MINISTERUL EDUCAŢIEI, CULTURII ȘI CERCETĂRII

UNIVERSITATEA DE STAT ALECU RUSSO DIN BĂLȚI

FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE SOCIALE
SPECIALITATEA DREPT

CAZAC LEONID

CORELAȚIA DINTRE DREPTUL PENAL EUROPEAN ȘI

CEL NAȚIONAL

REFERAT
 BĂLȚI, 2018

INTRODUCERE.......................................................................................................................................3

I. ASPECTE GENERALE PRIVIND DREPTUL PENAL EUROPEAN ȘI CEL NAȚIONAL..........4

1.1 CORELAȚIA DINTRE DREPTUL PENAL EUROPEAN ȘI CEL NAȚIONAL.............................4

1.2. OBIECTUL DREPTULUI PENAL EUROPEAN ȘI CELUI NAȚIONAL......................................5

2. PRINCIPIILE DREPTULUI PENAL ȘI CELUI NAȚIONAL.........................................................8

2.1 PRINCIPIILE DREPTULUI PENAL NAȚIONAL...........................................................................8

2.2 PRINCIPIILE DREPTULUI PENAL EUROPEAN........................................................................10

3. EFECTUL NEGATIV ȘI POZITIV AL DREPTULUI EUROPEAN ASUPRA DREPTULUI

PENAL NAȚIONAL...............................................................................................................................13

3.1 INCOMPATIBILITATEA DISPOZIŢIILOR DREPTULUI NAŢIONAL CU DREPTUL

COMUNITAR.......................................................................................................................................13

3.2 ELEMENTUL SUBIECTIV AL INFRACŢIUNILOR ŞI PROPORŢIONALITATEA

PEDEPSELOR......................................................................................................................................13

3.3 LIMITELE EFECTULUI POZITIV: NERETROACTIVITATE, LEGALITATE, VINOVĂŢIE,

PROPORŢIONALITATEA PEDEPSELOR..........................................................................................14

CONCLUZII............................................................................................................................................17

