Tema 1.

Finanţele: abordări teoretice şi conceptuale

1. Finanţele: abordări teoretice şi conceptuale

1. Conţinutul economic al finanţelor
2. Funcţiile finanţelor
3. Rolul finanţelor în evoluţia societăţii

1.1. Conţinutul social-economic al finanţelor

Comuna primitivă nu a cunoscut statul. În această orînduire, diferite funcţii publice –

organizarea muncii în comun, aplanarea conflictelor dintre ginţi şi triburi – erau îndeplinite de
oameni aleşi de către întreaga populaţie. Cu timpul, diviziunea socială a muncii a condus la
creşterea productivităţii muncii, şi-a făcut apariţia proprietatea privată, a crescut inegalitatea de
avere, iar societatea s-a scindat în clase. Totodată a apărut necesitatea unei instituţii care să
protejeze proprietatea privată, să apere privilegiile celor avuţi împotriva celor neavuţi. Această
instituţie, care era statul şi-a făcut apariţia.
Separarea statului de societate în sfera relaţiilor economice îşi găseşte expresia în aceea că
statul îşi are veniturile, cheltuielile şi datoriile sale proprii; el îşi procură resursele necesare
îndeplinirii funcţiilor şi sarcinilor sale cu ajutorul constrîngerii, pe care o exercită asupra
membrilor societăţii.
În primele stadii de dezvoltare a orînduirii sclavagiste, cînd predomina economia naturală,
închisă, unele funcţii publice (de conducere, justiţie ş.a.) erau onorifice; construirea de corăbii
pentru scopuri militare, poduri, apeducte, şosele ş.a. obiective de uz public, întreţinerea
armatelor şi a curţilor, răscumpărarea prizonierilor ş.a. erau asigurate pe calea prestaţiilor în
muncă şi a dărilor în natură, la care erau obligaţi supuşii statului, sau pe seama tributurilor, a
bunurilor jefuite şi a trofeelor de război de la popoarele învinse. Abia mai tîrziu, cînd a început
să se dezvolte economia de schimb, statul sclavagist foloseşte şi resursele băneşti pentru
acoperirea cheltuielilor publice. Din acest moment se poate vorbi de apariţia primelor
elemente de finanţe (impozite, împrumturi etc.).
În orînduirea feudală relaţiile marfă-bani au cunoscut o mai mare amploare decît în
sclavagism, însă ele n-au devenit încă predominante. Ca urmare, pentru paza graniţelor ţării,
ducerea de războaie, întreţinerea curţii domneşti, cît şi pentru alte scopuri, statul a continuat să
folosească pe scară largă prestaţiile în muncă şi dările în natură, veniturile domeniale şi
drepturile regaliene. Vistieria statului se confundă cu „cămara” personală a domnitorului şi era
alimentată din impozite în bani, daruri, împrumuturi, tributuri etc. Veniturile în bani aveau o
importanţă relativ redusă în acoperirea cheltuielilor statului feudal.
Abia în orînduirea capitalistă producţia de mărfuri devine dominantă, relaţiile băneşti captă o
largă dezvoltare, iar întreţinerea aparatului de stat şi acoperirea celorlalte cheltuieli publice se
bazează aproape exclusiv pe folosirea resurselor băneşti. În capitalism activitatea statului o
caracterizează următoarele două funcţii fundamentale:
1. funcţia internă (principală) – de menţinere a ordinii interne şi de
asigurare a funcţionării instituţiilor specifice noii orînduiri;
2. funcţia externă – de apărare a ţării, a independenţei şi suveranităţii
naţionale, sau de extindere a teritoriului prin acţiuni militare agresive, anexioniste,
după caz.
Spre sfîrşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, au loc ascuţirea
contradicţiilor interne şi externe ale modului de producţie capitalist, împletirea forţei politice a
statului cu puterea economica a monopolurilor, intensificarea rolului intervenţionist al statului.
Toate acestea conduc la creşterea vertiginoasă a necesităţilor de resurse băneşti ale satului pentru
menţinerea ordinii interne, stimularea dezvoltării anumitor sectoare de activitate; resursele
financiare publice se mai folosesc pentru cucerirea de noi pieţe sau menţinerea celor existente,
asigurarea materiilor prime şi a resurselor de energie necesare economiei naţionale în condiţii
avantajoase, perfecţionarea tehnicii militare, subjugarea altor popoare etc.
În orînduirea socialistă, statul continuă să mobilizeze la dispoziţia sa o importantă din venitul
