi fierea, aplecaţi
peste bord. Au reuşit să controleze Forţa abia după debarcare, care, dacă a
avut un final fericit, a fost doar din întâmplare. Să mergem mai departe.
Iată-l pe Jan Bekker din nou, forţând apa să ţâşnească din stâncă, în locul în
care urma să se instaleze prima aşezare. Iar aici, iată, înconjurat de
colonişti, Bekker dispersează norii şi opreşte furtuna pentru a proteja
recolta.
— Şi asta? Ce eveniment este prezentat în tablou?
— Recunoaşterea celor Aleşi. Bekker şi Giambattista supun copiii
coloniştilor nou-veniţi unui test magic pentru detectarea Surselor. Copiii
selectaţi vor fi luaţi de la părinţi şi duşi la Mirthe, primul sediu al
magicienilor. Este vorba despre un moment istoric. După cum poţi vedea,
tuturor copiilor le-a îngheţat sângele în vine, numai această brunetă
hotărâtă, cu un zâmbet încrezător, îi întinde mâna lui Giambattista. Este cea
care mai târziu a fost renumita Agnes din Glanville, prima femeie care a
devenit magiciană. Această femeie din spate este mama ei. E cam tristă.
— Şi scena colectivă?
— Uniunea de la Novigrad. Bekker, Giambattista şi Monck încheie un pact
cu domnitorii, preoţii şi druizii. Un soi de pact de neagresiune şi separare a
magiei de stat. Un kitsch oribil. Să mergem mai departe. Aici îl vedem pe
Geoffrey Monck pornind spre amontele Pontarului, pe atunci cunoscut şi
sub numele de Aevon y Pont ar Gwennelen, Râul Podurilor de Alabastru.
Monck se îndrepta spre Loc Muinne pentru a-i convinge pe elfii de acolo să
933
accepte un grup de copii, Surse, care trebuiau instruiţi de magii elfi. Poate
că te-ar interesa că a existat un băiat printre copii, numit mai târziu Gerhart
din Aelle. L-ai întâlnit acum o clipă. Acum acel băiat este numit Hen
Gedymdeith.
— Aici – vrăjitorul s-a uitat la magician – ne-am aştepta la o scenă de luptă.
La urma urmei, la câţiva ani după expediţia lui Monck, încununată cu
succes, armata mareşalului Raupenneck din Tretogor a declanşat masacrul
din Loc Muinne şi Est Haemlet, omorându-i pe toţi elfii, indiferent de
vârstă sau sex. Şi a început războiul, care s-a încheiat cu masacrul de la
Shaerrawedd.
— Având în vedere cunoştinţele tale impresionante de istorie, a zâmbit din
nou Vilgefortz, ar trebui să ştii totuşi că la aceste războaie n-a luat parte
niciunul dintre magicienii mai importanţi. Acesta este şi motivul pentru
care tema n-a inspirat-o pe nicio adeptă să picteze un tablou adecvat. Să
mergem mai departe.
— Să mergem! Aici, pe pânza asta, ce eveniment este zugrăvit? Aha, ştiu.
Este Raffard cel Alb, care-i reconciliază pe regii vrăjmaşi şi pune capăt
Războiului de şase ani. Iar aici Raffard refuzând coroana. Un gest frumos,
nobil.
— Aşa crezi? – Vilgefortz a clătinat din cap. Ei bine, în orice caz, gestul a
creat un precedent. Raffard, cu toate astea, a acceptat funcţia de prim-
consilier şi, de fapt, el a guvernat, pentru că regele era un imbecil.
— Galeria Gloriei… a mormăit vrăjitorul, apropiindu-se de tabloul următor.
Ce avem aici?
— Momentul istoric al numirii primului Capitul şi al votării Legii. De la
stânga: Herbert Stammelford, Aurora Henson, Ivo Richert, Agnes din
Glanville, Geoffrey Monck şi Radmir din Tor Carnedd. Aici, ca să fiu
sincer, se cere şi o imagine de luptă în completare. Întrucât la puţin timp au
fost măcelăriţi într-un război brutal cei care nu doreau a recunoaşte
Capitulul şi a se supune Legii. Printre alţii, Raffard cel Alb. Dar tratatele de
istorie au trecut sub tăcere ca să nu spulbere farmecul legendei.
— Şi aici… Hmmm… Da, cred că a fost pictat de o adeptă. Şi încă una
foarte tânără…
— Fără îndoială. E o alegorie. I-aş spune o alegorie a feminităţii
triumfătoare. Aer, Apă, Pământ şi Foc. Şi cele patru magiciene faimoase,
iscusite în mânuirea forţelor celor patru stihii. Agnes din Glanville, Aurora
Henson, Nina Fioravanti şi Klara Larissa de Winter. Uită-te la următoarea,
934
o pânză destul de bine realizată. Aici o vedem pe Klara Larissa inaugurând
Academia pentru fete. Exact în clădirea în care ne aflăm acum. Iar aceste
portrete sunt ale absolventelor de vază ale Aretuzei. Iată o lungă istorie a
feminităţii triumfătoare şi a feminizării treptate profesiei: Yanna din
Murivel, Nora Wagner, sora ei Augusta, Jade Glevissig, Leticia
Charbonneau, Ilona Laux – Antille, Carla Demetia Crest, Violenta Suarez,
April Wenhaver… şi singura încă în viaţă: Tissaia de Vries…
Au mers mai departe. Doar mătasea Lydiei van Bredevoort şuşotea în
tăcerea instalată, iar în şuşoteala mătăsoasă era o taină primejdioasă.
— Şi asta? s-a oprit Geralt. Ce-i cu scena asta oribilă?
— Martiriul magicianului Radmir, jupuit de viu în timpul revoltei Falkăi. În
fundal, cuprins de flăcări, castelul Mirthe, pe care Falka ordonase să-l facă
scrum.
— Pentru care Falka, imediat după aceea, a fost făcută scrum. Pe rug.
— Copiii din Temeria şi Redania, se ştie, şi în zilele noastre se distrează
dând foc unei marionete cu efigia Falkăi în ajun de Saovine. Să ne
întoarcem ca să vezi şi cealaltă parte a galeriei… Ştiu că vrei să mă întrebi
ceva. Te ascult.
— Mă surprinde cronologia. Ştiu, bineînţeles, cum funcţionează poţiunile
tinereţii, dar apariţia pe pânze deopotrivă a celor vii şi a celor morţi de
mult…
— Cu alte cuvinte, te surprinde că la banchet i-ai întâlnit pe Hen
Gedymdeith şi Tissaia de Vries, dar nu au fost printre noi Bekker, Agnes de
Glanville, Stammelford sau Nina Fioravanti?
— Nu. Ştiu că nu sunteţi nemuritori…
— Ce este moartea? l-a întrerupt Vilgefortz. După tine?
— Sfârşitul.
— Sfârşitul cui?
— Al existenţei. Din câte văd eu, am început să filosofăm.
— Natura nu cunoaşte conceptul de filosofie, Geralt de Rivia. Prin filosofie
înţelegem de obicei încercările jalnice şi caraghioase ale oamenilor de a
înţelege Natura. Înţelegem, de asemenea, rezultatele acestor încercări. Este
ca şi cum sfecla-de-zahăr şi-ar revendica cauzele şi efectele existenţei sale,
şi ar numi rodului reflecţiilor sale Conflictul veşnic şi tainic al Tuberculului
cu Frunzele, iar ploaia ar defini-o Forţa Creatoare de Nepătruns. Noi,
magicienii, nu pierdem vremea iscodind ce este Natura. Ştim ce este, pentru
că noi înşine suntem Natura. Mă înţelegi?
935
— Încerc, dar vorbeşte mai încet, te rog! Nu uita că vorbeşti cu o sfeclă-de-
zahăr.
— Te-ai întrebat vreodată ce s-a întâmplat când Bekker a forţat apa să iasă
din stâncă? E foarte simplu: Bekker a îmblânzit Forţa. A forţat stihia să i se
supună. A subjugat Natura, a stăpânit-o… Care este relaţia ta cu femeile,
Geralt?
— Poftim?
Lydia van Bredevoort s-a întors într-o şoaptă de mătase, încremenită în
aşteptare. Geralt a văzut că ţinea un tablou învelit sub braţ. Nu avea idee de
unde provenea această pânză, Lydia nu avea nimic în mână în urmă cu
câteva minute. Amuleta de la gât îi vibra uşor.
Vilgefortz zâmbea.
— Te-am întrebat, i-a amintit, ce părere ai despre relaţia dintre un bărbat şi
o femeie.
— Din ce punct de vedere?
— Poţi, după părerea ta, să forţezi o femeie să se supună? Vorbesc despre
femei reale, desigur, nu despre femele. Poţi controla o femeie adevărată? S-
o domini? S-o faci să se predea voinţei tale? Şi, dacă da, cum, în ce fel?
Răspunde!

Păpuşa de cârpă nu-şi lua ochii de nasturi de la ei. Yennefer se uita în gol.
— I-ai răspuns?
— I-am răspuns.
Magiciana i-a prins cu mâna stângă cotul şi cu mâna dreaptă degetele care îi
atingeau pieptul.
— Cum, în ce fel?
— Ştii bine doar.

— Ai înţeles, i-a spus Vilgefortz după o clipă. Şi cred că ai înţeles

întotdeauna. Aşadar ai înţeles că, dacă dispare şi piere ideea de voinţă şi
supunere, de poruncă şi ascultare, de stăpân şi slujitor, atunci se atinge
unitatea. Comunitatea, integrarea într-un singur întreg. Pătrunderea
reciprocă. Şi când se întâmplă asta, moartea încetează să mai conteze.
Acolo, în sala de banchet, era prezent Jan Bekker, sub forma apei care
izvora din stâncă. A spune că Bekker a murit este ca şi cum ai spune că apa
a murit. Uită-te la această pânză.
Geralt s-a uitat.
936
— E foarte frumoasă, i-a zis după o clipă şi imediat a simţit o vibraţie
uşoară a medalionului.
— Lydia, i-a zâmbit Vilgefortz, mulţumesc pentru recunoştinţă. Şi te felicit
pentru gust. Peisajul arată întâlnirea lui Cregenann din Lód şi Lara Dorren
aep Shiadhal, cuplu legendar de îndrăgostiţi, despărţiţi şi distruşi în vremea
dispreţului. El era magician, ea era o elfă din elita lui Aen Saevherne sau
Cunoscătorii. Ceea ce ar fi putut fi începutul reconcilierii s-a transformat
într-o tragedie.
— Ştiu povestea. Întotdeauna am crezut că e doar un basm. Cum a fost în
realitate?
— Asta, a devenit magicianul serios, nimeni nu ştie. Adică aproape nimeni.
Lydia, atârnă tabloul tău aici, alături. Geralt, admiră noua lucrare zămislită
din pensonul Lydiei. Este un portret al Larei Dorren aep Shiadhal realizat
pe baza unei miniaturi antice.
— Felicitări! s-a înclinat vrăjitorul spre Lydia van Bredevoort, iar vocea
nu-i tremura deloc. E o adevărată capodoperă.
Vocea nu-i tremura, cu toate că Lara Dorren aep Shiadhal se uita la el de la
înălţimea portretului cu ochii lui Ciri.

— Ce s-a întâmplat mai departe?

— Lydia a rămas în galerie. Amândoi ne-am dus pe terasă. Şi el glumea pe
seama mea.

— Pe-aici, Geralt! Mergi numai pe dalele întunecate, te rog!

În jos marea strălucea, insula Thanedd trona în mijlocul spumei albe.
Valurile se spărgeau de zidurile Loxiei, aflate chiar sub ei. Loxia strălucea
de la miile de lumini, la fel ca Aretuza. Blocul de piatră al Garstangului,
înălţându-se deasupra lor, era însă negru şi pustiu.
— Mâine – magicianul urmărea ochii vrăjitorului – membrii Capitulului şi
Consiliului vor îmbrăca tunicile tradiţionale, pelerinele negre şi pălăriile
ţuguiate, pe care le cunoşti din gravurile vechi. Ne vom înarma şi cu
baghete lungi, şi cu sceptre, semănând astfel cu magicienii şi vrăjitorii cu
care sunt ameninţaţi copiii. Aşa e tradiţia. În compania altor delegaţi, ne
vom duce acolo, sus, la Garstang. Vom ţine un consiliu acolo, într-o sală
special amenajată. Ceilalţi vor aştepta în Aretuza întoarcerea noastră şi
deciziile noastre.
— Deliberările din Garstang, într-un cerc îngust, sunt şi ele o tradiţie?
937
— Oho! Şi încă cum! Îndelungată şi dictată de considerente practice. Se
întâmpla uneori ca deliberările magicienilor să fie furtunoase şi se ajungea
la schimburi de opinii destul de vii. În timpul unui astfel de schimb, un
fulger globular i-a afectat coafura şi rochia Ninei Fioravanti. Nina, care îşi
dedicase un an de muncă consolidând zidurile Garstangului într-o aură
puternică şi o blocadă antimagică. De atunci, nu mai acţionează nicio magie
în Garstang, iar discuţiile sunt mai paşnice. Mai ales când nu uităm să-i
deposedăm pe disputanţi de cuţite.
— Înţeleg. Şi turnul izolat, deasupra Garstangului, chiar în vârf, ce e? Vreo
clădire importantă?
— Acela e Tor Lara, Turnul Pescăruşului. O ruină. Dacă e important?
Probabil că da.
— Probabil?
Magicianul s-a sprijinit de balustradă.
— Potrivit elfilor, Tor Lara este conectat printr-un portal cu misteriosul Tor
Zireael, Turnul Rândunicii, care nu a fost localizat până în prezent.
— Cum aşa? N-aţi izbutit să descoperiţi portalul ăla? Nu cred.
— Bine faci. Am detectat portalul, dar a trebuit să-l blocăm. Au existat
proteste, toată lumea s-a grăbit să experimenteze, toţi au vrut să devină
celebri ca exploratori ai Tor Zireael, sediul mitic al magicienilor şi
înţelepţilor elfi. Portalul este totuşi corupt iremediabil şi funcţionează
haotic. Au existat victime, aşa că a fost blocat. Să mergem, Geralt, se face
răcoare. Cu atenţie. Calcă numai pe dalele întunecate.
— De ce numai pe cele întunecate?
— Aceste clădiri sunt în ruină. Umiditatea, eroziunea, vânturile puternice,
salinitatea aerului, toate acestea afectează fatal zidurile. Renovarea ar costa
prea scump, prin urmare, folosim iluzia. Prestigiul, mă-nţelegi.
— Nu prea.
Magicianul a ridicat o mână, iar terasa a dispărut. Stăteau deasupra abisului,
deasupra unei prăpăstii de pe fundul căreia se iveau colţi stâncoşi scăldaţi în
spumă. Stăteau în picioare pe o centură îngustă de dale întunecate, dispuse
ca un trapez între porticul Aretuzei şi pilonul de susţinere a terasei.
Geralt îşi menţinea cu greu echilibrul. Dacă ar fi fost om, şi nu vrăjitor, nu
ar fi reuşit să şi-l menţină. Dar chiar şi el a fost surprins. Mişcarea sa rapidă
nu putea să-i scape atenţiei magicianului, iar pe faţă era, de asemenea,
vizibilă o schimbare. Vântul îl balansa pe puntea îngustă, abisul îl chema
răutăcios cu zgomotul sinistru al valurilor.
938
— Ţi-e frică de moarte, a constatat Vilgefortz cu un zâmbet. Totuşi, te temi
de ea.

Păpuşa de cârpă îi privea cu ochii din nasturi.

— A râs de tine, a murmurat Yennefer, îmbrăţişându-l pe vrăjitor. Nu era
nicio primejdie, cu siguranţă vă învăluise pe amândoi într-un câmp de
levitaţie. N-ar fi riscat… Ce s-a mai întâmplat în continuare?
— Ne-am dus într-o altă aripă a Aretuzei. M-a condus într-o încăpere mare,
era, probabil, biroul uneia dintre profesoare, poate chiar al rectorului. Ne-
am aşezat la o masă, deasupra căreia se afla o clepsidră. Nisipul se scurgea.
Am simţit parfumul Lydiei, ştiam că era în camera din faţa noastră…
— Şi Vilgefortz?
— Mi-a adresat o întrebare.

— De ce nu te-ai făcut magician, Geralt? N-ai fost niciodată înclinat spre

artă? Fii cinstit!
— Voi fi. Da, m-a atras.
— Deci de ce nu ţi-ai urmat vocea înclinaţiei?
— Am hotărât că e mai bine să-mi urmez glasul raţiunii.
— Adică?
— Anii mei de muncă în calitate de vrăjitor m-au învăţat să-mi măsor
puterile în raport cu ceea ce-mi propun. Ştii, Vilgefortz, am cunoscut, într-o
zi, un copil pitican care visa să fie elf. Ce crezi că ar fi fost dacă şi-ar fi
urmat vocea înclinaţiei?
— Ar trebui să fie o comparaţie? O paralelă? Dacă da, este complet
irelevant. Piticanul n-avea cum să devină elf. Pentru că mama lui nu era
elfă.
Geralt a rămas tăcut un lung răstimp.
— Da, a zis el în cele din urmă. Puteam să-mi dau seama. Ai scotocit puţin
în biografia mea. Îmi poţi spune cu ce scop?
— Poate, a zâmbit magicianul uşor, că visez la o pictură în Galeria Gloriei?
Noi doi la o masă şi o inscripţie pe o plăcuţă de alamă: „Vilgefortz de
Roggeveen încheie un pact cu Geralt de Rivia”.
— Asta ar fi o alegorie, a spus vrăjitorul, cu titlul Triumful cunoaşterii
asupra ignoranţei. Aş prefera o imagine mai realistă, intitulată Vilgefortz îi
explică lui Geralt ce se întâmplă.
Vilgefortz şi-a alăturat degetele ambelor mâini la înălţimea gurii.
939
— Nu este limpede?
— Nu.
— Ai uitat? Imaginea pe care o visez atârnă în Galeria Gloriei, o contemplă
generaţiile viitoare, care ştiu foarte bine despre ce e vorba, ce eveniment
prezintă tabloul. Pictaţi pe pânză, Vilgefortz şi Geralt cad de acord şi
încheie un pact prin care Geralt, urmându-şi vocea nu a raţiunii şi nici a
înclinaţiei, ci a adevăratei vocaţii, a intrat în cele din urmă în rândurile
magicienilor, punând astfel capăt existenţei sale actuale, fără prea mult sens
şi lipsită de viitor.
— Şi să ne gândim, a spus vrăjitorul după o tăcere foarte lungă, că de
curând am ajuns la concluzia că nimic nu mă mai poate surprinde. Crede-
mă, Vilgefortz, o să-mi amintesc mult timp de-acum înainte acest banchet şi
acest corn al abundenţei de senzaţii. Într-adevăr, merită un tablou: Geralt
părăseşte insula Thanedd, prăpădindu-se de râs.
— N-am înţeles, a zis magicianul şi s-a aplecat uşor. M-am pierdut în
înfloriturile discursului tău, împletite cu vorbe sofisticate.
— Motivele neînţelegerii tale sunt clare pentru mine. Suntem prea diferiţi
pentru a ne înţelege. Eşti un magician puternic din Capitul care a realizat
unitatea cu Natura. Sunt un vagabond, un vrăjitor, un mutant care
călătoreşte în jurul lumii şi lichidează monştri pentru bani…
— Înfloriturile, l-a întrerupt magicianul, au fost înlocuite cu clişee.
— Suntem prea diferiţi – Geralt nu a renunţat. Simplul fapt că mama mea a
fost, din întâmplare, o magiciană nu poate şterge această diferenţă. Dar, aşa,
din curiozitate: cine a fost mama ta?
— Habar n-am, a răspuns Vilgefortz senin.
Vrăjitorul a tăcut imediat.
— Druizii din cercul Kovirsky, a spus magicianul după un moment, m-au
găsit într-un şanţ din Lan Exeter. M-au luat şi m-au crescut. Ca pe un druid,
se înţelege. Ştii ce este un druid? Un fel de mutant, un vagabond care merge
în jurul lumii şi se închină la stejarii sfinţi.
Vrăjitorul tăcea.
— Şi apoi, a continuat Vilgefortz, în timpul unor ritualuri druide,
capacităţile mele au ieşit la lumină. Capacităţi care mi-au permis în mod
clar şi fără putinţă de tăgadă determinarea originilor mele. Eram conceput,
desigur, din întâmplare, din două fiinţe, dintre care cel puţin una era
magician.
Geralt tăcea.
940
— Cel care mi-a descoperit talentele modeste a fost, bineînţeles, un
magician, a continuat calm Vilgefortz. Iar acesta m-a copleşit cu o
mărinimie nemaipomenită: mi-a propus o educaţie şi o perfecţionare,
precum şi perspectiva de a mă alătura Frăţiei Magicienilor.
— Iar tu, i-a zis vrăjitorul, ai acceptat oferta.
— Nu.
Vocea lui Vilgefortz a devenit mai rece şi mai neplăcută.
— Am respins-o nepoliticos, chiar obraznic, a continuat el. Mi-am vărsat
toată furia asupra bătrânului. Voiam să se simtă vinovat el şi toată frăţia sa
magică. Vinovat, desigur, de şanţul din Lan Exeter, vinovat că unul sau doi
magicieni nenorociţi, nişte ticăloşi fără inimă şi sentimente umane, m-au
aruncat în şanţ după naştere, şi nu înainte. Magicianul, desigur, n-a înţeles
şi nici nu s-a supărat pentru ceea ce i-am spus atunci. A ridicat din umeri şi
a plecat, fiind marcaţi şi el, şi tovarăşii lui de pecetea bastarzilor netrebnici,
insensibili, aroganţi, demni de cel mai mare dispreţ.
Geralt tăcea mai departe.
— Mă lămurisem, aşadar, cu druizii, a explicat Vilgefortz. Aşa că am
renunţat la sfinţii stejari şi mi-am luat lumea-n cap. Am făcut multe la viaţa
mea. De unele mi-e ruşine şi astăzi. În cele din urmă, am devenit mercenar.
Mai departe, povestea mea continuă, după cum îţi poţi închipui, stereotip.
Soldat victorios, soldat înfrânt, dezertor, jefuitor, violator, criminal şi în
cele din urmă fugar ascuns la capătul lumii ca să scap de ştreang. Am fugit
până la capătul lumii. Iar acolo, la capătul lumii, am întâlnit o femeie.
Magiciană.
— Ai grijă! i-a şoptit vrăjitorul cu ochii mijiţi. Ai grijă, Vilgefortz, să nu
ajungi prea departe în căutarea forţată a asemănărilor!
— Asemănările s-au terminat.
Magicianul nu şi-a lăsat ochii în jos şi a vorbit mai departe:
— Pentru că nu m-am ocupat de sentimentele pe care le-am nutrit pentru
această femeie. Nu i-am înţeles sentimentele şi de altfel n-a încercat să mă
ajute deloc. Am părăsit-o. Pentru că era promiscuă, arogantă, răutăcioasă,
insensibilă şi rece. Pentru că era imposibil de dominat, iar dominaţia ei era
umilitoare. Am părăsit-o fiindcă am ştiut că era interesată de mine doar
pentru că inteligenţa, personalitatea şi misterul meu fascinant ascundeau
faptul că nu eram magician şi numai pe magicieni obişnuia să-i onoreze cu
mai mult de-o noapte. Am abandonat-o, pentru că… Pentru că era ca mama.
Dintr-odată mi-am dat seama că nu simţeam dragoste pentru ea, ci nutream
941
un sentiment mult mai complicat, mai puternic, dar greu de definit: un
amestec de teamă, de regret, de furie, de remuşcare şi de nevoie de ispăşire,
de vinovăţie, de nedreptate şi de pierdere, de nevoie perversă de suferinţă şi
penitenţă. Ceea ce am simţit pentru acea femeie a fost ură.
Geralt tăcea. Vilgefortz se uita într-o parte.
— Am părăsit-o, a continuat după o clipă. Şi n-am putut trăi cu golul
lăuntric rămas. Şi deodată mi-am dat seama că nu lipsa femeii îmi lăsase
acel gol, ci lipsa celor simţite atunci. Paradoxal, nu-i aşa? Nu trebuie să
termin, sunt sigur că ghiceşti continuarea. Am devenit magician. Din ură. Şi
abia atunci am înţeles ce prost am fost. Confundasem cerul cu stelele
oglindite noaptea pe suprafaţa iazului.
— După cum ai observat, pe bună dreptate, paralelele dintre noi n-au fost în
întregime paralele, a murmurat Geralt. În ciuda aparenţelor, avem puţine în
comun, Vilgefortz. Ce vrei să-mi dovedeşti spunându-ţi povestea? Că, deşi
este alambicată şi dificilă, calea spre atingerea măiestriei în magie este
accesibilă tuturor? Chiar şi, îmi pare rău pentru paralelă, bastarzilor şi
orfanilor, vagabonzilor sau vrăjitorilor…
— Nu, l-a întrerupt magicianul. N-am intenţionat să dovedesc că această
cale este disponibilă pentru toată lumea, deoarece e evidentă şi dovedită de
mult timp. N-am vrut să demonstrez nici faptul că pentru unii oameni nu
există pur şi simplu altă cale.
— Aşadar, a zâmbit vrăjitorul, n-am de ales? Trebuie să fac un pact cu tine,
care să devină tema unui tablou faimos şi să mă convertesc în magician?
Numai din cauza originii? Măi, să fie! Cunosc puţin teoria eredităţii. Tatăl
meu, din câte am dedus, cu mare dificultate, era un vagabond, un bătăuş, un
scandalagiu şi un spadasin. Pot moşteni predominant gene de spadasin, nu
pe linie maternă. Faptul că mânuiesc destul de bine spada, de asemenea,
poate să confirme acest lucru.
— De fapt, din clepsidră s-a scurs aproape tot nisipul, iar eu, Vilgefortz de
Roggeveen, maestru al magiei, membru al Capitulului, încă stau la discuţii,
nu fără plăcere, cu un bătăuş spadasin, fiul unui bătăuş spadasin şi
vagabond. Vorbim despre lucruri şi aspecte care, după cum este bine
cunoscut, sunt dezbătute de spadasini neînfricaţi în jurul focului de tabără.
Cum ar fi ereditatea, de exemplu. De unde-ai scos tu cuvântul ăsta,
spadasinule? Nu de la şcoala templului Ellander, unde se învaţă să se
silabisească şi să se scrie cele douăzeci şi patru de rune, nu? Ce te-a
determinat să citeşti cărţile în care pot fi găsite astfel de cuvinte ca acesta?
942
Unde ţi-ai rafinat retorica şi elocvenţa? Şi de ce ai făcut-o? Ca să vorbeşti
cu vampirii? Dragul meu derbedeu ereditar, căruia i-a zâmbit Tissaia de
Vries. Dragul meu vrăjitor, care-o fascinează pe Filippa Eilhart de-i tremură
mâinile. La pomenirea căruia Triss Merigold se înroşeşte ca racul. Ce să
mai spun de Yennefer din Vengerberg.
— Poate faci bine şi nu mai spui! Clepsidra mai are foarte puţin nisip, încât
poţi să-i numere grăunţele. Nu picta mai multe tablouri, Vilgefortz. Zi-mi
despre ce e vorba. Cu cuvinte simple. Imaginează-ţi că stăm lângă foc doi
vagabonzi, frigem purcelul pe care tocmai l-am furat şi încercăm în van să
ne îmbătăm cu sevă de mesteacăn. E o întrebare simplă. Răspunde! Ca de la
vagabond la vagabond.
— Care e întrebarea simplă?
— Ce pact îmi propui? Ce acord să încheiem? De ce vrei să mă bagi în oala
ta, Vilgefortz? Într-o oală care, după părerea mea, începe să dea în clocot?
Ce altceva, în afară de candelabre, mai atârnă în aer?
Magicianul se gândea ori se prefăcea că se gândeşte:
— Întrebarea nu e simplă, dar voi încerca să răspund. Dar nu ca de la
vagabond la vagabond. Voi răspunde… ca de la un spadasin mercenar la alt
spadasin mercenar, care arată la fel ca el.
— Fie!
— Ascultă, atunci, camarade spadasin! Se pune la cale o confruntare
sângeroasă. O luptă ascuţită pe viaţă şi pe moarte, nu va fi iertat nimeni.
Unii vor câştiga, iar ceilalţi vor cădea pradă corbilor. Te sfătuiesc,
camarade, să te alături celor care au o şansă mai bună. Adică nouă. Lasă-i
pe ceilalţi şi scuipă-i direct între ochi, pentru că n-au nicio şansă, căci altfel,
la naiba, mori de gât cu ei. Nu, nu, camarade, nu face mutra aia! Ştiu ce vrei
să spui. Că eşti neutru. Că n-ai nimic cu nimeni şi că aştepţi măcelul în
munţi, la Kaer Morhen. E o idee proastă, camarade. Noi suntem însoţiţi de
tot ce-ţi place. Dacă nu ni te alături, o să pierzi totul. Şi atunci vei fi mistuit
de gol, de neant şi de ură. Vremea dispreţului care va veni te va distruge.
Deci, fii rezonabil şi stai pe partea care trebuie atunci când vine ceasul
alegerii. Şi ceasul alegerii a venit. Crede-mă!
— Incredibil, a rânjit vrăjitorul, cât poate să-i sperie pe toţi neutralitatea
mea! În ce măsură mă face obiectul unor propuneri de pacte şi contracte, de
oferte de cooperare, instrucţiuni privind necesitatea de a alege şi de a fi de
partea care trebuie. Să terminăm această conversaţie, Vilgefortz. Pierzi
vremea. În acest joc nu sunt un partener egal pentru tine. Nu văd cum am
943
putea fi amândoi în acelaşi tablou din Galeria Gloriei. Mai ales pe câmpul
de luptă.
Magicianul tăcea.
— Aranjează-ţi, a continuat Geralt, regii, reginele, caii şi pionii pe eşichier,
nu-ţi face griji pentru mine, pentru că sunt la fel de important pe tabla de
şah ca praful care o acoperă. Ăsta nu-i jocul meu. Vrei să spui că va trebui
să aleg? Te asigur că te înşeli. N-o să aleg. O să mă adaptez la evenimente.
Mă adaptez la ceea ce-o să aleagă ceilalţi. Întotdeauna am făcut asta.
— Eşti un fatalist.
— Sunt. Deşi e încă un cuvânt pe care n-ar trebui să-l cunosc. Repet, nu-i
jocul meu.
— Da? s-a aplecat Vilgefortz peste masă. În acest joc, vrăjitorule, pe tabla
de şah există deja un cal negru, unit cu tine la bine şi la rău prin iţele
destinului. Ştii despre cine vorbesc, nu? Nu vrei s-o pierzi, nu? Ştii că
există o singură cale de a n-o pierde.
Ochii vrăjitorului s-au îngustat.
— Ce vrei de la copil?
— Există o singură modalitate de a afla.
— Te avertizez. N-o să las pe nimeni să-i facă niciun rău…
— Există o singură cale prin care poţi s-o protejezi. Ţi-am oferit
posibilitatea asta, Geralt din Rivia. Gândeşte-te la oferta mea! Ai toată
noaptea la dispoziţie. Reflectează privind cerul. Şi stelele. Şi nu le confunda
cu cele care se oglindesc pe suprafaţa iazului. Clepsidra s-a golit.

— Mă tem pentru Ciri, Yen.

— N-ai de ce.
— Dar…
— Ai încredere în mine, l-a îmbrăţişat. Crede-mă, te rog! Nu-ţi face griji
pentru Vilgefortz. E un jucător. A vrut să te testeze, să te provoace. Şi,
parţial, a reuşit. Dar nu contează. Ciri este sub protecţia mea, iar în Aretuza
va fi în siguranţă, va putea să-şi dezvolte abilităţile aici şi n-o va deranja
nimeni. Nimeni. Cât despre viitorul ei ca vrăjitoare, uită-l! Are alte talente.
Şi este predestinată pentru alte lucruri. Crede-mă!
— Te cred.
— E un progres considerabil. Şi nu-ţi face griji pentru Vilgefortz. Ziua de
mâine va lămuri multe lucruri şi va deznoda multe probleme.
Ziua de mâine, se gândea el, îmi ascunde ceva. Şi mi-e teamă s-o întreb.
944
Codringher avea dreptate. M-am băgat ca musca-n lapte. Dar acum n-am de
ales. Trebuie să aştept ce va aduce ziua de mâine, care ar trebui să
lămurească totul. Trebuie să am încredere în ea. Ştiu c-o să se întâmple
ceva. O să aştept. Şi o să mă adaptez situaţiei.
S-a uitat la secretar.
— Yen?
— Sunt aici.
— Când învăţai în Aretuza… Când dormeai într-o cameră ca asta… Aveai
o păpuşă fără de care nu puteai să dormi? Care stătea ziua pe secretar?
— Nu, s-a mişcat Yennefer brusc. Nici măcar n-aveam o păpuşă. Nu mă
întreba de asta, Geralt! Te rog, nu întreba!
— Aretuza, a şoptit el, privind în jur. Aretuza de pe insula Thanedd. Casa
ei. Pentru atâţia ani… Când va pleca de acolo, va fi o femeie matură…
— Încetează! Nu te mai gândi la asta şi nu mai vorbi despre asta. Mai
bine…
— Da, Yen?
— Iubeşte-mă!
A îmbrăţişat-o. A mângâiat-o. A regăsit-o. Yennefer, incredibil de moale şi
tare în acelaşi timp, a suspinat zgomotos. Cuvintele rostite se spărgeau,
pierind printre suspine şi respiraţii accelerate, încetau să mai aibă sens, se
împrăştiau. Aşa că au tăcut, încercând să se caute, să caute adevărul. Au
căutat mult, cu grijă şi tenace, temându-se de sacrilegiul grabei, de
neglijenţă şi de nepăsare. Au căutat intens, cu forţă şi cu ardoare, temându-
se de îndoieli sacrilegioase şi de nehotărâre. Au căutat cu atenţie, temându-
se de sacrilegiul lipsei de delicateţe.
S-au găsit, şi-au biruit teama şi peste un moment au găsit adevărul care le-a
explodat sub pleoape, cu dovezi înspăimântătoare, orbitoare, smulgând
gemete dintre buzele încleştate cu îndârjire. Apoi timpul s-a zbătut
spasmodic şi a încremenit, totul a dispărut, iar singurul simţ încă treaz era
doar atingerea.
A trecut o veşnicie, realitatea a revenit, iar timpul s-a zbătut din nou şi a
luat-o iar din loc, lent, stângace, ca un car uriaş, încărcat. Geralt s-a uitat pe
fereastră. Luna încă era atârnată pe cer, deşi cele petrecute cu o clipă în
urmă ar fi trebuit s-o arunce pe pământ.
— Ioi, ioi! a exclamat Yennefer după un răstimp lung, ştergându-şi cu o
mişcare lentă o lacrimă de pe obraz.
Zăceau neclintiţi în învălmăşeala de cearşafuri, printre fiori, între căldura
945
aburindă şi fericirea exaltată, în tăcere, iar în jur se învolburau tenebre
haotice, saturate de parfumul nopţii şi de ţârâitul greierilor. Geralt ştia că în
astfel de momente abilităţile telepatice ale magicienei erau sensibile şi
foarte puternice, aşa că se gândea intens la întâmplări şi lucruri frumoase.
La lucruri care ar fi trebuit să o facă fericită. La strălucirea explozivă a
soarelui la răsărit. La ceaţa atârnată în zori peste un lac montan. La
cascadele cristaline prin care sare somonul, la fel de strălucitor de parcă ar
fi din argint topit. La picăturile calde de ploaie lovind frunzele îngreunate
de rouă.
Se gândea la ea. Yennefer zâmbea, ascultându-i gândurile. Zâmbetul îi
ţâşnea pe obraz în tremurul umbrelor proiectate de genele luminate de lună.

— Casă? a întrebat brusc Yennefer. Ce casă? Ai o casă? Vrei să construieşti

o casă? Ah… Îmi pare rău. Nu trebuia…
El tăcea. Era supărat pe sine. Gândindu-se la ea, a lăsat-o fără să vrea să-i
citească gândul care o privea.
— Un vis frumos.
Yennefer i-a mângâiat uşor braţul:
— O casă. O casă construită de mâinile tale, în casa asta, tu şi cu mine. Tu
ai creşte cai şi oi, eu m-aş ocupa de grădină, aş face mâncare şi aş toarce
lâna pe care am duce-o la târg. Cu banii de la vânzarea lânii şi a diferitelor
roade de-ale pământului ne-am cumpăra tot ceea ce ne-ar trebui, să zicem,
cazane de cupru şi greble de fier. Din când în când, Ciri ne-ar vizita cu soţul
şi cu cei trei copii, Triss Merigold ar rămâne pentru câteva zile câteodată.
Am îmbătrâni frumos şi cu demnitate. Iar dacă m-aş plictisi, seara mi-ai
cânta la cimpoiul făcut de mâinile tale. Cimpoiul, după cum este bine
cunoscut, este cel mai bun remediu pentru plictiseală.
Vrăjitorul tăcea. Magiciana murmura încet.
— Îmi pare rău, a spus ea după o clipă.
El s-a ridicat în cot, s-a aplecat, a sărutat-o. Cu o mişcare violentă, l-a
îmbrăţişat. În tăcere.
— Spune ceva!
— N-aş vrea să te pierd, Yen.
— Doar sunt a ta.
— Noaptea asta o să se termine.
— Totul se termină.
Nu, s-a gândit în sinea lui. Nu vreau să fie aşa. Sunt obosit. Prea obosit ca
946
să accept perspectiva sfârşiturilor, care, de fapt, sunt începuturi, de la care
trebuie reluat totul de la capăt. Aş vrea…
— Nu spune! i-a pus cu o mişcare rapidă degetele pe buze. Nu-mi spune ce
vrei şi ce visezi. Pentru că s-ar putea întâmpla să nu pot să-ţi îndeplinesc
dorinţele, şi asta m-ar răni.
— Dar tu ce vrei, Yen? La ce visezi?
— Doar la lucruri care pot fi realizate.
— Şi la mine?
— Pe tine te am deja.
A tăcut mult timp. Şi a aşteptat momentul în care ea a spart tăcerea.
— Geralt?
— Da?
— Iubeşte-mă, te rog!
La început, dornici unul de altul, erau plini de fantezie şi imaginaţie, de
inventivitate, însetaţi de nou. Şi, ca de obicei, în curând s-a dovedit că era
prea mult şi, de fapt, prea puţin. Au înţeles în acelaşi timp, arătându-şi din
nou dragostea.
Când Geralt şi-a revenit, luna era în acelaşi loc. Greierii ţârâiau şi mai
vârtos, de parcă ar fi vrut să-şi învingă neliniştea şi teama prin nebunie şi
luare-aminte. De la o fereastră din apropiere, din aripa stângă a Aretuzei,
cineva dornic de somn ţipa şi înjura cu durere, cerând linişte. De la altă
fereastră, altcineva, cu un vizibil suflet artistic, aplauda şi felicita cu
entuziasm.
— O, Yen… a şoptit vrăjitorul ruşinat.
— Am avut un motiv… l-a sărutat şi apoi şi-a apăsat obrazul în pernă. Am
avut un motiv să strig. Aşa că am strigat. Nu trebuie să te abţii, e nesănătos
şi nefiresc. Îmbrăţişează-mă, dacă poţi!

947
Teleportul Larei, cunoscut, de asemenea, după numele
descoperitorului acesteia, Portalul Benavent. Acesta este situat pe
insula Thanedd, la catul de sus al Turnului Pescăruşului. Permanent,
activ intermitent. Reguli de funcţionare: necunoscute. Destinaţie:
necunoscută, probabil deviată ca urmare a dezintegrării spontane, nu
pot fi excluse anumite bifurcaţii sau dispersii.
Notă: Teleport haotic şi letal. Experimentele sunt strict interzise.
Magia nu este permisă în Turnul Pescăruşului şi nici în imediata
vecinătate, în special magia de teleportare. Capitulul analizează
cererile pentru îngăduirea accesului în Tor Lara şi pentru cercetarea
teleportului. Cererile trebuie motivate prin derularea unor lucrări de
cercetare şi prin existenţa unei specializări în domeniu.

Bibliografie: Geoffrey Monck, Magia Norodului mai Vechi;

Immanuel Benavent, Portalul din Tor Lara; Nina Fioravanti, Teoria şi
practica teleportării; Ransant Alvaro, „Porţile misterelor”.
Prohibita (inventar de artefacte interzise),
Ars Magica, Ed. LVIII

948
 4
La început era doar un haos pulsatoriu, scânteietor şi o cascadă de imagini,
un vârtej, un abis de sunete şi glasuri. Ciri vedea doar turnul străpungând
cerul, pe acoperişul căruia razele dansau. Auzea strigătul unei păsări de
pradă şi ea era pasărea. Zbura cu viteză mare şi sub ea se întindea o mare
furioasă. Vedea o păpuşică de cârpe şi dintr-odată ea era păpuşa, învăluită
în bezna tremurândă de la ţârâitul greierilor. Vedea un motan alb cu negru
şi brusc ea era motanul, iar în jur era o casă lugubră, cu grinzi întunecate,
cu miros de lumânări şi cărţi vechi. Auzea pe cineva pronunţându-i de
câteva ori numele, o chema. Vedea un somon argintiu sărind prin cascade,
auzea răpăitul ploii pe frunze. Apoi a auzit strigătul straniu, neîntrerupt al
lui Yennefer. Iar strigătul acela a trezit-o, a smuls-o din abisul infinit în
spaţiu şi timp.
Acum, încercând fără succes să-şi amintească visul, putea să audă doar
zgomote asurzitoare de lăută şi fluier, zăngănituri de tamburină, cântece şi
râsete. Jaskier şi un grup de menestreli cunoscuţi din întâmplare se distrau
de minune în odaia de la capătul coridorului.
O rază de lună a pătruns pe fereastră, luminând puţin întunericul şi dând
odăii din Loxia aspectul unui loc de dormit. Ciri a dat la o parte aşternutul.
Era transpirată, părul îi era lipit de frunte. Seara nu putea să adoarmă prea
uşor, nu avea aer, deşi fereastra era larg deschisă. Ştia care era motivul.
Înainte de a pleca împreună cu Geralt, Yennefer îi izolase odaia cu un
farmec de protecţie. Pretindea că împiedică pe oricine ar vrea să intre, dar
Ciri bănuia că este vorba mai mult despre blocarea ieşirii. Era pur şi simplu
întemniţată. Yennefer, deşi încântată în mod clar de întâlnirea cu Geralt, nu
uitase şi n-o iertase încă pentru evadarea ei nebună şi nesăbuită la
Hirundum, care prilejuise această întâlnire.
Întâlnirea cu Geralt fusese pentru Ciri plină de tristeţe şi dezamăgire.
Vrăjitorul era taciturn, tensionat, îngrijorat şi vădit nesincer. Conversaţiile
lor se sfâşiau şi se încâlceau, erau reduse la fraze neterminate şi întrebări
întrerupte la jumătatea cuvântului. Ochii şi gândurile vrăjitorului fugeau de
la ea şi se pierdeau în depărtare. Ciri ştia încotro anume.
Din odaia de la capătul coridorului răsuna cântecul solitar şi liniştit al lui
Jaskier, muzica lăutei, susurând ca un pârâu printre pietre. A recunoscut

949
melodia pe care trubadurul o compusese cu câteva zile în urmă. Balada –
Jaskier se lăudase în mai multe rânduri – era intitulată Evaziva şi trebuia să-
i aducă triumful poetului la turneul anual al barzilor, care avea loc toamna
târziu la castelul Vartburg. Ciri asculta cu atenţie cuvintele.

Peste-acoperişuri umede-ai zburat,

Printre nuferi galbeni ai plonjat
Eu te-am înţeles oricum,
N-ai avut de-ales alt drum…

Ropotul copitelor zguduia pământul, călăreţii galopau în noapte, cerul

înflorea în vâlvătăi la orizont. Pasărea de pradă a cârâit, şi-a întins aripile, s-
a înălţat în zbor. Ciri s-a cufundat înapoi în somn, auzindu-şi numele rostit
de nenumărate ori. O dată a fost Geralt, o dată Yennefer, apoi Triss
Merigold, iar în cele din urmă – şi de mai multe ori – o fetiţă subţire,
blondă şi tristă, necunoscută lui Ciri, privind printr-o miniatură încadrată în
corn şi alamă.
Apoi a văzut un motan alb cu negru şi, după o clipă, ea a fost motanul şi
privea prin ochii acestuia. Era o casă necunoscută şi întunecată. Putea vedea
rafturi mari ticsite cu cărţi, câteva sfeşnice aprinse pe un birou la care doi
bărbaţi stăteau aplecaţi deasupra unor suluri de pergament. Unul dintre
aceşti bărbaţi tuşea şi îşi freca buzele cu o batistă. Celălalt, un pitic cu un
cap imens, stătea într-un scaun cu rotile. Nu avea picioare.

— Nemaipomenit! a oftat Fenn, aruncând o privire pe pergamentul putred.

Nu pot să cred… De unde primeşti aceste documente?
— Nu m-ai fi crezut, dacă ţi-aş fi spus, i-a răspuns Codringher. Ai înţeles
acum cine e Cirilla, Prinţesa Cintrei? Copilul Sângelui mai Vechi… Ultima
ramură a acestui copac nenorocit de ură! Ultima ramură, şi pe ea ultimul
măr otrăvit…
— Sângele mai Vechi… De-atâta vreme… Pavetta, Calanthe, Adalia, Elen,
Fiona…
— Şi Falka.
— Dumnezeule, e imposibil! În primul rând, Falka nu avea copii! În al
doilea rând, Fiona a fost fiica legitimă…
— În primul rând, nu ştim nimic despre tinereţea Falkăi. În al doilea rând,
nu mă face să râd, Fenn! Doar ştii foarte bine că, numai la auzul cuvântului
950
„legal”, mă umflă râsul. Cred în acest document, deoarece, în opinia mea, e
autentic şi spune adevărul. Fiona, stră-străbunica lui Pavette, a fost fiica
Falkăi, a acestui monstru în piele de om. La naiba, nu cred în toate
tâmpeniile, profeţiile şi alte prostii, dar când îmi amintesc profeţia Itlinei…
— Sângele murdar?
— Murdar, pătat, blestemat, poate avea diferite înţelesuri. Şi, conform
legendei, dacă-ţi aminteşti, Falka a fost blestemată pentru că Lara Dorren
aep Shiadhal a blestemat-o pe mama ei…
— Basme, Codringher!
— Ai dreptate, basme. Dar ştii când basmele încetează să mai fie basme? În
momentul în care cineva începe să creadă în ele. Şi cineva crede într-un
basm despre Sângele mai Vechi. Mai ales în fragmentul care spune că din
sângele Falkăi se va naşte un răzbunător, care va stârpi lumea veche şi va
construi una nouă pe ruinele ei.
— Şi răzbunătorul ar fi Cirilla?
— Nu. Nu Cirilla. Fiul ei.
— Şi Cirilla e căutată de…
— Emhyr var Emreis, împăratul Nilfgaardului, a încheiat rece Codringher.
Înţelegi acum? Cirilla, indiferent de voinţa ei, trebuie să devină mama
moştenitorului tronului. Arhiducele, care va deveni Arhiducele
Întunericului, descendentul şi răzbunătorul acestei diabolice Falka.
Stârpirea şi reconstrucţia ulterioară a lumii pare-mi-se că se desfăşoară într-
o manieră dirijată şi controlată.
Piticul a tăcut un răstimp.
— Nu crezi că Geralt ar trebui să fie anunţat?
— Geralt? a vorbit Codringhe, răsucindu-şi buzele. Cine mai e şi ăsta? Te
pomeneşti că-i fraierul care nu demult îmi vindea gogoşi cum că nu
lucrează pentru profit? Cred că nu lucrează pentru profitul propriu.
Lucrează pentru al altcuiva. Fără să-şi dea seama, oricum. Îl urmăreşte pe
Rience, care este în lesă, fără să simtă zgarda în jurul propriului său gât. Ar
trebui să-l anunţ? Ajutându-i astfel pe cei care vor să pună laba pe găina cu
ouăle de aur pentru a-l şantaja pe Emhyr sau pentru a i se strecura pe sub
piele? Nu, Fenn. Nu scrie prost pe fruntea mea.
— Vrăjitorul acţionează dintr-o lesă, la poruncă? A cui?
— Ia gândeşte-te!
— Naiba!
— Cuvânt foarte potrivit. Singura persoană care are influenţă asupra lui. În
951
care are încredere. Dar eu n-am încredere în ea. Şi n-am avut niciodată. Mă
voi băga şi eu în acest joc.
— E un joc primejdios, Codringher.
— Toate jocurile sunt primejdioase. Există doar jocuri care merită şi care
nu merită. Fenn, frate, nu înţelegi ce avem în mâinile noastre? O găină cu
ouă de aur, care ne va da nouă şi numai nouă un ou uriaş, cu totul şi cu totul
de aur…
Codringher a fost cuprins de un acces de tuse. Când şi-a luat batista de la
gură, avea urme de sânge pe ea.
— Aurul n-o să te vindece, a spus Fenn, uitându-se la batista din mâna
colegului său. Iar mie n-o să-mi dea picioarele înapoi…
— Cine ştie?
Cineva a bătut la uşă. Fenn s-a foit neliniştit în scaunul cu rotile.
— Aştepţi pe cineva, Codringher?
— Da. Pe oamenii pe care o să-i trimit în Thanedd. După găina cu ouă de
aur.

— Nu deschide! striga Ciri. Nu deschide uşa aceea! După ea e moartea! Nu

deschide uşa!

— Îndată deschid, îndată deschid! a strigat Codringher, împingând zăvorul,

apoi s-a întors spre motanul care nu înceta să miorlăie. Mai taci odată,
bestie nenorocită…
A rămas cu vorba-n gură. La uşă nu erau cei pe care îi aştepta. Trei indivizi
pe care nu-i cunoştea stăteau în prag.
— Conu’ Codringher?
— Conaşul a plecat cu treburi – avocatul şi-a luat o mină stupidă, şi-a
schimbat vocea cu una mai ascuţită. Sunt un grefier de-al dumisale, mă
numesc Glomb, Mikael Glomb. Ce pot face pentru conaşii mei?
— Nimic, a spus unul dintre ei, un semielf înalt. Întrucât nu e nimeni, vom
lăsa doar o scrisoare şi un mesaj. Iată scrisoarea.
— O să-i transmit, negreşit.
Codringher, simţindu-se bine în rolul servitorului sărac cu duhul, s-a
aplecat şi-a întins mâna după sulul de pergament legat cu un fir roşu:
— Şi mesajul?
Şnurul cu care era legat sulul s-a desfăcut ca un şarpe ieşit la atac, l-a
şfichiuit şi i-a înfăşurat strâns încheietura mâinii. Lunganul l-a tras cu
952
putere. Codringher şi-a pierdut echilibrul, a zburat înainte, ca să nu cadă
peste semielf, şi-a dus instinctiv mâna stângă la piept. În această poziţie nu
a putut evita pumnalul, care îi fusese înfipt în stomac. A scos un răcnet surd
şi s-a tras înapoi, dar şnurul magic înfăşurat în jurul încheieturii nu l-a lăsat
să plece. Semielful l-a tras din nou la el şi l-a înjunghiat încă o dată. De
data aceasta, lama a rămas împlântată în Codringher.
— Iată mesajul şi salutările de la Rience, i-a spus semielful înalt, ridicând
pumnalul în sus şi eviscerându-l pe avocat ca pe un peşte. În iad cu tine,
Codringher! Direct în iad!
Codringher a tuşit. Simţea cum pumnalul îi străpunge cu scrâşnete coastele
şi sternul. S-a prăbuşit la pământ, ghemuit ca o minge. Voia să-l strige ca
să-l avertizeze pe Fenn, dar n-a reuşit decât să cârâie, iar cârâitul i-a fost
sufocat imediat de un val de sânge.
Semielful înalt a păşit peste trupul inert, urmat de ceilalţi doi. Erau oameni.
Fenn n-a fost luat prin surprindere.
O frânghie a căzut, unul dintre zbiri s-a prăbuşit pe spate, lovit de o bilă de
oţel în centrul frunţii. Fenn s-a îndepărtat de birou în scaunul său, încercând
în zadar să reîncarce arbaleta cu mâinile tremurânde.
Lunganul a sărit la el şi, cu o lovitură puternică, i-a răsturnat scaunul.
Piticul s-a rostogolit printre documentele împrăştiate pe podea.
Neputincios, îşi agita mâinile mici şi cioturile picioarelor, semănând cu un
păianjen mutilat.
Semielful i-a dat un picior arbaletei, îndepărtând-o din raza de acţiune a lui
Fenn. Fără să se sinchisească de infirmul care se târa, s-a uitat rapid printre
documentele împrăştiate pe birou. Atenţia i-a fost atrasă de o miniatură
încadrată în corn şi alamă, care reprezenta o fată cu părul deschis la culoare.
A luat-o cu tot cu cartonul ataşat de ea.
Celălalt zbir, care cedase la lovitura bilei lansate din arbaletă, s-a apropiat.
Semielful a ridicat din sprâncene interogativ. Zbirul a clătinat din cap a
negaţie.
Semielful a ascuns în sân miniatura şi câteva documente luate de pe birou.
Apoi a luat un mănunchi de pene din cerneală şi le-a aprins de la sfeşnic.
Răsucindu-le, a permis focului să se aprindă, apoi l-a aruncat pe masă,
printre sulurile de pergament care au luat foc pe loc.
Fenn răcnea din toţi rărunchii.
Semielful înalt a observat pe masa cuprinsă de flăcări un recipient cu lichid
de ştergere a tuşului, s-a proţăpit în faţa piticului care se zbătea şi i-a turnat
953
tot conţinutul pe el. Fenn urla cât îl ţineau bojocii. Cel de-al doilea zbir a
tras un teanc de foi de pe etajeră şi le-a împrăştiat peste pitic.
Focul biroului a urcat până în tavan. Alt recipient, mai mic, a explodat cu o
pocnitură, flăcările lingeau rafturile. Foile, sulurile şi covoraşele au început
să se înnegrească, să se încurce şi să aţâţe focul. Fenn urla. Lunganul s-a
îndepărtat de biroul în flăcări, a răsucit nişte hârtii şi le-a aprins. Cel de-al
doilea zbir a aruncat peste pitic încă un braţ de suluri de pergament aprinse.
Fenn răcnea.
Semielful stătea în faţa lui, ţinând în mână snopul arzător.
Motanul alb cu negru al lui Codringher era cocoţat pe un perete din
apropiere. În ochii lui galbeni strălucea reflexia focului care transforma o
noapte prietenoasă într-o parodie oribilă a zilei. Împrejurimile răsunau de
ţipete. Foc! Foc! Apă! Oamenii alergau spre casă. Motanul a încremenit,
privindu-i cu uimire şi dispreţ. Idioţii ăştia se zoreau chiar spre cuptorul de
foc, din care el abia reuşise să iasă. Întorcându-se nepăsător cu spatele,
motanul lui Codringher a continuat să-şi lingă lăbuţele de sânge.

Ciri s-a trezit lac de transpiraţie, cu mâinile încleştate până la durere. În jur
domneau tăcerea şi bezna moale, pe care o rază de lună le străpungea ca un
pumnal.
Incendiu. Foc. Sânge. Coşmar… Nu-mi amintesc, nu-mi amintesc nimic…
A inspirat adânc aerul viguros al nopţii. Senzaţia de sufocare dispăruse. Ştia
de ce.
Vrăjile de protecţie nu mai funcţionau.
S-a întâmplat ceva, s-a gândit Ciri. A sărit din pat şi s-a îmbrăcat repede.
Şi-a vârât pumnalul la cingătoare. Nu avea spadă, Yennefer i-o luase şi i-o
încredinţase lui Jaskier. Poetul probabil că adormise, în Loxia se aşternuse
tăcerea. Ciri se întreba dacă ar trebui să meargă să-l trezească, dar dintr-
odată a simţit în urechi o pulsaţie puternică şi ritmul sângelui.
Raza strălucitoare a lunii care străbătea fereastra a devenit un drum. La
capătul drumului, departe, era o uşă. Uşa s-a deschis şi în cadrul ei stătea
Yennefer.
Hai!
În spatele magicienei, erau deschise alte uşi. Unele după altele. Infinit de
multe. În beznă erau desenate vag formele întunecate ale unor coloane. Sau
poate ale unor statui… Visez, s-a gândit Ciri, nevenindu-i să-şi creadă
ochilor. Visez. Nu-i niciun drum, este o lumină, o dâră de lumină. Nu se
954
poate merge pe ea…
Hai!
S-a supus.

