CIRCUITE ELECTRONICE ANALOGICE

Program:
- prelegeri-42+34
- laborator-28+17
- practica-14+17
- atestări – 2, colocviu – 1, examen (oral) – 1

Bibliografie.

1 Травин Г.А. Основы схемотехники устройств радиосвязи,

радиовещания и телевидения. Уч. пос. для ВУЗов. – М.: Высшая Школа 2007
– 606 с.
2 Ю. В. Виноградов “Основы электронной и полупроводниковой
техники”. Изд-во Энергия. М. 1968.
3 В. П. Шило. “Линейные интегральные схемы.- М: Советское Радио.
1979.
4 Алексенко А.Г., Шагурин Н.Н. Микросхемотехника - М.: Высшая
Школа. 1991
5 Игнатов А.Н. Микроэлектронные устройство связи и радио вещания –
Томск: Радио и связи, 1990
Suplimentară
1 Игнатов А.Н., Калинин С.В., Савиных В.Л. Основы электроники.
СибГУТН, Новосибирск, 2005
2 Р. Кофлин, Ф. Дрискал “Операционные усилители и линейные
интегральные схемы. ” Изд-во. Мир, 1979.
3 A. Manolescu. Circuite integrate liniare. Editura didactică şi pedagogică,
Bucureşti, 1983
4 D. Dascalu.”Dispozitive şi circuite electronice.” B. 1982.
5 В. Г. Гусев, Ю. М. Гусев “Элелектроника.” Высшая школа-М. 1991
6 И. Н. Мигулин, М. З. Чаковский. Усилительные устройства на
транзисторах. Изд-во „Тeхнiса„. Киев .1974.

LECŢIA Nr.1
Date generale. Circuitele electronice existente după destinaţie şi principiul de
funcţionare pot fi împărţite în două categorii (tabela 1).
După natura relaţiilor matematice dintre mărimile de intrare şi cele de ieşire
circuitele analogice în rândul lor se împart în circuite analogice liniare şi circuite
analogice neliniare.
Circuitul este liniar dacă Y1 este răspunsul la excitaţia X1 şi Y2 este
răspunsul la excitaţia X2, iar Y1+Y2 este răspunsul la excitaţia X1+X2, iar KY1
este răspunsul la excitaţia KX1. Aşa dar în circuitele liniare au loc relaţii liniare
între mărimile de ieşire şi cele de intrare.

1
 Tabela 1

CIRCUITE ELECTRONICE

CIRCUITELE LOGICE. CIRCUITE ANALOGICE.

Realizează funcţii logice; Sunt circuitele la care
ele utilizează dispozitive semnalele de ieşire variază
electronice care lucrează continuu în timp, urmărind
numai în două stări: după o anumită lege variaţia
- în blocare semnalului de intrare.
- în conducţie. Ele prelucrează sau
Circuitele logice oscilează semnale continue
prelucrează numai semnale în: amplitudine, polaritate
binare, adică semnale care sau frecvenţă. Circuite
pot avea numai două valori, analogice sunt utilizate
fiecare valoare corespunde pentru realizarea unor funcţii
unui număr 0 sau 1. analogice ca: amplificare,
multiplicare, modulare,
schimbare de frecvenţă etc.

Menţionăm că în realitate nu există dispozitive electronice absolut liniare, ele

pot fi numai considerate liniare într-un oarecare domeniu de funcţionare.
1. Circuitele electronice liniare, de regulă, se utilizează în prelucrarea
semnalelor de valori mici; pentru analiza lor în baza schemei electrice principiale
de circuit se elaborează schema echivalentă, folosind modelele liniare a
elementelor amplificatoare (tranzistorilor, tuburilor electronice etc.) pentru semnale
mici la care parametrii se pot considera constanţi, având valori determinate de
punctul static de funcţionare. În circuitele liniare ca regim de funcţionare a
elementelor amplificatoare este regimul clasa A.
2. Circuitele analogice neliniare funcţionează în regim de prelucrare a
semnalelor de valori mari. Pentru acest clas de circuite elaborarea schemelor
echivalente liniare de analiză este inacceptabilă. În analiza şi proiectarea lor se
folosesc familiile de caracteristici statice a elementelor active şi metode de analiză
şi calcule grafo-analitice. Circuitele analogice neliniare funcţionează de regulă în
regimele clasa AB sau B, mai rar în regimul clasa A.
Dintre circuitele analogice mai răspândite în prezent sunt: amplificatoarele
electronice, multiplicatoarele analogice de semnal, stabilizatoarele,
modulatoarele şi demodulatoarele, oscilatoarele, convertoarele etc.
Din punct de vedere tehnologic circuitele analogice se împart în trei grupe:
 circuite monolitice;
 numite circuite integrate;
 circuite hibride;
2
 circuite cu elemente discrete.
Circuitele integrate monolitice se obţin integrat pe placheta de material
semiconductor, fie prin tehnologie bipolară fie prin tehnologie MOS. Acest grup
de circuite sunt cele mai mici după dimensiuni şi greutate, sunt cele mai utilizate,
însă sunt şi cele mai puţin precise după parametri. Ultima se explică prin faptul că
elementele pasive nu pot fi ajustate, iar cele active nu pot fi alese după parametri.
În ce priveşte circuitele hibride rezistoarele, conductoarele şi evident capacitoarele
se realizează după tehnologia integrată fie prin tehnologia straturilor groase fie
prin tehnologia staturilor subţiri. Dispozitivele active (tranzistorii, diodele) şi alte
elemente discrete (elemente neintegrabile) se ataşează pe plachetă sub formă
discretă printr-un proces tehnologic separat. Comparativ cu circuitele integrate
monolitice, circuitele hibride sunt ceva mai mari ca dimensiuni, însă de
performanţe mărite, ca: putere, frecvenţă, precizie etc., ce se datorează utilizării a
mai multor tehnologii - tehnologia monolitică, tehnologia straturilor groase şi
subţiri. În circuitele hibride se pot combina tranzistorii bipolari de tip p-n-p şi
n-p-n. Rezistorii se pot controla precis şi chiar ajusta; valoarea rezistenţei lor nu
cunoaşte limitări de nominal; prin folosirea componentelor speciale de microunde
(diode, tranzistori etc.) se pot depăşi barierele de frecvenţă caracteristică
circuitelor integrate monolitice pe baza de siliciu, ajungânduse la frecvenţe de
lucru de ordinul Gigaherţ.
În continuare vom precauta pe rând mai detailat o parte din circuitele
analogice sus numite, începând de la cele mai utilizabile - amplificatoarele.

1 Amplificatoare aperiodice de curent alternativ

1.1 Clasificarea. Amplificatoarele de semnale electrice constituie baza sistemelor
şi dispozitivelor de comunicaţii mobile CM, radiocomunicaţii RC, radiodifuziune
RD şi televiziune TV, deoarece amplificarea semnalelor electrice este
proprietatea fundamentală a aparatajului de prelucrare a semnalelor
electrice.
Dispozitivele amplificatoare de CM, RC, RD şi TV de confecţionare discretă
cât şi de confecţionare integrată (sau mixtă) se împart în:
1. amplificatoare aperiodice, la care sarcina elementului amplificator EA, numită
sarcină de legătură a etajului amplificator cu sarcina externă, nu dispune de
proprietăţi selective în frecvenţă; 2. amplificatoare selective, la care sarcina de
legătură a EA este selectivă în frecvenţă. Amplificatoarele aperiodice, la rândul
său, se împart în: a) amplificatoare aperiodice de curent alternativ, la care
frecvenţa de jos fj a gamei de frecvenţe lucrătoare este mai mare ca zero f j >0, iar