naţional şi s-o utilizeze în scopul îndeplinirii funcţiilor şi sarcinilor sale. În socialism se menţin
producţia de mărfuri şi schimbul mijlocit de bani, însă prelevarea unei părţi din venitul naţional
la fondurile ce se constituie în economie şi repartizarea acestora se fac tot prin intermediul
banilor.
În procesul procurării şi repartizării resurselor de care are nevoie statul pentru îndeplinirea
funcţiilor şi sarcinilor sale, se nasc anumite relaţii (raporturi) sociale. Aceste relaţii sînt de
natură economică şi exprimă repartizarea unei părţi din produsul intern brut (PIB), prin
intermediul statului, între diferite categorii sociale. Aceste relaţii, apărute în procesul de
mobilizarea şi repartizare a resurselor necesare statului, în formă bănească, sînt relaţii financiare
sau, pe scurt, finanţe.
Faptul că finanţele au apărut pe o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii şi că ele vor
dispare atunci cînd nu va mai fi necesară existenţa lor dovedeşte caracterul istoric al acestora.
În toate orînduirile social-economice în care au existat, finanţele s-au manifestat ca relaţii
sociale, de natură economică, apărute în procesul repartiţiei PIB, în strînsă legătură cu
îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor statului.
În cele patru orînduiri social-economice finanţele au îmbrăcat forma valorică, bănească,
dar, în fiecare din aceste orînduiri, ele au îndeplinit anumit rol. Finanţele publice poartă amprenta
condiţiilor economice, politice şi sociale în care se înfăptuieşte procesul constituirii şi repartizării
fondurilor financiare astfel:
a) Resursele mobilizate la dispoziţia statului sînt produsul muncii celor ocupaţi atît în sfera
producţiei materiale, cît şi în sfera ne materială, care participă cu o parte din veniturile lor la
formarea fondurilor respective.
În sclavagism şi feudalism, sumele de bani prelevate la fondurile statului îşi aveau originea în
munca sclavilor, negustorilor şi meşteşugarilor de condiţie liberă, respectiv, în munca iobagilor şi
a ţăranilor liberi.
În capitalism la fondurile publice participă muncitorii, funcţionarii, fermierii, meşteşugarii şi
liberprofesioniştii, precum şi întreprinderile private, mixte sau publice, cu o parte din veniturilor
lor, care îmbracă forma salariilor şi altor cîştiguri din muncă, a rentei financiare, a profitului, a
dividendelor, a dobînzilor şi comisioanelor etc.
În socialism fondurile de resurse financiare provin de la întreprinderile de stat şi organizaţiile
cooperatiste, care deţin principalele mijloace de producţie, şi într-o mică măsură de la muncitori
şi funcţionari.
Contribuţia individuală la fondurile publice variază ca formă şi mărime de la o orîndire la
alta, de la o categorie socială la alta, de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta.
b) Prelevările de resurse la dispoziţia statului, pe căile arătate mai sus, au un caracter
obligatoriu. În caz de nerespectare a termenilor şi condiţiilor de plată, la impozitele pe venit şi pe
avere, statul aplică sancţiuni (amenzi, penalizări, executare silită etc.) celor vinovaţi.
c) De pe urma cheltuielilor publice profită beneficiarii direcţi ai acestora – anumite persoane
fizice sau juridice, categorii sociale, ramuri (subramuri) ale economiei precum şi societatea în
ansamblul său. Repartizarea acestor cheltuieli este diferenţiată.
Finanţarea, din fonduri publice, a anumitor obiective economice favorizează nu numai
dezvoltarea ramurilor (subramurilor) respective, dar şi creşterea economică.
Finanţele, ca relaţie de repartiţie a PIB, reprezintă relaţii economice. Finanţele fac parte din
baza economică a societăţii.
Sfera finanţelor de asemenea diferă de la o orîndurire la alta. Astfel în sclavagism şi
feudalism, sfera finanţelor a fost limitată de slabă dezvoltare a producţiei de mărfuri şi a relaţiilor
băneşti. În capitalism finanţele au căpătat o largă dezvoltare. În socialism sfera finanţelor
cunoaşte o extindere şi mai mare, determinată de înlocuirea proprietăţii private cu proprietate
comună asupra mijloacelor de producţie şi de faptul că statul capătă funcţii noi, legate de
organizare şi dezvoltarea economică şi socială a ţării.