Dacă n-ar fi fost scrupulele proaste ale vrăjitorului, dacă n-ar fi fost
principiile sale himerice, multe evenimente ulterioare ar fi avut o cu totul
altă turnură. Multe întâmplări nu s-ar mai fi putut petrece deloc. Şi astfel
istoria lumii ar fi fost diferită.
Dar istoria lumii s-a derulat aşa cum s-a derulat, iar singurul motiv a fost că
vrăjitorul avea scrupule. Când s-a trezit dimineaţa şi a simţit o anumită
nevoie, el nu a făcut ceea ce ar fi făcut toată lumea – nu a ieşit pe balcon şi
nu s-a uşurat în ghivecele cu năsturaşi. Avea scrupule. S-a îmbrăcat liniştit
– fără s-o trezească pe Yennefer, care dormea dusă, neclintită şi aproape
fără suflare – a ieşit din odaie şi s-a dus în grădină.
Banchetul era încă în toi, însă, după cum indica sonorizarea, într-o formă
reziduală. Ferestrele din sala de bal mai erau aprinse cu lumina care inunda
atriumul şi rondurile cu bujori. Vrăjitorul a mers un pic mai departe, printre
tufişuri mai dese, acolo s-a uitat la cerul care se limpezea, arzând deja la
orizont cu semnalele purpurii ale zorilor.
În timp ce se întorcea încet, reflectând asupra unor probleme importante,
medalionul i se zvârcolea zdravăn. L-a ţinut cu mâna, simţind cum
vibraţiile îi pătrund în tot corpul. Nu încăpea nicio îndoială că cineva a
lansat un farmec în Aretuza. Geralt şi-a ascuţit auzul şi i-au ajuns la urechi
ţipete înăbuşite, rumoare şi bufnituri din galeria din aripa stângă a palatului.
Oricine altcineva s-ar fi întors fără ezitare şi şi-ar fi văzut mai departe de
drum, prefăcându-se că nu a auzit nimic. Şi poate tot aşa, istoria lumii ar fi
fost diferită. Dar vrăjitorul avea scrupule şi obişnuia să respecte principii
stupide şi himerice.
Când a intrat în fugă în galerie şi pe coridor, a dat peste o încăierare. Câţiva
bătăuşi cu tunici cenuşii au tăbărât pe micul magician căzut la pământ.
Bătăuşii erau sub comanda lui Dijkstra, şeful serviciului de informaţii al lui
Vizimir, regele Redaniei. Înainte ca Geralt să poată face ceva, a fost şi el
imobilizat – alţi doi bătăuşi cenuşii l-au izbit de zid, iar al treilea l-a ţintuit
în piept cu un trident.
Toţi bătăuşii aveau în piept stema cu vulturul redanian.
— Asta se numeşte „a intra în rahat”, i-a spus Dijkstra încet, apropiindu-se.
Iar tu, vrăjitorule, ai un talent înnăscut să intri până la gât. Stai calm şi
955
încearcă să nu atragi atenţia!
Redanienii l-au învins în cele din urmă pe micul magician şi l-au ridicat,
ţinându-l de braţe. Era Artaud Terranova, membru al Capitulului.
Lumina care permitea observarea detaliilor provenea de la o sferă care
atârna deasupra Keirei Metz, magiciana cu care Geralt discutase seara la
banchet. Abia a recunoscut-o – îşi schimbase tulurile diafane cu haine
bărbăteşti şi avea un pumnal la cingătoare.
— Încătuşaţi-l! a poruncit ea scurt.
În mâini i-au apărut zăngănind cătuşe dintr-un metal albastru.
— Să nu care cumva să îndrăzneşti! a strigat Terranova. Ai grijă, Metz!
Sunt membru al Capitulului!
— Ai fost. Acum eşti un trădător ordinar. Şi vei fi tratat ca un trădător.
— Şi tu eşti o curvă proastă, care…
Keira a făcut un pas într-o parte, şi-a legănat uşor şoldurile şi l-a lovit cu
toată forţa pumnului ei în faţă. Capul magicianului s-a răsucit atât de
violent, încât o clipă Geralt a avut senzaţia că i se va desprinde de trunchi.
Terranova atârna în braţele oamenilor care îl ţineau, curgându-i sânge din
nas şi din gură. Magiciana nu i-a aplicat o altă lovitură, deşi avea mâna
ridicată. Vrăjitorul putea să vadă cum străluceşte arama boxului de la
încheietura mâinii. Nu era surprins. Keira era micuţă, nu putea aplica o
astfel de lovitură cu pumnul gol.
Nu s-a mişcat. Bătăuşii îl ţineau strâns, iar vârfurile tridentului îl
împungeau în piept. Geralt nu era sigur că s-ar fi putut mişca dacă ar fi fost
liber. Nici că ar fi ştiut ce să facă.
Redanienii i-au încătuşat magicianului mâinile la spate. Terranova a strigat,
s-a înfuriat, s-a îndoit, s-a sufocat într-un reflex de vomă. Geralt ştia din ce
erau confecţionate cătuşele. Era un aliaj de fier şi dvimerit, un mineral rar,
care avea proprietatea de a anihila puterile magice. Anihilarea era însoţită
de efecte secundare destul de neplăcute pentru magicieni.
Keira Metz şi-a ridicat capul, şi-a dat la o parte părul de pe frunte. Şi atunci
l-a văzut.
— Ce dracu’ faci aici? De unde-ai răsărit?
— A intrat în rahat, i-a zis Dijkstra cu dispreţ. Are un talent să intre. Ce-ar
trebui să fac cu el?
Keira s-a întunecat, a bătut din călcâie de mai multe ori.
— Supravegheaţi-l! Acum n-am timp să mă ocup de el.
A plecat repede, urmată de redanieni, târându-l pe Terranova. Sfera
956
luminoasă zbura în spatele magicienei, dar deja se iveau zorile, în curând se
lumina de ziuă. La un semn al lui Dijkstra, bătăuşii l-au eliberat pe Geralt.
Spionul s-a apropiat şi l-a privit pe vrăjitor în ochi.
— Stai liniştit, orice s-ar întâmpla!
— Ce se întâmplă aici? Ce este…
— Taci, orice s-ar întâmpla!
Keira Metz s-a întors după puţin timp, nu era singură. Era însoţită de un
magician cu părul alb care îi fusese prezentat ieri lui Geralt drept Detmold
din Ban Ard. Văzându-l pe vrăjitor, el a început să înjure şi să-şi dea cu
pumnul în palma cealaltă.
— Fir-ar al naibii! După el e topită Yennefer?
— După el, i-a confirmat Keira. Geralt din Rivia. Problema este că nu ştiu
care-i treaba cu Yennefer…
— Nici eu nu ştiu, a ridicat Detmold din umeri. În orice caz, el e deja
amestecat. A văzut prea multe. Du-l la Filippa, va decide ea. Încătuşaţi-l!
— Nu-i nevoie, a intervenit Dijkstra aparent leneş. Răspund eu pentru el. Îl
duc unde trebuie.
— Foarte bine, a dat din cap aprobator Detmold. Pentru că n-avem timp.
Haide, Keira, lucrurile se complică acolo sus…
— Da’ nervoşi mai sunt! a comentat în barbă spionul redanian, privindu-i
cum se îndepărtează. Lipsă de experienţă, nimic altceva. Iar loviturile de
stat şi puciurile sunt ca piftiile. Ar trebui să fie mâncate reci. Haide, Geralt!
Şi ţine minte: calm, demn, fără bătăi de cap! Nu mă face să regret că nu ţi-
am pus cătuşe sau lanţuri!
— Ce se întâmplă aici, Dijkstra?
— Nu ţi-ai dat seama?
Spionul mergea alături de el, cei trei redanieni rămâneau mai în urmă.
— Zi-mi sincer, vrăjitorule, cum s-a întâmplat că ai venit aici?
— Mi-era teamă că se usucă năsturaşii.
— Geralt! l-a privit Dijkstra aspru. Ai intrat în rahat până-n gât. Te-ai
scufundat şi ţi-ai ţinut gura la suprafaţă, dar tot nu atingi fundul cu
picioarele. Cineva îţi întinde o mână de ajutor, riscă să-şi rupă gâtul şi să se
înece, iar ţie îţi arde de glume proaste? Yennefer a fost cea care ţi-a spus să
vii aici, nu?
— Nu. Yennefer doarme în pătuţul ei moale, la căldurică. Eşti mai liniştit?
Spionul uriaş s-a întors brusc, l-a apucat pe vrăjitor de umeri şi l-a izbit de
peretele coridorului.
957
— Nu, nu m-am liniştit, i-a şuierat printre dinţi. N-ai înţeles încă,
tontălăule, că magicienii cuviincioşi şi credincioşi împăraţilor nu dorm
deloc în seara asta? Că nici măcar nu s-au dus la culcare? Numai trădătorii
cumpăraţi de Nilfgaard dorm în pătuţurile lor moi, la căldurică. Vânzătorii
de ţară au pregătit lovitura de stat, dar pentru mai târziu. Nu ştiau că
planurile lor au fost descoperite şi că intenţiile lor au fost date peste cap. Şi
acum îi scoatem din pătuţurile lor moi, de la căldurică, le tragem pumni în
bot cu boxul de aramă şi le punem labele în cătuşe cu dvimerit. Gata cu
trădătorii, pricepi? Dacă nu vrei să mori de gât cu ei, n-o mai face pe
prostul! Te-a racolat Vilgefortz aseară? Sau poate că Yennefer te-a convins
şi mai devreme? Spune-mi! Dar mai repejor, pentru că îţi ajunge rahatul la
gură!
— Nu uita de piftiile reci, Dijkstra! i-a amintit Geralt. Du-mă la Filippa!
Calm, demn şi fără bătăi de cap.
Spionul l-a eliberat, apoi a făcut un pas înapoi.
— Să mergem! a spus rece. Pe scările astea, în sus. Dar încheiem discuţia.
Îţi promit!

Locul în care se intersectau cele patru coridoare, sub o coloană de sprijin a

boltei, era luminat de felinare şi sfere magice. Acolo se înghesuiau
redanienii şi magicienii. Printre aceştia din urmă se aflau membrii
Consiliului: Radcliffe şi Sabrina Glevissig. Sabrina, ca şi Keira Metz, era
într-un costum bărbătesc gri. Geralt a înţeles că în lovitura de stat derulată
în faţa ochilor lui putea distinge partidele după uniforme.
Triss Merigold era îngenuncheată pe podea, aplecată peste un trup care
zăcea într-o baltă de sânge. Geralt a recunoscut-o pe Lydia van Bredevoort.
A recunoscut-o după păr şi după rochia de mătase. N-ar fi identificat-o în
niciun caz după faţă, pentru că nu mai era o faţă. Era o mască oribilă,
cadaverică, macabră, pe care străluceau dinţii expuşi din gura larg deschisă
până la jumătatea obrajilor şi cu o mandibulă scofâlcită, afundată, cu oase
prost crescute.
— Acoper-o! i-a spus ezitant Sabrina Glevissig. Când a murit, i-a dispărut
iluzia… La naiba, acoper-o cu ceva!
— Cum s-a întâmplat, Radcliffe? l-a întrebat Triss, luându-şi mâna de pe
montura aurită a pumnalului împlântat sub sternul Lydiei. Cum s-a putut
întâmpla una ca asta? Cum ne-a fost vorba: fără cadavre!
— Ne-a atacat, a îngăimat magicianul, lăsând capul în jos. Când l-au scos
958
pe Vilgefortz, ea s-a aruncat pe noi. A fost o agitaţie… Nu ştiu nici eu
cum… E propriul ei pumnal.
— Acoperiţi-i faţa!
Sabrina s-a întors brusc. L-a văzut pe Geralt, ochii ei aprigi străluceau ca
antracitul.
— De unde a mai răsărit şi ăsta?
Triss a sărit spontan şi s-a repezit la vrăjitor. Geralt i-a mai văzut doar mâna
fluturată prin faţa lui, apoi a văzut un fulger şi s-a scufundat lin în beznă. A
simţit o mână pe guler şi o smucitură violentă.
— Ţineţi-l, o să cadă!
Vocea lui Triss era nefirească, simulând mânia. L-a smucit din nou, ca să-l
apropie şi mai mult o clipă.
— Iartă-mă! a auzit-o şoptind. N-am avut încotro.
Oamenii lui Dijkstra l-au sprijinit.
Şi-a clătinat capul. Şi-a activat alte simţuri. Pe coridoare era agitaţie, aerul
se unduia purtând în siajul său parfumuri. Şi voci. Sabrina Glevissig
blestema, Triss încerca s-o calmeze. Redanienii, mirosind a barăci, târau pe
podea un corp inert, foşnind cu rochia de mătase. Sânge. Miros de sânge. Şi
miros de ozon. Miros de magie. Alte voci mai puternice. Paşi şi bătăi din
picior.
— Grăbiţi-vă! Durează prea mult! Ar trebui să fim deja în Garstang!
Filippa Eilhart. Evident furioasă.
— Sabrina, găseşte-o repede pe Marti Sodergren. Dacă-i nevoie, ia-o din
pat. Gedymdeith a păţit ceva. Probabil un atac de cord. Mart să aibă grijă de
el. Dar să nu-i spui nimic, nici ei, nici celui cu care doarme! Triss, caută-i şi
adu-i la Garstang pe Dorreggray, Dritthel şi Carduin.
— Pentru ce?
— Ei reprezintă regii. Ethain şi Esterad să fie informaţi despre acţiunea
noastră şi despre consecinţele ei. Îi vei lua… Triss, ai sânge pe mâini!
Cine?
— Lydia.
— La naiba! Când? Cum?
— Contează cum? s-a auzit o voce rece şi calmă.
Tissaia de Vries. Foşnetul unei rochii. Tissaia era într-o rochie de bal. Nu
într-o uniformă de rebelă. Geralt şi-a ciulit urechile, dar nu a auzit
zăngănitul cătuşelor de dvimerit.
— Te prefaci afectată? a repetat Tissaia. Îngrijorată? Când sunt puse la cale
959
revolte, atunci când sunt aduşi în puterea nopţii zbiri înarmaţi, trebuie să te
aştepţi la victime. Lydia e moartă, Hen Gedymdeith e pe moarte. Tocmai l-
am văzut pe Artaud cu faţa zdrobită. Câte victime vor mai fi, Filippa
Eilhart?
— Nu ştiu, a spus ferm Filippa. Dar nu renunţ.
— Bineînţeles. Tu nu renunţi la nimic niciodată.
Aerul tremura, tocurile bocăneau pe podea într-un ritm familiar. Filippa s-a
dus la el. Îşi aducea aminte de ritmul nervos al paşilor lui, când se perindau
ieri prin sala Aretuzei, ca să se delecteze cu caviar. Îşi aducea aminte de
aroma de scorţişoară şi de nard. Acum aroma era amestecată cu miros de
sodă. Geralt excludea implicarea sa la orice tip de lovitură de stat sau puci,
dar se întreba dacă participanţii ar fi trebuit să-şi curăţe dinţii mai întâi.
— El nu te poate vedea, Fil, i-a zis Dijkstra aparent detaşat. Nu vede nimic
şi n-a văzut nimic. Cea cu părul bogat l-a orbit.
Auzea respiraţia Filippei şi îi simţea fiecare mişcare, dar a clătinat din cap
stângaci, prefăcându-se neajutorat. Magiciana nu s-a lăsat păcălită.
— Nu te preface, Geralt! Triss ţi-a întunecat ochii, dar nu ţi-a luat şi mintea.
Cum ai ajuns aici?
— M-am rătăcit. Unde e Yennefer?
— Fericiţi cei săraci cu duhul…
Nu era nicio batjocură în vocea Filippei.
— …că a lor e împărăţia cerurilor, a continuat. Fii recunoscător lui Triss! A
fost o vrajă slabă, cataracta va trece în curând. Şi, de fapt, n-ai văzut ceea ce
nu ţi-a fost permis să vezi. Fii cu ochii pe el, Dijkstra! Mă întorc îndată.
Forfotă din nou. Voci. Cea răsunătoare, de soprană a Keirei Metz, şi cea
baritonală, gravă a lui Radcliffe. Bocănitul sec al cizmelor redaniene. Şi
vocea furioasă a Tissaiei de Vries.
— Las-o! Cum ai putut? Cum ai putut să-i faci aşa ceva?
— E o trădătoare! a răspuns vocea gravă a lui Radcliffe.
— N-o să cred niciodată aşa ceva!
— Sângele apă nu se face, a vorbit vocea glacială a Filippei Eilhart.
Împăratul Emhyr le-a promis libertate elfilor. Şi un stat propriu,
independent. Aici, în aceste ţinuturi. Se înţelege, după exterminarea
oamenilor. Nici nu i-a trebuit mai mult ca să ne trădeze cu prima ocazie.
— Răspunde! a zis Tissaia de Vries emoţionată. Răspunde-i, Enid!
— Răspunde, Francesca!
Zăngănitul cătuşelor de dvimerit. Şi accentul psalmodiat de elf al
960
Francescăi Findabair, Margareta Văilor, cea mai frumoasă femeie din lume.
— Va vort a me, Dh’oine. N’aen te a dice’n.
— Eşti mulţumită, Tissaia? a lătrat Filippa. Mă crezi acum? Tu, eu, noi toţi
am fost şi suntem dintotdeauna pentru ea Dh’oine, oamenii, cărora ea, Aen
Seidhe, n-are nimic de spus. Şi tu, Fercart? Ce ţi-au făgăduit Vilgefortz şi
Emhyr de te-ai hotărât să trădezi?
— Du-te naibii, hoaşcă făţarnică!
Geralt şi-a ţinut răsuflarea, dar n-a auzit pocnitura boxului de la încheietura
mâinii ciocnit de maxilar. Filippa era mai stăpână pe sine decât Keira. Sau
nu era dotată cu box.
— Radcliffe, du-i pe trădători la Garstang! Detmold, oferă-i braţul maestrei
supreme de Vries. Duceţi-vă! Vă ajung îndată din urmă. Paşi. Aromă de
scorţişoară şi nard.
— Dijkstra.
— Sunt aici, Fil.
— Subordonaţii tăi nu mai au treabă aici. Lasă-i să se întoarcă la Loxia!
— Eşti sigură…
— La Loxia, Dijkstra!
— Cum porunceşti, nobilă stăpână, a replicat spionul şi i se simţea
batjocura din glas. Valeţii pot pleca, au făcut ceea ce aveau de făcut. Acum
este doar treabă de magicieni. Şi de aceea eu, nevrednicul, cobor din ochii
minunaţi ai Înălţimii Tale. Nu m-am aşteptat la recunoştinţă pentru ajutor şi
complicitate la puci, dar sunt sigur că Majestatea Voastră mă va păstra în
memoria sa recunoscătoare.
— Iartă-mă, Sigismund! Mulţumesc pentru ajutor.
— N-ai pentru ce, plăcerea e de partea mea. Hei, Voymir, adună-i pe
oameni. Cinci rămân cu mine. Pe ceilalţi du-i jos şi îmbarcă-i în Căderea.
Bineînţeles, în linişte, în vârful picioarelor, fără zgomot, fără scandal. Prin
coridoare secundare. În Loxia şi în port nicio vorbă! Executarea!
— N-ai văzut nimic, Geralt, i-a şoptit Filippa Eilhart, fluturând spre vrăjitor
parfum de scorţişoară, nard şi sodă. N-ai auzit nimic. N-ai vorbit niciodată
cu Vilgefortz. Dijkstra te va duce la Loxia acum. Voi încerca să te găsesc
acolo… Când se va termina tot. Ţi-am promis ceva ieri şi mă voi ţine de
cuvânt.
— Cum rămâne cu Yennefer?
— Cred că-i obsedat, s-a întors Dijkstra, călcând zgomotos. Yennefer în
sus, Yennefer în jos… E o pacoste. Nu-ţi face griji, Fil! Există chestiuni
961
mult mai importante. S-a găsit ceea ce se aştepta la Vilgefortz?
— Desigur. Te rog! Asta-i pentru tine.
— O!
Se aude fâşâitul hârtiei care se desface.
— O! Frumos! Ducele de Nitert. Delicios! Baronul…
— Mai discret, fără nume! Şi te rog, după ce te întorci la Tretogor, nu
începe imediat cu execuţiile. Nu provoca un scandal prematur!
— Nu-ţi fie frică! Flăcăii de pe listă, atât de înnebuniţi după aurul
nilfgaardian, sunt în siguranţă. Pentru moment. Voi face din ei cele mai
drăgălaşe marionete, numai bune de mânuit din sfori. Eu voi trage sforile,
apoi o să le transform în cravate bine strânse în jurul grumazului lor… Din
curiozitate, mai sunt şi alte liste? Trădători din Kaedwen, din Temeria, din
Aedirn? M-aş uita bucuros pe ele. Măcar cu coada ochiului…
— Ştiu că ai fi bucuros. Dar nu e treaba ta. Radcliffe şi Sabrina Glevissig
au pus mâna pe celelalte liste, vor şti cum să le folosească. Acum, la
revedere! Mă grăbesc.
— Fil!
— Poftim!
— Lasă-i ochii liberi vrăjitorului! Să nu se poticnească pe scări.

În sala de bal din Aretuza banchetul continua, dar într-o formă mai
tradiţională şi mai familiară. Mesele fuseseră retrase, magicienii şi
magicienele aduseseră în hol, nu se ştie de unde, fotolii, scaune şi taburete,
s-au aşezat pe ele şi s-au dedat diferitelor distracţii. Cele mai multe dintre
aceste distracţii erau lipsite de tact. Mai mulţi s-au aşezat în jurul unui butoi
mare de votcă amară, beau, vorbeau şi din când în când izbucneau în hohote
de râs. Cei care mai devreme culegeau gustări sofisticate cu furculiţe de
argint acum înfulecau fără nicio jenă, cu ambele mâini, coaste de oaie. Unii
jucau cărţi cu atâta pasiune, că nu mai ţineau seama de ce se petrecea în
jurul lor. Câţiva dormeau. Într-un colţ, un cuplu se săruta înfocat, iar zelul
cu care o făceau arăta că nu se vor opri prea curând.
— Uită-te la ei, vrăjitorule!
Dijkstra s-a aplecat peste balustrada galeriei, urmărindu-i pe magicienii de
sus, şi a adăugat:
— Ce se mai distrează ca puştanii, şi când te gândeşti, la naiba. Între timp,
Consiliul lor tocmai a răsturnat întregul lor Capitul şi îl judecă pentru
trădare, pentru complicitate cu Nilfgaardul. Uită-te la perechea asta! Acum
962
va căuta un colţişor retras, iar Vilgefortz va atârna în ştreang înainte de a-şi
satisface instinctele primare. A, ce ciudată mai e şi lumea asta…
— Taci, Dijkstra!

Drumul care ducea la Loxia urca într-un zigzag de scări panta muntelui.
Scările erau conectate prin terase, ornate cu garduri vii neîngrijite, ronduri
de flori ofilite şi agave uscate în gavanoase. Dijkstra s-a oprit la una dintre
terasele pe lângă care trecea, s-a apropiat de zid, de şirul de colţi de piatră ai
unor himere din gurile cărora ţâşnea apă. Spionul s-a aplecat, nu se mai
oprea din băut.
Vrăjitorul s-a apropiat de balustradă. Marea strălucea cu reflexe aurii, cerul
era şi mai kitschos decât în tablourile din Galeria Gloriei. Mai jos, a văzut
detaşamentele de redanieni care ieşeau din Aretuza, îndreptându-se în pas
grăbit spre port. Mai exact treceau puntea care lega malurile stâncoase ale
râului.
Deodată atenţia i-a fost atrasă de o siluetă singuratică, colorată. Silueta
sărea în ochi pentru că se deplasa repede. Şi în sensul opus redanienilor.
Spre Aretuza.
— Haide! l-a îndemnat Dijkstra tuşind. Cine pleacă de dimineaţă departe
ajunge.
— Dacă te grăbeşti, du-te în pace!
— Păi, bineînţeles, a făcut o grimasă spionul. Iar tu o să te întorci sus ca s-o
salvezi pe Yennefer. Şi-o să dai de belea ca un gnom beat. Mergem la
Loxia, vrăjitorule. Te pomeneşti că-ţi faci iluzii sau ceva de genul ăsta? Îţi
închipui că te-am scos din Aretuza în numele unei iubiri secrete? Ei bine,
nu. Te-am scos de acolo pentru că am nevoie de tine.
— Pentru ce?
— O faci pe prostul? în Aretuza studiază douăsprezece domniţe dintre cele
mai bune familii redaniene. Nu pot risca un conflict cu rectorul, stimata
Margarita Laux-Antille. Nu mi-ar da-o nici în ruptul capului pe Cirilla,
prinţesa Cintrei, pe care Yennefer a adus-o în Thanedd. Pe când ţie, ţi-ar
da-o cu ochii închişi. Dacă i-o ceri.
— De unde presupunerea asta caraghioasă că i-o cer?
— De la ipoteza caraghioasă că vrei să-i asiguri Cirillei securitatea. Sub
protecţia mea, sub protecţia regelui Vizimir, va fi în siguranţă. În Tretogor.
În Thanedd nu e în siguranţă. Abţine-te de la comentarii răutăcioase. Da,
ştiu că la început regii n-aveau cele mai bune intenţii pentru fată. Dar acum
963
lucrurile stau altfel. Acum e foarte limpede că Cirilla, în viaţă, sănătoasă şi
în siguranţă, ar putea valora mai mult decât zece detaşamente de cavalerie
grea în războiul care se apropie. Moartă nu face nici cât o ceapă degerată.
— Filippa Eilhart ştie ce-ai de gând să faci?
— Nu ştie. Nu ştie nici măcar că eu ştiu că fata este în Loxia. Fil, iubita
mea de odinioară, s-a sumeţit ridicându-şi capul, dar regele Redaniei este
încă Vizimir. Îndeplinesc poruncile lui Vizimir, nu-mi bat eu capul cu
zâzaniile astea de rahat dintre magicieni. O s-o îmbarcăm pe Cirilla în
Căderea şi o să navigheze până la Novigrad, de acolo va merge la Tretogor.
Şi va fi în siguranţă. Ai încredere în mine?
Vrăjitorul s-a aplecat spre unul dintre capetele himerei şi a băut din apa care
curgea printre fălcile monstruoase.
— Ai încredere în mine? a repetat Dijkstra, stând în picioare lângă el.
Geralt s-a îndreptat, şi-a şters buzele şi l-a lovit cu toată puterea în maxilar.
Spionul s-a clătinat, dar nu a căzut. Cel mai apropiat dintre redanieni a sărit
şi a încercat să-l prindă pe vrăjitor, dar a prins aerul şi imediat s-a trezit în
fund, cu un dinte mai puţin şi scuipând sânge. Apoi s-au năpustit toţi asupra
lui. Era o încăierare, o tulburare, o confuzie şi o hărmălaie, adică exact ceea
ce-şi dorea vrăjitorul.
Un redanian s-a prăbuşit cu un trosnet cu faţa în jos de un cap de piatră de-
al himerei, iar apa care se scurgea din gura acesteia s-a înroşit imediat. Cel
de-al doilea a primit un pumn în trahee, s-a aplecat de parcă i-ar fi fost
smulse organele genitale. Al treilea, lovit cu cotul în ochi, a sărit înapoi cu
un geamăt. Dijkstra l-a apucat pe vrăjitor într-o îmbrăţişare de urs, iar
Geralt l-a călcat tare cu călcâiul pe degetele de la picioare. Spionul a urlat şi
a început să sară caraghios într-un picior.
Un alt zbir a vrut să-l lovească pe vrăjitor cu un lanţ, dar a lovit în gol.
Geralt l-a apucat cu o mână de un cot, cu cealaltă de încheietura mâinii, l-a
învârtit, culcându-i la pământ pe alţi doi care încercau să se ridice.
Redanianul pe care Geralt îl ţinea în continuare era tare şi n-avea de gând
să-şi lase lanţul din mână. Geralt l-a strâns mai abitir şi i-a rupt mâna cu un
scrâşnet.
Dijkstra, continuând să ţopăie într-un picior, a ridicat un trident de la
pământ şi intenţiona să-l ţintuiască pe vrăjitor de zid cu cele trei vârfuri.
Geralt s-a aplecat, a apucat cu două mâini bara şi a aplicat principiul
pârghiei, ştiut de cunoscători. Spionul, văzând cum sar cărămizile şi
bucăţile de tencuială, a dat drumul barei, prea târziu însă pentru a mai evita
964
coliziunea perineului cu căpăţâna himerei din care curgea apă.
Geralt a luat tridentul şi a culcat la pământ alt bătăuş din picioare, apoi l-a
sprijinit de podea şi l-a rupt, scurtându-l până la lungimea spadei. A probat
parul obţinut astfel, lovindu-l mai întâi la gât pe Dijkstra, aşezat pe umerii
himerei, şi imediat după aceea l-a redus la tăcere pe bătăuşul cu braţul rupt
care zbiera de durere. Cusăturile dubletului au cedat după un răstimp sub
axile, iar vrăjitorul s-a simţit mult mai bine.
Ultimul redanian rămas în picioare l-a atacat tot cu un trident, gândindu-se
că lungimea lui îi va oferi un avantaj. Geralt i-a tras un pumn la baza
nasului, băiatul s-a aşezat impetuos pe gavanosul cu agave. Un alt redanian,
cu o înverşunare ieşită din comun, s-a agăţat de coapsa vrăjitorului şi l-a
muşcat adânc. Vrăjitorul s-a mâniat şi, cu o lovitură puternică, l-a făcut să-i
piară cheful de muşcat.
Pe trepte alerga Jaskier gâfâind, văzuse cele întâmplate şi era alb ca varul.
— Geralt! a ţipat după o clipă. Ciri a dispărut! Nu-i aici!
— Mă aşteptam la asta.
Vrăjitorul i-a tras un par altui redanian care nu voia să stea culcat.
— La naiba, te-ai lăsat aşteptat, Jaskier! a comentat. Ţi-am spus ieri, dacă
se întâmplă ceva, să vii într-un suflet la Aretuza! Mi-ai adus spada?
— Ambele!
— Cealaltă e spada lui Ciri, idiotule!
Geralt i-a tras una cu tridentul unui redanian care încerca să se ridice dintre
agave.
— Nu cunosc spadele, s-a disculpat poetul. Pe zei, opreşte-te! Nu vezi
vulturul redanian? Sunt oamenii regelui Vizimir! Asta înseamnă trădare şi
răzvrătire şi poţi ajunge în temniţă…
— La eşafod, a spus printre dinţi Dijkstra, scoţându-şi un pumnal şi
apropiindu-se cu un pas şovăielnic! La eşafod cu voi, amândoi…
N-a putut spune mai mult, pentru că a căzut în patru labe, lovit în ceafă de
trident.
— Tragerea pe roată, a apreciat mohorât Jaskier. Precedată de cleşti
încinşi…
Vrăjitorul i-a tras spionului un şut în coaste. Dijkstra s-a rostogolit în lateral
ca un elan mort.
— Sfârtecarea… a continuat poetul.
— Opreşte-te, Jaskier! Dă-mi ambele spade. Şi cară-te de-aici, dar iute!
Fugi de pe insulă. Fugi cât vezi cu ochii!
965
— Şi tu?
— Mă întorc sus. Trebuie s-o salvez pe Ciri… Şi pe Yennefer. Dijkstra, stai
cuminte şi lasă pumnalul în pace!
— N-o să scapi, l-a ameninţat spionul. O să mi-o plăteşti… îmi aduc eu
oamenii mei… O să te urmăresc…
— Vai, nu mai spune!
— Ba da, o să te urmăresc. Am cincizeci de oameni la bord pe Căderea…
— Este vreun frizer printre ei?
— Ce?
Geralt era în spatele lui, s-a aplecat, l-a apucat de picior, l-a tras şi l-a
răsucit brusc cu toată forţa lui. A scârţâit. Dijkstra a răcnit şi a leşinat.
Jaskier a strigat de parc-ar fi fost propria sa articulaţie.
— De ce-o să-mi facă după sfârtecare, a mormăit vrăjitorul, nu-mi pasă nici
cât negru sub unghie.

În Aretuza era linişte deplină. Doar supravieţuitorii care nu mai aveau

putere nici să facă zgomot rămăseseră în sala de bal. Geralt a ocolit
încăperea, fiindcă nu voia să fie observat.
Cu greu a găsit odaia în care-şi petrecuse noaptea cu Yennefer. Coridoarele
palatului formau un adevărat labirint şi toate arătau la fel.
Păpuşa de cârpă se uita la el cu ochii de nasturi.
S-a aşezat pe marginea patului, cu mâinile strânse în jurul capului. Nu era
sânge pe podeaua camerei. Dar pe spătarul scaunului era o rochie neagră.
Yennefer se schimbase. Într-un costum bărbătesc, uniforma conspiratorilor?
Ori au târât-o în lenjerie. Cu cătuşele de dvimerit.
Marti Sodergren, tămăduitoarea, stătea în colţul ferestrei. A ridicat capul,
auzind paşi. Obrajii îi erau plini de lacrimi.
— A murit Hen Gedymdeith, a spus cu vocea zdrobită. I-a cedat inima. N-
am putut face nimic… De ce m-au chemat atât de târziu? Sabrina m-a lovit.
M-a lovit peste faţă. De ce? Ce s-a întâmplat aici?
— Ai văzut-o pe Yennefer?
— Nu. Lasă-mă-n pace! Vreau să fiu singură.
— Arată-mi calea cea mai scurtă spre Garstang. Te rog!

Deasupra Aretuzei erau trei terase cu arbuşti, mai sus panta muntelui era
mai abruptă şi mai greu accesibilă. Garstang se înălţa deasupra stâncii. La
bază, palatul avea un bloc de piatră întunecat, uniform, neted, placat cu
966
roci. Doar catul de sus strălucea, cu ferestrele din marmură, decorate cu
vitralii şi cu cupolele aurite de razele soarelui.
Drumul pietruit care ducea la Garstang şi mai departe spre vârf se răsucea
în jurul muntelui ca un şarpe. Mai exista însă o cale mai scurtă: scările care
legau terasele şi care chiar sub Garstang dispăreau în gura neagră a unui
tunel. Erau tocmai scările indicate vrăjitorului de Marti Sodergren.
Chiar după tunel era o punte care se întindea pe marginea abisului. Dincolo
de punte, treptele urcau pieptiş şi se răsuceau, dispărând în spatele curbei.
Vrăjitorul şi-a accelerat ritmul.
Balustrada scării era împodobită cu statuete de fauni şi nimfe. Statuetele
dădeau impresia că sunt vii. Se mişcau. Medalionul vrăjitorului a început să
vibreze puternic.
S-a frecat la ochi. Mişcarea aparentă a statuetelor era dată de faptul că îşi
schimbau aspectul. Piatra netedă se transforma într-o masă poroasă, fără
formă, ciupită de vânt şi de sare. Şi imediat după aceea îşi revenea.
Ştia ce însemna asta. Iluzia care masca Thaneddul oscila, se spulbera. Şi
puntea era parţial iluzorie. Prin găurile camuflajului sub formă de ecran se
zăreau prăpastia şi cascada care se rostogolea pe fundul ei.
Nu existau dale întunecate care să arate o cale sigură. A traversat încet
puntea, având grijă la fiecare pas, blestemând în sinea lui pierderea de timp.
Când a ajuns de cealaltă parte a prăpastiei, a auzit paşi alergători.
L-a recunoscut imediat. Dorregaray, magicianul aflat în serviciul regelui
Ethain din Cidaris, cobora în fugă pe scări. Şi-a adus aminte de cuvintele
Filippei Eilhart. Reprezentanţii regilor neutri au fost invitaţi la Garstang ca
observatori. Dar viteza cu care Dorregaray fugea pe scări sugera că invitaţia
fusese anulată brusc.
— Dorregaray!
— Geralt? a gâfâit magicianul. Ce faci aici? Nu sta, fugi! Iute, jos, la
Aretuza!
— Ce s-a întâmplat?
— Trădare!
— Ce?
Dorregaray a fost scuturat brusc de un tremur, a tuşit ciudat, pe urmă s-a
aplecat în faţă şi a căzut greu pe vrăjitor. Înainte de a-l prinde, Geralt a avut
timp să vadă penele cenuşii ale săgeţii care-i ieşea din spate. Ţinându-l în
braţe pe magician, şi-a salvat viaţa, pentru că altă săgeată, identică, în loc
să-i străpungă gâtul, a zdrobit dezgustător faţa împietrită într-un zâmbet
967
ironic a faunului, privându-l de o parte din nas şi din obraz. Vrăjitorul l-a
lăsat pe Dorregaray şi s-a scufundat în spatele balustradei scării. Magicianul
a căzut peste el.
Erau doi arcaşi şi amândoi aveau cozi de veveriţe la căciuli. Unul a rămas
în partea de sus a scării, încordându-şi arcul, celălalt şi-a scos spada din
teacă şi s-a repezit în jos, sărind peste trepte. Geralt l-a împins pe
Dorregaray, a sărit în sus, scoţându-şi spada. A şuierat o săgeată, dar
vrăjitorul i-a curmat şuieratul cu o lovitură rapidă de spadă. Celălalt elf era
deja aproape, dar, văzând săgeata retezată, a şovăit o clipă. Însă doar o
clipă. S-a aruncat icnind asupra vrăjitorului, care îşi învârtea spada în
aşteptarea atacului. Geralt s-a răsucit într-o paradă scurtă în lateral, astfel
încât lama elfului a alunecat peste tăişul lamei lui. Elful şi-a pierdut
echilibrul, vrăjitorul a făcut o semipiruetă graţioasă şi l-a lovit la gât, sub
ureche. O singură dată. A fost de-ajuns.
Arcaşul din susul scării şi-a încordat din nou arcul, dar n-a apucat să dea
drumul coardei. Geralt a văzut un fulger, elful a ţipat, şi-a întins mâinile şi
s-a prăbuşit, rostogolindu-se pe trepte. Dubletul îi ardea în spate.
Pe trepte cobora alt magician. Văzându-l pe vrăjitor, s-a oprit, a ridicat
mâna. Geralt nu şi-a pierdut timpul cu explicaţiile, s-a aruncat la pământ,
iar raza de foc, şuierând, a zburat deasupra lui, zdrobind statueta unui faun
în praf fin.
— Opreşte-te! i-a strigat. Eu sunt, vrăjitorul!
— La naiba! a pufnit magicianul alergând spre el. Geralt nu şi-l amintea de
la banchet. Te-am luat drept un bandit de elf… Dar Dorregaray? Trăieşte?
— Cred că da…
— Rapid, pe cealaltă parte a punţii!
L-au cărat pe Dorregaray, din fericire, pentru că în graba lor nu acordaseră
atenţie iluziei care pâlpâia şi dispărea. Nu-i urmărea nimeni, totuşi
magicianul a întins un braţ, a scandat o formulă magică şi un fulger a
distrus puntea. Pietrele se rostogoleau pe pereţii prăpastiei.
— Asta ar trebui să-i oprească, a spus el.
Vrăjitorul îi ştergea sângele de la gură lui Dorregaray.
— Are un plămân perforat. Îl poţi ajuta?
— Pot eu, a răsărit vocea lui Marti Sodergren, gâfâind pe treptele dinspre
Aretuza, din tunel. Ce se întâmplă aici, Carduin? Cine l-a săgetat?
— Scoia’tael, şi-a şters magicianul fruntea cu mâneca. Bătălia de la
Garstang nu se mai termină. Bandă blestemată, unii mai răi decât alţii! Azi-
968
noapte Filippa i-a pus cătuşele lui Vilgefortz, iar Vilgefortz şi Francesca
Findabair au adus Veveriţele pe insulă! Iar nenorocita de Tissaia de Vries…
la naiba, a făcut-o lată!
— Vorbeşte mai clar, Carduin!
— N-o să pierd vremea trăncănind! Fug la Loxia şi de-acolo mă teleportez
îndată către Kovir. Iar cei din Garstang n-au decât să se omoare între ei! Nu
mai contează! E război! Toată urzeala asta a fost uneltită de Filippa pentru a
permite regilor să înceapă un război cu Nilfgaardul! Meve din Lyria şi
Demawend din Aedirn au provocat Nilfgaardul! Înţelegeţi asta?
— Nu, i-a retezat-o Geralt. Şi nici nu vrem să înţelegem. Unde e Yennefer?
— Încetaţi! a strigat Marti Sodergren aplecându-l pe Dorregaray. Ajutaţi-
mă! Ţineţi-l! Nu pot să-i scot săgeata!
Au ajutat-o. Dorregaray a gemut şi a tresărit, iar scările tremurau. Geralt a
crezut iniţial că era magia de vindecare a lui Marti. Dar era Garstangul.
Dintr-odată, vitraliile au explodat, focul s-a aprins în ferestrele palatului şi
fumul a început să facă rotocoale.
— Încă se luptă, a scrâşnit din dinţi Carduin. Şi-o s-o ţină tot aşa, cu
farmece după farmece…
— Farmece? În Garstang? Dar e înconjurat de o aură antimagică!
— Tissaia şi-a vârât coada. Dintr-odată, a hotărât de partea cui să stea. A
scos blocada, a lichidat aura şi a neutralizat dvimeritul. Apoi au sărit cu toţii
unii la gâtul altora! Vilgefortz şi Terranova de-o parte, Filippa şi Sabrina de
altă parte… s-au năruit coloanele, iar tavanul s-a prăbuşit… Francesca a
deschis intrarea de la subsol, iar de acolo au ţâşnit dracii de elfi… Am tot
ţipat că suntem neutri, dar Vilgefortz a început să râdă. Înainte de a putea
construi un nou scut, Drithelm a primit o săgeată în ochi, l-a împroşcat pe
Rejean de ziceai că-i arici… N-am mai aşteptat să văd cum decurg
lucrurile. Marti, mai ai mult? Trebuie s-o ştergem de-aici cât mai degrabă!
— Dorregaray nu poate să meargă – tămăduitoarea şi-a şters sângele de pe
mâini de rochia albă de bal. Teleportează-ne, Carduin!
— De-aici? Te-ai ţicnit. E prea aproape de Tor Lara. Portalul Lara radiază
şi deturnează orice teleportare. Prin urmare, nu ne putem teleporta!
— Nu poate merge! Trebuie să rămân cu el…
— Atunci n-ai decât să rămâi!
Carduin s-a ridicat în picioare:
— Distracţie plăcută! Mie-mi place viaţa! Mă întorc în Kovir! Kovirul este
neutru!
969
— Frumos! a scuipat vrăjitorul văzându-l pe magician dispărând în tunel.
Camaraderie şi solidaritate! Dar nici eu nu pot sta cu tine, Marti. Trebuie să
mă duc la Garstang. Confratele tău neutru a demolat puntea. Mai există
vreo cale?
Marti Sodergren a adulmecat, apoi a ridicat capul şi a făcut semn că da.

Era deja sub zidul Garstangului când s-a trezit cu Keira Metz pe cap.
Drumul indicat de tămăduitoare trecea prin grădinile suspendate, legate prin
scări spiralate. Acestea erau năpădite de iederă şi caprifoi, buruienile
împiedicau ascensiunea, dar favorizau ascunzişul. A reuşit să descopere şi
zidul palatului, ascuns de vegetaţie. În timp ce căuta intrarea, Keira a dat
buzna peste el, ambii prăbuşindu-se în bălăriile din pădure.
— Mi-am rupt dintele, a constatat magiciana uşor peltic. Era neglijentă,
murdară, acoperită cu praf de tencuială şi funingine, iar pe obraz avea un
hematom mare.
— Cred că mi-am rupt şi piciorul, a adăugat ea, scuipând sânge. Tu eşti,
vrăjitorule? Am căzut pe tine? Prin ce minune?
— Asta mă întreb şi eu.
— Terranova m-a azvârlit pe fereastră.
— Poţi să te ridici?
— Nu, nu pot.
— Vreau să intru în palat. Incognito. Pe unde?
— Oare toţi vrăjitorii? l-a întrebat Keira, gemând, încercând să se sprijine
în cot. În Garstang e o bătălie! Acolo dă în clocot, cade stucul de pe pereţi!
Cauţi belele?
— Nu. O caut pe Yennefer.
— Ha! Keira şi-a încetat sforţările, s-a întins pe spate. Aş vrea să mă
iubească şi pe mine cineva. Ia-mă în braţe!
— Poate altă dată. Mă cam grăbesc.
— Ia-mă în braţe, îţi spun! Îţi arăt calea spre Garstang. Trebuie să dau de
nenorocitul ăla de Terranova. Ei bine, ce mai aştepţi? N-o să găseşti
intrarea singur şi, chiar dacă ai reuşi, dacă ajungi în ghearele ticăloşilor de
elfi, nu mai ieşi viu… nu pot să merg, dar încă pot să arunc vrăji. Dacă
cineva ne stă în cale, o să regrete.
A urlat când a ridicat-o.
— Îmi pare rău.
— Nu contează, i-a înconjurat gâtul cu braţele. Ăsta-i piciorul. Încă miroşi
970
a parfumul ei, ştii? Nu, nu pe-acolo. Întoarce-te şi mergi pe sub munte. Mai
e o intrare, dinspre Tor Lara. Poate că nu sunt elfi acolo… Auuu! Mai atent,
al naibii!
— Îmi pare rău. De unde au venit Scoia’tael?
— Au fost în subteran. Thanedd este gol ca o cochilie, e o cavernă uriaşă,
poţi intra cu o ambarcaţiune dacă ştii pe unde. Cineva le-a arătat… Auuuu!
Fii mai atent! Nu mă zgâlţâi!
— Îmi pare rău. Prin urmare, Veveriţele au venit pe mare? Când?
— Naiba ştie când! Poate ieri, poate acum o săptămână? Noi ne pregăteam
împotriva lui Vilgefortz, iar Vilgefortz împotriva noastră. Vilgefortz,
Francesca, Terranova şi Fercart… Ne-au tras-o rău de tot. Filippa credea că
îşi doresc o preluare lentă a puterii în Capitul pentru a-i influenţa în mai
mare măsură pe regi… Iar ei au pus la cale să ne lichideze în timpul
congresului… Geralt, eu nu mai pot… Piciorul… Stai un pic. Auuuuu!
— Keira, e o rană deschisă. Sângele se scurge din picior.
— Taci şi-ascultă! Pentru că e vorba de Yennefer a ta. Ne-am dus la
Garstang, în sala de şedinţe. Era o blocare antimagică, dar nu funcţiona pe
dvimerit, ne-am simţit în siguranţă. Au început discuţiile. Tissaia şi cei
neutri ţipau la noi, iar noi ţipam la ei. Iar Vilgefortz tăcea şi zâmbea…

— Repet, Vilgefortz e un trădător! S-a aliat cu Emhyr din Nilfgaard, i-a mai
târât şi pe alţii în conspiraţia lui! A încălcat legea, ne-a trădat şi pe noi, şi pe
regi…
— Las-o mai moale, Filippa! Ştiu că favorurile cu care te înconjoară
Vizimir înseamnă pentru tine mai mult decât solidaritatea Frăţiei. Acelaşi
lucru este valabil şi pentru tine, Sabrina, pentru că joci cam acelaşi rol în
Kaedwen. Keira Metz şi Triss Merigold reprezintă interesele lui Foltest din
Temeria, Radcliffe e unealta lui Demawend din Aedirn…
— Ce legătură are asta, Tissaia?
— Interesele regilor nu trebuie să coincidă cu ale noastre. Ştiu exact ce se
întâmplă. Regii au început să-i extermine pe elfi şi pe alţi neoameni. Poate
că tu, Filippa, consideri că au dreptate. Poate că tu, Radcliffe, consideri că e
bine să sprijini armata lui Demawend în campania împotriva Scoia’tael. Dar
eu nu sunt de acord. Şi nu-i de mirare că nici Enid Findabair nu e de acord.
Dar asta nu înseamnă trădare. Nu mă întrerupe! Ştiu exact ce planuri au
regii voştri, ştiu că vor să înceapă războiul. Acţiunile care ar împiedica
războiul înseamnă trădare în ochii lui Vizimir al tău, dar nu şi în ai mei.
971
Dacă vrei să-i judeci pe Vilgefortz şi Francesca, judecă-mă şi pe mine!
— Despre ce război se tot vorbeşte aici? Regele meu, Esterad din Kovir, nu
va susţine nicio acţiune agresivă împotriva Imperiului Nilfgaard! Kovirul
este şi va rămâne neutru!
— Eşti membru al Consiliului, Carduin! Şi nu trimisul regelui tău!
— Tu vorbeşti, Sabrina?
— Destul! a dat Filippa cu pumnul în masă. Îţi satisfac curiozitatea,
Carduin. Ai întrebat cine pregăteşte războiul? Îl pregăteşte Nilfgaardul, care
are de gând să ne atace şi să ne distrugă. Dar Emhyr var Emreis n-a uitat de
Dealul Sodden şi de data asta s-a hotărât să-şi ia măsuri de precauţie,
scoţându-i pe magicieni din joc. De aceea l-a contactat pe Vilgefortz din
Roggeveen. L-a cumpărat, făgăduindu-i putere şi onoruri. Da, Tissaia.
Vilgefortz, eroul din Sodden, ar urma să devină guvernator şi conducător al
tuturor ţărilor cucerite de la miazănoapte. Acest Vilgefortz, ajutat de
Terranova şi Fercart, ar urma să guverneze provinciile create în locul
regatelor înfrânte, ar urma să fluture biciul nilfgaardian deasupra sclavilor
care populează aceste ţări, care trudesc pentru Imperiu. Cât despre
Francesca Findabair, Enid an Gleanna, ar urma să devină regina împărăţiei
Elfilor liberi. Ar fi, de bună seamă, un protectorat nilfgaardian, dar nu i-ar
încurca pe elfi, atâta timp cât împăratul Emhyr le-ar da mână liberă în
uciderea oamenilor. Căci elfilor nu le place nimic mai mult decât să omoare
Dh’oine.
— E o acuzaţie grea. Prin urmare, şi dovezile trebuie să fie foarte solide.
Dar, înainte de a le pune pe masă, Filippa Eilhart, să ştii care mi-e poziţia.
Dovezile pot fi fabricate, acţiunile şi motivele pot fi interpretate. Dar
faptele care intră în joc nu pot fi schimbate nicicum. Ai rupt unitatea şi
solidaritatea Frăţiei, Filippa Eilhart. Ia-i încătuşat pe membrii Capitulului ca
pe tâlharii de drumul mare. Aşadar, să nu cumva să îndrăzneşti să-mi
propui să fac parte din noul Capitul, pe care plănuieşti să-l înfiinţezi cu
haita ta de pucişti vânduţi împăraţilor. Între noi există moarte şi sânge.
Moartea lui Hen Gedymdeith. Şi sângele Lydiei van Bredevoort. Ai vărsat
acest sânge cu dispreţ. Erai cea mai bună elevă a mea, Filippa Eilhart. Eram
mândră de tine mereu. Dar acum n-am decât dispreţ pentru tine.

Keira Metz era albă ca varul.

— De ceva timp, a şoptit ea, Garstangul s-a mai liniştit. Se pare că lupta e
pe punctul de a se termina… Se urmăresc prin palat. Acolo sunt cinci
972
caturi, şaptezeci şi şase de odăi şi săli. Au unde să se joace de-a v-aţi
ascunselea…
— Trebuia să-mi spui despre Yennefer. Grăbeşte-te! Mă tem c-o să leşini.
— Despre Yennefer? Ah, da… Totul mergea strună cum plănuiserăm, până
când a apărut ca din senin Yennefer. Şi l-a introdus în sală pe acest
medium…
— Pe cine?
— O fată de vreo paisprezece ani. Părul cenuşiu, ochii mari, verzi… Nici
bine n-am văzut-o la ochi, că fata a şi început să prorocească. A vorbit
despre evenimentele din Dol Angra. Nimeni n-avea nicio îndoială că spune
adevărul. Era într-o transă, iar când eşti în transă, n-ai cum să minţi.

— Azi-noapte, a declarat mediumul, trupele cu însemnele Lyriei şi sub

stindardele Aedirnului au invadat Imperiul Nilfgaard. Glevitzingen, un fort
de frontieră din Dol Angra, a fost atacat. În numele regelui Demawend,
crainicii au anunţat prin satele din jur că, de astăzi, Aedirnul preia
guvernarea întregii ţări. Oamenii au fost chemaţi la o insurecţie armată
împotriva Nilfgaardului…
— Imposibil! E o provocare odioasă!
— Ce uşor îţi iese pe gură vorba asta, Filippa Eilhart! a exclamat Tissaia de
Vries cu seninătate. Dar nu te mai chinui, ţipetele tale nu vor întrerupe
transa. Continuă să vorbeşti, copilă!
— Împăratul Emhyr var Emreis a poruncit să se răspundă loviturii cu o
lovitură. Armata nilfgaardiană a intrat azi în zori în Lyria şi Aedirn.
— Aşadar, a zâmbit Tissaia, conducătorii noştri au arătat cât sunt de
înţelepţi, de luminaţi şi de iubitori de pace. Iar unii dintre magicieni au
demonstrat pe cine servesc cu adevărat. Celor care ar fi putut împiedica
războiul li s-au pus din precauţie cătuşe de dvimerit şi li s-au adus acuzaţii
false…
— Totul e o minciună sfruntată!
— Fir-aţi ai naibii cu toţii! a izbucnit Sabrina Glevissig. Filippa, ce
înseamnă toate astea? Ce înseamnă lupta din Dol Angra? Nu hotărâserăm să
nu începem deocamdată? De ce n-a avut răbdare tâmpitul de Demawend?
De ce nenorocita de Meve…
— Taci, Sabrina!
— Ba nu, las-o să vorbească, Tissaia de Vries a ridicat capul. Să spună
despre armata lui Henselt din Kaedwen concentrată la frontieră. Să
973
vorbească despre trupele lui Foltest din Temeria, care probabil lansează
deja la apă bărcile care au stat ascunse în pădurile de pe malul Jarugăi. Să
spună despre corpul expediţionar aflat sub comanda lui Vizimir din
Redania, plasat de-a lungul Pontarului. Ce credeai, Filippa, că suntem orbi
şi surzi?
— Asta nu-i decât o provocare împuţită! Regele Vizimir…
— Regele Vizimir, a întrerupt-o cu vocea lui impasibilă mediumul cu păr
cenuşiu, a fost ucis aseară. Înjunghiat de un mercenar. Redania nu mai are
rege.
— Redania nu mai avea rege de multă vreme, s-a ridicat Tissaia de Vries.
În Redania domnea atotputernica Filippa Eilhart, demnă urmaşă a lui
Raffard cel Alb. Gata să sacrifice zeci de mii de vieţi pentru puterea
absolută.
— N-o ascultaţi! a strigat Filippa. E o unealtă fără minte… Cui îi slujeşti,
Yennefer? Cine ţi-a poruncit s-aduci monstrul ăsta aici?
— Eu, i-a răspuns Tissaia de Vries.

— Ce s-a întâmplat mai departe? Ce s-a întâmplat cu fata? Cu Yennefer?

— Nu ştiu, a răspuns Keira şi a închis ochii. Tissaia a ridicat de îndată
blocada. Cu un farmec. N-am mai văzut aşa ceva în viaţa mea… ne-a uluit
pe toţi, apoi i-a eliberat pe Vilgefortz şi pe ceilalţi… Iar Francesca a deschis
intrarea subterană şi au început să mişune ca la un semn Scoia’tael prin
Garstang. Erau comandaţi de un ciudat în armură şi cu un coif nilfgaardian
înaripat. Era ajutat de un tip cu o cicatrice pe faţă. Acesta ştia să facă
farmece. Şi să se apere de magie…
— Rience.
— Poate, nu ştiu. Era foarte cald… Plafonul a început să se prăbuşească.
Farmecele şi săgeţile… masacru în toată regula… Dintre ai lor, Fercart a
fost ucis, dintre ai noştri a fost ucis Drithelm, a fost ucis Radcliffe. I-au ucis
pe Marquard, Rejean şi Bianca d’Este… Triss Merigold învineţită, Sabrina
rănită. Când a văzut cadavrele, Tissaia şi-a dat seama că greşise şi a
încercat să ne protejeze, a încercat să-i tempereze pe Vilgefortz şi
Terranova… dar Vilgefortz i-a râs în nas. Apoi şi-a pierdut capul şi a fugit.
Oh, Tissaia… Atâtea cadavre…
— Ce-i cu fata şi cu Yennefer?
— Nu ştiu.
Magiciana a fost cuprinsă de un acces de tuse, a scuipat sânge. Respira
974
foarte lent şi cu efort vizibil.
— După o serie de explozii, a continuat, mi-am pierdut cunoştinţa un timp.
Cel cu cicatrice m-a paralizat cu ajutorul elfilor. Terranova mi-a dat un şut
mai întâi, apoi m-a aruncat pe fereastră.
— Nu doar la picior, Keira. Ai coastele rupte.
— Nu mă lăsa!
— Trebuie. Dar mă întorc după tine.
— Bine.