LISTA BIBLIOGRAFICĂ......................................................................................................................18
INTRODUCERE
În domeniul penal, competenţele Uniunii Europene (UE) revin statelor membre potrivit
principiului suveranităţii naţionale, asigurarea bunei funcţionări a pieţei interne şi asigurarea
respectării drepturilor omului nu oferă posibilitatea de a lasă lipsite de influenţă regulilor UE
legislaţiile penale ale statelor membre. Totuşi, există mai multe argumente în vederea edificării
unui Drept Penal al UE şi anume că infractorii pot profita de diferenţele dintre sistemele de
drept, în special în cazul cînd infractorii planifică infracţiuni într-un stat, le comit în alt stat şi
apoise refugiază în alt stat. Un alt argument, în favoarea armonizării îl constituie
consensulstatelor membre de a apăra interesele financiare, lupta contra fraudei şi corupţiei în UE,
cu aceeaşi diligenţă cu care îşi apără propriile interese.
Europa este mai întâi un spaţiul geografic, acela care implică „o intervenţie penală la nivel
European şi justifică includerea în materie penală în inima procesului de apropiere a sistemelor
juridice”.
Acest Drept Penal European prezintă o anumită unitate şi este mai întâi plasat sub semnul
evidenţei diversităţii.
În cazul apropierii legislaţiilor penale la nivel european putem vorbi de o bipolaritate a
Europei, căci este posibil de a distinge schematic două Europe: cea a Consiliului Europei şi cea a
Uniunii Europene.
Prima Europa este cea a drepturilor omului, noţiune care revine de altfel drepturilor omului, şi
se atribuie destul de puţin dreptului penal şi presupune o integrare mai strânsă a Consiliului
Europei.
Aşadar, datorită conceptului de cooperare apare un dublu Spaţiu European Judiciar: cel al
Consiliului Europei (Marea Europă) şi cel al Uniunii Europene la scară mai restrânsă (Mica
Europă).
Dreptul Penal al UE este relativ tînăr, în continuă evoluţie şi care a luat un asalt la finele anilor
90 cu adoptarea Programului Tampere. Acest Program a determinat elementele care trebuie să
compună Dreptul Penal al UE, atît în planul de cooperare, cît şi planul dezvoltării dispoziţiilor
penale. Dreptul Penal al UE rămîne pentru moment limitat la competeţele atribuite de Tratatul
privind Funcţionarea UE.
Actualmente, statele membre ale UE rezistă la anumite tipuri de legislaţie penală care ar fi
comunitară sau fondată pe al treilea pilon. Aplicarea mandatului de arestare şi cîştigurile care
rezultă, nu sunt mascate de carenţele celui de-al treilea pilon, ce sunt din ce în ce mai vizibile,
atît la nivelul elaborării, cît şi cel al aplicării.
 Legile penale ale statelor membre ale UE rămîn intacte atît timp, cît nu se identifică o soluţie
juridică comună la o problemă comună.
I. ASPECTE GENERALE PRIVIND DREPTUL PENAL EUROPEAN ȘI CEL
NAȚIONAL
1.1 CORELAȚIA DINTRE DREPTUL PENAL EUROPEAN ȘI CEL NAȚIONAL
Pe linga dreptul penal naţional (intern) există şi drept penal extranaţional care implică două
sau mai multe state şi care poate fi denumit un drept penal internaţional in sens larg. (a se face
deosebire intre dreptul penal internaţioanl – vizează instituţiile reglementate prin convenţii
internaţionale intre state (extrădare, comisii rogatorii, etc.), iar dreptul internaţional penal vizează
infracţiunile internaţionale (faptele, crime şi delicte) – genocid, aparteid, infracţiunile de război.
Doctrina defineşte prin drept penal internaţioanl – ramura de drept criminal (unde se include şi
procedura penală nu doar drept penal) care reglementează ansamblul problemelor de ordin penal
ce se ridică pe plan internaţional.1
Or, există trei aspecte ale dreptului penal internaţional:
1) drept penal care nu interesează decit două state impune nişte probleme clasice. Ex: dacă un
cetăţean al RM ucide o persoană intr-o ţară străină, se va impune chestiunea competenţei statului
ce-l va judeca şi a legii aplicabile. Soluţia este furnizată fie de legea internă (CP sau CPP), fie de
convenţiile bilaterale (ex. Conv privind extrădarea). Judecătorul competent este un judecător
naţional, aparţinind unuia dintre statele implicate (este vorba de o infracţiune ordinară in acest
caz, care nu devine internaţională decit prin locul comiterii sale).
2) mai recent a apărut un drept penal mondial supravegheat şi dirijat de ONU. Deja a 2-a zi după
al II-lea Război Mondial au fost impărţite jurisdicţiile internaţionale şi nu cele naţionale. Aceasta
pentru a sancţiona autorii infracţiunilor contra păcii, de război, şi contra umanităţii.
Acordul de la Londra din 8.08.45 stabilea un tribunal militar internaţional pentru judecarea
criminalilor de război ale puterilor europene ale Axei, ale căror crime erau fără o localizare
geografică precisă. Este vorba de Tribunalul de la Nurenberg, care la 1 octombrie 1946 a
condamnat 20 de acuzaţi, dintre care majoritatea la pedeaspă capitală. Mai tirziu, ONU decide in
baza rezoluţiei 808 (1993) din 22.02.93 să creeze un tribunal internaţional pentru a judeca
persoanele prezumate vinovate de violări grave ale dreptului umanitarinternaţional comise pe
teritoriul fostei Iugoslavii, incepind cu 1991. Statutul acestui nou tribunal a fost adoptat de către
Consiliul de Securitate la 23 mai 1993 prin Rezoluţia sa nr.827. Situat la Haga, el deja a emis
mai multe sentinţe.2