În vorbirea curentă, ca şi între literatura de specialitate, se folosesc mai multe expresii a

cuvîntului finanţe: finanţe, finanţe publice, finanţe private, finanţe socialiste.
Cuvîntul finanţe îşi are originea în limba latină. În secolele al XIII-lea şi al XIV-lea se
folosesc expresiile finatio, financias şi financia precuniară, în sensul de „plată în bani”. Se
presupune că aceste expresii derivă de la cuvîntul finis, utilizat adesea în sensul de „termen de
plată”. În Franţa, în secolul al XV-lea, se foloseau expresiile hommes de finances şi financiers,
pentru denumirea arendaşilor de impozite şi a persoanelor care încasau impozitele regelui;
finances înseamnă întregul patrimoniu al statului, iar finance înseamnă un venit al statului. În
limba germană, în secolele al XV-lea – al XVII-lea se întîlnesc expresiile Finanz, care
înseamnă plată în bani, şi Finantzer, care desemna pe cămătar (zaraf, zgîrcit). Cu vremea
cuvîntul finanţe a căpătat un sens foarte larg, incluzînd bugetul statului, creditul, operaţiile
bancare şi de bursă ş.a., adică resursele, relaţiile şi operaţiile băneşti.
Deoarece concepţiile specialiştilor despre finanţe nu sînt la unison, economiştii consideră
finanţele ca fiind:
a) fonduri băneşti la dispoziţia statului (venituri ale statului, resurse băneşti);
b) bani şi bunuri utilizate pentru funcţionarea instituţiilor publice;
c) totalitatea resurselor şi a sarcinilor care se referă la activitatea instituţiilor publice;
d) gospodăria statului şi a altor organizaţii politice, precum şi reglementările şi principiile
care stau la baza administrării bunurilor economice şi a banilor;
e) mijloace de intervenţie a statului în economie (impozite, împrumuturi, alocaţii bugetare),
inclusiv administrarea finanţelor publice şi politicile financiare moderne;
f) metode de gestionare a banului public (forme şi metode de utilizare şi administrare a
resurselor financiare ale statului);
g) relaţii sociale, de natură economică, care apar în procesul constituirii fondurilor publice
de resurse băneşti şi al repartizării acestora în scopul satisfacerii nevoilor generale ale
societăţii.
În această evoluţie se conturează două etape distincte a concepţiilor despre finanţe:
I etapă – clasice – corespunde capitalismului premonopolist.
II etapă – concepţii moderne – epocii imperialismului.
Concepţiile clasice reflectă doctrina liberală, potrivit căreia activitatea economică trebuie să
se desfăşoare în conformitate cu principiul laisser-faire, laisser-passer. Sarcina finanţelor
publice constă în asigurarea resurselor necesare întreţinerii şi funcţionării normale a instituţiilor
publice; impozitele, împrumuturile trebuie să aibă un caracter neutru; păstrarea echilibrului
între veniturile şi cheltuielile bugetare era considerată drept cerinţă fundamentală cheia de
boltă a finanţelor publice. Apariţia deficitului bugetar, generator de inflaţie era considerată ca un
fenomen nedorit.
În această etapă, a statului-jandarm, cînd predomina doctrina liberalismului economic,
conceptul despre finanţe are un pronunţat caracter juridic.
După marea criză economică mondială din 1929 – 1933, după opinia unor economişti, locul
statului-jandarm ar fi fost luat de către statul-providenţă (statul-bunăstării), care îşi lărgeşte
sfera preocupărilor. În legătură cu activitatea economică a statului se afirmă tot mai mult
concepţia intervenţionistă, unde un rol deosebit îl joacă autoritatea publică. Această modificare
de poziţie a dus la adîncirea contradicţiilor interne şi externe ale modului de producţie capitaliste.
Pentru statul modern, finanţele publice sînt un mijloc de intervenţie în economie.
În abordarea modernă a finanţelor publice, la unii economişti contemporani prevalează
conceptul economic, la alţii - conceptul sociologic.
Vorbind despre finanţe e necesar să facem deosebire între finanţele publice şi cele private.
Finanţele publice sînt asociate cu statul, unităţile administrativ-teritoriale şi alte instituţii de
drept public; finanţele private sînt asociate cu întreprinderile economice, băncile şi societăţile de
asigurare private.
Între finanţele publice şi cele private există unele asemănări, dar şi o serie de deosebiri.

Asemănări:
- atît finanţele publice cît şi cele private, se confruntă cu probleme de echilibru
financiar;
- resursele necesare realizării funcţiilor şi sarcinilor statului se procură de la persoane
fizice şi juridice prin măsuri de constrîngere, în proporţie mai mică, pe baze
contractuale.
Deosebiri:
- finanţele publice sînt folosite la satisfacerea nevoilor generale ale societăţii, iar
finanţele private – la realizarea profitului de către întreprinzătorii particulari;
- gestiunea finanţelor publice este supusă dreptului public, iar gestiunea financiară a
întreprinderilor private – dreptului comercial.
În orînduirea socialistă se utilizează noţiunea de finanţe socialiste, care cuprinde, pe lîngă
finanţele statului şi finanţele organizatorilor cooperatiste.