La început era doar un haos strălucitor, o umbră pâlpâitoare, un amestec de

beznă şi strălucire, un cor mormăitor provenit din vocile abisului. Dintr-
odată vocile au devenit mai puternice, în jur explodau trosnete şi pocnete.
Strălucirea din beznă se prefăcea într-o vâlvătaie care devora goblenurile şi
tapiseriile în snopuri de scântei ce parcă ţâşneau din pereţi, din balustrade şi
din coloanele care sprijineau bolta.
Înecându-se de la fum, Ciri şi-a dat seama că nu mai era doar un vis.
Încercase să se ridice, sprijinindu-se pe braţe. A simţit umezeală în palme, a
privit în jos. Îngenunchease într-o baltă de sânge. Un trup inert se afla lângă
ea. Trupul unui elf. Şi-a dat seama imediat.
— Ridică-te!
Yennefer stătea lângă ea. Avea un pumnal în mână.
— Coniţă Yennefer… Unde suntem? Nu-mi amintesc nimic…
Magiciana a luat-o repede de mână.
— Sunt cu tine, Ciri.
— Unde suntem? De ce arde totul? Cine e… Acela?
— Ţi-am spus demult, acum câteva secole, că Haosul îşi întinde mâna după
tine. Îţi aminteşti? Nu, probabil că nu-ţi aminteşti. Elful ăsta a întins mâna
după tine. A trebuit să-l omor cu un cuţit, deoarece stăpânii lui atâta
aşteptau, ca una dintre noi să se dea de gol, folosind magia. Şi tot vor afla,
dar nu încă… Ţi-ai venit în simţiri de-a binelea?
— Acelor magicieni… a şoptit Ciri. Celor din sala mare… Ce le-am spus?
Şi de ce mi-am dat drumul la gură? N-am vrut… Dar a trebuit să vorbesc!
De ce? De ce, coniţă Yennefer?
— Şşşt, urâţico! Am făcut o greşeală. Nimeni nu-i perfect.
De jos s-au auzit un zbang şi un strigăt strident.
— Haide! Iute! N-avem timp. Au alergat de-a lungul coridoarelor. Fumul
era din ce în ce mai gros, strangula, sufoca, orbea. Zidurile se zguduiau din
975
cauza exploziilor.
— Ciri! Yennefer s-a oprit la o răscruce de coridoare, a apucat-o strâns de
mână pe fată. Ascultă-mă, ascultă-mă cu atenţie! Trebuie să rămân aici.
Vezi treptele astea? O să le cobori…
— Nu! Nu mă lăsa singură!
— N-am încotro. Repet, o să cobori treptele. Până jos de tot. O să dai de-o
uşă acolo, apoi, în spatele ei, de un coridor lung. La capătul coridorului este
un grajd, în care o să dai de un cal înşeuat. Unul singur. O să-l scoţi şi o să-l
încaleci. E un cal antrenat, folosit de olăcarii care trebuie să ajungă la
Loxia. Ştie calea, n-ai nicio treabă. Când ajungi în Loxia, caut-o pe
Margarita şi intră sub protecţia ei. Nu te dezlipeşti nicio clipă de ea, nu faci
nici măcar un pas…
— Coniţă Yennefer! Nu! Nu vreau să fiu singură!
— Ciri, i-a răspuns calm magiciana, ţi-am spus cândva că tot ce fac e spre
binele tău. Crede-mă! Te rog, ai încredere! Fugi!
Ciri era deja pe trepte când a auzit din nou vocea lui Yennefer. Magiciana
stătea în picioare, cu fruntea rezemată de o coloană.
— Te iubesc, fetiţă, a spus ea ambiguu. Fugi!

Au încolţit-o pe la jumătatea scării. De jos, doi elfi cu cozi de veveriţe la

căciuli, de sus, un bărbat într-un costum negru. Fără să stea pe gânduri, Ciri
a sărit balustrada şi a luat-o pe un coridor lateral. Au alergat după ea. Era
mai rapidă şi le-ar fi scăpat nevătămată dacă n-ar fi urmărit-o, pentru că la
capătul coridorului era o fereastră.
A aruncat o privire afară. De-a lungul zidului era o bordură de piatră, poate
de două şchioape lăţime. Ciri şi-a trecut picioarele peste pervazul ferestrei
şi a plecat pe bordură. Se îndepărta de fereastră, cu spatele lipit de zid. În
zare strălucea marea.
Un elf s-a aplecat pe fereastră. Avea părul deschis şi ochii verzi, un batic de
mătase la gât. Ciri s-a îndepărtat repede, apropiindu-se de cealaltă fereastră.
Dar acolo şi-a scos capul un bărbat în costum negru. Avea ochi întunecaţi şi
înspăimântători, o pată roşiatică pe obraz.
— A noastră eşti, fetiţo!
A privit în jos. Sub ea, departe, a văzut o terasă. Iar deasupra terasei, la vreo
zece picioare mai sus de bordura pe care stătea, vedea o punte care lega
două galerii. Numai că nu era o punte. Erau rămăşiţele unei punţi. O potecă
îngustă de piatră, cu rămăşiţele unei balustrade năruite.
976
— Ce mai aştepţi? a strigat bărbatul cu cicatricea. Ieşi şi prinde-o!
Elful cu părul deschis a păşit cu grijă pe bordură, şi-a lipit spatele de zid. A
întins mâna. Era aproape.
Ciri a înghiţit în sec. Ce mai rămăsese din punte, pasarela de piatră, nu era
mai îngustă decât leagănul din Kaer Morhen, iar ea sărise de zeci de ori pe
leagăn, ştia să amortizeze şocul saltului şi să-şi păstreze echilibrul. Dar în
cetatea vrăjitorilor doar patru picioare despărţeau leagănul de sol, în timp ce
sub pasarela de piatră se căsca o prăpastie atât de adâncă, încât dalele
terasei păreau mai mici decât palma.
A sărit, a aterizat, s-a bălăngănit, şi-a menţinut echilibrul, ţinându-se de
balustrada ruptă. Cu un pas sigur, a ajuns la galerie. Nu s-a putut abţine, s-a
întors şi le-a arătat urmăritorilor cotul îndoit, un gest pe care îl învăţase de
la piticanul Yarpen Zigrin. Omul cu cicatricea a înjurat-o de mama focului.
— Sari! a strigat către elful cu părul deschis, aflat în picioare pe bordură.
Sari după ea!
— Cred că te-ai ţicnit, Rience! i-a spus elful rece. N-ai decât să sari tu, dacă
vrei.

Norocul, cum se întâmplă de obicei, n-a însoţit-o mult timp. Când a scăpat
din galerie şi s-a strecurat în tufişurile din pădure, a înhăţat-o. A înşfăcat-o
şi a imobilizat-o cu o putere ieşită din comun, un bărbat scund, grăsuţ, cu
nasul umflat şi cu buza despicată.
— Hai la mine! i-a spus printre dinţi. Vino-ncoa’, păpuşico!
Se zvârcolea şi răcnea, întrucât mâinile încleştate în jurul umerilor o
paralizaseră brusc cu o durere copleşitoare. Bărbatul râdea.
— Nu te mai zbate, pasăre cenuşie, că-ţi dau foc la pene! Lasă-mă să mă uit
la tine! Lasă-mă să văd şi eu care-i puicuţa care valorează atât de mult
pentru Emhyr var Emreis, împăratul Nilfgaardului. Şi pentru Vilgefortz.
Ciri a încetat să se mai zvârcolească. Bărbatul scund şi-a lins buza rănită.
— Ia te uită! a murmurat el din nou, aplecat spre ea. Aşa de scumpă, da’ eu,
ca să vezi, n-aş da nicio para chioară pe tine. Ca să vezi cum te înşală
aparenţele, zău aşa. Ha! Comoara mea! Şi ce-ar fi dacă nu te-ar dărui lui
Emhyr nici Vilgefortz, nici Rience şi nici cavalerul cu coiful cu pene, ci
chiar bătrânul Terranova? L-ar răsplăti cum se cuvine Emhyr pe bătrânul
Terranova? Ce spui, prezicătoareo? Că la urma urmei poţi să prezici!
Respiraţia lui mirosea insuportabil. Ciri şi-a întors capul, cu o grimasă. El a
interpretat-o greşit.
977
— Nu mă ciuguli cu ciocul, puicuţo! Nu mă tem de păsărele. Sau poate ar
trebui? Ce zici, falsă clarvăzătoare? Profetesa fraierilor? Ar trebui să-mi fie
frică de păsărele?
— Ar trebui, a ciripit Ciri, simţind o ameţeală puternică şi o răcoare bruscă.
Terranova a izbucnit în râs, aruncându-şi capul înapoi. Râsul s-a
transformat într-un vaiet de durere. O bufniţă mare, cenuşie a aterizat fără
zgomot, înfigându-i ghearele în ochi. Magicianul a eliberat-o pe Ciri, a
împins bufniţa cu o mişcare violentă şi imediat a căzut în genunchi,
ţinându-se cu mâinile de cap. Sângele i se prelingea între degete. Ciri a ţipat
şi s-a tras înapoi. Terranova şi-a luat mâinile însângerate şi mucoase de pe
faţă şi cu o voce sălbatică, stridentă a bălmăjit o vrajă. N-a izbutit. În
spatele lui a apărut o formă neclară, lama vrăjitorului a mugit în aer şi i-a
retezat gâtul chiar sub occipital.

— Geralt!
— Ciri.
— N-avem timp de tandreţuri, le-a spus din partea de sus a zidului bufniţa,
transformându-se într-o femeie cu părul negru. Fugiţi! Veveriţele mişună
pe-aici!
Ciri s-a eliberat din braţele lui Geralt, s-a uitat uluită. Femeia-bufniţă
aşezată în partea de sus a zidului arăta îngrozitor. Era smolită, zdrenţuită,
murdară de cenuşă şi sânge.
— Eşti un mic monstru, i-a zis bufniţa uitându-se la ea. Pentru profeţia ta
păguboasă, ar fi trebuit să te… Dar i-am promis ceva vrăjitorului tău, iar eu
mă ţin întotdeauna de cuvânt. N-am putut să ţi-l dau pe Rience, Geralt. În
schimb, ţi-o dau pe ea. Vie şi nevătămată. Fugiţi!

Cahir Mawr Dyffryn aep Ceallach era furios. O văzuse doar o clipă pe fata
pe care i se poruncise s-o prindă, căci, înainte de a încerca să întreprindă
ceva, magicienii rătăciţi au dezlănţuit iadul în Garstang, zădărnicind orice
acţiune. Cahir s-a rătăcit prin fum şi foc, a străbătut orbeşte coridoarele, a
alergat pe scări şi prin galerii, blestemându-i pe Vilgefortz, pe Rience, pe el
însuşi şi pe toată lumea.
De la un elf cu care se întâlnise aflase că fata fusese zărită în afara
palatului, fugind pe drumul spre Aretuza. Şi apoi norocul i-a surâs lui
Cahir. Scoia’tael au găsit un cal înşeuat în grajd.

978
— Fugi, Ciri! Sunt pe-aproape. O să-i opresc, tu fugi. Fugi cât vezi cu
ochii! Ca la Abator!
— Şi tu vrei să mă laşi singură?
— Voi fi chiar în spatele tău. Dar nu te uita înapoi!
— Dă-mi spada, Geralt!
O privea. Ciri s-a retras. Nu mai văzuse astfel de ochi niciodată la el.
— Cu spada în mână, va trebui să ucizi. Eşti în stare?
— Nu ştiu. Dă-mi spada!
— Fugi! Şi nu te uita în urmă.

Pe drum răsunau ropote de copite. Ciri s-a uitat în urmă. Şi a încremenit de

frică.
Era urmărită de cavalerul negru cu coiful împodobit cu aripile unei păsări
de pradă. Aripile fâlfâiau, iar mantia neagră flutura. Potcoavele calului
scânteiau pe caldarâm.
Ea nu era în stare să facă nicio mişcare.
Calul negru a ţâşnit prin tufişurile de pe marginea drumului, iar cavalerul a
strigat din toţi rărunchii. În strigătul lui era Cintra. Erau în el noaptea,
crima, sângele şi vâlvătăile. Ciri şi-a învins teama şi a luat-o la goană. Cu
un impuls a sărit deasupra unui gard viu care împrejmuia o curte mică, un
havuz şi o fântână. Nu exista cale de ieşire din curte, era înconjurată de
ziduri înalte şi netede. Calul a fornăit chiar în spatele ei. S-a întors, s-a
poticnit şi a început să tremure, lovindu-se cu spatele de zidul dur şi rece.
Era prinsă într-o capcană.
Pasărea de pradă şi-a fâlfâit aripile, gata de zbor. Cavalerul negru şi-a
cabrat calul şi a sărit peste gardul care-l despărţea de curte. Copitele
răsunau pe dalele podelei, calul s-a răsucit, s-a zbuciumat, a cabrat.
Cavalerul s-a legănat în şa, s-a aplecat. Calul a sărit în sus, iar cavalerul a
căzut, zăngănindu-şi armura pe piatră. Dar s-a ridicat imediat, năpustindu-
se asupra lui Ciri, care era ghemuită într-un colţ.
— N-o să mă atingi! a strigat ea, trăgându-şi spada. N-o să mă mai atingi
niciodată!
Cavalerul s-a apropiat încet, înălţându-se cu fiecare pas deasupra ei ca un
turn negru uriaş. Aripile de la coif îi fluturau şi foşneau.
— Nu mai scapi din mâinile mele, Leuţă din Cintra! Ochii nemiloşi ardeau
în viziera coifului. De data asta, nu mai scapi. De data asta, n-ai unde să
mai fugi, domniţă nebună.
979
— N-o să mă atingi! a repetat ea cu un glas înăbuşit de groază, rezemată de
zidul de piatră.
— Trebuie. Îmi îndeplinesc poruncile.
În timp ce vedea cum întinde mâna spre ea, teama i-a dispărut brusc,
înlocuită de o furie sălbatică. Muşchii încordaţi, înţepeniţi de groază,
acţionau ca nişte resorturi, toate mişcările învăţate în Kaer Morhen se
derulau de la sine, uşor şi armonios. Ciri a executat un salt, cavalerul s-a
aruncat asupra ei, dar nu era pregătit pentru pirueta pe care o efectuase fără
efort ca s-o îndepărteze şi s-o scape din braţele lui. Spada a urlat şi a
muşcat, lovind cu precizie între solzii armurii. Cavalerul s-a aruncat în
picioare, a căzut într-un genunchi, un firicel de sânge roşu-aprins îi cobora
de sub cureaua de pe umăr. Urlând cu furie, Ciri l-a înconjurat din nou cu o
piruetă, l-a lovit din nou, de data asta în viziera coifului, făcându-l să cadă
şi în celălalt genunchi. Mânia şi furia au orbit-o complet, n-a mai văzut
decât aripile pe care le ura. Penele negre au sărit, o aripă a căzut, cealaltă a
rămas atârnată de umărul însângerat. Cavalerul – încercând în zadar să se
ridice din genunchi, să oprească lama spadei, apucând-o cu mănuşa blindată
– a gemut în chinuri când lama vrăjită i-a tăiat zalele şi mâna. La
următoarea lovitură i-a căzut coiful, iar Ciri s-a tras înapoi ca să lanseze
ultima lovitură, lovitura mortală.
Nu l-a lovit.
Nu mai exista coiful negru, dispăruseră şi aripile păsării de pradă, al căror
fâlfâit o obsedase în timpul coşmarurilor. Nu mai era cavalerul negru din
Cintra. Rămăsese doar un tânăr palid, îngenuncheat într-o baltă de sânge,
un tânăr cu părul întunecat, cu ochii albaştri uluiţi şi cu gura deformată într-
o grimasă de groază. Cavalerul negru din Cintra căzuse sub loviturile ei de
spadă, încetase să mai existe, din aripile ameninţătoare de odinioară nu mai
rămăseseră decât nişte pene jumulite. Băiatul îngrozit, ghemuit, care vărsa
sânge, era un nimeni. Nu-l cunoştea, nu-l mai văzuse niciodată. Nu-i păsa.
Nu se temea de el, nu-l ura. Şi nu voia să-l ucidă.
Şi-a aruncat spada pe podea.
S-a întors, auzind ţipetele Scoia’tael, care veneau în fugă din Garstang. Şi-a
dat seama că dintr-o clipă într-alta o s-o încolţească în curte. Şi-a dat seama
că o vor ajunge pe drum. Trebuia să fie mai rapidă decât ei. A alergat până
la calul negru care-şi zăngănea potcoavele pe dale, cu un strigăt l-a
îndemnat la galop, săltând în şa.

980
— Lăsaţi-mă… a strigat Cahir Mawr Dyffryn aep Ceallach, împingându-i
cu mâna nevătămată pe elfii care-l ridicau. N-am nimic! E o rană uşoară…
Urmăriţi-o! Urmăriţi-o pe fată…
Unul dintre elfi a strigat, pe faţa lui Cahir se prelingea sângele. Al doilea
Scoia’tael s-a zbătut şi a căzut în genunchi, strângându-şi cu ambele mâini
burta spintecată. Ceilalţi s-au retras şi s-au împrăştiat prin curte,
scăpărându-şi spadele.
Fuseseră atacaţi de monstrul cu păr alb. Sărise peste ei de pe zid. De la o
înălţime de la care era imposibil să sari fără să-ţi rupi picioarele. Era
imposibil să aterizezi lent, să te răsuceşti într-o piruetă fulgerătoare şi să
ucizi într-o fracţiune de secundă. Dar monstrul cu păr alb a făcut-o. Şi a
început să omoare în stânga şi-n dreapta.
Scoia’tael luptau cu înverşunare. Erau mai numeroşi. Dar nu aveau şanse.
Masacrul se săvârşea sub ochii larg deschişi ai lui Cahir. Fata cu păr
cenuşiu, care tocmai îl rănise, era rapidă, incredibil de agilă, ca o pisică ce
îşi apără pisoii. Dar monstrul cu păr alb care plonjase între Scoia’tael era ca
un tigru zerrikan. Domniţa drăguţă din Cintra, care, dintr-un motiv
necunoscut, nu l-a ucis, părea nebună. Monstrul cu păr alb nu era nebun.
Era calm şi rece. Ucidea calm şi cu sânge-rece.
Scoia’tael nu aveau nicio şansă. Cadavrele lor cădeau secerate unul după
altul pe dalele din curte. Dar nu renunţau. Chiar şi atunci când au rămas
doar doi, nu au fugit, l-au atacat din nou pe monstrul cu părul alb. Sub ochii
lui Cahir, monstrul i-a retezat braţul unuia de la cot, iar ultimului i-a aplicat
o lovitură care, în ciuda aparenţei neglijente, l-a aruncat pe elf în spate,
acesta s-a bălăngănit pe marginea havuzului şi a căzut în apă. Apa s-a
revărsat peste marginea havuzului cu un val de carmin.
Elful cu braţul retezat suduia lângă fântână, uitându-se la ciotul care
sângera. Monstrul cu părul alb l-a apucat de păr şi i-a retezat gâtul cu o
scurtă lovitură de spadă.
Când Cahir şi-a deschis ochii, monstrul era chiar lângă el.
— Nu mă omorî… i-a şoptit, fără a mai încerca să se ridice de pe podeaua
alunecoasă de la sânge. Mâna, tăiată de fata cu părul cenuşiu, nu-l mai
durea, era amorţită.
— Ştiu cine eşti, nilfgaardianule.
Monstrul cu părul alb i-a tras un şut coifului cu aripile jumulite.
— Ai urmărit-o cu înverşunare de mult, a continuat. Dar n-o să mai ai
prilejul să-i faci rău vreodată.
981
— Nu mă ucide…
— Dă-mi un motiv! Doar unul. Grăbeşte-te!
— Eu… a şoptit Cahir. Am scos-o din Cintra. Din pârjol. Am salvat-o. I-am
salvat viaţa…
Când a deschis ochii, monstrul dispăruse, era singur în curte, doar cu
cadavrele elfilor. Apa din fântână susura, se revărsa peste bordură, spălând
sângele de pe dale. Cahir a leşinat.

La poalele turnului se afla o clădire care consta într-o sală imensă sau mai
degrabă un fel de peristil. Acoperişul peristilului, probabil iluzoriu,
strălucea prin găuri. Era susţinut de coloane şi pilaştri sculptaţi în forme de
cariatide îmbrăcate sumar, cu busturi impresionante. Aceleaşi cariatide
susţineau arcul portalului prin care dispăruse Ciri. În spatele portalului,
Geralt a observat o scară care ducea în sus. La turn.
A înjurat în barbă. Nu înţelegea de ce a fugit ea până acolo. Alergând în
urma ei pe ziduri, a văzut cum îi cade calul din picioare. A văzut cum s-a
ridicat abil, dar, în loc s-o ia pe drumul în serpentină din jurul culmii, a
luat-o pieptiş pe versant, spre turnul singuratic. Abia mai târziu i-a observat
pe elfi pe drum. Nici ei nu-i observaseră, nici pe Ciri şi nici pe el, ocupaţi să
tragă cu arcul în oamenii care alergau la poalele muntelui. Veneau întăriri
din Aretuza.
Avea de gând s-o urmeze pe Ciri pe scări, când a auzit un fâlfâit. Din cer.
S-a întors repede. Nu era o pasăre.
Vilgefortz, foşnind cu mânecile largi, a intrat în zbor printr-o gaură din
acoperiş, coborând încet pe podea.
Geralt se plantase în faţa intrării în turn, şi-a tras spada şi a oftat. Spera din
tot sufletul că va avea loc o luptă dramatică finală între Vilgefortz şi Filippa
Eilhart. Nu avea nici cea mai mică tragere de inimă pentru astfel de drame.
Vilgefortz şi-a scos dubletul, şi-a suflecat mânecile, s-a uitat la vrăjitor şi i-
a citit gândurile.
— A naibii dramă! a oftat el.
Geralt nu a comentat.
— S-a dus la turn?
Vrăjitorul nu a răspuns. Magicianul a clătinat din cap.
— Aşadar, avem de-a face cu epilogul, a spus el cu răceală. Deznodământul
final. Sau poate că este destinul? Ştii unde duc aceste trepte? La Tor Lara.
În Turnul Pescăruşului. Nu există nicio cale de ieşire din el. Totul s-a
982
terminat.
Geralt a păşit în spate, astfel încât cariatidele care susţineau portalul să-i
acopere flancurile.
— Fără doar şi poate, a confirmat vrăjitorul, urmărindu-i mâinile. S-a
terminat. Jumătate dintre complicii tăi sunt morţi. Leşurile elfilor pe care i-
ai adus la Thanedd zac înşirate de aici până la Garstang. Ceilalţi au scăpat.
Sosesc întăriri din Aretuza: magicieni şi oameni de-ai lui Dijkstra. Probabil
că nilfgaardianului care urma s-o înşface pe Ciri i s-a scurs tot sângele din
trup. Şi Ciri este acolo în turn. De-acolo nu există nicio cale de ieşire? Mă
bucur să aud asta. Înseamnă că există o singură intrare acolo. Cea pe care-o
s-o blochez.
Vilgefortz a tresărit.
— Zi-i Geralt şi n-ai ce-i face! Nici de data asta nu ştii să apreciezi corect
situaţia. Capitulul şi Consiliul nu mai există! Trupele împăratului Emhyr
merg spre miazănoapte; lipsiţi de sfaturile şi de ajutorul magicienilor, regii
sunt neajutoraţi precum copiii. Sub presiunea Nilfgaardului, regatele lor se
vor nărui precum castelele din nisip. Ţi-am propus ieri şi îţi repet şi astăzi:
alătură-te învingătorilor! Scuipă-i pe învinşi!
— Tu eşti învinsul. Ai fost doar o unealtă în mâna lui Emhyr. I-a păsat doar
de Ciri, aşa că l-a trimis pe acest individ cu coiful înaripat. Mă întreb ce-o
să-ţi facă Emhyr când o să-i raportezi că ţi-ai încheiat misiunea cu un
fiasco.
— Tragi orbeşte, vrăjitorule. Şi nu nimereşti, bineînţeles. Şi dacă ţi-aş
spune că Emhyr e unealta mea?
— Nu te-aş crede.
— Geralt, fii rezonabil! Chiar vrei să faci figuraţie în teatrul ăsta ieftin, cu
un final banal în lupta dintre Bine şi Rău? Reînnoiesc propunerea de ieri.
Încă nu e prea târziu. Încă mai poţi alege, poţi să te plasezi în tabăra
potrivită…
— În tabăra pe care am subţiat-o astăzi?
— Nu zâmbi, zâmbetele tale diabolice nu mă impresionează. Te referi la cei
câţiva elfi care au rămas blocaţi? La Artaud Terranova? Fleacuri,
mărunţişuri! Putem trece peste ei, direct la ordinea de zi.
— Bineînţeles. Îţi cunosc viziunea asupra lumii. Moartea nu contează, nu?
Mai ales a altora?
— Nu fi banal! îmi pare rău pentru Artaud, dar, în fine, ce să-i faci? S-o
numim… reglare de conturi. La urma urmei, am încercat să te omor de
983
două ori. Emhyr era nerăbdător, aşa că am poruncit să fie trimişi criminali
în căutarea ta. De fiecare dată am făcut-o cu mare reţinere, crede-mă! Vezi,
eu încă mai sper că într-o bună zi vom fi pictaţi în acelaşi tablou.
— Renunţă la speranţa asta, Vilgefortz!
— Scoate-ţi spada! Ne ducem împreună la Tor Lara. O să-l liniştim pe
Copilul Sângelui mai Vechi, căruia probabil că i-a intrat frica-n oase
undeva, acolo sus. O să plecăm de-aici. Împreună. O să fii cu ea. O să vezi
cum i se îndeplineşte destinul. Cât despre împăratul Emhyr? Împăratul
Emhyr o să primească ce-şi doreşte. Uitasem să-ţi zic că, deşi Codringher şi
Fenn au murit, munca lor şi ideile lor sunt încă vii şi de actualitate.
— Minţi! Pleacă de-aici! Până nu te scuip între ochi!
— Chiar nu vreau să te omor. Nu-mi face plăcere să omor.
— Ei nu mai spune! Dar Lydia van Bredevoort?
Magicianul a făcut o grimasă.
— Nu pronunţa numele ăsta, vrăjitorule!
Geralt şi-a strâns mai puternic montura spadei, i-a zâmbit batjocoritor.
— De ce a trebuit să moară Lydia, Vilgefortz? De ce i-ai poruncit să
moară? Trebuia să distragă atenţia, nu? Ca să ai timp să te imunizezi contra
dvimeritului şi să-i trimiţi un semnal telepatic lui Rience? Biata Lydia,
artista rănită la faţă! Toată lumea ştia că era neînsemnată. Toată lumea. În
afară de ea.
— Taci!
— Ai ucis-o pe Lydia, magicianule. Te-ai folosit de ea. Iar acum vrei să te
foloseşti de Ciri? Cu ajutorul meu? Nici vorbă. N-o să intri în Tor Lara.
Magicianul a făcut un pas înapoi. Geralt s-a încordat, gata să sară şi să
lovească. Dar Vilgefortz nu a ridicat mâna, doar şi-a prelungit-o puţin într-o
parte. În palma lui s-a materializat un baston gros, lung de vreo şase coţi.
— Ştiu, i-a spus, ce te deranjează la aprecierea rezonabilă a situaţiei. Ştiu ce
complică lucrurile şi te încurcă în anticiparea corectă a viitorului. Trufia ta,
Geralt. O să te dezbar eu de trufie. Cu bagheta asta.
Vrăjitorul a mijit ochii, ridicându-şi uşor lama.
— Ard de nerăbdare.
Peste câteva săptămâni, deja vindecat datorită îngrijirilor driadelor şi a apei
de Brokilon, Geralt se întreba ce greşeală făcuse în timpul luptei. Şi a ajuns
la concluzia că niciuna. Singura greşeală o făcuse înainte de luptă. Ar fi
trebuit să fugă înainte de începerea bătăliei.
Magicianul a fost iute de mână, bagheta îi flutura în mâini ca un fulger.
984
Geralt a fost mai uluit când bastonul şi spada zăngăneau metalic la paradă.
Dar n-avea vreme pentru uluire. Vilgefortz a atacat, vrăjitorul a trebuit să se
replieze în eschive şi piruete. Se temea să pareze cu spada. Bastonul
blestemat era din fier şi, culmea, magic.
De patru ori s-a aflat în poziţie de contraatac şi de lovire. Şi-a lovit
adversarul de patru ori. La tâmplă, la gât, sub axilă şi în coapsă. Fiecare
dintre aceste lovituri ar fi trebuit să fie mortală. Dar Vilgerotz le-a contrat
pe toate.
Nicio fiinţă umană nu ar fi fost capabilă să pareze aceste lovituri. Încet-
încet Geralt a înţeles. Dar era prea târziu.
N-a văzut la timp lovitura aplicată de magician. L-a trântit de zid. S-a întors
din umeri, nu a reuşit să sară înapoi, să efectueze o fentă, lovitura i-a tăiat
respiraţia. A doua lovitură, pe umăr, l-a trântit din nou cu tâmpla de un
pilastru, de pieptul proeminent al cariatidei. Dintr-un salt abil, Vilgefortz s-
a apropiat de vrăjitor, şi-a fluturat bagheta şi l-a lovit în stomac, sub coaste.
Cu forţă. Geralt s-a aplecat şi atunci a primit o lovitură într-o parte a
capului. Genunchii i-au cedat brusc şi a căzut în ei. Şi acesta a fost sfârşitul
luptei. În principiu.
Istovit, Geralt a încercat să se acopere cu spada. Lama, izbită între un zid şi
un pilastru, a cedat cu un geamăt vibrant şi cristalin. Şi-a acoperit capul cu
mâna stângă, bastonul a căzut cu un impuls şi i-a rupt antebraţul. Durerea l-
a secat la inimă şi l-a orbit complet.
— Aş putea să-ţi scot creierul prin urechi, părea să-i spună Vilgefortz de la
distanţă. Dar, la urma urmei, trebuia să fie doar o lecţie. Te-ai înşelat,
vrăjitorule. Ai confundat cerul cu stelele reflectate pe suprafaţa iazului în
timpul nopţii. O, vomiţi? Bine. Comoţie cerebrală. Sânge din nas?
Excelent! La revedere! Poate într-o zi… Cine ştie?
Nu vedea nimic şi nu auzea nimic. Se îneca, scufundându-se în ceva cald.
Credea că Vilgefortz plecase. A fost surprins, prin urmare, când bastonul de
fier l-a lovit brutal peste picior, zdrobindu-i arborele femural.
Alte lovituri, chiar dacă au mai fost, nu şi le mai amintea.

— Rezistă, Geralt, nu renunţa! repeta Triss Merigold întruna. Nu te lăsa!

Nu muri… Te rog, nu muri…
— Ciri…
— Nu vorbi. Am să te duc în curând de-aici. Nu te lăsa… Zeilor, n-am
putere…
985
— Yennefer… trebuie să…
— Nu trebuie nimic! Nu poţi face nimic! Rezistă, nu te lăsa… Nu leşina…
Nu muri, te rog…
L-a târât pe podeaua împânzită de leşuri. Şi-a văzut pieptul şi abdomenul
scăldate de sângele care-i curgea din nas. Şi-a văzut piciorul. Era răsucit
într-un unghi ciudat şi părea mult mai scurt decât cel sănătos. Nu simţea
durerea. Îi era frig, tot corpul îi era rece, amorţit şi străin. Îi venea să
vomite.
— Rezistă, Geralt! Ne vin ajutoare din Aretuza. Nu mai e mult…
— Dijkstra… Dacă mă găseşte Dijkstra… e gata de mine…
Triss a înjurat. Disperată.
L-a târât pe trepte. Piciorul rupt şi mâna i-au sărit din loc. Durerea îi
revenea, i se strecura în viscere, în tâmple, îi iradia în ochi, în urechi, până
în moalele capului. N-a strigat. Ştia că l-ar fi alinat, dar nu a strigat. Şi-a
deschis gura, ceea ce i-a adus alinare.
A auzit un zbang.
În vârful scărilor stătea Tissaia de Vries. Părul îi era deranjat, faţa prăfuită.
Şi-a ridicat mâinile, cu degetele aprinse. A rostit un farmec şi focul de pe
degete a început să danseze sub forma unor sfere orbitoare şi strălucitoare.
Vrăjitorul a auzit vuietul venind de la baza zidurilor care se prăbuşeau şi
vaietele pătrunzătoare ale celor arşi.
— Tissaia, nu! a strigat Triss disperată. Nu face asta!
— Nu vor intra aici, a spus marea maestră, fără a întoarce capul. Acesta
este Garstang de pe insula Thanedd. Nimeni nu le-a poftit pe slugile regilor,
care urmează poruncile meschine ale stăpânilor lor!
— Îi omori!
— Taci, Triss Merigold! Atacul asupra unităţii Frăţiei a eşuat, insula este
condusă încă de Capitul! Regii să nu se amestece în treburile Capitulului!
Este conflictul nostru şi o să-l rezolvăm noi până la urmă! Ne vom rezolva
problemele şi apoi vom pune capăt acestui război idiot! Pentru că noi,
magicienii, suntem responsabili pentru soarta lumii!
Alte sfere strălucitoare au ţâşnit din palmele ei, iar ecoul multiplicat al
exploziei s-a rostogolit printre coloanele şi zidurile de piatră.
— Afară! a strigat din nou. Nu, nu intraţi aici! Plecaţi!
Văicărelile de jos au încetat. Geralt a înţeles că asediatorii s-au retras de pe
scări şi se îndepărtau. Apoi silueta Tissaiei se estompa sub ochii lui. Nu era
nicio magie. Îşi pierdea cunoştinţa.
986
— Fugi de-aici, Triss Merigold a auzit cuvintele magicienei venind de
departe, ca de dincolo de zid. Filippa Eilhart a fugit deja, a zburat cu aripile
sale de bufniţă. Ai fost complicea ei în acest complot mârşav, ar trebui să te
pedepsesc. Dar gata, a curs prea mult sânge, moarte, nenorocire! Du-te de-
aici! Pleacă la Aretuza, la aliaţii tăi! Teleportează-te! Portalul din Turnul
Pescarilor nu mai există. S-a prăbuşit odată cu turnul. Poţi să te teleportezi
fără frică. Oriunde doreşti. De exemplu, până la regele tău, pentru care ai
trădat Frăţia!
— N-o să-l părăsesc pe Geralt… a icnit Triss. Nu poate cădea în mâinile
redanienilor… Este rănit grav… Sângerează pe dinăuntru… Iar eu n-am
nicio putere! N-am putere nici măcar să deschid teleportul! Tissaia! Ajută-
mă, te rog!
Tenebre. Frig de-ţi pătrunde în oase. Din depărtare, de dincolo de zidul de
piatră, vocea Tissaiei de Vries:
— Te ajut.

987
Evertsen Peter, * 1220, confidentul împăratului Emhyr Deithwen şi
unul dintre adevăraţii artizani ai puterii Imperiului. Comandantul
suprem al armatei în timpul Războaielor de la Miazănoapte (acum),
din anul 1290, mare trezorier al Coroanei. În ultima perioadă a
domniei, Emhyr l-a ridicat la rangul de Diacon al Imperiului. În
timpul domniei împăratului Morman, acuzat pe nedrept de abuz,
condamnat, închis,  1301 în castelul Winneburg. A fost reabilitat
post-mortem de împăratul Jan Calveit în anul 1328.
EFFENBERG ŞI TALBOT, Enciclopedia Maxima Mundi, tomul V

Tremuraţi, căci vine Nimicitorul Naţiunilor! O să vă bătătorească

pământul şi o să-l împartă cu o funie. Târgurile o să vi le demoleze şi
o să rămână fără locuitori. Liliecii, vulturii şi corbii o să vi se
cuibărească în case, iar şerpii îşi vor găsi culcuş.
Aen Ithlinnespeath

988
 5
Comandantul plutonului a oprit calul, şi-a scos coiful, şi-a aranjat cu
degetele părul rar, lipit de sudoare.
— Sfârşitul călătoriei, a repetat el, văzând privirea întrebătoare a
trubadurului.
— Ce? Cum aşa? a întrebat Jaskier surprins. De ce?
— Nu mergem mai departe. Vezi colo, jos? Râul care sclipeşte e Cureaua.
Trebuia să te aducem doar până la Curea. Adică e timpul să ne despărţim.
Restul detaşamentului s-a oprit în urma lor, dar niciunul dintre soldaţi n-a
descălecat. Toţi se uitau îngrijoraţi în jur. Jaskier şi-a dus mâna streaşină la
ochi, s-a ridicat în etrieri.
— Unde vezi tu râul?
— Am spus colo, jos. Cobori prin defileu ajungi cât ai zice peşte.
— Duceţi-mă până pe mal măcar! a protestat Jaskier. Arătaţi-mi…
— N-avem ce să-ţi mai arătăm. Din mai a dat căldura şi n-a mai plouat
deloc, apa a tot scăzut şi Cureaua a secat. Poţi trece călare pe oriunde…
— I-am arătat comandantului de companie o scrisoare de la regele Venzlav,
i-a spus trubadurul. El a luat cunoştinţă de scrisoare şi l-am auzit
poruncindu-ţi să mă conduci până la Brokilon. Iar tu vrei să mă laşi baltă
aici, în bălării? Da’ dac-o să mă rătăcesc?
— N-o să te rătăceşti, a mormăit posomorât celălalt soldat, care se
apropiase de ei, dar până atunci tăcuse. N-ai cum să te rătăceşti. Nimfele
din peşteri te găsesc de îndată.
— Da’ fraieri mai sunteţi! le-a spus zeflemitor Jaskier. Văd că v-au băgat în
sperieţi driadele astea. La urma urmei, Brokilon se află pe celălalt mal al
Curelei. Cureaua e graniţa. Doar n-am trecut-o!
— Graniţa lor, a explicat comandantul, privind în jur, se întinde până unde
ajung săgeţile lor. O săgeată trimisă de pe celălalt mal al râului poate să
ajungă cu îndrăzneală la marginea pădurii şi va avea un impuls suficient
pentru a străpunge zalele unei armuri. Ai vrut cu tot dinadinsul să mergi
acolo, n-ai decât, treaba ta, pe pielea ta. Dar mie îmi place viaţa. Nu merg
mai departe. Prefer să-mi vâr botul într-un cuib de viespi!
— V-am explicat – Jaskier şi-a scos pălăriuţa de pe cap şi s-a îndreptat în şa
– că mă duc la Brokilon într-o misiune. Sunt, ca să spun aşa, trimis. Nu mă

989
tem de driade. Dar vă rog să mă escortaţi până la malul Curelei. Ce mă fac
dacă mă încolţesc tâlharii prin pădurile astea?
Celălalt, posomorâtul, a râs forţat.
— Tâlhari? Aici? Ziua? Conaşule, nu întâlneşti nici picior de om. În ultima
vreme, sălbăticiunile trag cu arcul în oricine se arătă pe malul Curelei şi,
mai mult decât atât, sunt în stare să meargă şi pe malul nostru. Nu, nu-ţi fie
frică de tâlhari.
— E drept, a confirmat comandantul. Tare tâmpit ar trebui să fie un tâlhar
ca să meargă ziua în lunca Curelei. Iar noi nu suntem idioţi. Tu umbli de
unul singur, fără arme şi armuri, şi, iartă-mă că-ţi spun, da’ nu pari nici de
departe soldat, nici măcar de la o milă. Asta te-ar putea salva. Dar, dacă
sălbăticiunile ne zăresc înarmaţi şi călare, nu mai vedem lumina soarelui de
la ploaia de săgeţi care zboară de la ele.
— Ha! Ei bine. M-am lămurit, Jaskier a bătut calul pe grumaz, a privit în
jos în râpă. Atunci, mă duc singur. Rămas-bun, soldaţi! Mulţumesc pentru
escortă.
— Nu vă grăbiţi aşa…
Soldatul posomorât şi-a ridicat privirea spre cer:
— Îndată amurgeşte. Când se ridică pâcla deasupra râului, o luaţi din loc.
Altfel, ştiţi…
— Ce?
— Prin pâclă săgeata nimereşte mai greu ţinta. Soarta poate ţine cu tine sau
cu sălbăticiunile. Dar ele, conaşule, rar dau greş…
— V-am spus…
— Ei bine, da, ne-ai spus, am ţinere de minte. Asta e, ca să zic aşa, ca şi
cum ai merge la ele. Dar eu altceva îţi zic matale: în misiune sau în
procesiune, lor li-i totuna. Îşi trimit săgeata-n tine, asta-i tot.
— V-aţi pus pe capul meu să mă speriaţi? s-a înălţat în şa poetul. Drept cine
mă luaţi, drept măscăriciul de la Curte? Eu, stimabili soldaţi, am văzut mai
multe câmpuri de luptă decât voi toţi laolaltă. Şi ştiu mai multe despre
driade decât voi. Chiar şi că nu trag niciodată fără somaţie.
— Aşa a fost odinioară, că bine spui, a fost de acord, calm, comandantul
plutonului, odinioară somau. Săgeata se înfigea într-un trunchi de copac sau
pe drum, adică, aici unde-i săgeata e graniţa, niciun pas mai departe. Dacă
se întorcea brusc, flăcăul putea să scape viu şi nevătămat. Dar acum altfel
stă treaba. Acum ţintesc din prima ca să ucidă.
— De unde atâta duşmănie?
990
— Păi, a murmurat soldatul, să vedeţi, vă spun eu. Când împăraţii au
încheiat armistiţiul cu Nilfgaardul, s-au luat aspru de haitele de elfi. Se vede
cât colo că sunt asupriţi din toate părţile, pentru că nu e noapte lăsată de la
zei fără ca supravieţuitorii să nu treacă prin Brugge, căutând adăpost în
Brokilon. Iar atunci când ai noştri urmăresc elfii, uneori se poate întâmpla
să aibă de-a face cu sălbăticiunile, care vin să-i sprijine de pe malul celălalt
al Curelei. Şi s-a întâmplat că armata noastră a fost cam plină de râvnă în
căutarea… Pricepeţi?
— Pricep.
Jaskier s-a uitat mai de-aproape la soldat, clătinând din cap:
— Urmărindu-i pe Scoia’tael, aţi trecut pe malul celălalt al Curelei. Aţi ucis
vreo câteva driade. Iar acum driadele se răzbună la fel. Război.
— Da, conaşule, mi-ai luat vorba din gură. Război. A fost întotdeauna o
luptă cu moartea, niciodată cu viaţa, dar acum e nespus de rău. Mare mai e
ura între ele şi noi! Vă spun din nou, dacă nu-i musai, nu mergeţi acolo.
Jaskier a înghiţit în sec.
— Treaba e, s-a îndreptat el ţanţoş în şa, cu mare efort luându-şi o mină de
mareşal şi o postură bravă, că am o urgenţă. Şi mă duc. Acum. Amurg-
neamurg, pâclă-nepâclă, trebuie să mă duc când mă cheamă datoria.
Anii de practică şi-au făcut treaba. Vocea trubadurului a sunat frumos şi
tulburător, ferm şi rece, vibra a oţel şi a vitejie. Soldaţii îl priveau cu o
admiraţie reală.
— Înainte de a pleca – comandantul s-a răsucit şi a scos din desagă o ploscă
plată de lemn –, dă pe gât o duşcă, coane cântăreţule! Drege-ţi glasul…
— Să-ţi fie moartea mai uşoară! a adăugat celălalt, posomorâtul.
Poetul a luat o gură din ploscă.
— Laşul, a rostit el demn, de îndată ce s-a oprit din tuse şi şi-a reluat
respiraţia, moare de o sută de ori. Curajosul moare o singură dată. Dar
duduia Fortuna îi favorizează pe curajoşi şi-i dispreţuieşte pe laşi.
Soldaţii îl priveau cu şi mai multă admiraţie. Ei nu ştiau şi nici n-ar fi avut
de unde să ştie că Jaskier citează dintr-o epopee eroică. Şi, culmea, scrisă
de altcineva.
— Şi acestea fiind zise – poetul şi-a scos din sân o punguţă zornăitoare din
piele –, permiteţi-mi să vă răsplătesc pentru escortă, înainte să vă întoarceţi
în fortăreaţă, înainte să vă puneţi din nou în slujba patriei-mamă, mergeţi
într-o tavernă şi beţi o tărie în sănătatea mea.
— Mulţumim, conaşule, s-a îmbujorat comandantul. Matale eşti mărinimos,
991
iar noi… Iartă-ne că te lăsăm singur, dar…
— Nu-i nimic. Adio!
Bardul şi-a aranjat fudul pălăriuţa pe urechea stângă, şi-a înghiontit calul cu
călcâiul şi a început să coboare defileul, fluierând melodia Nuntă în
Bullerlyn, cântec de cavalerie celebru şi extrem de obscen.
— Şi când mă gândesc la cele spuse de comandantul de companie în Fort, a
zis posomorâtul, că-i un parazit, un laş şi un ticălos. Şi, când colo, el este un
maestru marţial şi curajos şi, culmea, un poet.
— Da, ai dreptate, a fost de acord comandantul plutonului. Nu se teme, n-ai
ce spune. Nici măcar pleoapele nu-i clipeau, zău. Şi încă mai şi fluieră, l-
auzi? Hă, hă… Ai văzut ce-a spus? Că este ambarasat. Nu te teme, că nu
numesc ei ambarasat pe oricine. Tre’ să aibă cap pe umeri, nu doar ca să
nu-i plouă-n gât ca să se facă ambarasat…
Jaskier a accelerat ritmul, dorea să plece cât mai curând posibil. Nu voia să-
şi strice reputaţia pe care tocmai o câştigase. Şi ştia că nu mai putea fluiera
mult, i se uscaseră buzele de teamă.
Defileul era întunecat şi umed, lutul înmuiat şi covorul frunzelor putrede,
presărate pe el, amortiza zgomotul copitelor armăsarului castrat, pe care
poetul îl botezase Pegaz. Pegaz avansa alene, cu capul plecat. Era unul
dintre puţinii cai cărora nu le pasă nicidecum de ce se întâmplă în jurul lor.
Pădurea se apropia de capăt, dar o luncă largă, cu stufăriş, îl despărţea pe
Jaskier de albia râului, marcată cu un şir de arini. Poetul a oprit calul. S-a
uitat atent în jur, dar n-a văzut nimic. Şi-a ciulit urechile, dar n-a auzit decât
orăcăitul broaştelor.
— Ei bine, căluţule, şi-a dres glasul, c-o moarte suntem toţi datori. Înainte!
Pegaz şi-a ridicat uşor capul, întinzându-şi interogativ urechile care, de
obicei, erau îndoite.
— Ai auzit bine. Înainte!
Castratul s-a urnit cu reticenţă, noroiul plescăia sub copite. Broaştele se
strecurau în salturi pe sub picioarele lungi ale calului. La câţiva paşi
înaintea lor, o raţă măcăia zbătându-şi aripile, făcând inima trubadurului să
se oprească pentru o clipă, apoi a început să bată foarte repede şi intens. Lui
Pegaz nu-i păsa nicidecum de raţă.
— Călărea eroul… îngăima Jaskier, ştergându-şi sudoarea rece de pe gât cu
o batistă scoasă din sân. Trecea fără frică prin râpă, fără să-i pese de
săriturile broaştelor şi nici de balaurii zburători… Călărea văzându-şi de
drum… Până când a ajuns la o întindere imensă de apă…
992
Pegaz a fornăit şi s-a oprit. Erau pe malul râului, printre stuful şi rogozul
care îi ajungeau deasupra etrierilor. Jaskier şi-a şters pleoapele transpirate,
şi-a înnodat eşarfa în jurul gâtului. Îndelung, până când l-au podidit
lacrimile, s-a uitat la arinişul gros de pe malul opus. Nu a văzut pe nimeni şi
nimic. Suprafaţa apei era încreţită de algele purtate de curenţi, chiar
deasupra lor se învârteau pescăruşi albaştri, turcoaz cu portocaliu. În aer
sclipeau roiurile de insecte. Peştii înghiţeau rusalii, lăsând cercuri mari pe
suprafaţa apei.
Pretutindeni, cât vedeai cu ochii, baraje de castor, grămezi de ramuri tăiate,
trunchiuri tăiate şi doborâte, spălate de cursul leneş. Aşadar castori, şi-a
spus în sinea lui poetul, o bogăţie incredibilă. Şi nu e deloc ciudat. Nimeni
nu-i stânjeneşte pe nenorociţii rozători de copaci. Nici tâlharii, nici
vânătorii şi nici apicultorii nu se aventurează prin zonă, nici măcar
braconierii omniprezenţi nu pun capcane pe-aici. Cei care au îndrăznit, au
primit o săgeată în gât, i-au devorat racii în mâlul de la mal. Iar eu, idiotul,
mă vâr aici, de bunăvoie, de-a lungul râului deasupra căruia se ridică
duhoarea hoiturilor, pe care nici măcar parfumul de mentă şi de hrişcă
tătărască nu mai izbuteşte s-o suprime…
A oftat din străfunduri.
Pegaz a intrat lent în râu cu picioarele din faţă, şi-a coborât botul până la
suprafaţa apei, a băut cu nesaţ, apoi şi-a întors capul şi s-a uitat la Jaskier.
Apa i se prelingea din bot şi din nări. Poetul a clătinat din cap, a oftat din
nou, şi-a suflat nasul zgomotos.
— S-a uitat eroul la adâncurile agitate, a continuat să declame încet,
stăpânindu-şi clănţănitul dinţilor. S-a uitat şi a pornit la drum călare, căci
inima lui nu ştia ce-i teama.
Lui Pegaz îi atârnau capul şi urechile.
— Nu ştia ce-i teama, îţi spun eu.
Pegaz dădea din cap, scuturându-şi hăţurile şi zăbalele. Jaskier l-a îndreptat
înghiontindu-l cu călcâiul în flancul drept. Castratul a intrat în apă cu o
resemnare patetică.
Cureaua nu era prea adâncă, dar năpădită de vegetaţie. Până când au ajuns
în centrul râului, picioarele lui Pegaz târau lujeri lungi de buruieni încâlcite.
Calul avansa domol şi se chinuia la fiecare pas să se scuture de algele
împleticite în jurul picioarelor.
Papura şi arinii de pe malul drept nu erau prea departe. Erau atât de
aproape, încât Jaskier simţea un ghem în stomac. Era conştient că în
993
mijlocul râului, captiv între plante, era o ţintă excelentă, imposibil de ratat.
Cu ochii imaginaţiei vedea deja arcurile curbate, corzile încordate şi
vârfurile ascuţite ale săgeţilor şuierătoare, îndreptate spre el.
A strâns cu coapsele flancurile calului, dar lui Pegaz puţin îi păsa. În loc să
accelereze, s-a oprit ridicându-şi coada. Merele de balegă se strecurau în
apă plescăind. Jaskier gemea întruna.
— Eroul, a îngăimat el, închizând ochii, n-a putut trece prin repezişurile
nenorocite. A murit de moarte eroică, străpuns de o puzderie de săgeţi. L-a
acoperit pentru totdeauna lutul albastru, algele verzi ca jadul l-au îmbrăţişat
în mrejele lor. A dispărut fără urmă, a supravieţuit doar balega de cal,
purtată de curent spre marea îndepărtată…
Pegaz care, se vedea de la o poştă, se simţea mai uşor s-a deplasat din
proprie iniţiativă, rapid şi hotărât spre mal, iar acolo, unde nu mai erau alge,
a îndrăznit chiar să accelereze, udând complet pantofii şi pantalonii lui
Jaskier. Poetul nici n-a băgat de seamă – viziunea săgeţilor îndreptate spre
abdomenul lui nu-i dădea pace nicidecum, iar spaima i se târa pe spate şi pe
gât ca o meduză uriaşă, rece şi alunecoasă. Întrucât, în spatele arinilor, la
nicio sută de paşi de centura verde luxuriantă a ierburilor de râu, ieşea din
nori un zid vertical, negru şi primejdios, de pădure.
Brokilon.
Pe mal, la câţiva paşi în aval, zăcea un schelet de cal. Urzicile şi rogozul îi
străpungeau cuşca toracică. Mai erau şi alte oase, mai mici, care nu păreau
de cal. Jaskier a fost zgâlţâit de un tremur, şi-a întors privirea.
Îmboldit cu pintenii, castratul a ţâşnit din malul mlăştinos, cu trosnete şi
plescăieli, mâlul puţea îngrozitor. Broaştele s-au oprit pentru o clipă. Era o
linişte mormântală. Jaskier a închis ochii. Nu mai declama, nu mai
improviza. Inspiraţia şi fantezia dispăruseră departe, în necunoscut. Nu mai
rămăsese decât o teamă rece, dezgustătoare, o senzaţie foarte puternică, dar
complet lipsită de impulsuri creative.
Pegaz îşi bălăngănea urechile pleoştite, îşi târa nepăsător copitele spre
Pădurea Driadelor. Supranumită de mulţi Pădurea Morţii.
Am trecut graniţa, s-a gândit poetul. Acum e-acum. Atâta timp cât eram în
râu sau la mal, erau ele pe cai mari. Dar acum nu. Acum sunt un intrus. Ca
şi cel de colo… Poate că şi în urma mea nu rămâne decât un schelet… Un
avertisment pentru următorii îndrăzneţi… Dacă driadele sunt aici… Dacă
mă urmăresc…
Îşi aducea aminte cum se distrau la bâlci trăgând cu arcul, rememora
994
întrecerile corecte şi demonstraţiile arcaşilor, ţintele şi manechinele de paie,
spintecate şi străpunse de săgeţi. Ce simte cel care e străpuns de o săgeată?
Lovitură? Durere? Sau poate… nimic?
Nu erau driade prin preajmă sau nu hotărâseră încă ce puteau face cu
cavalerul singuratic, pentru că poetul se îndrepta spre pădure, încremenit de
teamă, dar viu, întreg şi nevătămat. Intrarea în pădure era protejată printr-o
capcană consistentă, acoperită cu rădăcini şi ramuri rupte de vânt, dar
Jaskier n-avea de gând nicidecum să ajungă până la capătul pădurii, ca să
nu mai vorbim de pătrunderea mai spre inima pădurii. Ar fi putut să rişte,
dar nu şi să se sinucidă.
A descălecat foarte încet şi a priponit hăţurile de o rădăcină ieşită la
suprafaţă. Nu obişnuia aşa ceva – Pegaz n-avea năravul de a se îndepărta de
stăpân. Jaskier, însă, nu ştia cum ar fi reacţionat calul la şuieratul şi
zbârnâitul săgeţilor. Până atunci, nici Pegaz, nici el nu fuseseră expuşi la
astfel de zgomote.
Şi-a scos lăuta din mânerul şeii, un instrument unic, de înaltă clasă, cu un
grif fin. Un dar de la un elf, s-a gândit în sinea lui, mângâind lemnul
încrustat. Se poate întâmpla ca să se întoarcă la Norodul mai Vechi… Dacă
driadele n-o s-o lase lângă trupul meu mort…
În apropiere zăcea un copac bătrân, doborât de vânt. Poetul s-a aşezat pe
trunchi, şi-a sprijinit lăuta pe genunchi, şi-a lins buzele, şi-a şters de
pantaloni palmele transpirate.
Soarele apunea. Din Curea se înălţa negura, acoperind lunca cu un giulgiu
alb-cenuşiu. Era mai răcoare. Trompetele cocorilor au răsunat şi au încetat,
doar broaştele orăcăiau în continuare.
Jaskier a atins coardele. O dată, de două ori, de trei ori. Şi-a acordat
instrumentul şi a început să cânte. După care a început să cânte din gură:

Yviss, m’evelienn vente cáelm en tell

Elaine Ettariel
Aep cor me lode deith ess’viell
Yn blath que me darienn
Aen minne vain tegen a me
In toin av muireánn que dis eveigh e aep llea…

Soarele a dispărut în spatele pădurii. În umbra copacilor uriaşi din Brokilon

s-a făcut dintr-odată beznă.
995
L’eassan Lamm feainne renn, ess’ell,
Elaine Ettariel,
Aep cor…

Nu a auzit. I-a simţit prezenţa.

— N’te mire daetre. Sb’aente vort.
— Nu trage… a bâiguit el docil, fără să privească în jur. N’aen aespar a
me… Sunt paşnic…
— N’ess a tearth. Sh’aente…
S-a supus, deşi degetele i-au îngheţat şi i-au amorţit pe coarde, iar glasul îi
ieşea cu greu. Dar în glasul driadei nu se simţea nicio duşmănie, iar la urma
urmei, el era un profesionist, ce naiba!

L’eassan Lamm feinne renn, ess’ell,

Elaine Ettariel,
Aep cor aen tedd teviel e gwen
Yn blath que me darienn
Ess yn e evellien a me
Que shaent te cáelm a’vean minne me striscea…

De data asta a îndrăznit să se uite cu coada ochiului peste umăr. Ceva

ghemuit lângă trunchi, foarte aproape, arăta ca un tufiş acoperit de iederă.
Dar nu era un tufiş. Tufişurile nu aveau ochi mari şi strălucitori.
Pegaz a fornăit încet şi Jaskier a ştiut că în spatele lui, în întuneric, cineva îi
pipăie nasul calului.
— Sh’aente vort? a întrebat driada din nou, aplecată în spatele lui.
Vocea îi era ca foşnetul frunzelor lovite de ploaie.
— Eu… a început el. Eu sunt… Eu sunt prietenul vrăjitorului Geralt… Ştiu
că Geralt… Că Gwynbleidd e printre voi, în Brokilon. Am venit…
— N’te dice’en. Sh’aente, va.
— Sh’aent? a întrebat încet o a doua driadă din spatele lui, aproape în cor
cu a treia. Şi probabil cu a patra. Nu era sigur.
— Yea, sh’aente, táedh, i-a spus cu o voce argintie, de fetiţă, ceea ce cu o
clipă mai devreme i se părea poetului un mesteacăn crescut la câţiva paşi în
faţa lui. Ess’laine… Táedh… Tu cântă… Tot despre Ettariel… Da?
El s-a supus.
996
Să te iubesc, drăguţă Ettariel,
Acesta e al vieţii mele ţel
Lasă-mi comoara amintirii
Şi floarea magic-a iubirii,
Zălog şi legământ,
Lacrimi argintii
Ca roua pe pământ…

De data asta a auzit paşi.