1
Moraru Victor. Drept penal european : Suport de curs / Universitatea de Stat din Moldova.─Chişinău,2011. – 226p

2
F. Sudre. Droit international et europeen des droits de l’homme – PUF, 3 ed., 1997, p.12
 Prin Rezoluţia N 955 din 8 noiembrie 1994 a fost infiinţat şi Tribunalul pentru Rwanda.
Urmind experienţa tribunalelor internaţionale, a fost fondată şi Curtea Penală Internaţională prin
actul din iulie 1998 de la Roma.
3) Concomitent evoluează şi drepturile penale regionale. In cadrul unei conferinţe din 1992 de la
Helsinki, Asociaţie internaţională de drept penal a conceput prin termenul „regionalizare” – o
colaborare internaţională care implică cel puţin trei state independente aparţinind unei entităţi
geografice bine precizate. Anume in acest cadru se poate vorbi şi de drept penal european. Prin
definiţie dreptul penal european include ansamblul normelor penale (substanţiale, procedurale,
penitenciare) comune mai multor state europene in vederea luptei impotriva criminalităţii şi in
special contra criminalităţii transnaţionale organizate. Vis-a-vis de conceptual dreptului penal
european se ridică unele intrebări cum ar fi:
- obstacol prevedea probleme suveranităţii: exercitare justiţiei penale este un atribut al
suveranităţii (ca de altfel şi politica externă sau baterea monedei). Din aceste considerente dr.
european dă prioritate unor valori ca: statul de drept, democraţia sau drepturile omului.
- obstacol constă in particularităţile naţionale in dreptul penal intern, una dintre acestea fiind
deosebirea dintre cele 2 sisteme de drept existente in Europa: romano-germanic şi common law.
Cu toate acestea, treptat se trece şi la unele asemănări, de ex. in 1986 Anglia creează un minister
public, iar unele legislaţii europene au inclus probaţia. Trebuie de subliniat la fel şi rolul crescind
al dreptului scris in ţările de common law. La fel există distincţia dintre sistemul procedural
continental (inchizitorial) şi sistemul procedural englez (acuzatorial).3
1.2. OBIECTUL DREPTULUI PENAL EUROPEAN ȘI CELUI NAȚIONAL
Obiectul dreptului penal îl constituie11 raporturile sociale ce reglementează lupta împotriva
infracţiunilor, a faptelor penale ce se nasc între stat şi infractor, ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni,
în vederea tragerii la răspundere penală a acestuia din urmă prin aplicarea pedepselor şi a celorlalte
măsuri penale.
Dreptul penal pe parcursul reglementării relaţiilor specifice realizează următoarele funcţii:
- funcţia preventiv educativă;
- funcţia sancţionatoare şi de combatere 4
Referitor la relaţiile sociale pe care le reglementează dreptul penal, se pot face următoarele
remarci:. - Relaţiile sociale, în contextul dreptului penal, au un caracter represiv, de constrângere
penală ce apare ca urmare a săvârşirii infracţiunilor, în cadrul cărora are loc tragerea la răspundere
penală şi pedepsirea infractorilor, relaţii de conflict între comandamentele legii penale şi destinatarii
acestora (dreptul pur sancţionator).