În urma cercetărilor efectuate de-a lungul anilor de numeroşii specialişti, mai ales de la A.
Smith şi D. Ricardo încoace, în diverse ţări ale lumii, a sporit volumul cunoştinţelor referitoare la
finanţe, au fost formulate principii cu caracter peren ş.a.
Finanţele constituie o ramură a ştiinţelor economice şi au ca obiect de studiu:
- relaţiile economice care apar în procesul constituirii şi repartizării fondurilor bugetare
şi extrabugetare;
- metodele de gestionare folosite în cadrul sectorului public;
- modalităţile de stabilire, percepere şi urmărire a impozitelor, taxelor şi veniturilor
nefiscale;
- metodele de dimensionare şi repartizare a cheltuielilor publice pe obiective, acţiuni şi
beneficiari;
- procedura de angajare şi efectuare a cheltuielilor publice din fonduri bugetare şi
extrabugetare;
- întocmirea, aprobarea, executarea şi încheierea bugetului de stat la diferite niveluri
ale administraţiei publice;
- modalităţile de echilibrare a diferitelor categorii de bugete;
- organizarea şi efectuarea controlului financiar de către diverse organe de stat;
- plasarea şi rambursarea împrumuturilor de stat; administrarea datoriei publice;
- metodele de raţionalizare a opţiunilor bugetare;
- metodele de planificare şi prognoză financiară;
- politica financiară promovată de stat;
- criteriile ce trebuie avute în vedere de organele de decizie cu prilejul aprobării şi
finanţării cheltuielilor publice;
- efectele directe şi indirecte ale prelevărilor de resurse la fondurile publice;
- metodele de determinare a eficienţei economice şi a eficacităţii sociale sau de altă
natură cu care sînt utilizate fondurile publice;
- alte probleme de natură economică, socială etc. cu efecte financiare.
Finanţele publice au legături strînse cu dreptul administrativ şi cu cel constituţional, care
rezidă în următoarele:
- prelevările de resurse băneşti de la persoanele juridice şi fizice la fondurile publice se
fac prin constrîngere, fără contrapresaţie, cu titlu nerambursabil;
 - atribuirea unor sume de bani diferitelor persoane fizice şi juridice de la fondurile
publice trebuie făcută în scopuri bine determinate şi în condiţii precise, stabilite prin
acte ale puterii legiuitoare sau ale celei executive.
Observarea atentă a relaţiilor, instrumentelor, instituţiilor şi reglementărilor financiare arată
că finanţele publice au raporturi strînse cu economicul, cu dreptul public şi cu politicul. Finanţele
publice sînt o disciplină de graniţă, care se suprapun puternic cu economia politică, economiile
de ramură şi management, cu alte discipline de profil financiar şi monetar.
Studenţii care se specializează în domeniul finanţelor studiază probleme legate de activitatea
financiară, bancară şi de asigurări la cursurile de Finanţe, Gestiunea financiară a instituţiilor
publice, Sistemul fiscal, Finanţele întreprinderilor, Monedă şi credit, Asigurări interne şi
internaţionale, Asigurări sociale, Relaţii valutar-financiare internaţionale ş.a.