3
raportul dintre frecvenţa lucrătoare de sus fS şi cea de jos a gamei de frecvenţă
lucrătoare este foarte mare, (fS/fj) >>1; b) amplificatoarele aperiodice de curent
continuu ACC, inclusiv amplificatoarele operaţionale AO, la care frecvenţa fj = 0,
şi ca urmare raportul fS /fj este infinit (fS /fj). Spre deosebire de
amplificatoarele aperiodice, amplificatoarele selective se caracterizează de
raportul fS /fj ≤ 1,1.
În acest capitol vom studia schemotehnica şi teoria amplificatoarelor
aperiodice de curent alternativ neselective. În ce priveşte amplificatoarele
aperiodice de curent continuu (ACC, AO) ele vor fi studiate în următoarele
capitole. Amplificatoarele selective în frecvenţă vor fi studiate în alte cursuri, cum
ar fi dispozitivele radioreceptoare, dispozitive radioemiţătoare, dispozitivele TV
etc.. De amplificatoarele aperiodice neselective de curent alternativ fac parte
(tabela 2): - amplificatoarele de audiofrecvenţă (AAF) cu fj ≥ 20 Hz şi fS ≤ 30…
35 kHz, pe larg utilizate ca noduri funcţionale de radioreceptoare şi emiţătoare (în
tractele lor de frecvenţe (modulatoare)), şi de asemenea în calitate de dispozitive de
sinestătătoare, cum ar fi amplificatoarele de aparataj audio, amplificatoare din
tractul de audioemisie, amplificatoare de staţii finale a nodurilor de
retransmiţătoare. De amplificatoarele aperiodice de curent alternativ neselectiv
de asemenea mai fac parte: amplificatoarele video a staţiilor de televiziune şi a
receptoarelor TV (în tractul lor de frecvenţe modulatoare), amplificatoarele de
bandă largă şi de impuls din aparatajul de măsură (oscilografe, voltmetre,
etc.), amplificatoarele din sistemele de telecomunicaţii de tip impuls,
amplificatoarele aperiodice fără reacordarea frecvenţei radio AFR, amplificatoare
cu amplificare distribuită AAD, etc. Schemotehnica amplificatoarelor aperiodice
de curent alternativ se deosebeşte printr-o multitudine de soluţii schemotehnice,
tehnologice şi constructive realizate atât în formă discretă cât şi în formă integrată
(sau mixtă). Utilizarea acestei schemotehnici în dispozitivele integrate permite
minimizarea dimensiunilor, masei şi a costului lor, majorarea fiabilităţii şi a
indicilor lor calitativi. Schemele electrice de destinaţie specială, utilizate în
dispozitivele electronice influenţează schemele lor structurale, schemotehnica,

4
construcţia şi tehnologia acestor dispozitive. Multitudinea schemelor electrice ale
circuitelor amplificatoare complică analiza lor într-un singur curs. Din această
cauză, în cursul dat ne limităm doar numai de analiza şi studierea schemotehnicei
tipice (tradiționale).
Tabela 2

Circuite amplificatoare

Amplificatoare aperiodice ne Amplificatoare selective

selective
fls/flj≤1,1
flj>0 fls/flj>>1

Amplificatoare de
Amplificatoare audio impuls şi bandă Amplificatoare cu
flj = 20Hz largă amplificare
fls ≤ 30…35kHz flj=0… fls= MHz distribuită

Amplificatoare de
Amplificatoare curent continuu
video flj=0 fls/flj=

În marea lor majoritate amplificatoarele aperiodice de curent alternativ,

sunt amplificatoare multietaj cu schema structurală tipică arătată în fig. 1.1.
Studierea schemotehnicii a amplificatoarelor multietaj, a particularităţilor,
indicilor şi caracteristicilor lor, de regulă, se petrec prin analiza
particularităţilor indicilor şi caracteristicilor etajelor aparte, care, la rîndul
său, depind de parametrii şi metoda de conectare a elementului amplificator
EA în circuitul etajului, caracterul elementelor de cuplare (legătură) EL între
etaje, parametrii sarcinii externe RS şi a sursei de semnal cu forţa electromotoare E g
şi impedanţa internă Rg.

5
 În fig. 1.1 este arătat un fragment de amplificator multietaj, din care se vede
că amplificatoarele multietaj sunt compuse din:
- etajul final, de care face parte: circuitul de ieşire a elementului amplificator
EA a etajului final, elementele lui de legătură EL cu sarcina externă RS ;
- etajul prefinal, de care face parte: circuitul de ieşire a EA a etajului şi
elementele lui de legătură cu intrarea EA a etajului final;
Iin.am Iies.am
a
Rg
RS
EL EA EL EA EL EA EA EL

Uies.
Uin.
Eg

Sursa de circuitul de etajul doi etaj final

semnal intrare a primul etaj etaj prefinal Sarcina externă
amplificatorului

Figura 1.1 Schema funcţionala a amplificatorului electronic aperiodic multietaj,

notaţiile : EL – element de legătură, EA – element amplificator.
- primul etaj, etajul de amplificare preliminară de care face parte: circuitul de
ieşire a primului EA, elementele lui de legătură cu intrarea următorului EA şi
circuitul de intrare a următorului EA (a EA doi);
- circuitul de intrare a amplificatorului multietaj, de care face parte: EL a
sursei de semnal cu intrarea primului EA şi circuitul de intrare a primului EA.
+Eal

Rc1 Rb2 Rc2

Rb1
Cb
VT1
VT2

Cp
Rg
R1 R2
Eg
CE1 CE2
RE1 RE2

Circuitul de Primul etaj Etajul doi

intrarea

6
 Figura 1.2,a Fragment de schemă electrică principială a amplificatorului de două etaje

Figura 1.2,b Fragment de schemă electrică a etajului prefinal şi final

Etajele de intrare, intermediare şi finale, sunt excitate de diferite

semnale după valoare, minimal la cel de intrare şi maximal la cel de ieşire. Din
această cauză, schemele lor electrice, regimele de funcţionare a elementelor
amplificatoare, tehnologia şi construcţia etajelor de intrare, intermediare şi finale
sunt diferite. Corespunzător, şi analiza lor se efectuează prin metoda analitică sau
grafo-analitică în dependenţă de regimul de funcţionare a EA.
După cum a fost menţionat mai sus, metoda grafo-analitică de analiză se
utilizează în analiza şi calculul etajelor de semnale mari, cum ar fi etajele finale şi
prefinale. Menţionăm că metoda grafo-analitică se foloseşte pentru analiza
etajelor numite numai 1. în subgama de frecvenţe medie la amplificarea
semnalelor armonice; 2. în zona principală de timp, la amplificarea semnalelor
impuls. În ce priveşte analiza acestor etaje (final şi prefinal) în subgamele de

7
frecvenţe înalte (în zona de valori de timp mic) şi joase (în zona de valori de
timp mare) se folosesc relaţiile analitice de analiză.
- În analiza şi calculul etajelor ce lucrează cu semnale mici se foloseşte
metoda pur analitică, folosind schemele electrice echivalente a elementului activ
în curent alternativ (în semnal). Avantajul metodei analitice este în posibilitatea ei
de a analiza etajele de acest gen cât în subgama de frecvenţe medii, atât şi în
subgama de frecvenţe înalte (valori de timp mici) şi joase (valori de timp mari).
În continuare vom analiza etajele amplificatoare aperiodice de semnal cu:
A)- rezistenţa de legătură a lor colector (sau sursă) pasivă cu sarcina externă
RS ;
B)- rezistenţa de legătură a lor colector (sau sursă) dinamică (activă) cu
sarcina externă RS .
În final menţionăm, că în acest material didactic în analiza circuitelor
amplificatoare şi nu numai, la rând cu utilizarea simbolurilor de tensiuni şi curenţi
continuu (E0, u0, i0) vor fi utilizate simbolurile valorilor de amplitudine a tensiunii
şi curentului de semnal (Em, Im, Um) şi de asemenea simbolurile valorilor remanente
de tensiuni şi curenţi e(t), u(t), i(t) şi creşterea lor Δe, Δu, Δi.