3
J.Pradel, G. Corstens. Droit penal europeen. – DALLOZ, 1999, p. 13.

4
Ion Oancea, ―Tratat de drept penal‖, (p.generală), Ed.‖ALL‖ 1996, p.46
 Legea penală îndeplineşte o funcţie normativă, neconflictuală, adică de recomandare şi pretindere
a unei anumite conduite din partea membrilor societăţii faţă de conţinutul prevederilor, când obligaţia
legală este respectată de către destinatarii legii penale în care se naşte un raport juridic de
conformare. Acest raport constituie dreptul societăţii de a i se conforma şi unul conflictual care
constă în dreptul societăţii de a trage la răspundere şi a sancţiona făptuitorul precum şi obligaţia
corelativă de a se supune rigorilor legii penale. Rolul dreptului penal este unul social, de apărare
împotriva criminalităţii ce constituie, de fapt, şi o obligaţie cu caracter complex preventiv-educativă
şi, în caz de nerespectare a legii penale, acea de constrângere în urma aplicării pedepsei.
Aşadar, specificul relaţiilor de drept penal se materializează în următoarele forme sau aspecte:
Relaţiile sociale de conformare(cooperare), de respectare a prevederilor normelor penale (adeziune
dorită şi voluntară), în cazul nerespectării dispoziţiilor penale prin săvârşirea de infracţiuni, obiectul
lor îl constituie relaţiile de conflict născute între stat şi infractori în vederea tragerii la răspundere
penală a celor ce au încălcat normele penale şi a obligării lor de a suporta toate consecinţele juridice
născute din faptele săvârşite .
Relaţii sociale de conflict (contradicţie) sunt relaţiile sociale ce se nasc între stat şi infractor prin
săvârşirea unei infracţiuni, în vederea tragerii la răspundere penală a celor care au încălcat normele
penale şi a obligării lor la suportarea consecinţelor juridice născute din fapta penală săvârşită.
Cît privește dreptul penal European, prin extremitate se poate vorbi de o bipolaritate a Europei,
distingindu-se cea a Consiliului Europei şi Europa Comunitară (instituită prin Tratatul de la Roma
1957 şi de la Maastricht din 1992, modificate prin Tratatul de la Amsterdam semnat in 1997).
Făcînd o incursiune generală trebuie să menţionăm că Uniunea Europeană se fundamentează pe 3
piloni:
I pilon este unul supranaţional format din Comunităţile Europene;
- al II-lea pilon este interguvernamental privind politica externă şi securitatea comună;
- al III-lea creat prin Tratatul de la Maastricht vizează cooperarea poliţienească şi judiciară in materie
penală.
Reieşind din structura nominalizată dreptul penal european cuprinde trei domenii de cercetare:
I - cooperare intre state in materie penală;
II – drepturile omului;
III – dreptul penal comunitar (al Uniunii Europene in materie penală).
› Cooperarea interstatală europeană - scopul acesteia este de a lupta contra criminalităţii. (Deci din
punct de vedere juridic nu se face o diferenţă, din punct de vedere lingvistic, „asistenţa” presupune
un ajutor mutual, iar „cooperarea” este legătura cu cineva. De aceea se zice „statele cooperează
pentru a se ajuta”. Cu toate acestea, actele internaţionale folosesc termenul „asistenţă” cu excepţia
Tratatului de la Maastricht şi Amsterdam ce folosesc termenul de cooperare). Anume această
cooperare interstatală in materie penală a şi pus bazele dreptului penal european. Din punct de vedere
istoric, cooperarea incepe in sec. 19 prin Convenţia francobelgiană din 12 august 1843 de asistenţă in
materie fiscală, in special pentru incasarea amenzilor. Astăzi cele mai importante manifestări de
asistenţă penală europeană sunt: Convenţia europeană de extrădare 1957 şi Convenţia europeană de
asistenţă juridică 1959 toate create sub egida Consiliului Europei.
› Drepturile omului in materie penală - se poate constata că drepturile omului au facultatea de a
permite oricui să-şi apere libertatea şi demnitatea sa graţie unor garanţii instituţionalizate. Această
definiţie impune două remarci:
de ordin formal: pe de o parte se vorbeşte de drepturi ale omului, pe de alta de liberăţi publice.
Unii autori preferă să vorbească de libertăţi publice in raport cu dreptul intern şi de drepturile omului
in raport cu societatea internaţională;
de ordin fundamental: drepturile omului au un caracter obiectiv, care explică faptul că drepturile
nu sunt atribuite unei persoane printr-un contract, dar se ataşează acesteia prin insăşi natura ei de
fiinţă umană. Astfel se poate vorbi de un universalism al drepturilor omului. Obligaţiile statului se
referă la persoană şi nu se răsfring asupra altor state parte la convenţie. Izvorul de drept fundamental
in acest caz este Convenţia Europeană a Drepturilor Omului semnată la Roma la 04.11.1950.
›Dreptul comunitar(mai numit pe nou Dreptul Uniunii Europene). Ideea conceperii unui spaţiu
economic european unic apare in 1950. Ministrul francez al afacerilor externe R. Schuman, a
prezentat un proiect care a dus la 18 aprilie 1951 la semnarea la Paris a Tratatului ce instituia
Comunitatea europeană a cărbunelui şi oţelului.
La 25 martie 1957 la Roma au fost semnate două tratate ce au fondat Comunitatea europeană a
energiei atomice (Euratom sau CEEA) şi comunitatea economică europeană (CEE sau piaţa comună).
Cel mai important este insă Tratatul Uniunii Europene semnat la 7 februarie 1992 la Maastricht de
către miniştrii afacerilor externe ai statelor membre ale Comunităţii economice europene. In realitate
insă acest tratat nu a transformat Comunitatea in Uniune. Aceasta nu avea decit un caracter politic, in
absenţa personalităţii juridice proprii (buget, finanţe)3. Mai recent, ca urmare a modificărilor de la
Amsterdam, Tratatul de la Maastricht se fundamenta pe 3 piloni:
- comunitatea (titlul 1-4)
- politica externă şi securitatea comunităţii (titlul 5)
- justiţia şi afacerile interne (poliţia) (titlul 5). 5