2. Conţinutul economic al finanţelor

Activitatea unei societăţi se înfăptuieşte ca un complex de acţiuni şi relaţii pe care le
promovează participanţii acestei activităţi (indivizi, grupele de indivizi, instituţii). Această
activitate se concretizează în procese formative (fabricarea unui bun, culegerea unei informaţii,
efectuarea unui serviciu etc.) şi în fluxuri de transfer exprimând dorinţa fiecărui participant de
a-şi satisface nevoile de consum, de a-şi asigura şi îmbunătăţi existenţa.
Derularea unui proces formativ presupune existenţa unor mijloace pe care iniţiatorul acestui
proces le foloseşte în scopul elaborării, constituirii obiectului (bun, serviciu, informaţie).
Mijloacele se pot afla în patrimoniul subiectului dat sau trebuie constituit pe seama unui flux de
transfer. Obiectul fluxului de transfer (bun, serviciu, informaţia ş.a.) şi mijloacele utilizate pentru
producerea lor pot fi exprimate atât fizic, material, cât şi valoric, bănesc.
Aspectul bănesc al acestor procese şi fluxuri s-a individualizat pe măsura evoluţiei activităţii
sociale şi a generat relaţiile băneşti, în sfera cărora se includ şi relaţiile financiare, deoarece
relaţiile băneşti presupun contraperestaţia, nu necesită neapărat un instrument legal de reflectare
(contract) şi nu au neapărat sau de regulă caracter de continuitate.
Relaţiile financiare sunt relaţii băneşti de repartiţie a produsului global sau a componentelor
sale, relaţii reprezentând transferuri monetare, în dublu sens, între buget şi firme sau între firme.
Relaţiile financiare sunt parte a relaţiilor economice, deoarece aparteneţa relaţiilor financiare la
sfera celor economice este determinată de faptul să sunt suportul al unor raporturi între
proprietăţi şi modifică patrimoniul partenerilor sau cel puţin structura acestuia. Relaţiile
financiare au loc organizat, adică pe bază legală şi de regulă cu caracter de continuitate (stabilit
prin lege obligativitatea, cuantumul şi termenul ce caracterizează respectiva relaţie). Relaţiile
financiare au efecte cu caracter definitiv, aceasta presupune că odată transferul financiar efectuat,
modificarea de sturtură a patrimoniului este, în principiu, ireversibilă şi, de asemenea, suma
transferată nu se mai poate reîntoarce la prtea care a efectuat transferul (shema 1).
Relaţiile financiare presupun transferul de valoare exprimat în formă bănească ca fluxuri
financiare de la persoanele fizice şi kuridice către stat, în manifestarea atributelor sale de
autoritate publică, de asigurător, de bancher, de agent economic, pe de o parte, şi, pe de altă
parte, ca fluxuri financiare de la stat, conform atributelor sale, către beneficiari, persoane fizice şi
juridice. Tranferul de valoare se manifestă ca un transfer de putere de cumpărare, iar tranfeserul
de valoare se efectuează, de regulă, cu titlu obligatoriu, fără contraprestaţie directă şi cu titlu
nerambursabil, ori în anumite condiţii de rambursabilitate (relaţii financiare speciale).
Având în vedere caracteristicile lor, relaţiile financiare pot fi clasificate astfel:
- relaţii financiare publice
- relaţii financiare private
Relaţii financiare publice sunt:
a) clasice (propiu-zise);
b) speciale: 1. de credit; 2. de asigurări.
Relaţii financiare publice clasice se efectuează, de regulă, cu titlu obligatoriu, fără
contraprestaţie directă şi cu titlu nerambursabil.
Relaţii financiare publice speciale:
a) relaţii de credit. Nu sunt obligatorii (excepţie: împrumuturile forţate), sunt rambursabile
(excepţie: împrumuturile perpetue);
b) relaţii de asigurări:
1. asigurări de bunuri, persoane şi răspundere civilă. Sunt obligatorii (cele prin efectul legii)
sau facultative, rambursabile (cu condiţia producerii riscului, evenimentului aleatoriu), cu
contraprestaţie.
2. asigurări sociale. Sunt obligatorii (prin efectul legii) sau sunt facultative, rambursabile
(cu condiţia producerii riscului, evenimentului aleatoriu), cu contraprestaţie.
Relaţiile financiare private:
a) la nivelul agenţilor economici;
b) la nivelul populaţiei (gospodăriilor casnice).
Manifestate ca relaţii economice apărute în procesul repartiţiei PIB, independent de
voinţa şi conştiinţa oamenilor, finanţele fac parte din baza economică a socialtăţii.
Pentru satisfacerea nevoilor generale ale societăţii este necesară formarea unor importante
fonduri băneşti care se formează pe seama produsului intern brut (PIB). De la aceste fonduri se
efectuează transferuri de putere de cumpărare către diverşi beneficiari (persoane fizice sau
juridice). Au loc fluxuri de resurse băneşti către şi de la fondurile publice, ceea ce generează
anumite relaţii sociale între participanţii la acest proces şi anume:
- relaţiile care apar între agenţii economici, indiferent de forma de proprietate, şi
membrii societăţii care realizează venituri, pe de o parte, şi colectivitate, reprezentată
prin stat, pe de o altă parte;
- relaţiile care apar între colectivitate, reprezintă prin stat, pe de o parte, şi beneficiarii
fondurilor băneşti: întreprinderi, instituţii publice ş.a., pe de altă parte. Aceste relaţii
sociale, apărute în procesul constituirii şi dirijării fondurilor de resurse băneşti din
economie sînt relaţii economice legate indisolubil de repartiţia producătorului social.
Aceste relaţii economice îmbracă forma bănească, deoarece repartiţia celei mai mari
părţi a PIB în economia naţională se face prin intermediul banilor şi constituie
relaţiile financiare, sau, pe scurt finanţe.
Nu toate relaţiile băneşti, care apar în procesul repartiţiei PIB sînt relaţii financiare. Sfera
finanţelor este mai îngustă decît acea a relaţiilor băneşti, cuprinde numai relaţiile băneşti care
exprimă un transfer de valoare, nu şi pe cele care reflectă o schimbare a formelor valorii.
Se impun cîteva precizări, în legătură cu transferul de valoare care generează relaţii
financiare:
- apariţia realaţiilor financiare e determinată de transferul în formă bănească, de
valoare de la persoane juridice (întreprinderi, instituţii) sau fizice (salariaţi, ţărani).
Transferul de valoare are de la început caracterul unui transfer de putere de
cumpărare;
- transferul de valoare se efectuează fără contraprestaţie directă, spre exemplu, un
liber-profesionist, care a vărsat la buget un impozit pe venit, nu obţinea prin aceasta
un drept de creanţă asupra statului;
- transferul de valoare la şi de la fondurile ce se constituie în economie se realizează,
parţial, în condiţii de rambursabilitate, spre exemplu, sumele de bani vărsate de
persoane fizice şi juridice în contul împrumuturilor contractate de stat pe piaţa
internă.
În cadrul relaţiilor financiare se particularizează trei categorii de relaţii:
- relaţiile care exprimă un transfer de resurse băneşti fără echivalent şi cu titlu
nerambursabil; acestea sînt relaţii clasice; impozite şi taxe;
 - relaţiile care exprimă un împrumut de resurse băneşti pe o perioadă de timp
determinată, pentru care se percepe dobîndă; acestea sînt relaţii de credit, mijlocite în
principal de bănci;
- relaţiile care exprimă, după caz, un transfer obligatoriu sau facultativ de resurse
băneşti, în schimbul unei contraprestaţii care depinde de producerea unui fenomen
aleatoriu.
În literatura de specialitate noţiunea de finanţe este folosită în dublusens:
a) în sens larg, ea cuprinde toate cele trei categorii de relaţii;
b) în sens restrîns, ea cuprinde numai relaţiile financiare avînd la bază principiile prelevării
fără contraprestaţie la fondurile de resurse băneşti.
Din tratarea finanţelor ca relaţii economice, apărute în procesul repartiţiei PIB, rezultă că
acestea fac parte integrată din baza economică a societăţii.