1.2 Principiul de amplificare, indicii și caracteristicile

principale a circuitelor analogice.
Principiul de funcționare în tehnică pe larg este utilizată metoda de dirijare
cu cantităţi mari de energie, consumând cantităţi mici de energie dirijatoare. Ca caz
particular de dirijare cu energia la care procesul de dirijare este continuu în timp,
lent şi univoc este numită amplificarea, iar dispozitivul ce execută procesul de
amplificare este numit amplificator.
Amplificatoarele sunt destinate prelucrării liniare de semnal şi măririi
nivelului lui de putere (U, I) prin debitare în sarcină de o sursă de alimentare a unei
puteri controlate, utilizând în acest scop dispozitive active de circuit (fig.1.2).
Elementul activ, numit element amplificator, ce face parte din circuitul
amplificator are tocmai rolul de a transforma puterea provenită de la sursa de
alimentare în putere de semnal debitat în sarcină.
Semnalul de intrare, de regulă, de putere (tensiune) mică numai dirijează cu
gradul de absorbţie a energiei sursei de alimentare, prin schimbarea
conductibilităţii elementului activ, după legea schimbării lui în semnalul de ieşire

8
de putere mărită şi formă analogică semnalului de intrare, eliminat de circuitul
amplificator în sarcină.
În cursul „Circuite electronice”, capitolul amplificatoare vom studia numai
amplificatoarele de semnale analogice, fără modificarea formei şi a frecvenţei
semnalelor amplificate.
Ca elemente amplificatoare (active) în ele sunt folosiţi tranzistorii, sau
tuburile electronice. În dependenţă de elementul activ utilizat ele vor fi numite:
- circuite amplificatoare semiconductoare;
- circuite amplificatoare pe tuburi electronice.

E
Sursa de
alimentare
Rg Iin Iies=IS t
t
Eg Ries
Uin Rin E Uies RS

Sursa de semnal Sarcina

Amplificatorul

a)

Sursa de E
alimentare
Rg Iin Iies=IS t
t
Eg
Uin Rin Ries Uies RS

Sursa de semnal Sarcina

Amplificatorul
b)

Figura 1.2 arată schema structurală generală a amplificatorului electronic.

- Intrarea şi ieşirea amplificatorului de regulă au o bornă comună, unită la

masă.
- Ca sursă de semnal poate fi: un senzor (traductor), un alt amplificator, un
oscilator şi altele, nivelul de semnal a cărora se cere de a fi majorat.

9
 - Amplificatorul poate fi analizat ca un cuadripol activ, la intrarea căruia se
aplică sursa de semnal de forţa electromotoare Eg, iar la ieşire – sarcina de
rezistenţa RS. Sursa de semnal numită poate fi: sursă de tensiune E sau sursă de
curent.
În ce priveşte ieşirea amplificatorului, ea poate fi arătată sau în formă de
generator de tensiune (figura 1.2, a) sau în formă de generator de curent (figura
1.2, b). Amplificatorul concomitent prezintă de sine:
sursă de semnal pentru sarcina Rs aplicată la ieşirea lui, sau
sarcină pentru sursa de semnal aplicată la intrarea lui.
A) În dependenţă de raportul dintre Rg şi Rin sursa de semnal
funcţionează: în regim de scurt circuit (Rin <<Rg), în gol (Rin >>Rg) sau în regim de
concordanţă (RinRg). În dependenţă de aceste relaţii amplificatorul este numit:
- amplificator de curent (Rin <<Rg);
- amplificator de tensiune (Rin >>Rg);
- amplificator de putere (Rin  Rg).
B) În dependenţă de raportul dintre, rezistenţa Rs a sarcinii şi rezistenţa de
ieşire Rieş amplificatoarele la rândul său se împart în:
- amplificatoare cu ieşire potenţială (Rs >>Rieş);
- amplificatoare cu ieşire în curent (Rs <<Rieş) ;
- amplificatoare cu ieşire în putere (Rs  Rieş).
Ca sarcină a amplificatoarelor poate fi numai o rezistență omică care este
consumator (absorbitor) de putere dar şi un alt amplificator. În ultimul caz
amplificatorul prezintă de sine un lanţ compus din amplificatoare numite etaje,
între ele unite cascad (figura 1.1).

În dependenţă de numărul de etaje „n” ce intră în schema structurală,

amplificatoarele se împart în:
- amplificatoare cu un etaj (n=1), numite amplificatoare unietaj;
- amplificatoare cu mai multe etaje (n>1), numite amplificatoare multietaj.
Cuplarea între etaje, amplificator şi sarcină, amplificator şi sursa de semnal
poate fi de caracter:
- capacitiv, numite amplificatoare cu cuplare capacitivă;
- mutual (prin transformator) numite amplificatoare cu cuplare mutuală;
- galvanică (directă) numite amplificatoare cu cuplare galvanică.
Primele două grupe sunt capabile de a amplifica numai semnalele de curent
alternativ, iar ultima de a amplifica atît semnalele de curent altenrativ cît și de
curent continuu.
Funcţionarea circuitului amplificator se caracterizează prin parametrii şi
caracteristicile calitative şi cantitative de care fac parte:
1 Factorul (coeficientul) de amplificare (indice cantitativ principal).
Coeficientul de amplificare a amplificatorului este un indice cantitativ.
Amplificarea (în tensiune, curent sau putere) este o valoare numerică, care arată de
câte ori valoarea mărimii de ieşire (U, I sau P) a amplificatorului este mai mare de
cât valoarea corespunzătoare ce acţionează la intrarea lui. Amplificările numite se
notează prin următorii indici sunt egali cu:
10
 - pentru amplificatorul în tensiune
K U  U ies U in , ()
- pentru amplificatorul în curent
K I  I ies I in , (2)
- pentru amplificatorul de putere
K P  Pies Pin
, (3)
Mărimea Kp mai poate fi determinată şi prin mărimile de tensiune Uin, Uies, şi
rezistenţele Rin, Ries.
Puterea semnalului ce acţionează la intrarea amplificatorului este:
Pin  U in2 Rin , (4)
iar puterea la ieşirea amplificatorului, în cazul când Rs=Rieş este:
Pieş=(E/2)2/Ries=E2/4Rieş (5)
Factorul de amplificare în putere în acest caz se determină de relaţia:
2
P E2 U in2  E  Rin
K P  ies    , (6)
Pin 4 Rie; Rin  U in  4 Ries
E – forţa electromotoare la ieşirea amplificatorului (figura 1)

Pentru amplificatoarele multietaj, coeficientul de amplificare rezultant se

determină de relaţia:
K  K 1  K 2 ...K n , (7)
unde K,K2,…KN sunt coeficienţii de amplificare a etajelor , 2,...n corespunzător.
Deoarece perceperea auzului uman se subordonează legii logaritmice,
modulul factorului de amplificare adeseori se arată în unităţi logaritmice – decibeli
[dB], care cu amplificarea în unităţi de raport se găsesc:
K U [dB]  20 lg U ies U in  20 lg K U ; (8)
K I [ dB]  20 lg I ies I in  20 lg K I ; (9)
K P [dB]  10 lg Pies Pin  10 lg K P . (10)

Atenţionăm, că dublarea coeficientului KU înseamnă majorarea lui în

decibeli cu 6 dB, iar majorarea coeficientului KU de zece ori este egal cu majorarea
lui cu 20dB.
În mod general pentru un amplificator cu „n” etaje amplificarea generală în
[dB] este:
K[dB]=K[dB]+K2[dB]+…+Kn[dB]. (10)

2 Indicele calitativ principal a amplificatorului este păstrarea formei

semnalului de ieşire la forma semnalului de intrare. Într-un amplificator ideal
semnalul de ieşire repetă perfect forma semnalului de intrare, admiţând numai o
oarecare deplasare în timp la  t a semnalului de ieşire în raport cu semnalul de
intrare, egală cu timpul de trecere a semnalului prin amplificator. În aşa caz
condiţia de amplificare nedistorsionată poate fi scrisă în modul următor:

Uieş(t)=KuUin(t-t) (11)

11
 Abaterea formei semnalului de ieşire de la forma semnalului de intrare este
numită – distorsionare. Distorsiunile sunt de două tipuri:
- distorsiuni neliniare;
- distorsiuni lineare care la rândul său se împart în distorsiuni:
a) de amplitudine – frecvenţă;
b) de fază – frecvenţă;
În caz de semnal impuls – distorsiuni tranzitorii.
Cât distorsiunile neliniare atât şi cele liniare deformează forma semnalului
de ieşire în raport cu forma semnalului de intrare, însăşi ele sunt provocate de
diferiţi factori. Metodele lor de analiză şi compensare sunt diferite. Distorsiunile
numite le analizăm mai pe larg.
3. Distorsiunile neliniare se exprimă prin apariţia în componenţa
semnalului de ieşire la rând cu semnalul de aceiaşi frecvenţă ce şi semnalul de
intrare, semnale de noi frecvenţe. Corespunzător spectrul semnalului de ieşire
diferă de spectrul semnalului de intrare, el este mai larg. Distorsiunile neliniare
apar în urma prezenţei în componenţa amplificatorului a elementelor cu
caracteristica volt–amperică neliniară, adică caracteristica ce se descrie de ecuaţia
de gradul mai mare ca unu. De asemenea caracteristici dispun elementele active
(tranzistorii şi tuburile electronice) şi transformatoarele cu miez, care intră în
componenţa amplificatorului.
În figura 1.3 ca exemplu este arătată caracteristica statică de intrare
ib   (U b ) a unui tranzistor bipolar şi semnalul U in (t ) ce excită tranzistorul.

Ib

a) ib

ib(t)
t
A
I0b

U0b UBE
+
_
b)
Ubm

Figura 1.3.

Din figura 1.3 se vede că dacă la baza tranzistorului se aplică un semnal sinusoidal
(figura 1.3, a), curentul bazei ib după formă (figura 1.3, b) diferă de cel sinusoidal,
forma curentului ib   U in  nu este simetrică în raport cu axa t.
Folosind aparatul matematic arătăm confirmaţia făcută. Pentru simplitate
caracteristica ib   U BE  o prezentăm ca funcţie pătratică.

12
 ib  au b2  t   aU 0b  u b  t   ,
2
(12)
unde Uob – este tensiunea de polarizare a bazei; u b  U bm sin t - valoarea
instantanee a semnalului de intrare.
În continuare:
ib  a(U 0b  U bm sin t ) 2  a(U 0b ) 2  2aU 0bU bm sin t  aU bm
2
sin 2 t . (13)

Dacă notăm aU 02b  I 0b - curentul în punctul static de funcţionare a bazei;

2aU0bUbmsint = Ib1msint – prima armonică a curentului bază, iar
componenta a(Ubm)2sin2t o descompunem în modul următor:
2 2
aU bm aU bm
2
aU bm sin 2 t   cos 2t ,
2 2
2 2
aU bm aU bm
atunci notând mărimile  I 0b ; cos 2t  I b 2 m cos 2t ,
2 2
unde I b 2 m cos 2t - este armonica doi a curentului bază, atunci curentul i b din (13)
este:
ib  I 0b  I 0b  I b1m sin t  I b 2 m cos 2t
(14)
Din (14) se vede că în cazul când caracteristica ib=φ(Ub) este de formă
pătratică, în componenţa semnalului de ieşire apare o componentă suplimentară de
semnal de frecvenţă  2  dublă frecvenţei  semnalului de intrare.
Toate armonicile superioare, începând cu armonica doi, sunt rezultatul
distorsiunilor neliniare. Nivelul distorsiunilor neliniare, este proporţional cu
puterea armonicilor superioare. La amplificarea semnalelor sinusoidale ele se
determină de coeficientul de distorsiuni neliniare (de clirfactor), care se determină
de relaţia:
  

 Pa U n2 I , 2
n
(15)
Ka  n2
 n 2
2
 n2
2
P1 U 1 I 1

unde n – este numărul armonicei.

În amplificatoarele reale la determinarea distorsiunilor neliniare, de regulă se ţine
cont numai de armonicile doi şi trei, fiindcă armonicile de grad mai mare, de
regulă, au o putere neglijabilă.
În amplificatoarele multietaj (când etajele provoacă aproximativ aceleaşi
distorsiuni), coeficientul de distorsiuni neliniare rezultant se consideră egal cu
suma coeficienţilor de distorsiuni:

KaKa+Ka2+…+Kan (16)

Menţionăm că în amplificatoarele reale distorsiunile neliniare condiţionate

de diferite etaje se pot intercompensa, ca rezultat a defazajului semnalelor
amplificate de diferite etaje. Din această cauză mărimea K a calculată nu arată
valoarea reală a distorsiunilor neliniare, mai ales când semnalul diferă de cel
armonic este de formă compusă.

13
 Atenţie! Gradul de distorsiuni neliniare depinde numai de amplitudinea
semnalului şi nu depind de frecvenţa lui. În amplificatoarele cu mai multe etaje
cele mai mari distorsiuni neliniare sunt provocate de etajul final, deoarece la
intrarea lui se aplică cel mai mare semnal. Cu cât puterea amplificatorului este
mai mare, cu atât distorsiunile lui neliniare sunt mai mari.
Existenţa şi gradul distorsiunilor neliniare în amplificarea semnalului de ori
şi ce formă se poate aprecia după gradul de abatere a caracteristicii dinamice
Uieş=φ(Uin) de la linia dreaptă (figura 1.4).

Uies.

Uin.

Figura 1.4.

4. Distorsiuni liniare. Distorsiunile liniare în majoritate sunt condiţionate

de dependenţa de frecvenţă a:
- coeficientului de amplificare în curent elementului amplificator, de
exemplu, a tranzistorului, (ω);
- reactanţelor capacitive şi inductive ce intră în componenţa
amplificatorului.
Atenţie! Gradul de distorsiuni liniare nu depinde de amplitudinea
semnalului amplificat, el depinde numai de frecvenţa lui.
Dacă la amplificatorul cu amplificarea în tensiune K U0 la care nu se ţine cont
de componentele reactive a amplificatorului, aplicăm semnalul U in.m cos t , atunci
amplitudinea semnalului de ieşire nu va fi egală cu K U0Uin.max. În afară de asta el va
fi defazat în raport cu semnalul de intrare. Aşa dar în amplificatorul real la
aplicarea la intrarea lui a semnalului u in  t   U in.m cos t tensiunea lui de ieşire va fi:
U ies .m  K U   U in.m cos t    , (18)
unde K U    - coeficientul de amplificare în tensiune cu considerenta
componentelor reactive,  - defazajul ce are loc între semnalul de ieşire şi cel de
intrare.
Menţionăm că KU la fiecare frecvenţă de semnal va fi diferit, diferit va fi şi
defazajul φ. Neuniformitatea mărimilor KU(ω) şi φ(ω) ca funcţie de frecvenţă
poartă denumirea de distorsiuni de amplitudine-frecvenţă şi fază-frecvenţă
corespunzător.
Dacă amplificatorul îl prezentăm ca un cuadripol de amplificare complexă atunci
amplificarea lui în tensiune poate fi prezentat în modul următor:
jt j   
K  j   U ieş ( j )  U ieş e e
2

u jt j   
 K u    e j    , (19)
U in ( j ) U in e e 1

14
 unde ()=2()–1() – este defazajul introdus de însuși circuitul amplificator
factorului de amplificare K U  j  .
În corespundere cu relaţia (19) pot fi construite caracteristicile de
amplitudine |KU(ω)| şi fază φ(ω).
Caracteristicile |KU(ω)| şi φ(ω) se construiesc aparte.
În figura 1.5 sunt arătate caracteristicile K U(ω) şi φ(ω) a unui amplificator
ideal (linia punctată) şi amplificatorului real (linia continuă).

|K(ω)|
Ku0
Ku 0
2

f
fil f0 fsl
b)

a)
Figura 1.5.