— Jaskier!
— Geralt!
— Da, eu sunt. Nu mai face atâta zarvă.

— Cum m-ai găsit? De unde ştiai că sunt în Brokilon?

— De la Triss Merigold… La naiba…
Jaskier s-a împiedicat din nou şi era să cadă, dar driada care mergea lângă
el l-a sprijinit abil cu o forţă surprinzătoare pentru dimensiunile ei mici.
— Gar’ean, táedh, l-a avertizat ea argintiu. Va fi cáelm.
— Mulţumesc. Ce beznă! S-o tai cu cuţitul, nu alta… Geralt? Unde eşti?
— Aici. Nu mai rămâne în urmă.
Jaskier a grăbit pasul, s-a împiedicat din nou şi era pe punctul de a se izbi
de vrăjitorul care se oprise în faţa lui în întuneric. Driada i-a depăşit fără
zgomot.
— Bezna naibii… Mai avem mult?
— Nu prea. Tabăra-i la o azvârlitură de băţ. Cine mai ştie, în afară de Triss,
că m-am ascuns aici? Ai vorbit cu cineva?
— A trebuit să-i spun regelui Venzlav. Aveam nevoie de un salvoconduct
ca să călătoresc prin Brugge. Acum vremurile sunt aşa de grele, încât e mai
bine să nu vorbim… De asemenea, trebuia să am acordul lui pentru intrarea
în Brokilon. Dar Venzlav te cunoaşte şi te apreciază… El m-a desemnat,
închipuie-ţi, ambasador. Sunt sigur că va păstra secretul, l-am rugat. Hai, nu
te înfuria, Geralt…
Vrăjitorul s-a apropiat. Jaskier nu-i vedea expresia feţei, ci doar părul alb şi
barba albă crescută de mai multe zile, chiar şi în întuneric.
— Nu mă înfurii, i-a simţit mâna pe umăr şi i s-a părut că vocea care până
atunci fusese mai rece se schimbase oarecum în acel moment. Mă bucur că
997
ai venit, nenorocitule!

— E frig aici, tremura Jaskier de trosneau crengile pe care şedeau. Am

putea să aprindem…
— Nici să nu te gândeşti! i-a răspuns printre dinţi vrăjitorul. Ai uitat unde te
afli?
— Chiar până acolo… trubadurul s-a uitat în jur. Fără niciun foc, aşa-i?
— Copacii urăsc focul. Şi ele.
— La naiba! Şi o să stăm în frig? Şi în bezna asta? Dacă întind mâna, nu-mi
văd degetele…
— Atunci, nu ţi-o întinde!
Jaskier a oftat, s-a cocoşat, şi-a frecat coatele. A auzit cum vrăjitorul, care
stătea lângă el, trosnea nişte beţe subţiri cu degetele.
În bezna s-o tai cu cuţitul a licărit din senin o luminiţă verde, şovăitoare şi
înceţoşată la început, dar n-a durat mult şi s-a limpezit. După prima au
început să pâlpâie şi altele, în mai multe locuri, ţopăind ca licuricii sau ca
foculeţele vii din mlaştină. Pădurea s-a înviorat dintr-odată, strălucind
printre umbre unduitoare, iar Jaskier a desluşit siluetele driadelor din jur.
Una dintre ele s-a apropiat şi le-a lăsat ceva lângă ei, care arăta ca un
morman de tuberculi. Poetul şi-a întins cu prudenţă mâna. Luminiţa verde
era complet rece.
— Ce este, Geralt?
— Humus şi o specie de muşchi. Creşte numai aici, în Brokilon. Şi numai
ele ştiu cum să le îmbine ca să strălucească. Mulţumesc, Fauve.
Driada nu i-a răspuns, dar nici n-a plecat. S-a aşezat pe vine lângă ei.
Fruntea îi era încinsă cu o coroniţă, părul lung îi cădea pe umeri. În lumină,
părul părea verde şi poate că chiar aşa era. Jaskier ştia că părul driadelor
avea cele mai bizare culori.
— Táedh, a spus ea melodios, ridicându-şi spre trubadur ochii strălucitori
pe o faţă mică, traversată în curmeziş de două dungi paralele de vopsea
întunecată, de camuflaj. Ess’ve vort shaente aen Ettariel? Shaente a’vean
vort? Shaente a’vean vort?
— Nu… Poate mai târziu, a răspuns politicos, alegându-şi cu grijă cuvintele
din Graiul mai Vechi. Driada a oftat, s-a aplecat, a mângâiat delicat griful
lăutei de lângă ea şi s-a ridicat ca un resort. Jaskier a urmărit-o cu privirea
în timp ce intra în pădure, spre altele, ale căror siluete se zăreau vag printre
umbrele unduitoare puse în lumină de strălucirea slabă a felinarelor verzi.
998
— N-am jignit-o, nu? l-a întrebat încet. Ele vorbesc în dialectul lor, eu nu le
cunosc formele de politeţe…
— Vezi dacă n-ai un cuţit înfipt în burtă – nu era nici batjocură, nici umor
în vocea vrăjitorului. Driadele reacţionează la insultă împlântându-ţi un
cuţit în burtă. Nu-ţi fie frică, Jaskier. S-ar părea că sunt dispuse să-ţi ierte
mult mai multe decât stângăciile lingvistice. Concertul pe care l-ai dat la
poala pădurii părea să le încânte. Acum eşti ard táedh, mare bard. Aşteaptă
acum continuarea la Floarea Ettariel. Ştii continuarea? Din câte ştiu eu, nu-
i de-a ta balada.
— Traducerea e a mea. Şi am îmbogăţit muzica elfilor, n-ai băgat de
seamă?
— Nu.
— Mi-am imaginat eu. Din fericire, driadele ştiu mai multe despre artă. Am
citit undeva că sunt nişte muzicante nemaipomenite. De aceea am pus la
cale planul meu isteţ, pentru care, apropo, nu m-ai lăudat încă.
— Te laud, i-a zâmbit după un moment de tăcere. A fost într-adevăr isteţ. Şi
ai avut noroc, ca de obicei. Arcurile lor bat până la două sute de paşi. De
obicei nu aşteaptă să treacă cineva râul şi începe să cânte pe malul lor. Sunt
foarte sensibile la mirosurile neplăcute. Nu-şi doresc să le vină Cureaua
prin pădure cu astfel de duhori.
— Ei, ce mai contează… a înghiţit poetul în sec. Important e c-am reuşit să
te găsesc. Geralt, cum te simţi…
— Ai un brici?
— Ce? Cum să nu!
— Să mi-l dai şi mie de dimineaţă. Barba asta mă înnebuneşte.
— Da, şi driadele n-au avut de unde să-ţi dea… Bineînţeles, la ce să le
trebuie bricele? O să ţi-l dau, stai liniştit. Geralt?
— Ce?
— N-am nimic de haleală. Oare ard táedh, un mare bard, poate spera la o
cină de la gazdele driade?
— Ele nu iau niciodată cina. Niciodată. Iar santinelele de la graniţa
Brokilonului nu iau nici micul dejun. Trebuie să mai rabzi până la prânz. Eu
m-am deprins deja.
— Dar când o să ajungem în capitala lor, în vestita Duen Canell, ascunsă în
inima pădurii…
— N-o să ajungem niciodată acolo, Jaskier.
— Cum aşa? Am crezut că… ţie… ţi-au acordat azil. Pe tine doar… te
999
tolerează…
— Ai folosit cuvântul potrivit.
Au tăcut un răstimp mai lung.
— Război, a spus în cele din urmă poetul. Război, ură şi dispreţ. Peste tot.
În toate inimile.
— Poetizezi.
— Dar aşa e, ce mai tura-vura!
— Exact. Ei bine, spune-mi ce noutăţi ai. Spune-mi ce s-a întâmplat cu
lumea în răstimpul în care am fost îngrijit aici.
— În primul rând, Jaskier şi-a dres încet gâtul, spune-mi tu ce s-a întâmplat
cu adevărat în Garstang.
— Nu ţi-a zis Triss?
— Mi-a spus ea ceva. Dar aş vrea s-aud şi versiunea ta.
— Dacă ştii versiunea lui Triss, atunci, ştii versiunea cea mai exactă şi
probabil cea mai completă. Spune-mi ce s-a întâmplat mai departe, când
eram deja în Brokilon.
— Geralt, i-a şoptit Jaskier, chiar nu ştiu ce s-a întâmplat cu Yennefer şi cu
Ciri… Nimeni nu ştie. Nici Triss…
Vrăjitorul s-a mişcat brusc, crengile au scârţâit.
— Te-am întrebat eu ceva despre Ciri sau despre Yennefer? a spus el cu o
voce schimbată. Zi-mi despre război.
— Nu ştii nimic? N-au ajuns deloc veştile până aici?
— Au ajuns. Dar vreau să aud tot din gura ta. Povesteşte-mi, te rog!
— Nilfgaardienii, a început trubadurul după un moment de tăcere, au atacat
Lyria şi Aedirnul. Fără să înainteze declaraţie de război. Pretextul a fost
constituit de un presupus atac al armatei lui Demawend asupra unui fort de
frontieră din Dol Angra, în timpul congresului magicienilor din Thanedd.
Unii spun că a fost o provocare. Că erau nilfgaardieni deghizaţi în soldaţi
de-ai lui Demawend. Aşa o fi fost, probabil că n-o să aflăm niciodată. În
orice caz, răspunsul Nilfgaardului a fost prompt şi masiv: frontiera a fost
trecută de o armată puternică, concentrată în Dol Angra de săptămâni, dacă
nu chiar de luni. Spalla şi Scala, ambele cetăţi de graniţă din Lyria, au fost
distruse în marş în doar trei zile. Rivia era pregătită pentru un asediu de mai
multe luni, dar, după doar două zile, a capitulat sub presiunea breslelor şi
negustorilor, cărora li s-a făgăduit că, dacă târgul îşi deschide porţile şi
plăteşte o răscumpărare, nu va fi jefuit…
— Şi s-au ţinut de cuvânt?
1000
— Da.
— Curios! a exclamat vrăjitorul şi vocea i s-a schimbat din nou. Să te ţii de
cuvânt în zilele noastre? Ca să nu mai spun că în trecut nici măcar nu-ţi
trecea prin gând să faci astfel de făgăduieli, pentru că nimeni nu se aştepta
să te ţii de cuvânt. Breslaşii şi negustorii n-au deschis porţile cetăţilor, ci şi
le-au apărat, fiecare ghildă propriul turn sau bastion.
— Banii n-au ţară, Geralt. Negustorilor nu le pasă sub guvernarea cui fac
bani. Nici palatinilor nilfgaardieni nu le pasă de la cine colectează birurile.
Negustorii morţi nu fac bani şi nici nu plătesc biruri.
— Continuă!
— După capitularea Riviei, armata Nilfgaardului a mers spre miazănoapte
valvârtej, aproape fără să-i stea nimeni în cale. Trupele lui Demawend şi
Meve s-au retras, neputând să închidă frontul pentru lupta decisivă.
Nilfgaardienii au venit la Aldersberg. Pentru a împiedica asedierea cetăţii,
Demawend şi Meve au decis să accepte lupta. Trupele lor nu aveau cea mai
bună poziţie… La naiba, dacă ar fi mai multă lumină, ţi-aş desena…
— Lasă desenatul! Şi mai scurteaz-o! Cine a învins până la urmă?

— Aţi auzit, conaşilor?

Unul dintre condicari, transpirat şi gâfâind, a spart grupul din jurul mesei:
— A venit un olăcar de pe front! Am biruit! Am câştigat bătălia! Victorie!
Este ziua noastră! I-am învins pe duşmani, am bătut la ei ca la fasole!
— Mai încet! a făcut o grimasă Evertsen. Îmi plesneşte capul dacă mai urli
în halul ăsta. Da, am auzit, am auzit. I-am învins pe duşmani. E ziua
noastră, frontul nostru şi victoria noastră. Asta da, senzaţie.
Comornicii şi condicarii au tăcut, îl priveau uluiţi pe superior.
— Dumneata nu te bucuri, conaşule?
— Mă bucur. Dar pot să mă bucur şi-n tăcere.
Condicarii au tăcut, uitându-se unii la alţii. Puştani, s-a gândit Evertsen. Se
bucură precum copiii. La urma urmei nu mă mai mir de ei, căci dă-mi voie,
acolo, pe deal, chiar Menno Coehoorn şi Elan Trahe, ba chiar şi generalul
Braibant cu barba-i cenuşie, ţipă, sar în sus de bucurie şi se felicită dându-
şi câte-o scatoalcă pe umăr. Victorie! E ziua noastră! Păi, a cui altcuiva să
fie? Regatele Aedirn şi Lyria au reuşit să mobilizeze împreună în total trei
mii de cavaleri şi zece mii de pedestraşi, dintre care o cincime au fost
blocaţi în primele zile ale invaziei, izolaţi prin forturi şi cetăţi. O parte din
armata rămasă a trebuit să se retragă pentru a apăra aripile, ameninţate
1001
de asalturile de la distanţă ale cavaleriei uşoare şi de atacurile subversive
ale trupelor de Scoia’tael. Restul de cinci sau şase mii – între care nu mai
mult de o mie două sute de cavaleri – au luptat pe frontul de lângă
Aldersberg. Coehoorn a lansat către ei o armată de treisprezece mii de
inşi, printre care zece escadroane de blindate, floarea cavalerilor
nilfgaardieni. Iar acum nu-şi mai încape în piele, râde, îşi bate buzduganul
de şold şi cere câte-o bere… Victorie! Asta da senzaţie.
A smuls hărţile şi a luat notele împrăştiate pe masă, şi-a ridicat capul şi s-a
uitat în jur.
— Ciuliţi urechile! le-a spus batjocoritor condicarilor. O să vă poruncesc.
Subordonaţii au îngheţat în aşteptare.
— Fiecare dintre voi, a început el, a ascultat ieri cuvântarea înaltului
Mareşal Coehoorn către ofiţeri şi panţâri. Aş dori să vă atrag atenţia, dragii
mei, asupra faptului că cele spuse de mareşal nu vă privesc. Aveţi alte
sarcini şi porunci de îndeplinit. Poruncile mele.
Evertsen a reflectat puţin, şi-a frecat fruntea.
Război castelelor şi pace colibelor, le-a spus ieri Coehoorn panţârilor. Ştiţi
cum vine asta, a adăugat imediat, v-au învăţat în şcoala militară. Această
regulă era în vigoare până astăzi, trebuie să uitaţi de ea de mâine. O altă
regulă se va aplica de mâine, care va fi de-acum încolo sloganul războiului
nostru. Sloganul şi porunca mea sunt: război pentru tot ce mişcă. Război
pentru tot, ce arde cu foc. Trebuie să lăsaţi în urmă pământul pârjolit. De
mâine, vom purta războiul dincolo de linia de retragere stabilită în urma
semnării tratatului. O să ne retragem, dar pământul va fi pustiit acolo în
spatele liniei. Regatele Riviei şi Aedirnului trebuie să fie prefăcute în
scrum! Amintiţi-vă de Sodden! Azi a sosit clipa răzbunării!
Evertsen şi-a dres zgomotos glasul.
— Înainte ca soldaţii să pârjolească totul în calea lor – s-a adresat el
condicarilor –, sarcina voastră este de a scoate din acest pământ şi din
această ţară tot ce se poate, tot ce ne poate spori bogăţia ţării. Tu, Audegast,
vei avea grijă de încărcarea şi transportarea produselor agricole deja
recoltate şi depozitate. Ceea ce rămâne în câmp şi nu va fi distrus de
curajoşii cavaleri ai lui Coehoorn trebuie colectat de asemenea.
— Am puţini oameni, conaşule comornic…
— Vor fi destui sclavi. La muncă forţată. Marder şi cu tine… Ţi-am uitat
numele…
— Helvet. Evan Helvet, conaşule comornic.
1002
— Veţi avea grijă de efectivele de animale. Adună-le în turme, du-le la
punctele de carantină desemnate. Grijă la febra aftoasă şi la alte boli.
Omorâţi animalele bolnave sau dubioase, ardeţi-le carcasele. Pe celelalte
duceţi-le la miazăzi, pe drumurile desemnate.
— ’nţeles, să trăiţi!
Acum, sarcinile speciale, se gândea Evertsen, privindu-şi subordonaţii. Cui
ar trebui să le încredinţez? Toţi flăcăii cu caş la gură n-au mai văzut mare
lucru, n-au deloc experienţă… Oh, la naiba, cât îmi lipsesc cei bătrâni,
sergenţii cu experienţă… război, război, întruna numai război… soldaţii
pier cu nemiluita, dar sergenţii, ţinând seama de proporţii, mult mai rar.
Dar printre soldaţi nu se observă pierderile, pentru că ei vin întruna,
pentru că toată lumea vrea să fie soldat. Cine vrea să fie sergent sau
condicar? Când e întrebat de fiii lui la întoarcere ce-a făcut în timpul
războiului, cine ar vrea să spună cum a măsurat grâul cu baniţa, cum a
numărat pieile împuţite şi cum a cântărit ceara, cum a condus convoaiele
de care pline cu pradă pe drumurile desfundate, presărate cu balegă de
bou, cum a mânat cirezile mugitoare şi turmele behăitoare, înghiţind colb,
duhoare şi muşte în zbor…?
Sarcinile speciale. Turnătoria din Gulet, cu cuptoare mari. Furnalul,
cositoria, tinichigeria şi fierăria cea mare din Eysenlaan, cinci sute de
centari de producţie anuală. Turnătoria şi fabrica de postav din
Aldersberg. Morile de malţ, distileriile, ţesătoriile şi tăbăcăriile din
Vengerberg…
Demontaţi şi căraţi. Aşa a poruncit împăratul Emhyr, Flacăra Albă, care
dansează pe Tumulii Duşmanilor. În două cuvinte. Demontaţi şi căraţi,
Evertsen.
Porunca-i poruncă. Trebuie îndeplinită.
Rămâne ce-i mai important. Minele de minereuri neferoase şi prada din
ele. Moneda. Giuvaierurile. Operele de artă. Dar o să mă ocup eu de ele.
Personal.
Pe lângă coloanele negre de fum vizibile la orizont, au mai răsărit şi altele.
Şi încă altele. Armata punea în aplicare ordinele lui Coehoorn. Regatul
Aedirnului devenea un ţinut al focurilor.
O lungă coloană de maşini de asediu se târa de-a lungul drumului, scârţâind
şi ridicând nori de praf. Spre Aldersberg, care încă se apăra. Şi spre
Vengerberg, capitala regelui Demawend.
Peter Evertsen se uita şi număra. Calcula. Recalcula. Peter Evertsen era o
1003
mare căpetenie a Imperiului, în timp de război, primul trezorier al armatei.
Deţinea funcţia de douăzeci şi cinci de ani. Numerele şi calculele erau toată
viaţa lui.
Catapulta costă cinci sute de florini, trebuchetul două sute, petraria
minimum o sută cincizeci, cea mai simplă balistă optzeci. Pentru solda
lunară a maşiniştilor bine instruiţi e nevoie de nouă florini şi jumătate.
Coloana care se îndreaptă către Vengerberg face, având cai, boi şi arme
mărunte, minimum trei sute de grivne. O grivnă sau cu alte cuvinte o marcă
de minereu pur, care cântăreşte jumătate de litră, valorează şaizeci de
florini. Producţia anuală a unei mine mari este de cinci, şase mii de
grivne…
Coloana de asediu a fost depăşită de cavaleria uşoară. După steme şi
steaguri, Evertsen i-a recunoscut pe cuirasierii prinţului Winneburg, unii
dintre cei care se mutaseră din Cintra. Da, se gândea în sinea lui, au de ce
să se bucure. Au izbândit, armata Aedirnului e în debandadă.
Detaşamentele de rezervă nu vor fi aruncate într-o luptă dură, împotriva
unei armate normale. Îi vor urmări pe cei care se retrag, vor suprima
cetele împrăştiate, lipsite de căpetenii, vor ucide, vor jefui şi vor pârjoli. Se
bucură pentru că li se făgăduieşte un război plăcut şi vesel. Un războiaş
care nu-i osteneşte. Şi nu-i ucide.
Evertsen socotea.
Escadronul tactic reuneşte zece escadroane obişnuite şi are două mii de
cai. Deşi winneburgienii mai mult ca sigur nu vor mai lua parte la nicio
bătălie de proporţii, în urma confruntării va pieri mai mult de o şesime din
contingent. Apoi vor fi cantonamente şi bivuacuri, mâncare pe sponci,
mizerie, păduchi, ţânţari, apă contaminată. Şi, ca de obicei, se va produce
inevitabilul: tifosul, dizenteria şi malaria, care vor secera peste un sfert din
ei. În plus, trebuie adăugate pierderile prilejuite de accidente neprevăzute,
de obicei aproximativ o cincime din contingent. Acasă vor mai reveni vreo
opt sute. Nu mai mult. Ba poate chiar mai puţin.
Pe drum trecea alt detaşament de cuirasieri, în spatele cavaleriei îşi făceau
apariţia corpurile de infanterie. Arcaşii mărşăluiau cu veste galbene şi cu
căşti rotunde, arbaletrierii cu căşti de fier, protecţii şi cămăşi cu zale. În
spatele lor mergeau scutierii, veterani din Vicovaro şi Etolia, iar în
continuare coloana era pestriţă – cu mercenari din Metinna, zbiri năimiţi
din Thurn, Maecht, Geso şi Ebbing…
În ciuda căldurii, trupele defilau ţanţoş, bocancii soldaţilor stârneau nori de
1004
praf, care se rostogoleau pe drum. Tobele răsunau, steagurile fluturau în
vânt, halebardele, lăncile, ghisarmele scânteiau şi se agitau. Soldaţii
mărşăluiau lejer şi vesel. O armată victorioasă. O armată invincibilă.
Înainte, flăcăi, la luptă! La Vengerberg! Să nimicim duşmanul, să ne
răzbunăm pentru Sodden! Ne îndeplinim misiunea cu veselie, ne umplem
desăgile cu prada şi valea acasă, acasă!
Evertsen privea. Şi socotea.

— Vengerberg a căzut după o săptămână de asediu, a încheiat Jaskier. N-o

să-ţi vină să crezi, dar acolo breslele curajoase au apărat turnurile şi zidul
până la capăt. Aşadar, toată garnizoana şi întreaga populaţie a târgului au
fost sacrificate, vreo şase mii de oameni. Când s-a răspândit acest zvon, a
început exodul. Regimentele decimate şi civilii au fugit în masă în Temeria
şi Redania. Cetele de refugiaţi au luat-o de-a lungul Văii Pontarului şi au
trecut prin defileul Mahakam. Dar n-au reuşit să scape toţi. Hoardele călare
ale invadatorilor nilfgaardieni i-au urmărit, le-au tăiat calea… Ştii de ce?
— Nu. Nu ştiu… Nu mă pricep la război, Jaskier.
— Ca să-i facă prizonieri. Sclavi. Au vrut să captureze cât mai mulţi
oameni posibil. Aceasta este cea mai ieftină forţă de muncă pentru
Nilfgaard. De aceea i-au urmărit cu atâta înverşunare pe fugari. A fost o
imensă vânătoare de oameni, Geralt. O vânătoare simplă. Deoarece armata
a fugit şi nimeni nu i-a apărat pe oamenii fugari.
— Nimeni?
— Aproape nimeni.

— N-o să izbutim… a mormăit Villis, privind în jur. N-o să izbutim să

scăpăm… Fir-ar să fie, şi-i atât de aproape frontiera… Atât de aproape…
Rayla s-a ridicat în etrieri, a aruncat o privire spre drumul care se strecura
printre dealurile acoperite de pădure. Drumul, cât vedeai cu ochii, era
presărat cu obiecte abandonate, cu leşuri de cai, căruţe şi care răsturnate pe-
o parte. În spatele lor, de dincolo de păduri, coloanele negre de fum brăzdau
cerul. Se auzeau tot mai aproape ţipetele, vacarmul crescând al unei lupte.
— Au ajuns la ariergardă – Villis şi-a şters faţa de funingine şi sudoare. Ai
auzit, Rayla? Au nimicit ariergarda! N-o să izbutim!
— De-acum noi suntem ariergarda, a spus mercenarul sec. Acum e rândul
nostru.
Villis s-a făcut palid ca ceara, unul dintre soldaţii care ascultau a oftat din
1005
răsputeri. Rayla a tras de hăţuri, şi-a întors armăsarul care fornăia
ridicându-şi cu greu capul.
— N-o să scăpăm oricum, spuse ea calm. Caii se prăbuşesc dintr-un
moment într-altul. Înainte de a ajunge la trecătoare, ne vor prinde şi ne vor
decapita.
— Să aruncăm tot şi să ne strecurăm în pădure, i-a spus Villis fără să se uite
la ea. Unul câte unul, care-ncotro. Poate… o să supravieţuim.
Rayla nu i-a răspuns, dintr-o privire şi dintr-un gest cu capul a arătat spre
trecătoare, spre drum, spre ultimele rânduri ale coloanei lungi de refugiaţi
care se îndrepta spre frontieră. Villis a înţeles. A înjurat scârbos, a sărit din
şa, a şovăit, s-a sprijinit în spadă.
— Descălecaţi! le-a strigat aspru soldaţilor. Baricadaţi drumul cu tot ce-
aveţi la îndemână! De ce stai şi te uiţi? O dată te-a născut maică-ta şi o dată
mori! Suntem armata! Suntem ariergarda! Trebuie să oprim urmărirea, s-o
întârziem…
A tăcut.
— Dacă tărăgănăm urmărirea, oamenii vor izbuti să treacă în Temeria, în
partea cealaltă a munţilor, a zis Rayla, descălecând şi ea. Sunt femei şi copii
acolo. Mai stăm pe gânduri? Asta ni-i meseria. Pentru asta suntem plătiţi,
aţi uitat?
Soldaţii s-au uitat unul la altul. Pentru o clipă, Rayla s-a gândit că vor
scăpa, că-şi vor îndemna caii transpiraţi şi epuizaţi pentru un ultim efort
imposibil, pe care l-ar face ca să ajungă din urmă coloana fugarilor până la
trecătoarea salvatoare. Se înşela. Îi judeca greşit.
Au răsturnat carul în curmezişul drumului. Au înjghebat în grabă o
baricadă. Improvizată. Joasă. Absolut insuficientă.
Nu au aşteptat mult. Doi cai s-au apropiat şi au căzut în râpă, fornăind,
poticnindu-se şi scoţând spume din gură. Numai unul avea călăreţ.
— Blaise!
— Pregătiţi-vă…
Mercenarul a alunecat din şa în braţele soldaţilor:
— Pregătiţi-vă, fir-ar să fie… Sunt chiar în urma mea…
Calul a fornăit, a dansat în lateral câţiva paşi, a căzut în fund, s-a prăbuşit
greoi pe-o crupă. A lovit cu piciorul, şi-a întins grumazul, a nechezat lung.
— Rayla… a zis Blaise răguşit, privind în depărtare. Dă-mi… Dă-mi ceva.
Mi-am pierdut spada…
Războinica, uitându-se la fumurile incendiilor care urcau la cer, indica
1006
printr-o mişcare a capului un topor sprijinit pe carul răsturnat. Blaise a
apucat arma, a şovăit. Cracul stâng al pantalonilor era înmuiat în sânge.
— Şi ceilalţi, Blaise?
— I-au căsăpit, a oftat mercenarul. Pe toţi. Tot detaşamentul… Rayla, nu e
Nilfgaardul… Sunt Veveriţele… Elfii ne-au ajuns din urmă. Scoia’tael e în
avangardă, în faţa nilfgaardienilor.
Unul dintre soldaţi a strigat sfâşietor, altul s-a trântit la pământ, acoperindu-
şi faţa cu mâinile. Villis a înjurat, trăgându-şi cureaua armurii.
— La locurile voastre! a strigat Rayla. În spatele baricadei! Nu ne vor
prinde vii! Vă făgăduiesc!
Villis a scuipat, apoi şi-a smuls rapid de pe braţ cocarda tricoloră negru,
auriu şi roşu, a forţelor speciale ale regelui Demawend, aruncând-o în
groapă. Rayla, mângâindu-şi şi curăţându-şi insigna, i-a zâmbit într-o parte.
— Nu ştiu dacă te-ajută, Villis. Nu ştiu, zău.
— Ai făgăduit, Rayla.
— Am făgăduit. Şi o să-mi ţin făgăduiala. La locurile voastre, flăcăi!
Arbaletele şi arcurile în mână!
N-au aşteptat mult.
Când au respins primul val de atacatori, au rămas doar şase. Lupta a fost
scurtă, dar aprigă. Soldaţii mobilizaţi din Vengerberg s-au luptat ca nişte
draci, rezistând ferm mercenarilor. Niciunul dintre ei nu a vrut să cadă viu
în mâinile Scoia’tael. Preferau să moară în luptă. Şi au murit străpunşi de
săgeţi, înjunghiaţi de suliţe şi loviţi de spade. Blaise a murit culcat,
înjunghiat de pumnalele a doi elfi care au căzut pe el sărind de pe baricadă.
Niciunul dintre cei doi elfi nu s-a mai ridicat. Blaise avea, de asemenea, un
pumnal.
Scoia’tael nu le-au lăsat niciun răgaz. Un al doilea comando a tăbărât
asupra lor. Villis, străpuns pentru a treia oară de o lance, s-a prăbuşit.
— Rayla! a strigat-o slab. Ai făgăduit!
Mercenara, reglându-şi conturile cu un ultim elf, s-a întors rapid.
— Rămas-bun, Villis! Şi-a proptit vârful spadei sub stern şi a împins cu
putere. Ne vedem în iad!
După o clipă era singură. Scoia’tael o înconjurau din toate părţile.
Războinica, mânjită de sânge din cap până-n picioare, şi-a ridicat spada, s-a
învârtit, şi-a scuturat cosiţa neagră. Stătea în mijlocul cadavrelor,
înspăimântătoare, schimonosită ca un demon. Elfii s-au retras.
— Haide! le-a strigat sălbatic. Ce aşteptaţi? N-o să mă prindeţi vie! Sunt
1007
Neagra Rayla!
— Gláeddyv vort, beanna, i-a spus un elf chipeş, cu părul deschis, cu chipul
de heruvim şi cu ochii mari de safir. A ieşit din spatele Scoia’tael, încă
ezitând. Calul lui, alb ca zăpada, a fornăit, şi-a fluturat capul în sus şi în jos,
stârnind energic cu copita nisipul de pe drum îmbibat cu sânge.
— Gláeddyv vort, beanna, a repetat călăreţul. Aruncă spada, femeie!
Mercenara a etalat un zâmbet macabru, şi-a şters faţa cu mâneca suflecată,
întinzând transpiraţia amestecată cu praf şi sânge.
— M-a costat prea mult ca s-o arunc, elfule! i-a strigat ea. Ca să mi-o iei,
trebuie să-mi rupi degetele! Sunt Neagra Rayla! Hai!
N-a aşteptat mult.

— N-au venit întăriri pentru Aedirn? l-a întrebat vrăjitorul după un lung
răstimp. Aparent, erau tot soiul de alianţe. Acorduri privind asistenţa
reciprocă… Tratate…
— Redania, şi-a dres Jaskier vocea, este în plin haos după moartea lui
Vizimir. Ştii că regele Vizimir a fost asasinat?
— Ştiu.
— Regina Hedwig a preluat guvernarea, dar în ţară tronează anarhia. Şi
teroarea. E o vânătoare de Scoia’tael şi de spioni nilfgaardieni. Dijkstra a
străbătut furios ţara în lung şi-n lat, eşafodurile sunt scăldate în sânge.
Dijkstra nu mai poate merge. Îl duc într-o lectică.
— Bănuiesc. Te-a urmărit?
— Nu. Ar fi putut, dar n-a făcut-o. A, nu contează. În orice caz, în halul în
care se află Redania, n-ar fi în stare să trimită o armată care să ajute
Aedirnul.
— Şi Temeria? De ce regele Foltest al Temeriei nu l-a sprijinit pe
Demawend?
— De îndată ce a început agresiunea în Dol Angra, a spus Jaskier în linişte,
Emhyr var Emreis a şi trimis o misiune la Wyzima…

— Fir-ar să fie! a strigat Bronibor, uitându-se la uşa închisă. Ce tot au de

deliberat atât? De ce a lăsat-o Foltest mai moale cu negocierile, de ce l-a
primit în audienţă pe câinele ăsta nilfgaardian? Trebuia să-l decapiteze şi
să-i trimită căpăţâna lui Emhyr! Într-o desagă!
— Pe toţi zeii, voievodule, i s-a pus un nod în gât preotului Willemer. Este
un ambasador! Ambasadorul e sfânt şi de neatins! Nu-i bine…
1008
— Nu-i bine? Să-ţi spun eu ce nu-i bine! Nu-i bine să stai cu mâinile
încrucişate şi să te uiţi cum cotropitorii fac ravagii în ţara cu care suntem
aliaţi! Lyria a căzut deja, iar Aedirnul stă să cadă! Demawend nu poate opri
singur Nilfgaardul! Ar trebui să trimitem imediat un corp expediţionar la
Aedirn, trebuie să-l eliberăm pe Demawend atacând malul stâng al Jarugăi!
Sunt puţine trupe acolo, cele mai multe escadroane au fost trimise în Dol
Angra! Iar noi stăm aici şi nu mai terminăm de deliberat! În loc să luptăm,
pălăvrăgim! Şi pe deasupra mai primim şi vizita unui ambasador
nilfgaardian!
— Taci, voievodule! l-a pus contele Hereward din Ellander la punct pe
vechiul soldat cu o privire rece. Aşa-i politica. Trebuie să poţi vedea
dincolo de botul calului şi de vârful lăncii. Trebuie să-l asculţi pe
ambasador. Împăratul Emhyr nu ni l-a trimis de pomană.
— Sigur, nu de pomană, a fost de acord Bronibor. Emhyr a încolţit
Aedirnul şi ştie că, dacă intrăm în război, iar împreună cu noi, Redania şi
Kaedwen, îl batem, îl vom alunga din Dol Angra la Ebbing. Ştie că, dacă
atacăm Cintra, îl lovim în moalele capului, îl forţăm să lupte pe două
fronturi! De asta îi este frică! El încearcă să ne intimideze ca să nu
intervenim. De-asta a venit aici ambasadorul nilfgaardian, nu de altceva!
— Aşa că ar trebui să-l ascultăm pe ambasador, a repetat contele. Şi să
luăm o decizie în concordanţă cu interesele împărăţiei noastre. Demawend a
provocat fără rost Nilfgaardul şi acum suportă consecinţele. Şi nu mă prea
grăbesc ca să-mi dau viaţa pentru Vengerberg. Ce se întâmplă la Aedirn nu-
i treaba noastră.
— Nu-i treaba noastră? Ce vrei să spui, la naiba? Nu-i treaba noastră că
nilfgaardienii se află în Aedirn şi Lyria, pe malul drept al Jarugăi, că doar
Mahakamul ne mai separă de ei? Dacă nu-i glagorie-n cap, n-ai ce-i face…
— Gata cu zarva! i-a avertizat Willemer. Lăsaţi vorba! Vine împăratul.
Uşile sălii s-au deschis. Membrii consiliului regal s-au ridicat, târându-şi
scaunele. Multe erau goale. Hatmanul Coroanei şi majoritatea căpeteniilor
erau cu trupele, în Valea Pontarului, în Mahakam şi pe Jaruga. De
asemenea, erau goale scaunele ocupate de obicei de magicieni.
Magicienii… Da, se gândea Willemer, scaunele magicienilor de aici, de la
curtea regală din Wyzima, vor rămâne goale mult timp. Cine ştie dacă nu
pentru totdeauna.
Regele Foltest a străbătut sala în grabă, s-a oprit lângă tron, dar nu s-a
aşezat, doar s-a aplecat, sprijinindu-şi pumnii pe masă. Nu mai avea nicio
1009
picătură de sânge în obraz.
— Vengerbergul este asediat, a spus regele Temeriei încet, şi va fi ocupat
dintr-o clipă în alta. Nilfgaardul înaintează fără oprelişti spre miazănoapte.
Trupele încercuite încă mai luptă, dar asta nu va schimba nimic. Aedirnul e
pierdut. Regele Demawend a fugit în Redania. Nu se ştie nimic despre
soarta reginei Meve.
Consiliul tăcea mâlc.
— Nilfgaardienii vor ajunge în câteva zile la frontiera noastră de la răsărit,
adică de la ieşirea din Valea Pontarului, a continuat Foltest, păstrându-şi
tonul coborât. Hagge, ultima fortăreaţă din Aedirn, nu va mai dura mult, iar
Hagge este şi frontiera noastră răsăriteană. Cât despre frontiera noastră de
la miazăzi… s-a petrecut ceva foarte rău. Regele Ervyll din Verden a depus
jurământ de vasalitate către împăratul Emhyr. S-a predat şi a deschis
frontierele de la gura Jarugăi. În Nastrog, Rozrog şi Bodrog, care aveau să
ne păzească flancurile, s-au instalat deja garnizoane nilfgaardiene.
Consiliul tăcea mâlc.
— Supunându-i-se, a continuat Foltest, Ervyll şi-a păstrat titlul regal, dar
Emhyr e suveranul său. Aşadar, oficial, Verden mai este regat, dar, de fapt,
este deja o provincie nilfgaardiană. Înţelegeţi ce înseamnă asta? Situaţia s-a
inversat. Fortăreţele din Verden şi gura Jarugăi sunt în mâinile
Nilfgaardului. Nu mă pot încumeta să forţez trecerea râului. Şi nu pot slăbi
armata care stă acolo, formând un corp care să intre în Aedirn şi să sprijine
armata lui Demawend. Nu pot face asta. Am o responsabilitate faţă de ţara
mea şi faţă de supuşii mei.
Consiliul tăcea mâlc.
— Emhyr var Emreis, împăratul Nilfgaardului, a anunţat regele, mi-a făcut
o propunere… un tratat. Am acceptat. Vă voi explica despre ce este vorba
în tratat. Şi, când mă veţi asculta, veţi înţelege… Veţi recunoaşte că… Veţi
spune…
Consiliul tăcea mâlc.
— Veţi spune… a concluzionat Foltest, veţi spune că vă aduc pacea.

— Aşadar, Foltest a băgat coada între picioare, a murmurat vrăjitorul,

rupând un alt beţişor între degete. A ajuns la un acord cu Nilfgaardul. A
lăsat Aedirnul la mila destinului.
— Da, a confirmat poetul. Şi-a dus totuşi trupele în Valea Pontarului, a
ocupat şi a organizat blocada fortăreţei Hagge. Iar nilfgaardienii nu au intrat
1010
în trecătoarea Mahakam şi nu au trecut Jaruga în Sodden, nici n-au atacat
Brugge-ul, pe care, după capitularea şi vasalitatea lui Ervyll, l-au avut în
cleşti. Acesta a fost, fără îndoială, preţul neutralităţii Temeriei.
— Ciri avea dreptate, a zis în şoaptă vrăjitorul. Neutralitatea…
Neutralitatea este de obicei sinonimă cu laşitatea.
— Ce?
— Nimic. Şi cum rămâne cu Kaedwen, Jaskier? De ce nu i-a sprijinit
Henselt din Kaedwen pe Demawend şi pe Meve? La urma urmei, aveau un
pact, erau legaţi printr-un legământ. Şi, chiar dacă Henselt, asemenea lui
Foltest, nu se sinchiseşte de semnături şi de peceţi pe documente, nici de
cuvântul regal, doar n-o fi chiar aşa de prost, fără doar şi poate. Nu înţelege
că, după căderea Aedirnului şi după acordul cu Temeria, îi vine şi lui
rândul, că o să fie următorul pe lista Nilfgaardului? Kaedwen ar trebui să-l
readucă pe Demawend la raţiune. Nu mai există nici credinţă, nici adevăr în
lume, dar poate mai există măcar bun-simţ? Ce crezi, Jaskier? Mai există
bun-simţ în lume? Sau au mai rămas doar ticăloşia şi dispreţul?
Jaskier a întors capul. Felinarele verzi erau aproape, îi înconjurau într-un
inel strâns. Nu-l observase mai devreme, dar acum a înţeles. Toate driadele
îi ascultaseră poveştile.
— Ai tăcut, a spus Geralt. Şi asta înseamnă că Ciri avea dreptate.
Codringher avea dreptate. Toată lumea avea dreptate. Numai eu, un vrăjitor
stupid, naiv şi anacronic, n-am avut dreptate.

Centurionul Digod, cunoscut sub porecla de Damigeana, a dat la o parte

perdeaua cortului, a intrat respirând şuierător şi tremurând de mânie.
Decurionii au sărit în picioare, adoptând posturi şi gesturi militare. Zyvik a
aruncat cu îndemânare o blană de oaie pe balerca de ţuică aflată între două
scaune, înainte ca ochii centurionului să se obişnuiască cu semiobscuritatea.
Nu că Digod s-ar fi împotrivit cu încrâncenare băutului în bivuac, ci mai
degrabă pentru a salva balerca. Porecla centurionului nu era întâmplătore –
se zvonea că, în condiţii favorabile, dădea gata o jumătate de damigeană de
vinars într-un timp foarte scurt. O gamelă, cu un volum de un litru, era
golită de centurion, fără s-o ia de la gură, de parc-ar fi fost o halbă şi rareori
se cherchelea.
— Ei bine, ce mai faci, coane centurioane? l-a întrebat Bode, decurionul
arcaşilor. Ce-au hotărât căpeteniile? Ce porunci? Trecem frontiera?
Vorbeşte odată!
1011
— De îndată, a gemut Damigeana. Ce arşiţă, fir-ar să fie… De îndată vă
spun tot! Da’ mai întâi daţi-mi ceva de băut, că gâtleju’ mi-i uscat ca
rumeguşu’. Şi să nu spuneţi că n-aveţi, că pute-a ţuică de la o poştă. Ştiu şi
de unde, de sub blana aia de oaie.
Zyvik, înjurând printre dinţi, a dezvelit balerca. Decurionii s-au strâns
ciorchine, zăngănind gamelele şi cănile de tablă.
— Aaaa… centurionul şi-a şters mustaţa şi ochii. Uuuuu, al naibii de tare!
Ia mai toarnă, Zyvik!
— Acum, hai, vorbeşte odată, l-a îndemnat nerăbdător Bode. Care-s
poruncile? Ne îndreptăm spre nilfgaardieni sau stăm de strajă ca nişte rahaţi
în ploaie?
— Voi chiar aveţi chef de luptă?
Damigeana şi-a tras mucii în nas, a scuipat o flegmă şi s-a trântit pe o şa:
— Ardeţi de nerăbdare să treceţi frontiera în Aedirn? Tare însetaţi de sânge
mai sunteţi! Lupii din voi îşi rânjesc colţii.
— O, da, i-a replicat micul Stahler cu răceală, mutându-şi greutatea de pe
un picior pe altul. Ambele, ca un vechi călăreţ ce era, îi erau curbate ca
nişte arcuri. Da, coane centurioane. E-a cincea noapte de când dormim în
bocanci, gata să sărim în luptă. Vrem şi noi să ştim încotro o luăm. Fie la
luptă, fie înapoi în fortăreaţă.
— Trecem frontiera, a zis Damigeana scurt, mâine în zori. Cinci escadroane
de cuirasieri, cu cei Cenuşii în frunte. Ş-acu’ atenţie, c-o să vă spun ce ne-
au poruncit nouă, centurionilor şi gonfalonierilor, voievodu’ şi conu’
margraf Mansfeld din Ard Carraigh, care au dreptu’ să vorbească direct cu
regele. Ciuliţi bine urechile, că n-o să-mi bat gura de două ori. Sunt porunci
neobişnuite.
În cort s-a făcut linişte.
— Nilfgaardienii au trecut prin Dol Angra, a spus centurionul. Au şters
Lyria de pe faţa pământului şi în patru zile au ajuns la Aldersberg, unde au
căsăpit armata lui Demawend. Pe urmă, după vreo şase zile de asediu, au
capturat Vengerbergu’ prin trădare. Deocamdată se îndreaptă în pas vioi
spre miazănoapte, împingând ce-a mai rămas din armata Aedirnului spre
Valea Pontarului şi spre Dol Blathanna. Vin spre noi, spre Kaedwen. Aşa că
porunca pen’ Cuirasierii Cenuşii îi următoarea: treceţi frontiera şi luaţi-o în
marş forţat spre miazăzi, oblu spre Valea Florilor. În trei zile tre’ s-ajungem
la râu’ Dyfne. Repet, în trei zile, adică o să iuţim pasu’. Până la râu’ Dyfne,
niciun pas mai departe. Nici măcar un pas, repet. Curând, nilfgaardienii o să
1012
se arate pe malu’ cellant. Da’ grijă şi atenţie, feriţi-vă să luptaţi cu ei! Sub
nicio formă, ’nţeles? Chiar dacă o să-ncerce să treacă râu’ pe undeva, faceţi
în aşa fel ca să fiţi văzuţi, să vă arătaţi emblemele, ca să ştie că noi suntem
armata Kaedwenului.
Cortul devenise şi mai liniştit, deşi părea că mai liniştit de-atât n-ar fi putut
fi.
— Păi, cum vine asta? a bombănit Bode în cele din urmă. Să nu ne batem
cu nilfgaardienii? Păi, ori îi război, ori nu-i? Zău aşa! Cum vine asta, coane
centurioane?
— Aşa-i porunca. Nu ne ducem la război, numa’… Damigeana s-a
scărpinat pe gât. Numa’ dăm o mână de ajutor frăţesc. Trecem frontiera
doar pentru ca să le asigurăm protecţia oamenilor din Aedirnu’ de Sus… Şi
eu, la naiba, ce prostii mai spun… Nu din Aedirn, ci din Marchia de Jos.
Asta a spus conu’ margraf Mansfeld. Asta-i, ce să-i faci! Demawend a fost
învins, s-a prăbuşit şi acum zace lat, că a condus prost şi habar n-are de
politică. Ăsta-i sfârşitu’ lui şi al întregii împărăţii a Aedirnului. Regele
nostru l-a împrumutat pe Demawend cu mulţi bani, pentru că-i era dator
pentru un ajutor primit. Nu-i cazu’ să fie lăsată să se piardă o asemenea
bogăţie, trebuie luată-napoi. Nu putem îngădui ca fraţii şi compatrioţii
noştri din Marchia de Jos să cadă în sclavia nilfgaardiană. Trebuie să-i, cum
s-ar spune, să-i eliberăm. Deoarece astea sunt pământurile noastre de
odinioară, Marchia de Jos, odată aflată sub sceptru’ Kaedwenului, iar acum
o să se întoarcă sub sceptru’ ăsta. Până la râu’ Dyfne. Ăsta-i aranjamentu’
regelui nostru Henselt cu Emhyr al Nilfgaardului. Dar, aranjament-
nearanjament, Cuirasierii Cenuşii trebuie să stea de-a lungu’ râului, ’nţeles?
Nimeni nu i-a răspuns. Damigeana a făcut o grimasă, apoi un gest cu mâna.
— Aţi ’nţeles pe naiba, bandiţilor! Văd eu. Da’ nu-i nica, că nici eu n-am
priceput prea multe. Că priceperea asta o are Maiestatea Sa, o au regele,
conţii, voievozii şi căpeteniile de mare rang. Noi suntem soldaţi! Noi tre’ s-
ascultăm de porunci: s-ajungem la râu’ Dyfne în trei zile, să stăm acolo
ţepeni, să stăm ca un zid. Asta-i. Toarnă-mi, Zyvik!
— Coane centurioane… Zyvik s-a încurcat. Şi ce-o să fie… Ce-o să se
întâmple dacă armata Aedirnului opune rezistenţă? Dacă o să ne taie calea?
La urma urmei, trecem prin ţara lor înarmaţi. Cum o să fie?
— Şi dacă compatrioţii şi fraţii noştri, a spus Stahler ironic, pe care ar
trebui, chipurile, să-i eliberăm cum s-ar spune… Dac-o să înceapă să tragă-
n noi cu arcu’, să arunce cu pietre?
1013
— Tre’ să stăm de-a lungu’ Dyfnei trei zile, a răspuns Damigeana apăsat.
Nu mai mult. Cine-o să vrea să ne întârzie ori să ne oprească din drum e
duşmanu’ nostru. Iar pe duşmani tre’ să-i învăţăm minte cu lama spadei.
Da’ grijă şi atenţie! Să vă intre bine-n cap poruncile! Nu daţi foc la sate, la
colibe, nu puneţi mâna pe lucrurile oamenilor, nu jefuiţi, nu batjocoriţi
muierile, că cine nu ascultă de porunci la eşafod! Voievodu’ a repetat de
vreo zece ori: nu ne ducem acolo, la naiba, ca să le invadăm ţara, doar ca să
le dăm un ajutor frăţesc! De ce-ţi rânjeşti dinţii, Stahler? Aşa-i porunca, ce
naiba! Şi acum daţi fuga la decuriile voastre, puneţi-i pe toţi în gardă, caii şi
echipamentele tre’ să strălucească ca luna plină! La prânz vreau să văd
toate escadroanele la instrucţie, voievodu’ însuşi vrea să-i vadă pe
Cuirasieri la instrucţie. Dacă vreunu’ sau altu’ mă face de ruşine, n-o să mă
uite cât o trăi, zău! Executarea!
Zyvik a părăsit ultimul cortul. Mijindu-şi ochii jenaţi de lumina soarelui,
urmărea tumultul care stăpânea bivuacul. Decurionii se grăbeau spre
detaşamentele lor, centurionii alergau care-ncotro înjurând, împiedicându-
se la tot pasul de nobili, gornişti şi paji. Cuirasierii din Ban Ard tropăiau pe
câmp, ridicând nori de praf. Era o căldură îngrozitoare.
Zyvik a iuţit pasul. I-a ajuns din urmă pe cei patru menestreli veniţi în ajun
din Ard Carraigh, aşezaţi la umbra cortului bogat decorat al margrafului.
Menestrelii tocmai compuneau o baladă despre operaţiunea militară
victorioasă, despre geniul regelui, despre flerul comandanţilor şi despre
curajul soldaţilor simpli. Ca de obicei, o compuneau înainte de operaţiune,
pentru a nu pierde timpul.
— Fraţii noştri ne-au întâmpinat, cu pâine şi cu sare ne-au întâmpinat…
fredona unul dintre menestreli ca încercare. Pe salvatorii şi eliberatorii lor i-
au întâmpinat, i-au întâmpinat cu pâine şi cu sare… Hei, Hrafhir, găseşte-
mi o rimă care să se potrivească cu „sare”!
Al doilea menestrel i-a sugerat o rimă. Zyvik nu a auzit-o.
Soldaţii din decuria sa, campată în sălciile de lângă iaz, au sărit să-l vadă.
— Pregătiţi-vă! a urlat Zyvik, stând la distanţă, încât damful lui să nu le
afecteze moralul subalternilor. Înainte de a se ridica soarele de patru degete,
inspecţie la fiecare! Tot să strălucească precum soarele, armele,
echipamentu’, harnaşamentu’, caii din dotare! O să facem instrucţie. Vai ş-
amar dacă vreunu’ sau altu’ mă face de ruşine în faţa centurionului, îi rup
picioarele! Hai, la treabă!
— Ne ducem la luptă, a ghicit călăraşul Krask împingându-şi cu sârg
1014
poalele cămăşii în pantaloni. Ne ducem la luptă, coane decurioane?
— Da’ tu ce crezi? Că ne ducem la bal, la bâlci? Trecem frontiera. Mâine,
în zori, în frunte cu Cuirasierii Cenuşii. Centurionu’ n-a spus în ce ordine,
dar la urma urmei decuria noastră merge în frunte ca de obicei. Hai, cu
talent, mişcaţi-vă cururile! Staţi, întoarceţi-vă! Vă spun acu’, pen’ că atunci
nu-i sigur că mai avem vreme. N-o să fie un război obişnuit, flăcăi. Nu’ş ce
tâmpenie modernă au mai inventat nobilii ăştia. Ceva de eliberare sau ceva
de genu’ ăsta. Nu ne vom bate cu vrăjmaşu’, ci cu acelea, cum să le spun,
meleagurile noastre de odinioară, le dăm, ca să spun aşa, ajutor frăţesc.
Acuma grijă mare la ce vă spun: nu vă atingeţi de oamenii din Aedirn, nu
furaţi, nu…
— Cum vine asta? a deschis gura Kraska uluit. Cum adică să nu prădăm? Şi
ce le dăm cailor să mănânce, coane decurioane?
— Furaj pentru cai mai treacă-meargă, da-n rest nimic altceva. Nu
schilodiţi oamenii, nu daţi foc la colibe, nu pârjoliţi lanurile… închide gura,
Kraska! Doar nu suntem o ceată de tâlhari, suntem în armată, pe mă-ta care
te-a făcut! Ascultaţi de porunci, dacă nu, la eşafod cu voi! Am spus, nu
omorâţi, nu daţi foc, nu batjoco…
Zyvik s-a oprit.
— Bine, a continuat, după un moment, puteţi batjocori muierile, da’ să nu
se audă şi să nu se vadă nimic.

— Pe podul de peste râul Dyfne, a continuat Jaskier, şi-au dat mâna.

Margraful Mansfeld din Ard Carraigh şi Menno Coehoorn, înalta căpetenie
a armatei nilfgaardiene din Dol Angra. Şi-au dat mâna peste împărăţia
sângerândă şi muribundă a Aedirnului, pecetluind împărţirea banditească a
prăzii. Cel mai mârşav gest din istorie.
Geralt tăcea.
— Dacă tot veni vorba de mârşăvie, a spus el neaşteptat de calm după un
răstimp, ce s-a întâmplat cu magicienii, Jaskier? Mă refer la cei din Capitul
şi din Consiliu.
— N-a rămas nimeni pe lângă Demawend, i-a răspuns poetul după o clipă.
Şi Foltest i-a prigonit pe toţi cei care l-au slujit, i-a surghiunit din Temeria.
Filippa se află în Tretogor, ajutând-o pe regina Hedwig să stăpânească
haosul care stăruie în Redania. Triss este cu ea şi încă trei, nu-mi amintesc
numele. Câţiva sunt în Kaedwen. Mulţi au fugit la Kovir şi Hengfors. Ei au
ales neutralitatea, deoarece Esterad Thyssen şi Niedamir, după cum ştii, au
1015
fost şi sunt neutri.
— Ştiu. Dar Vilgefortz? Şi cei care erau de partea lui?
— Vilgefortz a dispărut. Era de aşteptat ca el să apară în Aedirnul capturat,
ca locţiitor al lui Emhyr… Dar a dispărut fără urmă. Şi, odată cu el, şi toţi
complicii săi. În afară de…
— Vorbeşte, Jaskier!
— În afară de o magiciană care a devenit regină.