3. Funcţiile finanţelor
Finanţele îşi îndeplinesc misiunea lor socială prin funcţiile pe care le exercită, şi anume prin:
1. funcţia de repartiţie şi
2. funcţia de control.
Funcţia de repartiţie a finanţelor cunoaşte două faze distincte:
1) constituirea fondurilor;
2) distribuirea acestora.
Prima fază, constituirea fondurilor, constă în formarea fondurilor publice de resurse
băneşti. La constituirea acestora participă:
a) regiile autonome şi societăţile cu capital de stat;
b) societăţile comerciale cu capital privat sau mixt;
c) organizaţiile cooperatiste şi asociaţiile cu scop lucrativ;
d) instituţiile publice şi unităţile din subordinea acestora;
e) populaţia;
f) persoane juridice şi fizice rezidente în străinătate.
Formele de participare la constituirea fondurilor publice de resurse financiare sunt: impozite,
taxe,contribuţii de asigurăi sociale, prime de asigurare, amenzi, penalităţi, chirii, dividende,
venitul întreprinderilor publice, venituri din realizarea mijloacelor fixe ale statului, ajutoare,
donaţii, împrumuturi etc.
La constituirea fondurilor publice participă cu resurse toate sectoarele sociale: public şi
privat, cooperatist, mixt, precum şi populaţia.
Cea dea doua fază a funcţiei de repartiţie a finanţelor constă în distribuirea fondurilor
financiare către beneficiari – persoane juridice şi fizice. Cînd nevoile sociale care exprimă
cererea de resurse financiare de la fondurile publice, întrec cu mult oferta de resurse
financiare, e necesar ca autorităţile publice competente să selecteze cererile formulate de
organele centrale şi locale şi să stabilească opţiunile lor în funcţie de anumite criterii.
Fazele premergătoare distribuirii sunt:
- inventarierea nevoilor sociale ale perioadei;
- cuantificarea neoilor sociale existente;
- ierarhizarea nevoilor sociale în funcţie de politica economică, socială,
clasificaţia bugetară a statului respectiv.
Destinaţiile resurselor financiare publice sunt cele prevăzute conform clasificaţiei
funcţionale a cheltuielilor în legiele bugetare anuale.
Distribuirea resurselor financiare reprezintă stabilirea cheltuielilor publice pe destinaţie:
a) învăţămînt, sănătate, cultură;
b) asigurări sociale, protecţie socială;
c) gospodărie comunală şi locuinţe;
d) apărare naţională;
 e) ordine publică;
f) acţiuni economice;
g) alte acţiuni;
h) datorie publică.
Importanţa funcţiei de repartiţie a finanţelortrebuie apreciată:
1) prin prisma dimensiunilor transferurilor de valoare operate de la diverse persoane
juridice şi fizice la fondurile publice şi de la acestea către diverşi beneficiari;
2) prin prisma mutaţiilor care se produc în economie în urma transferurilor de resurse
financiare, a efectelor economice, sociale, demografice, ecologice sau de altă natură produse
de acestea.
Toate acestea se referă la redistribuirea resurselor financiare publice pe plan intern. Spre
deosebire de acestea, adesea se produce o redistribuire a resurselor financiare pe plan
internaţional:
- primirea de împrumuturi externe;
- acordarea de împrumuturi externe;
- achitarea cotizaţiilor şi contribuţiilor datorate organismelor internaţionale de către
stat;
- primirea sau acordarea, după caz, de ajutoare externe de către stat, pentru înlăturarea
consecinţelor grave provocate de calamităţi naturale, accidente, războaie, revolte şi
etc.
Necesitatea constituirii unor fonduri de resurse financiare la dispoziţia statului în vederea
îndeplinirii funcţiilor şi sarcinilor sale se resimte în toate ţările, indiferent de gradul de
dezvoltare economică, structură de ramură etc., ceea ce demonstrează că funcţia de repartiţie
are un caracter obiectiv.
Procesul propriu-zis de redistribuire a acestor resurse are un caracter subiectiv.
Provenienţa fondurilor financiare publice se modifică în funcţie de gradul de dezvoltare a
sectoarelor sociale, de politica promovată de stat.
Destinaţia fondurilor financiare publice suferă modificări ca urmare a acţiunii numeroşilor
factori interni şi externi. Aceste modificări cantitative şi structurale ale fondurilor publice pot
favoriza accelerare ritmului creşterii economice, satisfacerea mai deplină a nevoilor materiale şi
spirituale ale populaţiei sau chiar înrăutăţi condiţiile de trai ale populaţiei etc.