Pentru aprecierea gradul de distorsiuni de amlitudine a semnalului în

amplificatoarele de frecvenţe joase se foloseşte - factorul de distorsiuni de
amplitudine, notat prin M. Mărimea M caracterizează cantitativ gradul de
distorsiuni de amplitudine şi se determină de formula:
M()=K()/Ko, (20)
unde K() este amplificarea în tensiune la frecvenţa prestabilită; K o –
coeficientul de amplificare la o oricare frecvenţă medie (0) din diapazonul de
frecvenţe lucrătoare, la care se admite că K     
De regulă coeficientul M se determină numai la frecvenţele limită (f li şi f1s) a
gamei de frecvenţe lucrătoare a amplificatorului, conform relaţiilor:
K ( li ) K ( lS )
M ( li )  ; M ( lS )  ; (21); (22)
K0 K0

unde K (li) şi K (ls) – sunt coeficienţii de amplificare la frecvenţa limită

inferioară fli şi frecvenţa limită superioară fls corespunzător. Mărimile Mil, şi Msl pot
fi cât supraunitare atît şi subunitare. Corespunzător şi |K(ω)| va avea ascensiune
(ridicare) sau avalanşă (scădere).
Pentru amplificatoarele multietaje, coeficientul de distorsiuni de amplitudine
se determină de relaţia:
M(ω)=M1(ω) M2(ω)… Mn(ω). (23)
15
Când toate etajele sunt identice:
M     M 1n    , (24)
sau exprimate în decibeli de relaţia: M[dB]=M1[dB]+M2[dB]+…+Mn[dB].

Frecvenţele limită (fli şi fls) şi banda de frecvenţe lucrătoare a

amplificatorului  f  f ls  f li  pot fi determinate din caracteristicile K(ω) construite
la calculator.
Frecvenţă limită se consideră frecvenţa la care coeficientul de amplificare în
tensiune KU la această frecvenţă diferă de K0 la frecvenţe medii (este mai mic decât
K0) de 2 ori (Kul=K0U/ 2 =0.707K0U), iar cel de putere KP este de 0.5K0P adică
(KPl=0.5KP0l). În ambele cazuri Kli şi Kls sunt mai mici cu -3dB de cât coeficientul
K0U.
Diapazonul de frecvenţe fls – fli poartă denumirea de gamă (bandă) de
frecvenţe lucrătoare.
În dependenţă de mărimea gamei de frecvenţe, amplificatoarele se împart în
două grupe:
- amplificatoare selective;
- amplificatoare de bandă largă.

În amplificatoarele selective are loc inegalitatea (figura 5, b):

fls – flj = f << fls, (25)
f ls
şi  1.1 ,
f lj
iar în amplificatoarele de bandă largă (aperiodice):
f = fls – flj  fls; fls>>flj (26)

În amplificatoarele de bandă largă gama de frecvenţe lucrătoare se discernă

(se deosebesc) 3 subgame: de frecvenţe joase, frecvenţe medii şi frecvenţe
superioare.
O grupă deosebită o formează amplificatoarele de curent continuu, la care
flj=0.
Distorsiuni de fază. Distorsiunile de fază nu influenţează spectrul de
frecvenţă a semnalului şi raportul dintre amplitudinile componentelor lui spectrale.
Ele cauzează numai deformarea formei semnalului din cauza că componentele
spectrale a semnalului de ieşire în raport cu cel de intrare trecând prin amplificator
se defazează la diferite valori. Schimbarea formei semnalului de ieşire în raport cu
cel de intrare compus din două componente spectrale este arătată în figura 6.

16
 Uin Uies
n =1 n =1
n =2 n =2
t
t

Rezultanta
Rezultanta

a) b)
φ

c)

Figura 1.6.
a) forma semnalului la intrarea amplificatorului;
b) forma semnalului la ieşirea amplificatorului;
c) defazajul.

În figura 6 se admite că armonica unu (n =1) nu este defazată de amplificator în

timp ce armonica doi este defazată la =/4.
Din graficele din figura 1.6 se vede, că distorsiunile fazoriale pot influenţa puternic
forma semnalului fără a influenţa spectrul lui. Asta înseamnă că distorsiunile de
fază nu mai puţin, ca distorsiunile de amplitudine, influenţează funcţionarea
normală a amplificatorului. Distorsiunile de fază un mare rol negativ îl au în
amplificatoarele de imagine.
Menţionăm că distorsiunile de fază şi cele de amplitudine sunt condiţionate
de unii şi aceiaşi factori; distorsiunilor de amplitudine majorate le corespund
distorsiunile de fază mari.
Distorsiuni de impuls. Amplificatoarele analogice sunt capabile să
amplifice atât semnale armonice cât şi semnale compuse, de exemplu, semnale
impuls.
Semnalele impuls se împart în: semnale uniimpuls, multe impuls sau în
formă de treaptă. Forma impulsurilor electrice poate fi: dreptunghiulară,
triunghiulară, exponenţială, trapeţiodală etc. (figura 7, a).

17
 U U
c)
a)
t
0,9 ∆U
U
A 0,5
ti A
b) t 0,1 t
T tf
ti

Figura 1.7.

Impulsurile de asemenea pot fi unipolare sau bipolare (figura 1.7, b). Ele se
caracterizează prin: amplitudine, A; durata t i, timp; perioada de repetare, T (sau de
frecvenţa de repetare f=/T); factorul de umplere, S=T/ti.
În tehnică mai pe larg se folosesc impulsurile dreptunghiulare, unipolare sau
bipolare.
Forma impulsului real (figura 1.7, c, linia neîntreruptă) diferă de cel ideal
(figura 1.7, c, linia întreruptă).
Mai caracteristice sunt următoarele distorsiuni de impuls (figura 1.7, c):
- distorsiunea frontului anterior  t fr  0  ;
- distorsiune de polier, U  0 ;
- erupţie de polier, ele mai des apar în amplificatoarele cu corecţie a
frontului anterior, numite corecţii de frecvenţe înalte (se foloseşte
inductanţa).
După cum urmează din figura 1.7, c) durată de front este timpul în care
tensiunea (sau curentul) la ieşirea amplificatorului creşte de la 0, la 0,9 de la
valoarea prestabilită, când la intrarea amplificatorului acţionează un impuls
dreptunghiular sau o treaptă de tensiune.
Randamentul amplificatorului. Randamentul este mărime cantitativă şi
pentru amplificatoarele de putere este unul dintre cei mai importanţi indici.
Circuitele amplificatoare se caracterizează de două noţiuni de randament:
1. randament complet;
2. randament electric colector drenă.
Randamentul complet se determină de relaţia:
η=P~/P∑, (27)
unde P~ - puterea utilă debitată în sarcină, P∑ - puterea absorbită de toate circuitele
amplificatorului şi de la toate sursele de alimentare.
Randamentul electric este:
η=P˜/Po, (28)
unde Po este puterea absorbită de la sursa de alimentare numai de circuitul colector.