Filavandrel aep Fidhail aştepta răspunsul în tăcere. Şi regina tăcea, privind

pe fereastră. Fereastra dădea în grădinile care, până de curând, constituiau
fala şi mândria precedentului domnitor al Dol Blathanna, guvernatorul
tiranului din Vengerberg. Fugind de Elfii Liberi, ajunşi în avangarda
armatei împăratului Emhyr, guvernatorul uman a putut să scoată din vechiul
palat elfesc lucrurile cele mai preţioase, chiar şi o parte din mobilier. Dar n-
a putut să-şi ia grădinile. Le-a distrus.
— Nu, Filavandrel, i-a zis regina în cele din urmă. E prea devreme, mult
prea devreme. Nu ne putem gândi să ne extindem frontierele, căci
deocamdată nici măcar nu suntem siguri de traseul lor exact. Henselt din
Kaedwen nici gând să respecte acordul şi să se retragă din lunca râului
Dyfne. Spionii spun că n-a renunţat la ideea de agresiune. Ne poate ataca în
orice clipă.
— Aşa că n-am obţinut nimic.
Regina şi-a întins încet braţul. Fluturele lui Apollo, care a intrat în zbor pe
fereastră, i s-a aşezat pe manşeta de dantelă, pliindu-şi şi desfăcându-şi
aripioarele terminate cu câte un smoc în vârf.
— Am făcut mai mult, a spus regina încet, ca să nu sperie fluturele, decât
ne-am fi putut aştepta. După o sută de ani, ne-am recuperat în cele din urmă
Valea Florilor…
— Nu i-aş mai spune aşa, a zâmbit trist Filavandrel. Acum, după trecerea
trupelor, e mai degrabă Valea Cenuşii.
— Avem şi noi din nou ţărişoara noastră, a spus regina, studiind fluturele.
Suntem din nou Oameni, nu exilaţi. Iar cenuşa fertilizează solul. În
primăvară, Valea va înflori din nou.
— E puţin, Margareta. Prea puţin. Ne-am înmuiat tonul. Până nu demult ne
lăudam că-i vom împinge pe oameni în mare, de unde-au venit. Iar acum
ne-am redus frontierele şi ambiţiile la Dol Blathanna…
— Emhyr Deithwen ne-a dat în dar Dol Blathanna. Ce mai vrei de la mine,
1016
Filavandrel? Să cer mai mult? Nu uita că, chiar şi când accepţi cadouri,
trebuie să fii cumpătat. Mai ales când vine vorba despre darurile lui Emhyr,
pentru că Emhyr nu dă nimic de pomană. Trebuie să păstrăm cu sfinţenie
ţinuturile pe care ni le-a dat. Şi forţele pe care le avem la dispoziţie de-abia
ne-ajung ca să păstrăm Dol Blathanna.
— Să ne retragem comandourile din Temeria, Redania şi Kaedwen, a
propus elful cu părul alb. Să ne retragem toţi Scoia’tael. Tu eşti regina
acum, Enid, o să asculte de poruncile tale. Acum, că avem propriul petic de
pământ, lupta lor nu mai are niciun rost. Este de datoria lor să se întoarcă şi
să apere Valea Florilor. Lasă-i să lupte ca nişte oameni liberi, pentru a-şi
apăra propriile frontiere. Acum mor ca tâlharii prin pădure!
Elfa a lăsat capul în jos.
— Emhyr nu-i de-acord, a şoptit ea. Comandourile trebuie să lupte în
continuare.
— De ce? În ce scop?
Filavandrel aep Fidhail s-a îndreptat brusc.
— Îţi spun mai multe. Nu trebuie să-i sprijinim şi să-i ajutăm. Asta a fost
înţelegerea dintre Foltest şi Henselt. Temeria şi Kaedwenul ne vor respecta
suveranitatea în Dol Blathanna, dar numai dacă înfierăm lupta Veveriţelor
şi ne luăm mâna de pe ele.
— Copiii ăştia mor, Margareta. Mor în fiecare zi, mor într-o luptă
nedreaptă. După aranjamentele secrete cu Emhyr, oamenii se aruncă pe
comandouri şi-i zdrobesc. Sunt copiii noştri, viitorul nostru! Sângele
nostru! Şi tu îmi spui că trebuie să ne luăm mâna de pe ei? Que’ss aen me
dicette, Enid? Vorsaeke’llan? Aen vaine?
Fluturele s-a înălţat în zbor, şi-a fluturat aripile, s-a îndreptat spre fereastră,
s-a rotit, purtat de curenţii aerului fierbinte. Francesca Findabair, faimoasa
Enid an Gleanna, cândva magiciană, actualmente regina Elfilor Liberi, Aen
Seidhe, şi-a ridicat privirea. În superbii ei ochi albaştri licăreau lacrimi.
— Comandourile, a repetat ea cu o voce surdă, trebuie să lupte mai departe.
Trebuie să dezorganizeze regatele omeneşti, să le dea peste cap pregătirile
de război. Asta a fost porunca lui Emhyr şi nu pot să-i ţin piept lui Emhyr.
Iartă-mă, Filavandrel.
Filavandrel aep Fidhail s-a uitat la ea, plecându-se adânc.
— Eu te iert, Enid. Dar nu ştiu dacă ei te vor ierta vreodată.

— Nu s-a găsit niciun magician mai cu scaun la cap? Nici măcar când
1017
Nilfgaardul măcelărea şi pârjolea Aedirnul, niciunul dintre ei nu i-a întors
spatele lui Vilgefortz ca să i se alăture Filippei?
— Niciunul.
Geralt a tăcut îndelung.
— Nu-mi vine să cred! a spus el în cele din urmă foarte liniştit. Nu pot să
cred că nimeni nu l-a părăsit pe Vilgefortz când au ieşit la iveală
adevăratele cauze şi consecinţele trădării sale. Eu sunt, după cum se ştie, un
vrăjitor naiv, fără minte şi rămas în urmă. Dar mi-e greu să cred că în niciun
magician nu s-a trezit conştiinţa.

Tissaia de Vries şi-a pus semnătura ei sofisticată sub ultima frază din
scrisoare. După o lungă reflecţie, a adăugat o ideogramă lângă ea, adică
numele ei adevărat. Un nume pe care nimeni nu i-l cunoscuse. Un nume pe
care nu-l folosise de foarte multă vreme. Doar din momentul în care
devenise magiciană.
Ciocârlia.
A lăsat tocul jos. Foarte atent, măsurat, în curmezişul foii de pergament
scrise. O clipă a rămas neclintită, privind sfera roşiatică a soarelui la apus.
Apoi s-a ridicat. S-a dus la fereastră. S-a uitat la acoperişurile caselor. Case
în care oamenii obişnuiţi tocmai mergeau la culcare, obosiţi de viaţa şi
greutăţile lor umane obişnuite, plini de grijile obişnuite pentru soarta lor,
pentru ziua de mâine. Magiciana s-a uitat la scrisoarea întinsă pe masă. O
scrisoare adresată oamenilor obişnuiţi. Faptul că majoritatea oamenilor
obişnuiţi nu puteau citi n-avea importanţă.
Stătea în faţa oglinzii. Îşi aranja părul. Îşi aranja rochia. Îşi scutura praful
inexistent de pe mâneca umflată. Îşi calibra colierul din spinel pe decolteu.
Sfeşnicul de sub oglindă nu stătea drept. Poate că servitoarea l-a mişcat
când a făcut curat. Servitoarea. O femeie obişnuită. Un om obişnuit, cu
ochii plini de spaimă pentru ce urmează să se întâmple. Un om obişnuit,
pierdut în vremurile dispreţului. Un om obişnuit, care-şi caută speranţa şi
siguranţa zilei de mâine la ea, la magiciană…
Un om obişnuit, căruia îi înşelase încrederea.
Din stradă răzbăteau ropote, tropăieli de bocanci grei de armată. Tissaia de
Vries nici nu s-a clintit, nu şi-a întors capul spre fereastră. Îi era totuna ai
cui erau paşii. Soldaţii regali? Perceptorul, cu un mandat de arestare a
trădătorului? Asasinii cu simbrie? Zbirii lui Vilgefortz? Nu-i păsa.
Paşii s-au pierdut în depărtare.
1018
Sfeşnicul de sub oglindă nu stătea drept. Magiciana l-a îndreptat, a corectat
poziţia milieului, astfel încât să-i cadă rozeta exact pe mijloc şi simetric faţă
de cele patru braţe din colţurile sfeşnicului. Şi-a desfăcut brăţările de aur de
la mâini şi le-a aşezat meticulos pe milieul aranjat. Şi-a aruncat un ochi
critic peste tot, dar n-a găsit nici cea mai mică greşeală. Toate erau la locul
lor, în ordine. Exact acolo unde ar fi trebuit să fie.
A deschis apoi sertarul comodei, a scos un cuţit scurt, cu un mâner de os.
Chipul ei era mândru şi încremenit. Cadaveric.
Casa s-a afundat în linişte. Era o linişte deplină, încât s-a auzit petala unei
lalele ofilite căzând pe masă.
Soarele, roşu ca sângele, se ascundea încet-încet în spatele acoperişurilor
caselor.
Tissaia de Vries s-a aşezat în fotoliul de la masă, a stins lumânările dintr-o
suflare, a aranjat încă o dată tocul care se întindea pieziş pe scrisoare, şi-a
tăiat venele de la mână.

Oboseala unei zile întregi pe drumuri şi impresiile acumulate s-au făcut

simţite. Jaskier s-a trezit şi şi-a dat seama că adormise în timpul istorisirii şi
că începuse să sforăie pe la mijlocul cuvântului. S-a mişcat şi era să cadă de
pe grămada de crengi. Geralt nu mai era lângă el şi nu mai echilibra
culcuşul prin contragreutate.
— Unde-am… şi-a dres vocea şi s-a aşezat. Unde-am rămas? O, la
magicieni… Geralt? Unde eşti?
— Aici, i-a răspuns vrăjitorul, abia vizibil în beznă. Continuă, te rog!
Vorbeai de Yennefer.
— Ascultă…
Poetul ştia foarte bine că nu avea nici cea mai mică intenţie să facă vreo
aluzie la persoana menţionată.
— Eu chiar nu…
— Nu minţi. Te cunosc.
— Dacă mă cunoşti atât de bine, s-a ofuscat trubadurul, ce naiba vrei să-ţi
spun? Ştiindu-mă ca pe un cal breaz, ar trebui să ştii de ce trec sub tăcere,
de ce nu repet zvonurile care mi-au ajuns la urechi! Şi ar trebui să ghiceşti
zvonurile şi de ce vreau să te ţin departe de ele!
— Que suecc’s?
Una dintre driadele care dormiseră lângă ei a sărit în sus, trezită de ridicarea
tonului.
1019
— Îmi pare rău, şi-a cerut iertare vrăjitorul în şoaptă. Şi pentru tine.
Felinarele verzi ale Brokilonului s-au stins, câteva mai pâlpâiau.
— Geralt, a rupt tăcerea Jaskier, tu zici mereu că stai deoparte, că nu-ţi
pasă… Până la urmă ea a început să te creadă. Te-a crezut atunci când ea şi
Vilgefortz au stârnit jocul ăsta…
— Destul! l-a întrerupt Geralt. Nicio vorbă în plus! Când aud cuvântul
„joc”, îmi vine să-i crap capul cuiva… A, dă-mi brişca, vreau să mă
bărbieresc.
— Acum? Încă e beznă…
— Niciodată nu-i beznă pentru mine. Sunt ciudat.
Când vrăjitorul i-a smuls din mână trăistuţa cu articole de toaletă şi s-a
îndreptat spre pârâu, Jaskier şi-a dat seama că nu mai e adormit deloc. Cerul
se limpezea deja, anunţând ivirea zorilor. S-a ridicat în picioare, a intrat în
pădure, ocolind cu grijă driadele, înghesuite una în cealaltă.
— Eşti de partea celor care au contribuit la asta?
S-a întors brusc. Driada sprijinită de trunchiul unui pin avea un păr argintiu,
vizibil chiar şi în semiobscuritatea zorilor.
— O imagine foarte urâtă, a continuat ea, încrucişându-şi braţele la piept.
Cineva care a pierdut tot. Ştii, cântăreţule, e interesant. La un moment dat,
mi se părea că n-ai cum să pierzi tot, că mai rămâne ceva. Întotdeauna.
Chiar şi în vremuri de dispreţ, în care naivitatea se poate răzbuna în cel mai
crud mod, n-ai cum să pierzi totul. Însă el… a pierdut vedre întregi de
sânge, posibilitatea de a merge normal, o parte dintre mişcările mâinii
stângi, spada de vrăjitor, femeia pe care a iubit-o, fiica recuperată ca prin
minune, credinţa… Ei bine, m-am gândit, dar ceva-ceva, la urma urmei, tot
trebuie să-i mai fi rămas. M-am înşelat. Nu i-a mai rămas nimic. Nici măcar
o brişcă.
Jaskier tăcea. Driada nu s-a mişcat.
— Te-am întrebat dacă ai contribuit la asta, a reluat ea după un răstimp. Dar
probabil că am întrebat fără niciun rost. E limpede că ai contribuit. E
limpede că eşti prietenul lui. Şi, dacă ai prieteni şi totuşi pierzi tot, e
limpede ca lumina zilei că prietenii sunt vinovaţi. Pentru ce-au făcut sau
pentru ce n-au făcut. Pentru că n-au ştiut ce e de făcut.
— Ce-aş fi putut? a îngăimat el. Ce-aş fi putut face?
— Nu ştiu, i-a răspuns driada.
— Nu i-am spus tot…
— Ştiu.
1020
— Nu sunt vinovat cu nimic.
— Ba da, eşti.
— Nu! Nu sunt…
A sărit în sus, trosnind crengile culcuşului. Geralt stătea lângă el,
ştergându-se pe faţă. Mirosea a săpun.
— Ce nu eşti? l-a întrebat el cu răceală. Curios, oare ce-ai visat? Că eşti o
broască? Calmează-te! Nu eşti. Că eşti un fraier? Ei, în cazul ăsta ar putea fi
un vis profetic.
Jaskier s-a uitat în jur. Erau singuri în poiană.
— Unde-i… Unde sunt?
— În lizieră. Pregăteşte-te, e timpul.
— Geralt, tocmai am discutat cu driada. Vorbea ca noi, fără accent şi mi-a
spus…
— Niciuna nu vorbeşte ca noi, fără accent. Ai visat, Jaskier. Suntem în
Brokilon. Aici poţi visa multe.

În lizieră îi aştepta o driadă solitară. Jaskier a recunoscut-o imediat – era

cea cu părul verde, care le adusese lumină noaptea şi încercase să-l
convingă să continue să cânte. Driada a ridicat mâna, ordonându-le să se
oprească. În cealaltă mână avea un arc cu o săgeată în coardă. Vrăjitorul şi-
a aşezat mâna pe umărul trubadurului şi l-a strâns cu forţă.
— Se întâmplă ceva? a şoptit Jaskier.
— Da. Stai calm şi nu mişca!
Ceaţa densă din Valea Curelei înăbuşea vocile şi sunetele, dar nu în aşa
măsură încât să-l împiedice pe Jaskier să audă susurul apei şi fornăitul
cailor. Călăreţii au trecut râul.
— Elfi, a presupus el. Scoia’tael? Se duc spre Brokilon, nu? Un comando
întreg…
— Nu, a murmurat Geralt, cu privirea pironită în ceaţă. Poetul ştia despre
sensibilitatea şi acuitatea neobişnuită a văzului şi auzului vrăjitorului, dar
nu putea să-şi dea seama dacă aprecia cu ochii sau cu urechile. Nu-i un
comando. Asta-i doar ce-a mai rămas dintr-un comando. Cinci sau şase
călare, trei cai fără călăreţi. Stai aici, Jaskier! Mă duc acolo.
— Gar’ean, i-a întâmpinat tăios driada cu părul verde, avertizându-i,
ridicând arcul. N’te va, Gwymbleidd! Ki’rin!
— Tbaess aep, Fauve, i-a răspuns neaşteptat de aspru vrăjitorul. M’aespar
que va’en, ell’ea? Te rog, trage! Dacă nu, taci şi nu încerca să mă sperii,
1021
pentru că nu mă mai poate speria nimic. Trebuie să vorbesc cu Milva
Barring şi nu mă las, chiar dacă-ţi place sau nu. Stai aşa, Jaskier!
Driada a lăsat capul în jos. Şi arcul.
Din negură s-au ivit nouă cai, iar Jaskier a observat că doar şase dintre ei
purtau călăreţi. A desluşit siluetele driadelor care ieşeau de prin desişuri
îndreptându-se spre punctul de întâlnire. A băgat de seamă că trei călăreţi
aveau nevoie de ajutor ca să descalece şi de sprijin ca să poată merge spre
copacii salvatori din Brokilon. Celelalte driade, ca nişte năluci, treceau
printre morile de vânt, prin luncă şi dispăreau în pâcla de deasupra Curelei.
Dinspre malul opus răzbăteau strigăte, nechezaturi de cai apropiindu-se,
plescăituri în apă. Poetului i s-a părut că a auzit şuieratul unei săgeţi. Dar nu
era sigur.
— I-au urmărit… a murmurat el. Fauve s-a întors, strângându-şi arcul cu
mâna.
— Cântă un cântec din-ăla, táedh, i-a strigat. N’teshaent a’minne, nu ăla cu
Ettariel. Cu dragoste, nu. Nu-i momentul. Acum e timpul să omorâm, da.
Un cântec din-ăla, da!
— Eu… a îngăimat el, nu sunt vinovat de ce se întâmplă…
Driada a tăcut o clipă, privind într-o parte.
— Nici eu, a spus ea şi s-a îndepărtat repede spre desişuri.
Vrăjitorul s-a întors înainte de a se scurge o oră. Ducea doi cai înşeuaţi:
Pegaz şi o iapă murgă. Caparasonul iepei avea urme de sânge.
— E un cal elf, nu? De-al celor care au trecut râul?
— Da, a confirmat Geralt, cu chipul şi vocea schimbate şi străine. E o iapă
de-ale elfilor. Însă deocamdată o să-mi slujească mie. Iar când o să am
ocazia, o s-o schimb cu un cal care să poată căra răniţi, iar dacă vreunul
cade, să stea lângă el. Iapa asta n-a fost învăţată.
— Plecăm de-aici?
— Tu pleci, i-a dat vrăjitorul frâiele lui Pegaz. Drum bun, Jaskier! Driadele
o să te însoţească vreo două mile pe râu ca să nu cazi în mâinile soldaţilor
din Brugge, care probabil se învârtesc în continuare pe malul celălalt.
— Şi tu? Tu rămâi aici?
— Nu. Nu rămân.
— Ai aflat ceva. De la Veveriţe. Ai aflat despre Ciri, nu?
— Drum bun, Jaskier!
— Geralt… Ascultă-mă…
— Ce-ar trebui să ascult? a strigat vrăjitorul şi s-a poticnit brusc. Eu, la
1022
urma urmei… nu pot s-o las în voia sorţii. E singură… Nu poate sta
singură, Jaskier. Nu înţelegi asta. Nimeni nu înţelege, dar eu ştiu. Dacă e
singură, o să păţească… Ce-am păţit şi eu demult… Nu înţelegi…
— Înţeleg. Şi de asta merg cu tine.
— Ai înnebunit. Ştii încotro mă duc?
— Ştiu. Geralt, eu… Nu ţi-am spus tot. Sunt… mă simt vinovat. N-am
făcut nimic, n-am ştiut ce să fac… Dar acum ştiu. Vreau să merg cu tine.
Vreau să te însoţesc. Nu ţi-am spus… despre Ciri, despre zvonurile care
circulă. M-am întâlnit cu nişte prieteni din Kovir care au auzit la rândul lor
raportul ambasadorilor întorşi din Nilfgaard… Mă gândesc că zvonurile
alea au ajuns şi până la Veveriţe. Că ai aflat tot de la elfii care au trecut
Cureaua. Dar lasă-mă… aş vrea… Să-ţi spun…
Vrăjitorul tăcea de mult, lăsându-şi braţele neputincioase în jos.
— Pe cai! a zis el în cele din urmă cu o voce schimbată. O să-mi povesteşti
pe drum.

În dimineaţa aceea, în palatul Loc Grim, reşedinţa de vară a împăratului, era

o forfotă neobişnuită. Cu atât mai neobişnuită cu cât agitaţiile, emoţiile şi
entuziasmul nu le stăteau în caracter nobililor nilfgaardieni, care considerau
că exteriorizarea îngrijorărilor sau a emoţiilor era un semn de imaturitate.
Un astfel de comportament era tratat cu atâta dispreţ şi repulsie de nobilii
nilfgaardieni, încât până şi tineretul imatur se sfia să dea dovadă de
îngrijorare sau entuziasm, deşi aproape nimeni nu se aştepta la un
comportament decent de la ei.
În dimineaţa aceea, însă, în Loc Grim nu era niciun tânăr. În Loc Grim,
tinerii n-aveau ce să caute. Vasta sală a tronului din palat era ticsită cu
nobili rigizi şi serioşi, cavaleri şi curteni, toţi îmbrăcaţi la fel, în negrul
ceremonial de la Curte, animat doar de gulerele şi manşetele albe. Bărbaţii
erau însoţiţi de câteva dudui, dar la fel de serioase şi rigide, cărora li se
permitea să-şi lumineze negrul ţinutelor cu nişte bijuterii modeste. Toată
lumea se prefăcea că este demnă, serioasă şi rigidă. Dar toţi erau incredibil
de entuziasmaţi.
— Se spune că e urâtă. Slabă şi urâtă.
— Dar se pare că are sânge albastru.
— Nelegitim?
— Nicidecum. Legitim.
— Aşadar, va urca la tron?
1023
— Dacă aşa hotărăşte împăratul…
— La naiba, ia uitaţi-vă numai la Ardal aep Dahy şi la prinţul de Wett… Ce
mutre acre au… Parc-au băut oţet…
— Mai încet, conte… Te miri de mutrele lor? Dacă se adeveresc zvonurile,
Emhyr o să-i plesnească peste obraz pe cei din vechile familii. O să-i
umilească…
— Zvonurile nu se adeveresc. Împăratul nu se însoară cu rătăcita asta! Nu
poate aşa ceva…
— Emhyr poate orice. Ai grijă ce vorbeşti, baroane! Atenţie la ce scoţi pe
gură! Au mai fost unii care au susţinut că Emhyr nu putea face una sau alta.
Şi au sfârşit pe eşafod.
— Umblă vorba că a semnat deja un decret privind renta ei. Trei sute de
grivne, vă daţi seama!
— Şi titlul de prinţesă. A văzut-o cineva pân-acum?
— De cum a sosit, a fost luată sub protecţia contesei Liddertal, iar casa a
fost înconjurată de gardieni.
— I-a fost încredinţată contesei ca s-o deprindă pe băieţoasă cu bunele
maniere. Cică prinţesa ta se poartă ca o fată de la ţară…
— Ce-i de mirare? Vine din Nord, din Cintra barbară…
— Zvonurile despre însurătoarea lui Emhyr nu sunt prea întemeiate. Nu,
nu, e absolut imposibil. Împăratul o va lua de nevastă pe mezina lui Wett,
cum era stabilit. Nu se însoară cu uzurpatoarea asta!
— E timpul să se însoare cu cineva. Din pricina dinastiei… E timpul să
avem un mic arhiduce…
— N-are decât să se însoare, dar nu cu vagaboanda asta!
— Mai încet, nu te aprinde! Vă asigur, stimabililor, că nu se înfăptuieşte o
asemenea uniune. Care ar fi scopul unei asemenea căsătorii?
— Asta-i politica, contesă. Suntem într-un război. O asemenea uniune ar
avea o importanţă strategică şi politică… Dinastia din care provine prinţesa
are titluri legale şi drepturi feudale asupra pământurilor din Yarra de Jos.
Dacă ar deveni consoarta împăratului… Ha, ar fi o mişcare excelentă. Ia
priviţi numai acolo, spre ambasadorii regelui Esterad, cum şuşotesc…
— Deci susţii această rudenie ciudată, nu, prinţe? Poate chiar l-ai sfătuit pe
Emhyr?
— Treaba mea, margrafule, ce susţin şi ce nu. Cât despre hotărârea
împăratului, nu te-aş sfătui s-o pui la îndoială.
— Aşadar, a luat deja o hotărâre?
1024
— Nu cred.
— Dar te înşeli.
— Ce vrei să spui, cucoană?
— Emhyr a alungat-o de la curte pe baroneasa Broinne. I-a poruncit să se
întoarcă la soţul ei.
— A rupt-o cu Dervla Tryffin Broinne? Nu se poate! Dervla era preferata
lui de trei ani…
— Dacă-ţi spun! A alungat-o de la curte.
— E adevărat. Cică Dervla cu Părul de Aur a făcut o panaramă… Patru
gardieni au pus-o cu forţa într-o căruţă…
— Soţul ei e fericit…
— Mă îndoiesc.
— Pentru Marele Soare! Emhyr s-a despărţit de Dervla? S-a despărţit de ea
pentru vagaboanda asta? Pentru sălbatica asta de la miazănoapte?
— Mai încet… Mai încet, la naiba…
— Cine îl sprijină? Ce partid îl susţine?
— Mai încet, v-am rugat.
— Se uită la noi… Fata asta… Pardon, prinţesa… Pare urâtă… Când o s-o
vadă împăratul…
— Adică încă n-a văzut-o?
— N-a avut vreme. A venit de la Dam Ruach acum un ceas.
— Lui Emhyr nu i-au plăcut niciodată urâtele. Aine Dermott… Clara aep
Gwydolyn Gor… Iar Dervla Tryffin Broinne este o adevărată frumuseţe…
— Poate că şi vagaboanda asta o să se facă mai frumoasă, cu timpul…
— Când o s-o spele? Prinţesele de la miazănoapte se spală mai rar…
— Nu vă jucaţi cu vorbele. Vorbeşti, poate, despre viitoarea soţie a
împăratului…
— E încă un copil. N-are mai mult de paisprezece ani.
— Repet, ar fi o uniune politică… Pur formală…
— Dacă ar fi aşa, Dervla cu Părul de Aur ar rămâne la Curte. Vagaboanda
din Cintra s-ar aşeza politic şi formal pe tron, alături de Emhyr… Dar la
lăsarea serii Emhyr ar lăsa-o să se joace cu mitra şi giuvaierurile coroanei,
iar el s-ar duce în dormitorul Dervlei… Cel puţin până când mucoasa ar
atinge vârsta la care ar putea naşte în siguranţă.
— Mda… Ar fi ceva. Cum o cheamă pe această… prinţesă?
— Xerella sau ceva de genul.
— Nu, nu-i adevărat. Este… Zirilla. Da, parcă Zirilla.
1025
— Un nume barbar.
— Mai încet, la naiba…
— Şi mai multă seriozitate. Vă purtaţi ca nişte plozi!
— Aveţi grijă de cuvinte! Vedeţi să nu fie luate drept jignitoare!
— Dacă ai nevoie de satisfacţie, ştii unde să mă cauţi, margrafule!
— Mai încet! Linişte! Împăratul…
N-a fost nevoie ca dregătorul să facă vreun efort. A fost suficientă o
lovitură de baston în podea, iar capetele împodobite cu berete negre ale
cavalerilor şi nobililor s-au plecat precum trestiile clătinate de vânt. În sala
tronului s-a făcut linişte, astfel încât vocea dregătorului nu trebuia să se
ridice prea mult.
— Emhyr var Emreis, Deithwen Addan yn Carn aep Monrudd!
Vâlvătaia Albă care dansează pe Tumulii Vrăjmaşilor a intrat în sală. A
traversat-o de-a lungul şirului format din nobilii de la Curte, în pasul său
sprinţar, fluturându-şi energic mâna dreaptă. Îmbrăcămintea sa neagră nu se
deosebea de cea a curtenilor, cu excepţia lipsei gulerului. Părul întunecat al
împăratului, nepieptănat ca de obicei, era susţinut de o diademă de aur
îngustă şi drăguţă, la gât îi strălucea pandantivul imperial.
Emhyr s-a aşezat destul de neglijent pe tronul de pe postament, şi-a sprijinit
cotul pe cotieră şi bărbia în palmă. Nu şi-a aruncat piciorul peste cealaltă
cotieră a tronului, ceea ce însemna că ceremonia poate continua. Niciunul
dintre capetele plecate nu s-a ridicat nici măcar cu un centimetru.
Împăratul şi-a dres vocea, fără să-şi schimbe poziţia. Curtenii au răsuflat şi
s-au îndreptat. Dregătorul a lovit din nou podeaua cu bastonul.
— Cirilla Fiona Elen Riannon, regina Cintrei, prinţesă de Brugge şi ducesă
de Sodden, moştenitoare a Inis Ard Skellig şi Inis An Skellig, suzerană în
Attre şi Abb Yarra!
Toţi ochii s-au întors spre uşă, unde stătea înaltă şi demnă Stella Congreve,
contesă de Liddertal. Iar lângă contesă se afla posesoarea tuturor titlurilor
impresionante menţionate anterior. Subţire, cu părul drept, nespus de
palidă, uşor cocoşată, într-o rochie lungă, albastră. Într-o rochie în care se
părea că se simţea neplăcut şi incomod.
Emhyr Deithwen s-a îndreptat în tron şi curtenii au făcut imediat într-o
reverenţă adâncă. Stella Congreve a împins-o imperceptibil pe fata cu părul
deschis, ambele au defilat de-a lungul şirului de nobili înclinaţi,
reprezentanţi ai primelor familii din Nilfgaard. Fata trecea rigid şi ezitant. O
să se împiedice, s-a gândit contesa.
1026
Cirilla Fiona Elen Riannon s-a împiedicat.
Urâţică şi slăbănoagă, s-a gândit contesa, apropiindu-se de tron. Bleagă, şi
nu prea isteaţă. Dar o să fac eu din ea o frumuseţe. O să izbutesc să fac eu
din ea o regină, Emhyr, aşa cum mi-ai poruncit.
Vâlvătaia Albă a Nilfgaardului le urmărea de la înălţimea tronului său. Ca
de obicei, ochii îi erau uşor întredeschişi, iar umbra unui zâmbet
batjocoritor îi dansa pe buze.
Regina Cintrei s-a împiedicat din nou. Împăratul şi-a pus cotul pe cotiera
tronului, şi-a sprijinit obrazul în palmă. Zâmbea. Stella Congreve era destul
de aproape ca să recunoască acel zâmbet. A înlemnit de spaimă. Ceva nu e
în regulă, s-a gândit îngrozită, ceva nu e în regulă. O să cadă capete. Pe
Marele Soare, o să cadă capete…
Şi-a venit în fire, a făcut o reverenţă, forţând-o şi pe fată să se încline.
Emhyr var Emreis nu s-a ridicat de pe tron. Doar şi-a plecat uşor capul.
Curtenii şi-au ţinut respiraţia.
— Regină! a declamat Emhyr.
Fata şi-a plecat capul spăsită. Împăratul nu se uita la ea. Se uita la
nobilimea adunată în sală.
— Regină, a repetat el, sunt bucuros să-ţi urez bun-venit în palatul meu şi
în ţara mea! îţi dau cuvântul meu imperial că se apropie ceasul la care îţi vei
recupera toate titlurile şi pământurile pe care le-ai moştenit pe drept şi care
îţi aparţin fără putinţă de tăgadă. Uzurpatorii care domnesc peste
meleagurile tale au pornit un război cu mine. M-au atacat, susţinând că-ţi
apără drepturile şi cauzele. Să ia la cunoştinţă întreaga lume: nu lor, ci mie
mi-ai cerut ajutor. Să afle toată lumea că aici, în ţara mea, te bucuri de
onoarea şi numele regelui, în timp ce printre duşmanii mei ai fost doar
surghiunită. Să afle toată lumea că în ţara mea eşti în siguranţă, în timp ce
vrăjmaşii mei nu numai că ţi-au negat coroana, dar au încercat şi să-ţi pună
viaţa în primejdie.
Privirea împăratului Nilfgaardului s-a oprit pe trimisul lui Esterad Thyssen,
regele Kovirului, şi pe ambasadorul lui Niedamir, regele Ligii din
Hengfors.
— Să ia la cunoştinţă toată lumea adevărul, inclusiv regii, care păreau că nu
ştiu de partea cui e dreptatea. Şi toată lumea să afle că o să ţi se dea ajutor.
Vrăjmaşii tăi şi ai mei vor fi învinşi. În Cintra, în Sodden şi Brugge, în
Attre, în Insulele Skellige şi la gura de vărsare a Yarrei va fi din nou pace,
iar tu vei sta pe tron, spre bucuria oamenilor tăi şi a tuturor iubitorilor de
1027
dreptate.
Fata în rochie albastră a coborât capul şi mai jos.
— Până atunci, a continuat Emhyr, vei fi tratată în ţara mea cu tot respectul
de mine şi de toţi oamenii mei. Şi, pentru că în împărăţia ta încă arde
flacăra războiului, în semn de onoare, respect şi prietenie din partea
Nilfgaardului, îţi dau titlul de prinţesa Rowan i Ymlac, domniţă a castelului
Dam Rowan, unde te vei duce chiar de-acum în aşteptarea unor vremuri
mai paşnice şi mai fericite.
Stella Congreve s-a stăpânit, n-a lăsat nici cea mai mică urmă de uimire să-i
apară pe chip. N-o s-o ţină cu el, s-a gândit ea, o trimite la Dam Rowan, la
capătul lumii, unde nu se duce niciodată. Aparent, n-are de gând s-o
curteze, nu se gândeşte să se căsătorească prea curând. Se pare că nici nu
vrea s-o vadă. Atunci de ce s-a mai descotorosit de Dervla? Ce se petrece
aici?
A tresărit, a apucat-o repede de mână pe prinţesă. Audienţa se terminase.
Când au părăsit camera, împăratul nici nu s-a uitat la ele. Curtenii se
înclinau.
Când au plecat, Emhyr var Emreis şi-a aruncat piciorul pe cotiera tronului.
— Ceallach, a spus el, la mine!
Postelnicul s-a oprit la distanţa impusă de protocol, aplecându-se ca un arc.
— Mai aproape! l-a îndemnat Emhyr. Vino mai aproape, Ceallach! Vreau
să vorbim încet. Şi ce-ţi spun să-ţi fie doar pentru urechile tale.
— Înălţimea Voastră…
— Ce mai avem astăzi?
— Acceptarea scrisorilor de acreditare şi acordarea exequatur oficial
ambasadorului regelui Esterad din Kovir, i-a răspuns pe nerăsuflate
postelnicul. Numirea de guvernatori, prefecţi şi palatini în noile Provincii şi
Palatinate. Aprobarea titlului de conte şi apanajele pentru…
— Îi vom acorda exequatur şi îl vom primi în audienţă. Celelalte rămân pe
mâine.
— Da, Înălţimea Voastră.
— Spune-i vicecontelui Eiddon şi Skellen să fie în bibliotecă imediat după
audienţa ambasadorului. În secret. Şi tu să fii acolo! Şi adu-l şi pe
magicianul ăla vestit al tău… Cum îl cheamă?
— Xarthisius, Înălţimea Voastră. Locuieşte într-un turn din afara oraşului…
— Nu mă interesează locuinţa lui. Trimite pe cineva după el, să mi-l aducă
în sălile mele. În linişte, fără tam-tam, în secret.
1028
— Înălţimea Voastră… Ar fi înţelept ca astrologul ăsta…
— Am poruncit, Ceallach.
— Aşa e.
Trecuseră trei ore, toţi cei chemaţi s-au întâlnit în biblioteca imperială.
Apelul nu l-a surprins pe Vattier de Rideaux, vicecontele Eiddonului.
Vattier era şeful serviciului de informaţii militare. Emhyr îl chema frecvent
pe Vattier – la urma urmei erau vremuri de război. Apelul nu l-a surprins
nici pe Stefan Skellen, poreclit Huhurezul, care îndeplinea funcţia de
comisar pe lângă împărat, specializat în servicii şi sarcini speciale. Pe
Huhurez nu-l surprindea nimic niciodată.
A treia persoană chemată a fost extrem de surprinsă de apel. Cu atât mai
mult cu cât împăratul i s-a adresat mai întâi ei.
— Maestre Xarthisius!
— Maiestatea Voastră imperială…
— Trebuie să aflu unde-şi duce veacul o anumită persoană. O persoană
dispărută sau ascunsă. Poate e prizonieră. Magicienii pe care i-am năimit au
dat greş. Pricepi?
— La ce distanţă se află… se poate afla această persoană?
— Dacă aş fi ştiut, n-aş fi avut nevoie de magiile tale.
— Iertare, Înălţimea Voastră imperială… tremura astrologul. Problema este
că o distanţă prea mare împiedică astrologia, practic exclude… hââm,
hââm… Iar dacă această persoană se află sub protecţie magică… pot
încerca, dar…
— Pe scurt, maestre!
— Am nevoie de timp… şi de ingrediente pentru farmece… Dacă
conjuncţia stelelor e favorabilă, atunci… hââm, hââm… Înălţimea Voastră
imperială, ce-mi cereţi nu-i lesne de înfăptuit… Am nevoie de timp…
Încă puţin şi Emhyr o să poruncească să-l tragă în ţeapă, s-a gândit
Huhurezul. Dacă magicianul nu se opreşte din bâlbâit…
— Maestre Xarthisius, l-a întrerupt împăratul, neaşteptat de politicos, chiar
amabil, vei avea la dispoziţie tot ce-ţi trebuie. Şi timp. În limitele decenţei.
— O să fac tot ce-mi stă în putinţă, i-a spus astrologul. Dar pot determina
doar localizarea aproximativă… Adică o regiune sau o anumită rază…
— Ce?
— Astrologia… icnea Xarthisius. La distanţe mari, astrologia permite doar
localizarea aproximativă… Cu o toleranţă nu chiar neglijabilă… Cu
toleranţă foarte mare. Chiar nu ştiu dacă o să izbutesc…
1029
— O să izbuteşti, maestre, a spus împăratul, iar ochii lui întunecaţi îi
străluceau ameninţător. Am mare încredere în priceperea ta. Cât despre
toleranţă, cu cât va fi mai mică a ta, cu atât va fi mai mare a mea.
Xarthisius s-a făcut mic.
— Trebuie să ştiu exact data de naştere a persoanei, s-a bâlbâit. Pe cât
posibil, şi ora… Ar fi, de asemenea, important un obiect care aparţine acelei
persoane…
— Părul, a spus Emhyr calm. Poate fi părul?
— Oooo! s-a bucurat astrologul. Păr! Mi-ar prinde tare bine… A, dacă s-ar
putea şi ceva fecale sau urină…
Ochii lui Emhyr s-au strâns primejdios, iar magicianul s-a aplecat şi mai
mult, într-o reverenţă foarte adâncă.
— Cu mare umilinţă vă cer iertare, Înălţimea Voastră imperială… a
îngăimat el. Te rog să mă iertaţi… Înţeleg… Da, părul e de-ajuns… E de-
ajuns… Când pot să-l iau?
— Îţi va fi înmânat astăzi, odată cu data şi ora naşterii. Maestre, nu te mai
reţin. Întoarce-te în turn şi începe să urmăreşti constelaţiile.
— Fie ca Marele Soare să aibă grijă de imperiul tău…
— Bine, bine. Poţi pleca.
Acum ne-a venit rândul, s-a gândit Huhurezul. Oare ce ne aşteaptă?
— Pe toţi aceia, a spus răspicat împăratul, care scot vreo vorbă despre ce se
va spune din acest moment, îi aşteaptă sfârtecarea. Vattier!
— Ascult, Înălţimea Voastră.
— Cum, pe ce drum, a ajuns aici… prinţesa? Cine a fost implicat în asta?
— Din cetatea Nastrog, a răspuns şeful serviciilor de informaţii încreţindu-
şi fruntea, au escortat-o gărzile Înălţimii Voastre, conduse de…
— Nu te-am întrebat asta, la naiba! De unde a venit fata în Nastrog, în
Verden? Cine a adus-o în cetate? Cine e comandant acolo acum? E cel de la
care a venit raportul? Te pomeneşti că Godyvron?
— Godyvron Pitcairn, i-a răspuns Vattier de Rideaux repede. A fost în mod
clar informat despre misiunea lui Rience şi a contelui Cahir aep Ceallach.
La trei zile după evenimentele de pe insula Thanedd, şi-au făcut apariţia
două persoane în Nastrog. Mai exact, un om şi un semielf. Pretinzând că
acţionează la ordinele lui Rience şi Graf Cahir, ei i-au predat-o pe prinţesă
lui Godyyron.
— Aha, a zâmbit împăratul, iar Huhurezul a simţit un fior rece pe şira
spinării. Vilgefortz îmi făgăduise că o va prinde pe Cirilla pe Thanedd.
1030
Rience îmi garantase acelaşi lucru. Cahir Mawr Dyffryn aep Ceallach
primise ordine clare. Şi se pare că la Nastrog, peste râul Yarra, la trei zile
după scandalul de pe insulă, Cirilla nu-i adusă nici de Vilgefortz, nici de
Rience, nici de Cahir, ci de un om şi un semielf. Lui Godyyron, bineînţeles,
nu i-a trecut prin cap să-i aresteze pe amândoi?
— Nu. Să fie pedepsit, Înălţimea Voastră?
— Nu.
Huhurezul a înghiţit în sec. Emhyr tăcea, îşi freca fruntea, diamantul imens
din inelul său strălucea ca o stea. După un moment, împăratul şi-a ridicat
capul.
— Vattier!
— Înălţime?
— Toţi subordonaţii să fie pe picior de plecare! Le poruncesc să-i prindă pe
Rience şi pe contele Cahir. Presupun că amândoi se află în zone care
deocamdată n-au fost ocupate de trupele noastre. O să te foloseşti de
Scoia’tael sau de elfii reginei Enid. Amândoi închişi în Dam Ruach şi
schingiuiţi.
— Ce să-i întrebăm, înălţimea Voastră? a mijit ochii Vattier de Rideaux,
prefăcându-se că nu bagă de seamă paloarea care îi acoperise chipul
postelnicului Ceallach.
— Nimic. Mai târziu, când se înmoaie un pic, îi întreb eu, personal.
Skellen!
— Porunciţi!
— De îndată ce turta asta dulce de Xarthisius… Dacă bâlbâitul ăsta
izbuteşte să afle ce i-am poruncit… pui la cale căutarea anumitei persoane
pe teritoriul indicat. O să primeşti descrierea. Nu exclud faptul că astrologul
o să ne indice un teritoriu asupra căruia avem putere, apoi îi mobilizezi pe
toţi cei responsabili pentru teritoriul respectiv. Întregul aparat civil şi
militar. Asta înainte de toate. Ai înţeles?
— Înţeles. Pot să…
— Nu, nu poţi. Stai şi ascultă, Huhurezule! Xarthisius probabil că n-o să
găsească nimic. Persoana pe care i-am spus s-o caute se află probabil pe un
teritoriu străin şi sub protecţie magică. Pun capul că se află în acelaşi loc ca
prietenul nostru dispărut ca prin minune, magicianul Vilgefortz Roggeveen.
Prin urmare, Skellen, vei forma şi pregăti un detaşament special, pe care îl
vei comanda personal. Alege-ţi oameni dintre cei mai buni. Trebuie să fie
gata pentru orice… şi descurcăreţi. Asta înseamnă să nu se teamă de magie.
1031
Huhurezul a ridicat din sprâncene.
— Detaşamentul, a continuat Emhyr, va avea sarcina de a ataca şi de a
controla ceva ce deocamdată mi-e necunoscut mie, întrucât probabil e bine
apărat şi bine camuflat, ascunzătoarea lui Vilgefortz, fostul nostru prieten şi
aliat.
— Înţeleg, a răspuns Huhurezul impasibil. În privinţa persoanei căutate, pe
care probabil o s-o găsim acolo, bănuiesc că nu trebuie să ne atingem de
niciun fir de păr de-al ei, nu?
— Bine bănuieşti!
— Dar de-al lui Vilgefortz?
— De-al lui puteţi să vă atingeţi, a zâmbit împăratul crud. Lui chiar ar
trebui să-i cadă o dată pentru totdeauna. Cu tot cu capul. La fel şi celorlalţi
magicieni, pe care o să-i găsiţi în ascunzătoare. Fără excepţii.
— Am înţeles. Cine va avea grijă să găsească ascunzătoarea lui Vilgefortz?
— Tu, Huhurezule.
Stefan Skellen şi Vattier de Rideaux au schimbat o privire. Emhyr s-a
afundat în tron.
— Este totul clar? Atunci… Ce este, Ceallach?
— Înălţimea Voastră, a icnit postelnicul, de care nu părea să-i pese
nimănui, vă implor, aveţi milă…
— Nu există milă pentru trădători. Nu există milă pentru cei care se
împotrivesc voinţei mele.
— Cahir… Fiul meu…
— Fiul tău… Emhyr şi-a îngustat ochii. Nu ştiu deocamdată ce vină a avut
fiul tău. Aş vrea să cred că vina lui stă doar în prostie şi neputinţă, nu în
trădare. Dacă e aşa, o să fie decapitat, nu tras pe roată.
— Înălţimea Voastră! Cahir nu e trădător… Cahir n-a putut…
— Destul, Ceallach, nu mai vorbi! Vinovaţii o să fie pedepsiţi. Au încercat
să mă înşele şi asta n-o pot ierta. Vattier, Skellen, într-un ceas o să primiţi
ordine şi autorizaţiile iscălite şi imediat vă apucaţi de treabă. Şi încă ceva:
nu cred că mai e cazul să adaug că fata pe care tocmai aţi văzut-o în sala
tronului trebuie să rămână pentru toţi Cirilla, regina Cintrei şi prinţesa de
Rowan. Pentru toţi. Poruncesc ca această chestiune să fie tratată ca secret
de stat şi problemă de cea mai mare importanţă naţională.
Toţi îl priveau uimiţi pe împărat. Deithwen Addan yn Carn aep Morvudd a
zâmbit uşor.
— Dar chiar nu pricepeţi? În loc de adevărata Cirilla din Cintra, mi-au
1032
trimis nu ştiu ce zdreanţă. Pesemne că trădătorul a sperat că n-o s-o
recunosc. Dar eu o cunosc bine pe adevărata Ciri. O s-o recunosc şi la
capătul lumii şi în bezna iadului.

1033
E o mare taină faptul că inorogul, deşi tare timid şi temător de
oameni, dacă întâlneşte în cale vreo duduie care nu a avut de-a face
cu vreun bărbat în viaţa ei, o să alerge spre ea, o să îngenuncheze şi,
fără teamă, o să-i pună capul în poală. Se pare că în vremurile de
mult apuse au trăit asemenea fecioare care au folosit această
cunoaştere în anumite scopuri. Au trăit ani buni în feciorie şi
înfrânare pentru a le sluji vânătorilor drept momeală pentru inorogi.
În curând însă s-a dovedit că inorogul se duce doar la fecioarele
tinere, nicidecum la cele mai bătrâne. Fiind o fiară înţeleaptă,
inorogul înţelege fără îndoială că e vorba despre un lucru care,
dincolo de măsura virginităţii, e dubios şi contrar naturii.
Physiologus

1034
 6
A trezit-o zăpuşeala. Dogoarea care-i frigea pielea ca un fier încins a făcut-
o să-şi vină în fire. Nu putea să-şi mişte capul, o ţinea ceva. S-a răsucit şi a
urlat de durere, simţind că-i plesneşte pielea şi că-i pocneşte tâmpla. Şi-a
deschis ochii. Piatra pe care îşi odihnea capul era maro de la sângele
coagulat şi uscat. Şi-a atins tâmpla, simţind sub degete o crustă dură,
crăpată. Crusta se lipise de piatră şi i s-a smuls când şi-a mişcat capul,
permiţându-i sângelui şi plasmei să curgă. Ciri a tuşit, şi-a curăţat gâtul, a
scuipat nisipul şi saliva groasă şi lipicioasă. S-a ridicat pe coate, apoi s-a
aşezat şi s-a uitat în jur.
Se afla în mijlocul unei întinderi de piatră de un roşu-cenuşiu, brăzdate de
ravene şi falii, presărate cu movile de pietre sau cu stânci uriaşe cu forme
bizare. Deasupra nivelului obişnuit, la înălţime foarte mare, era un soare
arzător, imens, de aur, care îngălbenise întregul cer, distorsionând
vizibilitatea cu strălucirea sa orbitoare şi cu tremurul aerului.
Unde sunt?
Şi-a pipăit cu grijă tâmpla rănită şi umflată. O durea. O durea foarte rău.
Cred că am făcut nişte tumbe serioase, a dedus, cred că am fost trântită la
pământ. Dintr-odată i-au căzut ochii pe hainele zdrenţuite şi sfâşiate, şi-a
descoperit noi zvâcniri de durere: în şira spinării, la umeri, în braţe, la
şolduri. În cădere, praful, nisipul şi pietricelele ascuţite îi intraseră peste tot:
în păr, în urechi, în gură, precum şi în ochii care îi ardeau în cap şi îi
lăcrimau. Palmele şi coatele o frigeau, jupuite de piele.
Încet-încet, a întins picioarele şi a gemut din nou, căci genunchiul stâng
răspundea la fiecare mişcare cu o durere atroce. Şi l-a mângâiat prin pielea
intactă a pantalonilor, dar n-a simţit nicio umflătură. Când respira, simţea
un junghi de rău-augur în coaste, iar încercarea de a-şi înclina corpul
aproape că i-a smuls un strigăt, străpunsă de un spasm ascuţit, apărut în
partea inferioară a spatelui. M-am cam zdrelit, s-a gândit în sinea ei. Dar
cred că nu mi-am rupt nimic. Dacă-mi rupeam oasele, mă durea mai rău.
Sunt întreagă, doar un pic cam zdruncinată. O să pot să mă ridic. Şi o să
mă ridic.
Încet, cu mişcări măsurate, şi-a luat poziţia, în genunchi, încercând să-şi
protejeze genunchiul rupt. Apoi s-a aşezat în patru labe, gemând, icnind şi