2. PRINCIPIILE DREPTULUI PENAL ȘI CELUI NAȚIONAL

5
B. Bouloc. L’influence du droit communautaire sur le droit penal interne.- Melanges Levasseur, 1992, p.103
 Principiile în general sunt idei directoare cu caracter general care călăuzesc elaborarea şi
realizarea ordinii de drept penal, acţionînd asupra sistemului de drept. În literatura de specialitate
se întîlnesc principii fundamentame şi principii instituţionale, primele determină orientarea şi
organizarea dreptului pozitiv. Unele sunt denumite principii fundamentale specifice, ceea ce este
sinonim cu principiile instituţionale şi principiile fundamentale commune.6
Dreptul penal al Uniunii Europene are menirea de a apăra ordinea juridică a UE, facilitând
colaborarea statelor în lupta criminalităţii ce afectează interesele Uniunii Europene şi a
cetăţenilor acesteia. Dreptul penal al Uniunii Europene este diferit de dreptul penal alstatelor
membre care este specific pentru fiecare stat în parte. Totuşi,influenţa dreptului european în
privinţa drepturilorpenale ale statelor membre se poate consimţi în virtutea principiilor generale
de drept comunitar.
Principiile nepenale (dar care au investit în cîmpurile interne chiar penale), şi care au condus,
în numele libertăţilor şi politicilor comunitare, în numele principiilor în special proporţionalităţii
şi nediscriminării şi neutralizarea incriminărilor şisancţiunilor interne. În manieră indirectă mai
întîi, acest drept de a pedepsi statele, care a fost atins prin combinarea principiilor pentru
majoritatea descoperirilor pentru CJUE (principiul imediat, principiul priorităţii, principiul
efectului direct, interpretării în conformitate cu dreptul comunitar, principulul loialităţii).7
2.1 PRINCIPIILE DREPTULUI PENAL NAȚIONAL
Principiul legalităţii acest principiu presupune, că fapta chiar prevăzută de legea penală,dacă
nu înruneşte trăsăturile unei infracţiuni,nu va exista răspundere penală.
Principiu în cauză se conţinea în art.VIII al Declaraţia Universală a drepurilor omului şi
cetăţeanului (din 1789), unde se prevedea, ―nimeni nu poate fi pedepsit decît în virtutea unei
legi, stabilită şi promulgată anterior infracţiunii şi legal aplicată.‖
Deasemenea acest principiul a fost formulat de Cesare Becaria în opera sa ―Despre
infracţiuni şi pedepse‖ din 1764 şi de Montesquieu în lucrarea sa ―Despre spiritul legilor‖,
precum şi de Constituţia Statelor Unite din 1774.
El presupune implicaţii privitor la interpretarea legii penale (interzice interpretarea penală
prin analogie), precum şi asupra izvoarelor dreptului penal şi asupra aplicării legii penale în
timp.
Respectiv conform acestui principiu acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, dacă faptei îi
lipsesc unele din trăsăturile de bază ale infracţiunii sau vre-un element al componenţei, sau chiar
pusă în mişcare nu poate continua şi atunci se dispune scoaterii de sub urmărire penală sau