Regimul de funcţionare a tranzistorului. Alegerea regimul de funcţionare

a tranzistorului bipolar la rând cu circuitele de intrare şi ieşire, elementele de

18
cuplare între etaje, în circuitele amplificatoare sunt utilizate elemente suplimentare
care asigură regimul de funcţionare ales a EA. De regulă regimul iniţial al
tranzistorului, numit regim de repaus se determină de un ansamblu de componente
de curent continuu sum ar fi: tensiunea colector U0C şi respectiv curentul colector
I0C, tensiunea de polarizare a bazei U0b. Regimului iniţial îi corespunde poziţia
iniţială a punctului static de funcţionare pe dreapta de sarcină, construită pe câmpul
de caracteristici statice de ieşire (figura 1.8).
Pentru a construi caracteristica de sarcină mai întâi trebuie determinat
regiunea lucrătoare a caracteristicilor statice, care este limitată de valorile limită a
tensiunii şi curentului colector (Uc.max şi Ic.max), de puterea maximal-admisibilă, ce
poate fi disipată de colector Pc.max la temperatura lucrătoare maximală admisibilă
(figura 1.8, b). În dependenţă de regimul iniţial de lucru ales şi amplitudinea
semnalului de intrare, curentul prin circuitul colector poate curge în toată perioada
T a semnalului de intrare, sau numai într-o porţiune de perioadă T (în cealaltă
parte de perioadă tranzistorul este în blocare). În dependenţă de raportul T T se
diferă patru regime de funcţionare a tranzistorului: regimul clasa: A, AB, B şi C.
În regimul clasa A poziţia iniţială a punctului static de funcţionare pe
dreapta de sarcină (figura 1.8, b, dreapta continuă) şi amplitudinea curentului de
intrare se aleg în aşa mod, ca punctul static de funcţionare să rămână în limitele
dreptei de sarcină, unde variaţia curentului colector este direct proporţională cu
variaţia curentului bază. În figura 1.8, b, aceste extreme pe dreapta de sarcină sunt
punctele A şi B, determinate de curenţii IC1 şi IC3. În regimul clasa A curentul
colector IC prin tranzistor curge în continuu (tranzistorul permanent este în
conducţie, figura 1.8, a). Funcţionarea tranzistorului în regimul clasa A se
caracterizează prin cele mai reduse distorsiuni neliniare însăşi şi randamentul
este cel mai redus.
Amplificatoarele BC, în comparaţie cu cele EC sau CC, în regimul clasa A
se consideră că au cel mai mare randament, însăşi chiar la puterea de ieşire
maximală posibilă randamentul lor nu depăşeşte ~ 45…48%, în caz ideal =50%.
Regimul clasa A este utilizat atunci când cerinţele în ce priveşte distorsiunile
neliniare sunt foarte dure, iar puterea de ieşire şi randamentul sunt factori
secundari. În regimul clasa A, de regulă, funcţionează amplificatoarele în
tensiune şi amplificatoarele de putere redusă (P~1W).
La amplificarea semnalelor de valori mici poziţia iniţială a punctului static
de funcţionare e mai bine de ales în aşa mod ca să se obţină valoarea maximală a
parametrului h21 la un consum de putere de la sursa de alimentare redusă.
Regimul în curent trebuie ales aşa, ca coeficientul de amplificare în curent  să
depindă slab de variaţia curentului IE. E de dorit de ţinut cont şi de regimul la care
producătorul tranzistoarelor garantează parametrii tipici. În caz când semnalul de
intrare este de valori comparativ mari punctul static de funcţionare se alege în
mijlocul dreptei AB, în punctul O (figura 1.8, b).
Pentru a asigura regimul de funcţionare ales, mai întâi trebuie de prestabilit
curentul de repaos bază I0b=Ib2, iar amplitudinea componentei curentului alternativ
bază nu trebuie să depăşească diferenţa Ib3-Ib2>Ib. După ce s-a stabilit valoarea
curentului I0b în punctul static de funcţionare se determină valorile iniţiale de
19
curent I0C şi tensiune colector U0C, ce corespund punctului static de funcţionare
ales. Se determină de asemenea şi componentele alternative a curentului Icm şi
tensiunii Ucm colector corespunzător.

ic IC
PS PC max
PS~
I c.m.
ICB A A
Ib3
O D
I0C
t
I c.m. C
Ib1=0 Ib2=I0b
IC1 B
∆UCE
U0C
U C max
EC UCE

U c.m.
a) t
U c.m.
b)
Ib

Ib3

Ib.m.

Ib2=I0b
c)
U0B UBE

U0b.m

Figura 1.8

La rezistența de legătură colector (drenă) rezistivă pasivă R CP valoarea

maximală posibilă a semnalului de ieşire se asigură la tensiunea U0C=EC /2, iar
mărimea I0C se determină de sarcina impusă sau se alege din condiţia de a obţine
distorsiuni neliniare minimale a semnalului de ieşire. În ultimul caz rezistența RCP
se alege în aşa mod ca semiperioadele U cm  şi U cm
 (fig.1.8, a) să fie aproximativ
ideal egale, pentru ce dreapta de sarcină dinamică se construieşte pentru câteva
 este mai aproape de U cm
valori de sarcină şi se alege cea la care U cm  .
În caz când sursa de alimentare aleasă are FEM mai mare ca tensiunea
admisibilă colector a tranzistorului ales schema trebuie calculată în aşa mod, ca cât
la conectarea, atât şi la deconectarea sursei, tensiunea dintre colector şi borna
comună să nu depăşească tensiunea dată de îndrumar.
În caz când sarcina are conectare mutuală (prin transformator), valoarea
maximală a tensiunii de ieşire are loc când U0CECUc.max/2. Valoarea curentului I0C
în acest caz se determină de valoarea sarcinii colector în curent continuu.

20
 Puterea, care tranzistorul o asigură în sarcină RCP, când semnalul de intrare
este de formă sinusoidală este (figura 1.8, b):
1
PS  U cm I cm  sp.AOC  sp.OBD (39)
2
Pe colectorul tranzistorului în acest caz se disipă puterea:
PC  I 0C U 0C , (40)
I I I
iar amplificarea în curent este: K i  I  I  I .
cm c3 oc
(41)
bm b3 ob

Calculele grafico-analitice ale mărimilor: amplitudinea semnalului de

intrare, impedanţa de intrare în tranzistor, puterea semnalului de intrare,
amplificarea în tensiune şi putere, se efectuează ţinând cont de caracteristicile
statice de intrare a tranzistorului cu sarcină (figura 1.8, b). Pentru amplificatorul
clasa A după caracteristica, arătată în figura 1.8, b) se determină amplitudinea
semnalului de intrare dublă şi amplitudinea dublă a curentului de intrare.
Cunoscând aceste mărimi se poate determina puterea semnalului de intrare şi
amplificarea în tensiune a amplificatorului, amplificarea lui în putere, şi impedanţa
de intrare a tranzistorului conform relațiilor:
1
Pin  I bmU bm , (42)
2
U cm
KU  ; (43)
U bm
Pieş
KP  ; (44)
Pin
U
Rin  bm . (45)
I bm
Nelinearitatea caracteristicii de intrare poate servi drept pricină de
distorsiuni neliniare chiar când regimul de funcţionare a tranzistorului, după
caracteristicile de ieşire a fost ales corect. Pentru micşorarea distorsiunile neliniare
în schemele BC e de dorit utilizarea sursei de semnal cu o impedanţă internă cât
mai mare.
În ce priveşte schema EC distorsiunile neliniare sunt ceva mai mari ca la
amplificatoarele BC, în deosebi la curenţi mari. Pentru a micşora distorsiunile se se
micşorează amplitudinea semnalului de intrare.
În clasa B punctul static de funcţionare iniţial se alege în regiunea de curent
colector redus, mai aproape de ICO (figura 1.9, b). Tranzistorul în acest caz conduce
numai într-o semiperioadă de semnal (figura 1.9), adică elementul activ
funcţionează cu unghiul de tăiere de 90. Unghiul de tăiere (blocare) se numeşte
jumătatea duratei de timp în care prin tranzistor curge curent.