1035
oftând. În cele din urmă, după un răstimp care i s-a părut o veşnicie, s-a
ridicat. Doar atât cât să aibă de unde să se prăbuşească greoi pe pietre,
pentru că o ameţeală i-a şi întunecat vederea şi i-a tăiat picioarele imediat.
Simţind un val brusc de greaţă, s-a aşezat pe-o parte. Pietrele înfierbântate
frigeau ca nişte cărbuni încinşi.
— N-o să mă ridic… s-a tânguit. Nu pot… o să mă ardă soarele…
În cap îi pulsa o durere surdă, sâcâitoare şi de neoprit. Fiecare mişcare făcea
să-i crească durerea, aşadar Ciri s-a oprit din mişcare. Şi-a acoperit capul cu
braţul, dar arşiţa a devenit în curând insuportabilă. A înţeles că trebuie să
scape de ea. Învingând rezistenţa copleşitoare a trupului său suferind,
strângându-şi ochii din cauza durerii atroce din tâmple, s-a târât în patru
labe spre o stâncă mai mare, sculptată de vânt în formă de ciupercă ciudată,
a cărei pălărie diformă schiţa o umbră la bază. S-a ridicat ghem, tuşind şi
smiorcăindu-se.
A zăcut acolo multă vreme, până când soarele rătăcind pe cer a cuprins-o
iar cu focul său direct de deasupra. S-a mutat în cealaltă parte a stâncii, doar
pentru a-şi da seama că nu-i foloseşte la nimic. Soarele se afla la zenit,
ciuperca de piatră, practic, nu mai avea nicio umbră. Îşi apăsa cu mâinile
tâmplele, care îi explodau de durere.
A trezit-o un tremur care i-a scuturat tot trupul. Bulgărele de foc al soarelui
îşi pierduse strălucirea orbitoare. Acum, fiind mai jos, atârnând peste
stâncile zimţate, era portocaliu. Zăpuşeala se mai înmuiase.
Ciri s-a aşezat cu greu, s-a uitat în jur. Durerea de cap o mai lăsase, n-o mai
orbea. A dus mâna la cap şi a descoperit că arşiţa îi arsese şi îi uscase crusta
de la tâmplă, transformând-o într-o coajă tare, netedă. Cu toate acestea, tot
corpul îi era plin de răni şi vânătăi, părea că nu mai era niciun petic sănătos
pe el. Şi-a dres vocea, nisipul îi scrâşnea în dinţi, a încercat să-l scuipe. Fără
niciun rezultat. S-a sprijinit de stânca în formă de ciupercă, încă fierbinte de
la soare. Parcă nu mai arde aşa tare, şi-a spus ea. Acum, când soarele
apune, este mai uşor de îndurat şi în curând…
În curând se lasă seara.
S-a cutremurat. Unde naiba sunt? Cum pot să ies de aici? Pe unde? Încotro
să mă duc? Poate că e mai bine să nu mă mişc, să aştept până o să mă
găsească? O să mă caute. Geralt. Yennefer. N-o să mă lase singură…
A încercat să scuipe din nou şi nu a izbutit. Atunci a înţeles.
Setea.
Şi-a amintit. Şi atunci, în timpul fugii, era însetată. Sub şaua calului negru
1036
pe care îl călărea, scăpând din Turnul Pescăruşului, era o ploscă de lemn, îşi
amintea exact. Dar nu putea să se oprească nici să o ridice, nici s-o ducă la
gură, nu avea timp. Iar acum nu mai era nicio ploscă. Acum nu mai era
nimic. Nimic altceva decât pietre ascuţite şi încinse, decât o crustă la
tâmplă care îi trăgea pielea, decât durerea cuibărită în trup şi uscăciunea din
gâtlej, pe care nu şi-o putea alina nici măcar înghiţindu-şi saliva.
Nu pot să rămân aici. Trebuie să mă duc după apă. Dacă nu găsesc apă, o
să mor.
A încercat să se ridice, zdrelindu-şi degetele de ciuperca de piatră. S-a
ridicat în picioare. A făcut un pas. Şi cu o zgâlţâială s-a prăbuşit în patru
labe şi s-a încordat într-un spasm uscat, de vomă.
A fost prinsă de crampe şi de o ameţeală atât de puternică încât a trebuit să
se întindă din nou.
Sunt sleită. Şi singură. Din nou. Toată lumea m-a trădat, m-a părăsit, m-a
lăsat baltă. Aşa cum a fost atunci…
Ciri a simţit cum o sugrumă nişte gheare invizibile, cum i se contractă
muşchii maxilarelor, cum încep să-i tremure buzele crăpate. Nu-i nimic pe
lume mai jalnic decât o magiciană plângând, îşi amintea cuvintele lui
Yennefer. Dar… nimeni nu mă vede aici… nimeni…
Strânsă ghem sub ciuperca de piatră, s-a pus pe plâns, s-a cufundat într-un
plânset uscat, sfâşietor. Fără lacrimi.
Când şi-a ridicat pleoapele umflate şi înţepenite, a descoperit că se
înmuiase şi mai mult căldura, iar cerul galben îşi reluase culoarea naturală,
a cobaltului şi, surprinzător, era chiar presărat cu nori subţiri albi. Scutul
solar se înroşise, coborâse, dar îşi mai rostogolea peste deşert valurile sale
unduitoare de zăpuşeală. Sau poate că zăpuşeala venea de la pietrele
încinse?
S-a aşezat, observând că durerea, care îi invadase craniul şi trupul zdrobit,
nu se mai făcea simţită. Că era nimic pe lângă suferinţa copleşitoare care i
se amplifica în stomac şi pe lângă usturimea nemaipomenită, care o forţa să
tuşească din gâtlejul său uscat.
Nu renunţ, s-a gândit ea. Nu trebuie să renunţ. Ca în Kaer Morhen, trebuie
să mă ridic, trebuie să înving, să lupt, să-mi înăbuş durerea şi slăbiciunea.
Trebuie să mă ridic şi să mă urnesc. Cel puţin acum ştiu direcţia. Acolo
unde este soarele acum, este apusul. Trebuie să plec, trebuie să găsesc apă
şi ceva de mâncare. Trebuie. Dacă nu, o să mor. Ăsta-i un deşert. Am ajuns
într-un deşert. Ceea ce am deschis în Turnul Pescăruşului a fost un portal
1037
magic, un dispozitiv magic cu care te poţi deplasa pe distanţe mari…
Portalul din Tor Lara era un portal ciudat. Când a ajuns în fugă până la
ultimul etaj, nu era nimic, nici ferestre măcar, doar ziduri goale, pline de
igrasie. Iar pe unul dintre ziduri se contura un oval neregulat care emana o
strălucire irizantă. A ezitat, dar portalul a atras-o, a chemat-o, chiar a rugat-
o. Şi nu exista altă cale de ieşire, doar ovalul strălucitor. Şi-a închis ochii şi
a intrat.
Apoi, o strălucire orbitoare şi un vârtej violent, o explozie care a lăsat-o
fără respiraţie şi i-a zdrobit coastele. Îşi aducea aminte de zborul în tăcere,
în frig şi în gol, apoi un fulger şi un şuierat al aerului. În sus era albastrul
senin, iar în jos cenuşiul mocirlos…
Portalul a lansat-o în zbor, ca un albatros care aruncă un peşte prea greu
pentru el. Când s-a izbit de pietre, şi-a pierdut cunoştinţa. Nu ştia pentru
câtă vreme.
Citisem în templu despre portaluri, îşi amintea în timp ce-şi scutura nisipul
din păr. În cărţi erau menţionate teleporturi corupte sau haotice care te
poartă spre destinaţii necunoscute, te aruncă unde nu te-aştepţi. Portalul
din Turnul Pescăruşului probabil că era chiar aşa. M-a azvârlit undeva la
capătul lumii. Nimeni nu ştie unde. Nimeni n-o să mă caute aici şi nimeni
n-o să mă găsească. Dacă rămân aici, o să mor.
S-a ridicat în picioare. Mobilizându-şi toate forţele şi ţinându-se de stâncă,
a făcut primul pas. Apoi, pe al doilea. Şi pe al treilea.
Aceşti primi paşi au făcut-o să-şi dea seama că nojiţele de la bocancul drept
sunt rupte, iar din pricina tureacului care-i cădea îi era peste poate să
meargă. S-a aşezat, de data aceasta, în mod deliberat şi fără efort, ca să-şi
treacă în revistă hainele şi echipamentul. Concentrându-se pe această
activitate, a uitat de oboseală şi de durere.
Întâi a descoperit pumnalul. Uitase de el, teaca i se mutase la spate. Lângă
pumnal, ca de obicei, era o torbă mică ataşată la centură. Un cadou de la
Yennefer. Conţinea ceea ce „o domniţă ar trebui întotdeauna să aibă la ea”.
Ciri a deznodat-o. Din păcate, echipamentul standard al unei domniţe nu
avea în vedere situaţia în care se pomenise ea în acel moment. Torba
includea un pieptene din carapace de ţestoasă, o pilă universală de unghii,
un tampon steril dintr-o pânză de in şi o casetă de jad, cu alifii pentru mâini.
Şi-a frecat imediat faţa cu alifie şi a lins avid cu buzele dintr-o cutie. Fără
să stea mult pe gânduri, a lins toată cutia, bucurându-se de onctuozitatea şi
de hidratarea calmantă. Muşeţelul, chihlimbarul şi camforul folosite pentru
1038
aromă aveau un gust scârbos, dar stimulant.
Şi-a legat tureacul cu un cordon pe care şi-l improvizase dintr-o mânecă, s-a
ridicat, a bătut din picior de câteva ori de probă. A desfăcut şi derulat
tamponul, transformându-l într-un bandaj larg care-i proteja tâmpla rănită şi
fruntea arsă de soare.
S-a ridicat în picioare, şi-a reglat centura, a dat pumnalul mai aproape de
şoldul stâng, instinctiv l-a tras din teacă, i-a verificat lama cu degetul mare.
Era ascuţită. Ştia.
Am o armă, şi-a spus. Sunt vrăjitoare. Nu, n-o să mor aici. De foame, pot să
rabd, în templul lui Melitele, uneori trebuia să ţin post chiar şi două zile.
Dar apă… trebuie să găsesc apă. O să caut până o să găsesc. Pustiul ăsta
al naibii trebuie să se termine undeva. Dacă ar fi fost un deşert mare, aş fi
ştiut ceva despre el, l-aş fi observat pe hărţile pe care le urmăream cu
Jarre. Jarre… Oare ce-o fi făcând acum…
O iau din loc, s-a hotărât ea. Mă duc spre apus, mă iau după apusul
soarelui, este singura direcţie sigură. La urma urmei, niciodată nu mă
rătăcesc, întotdeauna ştiu pe ce cale să merg. Dacă e nevoie, o să merg
toată noaptea. Sunt vrăjitoare. De îndată ce-mi revin forţele, o să alerg ca
pe Traseu. Atunci o să ajung repede la capătul acestui ţinut sălbatic. Rezist.
Trebuie să îndur… Ha, Geralt a străbătut, probabil, o droaie de deşerturi
ca ăsta, cine ştie dacă nu şi mai rele…
Pornesc.
Peisajul nu s-a schimbat cu nimic după prima oră de mers pe jos. În jur erau
doar pietre, cenuşiu-roşcate, ascuţite, alunecându-i pe sub picioare, forţând-
o să fie precaută. Tufişuri rare, uscate şi spinoase îşi întindeau spre ea
lăstarii răsuciţi, ieşiţi de prin crăpături. La primul tufiş, s-a oprit, sperând să
găsească frunze sau mlădiţe care ar fi putut fi supte sau mestecate. Dar
tufişul avea doar spini care i-au rănit degetele. N-a izbutit nici măcar să
rupă un băţ din el. Al doilea şi al treilea tufiş erau la fel, pe următoarele le-a
ignorat, a trecut pe lângă ele fără să se mai oprească.
Se însera iute. Soarele cobora peste orizontul zimţat, orbitor, cerul strălucea
în roşu şi violet. Odată cu apusul a venit şi răcoarea. La început a
întâmpinat-o cu bucurie, îi calma pielea arsă. Curând, însă, s-a făcut mai
frig, iar lui Ciri au început să-i clănţănească dinţii. Şi-a mărit pasul, sperând
să se încălzească, dar efortul i-a răscolit din nou durerile de coaste şi de
genunchi. A început să se clatine. Şi, de parcă n-ar fi fost destul, soarele s-a
ascuns în întregime în spatele orizontului şi într-o clipă totul a fost cuprins
1039
de beznă. Era lună nouă, iar stelele care licăreau pe cer nu o ajutau. În
curând Ciri n-a mai văzut drumul pe care-l avea în faţă. A căzut de mai
multe ori, zdrelindu-i-se dureros pielea de la încheieturi. De două ori şi-a
prins piciorul în crăpăturile ascunse între pietre, a scăpat fără să-şi rupă sau
să-şi răsucească piciorul, din cauza eschivelor vrăjitoreşti exersate în caz de
cădere. A înţeles că n-are nimic de făcut. I-ar fi fost imposibil să meargă
prin întuneric.
S-a aşezat pe un bloc plat de bazalt, cuprinsă de o disperare copleşitoare.
Habar n-avea dacă mersese în direcţia bună, trecuse mult timp de la locul
unde soarele dispăruse dincolo de orizont, pierduse complet din vedere
strălucirea, care o ghidase în primele ore după apusul soarelui. De jur
împrejur era doar o beznă de catifea, adâncă, ostilă. Şi frig. Un frig
pătrunzător o paraliza, îi muşca articulaţiile, o forţa să se încovoaie şi să-şi
ţină capul între braţele contractate dureros. Ciri a început să tânjească după
soare, ştiind că, odată cu întoarcerea lui, o să se reverse asupra pietrelor
acea dogoare pe care n-o s-o poată suporta. În care n-o să-şi mai poată
continua deplasarea. Din nou i s-a pus un nod în gât şi i-a venit să plângă,
simţind un val de disperare, de lipsă de speranţă. Dar de data aceasta
disperarea, lipsa de speranţă s-au transformat în furie.
— N-o să plâng! a strigat în noapte. Sunt vrăjitoare! Magiciană.
Ciri a ridicat mâinile, şi-a apăsat tâmplele cu palmele:
— Forţa este peste tot. Este în apă, în aer, în pământ…
A sărit, şi-a întins braţele, încet, a făcut câţiva paşi, şovăielnic, în căutarea
febrilă a unei surse. A fost norocoasă. N-a durat mult şi a simţi zgomotul
familiar pulsându-i în urechi, simţea energia venită din vena de apă ascunsă
în adâncurile pământului. A extras Forţa, în timp ce respira atent, reţinut,
ştia că este slăbită şi, într-o astfel de stare, privarea bruscă de oxigen a
creierului ar fi putut să-i provoace imediat pierderea cunoştinţei,
subminându-i întregul efort. Energia a umplut-o încet, i-a adus o euforie
familiară şi temporară. Plămânii au început să-i lucreze mai intens şi mai
repede. Ciri îşi stăpânea respiraţia accelerată – oxigenarea prea intensă ar fi
putut avea şi consecinţe fatale.
A funcţionat.
Oboseala, mai întâi, s-a gândit ea, apoi durerea paralizantă din braţe şi
coapse. Apoi frigul. Trebuie să-mi ridic temperatura corpului…
Treptat-treptat, şi-a amintit gesturile şi farmecele. Pe unele le-a efectuat şi
le-a rostit prea grăbit – dintr-odată au cuprins-o crampele şi convulsiile, un
1040
spasm ascuţit şi o ameţeală i-au tăiat genunchii. S-a aşezat pe o lespede de
bazalt, şi-a liniştit mâinile tremurânde, şi-a stăpânit respiraţia aritmică,
inima care-i bătea cu sălbăticie.
A repetat formulele, impunându-şi calmul şi precizia, concentrarea şi
controlul deplin al voinţei. Şi de data aceasta efectul a fost imediat. Şi-a
condus pe coapse şi pe gât căldura învăluitoare. S-a ridicat în picioare,
simţind cum îi dispare oboseala şi cum i se destind muşchii dureroşi.
— Sunt magiciană! a strigat triumfător, ridicând mâna. Hai, lumină
nemuritoare! Te chem! Aen’drean va, eveigh Aine!
Un bulgăraş cald de lumină i-a zburat din mână ca un fluture, aruncând pe
pietre mozaicuri pline de umbre în mişcare. Cu un gest simplu, a stabilizat
bulgăraşul astfel încât să rămână suspendat în faţa ei. Nu a fost cea mai
fericită idee – lumina o orbea. A încercat să-l mute în spatele ei, dar şi aşa
producea un efect dezastruos – i se proiecta umbra pe drum, împiedicându-i
vizibilitatea. Ciri a împins uşor bulgăraşul luminos în lateral, atârnându-l
uşor deasupra umărului drept. Chiar dacă bulgăraşul nu se ridica la nivelul
adevăratei magii a lui Aine, fata era nespus de mândră de realizarea ei.
— Ha! a spus ea cu fală. Ce păcat că nu-l vede Yennefer!
Şi-a reluat drumul energic şi încrezător cu paşi hotărâţi şi siguri, ghidându-
se cu ajutorul pâlpâirii şovăielnice şi intermitente a bulgăraşului. Mergând,
încerca să-şi amintească şi alte vrăji, dar niciuna nu i se părea potrivită şi
utilă în această situaţie, pe deasupra unele erau obositoare, se temea puţin
de ele, nu voia să le folosească decât dacă ar fi fost absolut necesar. Din
nefericire, ea nu ştia niciuna care ar fi putut să creeze apă sau mâncare. Ştia
de existenţa lor, dar nu le putea aplica.
În lumina bulgăraşului magic, deşertul care părea mort până atunci căpătase
viaţă. De sub picioarele lui Ciri fugeau tot soiul de scarabei lucioşi şi
păianjeni păroşi. Un mic scorpion roşu-gălbui, răsucindu-şi coada
segmentată pe spate, şi-a parcurs rapid drumul şi s-a făcut nevăzut în
crăpătura dintre pietre. O şopârlă verde cu coadă lungă a ţâşnit în întuneric,
lăsând în urmă o dâră de nisip mişcător. Rozătoare asemănătoare cu
şobolanii, i-au sărit în faţă, dându-se de ceasul morţii şi ţopăind pe lăbuţele
din spate. În mai multe rânduri a distins în beznă strălucirea unor ochi şi
dintr-odată a auzit dinspre un grohotiş un şuierat care i-a îngheţat sângele în
vene. Dacă la început intenţionase să vâneze ceva potrivit pentru mâncare,
după acel şuierat i-a pierit cheful să mai răscolească pietrele. A început să
se uite mai atent la picioare, iar prin faţa ochilor i se perindau gravurile
1041
extrase din cărţile pe care le văzuse la Kaer Morhen. Scorpionul gigant.
Scarletia. Himera. Wichtul. Lamia. Crabul-păianjen. Monştrii care
populează deşertul. A continuat să meargă, privind în jur, temătoare şi
vigilentă, cu urechile-n patru, strângând cu mâna transpirată montura
pumnalului.
După câteva ore, bulgăraşul luminos a început să se tulbure, cercul luminos
proiectat de el s-a micşorat, s-a întunecat şi s-a înceţoşat. Ciri,
concentrându-se cu greu, a rostit din nou o vrajă. Câteva secunde,
bulgăraşul s-a făcut mai luminos, dar n-a durat mult, s-a înroşit şi s-a
estompat din nou. Efortul a săgetat-o pe Ciri, care s-a clătinat, pete negre şi
roşii îi dansau în faţa ochilor. S-a trântit cu toată greutatea, scrâşnind
pietrişul şi nisipul.
Bulgăraşul s-a stins complet. Ciri n-a mai încercat nicio vrajă, epuizarea şi
lipsa de energie pe care le resimţea îi spulberau din start succesul încercării.
În faţa ei, departe, la orizont, se înălţa o lumină ceţoasă. M-am rătăcit, şi-a
dat ea seama îngrozită. Am încurcat totul… Am pornit-o spre apus, iar
acum soarele răsare direct în faţa mea şi asta înseamnă că…
A simţit o oboseală şi o somnolenţă copleşitoare, pe care nu le putea alunga
nici măcar răcoarea care o făcea să dârdâie. N-o să adorm, a decis ea. N-am
voie să dorm… Nu mi-e îngăduit…
A trezit-o frigul pătrunzător şi lumina în creştere, şi-a recăpătat durerea
abdominală care-i răsucea stomacul, uscăciunea usturătoare din gât. A
încercat să se ridice. N-a izbutit. Membrele dureroase şi amorţite refuzau să
o asculte. Pipăind cu palmele în jurul ei, a simţit umezeală sub degete.
— Apă… a strigat răguşit. Apă!
Tremurând din toate încheieturile, s-a ridicat în patru labe, şi-a lipit buzele
de lespedea de bazalt, culegând frenetic cu limba picăturile de pe suprafaţa
netedă, sugând umiditatea din crăpăturile şi adânciturile suprafeţei
neuniforme a rocii. Într-una dintre ele era aproape jumătate de centimetru
de rouă – a înghiţit-o cu nisip şi cu pietricele cu tot, nu se îndura să scuipe.
S-a uitat în jur.
Cu grijă, hotărâtă să nu irosească nicio picătură, a adunat cu limba boabele
strălucitoare, agăţate pe spinii unui rug pitic care în mod misterios reuşise
să crească printre roci. Pumnalul îi zăcea pe pământ. Nu-şi amintea să-l fi
scos din teacă. Lama era noroioasă de la rouă. A lins metalul rece
meticulos, cu grijă.
Învingându-şi durerea şi amorţeala trupului, a avansat târâş, în patru labe,
1042
urmărind umiditatea de pe celelalte lespezi. Dar scutul de aur al soarelui se
ivea de-acum dincolo de orizontul pietruit, inunda deşertul cu strălucirea sa
galbenă şi zvânta rapid pietrele. Ciri a primit bucuroasă căldura crescândă,
cu toate că era conştientă de faptul că, în curând, va fi arsă fără milă, îi va fi
dor de răcoarea nopţii.
S-a întors cu spatele la sfera strălucitoare. Acolo unde strălucea era
răsăritul. Iar ea trebuia să meargă spre apus. Trebuia.
Căldura se înteţea, creştea iute, în curând devenind insuportabilă. La miezul
zilei o chinuia, n-a mai rezistat şi a fost nevoită să schimbe direcţia de mers
ca să caute umbră. În cele din urmă a găsit un adăpost: o stâncă mare, care
semăna cu o ciupercă. S-a târât sub ea.
Apoi a văzut un obiect printre pietre. Era o casetă cu alifii, de jad, a lins-o
de n-a mai rămas nimic.
N-a găsit suficientă putere să plângă.

Foamea şi setea erau întrecute de epuizare şi resemnare. Poticnindu-se, a

pornit iar la drum. Soarele ardea.
Departe, la orizont, prin cortina unduitoare de căldură, vedea ceva ce nu
putea fi decât un lanţ montan. Un lanţ montan foarte îndepărtat.
Când s-a lăsat noaptea, a invocat Forţa cu mare efort, dar n-a reuşit să
cheme bulgăraşul magic decât după mai multe încercări eşuate şi, epuizată,
n-a mai putut merge mai departe. Îşi pierduse toată energia, în pofida mai
multor tentative de magie, n-a reuşit să se încălzească şi să se relaxeze.
Lumina magică o încuraja şi îi înălţa spiritul, dar frigul o devasta. Frigul
pătrunzător şi şfichiuitor a scuturat-o până în zori. Tremura, aşteptând cu
nerăbdare răsăritul soarelui. Şi-a scos pumnalul din teacă şi l-a aşezat cu
grijă pe piatră, astfel încât metalul să fie acoperit cu rouă. Era extenuată,
dar foamea şi setea n-o lăsau să adoarmă. A rezistat până în zori. Era încă
întuneric când a început să lingă lacom roua de pe lamă. Când s-a luminat
de ziuă, s-a aruncat imediat în patru labe pentru a căuta umezeală în
crăpături şi adâncituri.
A auzit un şuierat.
O şopârlă mare, colorată, aşezată pe o stâncă din apropiere, şi-a căscat
fălcile colţuroase în faţa ei, şi-a desfăcut creasta impresionantă, s-a umflat,
şi-a izbit coada de stâncă. În faţa şopârlei era o fisură mică, plină de apă.
Iniţial, Ciri s-a întors de frică, dar imediat a fost învinsă de disperare şi de o
furie sălbatică. Agitându-şi în jur mâinile tremurânde, a apucat o rocă
1043
ascuţită.
— E apa mea! a urlat ea. A mea!
A aruncat cu piatra. A ratat. Şopârla a sărit pe labele cu gheare lungi, a fugit
agil în labirintul de roci. Ciri s-a aruncat pe stâncă, a sorbit restul de apă din
fisură. Apoi a văzut.
În spatele stâncii, într-un cuib rotund, se iţeau şapte ouă din nisipul roşcat.
Fata n-a stat nicio clipă pe gânduri. S-a apropiat în genunchi de cuib, a
apucat un ou, şi-a înfipt dinţii în el. Crusta subţire s-a crăpat şi i-a rămas în
palmă, iar lichidul vâscos i s-a scurs în mânecă. Ciri a aspirat oul, şi-a lins
mâna. A înghiţit cu dificultate fără să acorde atenţie gustului.
A supt toate ouăle şi a rămas în patru labe, cu mâinile şi faţa cleioase,
murdare, acoperite de nisip, cu albuşul atârnat din gură, răscolind frenetic
în nisip şi scoţând sunete şi gemete inumane. A leşinat.
(Stai dreaptă, prinţesă! Nu-ţi rezema coatele pe masă. Fii atentă când îţi pui
în strachină, îţi murdăreşti dantela de la mânecă! Şterge-te la gură cu
şerveţelul şi nu vorbi cu gura plină! Pe toţi zeii, oare nimeni n-a învăţat-o
pe copilă cum să se comporte la masă? Cirilla!)
Ciri s-a pus pe plâns, sprijinindu-şi capul pe genunchi.

A mers întruna până la prânz, apoi zăpuşeala a obligat-o să se odihnească.

A dormit mult, ascunsă la umbra unei stânci. Umbra nu răcorea, dar era mai
bine decât sub soarele arzător. Setea şi foamea i-au speriat somnul.
I se părea că lanţul montan din depărtare ardea şi strălucea în razele
soarelui. Pe vârfurile acelor munţi, s-a gândit ea, s-ar putea să fie zăpadă,
s-ar putea să existe gheaţă, ar putea fi pâraie. Trebuie să ajung acolo,
trebuie să ajung degrabă acolo.
A mers aproape toată noaptea. S-a decis să se ghideze după stele. Cerul era
plin de stele. Ciri regreta că nu fusese atentă la lecţii şi că nu dorise să
studieze atlasurile cerului care erau în biblioteca templului. Cunoştea,
desigur, cele mai importante constelaţii: Cele Şapte Căprioare, Ulciorul,
Secera, Balaurul şi Crăiasa Iernii, dar acestea erau sus pe cer şi era greu să
o ghideze în mers. În cele din urmă, a reuşit să aleagă dintr-un roi pâlpâitor
o stea destul de strălucitoare, indicând, în opinia ei, direcţia cea bună. Nu
ştia ce stea era, aşa că i-a dat ea un nume. A botezat-o Ochiul.
Mergea. Lanţul montan spre care se îndrepta nu se apropia deloc – era la fel
de departe ca în ziua precedentă. Dar îi arăta calea.
Mergând, se uita cu mare atenţie în stânga şi-n dreapta. A găsit un alt cuib
1044
de şopârlă, în care erau patru ouă. A văzut o plantă verde, nu mai mare
decât degetul mic, care reuşise să crească în mod miraculos printre pietre. A
urmărit un gândac maro mare. Şi un păianjen cu picioare subţiri.
Le-a mâncat pe toate.

La amiază a vomat tot ce mâncase, apoi a leşinat. Când şi-a revenit, a căutat
o umbră, s-a culcat, chircită, apăsându-şi cu mâinile stomacul care o durea.
La apus a luat-o iar din loc. Ţeapănă, ca un automat. A căzut de mai multe
ori, s-a ridicat, a mers mai departe.
Mergea. Trebuia să meargă.

Seara. Popasul. Noaptea. Ochiul arată calea. Mersul până la epuizarea

totală, care a început să se simtă cu mult înainte de răsăritul soarelui.
Popasul. Somnul sărit. Foamea. Frigul. Lipsa energiei magice, eşecul în
obţinerea luminii şi a căldurii. Setea, potolită numai cu roua linsă de pe
lama pumnalului şi de pe suprafaţa lespezilor dimineaţa.
Când răsărea soarele, dormea în canicula crescândă. A trezit-o dogoarea. S-
a ridicat să meargă mai departe.
A leşinat după mai puţin de o oră de mers. Când şi-a revenit, soarele era la
zenit, o frigea. Nu mai avea putere să caute umbra. Nu mai avea putere să
se ridice. Dar s-a ridicat.
A mers. N-a renunţat. Aproape toată ziua următoare. Şi o parte din noapte.

A dormit din nou când era cel mai mare zăduf, ghemuită ca o minge sub o
stâncă înclinată în nisip. Un somn iepuresc şi agitat – a visat apă, apă care
se putea bea. O cascadă mare, lăptoasă, înconjurată de pâclă şi de un
curcubeu. Un pârâu susurător. Un izvoraş în pădure, umbrit de ferigi
scufundate în apă. Fântâna de marmură a unui palat, care miroase a
umezeală. Puţuri acoperite cu muşchi şi jgheaburi de lemn pline cu apă…
Picături care se scurg din sloiuri de gheaţă topite… Apă. Apă rece,
răcoritoare, care provoacă o durere ascuţită în dinţi, dar cu un gust atât de
minunat şi unic…
S-a trezit, a sărit în picioare şi a început să meargă în direcţia din care a
venit. Se întorcea, poticnindu-se şi căzând. Trebuia să se întoarcă!
Mergând, trecuse peste apă! Trecuse, fără să se oprească, peste un şuvoi
care susura printre pietre! Cum a putut să facă aşa ceva!
Şi-a venit în fire.
1045
Căldura se diminua, seara se apropia. Soarele se îndrepta spre apus. Munţii.
Soarele nu putea, nu avea niciun drept să fie în spatele lor. Ciri şi-a
îndepărtat vedeniile, şi-a stăpânit plânsul. S-a întors şi a luat-o din nou la
pas.

A mers toată noaptea, dar foarte lent. Nu a ajuns prea departe. A moţăit în
mers, visând la apă. Soarele din zori a găsit-o pe o stâncă, cu privirea
aţintită pe lama pumnalului şi pe antebraţul dezgolit.
Sângele este fluid. Se poate bea.
A dat la o parte vedeniile şi coşmarurile. Şi-a lins lama acoperită de rouă a
pumnalului şi a pornit-o la drum.

A leşinat. Şi-a revenit, arsă de soare şi de pietrele încinse.

În faţa ei, în spatele perdelei unduitoare de la zăpuşeală, putea vedea lanţul
zimţat al munţilor.
Mai aproape. Mult mai aproape.
Dar nu mai avea putere. S-a aşezat.
Pumnalul din mână reflecta soarele, frigea. Era ascuţit. Ştia bine.
De ce te osteneşti, a întrebat-o pumnalul cu vocea serioasă şi calmă a unei
magiciene pedante, numite Tissaia de Vries. De ce te condamni la
suferinţă? Termin-o o dată pentru totdeauna!
Nu. N-o să renunţ.
N-o să rezişti. Ştii cum e să mori de sete? Poţi să o iei razna în orice clipă,
iar după aceea, o să fie prea târziu. Atunci n-o să mai poţi termina.
Nu. N-o să renunţ. Nu mă las.
Şi-a pus pumnalul în teacă. S-a ridicat, s-a împiedicat, a căzut. S-a ridicat,
s-a împiedicat, a luat-o la picior.
Deasupra ei, la mare înălţime pe cerul galben, a văzut un vultur.

Când şi-a venit în fire din nou, nu şi-a amintit momentul în care căzuse. Nu
şi-a adus aminte cât timp a stat culcată. S-a uitat în sus. Încă doi vulturi i s-
au alăturat celui care îi dădea târcoale. Nu avea suficientă putere ca să se
ridice.
Şi-a dat seama că e sfârşitul. L-a acceptat calm. Chiar cu uşurare.

Dar a atins-o ceva.

Ceva i-a atins umărul, delicat, precaut. După o lungă perioadă de
1046
singurătate, în care fusese înconjurată doar de pietre neînsufleţite şi inerte,
la această atingere, în ciuda extenuării, a sărit rapid sau cel puţin a încercat
să sară. Ceea ce o atinsese se scutura şi sărea, ţipând tare.
Ciri s-a aşezat cu dificultate, frecându-se cu degetele în colţurile ochilor
încă lipiţi de somn.
Am luat-o razna, şi-a spus.
La câţiva paşi în faţa ei stătea un cal. A clipit. Nu era o iluzie. Era într-
adevăr un cal. Un căluţ. Un căluţ, aproape mânz.
Şi-a venit în fire. Şi-a lins buzele crăpate şi a tuşit fără să-şi dea seama.
Calul a sărit şi a fugit, bocănind cu copitele pe pietriş. Se mişca într-un mod
straniu, iar marcajul robei era neobişnuit: nici murg, nici sur. Dar poate că
părea aşa din cauza luminii orbitoare a soarelui din spatele său.
Căluţul a fornăit şi a făcut câţiva paşi. Acum îl vedea mai bine. Destul ca să
remarce imediat în plus faţă de roba neobişnuită, anomaliile bizare ale
constituţiei sale: un cap mic, un gât extrem de zvelt, chişiţe fine, coadă
lungă, stufoasă. Căluţul s-a oprit şi s-a uitat la ea, întorcând capul din profil.
Ciri a rămas fără glas.
Din fruntea arcuită a calului ieşea un corn lung de cel puţin două şchioape.
De necrezut, s-a gândit Ciri, dezmeticindu-se, adunându-se. La urma urmei
inorogii nu mai trăiesc, au dispărut. Nici în cartea despre vrăjitorie din
Kaer Morhen nu se pomenea despre inorogi! Am citit despre ei doar în
Cartea miturilor, din templu… Ah, şi în Physiologus, pe care l-am răsfoit la
banca conului Giancardi, era o ilustraţie reprezentând un inorog… dar
inorogul ăla semăna mai mult cu o capră decât cu un cal, avea chişiţele
stufoase, avea barbă şi barbişon, iar cornul lui era mai lung, să fi fost de
vreo doi coţi…
Era uimită că îşi amintea atât de bine, evenimente care avuseseră loc acum
sute de ani. Dintr-odată au început să i se învârtească toate în cap, viscerele
i se răsuceau de durere. A gemut şi s-a chircit ca un ghem. Inorogul a
fornăit şi a făcut un pas către ea, s-a oprit, şi-a ridicat mult capul. Ciri şi-a
aminti brusc ce spuneau cărţile despre inorogi.
— Poţi să te mai apropii, fără teamă… a spus răguşit, încercând să se aşeze.
Poţi, pentru că eu sunt…
Inorogul a şovăit, a sărit în spate şi a galopat, agitându-şi coada întruna. Dar
apoi s-a oprit, a clătinat din cap, şi-a înălţat capul în toate direcţiile, a
tropăit.
— Nu-i adevăraţi a strigat ea disperată. Jarre m-a sărutat doar o dată şi asta
1047
nu contează! Întoarce-te!
De la atât efort a văzut negru în faţa ochilor şi a căzut inertă pe pietre. Când
a reuşit să se ridice, inorogul era din nou aproape. Privea spre ea, îşi înclina
capul şi pufnea încet.
— Nu te teme de mine… i-a şoptit ea. Nu trebuie, pentru că… Pentru că eu
mor…
Inorogul a nechezat, a scuturat din cap. Ciri a leşinat.

Când s-a trezit, era singură. Avea dureri, era amorţită, însetată, flămândă şi
singură. Inorogul fusese un miraj, o iluzie, un vis. Şi dispăruse aşa cum
dispar toate visele. A înţeles, a acceptat, dar a simţit tristeţe şi disperare, ca
şi cum fiinţa ar fi existat, ar fi fost cu ea şi ar fi abandonat-o. Ca toţi ceilalţi
care o abandonaseră.
Voia să se ridice, dar nu putea. Şi-a aplecat faţa pe pietre. Încet, şi-a dus
mâna spre coaste, a simţit montura pumnalului.
Sângele este lichid. Trebuie să beau.
A auzit un ropot de copite, un nechezat.
— Te-ai întors… a şoptit ea, ridicându-şi capul. Te-ai întors?
Inorogul a fornăit zgomotos. I-a văzut copitele, aproape, aproape de ea.
Copitele erau ude. Stropite cu apă.

Speranţa i-a dat putere, era euforică. Inorogul i-a arătat drumul, Ciri îl
urmărea, încă nu era sigură dacă era aievea sau visa. Când a răpus-o
epuizarea, a început să meargă pe brânci. Apoi s-a târât.
Inorogul a condus-o printre stânci, până la un râuleţ, al cărui fund era
acoperit cu nisip. Ciri s-a târât cu ultimele ei puteri. Dar s-a târât. Deoarece
nisipul era umed.
Inorogul s-a oprit în dreptul unei adâncituri în nisip, fornăind, răscolind
nisipul cu copitele, o dată, de două ori, de trei ori. Ea a înţeles. S-a târât mai
aproape ca să-l ajute. S-a pus pe râcâit, rupându-şi unghiile, zdrelindu-şi
mâinile, îndepărtând nisipul.
Poate că plângea, dar nu-şi dădea seama. Când a apărut un lichid noroios la
baza cavităţii, imediat s-a dus cu gura, a sorbit avid apa tulbure cu tot cu
nisip, astfel încât lichidul a dispărut. Ciri s-a abţinut cu un efort enorm, a
adâncit fundul, ajutându-se de pumnal, apoi s-a aşezat şi a aşteptat. Nisipul
îi scrâşnea în dinţi, ea tremura de nerăbdare, dar a aşteptat până când
cavitatea s-a umplut din nou cu apă. Apoi a băut. Mult. A treia oară a lăsat
1048
apa să se aşeze puţin, a băut patru căuşuri fără nisip, doar cu noroi. Apoi şi-
a amintit de inorog.
— Ţi-o fi şi ţie sete, Căluţule, i-a spus ea. Dar n-o să bei noroi. Niciun cal
nu bea noroi.
Inorogul a fornăit. Ciri a adâncit groapa, întărindu-i marginile cu pietre.
— Stai, Căluţule! Aşteaptă să se aşeze un pic…
Căluţul a scos aburi pe nări, a tropăit, şi-a întors capul.
— Hai, nu te mai uita aşa de urât la mine! Bea!
Inorogul şi-a apropiat precaut botul de apă.
— Bea, Căluţule! Nu-i vis. E apă adevărată.

Iniţial, Ciri era reticentă, nu voia să părăsească izvorul. Inventase un nou

mod de a bea, constând în stoarcerea în gură a unei batiste înmuiate pe
fundul gropii, ceea ce-i permitea să strecoare în mare măsură apa de
sedimente. Dar inorogul insista, fornăia, tropăia, fugea, se întorcea din nou.
O îndemna să plece şi-i arăta calea. Ciri, după ce a reflectat mai mult, l-a
ascultat – făptura avea dreptate, trebuia să meargă, să meargă spre munte,
să părăsească deşertul. A urmat inorogul, privind în jur şi reţinând repere
pentru locul unde se afla izvorul. Nu voia să se rătăcească dacă trebuia să se
întoarcă aici.
Au mers împreună toată ziua. Inorogul, pe care-l botezase Căluţul, o
călăuzea. Era un cal ciudat. Rodea şi rumega crenguţe pe care nu le-ar fi
mâncat nu numai calul, dar nici măcar cea mai flămândă capră. Iar când a
descoperit o coloană de furnici mari, rătăcind printre pietre, a început să le
devoreze. La început, Ciri îl privea uluită, apoi s-a alăturat ospăţului. Era
lihnită de foame.
Furnicile erau groaznic de acre, dar poate că datorită acestui lucru n-a mai
simţit nevoia să vomite. În plus, erau furnici cu nemiluita şi îşi putea
dezmorţi fălcile înţepenite. Inorogul mânca insectele cu totul, în timp ce ea
îşi menaja pântecul, scuipând fragmentele dure de carapace chitinoasă.
Au mers mai departe. Inorogul a văzut câţiva ciorchini de cătină îngălbenită
şi i-a mâncat cu poftă. De data aceasta, Ciri nu i s-a mai alăturat. Dar când
Căluţul a dat peste câteva ouă de şopârlă în nisip, ea le-a mâncat, iar el a
stat şi s-a uitat. Au mers mai departe. Ciri a observat un tufiş de cătină şi i l-
a arătat Căluţului. După ceva timp, Căluţul i-a atras atenţia asupra unui
scorpion negru, uriaş, cu o coadă lungă, poate de o jumătate de cot. Ciri, cu
o mină îngreţoşată, l-a zdrobit cu piciorul. Văzând că nu era dornică să
1049
mănânce scorpionul, l-a devorat inorogul şi, imediat după aceea, i-a arătat
alt cuib de şopârlă.
Era, din câte se pare, o cooperare destul de fructuoasă.
Au mers mai departe.
Lanţul montan era din ce în ce mai aproape.
Când s-a lăsat întunericul nopţii, inorogul s-a oprit. Dormea în picioare.
Ciri, familiarizată cu caii, a încercat iniţial să-l facă să se culce – ar fi putut
să doarmă lângă el şi să profite de căldura lui. Dar n-a scos-o la capăt cu el.
Calul se încrunta şi se depărta, păstrând distanţa. Nu voia să se comporte în
modul clasic, descris în cărţile de ştiinţă – se pare că nu avea nici cea mai
mică intenţie de a-şi pune capul în poala ei. Ciri era plină de îndoieli. Nu
era exclus ca în cărţi să se facă referire la relaţia inorogilor cu fecioarele,
dar exista şi altă posibilitate. Inorogul era, evident, un mânz de inorog,
deoarece numai un animal tânăr nu se pricepea la fecioare. Ciri a respins
din start ideea că inorogul putea să simtă şi să ia în serios acele vise ciudate
pe care le avusese odată. Cine ar putea lua în serios visele?

O dezamăgise un pic. Au rătăcit două zile şi două nopţi şi nu a găsit apă,

deşi a căutat. S-a oprit de mai multe ori, a scuturat din cap, şi-a fluturat
cornul, apoi a tropăit, s-a strecurat printre stânci, a scormonit în nisip cu
copitele. A găsit furnici, ouă şi larve de insecte. A găsit un cuib de şopârlă.
A găsit un şarpe viu colorat, pe care l-a călcat abil. Dar nu a găsit apă.
Ciri a observat că inorogul făcea rotocoale, nu ţinea drumul drept. Bănuia,
pe bună dreptate, că făptura nu mai trăise deloc în deşert. Că pur şi simplu
se rătăcise. La fel ca ea.

Furnicile, care de-acum se găseau din belşug, conţineau o umezeală acidă,

dar Ciri se gândea din ce în ce mai mult să se întoarcă la izvor. Dacă s-ar fi
dus şi mai departe şi nu ar fi găsit apă, riscau să nu mai aibă suficientă
putere ca să se întoarcă. Zăpuşeala era încă infernală, mersul îi istovise.
Era pe punctul de a-l lămuri pe Căluţ, când, dintr-odată, el a nechezat
ascuţit, şi-a fluturat coadă lungă şi a alergat în galop printre stâncile
colţuroase. Ciri îl urma de zor, mâncând furnici din mers.
O întindere largă de nisip, înconjurată de stânci, avea în mijloc o adâncitură
— Ha! Ciri era încântată. Eşti un cal tare înţelept, Căluţule. Ai dat de alt
izvor. Trebuie să fie apă la fund!
Inorogul a adulmecat îndelung în jurul adânciturii, cu un uşor trot. Ciri s-a
1050
apropiat. Cavitatea era mare, cu diametrul de cel puţin douăzeci de picioare.
Era un cerc regulat şi uniform, ca o pâlnie, ca şi cum cineva ar fi lăsat un ou
gigantic în nisip. Ciri şi-a dat seama pe loc că o formă perfectă nu se poate
ivi spontan. Dar era prea târziu.
În partea inferioară a pâlniei se mişca ceva şi o grindină violentă de nisip şi
pietriş a izbit-o pe Ciri în faţă. A făcut un salt în spate, a căzut şi a simţit că
se duce în jos. Furtuna de pietriş a lovit-o nu numai pe ea, ci şi marginile
pâlniei, iar aceasta s-a umplut de valuri care o târau spre fund. Ea a ţipat ca
un înotător care-şi flutură mâinile, încercând fără succes să găsească sprijin
pentru picioare. Imediat şi-a dat seama că mişcările violente îi agravează
situaţia, sporind împrăştierea nisipului. S-a îndoit spre spate, şi-a fixat
călcâiele, şi-a desfăcut larg braţele. Nisipul de pe fundul gropii se mişca şi
se unduia, scoţând la iveală cleşti de culoarea bronzului terminaţi cu
cârlige, lungi de o jumătate de braţ. Ea a ţipat din nou, mult mai tare de data
asta.
Brusc grindina de pietriş n-a mai căzut pe ea, bătând în marginea opusă a
pâlniei. Inorogul a cabrat, nechezând întruna ca un demon, marginea de sub
el s-a surpat. Încerca să se desprindă din nisipul cleios, dar în zadar – se
împotmolea şi se afunda din ce în ce mai adânc şi mai vertiginos spre fund.
Cleştii înfiorători trosneau fulgerător. Inorogul necheza disperat, se zbătea,
lovind neputincios cu copitele anterioare nisipul care se surpa. Labele
posterioare erau complet încleştate. Când a căzut pe fundul pâlniei, a fost
prins în ghearele teribile ale creaturii ascunse în nisip.
Auzind mugetul sălbatic de durere, Ciri a ţipat furioasă şi s-a aruncat în jos,
scoţându-şi pumnalul din teacă. De îndată ce s-a aflat în partea de jos, şi-a
dat seama că a făcut o greşeală. Monstrul era ascuns adânc, loviturile de
pumnal nu-l atingeau prin nisip. De parcă n-ar fi fost de ajuns, inorogul
ţinut între cleştii monstrului şi tras în capcana de nisip zbiera înnebunit de
durere, lovea orbeşte cu copitele din faţă, ameninţând să-i zdrobească
oasele lui Ciri.
Piruetele şi trucurile vrăjitoreşti nu i-au fost de folos. Dar ştia o formulă
magică destul de simplă care ar fi putut funcţiona în astfel de situaţii. Ciri a
convocat Forţa şi a folosit telechinezia.
Ca din senin, un nor de nisip a ţâşnit în sus, dezvăluind monstrul ascuns
care îl agăţase pe inorog de coapse. Ciri a ţipat îngrozită. Nu mai văzuse
nicicând ceva atât de respingător în viaţa ei, în nicio ilustraţie, în niciuna
dintre cărţile vrăjitoreşti. Nici măcar nu putea să-şi imagineze ceva atât de
1051
hidos.
Monstrul era un gri murdar, alungit şi umflat ca o ploşniţă plină de sânge;
corpul său ca un butoi imens era acoperit ici-colo cu benzi înguste de păr de
porc. Părea că nu avea picioare deloc, dar cleştii îi erau aproape la fel de
lungi cât trupul.
Lipsită de pătura de nisip, creatura a lăsat imediat inorogul şi a început să se
îngroape, cu mişcări iuţi şi smucite ale trupului pântecos. A făcut-o foarte
bine şi repede, ajutat şi de inorog, care, în încercarea de a scăpa din pâlnie,
împingea în jos grămezi de nisip. Ciri a fost cuprinsă de nebunie şi de o
poftă de răzbunare. S-a năpustit asupra creaturii abia vizibile de sub nisipul
cărămiziu şi i-a împlântat pumnalul în spinarea vărgată. L-a atacat din
spate, ferindu-se cu prudenţă de cleştii monstrului care, din câte văzuse,
puteau să ajungă destul de departe. L-a înjunghiat din nou, iar monstrul s-a
îngropat într-un ritm frenetic. Dar nu s-a îngropat în nisip ca să scape. A
făcut-o ca să atace. Ca să se ascundă complet, mai avea nevoie de încă două
zvârcoliri. Odată ascuns, a lansat brusc un val de pietriş, îngropând-o pe
Ciri până la jumătatea coapsei. S-a smucit ea şi s-a aruncat înapoi, dar nu
era nicio cale de ieşire – era încă în pâlnia plină cu nisip, cu fiecare mişcare
era trasă şi mai mult în jos. Nisipul de pe fund s-a bombat într-un val
puternic care se îndrepta spre ea, scoţând la iveală cleşti terminaţi cu cârlige
ascuţite.
Căluţul a salvat-o. Plonjând în partea de jos a pâlniei, lovea puternic cu
copitele în nisip, acolo unde bombarea trăda ascunzişul monstrului. Sub
loviturile sălbatice se dezvăluia spinarea cenuşie. Inorogul şi-a lăsat capul
în jos, şi-a înfipt cornul în dihania dezlănţuită, cu precizie, în zona în care
căpăţâna înarmată cu cleşti se îmbina cu trunchiul pântecos. Văzând cum
cleştii monstrului naufragiat arau nisipul neputincioşi, Ciri a sărit cu elan,
şi-a împlântat pumnalul în namila zbuciumată. Şi-a extras lama, a lovit din
nou. Şi încă o dată. Inorogul şi-a retras cornul, s-a aruncat cu vigoare cu
copitele din faţă pe trupul burduhos.
Monstrul călcat nu mai încerca să se îngroape. Nici nu se mai mişca.
Nisipul din jurul lui era umezit de un lichid verzui.
Cu multă osteneală, au ieşit din pâlnie. După câţiva paşi, Ciri s-a prăbuşit
fără vlagă pe nisip, gâfâind şi tremurând sub impulsul valurilor de
adrenalină care îi asaltau gâtul şi tâmplele. Inorogul se învârtea în jurul ei.
Călca stângaci, din rana de pe coapsă sângele i se prelingea pe picior,
lăsând câte o urmă roşie la fiecare pas. Ciri s-a târât pe brânci şi, pe
1052
neaşteptate, a început să vomite. După un răstimp s-a ridicat, s-a poticnit, s-
a dus la inorog, dar Căluţul nu a lăsat-o să-l atingă. A fugit, apoi s-a
rostogolit pe nisip şi s-a ridicat. Şi-a curăţat cornul, înfigându-l de mai
multe ori în nisip.
Şi Ciri şi-a curăţat şi şters lama pumnalului, cu ochii îngrijoraţi la pâlnia din
apropiere. Inorogul s-a ridicat în picioare, a nechezat, s-a apropiat de ea.
— Aş vrea să-ţi văd rana, Căluţule.
Inorogul a nechezat şi a clătinat din cap.
— Dacă nu vrei, nu vrei. Dacă poţi merge, să mergem. Ar fi bine să nu mai
stăm pe-aici.

La scurt timp după aceea le-a apărut în cale altă dună mare de nisip, a cărei
suprafaţă era străpunsă de pâlnii ce se întindeau până la marginile străjuite
de stânci. Ciri privea cu groază: unele pâlnii erau de cel puţin două ori mai
mari decât cea în care se luptaseră de curând pe viaţă şi pe moarte.
Nu îndrăzneau să treacă peste dune, făcând slalom printre pâlnii. Ciri era
convinsă că ele sunt capcane doar pentru cei nesăbuiţi şi că monştrii cu
cleşti lungi erau primejdioşi doar pentru victimele căzute în pâlnii. Cu
prudenţă şi ţinându-se departe de gropi, ar fi fost posibil, negreşit, să
traverseze terenul nisipos, fără teama că vreun monstru ar ieşi din pâlnie în
căutarea prăzii. Era sigură că nu exista niciun risc, dar prefera să nu
verifice. Inorogul era, aparent, de aceeaşi părere, fornăia, necheza şi se
îndepărta, deturnând-o pe Ciri de la dune. Şi-au prelungit drumul, făcând un
ocol mare pe lângă teritoriul periculos, luând-o pe o porţiune stâncoasă,
dură, prin care nu se aventura nicio fiară.
Mergând, Ciri nu slăbea din ochi pâlniile. În mai multe rânduri a observat
cum ţâşneau fântâni arteziene de nisip din capcanele letale – monştrii îşi
adânceau şi reînnoiau culcuşul. Unele pâlnii erau atât de aproape una de
alta încât pietrişul aruncat de un monstru cădea în alte pâlnii, alertând
creaturile ascunse în fundul lor, apoi pornea o canonadă huruitoare, pentru
câteva momente nisipul şuiera şi ploua în jurul pâlniilor.
Ciri se întreba de ce monştrii de nisip vânează într-un loc pustiu, fără apă şi
fără viaţă. Răspunsul a venit de la sine – dintr-o pâlnie din apropiere un
obiect întunecat a străbătut aerul într-un arc larg şi s-a prăbuşit cu un bubuit
lângă ea. După o clipă de ezitare, a fugit dintre stânci până la întinderea de
nisip. Ceea ce zburase din pâlnie era cadavrul unui rozător care aducea a
iepure. Cel puţin după blană. Căci cadavrul era strâns, tare şi uscat ca o
1053
aşchie, uşor şi gol ca o vezică. N-avea picătură de sânge în el. Ciri s-a
cutremurat – de-acum ştia ce vânează dihăniile şi cu ce se hrăneau.
Inorogul a avertizat-o printr-un nechezat. Ciri şi-a ridicat capul. Nu era
nicio pâlnie în imediata apropiere, nisipul era uniform şi neted. Însă, în faţa
ochilor ei, nisipul acela uniform şi neted s-a umflat brusc şi umflătura a
început să se mişte rapid spre ea. A aruncat cadavrul uscat şi a fugit pe
pietre.
Decizia de a ocoli duna de nisip s-a dovedit a fi foarte înţeleaptă.
Au mers mai departe, evitând chiar şi cea mai mică dună de nisip, călcând
doar pe teren solid.
Inorogul mergea încet, poticnindu-se. Din coapsa rănită încă i se mai
prelingea sângele. Dar nu voia s-o lase să se apropie ca să-i vadă rana.
Duna de nisip se îngusta şi începea să şerpuiască. Nisipul fin ca o pudră le
făcea loc pietrişului grosier, apoi pietricelelor. Nemaiîntâlnind de mult timp
pâlnii, au decis să meargă de-a lungul traseului marcat de dună. Ciri, deşi n-
o slăbeau nici foamea, nici setea, se mişca mai repede. Mai era o speranţă.
Piscul stâncos nu era la mare altitudine. Se afla în lunca unui râu ce curgea
de pe un versant al munţilor. Nu exista apă în râu, dar râul ducea spre
izvoare, prea secătuite şi prea firave ca să umple albia cu apă, dar probabil
suficiente pentru a bea.
Mergea repede, dar a trebuit să încetinească. Pentru că inorogul încetinise.
De-abia mergea, i se împleticeau picioarele, se bălăngănea, se târa,
şchiopăta. Când a venit seara, s-a lungit pe jos. Nu s-a ridicat când s-a
apropiat de el. A lăsat-o să se uite la rană.
Erau două răni, pe ambele părţi ale coapsei înfierbântate şi umflate. Ambele
răni erau inflamate, ambele încă sângerânde, iar odată cu sângele curgea un
puroi lipicios şi urât mirositor.
Monstrul era veninos.

A doua zi era şi mai rău. Inorogul de-abia se mai târa. Seara s-a tolănit pe
pietre şi n-a vrut să se mai ridice. Când Ciri a îngenuncheat lângă el, i-a
arătat coapsa rănită cu cornul, nechezând. Era multă suferinţă în nechezatul
acela.
Puroiul curgea tot mai aprig, iar mirosul era scârbos. Ciri şi-a scos
pumnalul. Inorogul a gemut încet, a încercat să se ridice, a căzut pe pietre.
— Nu ştiu ce să fac… a suspinat Ciri, uitându-se la lamă. Chiar nu ştiu…
Trebuie să tai rana, să scot puroiul şi veninul… Dar nu pot! Mi-e să nu-ţi
1054
fac şi mai mult rău!
Inorogul a încercat să-şi ridice capul, a scâncit. Ciri s-a aşezat pe pietre,
acoperindu-şi capul cu mâinile.
— Nu m-au învăţat să vindec, a spus ea cu amărăciune. M-au învăţat să
ucid, explicând că astfel aş fi în stare să salvez vieţi. Mare minciună,
Căluţule! M-au minţit.
S-a lăsat noaptea, s-a întunecat pe neobservate. Inorogul s-a culcat, Ciri se
gândea, încordată. Adunase mărăcini şi vrejuri ce creşteau din abundenţă pe
malurile râului secat, dar Căluţul nu voia să le mănânce. Îşi pusese capul pe
pietre şi nici măcar nu mai încerca să şi-l ridice. Doar clipea. În gură i-a
apărut o spumă.
— Nu te pot ajuta, Căluţule, i-a zis cu vocea strangulată. N-am nimic… În
afară de magie.
Sunt magiciană.
S-a ridicat, şi-a întins mâinile. Şi nimic. Avea nevoie de o sursă puternică
de energie magică, dar nu era nici urmă. Nu se aştepta, era surprinsă. La
urma urmei, venele de apă sunt peste tot! A făcut câţiva paşi într-un sens,
apoi în sens opus. A început să meargă în cerc. S-a îndepărtat.
Nimic.
— Deşertule blestemat! a strigat ea, strângând din pumni. N-ai nimic în
tine! Nici apă, nici magie! Cică magia e peste tot! Altă minciună sfruntată!
Toată lumea m-a minţit, toată lumea!
Inorogul a nechezat.
Magia este peste tot. Este în apă, în pământ, în aer…
Şi în foc.
Ciri şi-a tras un pumn în frunte cu furie. Nu-i trecuse prin cap până atunci,
poate pentru că acolo, printre pietrele golaşe, nici măcar nu era nimic de
ars. Iar atunci avea mărăcini şi vrejuri uscate, iar pentru a produce o
scânteie mică i-ar fi fost de-ajuns acea mică energie pe care o simţea încă
înăuntrul său…
A strâns mai multe beţe, le-a pus într-o grămadă, a pus deasupra mărăcini
uscaţi. Şi-a întins mâna cu grijă.
— Aenye!
Mormanul s-a aprins, flăcările pâlpâiau, străluceau, agăţau frunzele, le
devorau şi dispăreau. Ciri a adăugat vrejurile.
Iar acum ce să fac, s-a gândit ea, privind flăcările care prindeau viaţă. Să
extrag Forţa? Cum? Yennefer mi-a interzis să ating energia focului… Dar
1055
n-am de ales! Nici timp! Trebuie să acţionez! Beţele şi frunzele o să ardă
repede… Focul o să se stingă… Focul… Ce frumos e şi ce cald…
N-a ştiut când şi cum s-a întâmplat. S-a uitat la flăcări şi ca din senin a
simţit cum îi zvâcnesc tâmplele. Şi-a dus mâinile la piept, simţind că îi
explodează coastele. În pântec, în perineu şi în sâni durerea s-a înteţit într-
atât încât imediat s-a transformat într-o plăcere terifiantă. S-a ridicat în
picioare. Nu, nu s-a ridicat. A zburat.
Forţa a umplut-o ca plumbul topit. Stelele de pe cer dansau de parcă s-ar fi
reflectat pe suprafaţa unui iaz. Ochiul, strălucind spre apus, a explodat
inundând cerul cu lumina sa. A luat acea lumină şi, odată cu ea, Forţa.
— Hael, Aenye!
Inorogul a nechezat sălbatic şi a încercat să se ridice, sprijinindu-se pe
picioarele din faţă. Braţul lui Ciri s-a ridicat singur, mâna a făcut singură un
gest de magie, buzele au rostit singure o incantaţie. Din degete i-a ţâşnit o
lumină orbitoare. Focul rânjea printre vâlvătăi.
Valurile de lumină care irupeau din mână au atins coapsa rănită a
inorogului, s-au contopit, au dispărut.
— Vreau să se vindece! Vreau asta! Vesshael, Aenye!
Forţa a explodat în ea, a încărcat-o cu o euforie sălbatică. Focul a urcat, s-
au aprins împrejurimile. Inorogul şi-a ridicat capul, a nechezat, apoi s-a
ridicat brusc de la pământ şi a făcut câţiva paşi stângaci. Şi-a îndoit gâtul,
şi-a atins coapsele cu botul, a clătinat din cap, a scos aburi pe nări – de
parcă nu avea încredere. A nechezat lung şi pătrunzător, a lovit, şi-a fluturat
coada şi s-a îndepărtat de foc.
— Te-am vindecat! a strigat Ciri cu mândrie. Te-am vindecat! Sunt
magiciană! Am reuşit să-mi iau forţa din foc! Şi am această forţă! Pot face
orice!
S-a întors. Focul ardea cu vâlvătăi, duduia şi scânteia.
— Nu mai trebuie să căutăm izvoare! Nu mai trebuie să bem noroi de prin
gropi! Acum am forţă! Simt forţa care este în acest foc! O să aduc ploaia în
acest pustiu blestemat! O să storc apă din pietre! O să crească flori aici!
Iarbă! Gulii! Pot să fac orice acum! Orice!
Şi-a ridicat brusc ambele braţe, strigând incantaţii şi ţipând invocaţii. Nu le
înţelegea, nu-şi amintea când le învăţase şi nici măcar dacă le-ar fi învăţat
vreodată. Nu contează. Simţea forţa, simţea puterea, ardea cu foc. Era foc.
Puterea care o pătrundea o făcea să tremure.
Cerul nopţii s-a vărgat ca din senin cu panglici de fulgere, printre roci şi
1056
mărăcini vâjâia vântul. Inorogul a nechezat strident şi a cabrat. Focul a
erupt, a explodat. Beţele şi vrejurile adunate arseseră de mult, acum ardeau
rocile. Dar Ciri nu i-a acordat atenţie. Ea simţea forţa. Nu vedea decât
focul. Nu auzea decât focul.
Poţi face orice, îi şopteau flăcările, ai puterea noastră, poţi face orice.
Lumea este la picioarele tale. Eşti minunată. Eşti puternică.
Printre flăcări, o siluetă. O femeie înaltă, cu părul lung, drept şi negru ca
pana corbului. Femeia a început să râdă sălbatic, cu cruzime, focul se
înfuria în jurul ei.
Eşti puternică! Cei care ţi-au făcut rău n-au ştiut cu cine au de-a face!
Răzbună-te! Fă-i să plătească! Cu toţii să plătească! Să tremure de frică la
picioarele tale, să le clănţăne dinţii, să nu îndrăznească să se uite în sus, la
chipul tău! Să-ţi cerşească mila! Dar tu nu ştii ce-i mila! Fă-i să plătească!
Fă-i pe toţi să plătească pentru toate! Răzbunare!
În spatele brunetei erau văpăi şi fum, prin fum şiruri întregi de spânzurători,
de stâlpi, de ţepe, de eşafoduri, munţi de cadavre. Acestea nu sunt altceva
decât leşurile nilfgaardienilor, cei care au cucerit şi jefuit Cintra, care l-au
ucis pe regele Eist şi pe bunica ei, Calanthe, cei care au făcut vărsare de
sânge pe uliţele târgului. Într-o spânzurătoare se bălăngănea cavalerul în
armură neagră, laţul scârţâia, ciorile îi dădeau târcoale încercând să-i
ciugulească ochii prin viziera coifului înaripat. O sumedenie de
spânzurători se întindeau până la orizont, în ele atârnau Scoia’tael, cei care
îl uciseseră pe Paulie Dahlberg în Kaedwen şi cei care o urmăriseră pe
insula Thanedd. Pe un stâlp înalt se zbătea magicianul Vilgefortz, cu chipul
său fermecător, cu masca înşelătoare a nobleţei, era acum livid, scofâlcit de
la tortură, iar vârful ascuţit şi însângerat al ţepii îi ieşea din claviculă…
Ceilalţi magicieni din Thanedd erau îngenuncheaţi pe pământ, cu mâinile
legate la spate, lângă ţepele în aşteptare…
Stâlpii împodobiţi cu mănunchiuri de crengi de brad se întindeau până la
orizontul aprins, brăzdat de dâre de fum. Pe stâlpul cel mai apropiat era
legată cu lanţuri Triss Merigold… Următoarea, Margarita Laux-Antille…
Maica Nenneke… Jarre… Fabio Sachs…
Nu. Nu. Nu.
Ba da, a strigat bruneta, moarte tuturor, să plătească, dispreţuieşte-i pe
toţi! Toţi te-au rănit sau au vrut să te rănească! Poate că într-o zi o să te
rănească! Dispreţuieşte-i, pentru că în cele din urmă a venit vremea
dispreţului! Dispreţ, răzbunare şi moarte! Moarte tuturor! Moarte, pârjol
1057
şi sânge!
Ai sânge pe mâini, ai sânge pe rochie…
Te-au trădat! Te-au înşelat! Ţi-au făcut rău! Acum ai putere, răzbună-te!
Yennefer avea buzele crăpate şi zdrelite, sângele i se prelingea de pe ele,
mâinile şi picioarele erau legate cu lanţuri, lanţuri grele prinse de zidurile
jilave şi soioase ale unei temniţe. Mulţimea adunată în jurul eşafodului urla,
poetul Jaskier îşi punea capul pe butuc, deasupra lucea tăişul toporului.
Adunate sub podeaua eşafodului, desfrânatele îşi întind batistele ca să-i
adune sângele… Ţipetele mulţimii înăbuşă zgomotul loviturii seci, care
face eşafodajul să se zguduie…
Te-au trădat! Te-au minţit şi te-au înşelat! Toţi! N-ai fost decât o păpuşă
pentru ei, o marionetă pe care au tras-o de sfori! Te-au folosit! Te-au
condamnat la foamete, la soarele arzător, la sete, la mizerie, la
singurătate! A venit vremea dispreţului şi a răzbunării! Ai forţă! Eşti
puternică! Să tremure toată lumea în faţa ta! Să se dea de ceasul morţii în
faţa Sângelui mai Vechi!
Vrăjitorii sunt duşi la eşafod: Vesemir, Eskel, Coën, Lambert. Şi Geralt…
Geralt abia stă în picioare, e plin de sânge…
— Nu!
În jurul ei, focul, dincolo de zid, vâlvătăi înfricoşătoare, un nechezat
sălbatic, inorogii cabrează, îşi scutură capetele, dau din copite. Coamele lor
sunt ca stindardele flendurite în luptă, coarnele lor sunt lungi şi ascuţite ca
spadele. Inorogii sunt mari, mari precum caii de cavalerie, mult mai mari
decât Căluţul ei. De unde au venit? De unde au venit atâţia? Vâlvătăile se
înălţau spre cer duduind. Bruneta îşi ridica mâinile, pe mâini era pătată de
sânge. Văpăile îi fluturau pletele.
Arzi, arzi, Falka!
— Du-te! Pleacă de-aici! Nu te vreau! Nu vreau nicio putere de la tine!
Arzi, Falka!
— Nu vreau!
Ba da, vrei! Vrei! Dorinţa şi pofta ard în tine neostoit, ca o flacără, te
înrobesc cu voluptate! Asta este puterea, este forţa, este energia! Este cea
mai delicioasă dintre plăcerile lumeşti!
Fulger. Tunet. Vânt. Ropot de copite şi nechezat furios de inorog furios în
jurul focului.
— Nu vreau această putere! N-o vreau! Renunţ la ea!
Nu-şi dădea seama dacă se stingea focul sau dacă i se întunecase vederea. A
1058
căzut, simţind pe faţă primele picături de ploaie.