Necesitatea funcţiei de control a finanţelor publice decurge din faptul că fondurile de resurse
financiare constituie la dispoziţia statului aparţin întregii societăţi.
În ţara noastră, organele specializate de control le revine sarcina de a verifica integritatea
avutului obştesc, legalitatea, necesitatea şi oportunitatea cheltuielilor.
Controlul statului cuprinde toate domeniile vieţii sociale şi anume: activitatea economică,
cultural-educativă, de ocrotire medicală şi protecţie socială etc.
În ţara noastră, controlul prin leu se exercită în îndeplinirea tuturor funcţiilor banilor. După
cum controlul prin leu e o manifestare a funcţiei economico-organizatorice a statului, tot aşa
controlul financiar constituie o manifestare a funcţiei de control a finanţelor publice. Funcţia
de control se referă la modul de constituire a fondurilor în economie, la repartizarea acestora
pe beneficiari şi la eficienţa cu care unităţile economice cu capital de stat şi instituţiile publice
utilizează resursele de care dispun.
Funcţia de control a finanţelor este strîns legată de funcţia de repartiţie, dar are o sferă de
manifestare mai largă decît aceasta , deoarece vizează, pe lîngă constituirea şi repartizarea
fondurilor din economie, şi modul de utilizare a resurselor.
Controlul financiar se efectuează în mod necesar în faza repartiţiei unde urmăreşte
provenienţa resurselor financiare. Aceasta nu se limitează la faza repartiţiei, ci se extinde
asupra producţiei schimbului şi consumului.
Controlul financiar asupra producţiei realizate în sectorul public, deoarece aceasta constituie
faza cea mai importantă a reproducţiei care influenţează toate celelalte faze. Raportul dintre
valoarea nou creată şi valoarea producţiei noi obţinute reprezintă eficienţa cu care au fost folosite
mijloacele de muncă şi forţa de muncă.
În faza schimbului controlul financiar se exercită pentru a verifica dacă produsele obţinute
se realizează ca mărfuri, preţul mărfii e recunoscut ca exprimînd cheltuielile de muncă
socialmente necesară.
În faza consumului, controlul financiar vizează consumul productiv al unităţilor economice
cu capital de stat, precum şi consumul final al instituţiilor publice.
În ţara noastră, controlul financiar se exercită de: Curtea de Contrui, Ministerului Finanţelor,
Banca Naţională. Atribuţii de control în domeniul finanţelor au Parlamentul, Guvernul ţării
precum şi alte organe.

4. Rolul finanţelor în evoluţia societăţii

Pentru a putea răspunde la întrebarea: „Ce rol îndeplinesc finanţele publice în economia de
piaţă?”, e necesar să explicăm în prealabil ce nevoi sociale pot şi trebuie satisfăcute prin
intermediu statului şi pe ce căi anume se poate realiza acestea.
Printre nevoile primordiale de trai ale omului se înscrie nevoia de hrană, de îmbrăcăminte şi
încălţăminte, de adăpost etc. Aceste nevoi au un caracter individual şi pot fi satisfăcute pe
seama bunurilor capabile să ofere valorile de întrebuinţare oamenilor. Asemenea bunuri
(alimente, haine, locuinţă, transport etc.) consumatorii şi le pot procura de la producători. Preţul
acestora se stabileşte la piaţă şi este egal cu raportul dintre cererea consumatorului şi oferta
producătorului.
Dar nevoile oamenilor nu se limitează numai la nevoile individuale, care pot fi satisfăcute pe
seama bunurilor private. Pe lîngă acestea, oamenii mai au multiple alte nevoi sociale, care au
un caracter social sau colectiv şi ele pot fi satisfăcut pe seama unor activităţi organizate de
autorităţile publice vizînd asigurarea apărării naţionale, menţinerea ordinii interne şi securităţii
civile, păstrarea echilibrului ecologic, protecţia socială etc.
În afara nevoilor individuale şi acelor colective, mai există şi o a treia categorie,
intermediară de nevoi, care întruneşte trăsături al e ambelor categorii, denumită cvazipublică
(semipublică), adică nevoi care pot fi satisfăcute fie pe seama bunurilor private, fie pe seama
unităţilor publice. În această categorie intră nevoia de educaţie, de cultură, ocrotirea medicală
etc. Satisfacerea nevoii de educaţie şi pregătire profesională diferă, astfel familiile care dispun de
resursele necesare îşi pot îndruma copii să urmeze colegii şi universităţi private, cu suportarea
taxelor şcolare aferente; familiile cu venituri modeste sînt obligate să-şi îndrumeze copii către
şcoli publice, care asigură un învăţămînt gratuit sau cu plata unor taxe modice.
Referitor la nevoia de ocrotire sanitară a populaţiei, în primul rînd, beneficiază persoanele
care apelează al serviciile instituţiilor sanitare; în al doilea rînd, de pe urma acţiunilor ce duc la
creşterea speranţei de viaţă la naştere, reducerea morbidităţii, diminuarea mortalităţii etc.
beneficiază întreaga societate.
Există anumite categorii sociale – bătrîni, orfani, copii părăsiţi, invalizi şi văduve de război –
care nu-şi pot satisface nevoile individuale de trai din lipsa surselor de venit sau a susţinătorilor
legali. Ca urmare, aceste nevoi capătă caracterul unor nevoi sociale, a căror satisfacere este
trecută în sarcina colectivităţii naţionale. Asistenţa socială se acordă fie în natură – internate şi
îngrijire în cămine de bătrîni, spitale, orfelinate, case de copii etc. – fie în bani – acordarea de
pensii, ajutoare etc. şi se suportă din fonduri publice.