21
 ic IC

ICMax
IE > 0

IC0 IE = 0
t UC

Uies

t
a) b)
Figura 1.9
Regimul clasa B se caracterizează prin distorsiuni neliniare mărite. Din
această cauză regimul clasa B se utilizează numai în etajele contratimp.
Regimul clasa AB este regimul ce se găseşte între regimul clasa B şi regimul
clasa A. El de asemenea, în majoritate, se utilizează în etajele contratimp. Unghiul
de tăiere în regimul clasa AB poate ajunge până la 120…130 o. Regimul clasa AB
este mai econom în comparaţie cu regimul clasa A, şi se caracterizează cu
distorsiuni ceva mai mici ca regimul clasa B.

Metodele de asigurare a regimului de funcţionare ales şi stabilizarea

punctului static de funcţionare. Circuitele colector a tranzistoarelor din toate
etajele amplificatoare, de regulă, se alimentează de la aceeaşi sursă de alimentare.
Pentru a evita elementele parazite ce pot apărea între etaje în acest caz se utilizează
filtre decuplatoare de tip RC. Poziţia iniţială a punctului static de funcţionare pe
dreapta de sarcină se determină de valoarea curentului în circuitul de intrare a
amplificatorului. Regimul de funcţionare necesar a tranzistorului poate fi asigurat
prin aplicarea la baza lui în raport cu emitorul a tensiunii de polarizare, care în
dependenţă de tipul tranzistorului şi regimul de funcţionare ales poate avea
valoarea de la 0,1 până la 1,0 [V]. Polarizarea bazei poate fi asigurată sau prin
introducerea în circuitul bază a unei surse de tensiune specială (a unei surse de
tensiune independentă de sursa de alimentare colector, figura 1.10, a) sau prin
utilizarea sursei de alimentare colector (figura 1.10, b, c, d).
Practic, circuitele bază şi circuitul colector se alimentează de la una şi
aceiaşi sursă de alimentare, introducînd suplimentar în circuitul bazei un divizor de
tensiune rezistiv sau o rezistenţă atenuatoare. Joncţiunea emitor în acest caz este
în conectare inversă, iar joncţiunea colector directă.
În figura 1.10 sunt arătate câteva moduri de polarizare a bazei cu utilizarea
sursei de alimentare colector. Tensiunea de polarizare bază poate fi aplicată sau
în paralel cu sursa semnalului de intrare (fig.1.10, a,b,c), sau în serie cu
ea(fig.1.10, d). Când sursa de semnal are o bornă comună cu şina nulă a
amplificatorului, atunci ea se uneşte cu baza (sau emitorul) tranzistorului printr-un
22
condensator, numit condensator separator. Unirea sursei de semnal cu tranzistorul
prin intermediul condensatorului se foloseşte şi când se cere separarea în curent
continuu a sursei de semnal de elementul dirijator (bază) al tranzistorului.
Menţionăm că în aşa mod de conectare, sursa de semnal este şuntată de circuitul de
polarizare şi de impedanţa de intrare a tranzistorului (figura 1.10, a, b).

Rc I0c I0c R1
C I0e R1 Rc I0c
VT I0b U0ce _
C VT VT Ec
I0b _
+
R Ec
U0C _ U0c +
+ Id U0b I0e RE
E Ec
_ 0B + R2

a) b) c)

R1 Rc

VT
Tr
_
U0b Ec
+ d)
Cbl

Figura 1.10

În cazul când sursa de semnal nu necesită unire galvanică cu borna nulă a

amplificatorului şi ea dispune de conductibilitate galvanică (de exemplu, bobina
secundară a transformatorului de intrare), atunci sursa poate fi unită în serie cu
circuitul de polarizare (figura 1.10, d). Circuitul de polarizare în acest caz se
blochează cu un condensator de valoare (capacitate) mare (figura 1.10, d).
Polarizarea bazei de la sursa de alimentare colector poate avea loc prin două
metode :
- prin fixarea curentului bază(fig.1.10, c,d);
- prin fixarea tensiunii bază (fig.1.10, a,b).
La polarizare prin fixarea curentului bază, curentul I 0b în punctul static de
funcţionare se fixează prin intermediul rezistenţelor R1 şi RE (figura 1.10, d) sau
numai prin R1 (fig.1.10, d) care se determină de relaţia (fig.1.10, d):
E c  U 0b
I 0b  (46)
R1
În caz că valoarea curentului I0b este impusă valoarea lui se asigură de rezistenţa
R1:

23
 Ec  U 0 b
R1  (47)
I 0b
De regulă, Uob<< Ec şi respectiv relaţia (47) se simplifică şi primeşte forma:
R1  Ec/I0b, (48)
unde U0b – este tensiunea de polarizare a tranzistorului în punctul static de
funcţionare cu coordonatele (I0b, U0b).
Schema de polarizare prin fixarea curentului bază nu a găsit o largă utilizare
ce se explică prin sensibilitatea ei marită la variaţia temperaturii.
Polarizarea tranzistorilor prin fixarea tensiunii bază(de la bateria colector),
utilizând divizorului de tensiune R1 şi R2 (figura 1.10, b). Pentru ca curentul în
punctul static de funcţionare la variaţia temperaturii, la îmbătrânirea şi schimbarea
tranzistorilor, să-şi păstreze valoarea iniţială, rezistenţa R2 trebuie aleasă de o
valoare cât mai mică. Însă cu micşorarea rezistenţei R2 scade impedanţa de intrare
a amplificatorului.
În dependenţă de puterea de ieşire şi regimul de funcţionare a etajului,
curentul Id ce curge prin divizorul de polarizare R1,R2 se alege de aproximativ
2…5 ori mai mare ca curentul bază I0b în punctul static de funcţionare. Cu
majorarea curentului Id consumul de putere absorbit de el de la sursa de
alimentare creşte, iar randamentul etajului corespunzător scade, însă în acest
caz schimbarea tranzistorilor nu este critică. Această metodă de polarizare se
recomandă pentru circuitele amplificatoare ce funcţionează în mediu cu variaţia
temperaturii nu mai mare de 10…20oC. Cum temperatura influiențează circuitul
amplificator nestabilizat este arătat figura 1.11, unde ca element amplificator este
utilizat tranzistorul de germaniu în schema EC.
Instabilitatea de funcţionare a etajului amplificator în majoritate este
influenţată de: variaţia curentului indirect colector IC0, (din cauza variației
temperaturii) de variaţia temperaturii, variaţia coeficientului  de amplificare în
curent  a tranzistorului şi deplasarea termică a caracteristicilor statice de intrare
UEB.
Curentul indirect colector IC0 cu majorarea temperaturii creşte exponenţial.
De exemplu, schimbarea temperaturii de la 25 o la 55oC provoacă majorări de
curent colector termice a tranzistorilor de germaniu de la ~200 la ~1600 A, iar
a tranzistorilor de siliciu de la ~0,8 la ~22 A. La așa variații de curent dacă în
circuitul colector a etajului includem o rezistenţă de 10 k, atunci tensiunea de
curent continuu a colectorului a tranzistorului de germaniu se va schimba cu 14V,
(U0C=14V), iar a tranzistorului de siliciu cu 0,21V (  U0C=0,21V). Din cifrele
obţinute urmează, că pentru majorarea stabilitatății termice de funcţionare a
circuitului amplificator trebuie utilizați tranzistorii de siliciu şi de ales curentul I0C
cât mai mare.
Menţionăm că curentul I0C în punctul static de funcţionare cu variaţia
temperaturii în schema BC variază mai puţin ca în schema EC.