Fiinţei îi trebuie luată existenţa. Nu i se poate permite ca să existe. Fiinţa

este primejdioasă. Confirmare.
Negare. Fiinţa nu a chemat Forţa pentru ea însăşi. A făcut-o pentru a salva
Ihuarraquax. Fiinţa este compasiune. Datorită Fiinţei, Ihuarraquax este
din nou printre noi.
Dar Fiinţa are Forţă. Dacă o să vrea s-o folosească…
N-o să poată s-o folosească. Niciodată. A renunţat la ea. A renunţat la
Forţă. Complet. Forţa a dispărut. E foarte ciudat…
N-o să înţelegem niciodată Fiinţa.
Nici nu trebuie s-o înţelegi! Să-i luăm Fiinţei existenţa. Înainte de a fi prea
târziu. Confirmare.
Negare. Să plecăm de-aici. Să lăsăm Fiinţa. S-o lăsăm în mâinile
destinului.

Nu ştia cât zăcuse pe pietre, dârdâind, privind cerul care-şi schimba

culorile. Era alternativ întuneric şi lumină, cald şi rece, iar ea zăcea
neajutorată, uscată şi goală ca acea blăniţă, ca leşul acelui rozător supt şi
aruncat afară din buncăr.
Nu se gândea la nimic. Era singură, era golită. Nu-i mai rămăsese nimic şi
nu mai simţea nimic înăuntrul ei. Nu-i era nici sete, nici foame, nici
oboseală, nici teamă. Nu mai avea nimic, nici măcar voinţa de a
supravieţui. Avea doar un gol imens, rece şi înspăimântător. Simţea această
goliciune în toată fiinţa ei, în fiecare celulă a trupului său.
Simţea sânge curgându-i pe părţile interioare ale coapselor. Nu-i păsa. Era
golită. Nu mai avea nimic.
Cerul îşi schimba culorile. Ea nu se mişca. Oare mai avea vreun sens să se
deplaseze în jurul goliciunii?
Nu se mişca, în timp ce copitele tropăiau în jurul ei, potcoavele zăngăneau.
Nu a reacţionat la strigăte şi chemări, nici la vocile ridicate, nici la
nechezatul de cal. Nu s-a clintit când au apucat-o mâinile puternice.
Ridicată, atârna inertă. Nu a reacţionat nici la smucituri, nici la zgâlţâiri,
nici la întrebările aspre, violente. Nu le înţelegea şi nici nu voia să le
înţeleagă.
Era golită şi indiferentă. A primit cu nepăsare apa, care-i stropea faţa. Când
i s-a pus plosca la gură, n-au trecut-o toate apele, a băut. Nepăsătoare.
1059
Mai târziu era la fel de nepăsătoare. A fost urcată în şa. Perineul îi era
sensibil şi o durea. Tremura, aşa că au învelit-o cu un valtrap. Era inertă şi
moale, cădea din şa, aşa că au legat-o cu o curea de călăreţul din spatele ei.
Călăreţul mirosea a transpiraţie şi a urină. Îi era totuna.
În jur erau călăreţi… Mulţi călăreţi. Ciri îi privea indiferentă. Era goală,
pierduse totul. Nimic nu mai conta.
Nimic.
Nici măcar faptul că acela care îi comanda pe călăreţi avea la coif aripi de
pasăre de pradă.

1060
Când s-a aprins rugul răufăcătoarei şi au înconjurat-o vâlvătăile,
aceasta a început să-i insulte pe cavalerii, baronii, magicienii şi
membrii consilieri adunaţi în piaţă cu cuvinte atât de dure, încât toată
lumea a fost îngrozită. Cu toate că rugul fusese acoperit de la început
cu lemne ude, aşa încât blestemata să nu piară prea repede şi să simtă
chinurile focului cu vârf şi-ndesat, acum se poruncise să se aşeze
vreascuri uscate ca să se pună mai iute capăt martiriului. Dar
demonul sălăşluia în blestemata aceea, pentru că, deşi focul ardea
vârtos, nu dădea niciun strigăt de durere, ci tot blestema întruna şi
făcea prorociri înfiorătoare. „Fi-va zămislit răzbunătorul din sângele
meu”, urla ea în gura mare. „Fi-va zămislit din Sângele mai Vechi
nimicitorul noroadelor şi lumilor! El o să-mi răzbune slăbiciunea!
Moarte, moarte şi răzbunare vouă tuturor şi neamului vostru!” Atât
de mult a răcnit, că a ars de tot. Aşa a pierit Falka, aşa pedeapsă a
primit pentru vărsare de sânge nevinovat.
RODERICK DE NOVEMBRE, Istoria lumii, tomul II

1061
 7
— Uitaţi-vă şi voi la ea! Arsă de soare, zdrelită, prăfuită. Bea tot timpu’, ca
un burete şi e hămesită de foame, îi ceva de speriat. V-am spus eu, a venit
dinspre răsărit. A trecut prin Korath. Prin Tigaie.
— Du-te de-aici! Nimeni nu mai iese viu din Tigaie. Din apus a venit, din
munţi, de-a lungul albiei Secului. Abia dacă a pus picioru’ pe marginea
Korathului şi i-a fost de-ajuns. Când am găsit-o, era căzută la pământ, fără
suflare.
— Da’ şi spre apus, pustiul se întinde pe mile întregi. De unde a putut ea să
pornească?
— N-a mers ea pe jos. Cine ştie de la ce depărtare vine. Erau urme de
copite aproape de ea. O fi trântit-o calu’ în Secu, de aceea e vânătă şi
zdrelită toată.
— Nu ştiu, zău, de ce-o fi aşa de importantă pentru Nilfgaard? Când ne-a
trimis prefectu’ în căutarea ei, m-am întrebat ce duduie nobilă importantă s-
o fi rătăcit. Şi când colo… O slujnicuţă ordinară, nu dai doi bani pe ea, fără
prea multă minte şi mută pe deasupra. Nu ştiu, zău, Skomlik, dacă asta-i
fata care…
— Asta-i. Nu-i ordinară deloc. Dacă era, o găseam moartă.
— Nici mult nu mai avea. Noroc cu ploaia c-a salvat-o. La naiba, nici cei
mai bătrâni nu-şi amintesc să fi plouat în Tigaie de când se ştiu. Norii
întotdeauna ocolesc Korathu’… Chiar ş-atunci când plouă în vale, nu cade
nicio picătură!
— Ia uite la ea cum înfulecă! Parcă n-ar fi băgat nimic în gură de-o
săptămână… Hei, tu, hei! Îi bună slănina, nu? Şi pâinea uscată?
— Întreab-o pe elfeşte. Sau în nilfgaardiană. Nu pricepe graiu’ comun. O fi
v’o toantă elfă…
— E-o bleagă, ce mai tura-vura! Când am pus-o pe cal dimineaţă, stătea ca
o păpuşă de lemn.
— N-ai ochi de văz’t, l-a străfulgerat cu dantura Skomlik, cel robust şi chel.
Ce mai căutători s’teţi, dacă nu v-aţi dat seama cu cine-aveţi de-a face! Nu-i
nici toantă şi nici bleagă. Se preface numai. Îi o pasăre ciudată şi vicleană.
— Da’ de ce-o fi aşa de importantă pentru Nilfgaard? Au făgăduit răsplăţi,
au trimis patrule de zor peste tot… De ce oare?

1062
— Asta nu ştiu. Da’ nu strică s-o-ntrebaţi… cu o ghioagă pe spinare… Ha!
Ai băgat de seamă cum s-a uitat la mine? Pricepe tot, ascultă cu urechile
pâlnie. Hei, fată! Sunt Skomlik, vânător, numit şi Căutător. Şi ioti la mine,
aicişa, ăsta-i un bici, îi mai spunem şi Sfântu’ Neculai! Vrei să-ţi ţii pielea
pe spinare? Dă-ţi drumu’ la gură, atunci…
— Gata! Linişte!
Ordinul a căzut dur, aspru, intolerant de la al doilea foc de tabără, la care
stăteau un cavaler şi scutierul său.
— Vă plictisiţi, Căutătorilor? l-a întrebat ironic cavalerul. Atunci, valea, la
muncă! Curăţaţi caii! Curăţaţi armura şi armele! În pădure, după lemne! Şi
să nu cumva să v-atingeţi de fată! Pricepeţi, mârlanilor?
— Sigur, jupâne Sweers, a spus printre dinţi Skomlik. Camarazii săi au
lăsat capul în jos.
— La treabă! Urmaţi poruncile!
Căutătorii au pus mâna pe treabă.
— Soarta ne-a pedepsit cu tâmpitu’ ăsta, a boscorodit unul. Şi prefectu’ n-a
avut ce face şi ni l-a pus şef pe cavaleru’ ăsta nenorocit…
— O face pe grozavu’, a murmurat încet altul, uitându-se pe furiş în jur. Şi,
la urma urmei, noi, Căutătorii, am găsit fata. Noi cu nasu’ nostru am căutat-
o în lunca Secului.
— Păi, sigur. Jupânu’ o să primească răsplata şi gloria pentru cum ne-a
condus… iar nouă o să ne-arunce nişte florini la picioare: luaţi de-aici,
spuneţi săru’ mâna…
— Tacă-ţi gura, a şuierat Skomlik, că ne-aude…
Ciri era singură lângă focul de tabără. Cavalerul şi scutierul au scrutat-o
brusc, dar nu i-au vorbit.
Cavalerul era mai în vârstă, dar voinic, cu o faţă severă, plin de cicatrici.
Când călărea, purta întotdeauna un coif cu aripi de pasăre, dar nu erau
aripile pe care Ciri le văzuse în coşmaruri şi pe insula Thanedd. Acesta nu
era Cavalerul Negru din Cintra. Dar era un cavaler nilfgaardian. Când
dădea porunci, vorbea fluent în graiul comun, dar cu un accent ce aducea cu
elfeasca. Cu scutierul lui însă, un băiat nu cu mult mai mare decât Ciri,
vorbea o limbă asemănătoare cu Graiul mai Vechi, dar mai puţin
melodioasă, mai aspră. Trebuie să fi fost limba nilfgaardiană. Ciri,
familiarizată cu Graiul mai Vechi, înţelegea cele mai multe cuvinte. Dar nu
s-a arătat că înţelege. La prima oprire, la marginea deşertului, denumit
Tigaia sau Korath, cavalerul nilfgaardian şi scutierul său au asaltat-o cu
1063
întrebările. Nu le-a răspuns, pentru că era indiferentă şi doar pe jumătate
conştientă. După câteva zile de deplasare, când au părăsit râurile seci,
stâncoase şi au coborât în văile înverzite, Ciri şi-a revenit, a început să vadă
lumea din jurul ei şi să reacţioneze în mod visător. Dar tot nu răspundea la
întrebări, astfel încât cavalerul nu mai vorbea deloc cu ea. Nu părea să-i dea
nicio atenţie. Numai flăcăii care se autointitulau Căutători se ocupau de ea.
Au încercat şi să-i pună întrebări. Erau foarte agresivi.
Dar nilfgaardianul cu coiful cu aripi i-a chemat imediat la ordin. Era clar şi
evident cine stăpânea aici şi cine îi slujea.
Ciri se prefăcea că e toantă şi mută, dar avea antenele bine întinse. Încet-
încet, şi-a dat seama în ce situaţie se află. Căzuse în mâinile Nilfgaardului.
Nilfgaardul o căutase şi o găsise, fără îndoială că urmărise traseul pe care
fusese proiectată de haoticul teleport Tor Lara. Ceea ce nu reuşise
Yennefer, nu reuşise Geralt, reuşiseră cavalerul înaripat şi Căutătorii săi.
Ce s-o fi întâmplat în Thanedd cu Yennefer şi Geralt? Unde se afla ea?
Avea cele mai grave suspiciuni. Căutătorii şi şeful lor, Skomlik, vorbeau o
versiune primitivă a graiului comun, dar fără accent nilfgaardian. Căutătorii
erau oameni obişnuiţi, dar îi slujeau cavalerului din Nilfgaard. Căutătorii se
bucurau de răsplata pe care le-ar plăti-o prefectul pentru că o găsiseră pe
Ciri. În florini.
Singurele ţări în care moneda era florinul, iar oamenii le slujeau
nilfgaardienilor erau administrate de prefecţii imperiali din Provinciile
îndepărtate.
De la miazăzi.

A doua zi, la popasul de pe malul unui râu, lui Ciri i-a venit ideea să scape.
Magia ar fi putut să o ajute. A încercat cu grijă cea mai simplă vrajă, o
telechinezie uşoară. Dar temerile i-au fost confirmate. Nu avea nici cea mai
mică scânteie de energie magică în ea. După joaca sa nechibzuită cu focul,
îşi pierduse complet abilităţile magice.
Era din nou indiferentă. Total. Se închisese în sine şi se prăbuşise în apatie.
Pentru o lungă perioadă de timp.
Până în ziua în care Cavalerul Albastru le-a tăiat calea prin mlaştini.

— Ai, ai… a murmurat Skomlik, uitându-se la caii care le tăiau calea. Vai
ş-amar de noi! Varnhagenii din fortul Sarda…
Caii s-au apropiat. În frunte, pe un armăsar cenuşiu puternic, mergea un
1064
uriaş într-o armură albastră strălucitoare. Imediat în spatele lui era un al
doilea acoperit cu o cuirasă, urmat de doi călăreţi în costume simple: valeţi,
fără îndoială.
Nilfgaardianul cu coiful înaripat i-a ieşit în întâmpinare, ţinându-şi calul în
trot. Scutierul său şi-a atins montura spadei, s-a întors în şa.
— Stai în spate şi ai grijă de fată! a mârâit la Skomlik şi la Căutătorii lui.
Nu vă băgaţi!
— Doar nu s’tem tâmpiţi! a zis încetişor Skomlik, de cum s-a depărtat. Nu
s’tem tâmpiţi să ne băgăm între jupânii Nilfgaardului…
— O să fie o bătălie, Skomlik?
— Sigur. Vrajbă şi răzbunare de sânge între Sweers şi Varnhagen.
Descălecaţi. Ochii şi fata, că la ea ni-i nădejdea şi norocu’ nost’. Dac-avem
baftă, luăm noi toată răsplata pentru ea.
— Varnhagenii caută şi ei fata. Îs mai mulţi, ne-o iau… Noi s’tem patru…
— Cinci – dinţii lui Skomlik au sclipit. Unu’ din ăia din Sarda îi un cumnat
de-a’ meu. O să vedeţi, încăierarea asta-i în folosu’ nost’, nu a cavalerilor…
Cavalerul în armură albastră a tras de hăţuri calul cenuşiu. Înaripatul s-a
proţăpit în faţa lui. Un valet de-al Albastrului, cu calul la trot, s-a oprit în
spate. Coiful său bizar era împodobit cu două benzi de piele agăţate de
vizieră, ce arătau ca două mustăţi mari sau doi colţi de morsă. De-a lungul
şeii Doi Colţi ţinea o armă ameninţătoare, care semăna oarecum cu suliţele
purtate de gardienii din Cintra, cu coada mai scurtă şi cu fierul mai lung.
Albastrul şi înaripatul au făcut un scurt schimb de cuvinte. Ciri nu le-a
auzit, dar tonul celor doi cavaleri nu lăsa nicio umbră de îndoială. Nu erau
cuvinte prietenoase. Albastrul s-a ridicat brusc în etrieri şi, arătând tăios
spre Ciri, a zis ceva apăsat şi supărat. Înaripatul i-a răspuns la fel de furios,
şi-a fluturat mâna în mănuşă în semn de luptă, părând că-i spune
Albastrului să plece. Şi apoi a început.
Albastrul a dat pinteni armăsarului cenuşiu şi s-a aplecat în faţă, scoţându-şi
barda prinsă de şa. Înaripatul şi-a cabrat calul, trăgându-şi spada din teacă.
Însă, înainte ca cei doi bărbaţi înarmaţi să reuşească să se angajeze în luptă,
a atacat Doi Colţi, ducându-şi calul la galop cu suliţa pregătită. Scutierul
înaripatului a sărit la el, trăgându-şi spada, dar Doi Colţi s-a ridicat în şa şi
i-a aruncat suliţa în piept. Fierul lung i-a străpuns cu un scrâşnet cuirasa şi
armura, scutierul a gemut sfâşietor şi a căzut de pe cal ţinând cu ambele
mâini mânerul suliţei împlântate până la plăsele.
Albastrul şi Înaripatul s-au ciocnit cu un zbang şi cu o lovitură. Barda era
1065
mai periculoasă, dar spada era mai rapidă. Albastrul a primit o lovitură în
umăr, un fragment din apărătoarea metalică a zburat într-o parte, călăreţul
s-a clătinat în şa, pe armura albastră străluceau dâre carmin. Galopul cailor
i-a despărţit pe luptători. Nilfgaardianul cu coif înaripat s-a întors în buclă
pe cal, dar imediat Doi Colţi s-a năpustit asupra lui, ridicând cu ambele
mâini spada. Înaripatul a tras frâiele, Doi Colţi, dirijându-şi calul doar cu
picioarele, a trecut printr-o parte în galop. Înaripatul, însă, a reuşit să-l
împiedice să treacă. În faţa ochilor lui Ciri, cuirasa a crăpat şi a ţâşnit
sângele.
Albastrul s-a şi întors, scuturându-şi barda şi urlând. Cei doi cavaleri au
făcut schimb de lovituri şi s-au îndepărtat din nou. Doi Colţi s-a năpustit iar
asupra înaripatului, caii s-au ciocnit, spadele au zăngănit. Doi Colţi l-a
spintecat pe înaripat, crăpându-i armura şi scutul. Înaripatul s-a îndreptat şi
l-a lovit din dreapta, tăindu-i cu putere partea laterală a pieptarului. Doi
Colţi s-a legănat în şa. Înaripatul s-a ridicat în etrieri şi a tăiat din nou cu
elan, între protecţia spartă a umărului şi coif. Lama lată a spadei sale i-a
spart din nou cu un zbang metalul, rămânând prinsă în capcană. Doi Colţi s-
a încordat şi s-a cutremurat. Caii s-au încleştat, fornăind şi scrâşnindu-şi
dinţii de zăbale. Înaripatul s-a răsucit, şi-a smuls spada. Doi Colţi a atârnat
din şa şi a căzut sub copite. Potcoavele zăngăneau pe cuirasa zdrobită.
Albastrul a pivotat pe calul cenuşiu, era gata de atac, cu barda ridicată. Abia
îşi strunea calul cu mâna rănită. Înaripatul l-a observat, a ieşit agil din
dreapta, s-a ridicat în etrieri pentru lovitura fatală. Albastrul a parat lovitura
cu barda şi i-a smuls spada din mână. Caii s-au ciocnit din nou. Albastrul
era un bărbat puternic, iar barda grea din mâna sa i-a zburat în aer şi a căzut
ca un par. S-a înfipt în armura înaripatului cu un pocnet aşa de puternic
încât calul s-a prăbuşit pe copite. Înaripatul s-a bălăngănit, dar a rămas în
şa. Înainte ca barda să-l lovească a doua oară, a dat drumul hăţurilor, şi-a
îndoit mâna stângă, apucând un buzdugan greu atârnat de o cureluşă de
piele, cu care l-a lovit din rever pe Albastru în coif. Acesta a sunat ca un
clopot, iar acum era rândul Albastrului să se clatine în şa. Caii au nechezat,
au încercat să muşte şi nu au vrut să se despartă.
Albastrul, ameţit de lovitura buzduganului, a reuşit totuşi să-l pocnească cu
barda pe adversarul său în piept. Faptul că amândoi rezistau încă în şeile lor
părea un miracol, dar era pur şi simplu meritul arcurilor înalte de susţinere.
Pe crupele ambilor cai curgea sânge, vizibil mai ales pe cel cenuşiu. Ciri
privea oripilată. În Kaer Morhen fusese învăţată să se lupte, dar nu-şi putea
1066
imagina cum s-ar putea confrunta cu unul dintre aceşti puternici. Sau dacă
ar fi în stare să pareze măcar una dintre loviturile lor atât de puternice.
Albastrul a tras cu mâinile de coada bărzii înfipte şi înţepenite adânc în
pieptarul înaripatului, încercând să-l împingă pe adversar din şa. Înaripatul
şi-a luat elan şi l-a lovit cu buzduganul pe Albastru o dată, de două ori, de
trei ori. Sângele s-a strecurat de sub coif, stropindu-i armura albastră şi
grumazul calului cenuşiu. Înaripatul i-a dat pinteni calului, iar saltul brusc
al acestuia i-a smuls barda împlântată în pieptar; legănându-se în şa,
Albastrul şi-a scăpat coada din mână. Înaripatul şi-a luat buzduganul în
mâna dreaptă, l-a aruncat în aer şi, cu o lovitură teribilă, i-a strivit capul
Albastrului pe grumazul calului. Apucând cu mâna liberă frâiele calului
cenuşiu, nilfgaardianul lovea cu buzduganul, armura albastră răsuna ca un
cazan de tablă, sângele curgea pe sub coiful zdrobit. Încă o lovitură, şi
Albastrul a căzut cu capul înainte, sub copitele calului cenuşiu. Cenuşiul s-a
dat înapoi, dar armăsarul Înaripatului, bine antrenat în acest scop din câte se
vedea, l-a călcat în copite pe omul căzut. Albastrul era încă în viaţă,
judecând după urletul disperat de durere. Armăsarul îl călca cu atâta
ardoare încât Înaripatul, rănit, s-a răsturnat de pe şa şi a căzut cu un zbang.
— S-au omorât unu’ pe altu’, la naiba! s-a bâlbâit Căutătorul, care o ţinea
pe Ciri.
— Cinstiţi cavaleri, moartea şi ciuma să-i ia! a scuipat altul. Valeţii
Albastrului priveau de la distanţă. Unul şi-a întors calul.
— Stai aşa, Remiz! a strigat la el Skomlik. Încotro te duci? La Sarda? Te
grăbeşti la spânzurătoare?
Valeţii s-au oprit, unul privea, ţinându-şi mâna streaşină la ochi.
— Tu eşti, Skomlik?
— Eu! Fă-te-ncoa’, Remiz, nu te speria! N-avem noi nicio treabă cu
gâlcevile jupânilor cavaleri!
Ciri a rupt-o dintr-odată cu indiferenţa. S-a smucit din braţele Căutătorului
care o ţinea, a alergat până la cenuşiul Albastrului şi a sărit în şaua cu arcuri
înalte.
Ar fi izbutit să fugă, dacă nu ar fi fost valeţii din Sarda în şa, pe caii lor
odihniţi. Au ajuns-o fără prea multă osteneală, i-au smuls frâiele. A sărit de
pe cal şi s-a repezit spre pădure, dar călăreţii au prins-o din nou. Unul a
prins-o din mers de păr, a tras-o spre el şi a târât-o în urma lui. Ciri răcnea,
agăţată de mâna lui. Călăreţul a aruncat-o direct la picioarele lui Skomlik.
Un bici a şuierat, Ciri a urlat şi s-a ghemuit, acoperindu-şi capul cu mâinile.
1067
Biciul a şuierat din nou şi i-a şfichiuit mâinile. S-a îndepărtat, dar Skomlik
a sărit, a trântit-o, apoi i-a pus bocancul pe spate.
— Ai vrut să fugi, viperă?
Biciul a şuierat. Ciri a ţipat. Skomlik a şfichiuit-o din nou pe spate.
— Nu mai da! a ţipat ea, încovoindu-se.
— Aha, vorbeşti, târfă! Ţi s-a dezlegat limba? Că acuş te…
— Ai grijă, Skomlik! a strigat unul dintre Căutători. Vrei să-i iei viaţa sau
ce? Face prea mult ca s-o pierzi!
— Fulger scânteietor! s-a minunat Remiz, descălecând. Asta-i aia pe care
Nilfgaardu’ o caută de-o săptămână?
— Ea-i.
— Ha! Toate garnizoanele o caută. Asta-i o persoană tare importantă pentru
Nilfgaard! Un magician puternic, parcă, spunea cică trebuie să fie pe
undeva pe-aici. Aşa umblă vorba prin Sarda. Unde-aţi dibuit-o?
— În tigaie.
— Nu se poate!
— Ba se poate, se poate, i-a spus Skomlik furios, schimonosindu-se. O
avem, iar răsplata-i a noastră! Ce staţi aşa, ca momâile? Ia daţi-o-ncoa’ la
mine şi pe şa cu ea! S-o luăm din loc, flăcăi! Iute!
— Jupânu’ Sweers, a spus unul dintre Căutători, parcă mai suflă…
— Nu mai suflă mult. Îşi dă duhu’! Ne ducem aţă la Amarillo, flăcăi. La
prefect. Lăsăm beleaua asta şi ne luăm răsplata.
— La Amarillo? a întrebat Remiz, scărpinându-se la scăfârlie, plimbându-
se cu privirea pe câmpul luptei recente. Acolo ne-aşteaptă călău’ cu braţele
deschise! Ce-o să-i spui prefectului? Cavalerii bătuţi şi voi vii şi
nevătămaţi? Când o să iasă totu’ la iveală, prefectu’ o să poruncească să ne
închidă într-o cuşcă şi-o să ne trimită la Sarda… Şi apoi vin la rând
Varnhagenii şi ne jupoaie pielea. Dacă vreţi, n-aveţi decât să vă duceţi la
Amarillo, da’ eu rămân pe-aici prin pădurile-astea…
— Tu eşti cumnatu’ meu, Remiz, i-a zis Skomlik. Chiar dacă ai fost golan
ş-ai bătut-o pe sor-mea, ai rămas neam cu mine. O să-ţi salvez eu pielea. Ne
ducem la Amarillo, cum îţi spun. Prefectu’ ştie bine că între Sweerşi şi
Varnhageni sunt mereu zâzanii. S-au întâlnit, s-au bătut, s-au omorât unu’
pe altu’. Ce puteam să facem noi? Iar fata, băgaţi bine la cap ce vă spun eu
acum, am dibuit-o mai târziu. Noi, Căutătorii. Iar de-acu’ şi tu eşti Căutător,
Remiz. Ce, prefectu’ ştie cu câţi s-a dus Sweers. Doar nu ne numără…
— N-ai uitat nimic, Skomlik? l-a întrebat rar Remiz, privind lung spre al
1068
doilea valet din Sarda.
Skomlik s-a întors încet, a scos fulgerător cuţitul şi l-a înjunghiat în gât pe
valet. Acesta s-a clătinat şi a căzut la pământ.
— Nu uit niciodată nimic, a declarat Căutătorul cu răceală. Ei bine, acum
suntem noi cu noi. Nu mai e niciun martor şi nici prea multe capete ca să
împărţim răsplata. Pe cai, flăcăi, la Amarillo! Avem drum lung de parcurs
între noi şi răsplată, să nu ne facem zăbavă!

Când au ieşit din făgetul întunecat şi reavăn, au văzut la poalele muntelui

un sat, o duzină de căsuţe de lemn în interiorul inelului unei palisade joase,
care era înconjurată de cotul unui râuleţ.
Vântul aducea miros de fum. Ciri îşi mişca degetele amorţite ale mâinilor,
legate cu frânghii de mânerul şeii. Era amorţită toată, fesele o dureau de
nesuportat, o stânjenea vezica plină. Era în şa de la răsăritul soarelui.
Noaptea nu se odihnise, pentru că i se spusese să doarmă cu mâinile legate
de încheieturile Căutătorilor, aflaţi de-o parte şi de alta. La fiecare mişcare
o înjurau şi o ameninţau cu bătaia.
— Sat, a remarcat unul.
— Văd, i-a răspuns Skomlik.
Au coborât, copitele cailor se încurcau printre ierburile înalte, arse de soare.
Curând, se aflau pe un drum greoi care ducea direct în sat, spre un podeţ de
lemn şi o poartă în palisadă.
Skomlik şi-a oprit calul şi s-a ridicat în etrieri.
— Ce sat îi ăsta? Niciodată n-am mai fost pe-aici. Remiz, ştii zona?
— În trecut, a răspuns Remiz, satu’ ăsta se chema Râuţu’ Alb. Da’ când au
început revoltele, unii săteni li s-au alăturat rebelilor, apoi Varnhagenii din
Sarda au pârjolit tot, i-au omorât pe unii, iar pe alţii i-au făcut robi. Acum
trăiesc aici nilfgaardienii, ei îs noii locuitori. Şi acuma satu’ se cheamă
Glyswen. Da’ ocupanţii îs oameni răi, ţâfnoşi. Ascultă la mine ce-ţi spun: să
nu ne oprim aici. Să mergem mai departe.
— Să lăsăm caii să se odihnească, s-a împotrivit unul dintre Căutători, şi să
mănânce. Şi mie îmi chiorăie maţele de zici că-mi cântă ceteraşi în burtă.
Ce poa’ să ne facă ocupanţii ăştia, nişte rahaţi în ploaie? Le băgăm sub nas
ordinu’ prefectului, prefectu-i nilfgaardian, ca şi ei. O să vedeţi cum o să
facă plecăciuni dinaintea noastră.
— Ei, na! a zis printre dinţi Skomlik. Unde-ai mai văz’t tu nilfgaardian care
să facă plecăciuni. Remiz, îi vreun han în glyswenu’ ăsta?
1069
— Îi. Varnhagenii n-au dat foc la han.
Skomlik s-a întors în şa, s-a uitat la Ciri.
— Dezlegaţi-o! a poruncit el. Nu cumva s-o recunoască… Daţi-i o pelerină.
Şi gluga pe cap… Hopa! Încotro, păpuşă?
— Trebuie să intru în tufişuri…
— Îţi dau eu tufişuri, duduie! Te pişi din mers! Şi bagă la cap ce-ţi spun: în
sat nu-ţi iese nici aburul din bot. Să nu crezi că-ţi merge cu mine! Nu spui
nici pâs, că ţi-am şi luat gâtu’. Dacă nu iau eu florinii pe tine, nimeni n-o
să-i ia.
Mergeau la pas, copitele cailor răsunau pe podeţ. Din spatele palisadei au
apărut imediat câţiva ţărani înarmaţi cu suliţe.
— Păzesc poarta, a spus printre dinţi Remiz. Mă întreb de ce.
— Şi eu, a murmurat Skomlik, îndreptându-se în etrieri. Păzesc poarta, iar
în dreptu’ morii, palisada-i spartă, poţi intra cu caru’…
S-au apropiat şi-au oprit caii.
— Bun găsit, gospodari! le-a strigat jovial, deşi pentru Skomlik era ceva
nefiresc. Ziua să vă fie bună!
— Cine s’teţi? l-a întrebat scurt cel mai voinic dintre săteni.
— De la armată, cumetre, a minţit Skomlik bine instalat în şa. În slujba
jupânului prefect de Amarillo.
Săteanul şi-a plimbat mâna pe mânerul suliţei, neslăbindu-l din ochi pe
Skomlik. Fără îndoială, nu-şi aducea aminte în ce împrejurări se
încumetrise cu Căutătorul.
— El ne-a trimis aici, jupânu’ prefect, a continuat să mintă Skomlik, să
vedem cum se comportă compatrioţii săi, oamenii cumsecade din Glyswen.
Vă trimite multe salutări şi întreabă dacă norodul din Glyswen n-are nevoie
de ajutor?
— Ne descurcăm noi într-un fel, a spus săteanul. Ciri şi-a dat seama că
vorbea ca Înaripatul, cu acelaşi accent, dar încerca să imite jargonul lui
Skomlik. Ne-am obişnuit să ne descurcăm şi singuri.
— Prefectu’ o să se bucure când o să-i spunem. Hanu-i deschis? Ni s-au
uscat gâtlejurile…
— E, i-a răspuns săteanul sec. Deocamdată, mai e deschis.
— Deocamdată?
— Deocamdată. Nu mai durează mult şi demolăm hanu’, căpriorii şi
scândurile o să fie bune pentru hambar. Nu ni-i de niciun folos hanu’ ăsta.
Lucrăm cu sudoarea frunţii cât e ziua de lungă, din zori şi până-n seară şi n-
1070
avem vreme de han. Numa’ trecătorii mai trag la el, da’ de mulţi dintre ei
nu suntem bucuroşi. Cum îs şi cei care au poposit acuma acolo.
— Cine?
Remiz a pălit un pic.
— Nu cumva, a întrebat, din fortul Sard din întâmplare? Oare nu-s jupânii
Varnhagen?
Săteanul şi-a încreţit o sprânceană, şi-a muşcat buzele, ca şi cum ar fi vrut
să scuipe.
— Nu, din păcate. Îs gardienii jupânilor baroni. Nissirii.
— Nissirii? s-a încruntat Skomlik. De unde vin? Cine-i comandă?
— Unu’ mai bătrân ca ei, înalt, negricios, mustăcios ca un somn.
— Hai! s-a întors Skomlik spre tovarăşii săi. Ce bine! Măcar îl ştim pe unu’
dintre ei, nu? Tre’ să fie vechiul nostru prieten Vercta „Crede-mă”. V-
aduceţi aminte de el? Da’ cu ce treabă pe-aici pe la voi, cumetre, nissirii
ăştia?
— Jupânii nissiri, a explicat sobru săteanul, se îndreaptă spre Tyffi. Ne-au
onorat cu vizita lor. Duc cu ei un prizonier. Au luat unul din haita
Şobolanilor.
— Asta-i bună! a scuipat Remiz. Nu l-au luat şi pe împăratu’ Nilfgaardului?
Săteanul s-a încruntat şi-a strâns mâinile pe mânerul suliţei. Tovarăşii lui au
murmurat surd.
— Duceţi-vă la han, jupânilor!
Săteanului au început brusc să-i tremure fălcile.
— Şi trăncăniţi acolo cu conii nissir, prietenii voştri, a adăugat el. Parcă
spuneaţi că sunteţi în slujba prefectului. Întrebaţi-i atunci pe nissirii ăştia de
ce duc cu ei pe borfaşu’ ăla la Tyffi, în loc să-l lase aici, la faţa locului, să-l
legăm de un par şi să-l spargem noi cu boii, cum porunceşte prefectu’.
Reamintiţi-le, jupânilor, nissirilor, tovarăşilor voştri, că prefectu’
porunceşte aici, nu baronu’ din Tyffi. Avem deja boi în jug şi păru’ ascuţit.
Dacă nu-i înduplecaţi pe nissiri, avem noi grijă. Aşa să le spuneţi!
— O să le spunem, cum să nu? s-a uitat Skomlik cu subînţeles la tovarăşi.
Rămâneţi cu bine, oameni buni!
Au continuat să meargă alene printre colibe. Satul părea pustiu, cât vedeai
cu ochii nu era nici ţipenie de om. Pe sub un gard râma un porc sfrijit, într-o
băltoacă se bălăceau raţe murdare. Un motan mare, negru le-a tăiat calea
călăreţilor.
— Ptiu, ptiu, cotoi împuţit!
1071
Remiz s-a aplecat în şa, şi-a scuipat în sân şi-a adunat degetele într-un semn
care îl proteja de rău.
— Ne-a tăiat calea, nenorocitu’!
— Sta-i-ar şoarecele în gât!
— Ce-i? s-a întors Skomlik.
— Cotoiu’. Negru ca smoala. Ne-a tăiat calea, ptiu, ptiu!
— Să se ducă naibii!
Skomlik a scrutat în jur:
— Ia uitaţi-vă ce pustiu! Cu coada ochiului am văz’t cum pândesc de după
perdele oamenii din colibe. Şi din spatele porţii ăsteia, am văz’t cum
scânteia o suliţă.
— Îşi pândesc nevestele, a râs cel care-i urase motanului să aibă necazuri
cu şoarecele. Nissirii îs în sat! Ai auz’t cum a vorbit despre ei? E limpede
că nu li-s dragi nissirii.
— Nici nu-i de mirare. „Crede-mă” şi haita lui nu cruţă poalele niciunei
muieri. Ei, jupânii nissiri se distrează-ntruna. Baronii le spun „gardieni de
ordine”, că sunt plătiţi pentru a proteja ordinea, pentru a păzi drumurile. Ia
şopteşte-i la ureche unui ţăran „nissir”! Să vezi cum se cacă pe el de frică,
dar asta e deocamdată. Să mai sacrifice ei câte-un viţel, să mai pună ei laba
pe câte-o muiere, şi să-i vezi pe ţărani cum bagă furca-n ei, o să vezi… I-aţi
văz’t la pândă? Ocupanţii nilfgaardieni, nu-i de joacă cu ei… Ha, uite şi
hanu’…
Şi-au strunit caii.
Hanul avea acoperişul uşor lăsat, plin din belşug cu muşchi. Era amplasat la
o oarecare distanţă de colibe şi de anexele agricole, cu toate acestea, marca
centrul zonei împrejmuite de palisada părăginită, la răspântia a două
drumuri care treceau prin sat. La umbra aruncată de singurul copac mare
din zonă era o fermă circulară, cu un sector pentru vite şi unul separat
pentru cai. Acesta din urmă avea cinci sau şase cai deşelaţi. În faţa uşii, pe
trepte, erau doi tipi cu jachete din piele şi cu pălării ţuguiate de blană.
Amândoi aveau în mână, strânse precaut la piept, ulcele de lut, iar între ei
era o strachină plină cu resturi de oase.
— Ce faceţi? le-a strigat unul dintre tipi văzându-i pe Skomlik şi trupa lui
descălecând. Ce căutaţi aici? Plecaţi! Hanu-i închis în numele legii!
— Nu striga, nissir, nu striga! i-a spus Skomlik, ţinând-o pe Ciri de şa. Şi
deschide larg uşa, că vrem să intrăm înăuntru. Comandantul tău, Vercta, e
prietenul nostru.
1072
— Nu vă cunosc!
— Pentru că ai caş la gură! Eu şi „Crede-mă” am slujit împreună din
vremuri vechi, dinainte ca Nilfgaardul să vină aici.
— Ei bine, dacă-i pe-aşa… a şovăit tipul, lăsând la o parte montura spadei.
Hai… Mi-e totuna.
Skomlik a înghiontit-o pe Ciri scurt. Alt Căutător a apucat-o de guler şi au
intrat; era întuneric şi apăsător, mirosea a fum şi a prăjeală. Era aproape
gol, era ocupată doar una dintre mese, deasupra căreia pătrundea prin
ferestruica acoperită cu perdeaua decorată cu peşti o dâră de lumină tristă.
Stăteau la ea mai mulţi bărbaţi. În partea din spate, lângă foc, îşi făcea de
lucru hangiul, zăngănea oasele.
— Hei, respectele mele, jupânilor nissir! a tunat Skomlik.
— Pe noi nu ne salută orice bou, a bombănit unul din grup, aşezat chiar
lângă ferestruică, scuipând pe podea. Un altul l-a oprit cu un gest.
— Uşurel! i-a spus el. Sunt de-ai noştri, nu-i recunoşti? Skomlik şi
Căutătorii lui. Bun venit, bun venit!
Skomlik s-a înseninat şi s-a îndreptat spre masă, dar s-a oprit văzându-şi
tovarăşii cu privirea fixată pe stâlpul care sprijinea şarpanta tavanului.
Lângă stâlp era aşezat pe un taburet un băietan cu părul blond, de până în
douăzeci de ani, întins şi răsucit într-un mod bizar. Ciri şi-a dat seama că
poziţia nefirească se datora faptului că braţele băiatului erau legate la spate,
iar gâtul îi era fixat cu o curea de piele de stâlp.
— Să mă umplu de bube, a oftat zgomotos unul dintre Căutători, cel care o
ţinea pe Ciri de guler. Uită-te la el, Skomlik! Ăsta-i Kayleigh!
— Kayleigh? a înclinat Skomlik capul. Kayleigh şobolanu’? Nu se poate!
Unul dintre nissiri, care stătea la masă, un bărbat grăsun, cu părul tuns cu o
creastă pitorească, a râs din răsputeri.
— Ba se poate, a spus el, lingând o lingură. E Kayleigh, în propria persoană
parşivă. A meritat să ne trezim în zori. Luăm pentru el pe puţin o jum’ de
duzină de florini în monedă imperială bună.
— L-aţi răpit pe Kayleigh! se minuna Skomlik. Aşadar n-a spus prostii
ţărănoiu’ nilfgaardian…
— Treizeci de florini, la naiba! a oftat Remiz. O nimica toată… Plăteşte
baronu’ Lutz din Tyffi?
— Aşa-i, a confirmat celălalt nissir, cu părul şi cu mustăţile negre.
Preamărinimosu’ baron Lutz din Tyffi, jupânu’ şi binefăcătoru’ nostru.
Şobolanii l-au jefuit la drumul mare pe un valet de-ai săi, atunci s-a înfuriat
1073
şi a făgăduit o recompensă. Şi noi, Skomlik, o să luăm recompensa, crede-
mă! Ha, ia uitaţi-vă la el, flăcăi, ce mutră a făcut! Nu-i convine că noi, şi nu
el, l-am răpit pe Şobolan, deşi prefectu’ lui l-a pus pe urmele haitei de
Şobolani!
— Căutătoru’ Skomlik – grăsunul cu creasta ascuţită a arătat spre Ciri cu
lingura – a prins ceva. Vezi, Vercta? O fetiţă.
— Văd.
Bărbatului cu mustăţi negre i-au scânteiat dinţii:
— Ce, Skomlik, ai ajuns la sapă de lemn? Ai ajuns să răpeşti plozi pentru
răscumpărare? Cine-i puicuţa?
— Nu-i treaba ta!
— Hai, nu te-aprinde! a râs cel cu creasta. Am vrut să ne asigurăm că nu-i
fiică-ta.
— Fiică-sa? a izbucnit în râs Vercta, cel cu mustăţile negre. Asta-i bună! Ca
să aduci pe lume o fiică, tre’ să ai ouă.
Nissirii au izbucnit în râs.
— N-aveţi decât să vă hliziţi, berbecilor! a strigat Skomlik bosumflat. Şi tu,
Vercta, bagă la cap ce-ţi spun: până duminică, vedem noi cine-i mai tare,
voi cu Şobolanii voştri sau eu cu ale mele. Şi să vedem noi cine-i mai
mărinimos: baronu’ sau prefectu’ imperial din Amarillo!
— Să mă pupi în cur! i-a spus dispreţuitor Vercta şi s-a întors la sorbitul
supei, cu prefectu’ tău cu tot, cu împăratu’ tău şi cu tot Nilfgaardu’ tău,
crede-mă! Şi nu te mai umfla atât în pene! Până şi la urechile mele a ajuns
vestea că Nilfgaard caută o duduie de-o săptămână, de până şi prafu’ se
ridică de pe drumuri, crede-mă. Ştiu că e o răsplată pentru ea. Dar nu-mi
pasă nici cât negru sub unghie. Nici de prefect, nici de nilfgaardienii, crede-
mă. Acum îl slujesc pe baronu’ Lutz, sunt supusu’ lui, al nimănui altcuiva.
— Baronu’ tău, a perorat Skomlik, slujeşte Nilfgaardului, linge ciubotele
nilfgaardienilor. Atunci nu mai trebuie să le lingi tu, de-aia ţi-e lesne să
vorbeşti.
— Nu te mânia! i-a spus nissir împăciuitor. N-am nimic cu tine, crede-mă.
Dacă ai dibuit fata pe care-o caută Nilfgaardu’, foarte bine, mă bucur ca
poţi să iei tu răsplata, şi nu nilfgaardienii naibii. Cât despre asta, că slujeşti
prefectului? Nimeni nu-şi alege stăpânii, că ne-aleg ei pe noi, nu? Acum,
stai cu noi, să bem pentru întâlnirea asta.
— Ei bine, cum să nu! a fost de acord Skomlik. Mai întâi, însă, dă-mi o
frânghie. O să leg fata de stâlp, lângă Şobolanu’ tău, bine?
1074
Nissirii au izbucnit în hohote de râs.
— Ca să vezi, spaima de la frontieră! a râs grăsunul cu creastă. Braţu’
înarmat al Nilfgaardului! Leag-o bine, Skomlik, leag-o strâns! Da’ nu aşa,
cu lanţu’ de fier, căci prizoniera asta importantă a ta e în stare să rupă
frânghiile şi să te lase lat înainte de a fugi. Arată aşa de înfricoşător, că mi
se face părul măciucă!
Până şi tovarăşii lui Skomlik au chicotit pe sub mustăţi. Căutătorul s-a
înroşit, şi-a scos centura, s-a apropiat de masă.
— Am vrut să fiu sigur că nu…
— Nu-ţi bate capu’! l-a întrerupt Vercta, rupând din pâine. Nu vrei să stai şi
tu de vorbă, apoi stai jos pe coada ta aşa cum trebuie. Iar fata asta, dacă
vrei, poţi s-o atârni şi de tavan cu picioarele, crede-mă. Nu-mi pasă nici cât
negru sub unghie. Numai că e tare amuzant, Skomlik. Pentru tine şi
prefectu’ tău poate fi o pradă însemnată, dar pentru mine, crede-mă, nu-i
decât un copil sărman, speriat. Vrei s-o legi? Ea, crede-mă, abia se ţine pe
picioare, cum să fugă? De ce ţi-e frică?
— Păi, să-ţi spun de ce mă tem, şi-a muşcat Skomlik buzele. Ăsta-i un sat
nilfgaardian. N-am fost întâmpinaţi aici cu pâine şi cu sare, iar pentru
Şobolanu’ tău au spus că au pregătit un par ascuţit. Şi legea-i de partea lor,
pentru că prefectu’ le-a dat voie ca să-şi pedepsească bandiţii prinşi la faţa
locului. Iar dacă nu le daţi prizonieru’, ei îs gata să strângă pari pentru voi.
— Iaca na! a spus grăsunul cu creastă. Să-şi bage parii în cur! Să facă bine
şi să nu se pună cu noi, că facem moarte de om.
— Nu le dăm Şobolanu’, crede-mă! a spuse Vercta. E-al nost’ şi-l ducem la
Tyffi. Iar baronu’ Lutz o să se-nţeleagă cu prefectu’. Da’ ce ne tot batem
noi capu’? Staţi jos cu noi aici!
Căutătorii, împingându-şi spadele la spate, s-au aşezat încântaţi la masa
nissirilor, strigând la hangiu şi arătându-i spre Skomlik că face cinste.
Skomlik a tras un şut unui taburet de-a ajuns până la stâlp, a apucat-o pe
Ciri de umeri şi a împins-o astfel încât a căzut cu umărul în genunchiul
băietanului legat de stâlp.
— Stai aici! i-a poruncit printre dinţi. Şi să nu mi te mişti, că bat la tine ca
la fasole!
— Împuţitule! a mârâit băietanul, privindu-l cu ochii mijiţi. Câinele nai…
Ciri nu cunoştea majoritatea cuvintelor care zburau din gura răutăcioasă a
băietanului, dar din schimbările de pe faţa lui Skomlik a ajuns la concluzia
că aceste cuvinte trebuiau să fie extrem de grele şi ofensatoare. Căutătorul
1075
s-a albit la faţă de furie, şi-a fluturat mâinile, l-a plesnit peste faţă, l-a
apucat de părul lung, blond, l-a smucit şi l-a lovit cu tâmpla de stâlp.
— Hei! a strigat Vercta, ridicându-se de la masă. Ce se-ntâmplă acolo?
— Îi sparg dinţii Şobolanului ăstuia tâmpit! a răcnit Skomlik. Îi rup
picioarele borfaşului!
— Vino aici şi nu-i mai da la bot!
Nissir s-a aşezat, a băut o halbă de bere, şi-a şters mustaţa.
— Pe prizoniera ta, i-a zis, n-ai decât s-o pocneşti cât vrei, dar pe-al nost’
să nu-l atingi nici c-un deget măcar. Şi tu, Kayleigh, nu te mai juca cu
focu’! Stai liniştit şi gândeşte-te la eşafodu’ pe care baronu’ Lutz a poruncit
să-l pregătească în târg. Lista chinurilor la care o să te supună pe eşafodu’
ăla îi deja scrisă şi, crede-mă, e lungă de vreo trei coţi. Jumătate din oraş
pune deja rămăşaguri până la ce punct ai să poţi îndura. Ţine-ţi puterile,
Şobolanule! O să pun şi eu o mică sumă şi sper că n-o să mă dezamăgeşti,
c-o să rezişti cel puţin până ai să fii castrat.
Kayleigh a scuipat, întorcându-şi capul cât îi permitea cureaua din jurul
gâtului. Skomlik şi-a tras centura, a măsurat-o cu o privire duşmănoasă pe
Ciri, care era cocoţată pe taburet, apoi s-a alăturat companiei de la masă,
înjurând de mama focului pentru că hangiul adusese un urcior care avea
doar urme slabe de spumă.
— Ei, şi cum l-aţi dibuit pe Kayleigh? a întrebat el, semnalându-i hangiului
dorinţa de a prelungi comanda. Şi în viaţă, culmea? Cum de nu i-aţi dibuit
şi pe ceilalţi Şobolani nu pricep.
— Adevărul este, a vorbit Vercta, uitându-se critic la ceea ce tocmai
scosese din nas, c-am avut noroc, asta-i tot. Era singur. A plecat din haită ca
să-şi petreacă noaptea la o fătucă la Noua Forjă. Primarul ştia că eram prin
preajmă şi ne-a dat de ştire. Am ajuns înainte de-a se zări de ziuă, am dat
peste el în fân, nici n-a crâcnit.
— Iar fătuca lui s-a distrat cu noi, a chicotit grăsunul cu creastă. Dacă
Kayleigh nu a mulţumit-o toată noaptea, nu s-a putut plânge de noi.
Dimineaţa era aşa de mulţumită, că nu mai putea să mişte nici mâinile, nici
picioarele!
— Păi, ce să vă spun? Sunteţi nişte tâmpiţi şi nişte blegi, le-a zis Skomlik
tare şi batjocoritor. Aţi prăpădit o groază de parale, idioţilor. În loc să vă
pierdeţi vremea cu fătuca, trebuia să bateţi fieru’ cât era cald, să-l luaţi la
întrebări pe Şobolan, unde înnopta haita lui. Îi puteaţi avea pe toţi, pe
Giselher, pe Reef… Dădeau douăzeci de florini pentru Giselher
1076
Varnhagenii din Sarda acum un an. Iar pentru javra de Mistel sau cum o
mai cheamă, pentru ea ar fi dat mai mult prefectu’, mai cu seamă după ce i-
au făcut nepotului său la Druigh, când Şobolanii au atacat convoiu’.
— Tu, Skomlik, a făcut o grimasă Vercta, ori te-a făcut mă-ta prost, ori
viaţa asta grea ţi-a scos creieru’ din cap, crede-mă! S’tem şase la număr.
Trebuia să mă iau la trântă de unu’ singur cu toată haita sau cum? Cât
despre răsplată, oricum ne-o primim. Baronu’ Lutz o să-i încingă tălpile lui
Kayleigh, n-o să dureze mult, crede-mă. Kayleigh o să scuipe tot, o să
spună unde li-s ascunzătorile şi cotloanele şi atunci ne ducem mai mulţi şi
în forţă ca să-i încercuim ca pe nişte raci în plasă.
— Da’ cum să nu! O să vă aştepte pe voi. Dacă află că Kayleigh a fost
prins, o să se ascundă în alte cotloane şi ascunzători. Nu, Vercta, dă-mi voie
să-ţi spun adevăru-n faţă: aţi luat ţeapă. Aţi dat răsplata pe-un cur de
muiere. Aşa sunteţi, de când vă ştiu… numa’ la muieri vă stă capu’.
— Da’ ţie la ce-ţi stă capu’, hă? a sărit Vercta din spatele mesei. Dacă-ţi
arde aşa tare, n-ai decât să-i prinzi tu pe Şobolani, tu cu eroii tăi! Da’,
crede-mă, lacheu nilfgaardian, ca să-i ataci pe Şobolani nu-i la fel de lesne
ca dibuirea unei mucoase!
Nissirii şi Căutătorii au început să strige şi să-şi arunce tot soiul de insulte.
Hangiul le-a dat repede bere, smulgând o ulcică goală din mâinile
grăsunului cu creastă care se pregătea s-o arunce în Skomlik. Berea a
aplanat rapid conflictele, a răcorit gâtlejurile şi a liniştit spiritele.
— Mâncare adu-ne! a răcnit grăsunul cu creastă către hangiu. Omletă cu
cârnaţi, fasole, pâine şi brânză!
— Şi bere!
— Ce faci, Skomlik? Astăzi s’tem noi în bani! L-am luat pe Kayleigh cu tot
cu cal, cu desagă, cu halebardă, cu spadă, cu şa şi cu o blană de oaie, toate
vândute la piticani!
— Şi pantofii roşii ai fătucii i-am vândut. Şi mărgelele!
— Ho, ho, atunci avem ceva de băut, într-adevăr! Sunt bucuros!
— Da’ de ce te bucuri atât? Noi avem ceva de băut, nu tu. Tu, cu prada ta
importantă, n-ai decât să-i scoţi mucii din nas sau să-i lingi puricii! Ce mai
prizonieră, ce mai pradă, ha ha!
— Pungaşilor!
— Ha, ha, stai jos, c-am glumit!
— Să bem pentru înţelegerea dintre noi! Noi facem cinste!
— Unde-i omleta, hangiule, mânca-te-ar ciuma să te mănânce! mai repede!
1077
— Mai adu-ne bere!
Ghemuită pe taburetul ei, Ciri şi-a ridicat capul, întâlnind ochii verzi ai lui
Kayleigh, vizibili de sub coama tunsă de păr blond. A străpuns-o un tremur.
Faţa lui Kayleigh, deşi nu era urâtă, era răutăcioasă, înfricoşătoare. Ciri a
înţeles imediat că acest băietan puţin mai mare ca ea era în stare de orice.
— Cred că zeii mi te-au trimis, i-a şoptit Şobolanul, fulgerând-o cu privirea
verde. Închipuie-ţi, nu cred în ei şi ei mi te-au trimis. Nu te uita înapoi,
tontuţo! Trebuie să mă ajuţi… Dă urechea, la naiba…
Ciri s-a aplecat mai mult şi a lăsat capul în jos.
— Uite ce e, i-a spus Kayleigh dezvelindu-şi dinţii ca de şobolan. Într-un
minut, când hangiul trece pe-aici, îl chemi… Ascultă-mă, la naiba…
— Nu, a şoptit ea. O să mă bată…
Buzele lui Kayleigh s-au răsucit şi Ciri a înţeles imediat că bătaia lui
Skomlik nu era cel mai rău lucru care i se putea întâmpla. Deşi Skomlik era
mare şi tare, iar Kayleigh, slab şi legat, a simţit instinctiv de cine să se
teamă mai mult.
— Dacă mă ajuţi, i-a şoptit Şobolanul, o să te ajut. Nu sunt singur. Am o
grămadă de oameni care nu mă lasă la greu… Pricepi? Dar când o să
ajungă, când o să înceapă, nu pot să stau priponit de stâlpu’ ăsta, pentru că
bătăuşii ăştia îmi iau gâtu’… Întoarce-ţi urechea, la naiba. O să-ţi spun ce
să faci…
Ciri şi-a coborât capul şi mai jos. Buzele îi tremurau.
Căutătorii şi nissirii mâncau omletă, rumegând ca mistreţii. Hangiul a
amestecat mâncarea într-un ceaun şi aducea la masă următoarea ulcică de
bere şi o pâine dospită.
— Mi-e foame! a strigat ea ascultătoare, uşor palidă.
Hangiul s-a oprit, s-a uitat la ea prietenos, apoi s-a uitat înapoi la meseni.
— Poţi să-i dau ceva, conaşilor?
— Nimic! a strigat Skomlik molfăind, înroşindu-se şi scuipând din omletă.
Departe de ea, că-ţi rup oasele! Nu-i voie! Iar tu stai liniştită, ai grijă, că
altminteri…
— Hei, Skomlik, ce-i asta, te zgârceşti sau cum? a intervenit Vercta,
încercând să înghită pâinea cu ceapă. Ia uitaţi-vă la el, flăcăi, ce şmecher!
El se îndoapă pe banii altuia, iar fetiţa înghite-n sec. Dă-i o strachină,
hangiule! Plătesc eu şi eu spun cui să-i dai şi cui să nu-i dai. Iar cui nu-i
place poate să-şi ia un pumn de-al meu în râtu’ de porc chiar acum.
Skomlik s-a înroşit şi mai mult, dar a tăcut chitic.
1078
— Mi-am amintit ceva, a adăugat Vercta. Trebuie să-i dau de mâncare
Şobolanului ca să nu-mi crape de foame pe drum, că mă beleşte baronu’,
crede-mă. O să-l hrănească fata. Hei, hangiule! Adu ceva de mâncare
pentru ei! Şi tu, Skomlik, ce tot boscorodeşti? Ce nu-ţi convine?
— Trebuie s-o veghez, a arătat Căutătorul spre Ciri, pentru că e o pasăre
tare ciudată. Dacă ar fi fost o fată obişnuită, Nilfgaardu’ n-ar fi dat-o în
urmărire, prefectu’ n-ar fi făgăduit…
— Obişnuită sau neobişnuită, a râs grăsunul cu creastă, se vede imediat, nu
tre’ decât să mă uit între picioarele ei! Ce ziceţi? S-o duc până-n grajd?
— N-o atinge! i-a spus printre dinţi Skomlik. Nu te las!
— I-auzi! Că te-oi întreba pe tine!
— Îi a mea şi-i vai ş-amar de capu’ meu dacă n-o duc întreagă şi
nevătămată! Prefectu’ din Amarillo…
— Mă piş pe prefectu’ tău! Ai băut pe banii noştri şi nu ne dai voie? Zău,
Skomlik, nu fi împuţit! Nici capu’ tău n-o să cadă, nu-ţi fie frică, nici
răsplata nu se micşorează! O s-o iei pe toată. Fata nu-i ca o vezică de peşte,
nu pocneşte dac-o apeşi!
Nissirii au izbucnit în hohote de râs. Li s-au alăturat şi tovarăşii lui
Skomlik.
Ciri s-a cutremurat, s-a albit la faţă, a ridicat capul. Kayleigh i-a zâmbi
sarcastic.
— Acum ai priceput? i-a şoptit din spate zâmbind uşor. Când o să se îmbete
criţă, o să se ia de tine. O să te schingiuiască. Suntem în aceeaşi căruţă. Fă
cum ţi-am zis. O să izbutesc, o să izbuteşti…
— Mâncarea-i gata! a strigat hangiul, care n-avea niciun accent
nilfgaardian. Hai, duduie!
— Cuţit! i-a şoptit Ciri, luând strachina de la el.
— Ce?
— Cuţit! Repede!
— Dacă nu-i destul, mai aduc! a strigat hangiul, nefiresc, în direcţia
mesenilor, adăugând terci în strachină. Pleacă, te rog!
— Cuţit!
— Pleacă, altminteri te spun… Nu pot… O să-mi dea foc la han.
— Cuţit!
— Nu. Îmi pare rău pentru tine, copilă, dar nu pot. Nu pot, pricepe. Pleacă,
te rog…
— Din acest han, ea a recitat cuvintele lui Kayleigh cu o voce tremurândă,
1079
nimeni nu va ieşi în viaţă. Cuţit. Repede. Şi când începe încăierarea, fugi!
— Ţine strachina, o umplem! a strigat hangiul, întorcându-se s-o mascheze
pe Ciri, palid şi cu dinţii clănţănindu-i uşor. Mai aproape de tigaie!
Ea a simţit atingerea rece a cuţitului de bucătărie, pe care i-l strecura la
curea, acoperindu-i mânerul cu şorţul.
— Foarte bine! a murmurat Kayleigh. Stai aşa ca să mă acoperi. Pune-ţi
strachina pe genunchi. Ia lingura în mâna stângă, cuţitul în dreapta. Şi taie-
mi frânghia. Nu aici, toanto! Sub nod, pe stâlp. Ai grijă, se uită.
Ciri şi-a simţit gâtul uscat. A înclinat capul aproape de strachină.
— Mă hrăneşti şi mănâncă şi tu – ochii verzi o priveau pe sub pleoapele
închise pe jumătate, o hipnotizau. Şi taie, taie. Curaj, micuţo! Dacă izbutesc
eu, izbuteşti şi tu…
Într-adevăr, se gândea Ciri tăind frânghia. Cuţitul mirosea a fier şi a ceapă,
lama era cam tocită, fusese ascuţită de mai multe ori. Are dreptate. Ştiu eu
unde mă duc bandiţii ăştia? Ştiu eu ce vrea prefectul nilfgaardian de la
mine? Poate mă aşteaptă călăul în Amarillo, poate mă aşteaptă roata,
burghiele şi cleştii, fierul încins… N-o să mă las dusă ca mielul la abator.
Mai bine să risc…
Cu un zbang a zburat fereastra, cu tot cu cercevea şi cu buturuga care
servea pentru tăierea lemnelor, totul a aterizat pe masă, făcând ravagii
printre străchini şi ulcele. În urma acestora a sărit pe aceeaşi masă o fată
blondă, tunsă scurt, într-o vestă roşie strălucitoare şi cu cizme înalte,
deasupra genunchiului. Îngenunchind pe masă, şi-a răsucit spada. Unul
dintre nissiri, cel mai lent, care nu a reuşit să se îndepărteze şi să sară, a
căzut pe spate odată cu banca, cu sângele gâlgâindu-i din gâtul spintecat.
Fata s-a rostogolit rapid de pe masă, făcându-i loc unui băiat într-un cojocel
scurt, brodat, să sară de pe fereastră.
— Şobolaniiiiiii! a ţipat Vercta, luptându-se cu spada încâlcită în centură.
Grăsunul cu creastă şi-a apucat arma şi a sărit spre fata îngenuncheată pe
podea, şi-a luat elan ca să execute o lovitură, dar fata, deşi în genunchi, a
parat-o cu dexteritate, s-a rostogolit, iar cel în cojocel, care sărise în urma
ei, l-a tăiat pe nissir la tâmplă. Grăsunul a căzut pe podea brusc ca o saltea
de paie întoarsă.
Uşa hanului s-a deschis dintr-un şut, încă doi Şobolani au ţâşnit în sală.
Primul era înalt şi negricios, purta un caftan cu nasturi mari cusuţi şi o
bandă stacojie la frunte. Din două lovituri rapide de spadă a trimis doi
Căutători în colţuri opuse şi apoi s-a confruntat cu Vercta. Un al doilea, lat
1080
în umeri şi cu părul blond, cu o lovitură amplă de spadă l-a tăiat pe Remiz,
cumnatul lui Skomlik. Ceilalţi au zbughit-o spre uşa bucătăriei. Dar şi
Şobolanii intrau pe acolo – din spatele sălii, o fată cu părul brun, îmbrăcată
viu colorat, a sărit brusc. L-a străpuns rapid pe unul dintre Căutători, cu o
morişcă l-a trântit la pământ pe altul, şi curând după aceea l-a lovit pe
hangiu înainte de a putea spune cine este el.
Sala era toată un vacarm şi un zăngănit de spade. Ciri se ascunsese în
spatele stâlpului.
— Mistle!
Kayleigh sfâşia frânghiile despicate, se lupta cu cureaua care-i ţinea încă
gâtul legat de stâlp:
— Giselher! Reef. La mine!
Şobolanii erau într-o luptă – strigătul lui Kayleigh a fost auzit doar de
Skomlik. Căutătorul s-a întors şi s-a îndreptat spre Şobolan, orbit de dorinţa
de a-l izbi de stâlp. Ciri a reacţionat instantaneu şi instinctiv – ca în bătălia
cu vyvernul de la Gors Velen şi ca în Thanedd, toate mişcările învăţate la
Kaer Morhen se derulau brusc, de la sine, aproape fără participarea ei. Ea a
sărit din spatele stâlpului, s-a învârtit în piruetă, a căzut pe Skomlik şi l-a
lovit puternic cu şoldul. Era prea mică şi prea slabă pentru a-l dărâma pe
uriaşul Căutător, dar a reuşit să-i perturbe ritmul mişcării. Şi să-i distragă
atenţia.
— Javra naibii!
Skomlik s-a răsucit, spada a şuierat în aer. Trupul lui Ciri a făcut din nou o
eschivă lejeră, iar Căutătorul era să cadă, prins în elanul fierului său.
Înjurând, a lovit din nou, punându-şi toată forţa în acea lovitură. Ciri a sărit
rapid, a aterizat ferm pe piciorul stâng, s-a răsucit într-o piruetă inversă. El
a mai lovit o dată, dar de data aceasta nu a mai putut ajunge la ea.
Vercta s-a prăbuşit brusc între ei, împroşcându-i cu sângele lui. Căutătorul
s-a întors şi s-a uitat în jur. Numai cadavre îl înconjurau. Iar Şobolanii se
apropiau din toate părţile cu spadele întinse înainte.
— Stai aşa, a intervenit rece negriciosul cu banda stacojie, eliberându-l pe
Kayleigh. Se pare că vrea cu adevărat să se bată cu fata. Nu ştiu de ce. Nu
ştiu nici cum de n-a izbutit până acum. Dar să-i dăm şansa dacă vrea atât de
mult.
— Hai să-i dăm o şansă şi ei, Giselher! a fost de acord omul cu umerii largi.
Să fie o luptă cinstită. Dă-i un fier, Scânteie!
Ciri a simţit montura spadei în mână. Un pic cam grea pentru ea.
1081
Skomlik gâfâia furios, s-a aruncat spre ea, făcând cu spada o morişcă
ireproşabilă. Era prea lent – Ciri a evitat tăieturile cu mişcări rapide şi
semipiruete, fără să încerce măcar să pareze loviturile care îi plouau. Spada
îi servea doar drept contragreutate pentru executarea fentelor.
— Uimitor! a exclamat fata tunsă scurt râzând. E o acrobată!
— E iute, a spus cea viu colorată, care îi dăduse spada. Iute ca o elfă. Hei,
tu, grasule! Poate ai prefera pe una dintre noi? Cu ea nu-ţi iese!
Skomlik s-a retras, s-a uitat în jur, a sărit pe neaşteptate, lansând vârful
spadei spre Ciri ca un stârc cu ciocul întins. Ciri a evitat să fie împunsă cu o
eschivă scurtă, s-a răsucit. Pentru o secundă i-a văzut o venă umflată
pulsând pe gâtul lui. Ea ştia că, din poziţia în care se afla, nu putea să evite
loviturile, nici să le pareze. Ştia unde şi cum să lovească.
Nu a lovit.
— Gata!
A simţit o mână pe umăr. Fata îmbrăcată colorat a împins-o, în acelaşi timp,
alţi doi Şobolani – cel în cojocel din piele de oaie şi cea tunsă scurt – l-au
împins pe Skomlik în colţul sălii, îndemnându-l cu spadele.
— Gata cu distracţia! a repetat colorata, îndreptându-se spre ea. Prea mult
timp. Şi e vina ta, duduie. Poţi să ucizi, iar tu nu ucizi. Mi se pare că n-o să
trăieşti prea mult.
Ciri s-a cutremurat, privind în ochii mari, întunecaţi, în formă de migdale,
văzând dinţii dezvăluiţi de un zâmbet, atât de mărunţei încât zâmbetul părea
uluitor. Nu erau ochi umani şi nici dinţi umani. Fata multicoloră era o elfă.
— E timpul s-o ştergem, a spus Giselher brusc, cel cu banda stacojie,
aparent şeful. Durează prea mult! Mistle, lichidează zdreanţa.
Fata tunsă scurt s-a apropiat, ridicându-şi spada.
— Îndurare! a strigat Skomlik, căzând în genunchi. Ai milă de mine! Am
copii mici… Foarte mici…
Fata a lovit abrupt, rotindu-se din şolduri. Sângele a ţâşnit pe peretele alb,
vopsindu-l într-o formă amplă şi neregulată din puncte de carmin.
— Urăsc copiii mici, a zis cea tunsă scurt cu o mişcare rapidă, aruncând cu
degetele sângele de pe spadă.
— Nu sta, Mistle! a zorit-o cel cu banda stacojie. Pe cai! S-o tulim! Ăsta-i
un sat nilfgaardian, n-avem prieteni aici!
Şobolanii au ieşit rapid din han. Ciri nu ştia ce să facă, dar nu avea timp să
se gândească. Mistle, cea tunsă scurt, a împins-o spre uşă.
În faţa hanului, printre cioburi de ulcele şi resturi de oase, erau cadavrele
1082
nissirilor, care străjuiau intrarea. Dinspre marginea satului, coloniştii
înarmaţi cu suliţe veneau în fugă, dar, la vederea Şobolanilor ieşind în
curte, au dispărut imediat printre colibe.
— Ştii să călăreşti? i-a strigat Mistle lui Ciri.
— Da…
— S-o întindem, ia unul şi sari! Se dă o recompensă pentru capetele noastre
şi acesta este un sat nilfgaardian! Toată lumea trage cu arcul şi cu suliţa! La
galop, după Giselher! Pe mijlocul uliţelor! Ţine-te departe de colibe!
Ciri a zburat peste bariera scundă, a apucat frâiele unuia dintre caii
Căutătorilor, a sărit în şa, şi-a bătut calul pe crupă cu spada pe care nu o
lăsase din mână. A intrat într-un galop furios, depăşindu-i pe Kayleigh şi pe
elfa colorată, căreia îi spuneau Scânteie. Se grăbea în urma Şobolanilor,
spre moară. A văzut un bărbat cu o arbaletă care ieşea de după colţul unei
colibe, îndreptând-o spre spatele lui Giselher.
— Rade-l! a auzit din spate. Rade-l, fată!
Ciri s-a aplecat în şa, a tras frâiele şi a lovit cu călcâiele, forţând calul în
galop să-şi schimbe direcţia, şi-a răsucit spada. Omul cu arbaleta s-a întors
în ultimul moment şi i-a văzut faţa încremenită şi schimonosită de spaimă.
Mâna, ridicată pentru a lovi, a ezitat o clipă, suficient pentru a lăsa galopul
să i-o abată. A auzit zbârnâitul unei coarde detensionate, calul a nechezat, a
dat din cap, a cabrat. Ciri a sărit, scuturându-şi picioarele din etrieri, a
aterizat agil, căzând într-un genunchi. Scânteia, care se apropia din urmă, s-
a strecurat într-o mişcare bruscă din şa, într-un balans, lovindu-l pe omul cu
arbaleta în occiput. Arbaletierul a căzut în genunchi, s-a aplecat în faţă şi a
căzut cu capul într-o băltoacă, împroşcând noroi. Calul rănit necheza şi se
zbătea, în cele din urmă a luat-o printre colibe, călcând apăsat.
— Idioato! i-a strigat elfa, depăşind-o pe Ciri. Idioata naibii!
— Sari! a strigat Kayleigh, venind spre ea. Ciri a alergat şi a apucat mâna
întinsă. Impulsul a ridicat-o, scârţâindu-i articulaţia umărului, dar ea a reuşit
să sară pe cal şi să se agaţe de spatele Şobolanului cu părul deschis. Au
luat-o la galop, întrecând-o pe Scânteie. Elfa s-a întors, urmărind un alt
arbaletist, care îşi aruncase arma şi fugea spre porţile hambarului. Scânteia
l-a ajuns cu uşurinţă. Ciri şi-a întors capul.
A auzit cum arbaletistul a gemut scurt, sălbatic, ca o vită.
Mistle i-a ajuns din urmă trăgând după ea un cal de rezervă, înşeuat. A
strigat ceva, Ciri nu a înţeles cuvintele, dar a prins ceva din zbor. Şi-a luat
mâinile de pe umerii lui Kayleigh, a sărit la pământ în plin galop, a alergat
1083
spre cal apropiindu-se periculos de colibe. Mistle i-a aruncat frâiele, s-a
uitat în spate şi i-a strigat un avertisment. Ciri s-a întors la timp într-o
semipiruetă agilă, pentru a evita lovitura perfidă a unei suliţe lansate de un
colonist ieşit dintr-o cocină.
Ceea ce s-a întâmplat mai târziu a bântuit-o în vise pentru mult timp. Îşi
amintea totul, fiecare mişcare. Semipirueta agilă care o salvase de vârful
lancei, o plasase într-o poziţie perfectă. Pe de altă parte, colonistul,
înclinându-se în faţă, nu putea să sară într-o parte şi nici să se protejeze cu
suliţa ţinută cu ambele mâini. Ciri l-a lovit din plin cu spada sa, răsucindu-
se în semipiruetă inversă. Pentru o clipă i-a văzut gura deschisă într-un
strigăt pe o faţă acoperită cu o barbă de câteva zile. A putut să-i vadă
fruntea prelungită până la chelie, dincolo de linia deasupra căreia şapca sau
pălăria îi protejaseră capul de arşiţa soarelui. Şi apoi tot ce văzuse a fost
acoperit de o fântână de sânge.
Încă mai ţinea calul de frâie, iar acesta, speriat de chipul macabru, s-a agitat
şi a aruncat-o în genunchi. Ciri nu a dat drumul frâielor. Omul rănit răcnea
şi gemea agonizant, pendula convulsiv între paie şi bălegar, cu sângele
ţâşnind din el ca dintr-un porc. Şi-a simţit stomacul în gât.
Scânteia s-a oprit chiar lângă ea. Apucând frâiele calului lui Ciri, lipite încă
de mâinile ei stângace, a tras de ele, forţând-o să se ridice în picioare.
— În şa! a ţipat ea. Şi tuleo!
Ciri şi-a suprimat greaţa, a sărit în şa. Mai era sânge pe spada pe care încă o
ţinea în mână. Abia îşi stăpânea dorinţa de a arunca fierul cât mai departe
de ea.
Mistle a ieşit dintre colibe, urmărind doi oameni. Unul dintre ei a reuşit să
fugă, sărind gardul, celălalt, cu o lovitură scurtă, a căzut în genunchi, şi-a
luat capul în mâini.
Amândouă, cu elfa, au sărit în galop, dar după un timp şi-au oprit caii, şi-au
scos picioarele din etrieri, pentru că Giselher venea dinspre moară împreună
cu alţi Şobolani. Din urma lor, încurajându-se cu ţipete, venea de zor un
grup de colonişti înarmaţi.
— După noi! a ţipat Giselher în galop. După noi, Mistle! La râu!
Mistle, înclinată într-o parte, a tras de hăţuri, şi-a întors calul şi l-a urmat,
sărind gardurile joase. Ciri şi-a afundat faţa în coama calului său şi a pornit
după ea. Scânteia galopa chiar lângă ea. Goana îi flutura părul frumos,
întunecat, dezvelindu-i o ureche mică, arcuită, în vârf, decorată cu un cercel
filigran.
1084
Cel rănit de Mistle era tot îngenuncheat în mijlocul drumului,
bălăngănindu-se, ţinându-şi capul însângerat cu ambele mâini. Scânteia l-a
înconjurat călare pe calul său, a tăiat cu spada de sus, cu toată puterea ei.
Rănitul a răcnit. Ciri i-a văzut degetele despicate sărind în toate direcţiile,
ca aşchiile dintr-o ciosvârtă, căzând pe pământ ca nişte viermi albi, graşi.
S-a abţinut cu greu să nu vomite.
Mistle şi Kayleigh le aşteptau în faţa unei găuri din palisadă, restul
Şobolanilor erau departe. Cei patru au intrat într-un galop furios, întins, au
trecut apa care îi ajungea calului până la bot. Aplecaţi în faţă, cu obrajii
apăsaţi de coamele cailor, s-au năpustit pe un taluz nisipos, străbătând o
luncă purpurie de lupin. Scânteia, având cel mai bun cal, a luat-o înainte.
Au intrat în pădurea umbroasă şi reavănă, printre trunchiurile de fagi. I-au
ajuns din urmă pe Giselher şi pe ceilalţi, dar n-au încetinit decât pentru o
clipă. După ce au traversat pădurea şi au intrat în landă, au reluat galopul.
Curând, Ciri şi Kayleigh au început să rămână în urmă, caii Căutătorilor nu
erau în stare să ţină cadenţa cu caii pursânge ai Şobolanilor. Ciri avea o
problemă suplimentară: pe un cal aşa de înalt, abia putea să ajungă cu
picioarele la etrieri şi nu putea să se adapteze din galop. Putea să călărească
foarte bine şi fără etrieri, dar ştia că în această poziţie nu ar mai fi putut
rezista mult la galop.
Din fericire, după un scurt răstimp, Giselher a încetinit ritmul şi s-a oprit în
frunte, permiţându-le ei şi lui Kayleigh să li se alăture. Ciri a intrat într-un
trot. Pentru că de-abia ajungea la etrieri, şi curelele nu aveau suficiente
găuri ca să le strângă. Fără să încetinească, şi-a trecut piciorul drept peste şa
şi s-a aşezat ca o amazoană.
Mistle, văzând poziţia ecvestră a fetei, a pufnit în râs.
— Vezi, Giselher? Nu e o simplă acrobată, ci face acrobaţii şi pe cal! Ei,
Kayleigh, de unde ai luat diavoliţa asta?
Scânteia, reţinându-şi iapa frumoasă, încă uscată şi grăbită pentru galop, s-a
apropiat mai mult, împingându-se spre calul cenuşiu al lui Ciri. Calul a
fornăit şi s-a întors, aruncându-şi capul. Ciri a întins hăţurile, s-a sprijinit în
şa.
— Ştii de ce mai eşti în viaţă, cretino? a lătrat elfa suflându-şi părul de pe
frunte. Ţăranul de care ţi-a fost milă, a eliberat prea repede săgeata şi a lovit
calul, în loc să te lovească pe tine. Altminteri, ai fi avut o săgeată înfiptă în
coaste până la pene! De ce, naiba, mai cari după tine spada aia?
— Lasă-o, Scânteie! i-a spus Mistle, palpând grumazul umflat de sudoare al
1085
iepei sale. Giselher, trebuie să încetinim, că altfel nenorocim caii! Nu ne
mai urmăreşte nimeni, uite.
— Vreau să trecem Velda cât mai iute, a spus Giselher. Ne vom odihni
dup-aia. Kayleigh, cum e calul tău?
— Rezistă. Nu-i de rasă, nu-i dus la curse, da’-i o bestie puternică.
— Bine. Să-i dăm bătăi!
— Aşteaptă puţin! a spus Scânteia. Şi mucoasa asta?
Giselher s-a uitat în spate, şi-a ajustat banda stacojie pe frunte şi a privit-o
pe Ciri. Faţa lui, expresia lui aduceau puţin cu Kayleigh – aceeaşi grimasă
maliţioasă a gurii, aceiaşi ochi mijiţi, aceeaşi mandibulă uscată şi
proeminentă. Era mai bătrân decât Şobolanul cu părul deschis; totuşi,
umbra albastră pe obraji arăta că se bărbierea în mod regulat.
— Exact, a spus el cu asprime. Ce-i cu tine, puştoaico?
Ciri a coborât capul.
— M-a ajutat, a intervenit Kayleigh. Dacă nu era ea, Căutătoru’ ăla tâmpit
mă lipea de stâlp…
— În sat, a zis Mistle, au văzut-o fugind cu noi. L-a spintecat pe unu’, mă
îndoiesc că ăla mai suflă. Sunt colonişti din Nilfgaard. Dacă fata încape în
labele lor, o zăpăcesc în bătaie. Nu putem s-o lăsăm baltă.
Scânteia pufnea furioasă, dar Giselher a ridicat mâna.
— Până la Velda, a decis el, să vină cu noi. Dup-aia mai vedem. Da’
călăreşte şi tu ca lumea. Dacă rămâi în urmă, nu ne uităm după tine.
Pricepi?
Ciri a dat din cap.