Impactul finanţelor publice asupra economiei naţionale

În economia de piaţă, prin intermediul finanţelor publice statul pune la dispoziţia membrilor
societăţii o gamă largă de utilităţii în condiţii specifice. Aceste utilităţi publice se realizează prin
acţiuni cu caracter social, economic, de menţinere a ordinii interne, de apărare naţională, de
dezvoltarea a relaţiilor internaţionale etc.
Au caracter social, acţiunile:
 - de educaţie şiş instrucţie, specializare, recalificare şi împrospătare a cunoştinţelor;
- sanitare;
- de sprijinire a celor incapabili să se întreţină singuri din cauza vîrstei, lipsei de
venituri etc. ca urmare a îmbolnăvirii sau a unui accident;
- de odihnă şi recreare, sport şi educaţie fizică etc.;
Acţiuni cu caracter economic:
- construirea, modernizare şi întreţinerea drumurilor şi podurilor;
- construirea de noi trasee feroviare, dublarea liniilor existente etc.;
- menţinerea şenalului navigabil al fluviilor şi rîurilor interioare, dezvoltarea şi
modernizarea flotei fluviale şi a celei maritime, construirea de porturi;
- amenajarea de aeroporturi, asigurarea controlului traficului aerian;
- servicii de poştă, telefoane, telegraf, radio şi televiziune;
- sporirea puterii instalate în industria producătoare de energie electrică şi termică etc.;
- lucrările de irigaţie în sisteme mari, de desecări şi îmbunătăţiri funciare, acţiunile de
combatere a dăunătorilor;
- exploatări forestiere şi reîmpăduriri;
- alte acţiuni cu caracter economic.
Vizează menţinerea ordini interne, apărarea naţionale şi dezvoltarea relaţiilor
internaţionale acţiunile menite să asigure:
- buna funcţionarea a instituţiei prezidenţiale, a guvernului, a poliţiei, jandarmerie şi
justiţiei;
- prevenirea şi stingerea incendiilor, prevenirea inundaţiilor;
- menirea forţelor armate, sub raportul efectivelor, pregătirii militare, echipării şi
dotării tehnice;
- dezvoltare şi consolidarea relaţiilor diplomatice, politice, economice, culturale,
ştiinţifice şi de altă natură, cu alte ţări, popoare, organizaţii şi organisme
internaţionale.
Toate aceste acţiuni publice urmăresc sporirea potenţialului economic al ţării, creşterea
economică în general.
Deoarece în economia de piaţă nu există o concurenţă perfectă, nici deciziile luate de agenţii
economici în calitate de producători autonomi, nu asigură dimensionarea corectă a producţiei de
bunuri private (oferta) în raport cu necesarul pentru consum (cererea) de asemenea produse.
Finanţele publice sînt utilizate în scopul realizării unei dezvoltări economice şi sociale a ţării
pe cît posibil într-un cadru echilibrat.

Bibliografia:
1. Filip Gh., Voinea Gh., Mihăesa S., şi alţii „Finanţe”, Editura Sedcom Libris, 2001
2. Stancu I. „Finanţe: pieţe financiare şi gestiunea portofoliului, investiţii reale şi finanţarea lor,
analiza şi gestiunea financiară a întreprinderii”, Bucureşti, 2002
3. Stratulat O. „Conceptul şi funcţiile finanţelor publice”, Chişinău, 1996
4. Stroie R. „Finanţe”, Editura ASE Bucureşti, 2003
5. Văcărel Iu. „Finanţe publice”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2001

Întrebări de verificare:

1.Descrieţi evoluţia finanţelor.

2. Descrieţi caracterul istoric al finanţelor.
3. originea cuvîntului ,,finanţe”.
4. Care sunt concepţiile specialiştilor cu privire la finanţe?
5. Numiţi şi caracterizaţi etapele distincte ale finanţelor.
6. Care sunt asemănările şi deosebirile dintre finanţele publice şi cele private?
7. Descrieţi obiectul de studiu al finanţelor.
8. Descrieţi conţinutul economic al finanţtelor.
9. Care sunt funcţiile finanţelor?
10.Numiţi şi descrieţi fazele funcţiei de repartiţie ale finanţelor.
11.Descrieţi funcţia de control a finanţelor.
12.Descrieţi rolul finanţelor în evoluţia societăţii.