24
 Ic [mA]
18
I b= 40 μA
20 +85°C
14
0
40
10 20 +60°C
PS
0
6 40
I`0c
PS
20 +20°C
I0c 2
0 Uce [V]
U`0c 4 8 EC 12
U 0c

Figura 1.11

După cum urmează din fig.1.11 cu majorarea temperaturii, caracteristica

statică de intrare a tranzistorului se deplasează în partea curenţilor majoraţi. Asta
înseamnă că la o valoare fixă de tensiune UEB pe joncțiunea bază emitor cu
majorarea temperaturii creşte curentul emitor (şi respectiv colector), şi ca urmare
se schimbă regimul de funcţionare a tranzistorului. Coeficientul termic de tensiune
emitor-bază pentru tranzistoarele de germaniu şi siliciu se consideră egal cu
2mV/grad. În îndrumare caracteristicile statice a tranzistorului sunt arătate pentru
temperatura tranzistorului de 20oC. Creşterea tensiunii emitor-bază la temperaturile
maximală (tjmax) şi minimală (tjmin) a joncțiunii B-E şi deplasarea punctului static de
funcţionare ales pe caracteristica de intrare pot fi calculate din formulele:

 
U 0 BE max  U 0 BE  0,002 20C - t oj min

 
(49)
U 0 BE max  U 0 BE  0,002 t j max  20C
o

unde t oj min şi– temperatura minimală şi maximală a joncţiunii emiter, C

t oj max
respectiv.
În calculele practice se poate considera, că amplificarea în curent (t) al
tranzistorilor din germaniu şi siliciu cu temperatura variază aproximativ cu 210-4
la un grad de temperatură celsiu. Din această cauză pentru a asigura o stabilitate de
funcţionare independentă de variaţia temperaturii în circuitele amplificatoare se
cere introducerea elementelor de stabilizare termică a regimului de funcţionare în
curent continuu, care ar micşora și dependența parametrilor de temperatură.

Stabilizarea termică a punctului static de funcţionare a elementelor

amplificatoare în circuitele amplificatoare. Termostabilizarea regimului de

25
funcţionare se bazează pe reacția negativă de curent continuu în curent, tensiune
sau mixtă utilizînd elemente liniare de stabilizare.
În figura 1.12 sunt arătate câteva scheme de stabilizare termică a regimului
de funcţionare puse la baza etajelor amplificatoare, alimentate de la sursă de
alimentare colector.
1. Stabilizarea emiter în etajele din figura 1.12, a, b stabilizarea regimului are loc
prin reacţia negativă în curent continuu (prin rezistorul RE).
Stabilizarea termică funcţionează în modul următor: cu majorarea curentului
IE, şi ca urmare şi a curentului IC căderea de tensiune pe rezistorul RE, creşte.
Fiindcă căderea de tensiune pe R2 cu variaţia temperaturii rămâne constantă iar
UBE=UR2-URE, curenţii bază I0b şi colector I0C se micşorează şi ca urmare în schema
stabilizată, curentul colector I0C în punctul static de funcţionare, cu variaţia
temperaturii variază mai puţin.

-EC -EC -EC -EC

R1 Rc Ic Rc
Ic Ce Rc Rc
R1 Ucb
C I VT VT
b Ib VT
C R1
Re R1
Re Ce Uce
I Ube VT
R2 e R2 Cb Cb

a) b) c) d)
Rf Rf -E -EC
-EC
C
R1 Rc
R1 Rc Ce Rc
VT C VT
C Cf VT
Re Cf Rb
Ce Re Ce
R2 Re _
R2 Cb E
+ 1

e) f) g)
Figura 1.12

Capacitatea CE, numită capacitate de blocare, exclude reacţia negativă în

curent alternativ, păstrând coeficientul de amplificare în curent alternativ fără
schimbări. Schema de stabilizare emitor este comodă prin faptul, că în ea se
poate dirija cu regimul de funcţionare şi stabilizarea lui independent. Alegerea
corectă a elementelor de stabilizare termică asigură o stabilizare înaltă a punctului
static de funcţionare într-o gamă largă de temperaturi a mediului ambiant.
2. Stabilizarea colector. Etajele amplificatoare din figura 1.12, c şi d
diferă de schemele din figura 1.10, c,d ce fixează curentul bază numai prin
conectarea rezistorului R1. În figura 1.12, c,d rezistorul R1 se conectează nu

26
nemijlocit la sursa de alimentare, ci la colectorul tranzistorului. Rezistenţa R1 în
acest caz se alege din relaţia:
U CB U 0C  U 0b U 0C
R1    (50)
Ib I 0B I 0B
Stabilizarea termică arătată în figura 1.12, c, d poartă denumirea de
stabilizare colector (reacţia negativă în tensiune). Stabilizarea are loc în modul
următor: la majorarea curentului colector I0C (de valoarea infinită) creşte căderea de
tensiune pe rezistenţa Rc, micşorând prin aceasta tensiunea UCE=UR1+UBE şi ca
urmare scade tensiunea UBE
Într-adevăr: UCE=UCB+UBE; UCE=UCB+UBE=EC-URC,

de unde UBE=UCE - UCB=EC - URC - UCB=(EC-UCB)-URC.

Majorarea tensiunii URC provoacă micşorarea tensiunii UBE şi corespunzător

micşorarea curentului IOB. Micşorarea curentului IOB provoacă la rândul său
micşorarea curentului colector IOC, deoarece IOC= IOB, care tinde să păstreze
valoarea sa iniţială I0C. Ca rezultat, mărimile I0C şi U0C variază neesenţial.
Stabilizator mixtă (emiter colector). Schemele analizate mai sus sunt
cazuri particulare ale schemelor arătate în figura 1.12, e şi f, în care are loc
stabilizarea mixtă (reacţie negativă în curent şi în tensiune). Schemele cu
stabilizare termică mixtă, în comparaţie cu schemele de cazuri particulare,
asigură o stabilizare termică mai bună.
Cu scopul de a exclude reacţia negativă în curent alternativ rezistenţele RE şi
Rf în curent alternativ se blochează de condensatorii CE şi Cf corespunzător.
Valorile capacităţilor a acestor condensatoare se aleg din relaţiile:
1 RE 1 Rf
 ;  ,
j in.l C E 50 j in.l C f 50
unde in.l – frecvenţa limită inferioară a gamei de frecvenţe lucrătoare.

În schemele de termostabilizare folosind reacţia negativă variaţia curentului

colector condiţionată de variaţia temperaturii nu poate fi adusă la zero chiar când
gradul de reacţie negativă atinge 100%. Aceasta se explică prin faptul, că rămâne
un oarecare disbalans iniţial, una din componentele căruia, de exemplu, este
valoarea variabilă absolută a curentului indirect colector. Însă şi prin stabilizarea
termică instabilitatea curentului colector în punctul static de funcţionare poate fi
limitată la anumită valoare admisibilă. Eficacitatea de stabilizare termică a
curentului termic indirect colector IC0, a deplasărilor termice a caracteristicilor
statice de intrare T şi variaţia coeficientului de amplificare în curent  (sau )
a tranzistorului se apreciază prin coeficientul de instabilitate a curentului colector S
S=I0C / IC1,
unde I0C –abaterea absolută a curentului colector de la valoarea sa în
punctul static de funcţionare în schema termocompensată în gama de temperaturi
lucrătoare; IC1 – creşterea curentului colector, condiţionată de factorii
destabilizatori (IC0, T,  ()).

27
În schemele cu o termostabilizare ideală S=1.

Întrebări de control la lecţia 1

1. Clasificarea circuitelor electrice;

2. Circuite analogice lineare şi nelineare;
3. Clasificarea circuitelor amplificatoare aperiodice;
4. Structura amplificatoarelor aperiodice (de prezentat un fragment de scheme
structurale şi electrică principială);
5. Clasificarea circuitelor amplificatoare după modul de legătură şi caracterul
elementelor de legătură dintre etaje, sursa de semnal şi sarcina externă cu
circuitul amplificator;
6. Indicii şi caracteristicile principale a circuitelor amplificatoare;
7. Structura ce explică modul de majorare în putere (tensiune) a semnalului la
ieşirea circuitului amplificator în raport cu cel de intrare;
8. Regimele de lucru a elementelor amplificatoare EA în circuitele
amplificatoare şi modul de asigurare a lor;
9. Modul de stabilizare a punctului static de funcţionare a EA;

28