— Da’ vorbeşte odată, fată! Ce faci de una singură? De unde eşti? Cum te
cheamă? De ce te-au luat cu japca?
Ciri şi-a plecat capul. În timp ce călărea, a avut suficient timp să încerce să
inventeze o poveste. Inventase mai multe. Dar şeful Şobolanilor nu arăta ca
unul care s-o creadă pe oricare dintre ele.
— Ei bine, a îndemnat-o Giselher. Ai plecat cu noi de câteva ceasuri bune
la drum. Ai făcut un popas cu noi şi n-am avut ocazia să-ţi aud glăscioru’.
Eşti mută?
Focul a lansat în sus flăcări şi jerbe de scântei, inundând ruinele colibei
păstorului cu un val de strălucire aurie. Ca şi cum s-ar fi supus ordinului lui
Giselher, focul a aprins faţa persoanei interogate, astfel încât să fie posibil
să se detecteze minciuna şi impostura. Nu le pot spune adevărul, s-a gândit
1086
Ciri disperată. Sunt tâlhari. Bandiţi. Dacă vor afla despre nilfgaardieni,
despre Căutătorii care m-au prins pentru răsplată, ar putea să râvnească şi
ei. În plus, adevărul este prea puţin credibil ca să mă creadă.
— Te-am scos din sat, a continuat încet conducătorul haitei. Te-am adus
aici într-una dintre ascunzătorile noastre. Ai primit de-ale gurii. Ai stat
lângă focul nostru. Aşadar, vorbeşte, cine eşti?
— Dă-i o pauză! i-a spus brusc Mistle. Când mă uit la tine, Giselher, văd
brusc un nissir, un Căutător sau unul dintre nenorociţii ăia din Nilfgaard. Şi
mă simt ca la un interogatoriu, legată de banca de tortură într-o temniţă!
— Mistle are dreptate, a spus blondul cu cojocel de oaie. Ciri a tremurat
când i-a auzit accentul. E clar că fata nu vrea să spună cine este şi are tot
dreptul s-o facă. Când m-am alăturat vouă, am fost şi eu taciturn. Nu am
vrut să vă dezvălui că eram unul dintre nenorociţii nilfgaardieni…
— Nu-i acelaşi lucru, Reef, i-a făcut semn Giselher. Cu tine a fost altceva.
Şi tu, Mistle, prea exagerezi. Ăsta nu-i un interogatoriu. Vreau să spună
cine este şi de unde este. Când o să aflu, o să-i arăt drumul spre casă, asta-i
tot. Cum aş putea să fac asta dacă nu ştiu…
— Nu ştii nimic, a dat Mistle ochii peste cap. Nici măcar dacă are o casă.
Ceea ce eu nu cred. Căutătorii au luat-o de pe drum, pentru că umbla
singură. Te poţi aştepta de la laşii ăia. Dacă îi spui să se ducă unde o vedea
cu ochii, n-o să supravieţuiască de una singură în munţi. Ori o devorează
lupii, ori o să moară de foame.
— Şi ce să facem atunci cu ea? a întrebat tânărul lat în umeri, răscolind cu
un băţ jarul focului. S-o lăsăm lângă un sat?
— O idee grozavă, Asse! i-a răspuns Mistle în zeflemea. Nu-i ştii pe ţărani?
N-au cu cine lucra pământul. O s-o pună pe fată să le pască vitele, dar nu
înainte de a-i rupe un picior ca să nu poată scăpa. Noaptea o să fie tratată ca
a nimănui şi, prin urmare, ca o proprietate comună. O să plătească pentru
masă şi casă până peste cap, ştii în ce monedă. Şi în primăvară o să aibă
febra puerperală, dând naştere vreunui bastard al cine ştie mai cui într-o
cocină murdară.
— Dacă-i lăsăm calul şi spada, a pronunţat Giselher tărăgănat, uitându-se la
Ciri, n-aş vrea, zău, să fiu în pielea ţăranului care ar dori să-i rupă piciorul.
Sau să-i facă un bastard. Ai văzut zbenguiala din han, cum a dansat cu
Căutătorul, căruia Mistle i-a venit de hac mai târziu? El tăia aerul; iar ea
ţopăia de mama focului… Ha, nu-mi pasă de numele şi familia ei, dar aş fi
bucuros să ştiu de unde a învăţat trucurile astea…
1087
— Trucurile n-o s-o salveze, a spus brusc Scânteia, până atunci ocupată să
ascută spada. Nu poate decât să danseze. Pentru a supravieţui, trebuie să
poţi să ucizi, şi ea nu poate.
— O să poată, a zâmbit Kayleigh. În sat i-a tăiat gâtul ţăranului de i-a ţâşnit
sângele de juma’ de stânjen…
— Şi când l-a văzut, era gata-gata să dea la raţe, a chicotit elfa.
— Pentru că e încă un copil, a explicat Mistle. Cred că ştiu cine e şi de unde
a învăţat trucurile. Am mai văzut eu ca ea. Este dansatoare sau o acrobată
de la o trupă ambulantă.
— Şi de când, mă rog, a pufnit din nou Scânteia, ne pasă nouă de dansatori
şi acrobaţi? La naiba, e aproape miezul nopţii, mă ia somnul. Să terminăm
odată discuţia asta fără noimă. Trebuie să dormim şi să ne odihnim ca să
ajungem mâine la Forja în amurg. Primarul de-acolo, n-aţi uitat, l-a dat în
primire pe Kayleigh nissirilor. Tot satul trebuie să vadă cum se face roşu
noaptea. Iar fata? Are un cal, are o spadă. Amândouă câştigate cinstit. Să-i
dăm de-ale gurii şi niscaiva gologani. Pentru că l-a salvat pe Kayleigh. Las-
o să meargă oriunde doreşte, să-şi ia soarta în mâini…
— Bine, a zis Ciri, apăsându-şi buzele şi ridicându-se în picioare.
Era o tăcere întreruptă doar de trosnetele focului. Şobolanii o priveau
curios, aşteptau.
— Bine, a repetat ea, uluită de timbrul bizar al vocii sale. N-am nevoie de
voi, nu v-am cerut nimic… Nu vreau să stau cu voi! O să plec de îndată…
— Aşa, deci, nu eşti mută în cele din urmă, a constatat Giselher uimit. Poţi
să vorbeşti şi chiar cu îndrăzneală.
— Uitaţi-vă la ochii ei! a scuipat Scânteia. Uitaţi-vă cum îşi ţine capul. O
pasăre de prada! Un pui de şoim!
— Vrei să pleci? a întrebat-o Kayleigh. Încotro, dacă nu ţi-e cu supărare?
— Ce vă pasă? a strigat Ciri, cu ochii strălucind cu lumina lor verde. Eu vă
întreb unde vă duceţi? Nu-mi pasă! Şi nici de voi nu-mi pasă! N-am nevoie
de voi! Pot… Pot să mă descurc! Singură!
— Singură? a repetat Mistle zâmbind ciudat.
Ciri a tăcut, şi-a lăsat capul în jos. Şobolanii tăceau şi ei.
— E noapte, a spuse Giselher. Nu se călătoreşte noaptea. Nu umbli singură,
fată. Cel care este singur, moare. Acolo, lângă cai, sunt valtrapuri şi blănuri.
Alege-ţi ceva. Nopţile în munţi sunt reci. De ce te uiţi aşa cu felinarele alea
verzi? Fă-ţi un pat şi dormi. Trebuie să te odihneşti.
După o clipă de reflecţie, fata s-a supus. Când s-a întors, târând un valtrap
1088
şi o blană, Şobolanii nu se mai aflau în jurul focului. Erau în semicerc şi
strălucirea roşiatică a focului se reflecta în ochii lor.
— Suntem Şobolanii de la frontieră, a anunţat Giselher cu mândrie.
Mirosim prada de la mai multe mile depărtare. Nu ne temem de capcane. Şi
nu există niciun lucru pe care să nu-l roadem. Suntem Şobolani. Vino aici,
fetiţă.
Ea s-a supus.
— N-ai nimic, i-a zis Giselher, dându-i o centură de argint. Ia măcar asta!
— N-ai nimic şi pe nimeni, i-a spus Mistle cu un zâmbet aruncându-i pe
umeri o jacheţică de satin verde şi apăsându-i pe mâini o bluză de tafta.
— N-ai nimic, a adăugat şi Kayleigh, iar darul de la el era un pumnal într-o
teacă încrustată cu pietre scumpe. Eşti singură.
— N-ai pe nimeni, a repetat după el Asse. Ciri a primit de la el un
pandantiv decorativ.
— N-ai rude, i-a vorbit şi Reef cu accent nilfgaardian, întinzându-i o
pereche de mănuşi de piele moale. N-ai pe nimeni aproape şi…
— Peste tot eşti o străină, a terminat nonşalant Scânteia şi cu o mişcare
rapidă şi destul de neceremonioasă i-a pus lui Ciri pe cap o beretă garnisită
cu pene de fazan. Peste tot o străină şi întotdeauna diferită. Cum să-ţi
spunem, şoimuleţule?
Ciri a privit-o în ochi.
— Gvalch’ca.
Elfa a pufnit în râs.
— Când îţi dai drumul la gură, vorbeşti în mai multe limbi, şoimuleţule! Ei,
bine. O să porţi numele Norodului mai Vechi, numele pe care singură ţi l-ai
ales. O să fii Falka.

Falka.
Nu putea să adoarmă. Caii tropăiau şi fornăiau în beznă, vântul sufla
coroanele brazilor. Cerul strălucea de stele. Ochiul, care atâtea zile îi fusese
călăuză credincioasă în deşertul stâncos, se vedea strălucitor. Ochiul indica
răsăritul. Dar Ciri nu era sigură dacă era direcţia potrivită. Nu mai era
sigură de nimic.
Nu putea să adoarmă, deşi pentru prima oară după multe zile se simţea în
siguranţă. Nu mai era singură. Îşi aranjase patul din crengi într-o margine,
departe de Şobolani, care dormeau pe prispa de lut încălzită de o sobă
ruinată. Era departe de ei, dar simţea apropierea şi prezenţa lor. Nu era
1089
singură.
Deodată a auzit paşi uşori.
— Nu te teme!
Era Kayleigh.
— Nu le spun, i-a şoptit Şobolanul blond, în genunchi şi aplecat peste ea că
te caută Nilfgaardul. N-o să le spun despre răsplata pe care a făgăduit-o
prefectul din Amarillo. Acolo, în han, mi-ai salvat viaţa. O să te răsplătesc.
Cu ceva frumos. Chiar acum.
S-a aşezat alături de ea încet şi cu grijă. Ciri a încercat să se ridice, dar
Kayleigh a împins-o în patul improvizat, cu o mişcare blândă, dar puternică
şi fermă. I-a pus delicat un deget pe buze. Nu era nevoie. Ciri era paralizată
de frică şi din gâtul său strâmt, dureros de uscat, nu ar fi scos niciun strigăt,
chiar dacă ar fi vrut. Dar nu voia. Tăcerea şi întunericul erau mai bune. Mai
sigure. Mai intime. Îi ascundeau oroarea şi ruşinea. A icnit.
— Fii liniştită, micuţo! i-a şoptit Kayleigh, desfăcându-i încet cămaşa.
Încet, cu mişcări blânde, i-a alunecat ţesătura de pe umeri şi i-a ridicat
poalele cămăşii deasupra şoldurilor:
— Să nu-ţi fie frică! O să vezi cât de plăcut este.
Ciri s-a cutremurat la atingerea mâinii uscate, aspre şi dure. Zăcea
nemişcată, întinsă şi încordată, plină de o teamă şi de o silă dureroase, care
o neutralizau, îi paralizau voinţa, îi atacau fruntea şi obrajii cu valuri de
căldură. Kayleigh şi-a strecurat braţul stâng sub cap, a tras-o mai aproape
de el, vrând să-i îndepărteze mâna încleştată convulsiv pe poalele cămăşii,
în încercarea zadarnică de a le trage în jos. A cuprins-o un frison.
În întunericul înconjurător a simţit o mişcare bruscă, a simţit un şoc, a auzit
zgomotul unei izbituri.
— Ai înnebunit, Mistle? a mârâit Kayleigh ridicându-se uşor.
— Las-o, porcule!
— Pleacă! Du-te la culcare!
— Las-o în pace!
— Dar ce, n-o las în pace? Vezi că ţipă sau se zbate? Vreau doar s-o
mângâi ca să adoarmă. N-o deranja.
— Şterge-o de-aici, că-ţi iau gâtul!
Ciri a auzit scrâşnetul unui pumnal în teaca sa metalică.
— Nu glumesc, a spuse Mistle, a cărei umbră se contura vag deasupra lor în
întuneric.
— Întinde-o la băieţi! Acum!
1090
Kayleigh s-a conformat, înjurând în barbă. S-a ridicat fără niciun cuvânt şi
a plecat rapid.
Ciri simţea cum i se rostogoleau lacrimile pe obraji, repede, mai repede şi
mai repede, fofilându-se ca nişte viermi agili în părul ei, lângă urechi.
Mistle s-a aşezat lângă ea, acoperind-o cu blana cu grijă. Dar nu i-a aranjat
cămaşa desfăcută. I-a lăsat-o aşa cum era. Ciri a început să tremure din nou.
— Linişteşte-te, Falka. Acum e totul bine.
Mistle era caldă, mirosea a răşină şi a fum. Mâna îi era mai mică decât a lui
Kayleigh, mai moale şi mai delicată. Mai plăcută. Dar din nou contactul a
făcut-o pe Ciri să se încordeze, întregul său corp inundându-se cu frică şi
silă, îi încleştase fălcile şi îi sufoca gâtul. Mistle s-a lipit de ea, îmbrăţişând-
o ocrotitor şi şoptindu-i cuvinte liniştitoare, dar în acelaşi timp mânuţa ei
fină se târa neobosită, ca un melc cald, liniştit, încrezător, hotărât, conştient
de drumul şi de ţelul său. Ciri a simţit cum cleştii de fier ai silei şi ai fricii
se deschid, eliberând prada din strânsoare, a simţit-o alunecând din
strânsoarea lor, scufundându-se în jos, adânc, mai adânc, în mlaştina
frumoasă, caldă şi umedă a resemnării şi a supunerii neajutorate. O
supunere dezgustătoare, umilitoare, plăcută.
A gemut surd, cu disperare. Respiraţia lui Mistle îi ardea gâtul, buzele
catifelate şi umede i-au gâdilat umărul, clavicula, alunecându-i încet. Ciri a
gemut din nou.
— Şşşt, Şoimuleţule! i-a şoptit Mistle, strecurându-i cu grijă braţul sub cap.
N-o să mai fii singură. Niciodată.

A doua zi Ciri s-a trezit în zori. S-a strecurat din blană încet şi cu grijă, fără
s-o trezească pe Mistle, care dormea cu gura întredeschisă şi cu antebraţul
pe ochi. Pe mână avea pielea de găină. Ciri a acoperit-o cu atenţie pe fată cu
valtrapul. După un moment de ezitare, s-a aplecat înainte, a sărutat-o delicat
pe părul tuns scurt ca o pensulă. Mistle a îngăimat ceva în somn. Ciri şi-a
şters o lacrimă de pe obraz.
Nu mai era singură.
Ceilalţi Şobolani încă dormeau, unul sforăia zgomotos, altul a tras un pârţ
zgomotos. Scânteia îşi întinsese braţul peste pieptul lui Giselher, părul ei
luxuriant era răsfirat în dezordine. Caii tropăiau şi fornăiau, o ciocănitoare
bătea darabana în serii scurte de ciocănituri într-un trunchi de pin.
A alergat la râu. S-a spălat mult timp tremurând de frig. Se spăla cu mişcări
violente ale mâinilor ţepene, încercând să îndepărteze ceea ce nu mai putea
1091
fi îndepărtat. Pe obraji i se prelingeau lacrimi.
Falka.
Apa spumega şi susura printre pietre, se îndepărta în negură.
Totul se îndepărta. În negură.
Totul.

Erau proscrişi. Formau un grup ciudat creat de război, nenorocire şi dispreţ.

Războiul, nenorocirea şi dispreţul îi legase şi-i aruncase pe un ţărm, la fel
cum un râu inundat aruncă şi lasă pe plajă bucăţi de lemn naufragiate,
negre, şlefuite de pietre.
Kayleigh s-a trezit în fum, foc şi sânge în castelul năruit, zăcea între
cadavrele fraţilor şi părinţilor adoptivi. În timp ce se târa prin curtea
înţesată de cadavre, s-a întâlnit cu Reef. Reef era un soldat în expediţia
punitivă, pe care împăratul Emhyr var Emreis o trimisese să suprime
rebeliunea din Ebbing. Era unul dintre cei care capturaseră şi jefuiseră
castelul după două zile de asediu. După cucerirea castelului, camarazii îl
abandonaseră pe Reef, deşi Reef mai trăia. Dar îngrijirea răniţilor nu era o
obişnuinţă în detaşamentele speciale nilfgaardiene.
La început, Kayleigh a vrut să-l ucidă pe Reef. Dar Kayleigh nu voia să fie
singur. Iar Reef, ca şi Kayleigh, avea doar şaisprezece ani.
Împreună şi-au lins rănile. Împreună au ucis şi au jefuit un perceptor,
împreună s-au delectat cu bere într-o cârciumă şi, mai târziu, călărind prin
sate pe cai furaţi, au împrăştiat restul prăzii, râzând în hohote.
Împreună au fugit de persecuţiile patrulelor nissirilor şi nilfgaardienilor.
Giselher a dezertat din armată. Probabil se înrolase în armata nobilului
Geso, care se aliase cu insurgenţii din Ebbing. Probabil. Giselher nu ştia
prea bine unde îl târâseră superiorii. Fusese beat criţă. Când s-a răzvrătit şi
a primit primul ordin de la sergent, a fugit. La început a rătăcit singur, dar,
când nilfgaardienii au zdrobit confederaţia rebelilor, pădurile s-au umplut
de dezertori şi fugari. Fugarii s-au unit rapid în bande. Giselher s-a alăturat
uneia dintre ele.
Banda respectivă jefuia şi pârjolea satele, ataca apoi convoaiele şi
transporturile, se refugia în sălbăticie din calea escadrilelor cavaleriei
nilfgaardiene. În timpul unui refugiu, banda a încăput pe mâinile Elfilor de
Pădure, fiind neputincioasă în faţa acelor adversari invizibili, ale căror
săgeţi cu pene cenuşii zburau din toate părţile. Una dintre săgeţi i-a străpuns
umărul lui Giselher şi l-a lipit de un copac. Cea care i-a extras săgeata
1092
dimineaţa şi i-a oblojit rana a fost Aenyeweddien.
Giselher nu a aflat niciodată de ce elfii o izgoniseră pe Aenyeweddien,
pentru ce fărădelegi o condamnaseră la moarte – întrucât pentru o elfă
liberă singurătatea în fâşia îngustă de pământ care separa Vechiul Norod
Liber de oameni echivala cu moartea. O elfă singuratică trebuie să moară.
Dacă nu-şi găseşte un tovarăş.
Aenyeweddien şi-a găsit un tovarăş. Numele ei, care în traducere liberă
înseamnă „Copilului Focului”, era prea complicat şi poetic pentru Giselher.
I-a spus Scânteia.
Mistle venea dintr-o familie bogată de nobili din târgul Thurn, din
Maechtul de Nord. Tatăl ei, vasalul prinţului Rudiger, s-a alăturat armatei
insurgente, a fost bătut şi a dispărut fără urmă. Atunci când locuitorii
Thurnului au fugit din târg la aflarea veştii despre expediţia punitivă, cu
faimoşii Pacificatori al Gemmerei, a fugit şi familia lui Mistle, dar Mistle s-
a rătăcit în mulţimea copleşită de panică. Fetiţa împopoţonată şi delicată,
care fusese purtată cu lectica de la o vârstă fragedă, n-a reuşit să ţină pasul
cu fugarii. După trei zile de rătăcire de una singură, a căzut în ghearele
vânătorilor de oameni care veneau din urma nilfgaardienilor. Fetele sub
şaptesprezece ani erau la mare căutare. Dacă erau neprihănite. Vânătorii n-
au prihănit-o pe Mistle, verificând în prealabil dacă era neprihănită. După
acea verificare, Mistle a plâns toată noaptea.
În valea râului Velda, caravana vânătorilor a fost atacată şi distrusă de o
bandă de dezertori nilfgaardieni. Toţi vânătorii şi sclavii de sex masculin au
fost ucişi. Numai fetele au fost cruţate. Fetele nu ştiau de ce fuseseră
cruţate. Această ignoranţă nu a durat mult.
Mistle a fost singura care a supravieţuit. Din şanţul în care fusese aruncată,
goală, plină de vânătăi, de mizerie, de noroi şi de sânge uscat, a scos-o
Asse, fiul potcovarului din sat, care umbla de trei zile după nilfgaardieni,
însetat de răzbunare pentru cele ce-i făcuseră dezertorii tatălui său, mamei
şi surorilor sale şi la care trebuise să se uite ascuns în cânepă.
Se întâlniseră cu toţii într-o zi de sărbătoare a Lammasului, Sărbătoarea
recoltei, într-unul dintre satele lui Geso. Războiul şi sărăcia nu devastaseră
pe-atunci prea mult ţinutul Veldei de Sus – sătenii sărbătoreau începutul
lunii secerii, distrându-se în mod tradiţional, cu cântece zgomotoase şi
dansuri.
Nu s-au căutat mult timp în mulţimea pusă pe distracţie. Prea multe
trăsături îi distingeau. Avuseseră parte de prea multe în comun. Îi unea
1093
apetitul pentru ţinutele îndrăzneţe, colorate, fanteziste, pentru accesorii
lucioase furate, pentru cai frumoşi, spade, de care nu se despărţeau nici la
dans. Se distingeau prin aroganţă şi superbie, prin încredere în sine, prin
zeflemea, prin turbulenţă şi violenţă.
Şi dispreţ.
Erau copiii vremii dispreţului. Şi, ca atare, n-aveau decât dispreţ pentru
ceilalţi. Numai puterea conta pentru ei. Agilitatea în mânuirea armelor, pe
care o dobândiseră din mers, pe drumuri. Determinarea. Câte un cal rapid şi
o spadă bine ascuţită.
Şi camarazi. Tovarăşi. Prieteni. Întrucât cel care este singur, trebuie să
moară – de foame, de spadă, de furcile ţărăneşti, în ştreang, în foc. Cine
este singur este ucis – înjunghiat, bătut, lovit, murdărit, ca o jucărie trecută
din mână în mână.
S-au întâlnit la Sărbătoarea recoltei. Posomorâtul, negriciosul, deşiratul
Giselher. Costelivul, pletosul Kayleigh, cu ochi răutăcioşi şi buze
schimonosite într-o grimasă urâtă. Reef, care încă mai vorbea cu accent
nilfgaardian. Vlăjganca Mistle, cu picioarele lungi, cu părul scurt, ţepos ca
o perie, de culoarea paiului. Scânteia cea viu colorată, cu ochii mari,
graţioasă şi vaporoasă la dans, rapidă şi nemiloasă în luptă, cu buze înguste
şi dinţi mici de elf. Asse, lat în umeri, cu puf blond şi creţ pe bărbie.
Giselher a devenit şeful. Şi-au dat numele de Şobolani. Cineva le spusese
aşa odată şi le-a plăcut.
Jefuiau şi ucideau, iar cruzimea lor devenise proverbială.
Iniţial, prefecţii nilfgaardieni nu i-au băgat în seamă. Erau siguri că, la fel
ca alte trupe, o să cadă în curând victimele acţiunilor concentrate ale
ţăranilor furioşi, că se vor încăiera şi se vor ucide unii pe alţii, atunci când
importanţa prăzii va face să triumfe lăcomia fără scrupule asupra
solidarităţii banditeşti. Prefecţii au avut dreptate în privinţa altor bande, dar
s-au înşelat în legătură cu Şobolanii. Deoarece Şobolanii, copiii dispreţului,
nu preţuiau prada. Ei atacau, tâlhăreau şi ucideau de plăcere, iar caii, vitele,
cerealele, fânul, sarea, smoala şi pânzeturile furate de la transporturile
militare le împărţeau prin sate. Ofereau aur cu nemiluita croitorilor şi
meşteşugarilor pentru ceea ce iubeau mai mult decât orice – arme,
îmbrăcăminte şi accesorii. Fiind atât de bine plătiţi, oamenii le dădeau
mâncare şi băutură, îi găzduiau pe ascuns şi, chiar dacă erau schingiuiţi la
sânge de nilfgaardieni şi nissiri, nu le trădau itinerarele şi ascunzătorile
Şobolanilor.
1094
Prefecţii au oferit o răsplată consistentă, iar la început s-au găsit destui care
au râvnit la aurul nilfgaardian. Dar, noaptea, colibele informatorilor ardeau
ca nişte torţe, iar cei care fugeau de flăcări erau străpunşi de lamele
strălucitoare ale călăreţilor fantomatici ce bântuiau prin fum. Şobolanii
atacau ca şobolanii. Pe tăcute, mârşav, cu cruzime. Şobolanilor le plăceau
să omoare.
Prefecţii au recurs la metode care dăduseră rezultate în cazul altor bande –
au încercat să infiltreze în mai multe rânduri trădători printre Şobolani. N-
au reuşit. Şobolanii nu au acceptat pe nimeni. Sextetul unit şi fraternal
zămislit în timpul dispreţului nu accepta străini. Îi dispreţuia.
Până în ziua în care a apărut o fetiţă iscusită ca o acrobată, cu părul cenuşiu,
taciturnă, despre care Şobolanii nu ştiau nimic. În afară de faptul că era aşa
cum fuseseră ei odată, fiecare dintre ei. Singură şi plină de regret, de
regretul pentru ceea ce i se luase în vremea dispreţului. Iar în vremea
dispreţului, cel care este singur trebuie să moară. Giselher, Kayleigh, Reef,
Scânteia, Mistle, Asse şi Falka. Prefectul din Amarillo a fost siderat când i
s-a spus că Şobolanii erau de-acum şapte.

— Şapte? s-a mirat prefectul din Amarillo uitându-se sceptic la soldat.

Şapte, nu şase? Eşti sigur?
— Să fiu eu sănătos pe cât sunt de sigur! s-a bâlbâit singurul soldat
supravieţuitor al masacrului.
Dorinţa era de înţeles – capul şi jumătate din faţa soldatului erau acoperite
cu un bandaj murdar, îmbibat cu sânge. Prefectul, care fusese în multe
bătălii, ştia că soldatul fusese lovit de o spadă de sus, chiar de vârful lamei,
din stânga, cu precizie, de iscusinţă şi rapiditate, ţintit între urechea dreaptă
şi obraz, în locul care nu era protejat nici de coif şi nici de gulerul de fier.
— Vorbeşte!
— Mergeam pe malul Veldei, către Thurn, a început soldatul. Aveam
poruncă să însoţim un transport de-al jupânului Evertsen, care se ducea spre
miazăzi. Ne-au atacat lângă podul dărâmat, când treceam râul. Un car a
rămas împotmolit, aşa c-am dezlegat caii de la altul ca să-l putem scoate.
Restul convoiului şi-a văzut de drum, am rămas cu încă cinci şi cu
comornicul. Şi atunci s-au năpustit asupra noastră. Comornicul, înainte de-a
fi omorât, a reuşit să strige că erau Şobolanii, apoi au tăbărât pe noi… I-au
nimicit pe toţi. Când am văzut aşa…
— Când ai văzut, a zâmbit prefectul cu o grimasă, ai dat pinteni calului.
1095
Dar prea târziu pentru a-ţi mai salva pielea.
— M-a prins – soldatul şi-a lăsat capul în jos – al şaptelea, pe care nu l-am
văzut de la început. O fătucă. O copiliţă. M-am gândit, Şobolanii au lăsat-o
în urmă pentru că era mai mică şi fără experienţă…
Oaspetele prefectului a ieşit din cotlonul întunecat în care stătuse până
atunci.
— Era o fată? l-a întrebat. Cum arăta?
— Cum sunt toţi. Sulemenită şi pictată ca o elfă, colorată ca un papagal, cu
haine sclipicioase, în catifea şi brocart, cu o pălărie cu pene…
— Cu părul deschis?
— Poate, conaşule. Când am văzut-o, am dat călcâie calului, gândindu-mă
să-mi răzbun tovarăşii, sânge pentru sânge… Am luat-o în dreapta, ca să
pot s-o secer din spate… Cum naiba am făcut, nu mai ştiu. Dar am dat greş.
De parcă era o nălucă sau o stafie… Nu ştiu cum a făcut diavoliţa aia…
Conaşule, am fost la Sodden, am fost la Aldersberg. Şi vine zvârluga asta şi
mă nenoroceşte pe viaţă…
— Bucură-te că eşti în viaţă! a tunat prefectul uitându-se la oaspetele său.
Şi bucură-te că ai fost găsit. O să fii erou acum, ce mai la deal, la vale. Dacă
ai fi fugit fără să te lupţi, dacă-mi raportai despre pierderea mărfurilor şi a
cailor şi n-ai fi avut nicio amintire pe faţă, atârnai de mult în laţ bătând
călcâi de călcâi! Du-te, pleacă! La infirmerie!
Soldatul a plecat. Prefectul s-a întors spre oaspetele său.
— Vezi şi dumneata, jupâne coroner, că nu-i lesne în slujba mea aici, că nu
avem tihnă, că avem mult de lucru. Voi, acolo, în Capitală, credeţi că în
gubernie lumea bea bere şi mănâncă pe săturate, stă cu muierile pe
genunchi şi primeşte tot felul de plocoane. Nimeni nu se gândeşte să ne
trimită oameni sau un ban în plus, toată lumea ne porunceşte: fă aia,
găseşte-o pe-aia, puneţi toată lumea pe picior de război, din zori până-n
amurg… Şi mie-mi crapă capul de-atâtea probleme. Sunt vreo cinci sau
şase bande precum cea a Şobolanilor pe-aici. E drept că Şobolanii sunt cei
mai răi, dar nu-i lăsată zi…
— Destul, destul… Şi-a ţuguiat buzele Stefan Skellen. Ştiu unde baţi cu
văicăreala, conule prefect. Dar de pomană. Nimeni nu te iartă de porunci,
nu conta pe asta. Şobolani, neşobolani, bande nebande, trebuie să continuaţi
căutările. Cu toate mijloacele, până la noi ordine. Asta-i porunca de la
împărăţie.
— Căutăm de trei săptămâni, a replicat prefectul. Nici măcar nu ştim bine
1096
pe cine sau ce căutăm, năluci, stafii sau acul din carul cu fân. Şi care-i
rezultatul? Doar atât: câţiva de-ai noştri şi-au pierdut viaţa sau au fost bătuţi
de rebeli sau de vagabonzi. Îţi spun încă o dată, jupâne coroner, dacă nu ţi-
am găsit fata până acum, n-o mai găsim. Chiar dacă a fost pe-aici, deşi mă
îndoiesc. Doar dacă…
Prefectul s-a oprit, a reflectat, uitându-se la curoner cu coada ochiului.
— Copila asta… N-o fi a şaptea, care umblă călare cu Şobolanii…
Curonerul şi-a fluturat mâna dezinvolt, având grijă ca gestul şi expresia să
fie convingătoare.
— Nu, conaşule prefect. Nu-mi veni cu soluţii de-astea uşoare. Vreo
semielfă sau altă vagaboandă în brocart nu este cu siguranţă fata pe care o
căutăm. Cu siguranţă nu este ea. Continuaţi căutările! Este o poruncă.
Prefectul a mormăit, a privit pe fereastră.
— Şi cu banda asta, a adăugat cu o voce aparent indiferentă curonerul
împăratului Emhyr, Stefan Skellen, zis Huhurezul – cu Şobolanii ăştia sau
ce-or mai fi ei… Fă ordine, conaşule prefect! În gubernie trebuie să
domnească ordinea. Puneţi-vă pe treabă! Prindeţi-i şi atârnaţi-i în laţ, fără
mascarade şi tam-tam. Pe toţi!
— Uşor de spus! a murmurat prefectul. Dar o să fac tot ce-mi stă în putinţă,
te rog să-l asiguri pe împărat. Totuşi, cred că a şaptea fată a Şobolanilor
trebuie prinsă vie…
— Nu, l-a întrerupt Huhurezul, având grijă ca vocea să nu-l trădeze. Fără
nicio excepţie, atârnă-i pe toţi în laţ! Pe toţi cei şapte. Nu vrem să mai
auzim de ei. Nu vrem să mai auzim niciun cuvânt despre ei!

1097