6
N. Giurgiu. Infracţiunea, Ed. ―GAMA‖, Iaşi, 1994, p.25

7
Basarab Matei, Partea generală a Codului penal român într-o perspectivă europeană, RDP, nr. 1/2004
achitarea persoanei. Una dintre cele mai importante condiţii ale constituirii statutului de drept
este respectarea strictă a legalităţii în toate sferele activităţii ce ţine de aplicarea dreptului.8
Principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei Acest principiu îşi are sorgintea de la Cesare
Becare din opera sa ilustră “Dei delitti e della poenae” (Despre infracţiuni şi pedepse).
Ulterior acest principiu a fost formulat în declaraţia dreptului omului şi a cetăţeanului din
1789 (Nullum crimen sine lege, nula poena sine lege), care serveşte un garant împotriva
arbitrariului şi abuzului de tragere la răspundere penală pentru faptele (ex novo), care la data
săvîrşirii nu erau prevăzute de legea penală. Acest principiu ca o nuanţă a democratismului şi
umanismului a fost reafirmat solemn de Adunarea generală ONU din 10 decembrie 1948 în
―Declaraţia universală a drepturilor omului‖ şi în ―Pactul internaţional cu privire la drepturile
civile şi politice‖ din 16 decembrie 1966, unde în art.15 al Declaraţiei se prevede ―Nimeni nu va
fi condamnat pentru acţiuni sau inacţiuni care în momentul cînd au fost săvîrşite nu constituiau
un act delictuos potrivit dreptului naţional sau internaţional.‖
Acest principiu mai este concretizat în art.1 şi 3 din Codul penal al RM, unde se subliniază în
al.2 art.3 că ― Nimeni nu poate fi declarat vinovat de săvîrşirea unei infracţiuni şi supus unei
pedepse penale decît pe baza unei sentinţe a instanţei judecătoreşti şi în conformitate cu legea.‖
Iar în art.22 al Constituţiei RM se declară în mod derect că ―Nimeni nu poate fi condamnat
pentru acţiuni sau inacţiuni care la momentul săvîrşirii lor nu aveau toate elementele constitutive
ale infracţiunii.
Conform art.25 al.2 şi al.3 din ultima Constituţie a Italiei unde se prevede ―Nimeni nu poate
fi pedepsit decît în baza unei legi ce a intrat în vigoare înaintea faptei săvîrşite. Nimeni nu poate
fi supus la vre-o măsură de siguranţă decît în cazurile prevăzute de lege.‖
Astfel conform codului penal francez, unde în art.4 se prevede ―Nici o contravenţie, nici un
delict şi nici o crimă nu pot fi pedepsite cu pedepse care nu erau prevăzute de lege, înainte ca ele
să fie comise.‖ După cun vedem în contextul articolului în cauză se ilucidează şi principiul
neretroactivităţii legii penale.
Codul penal belgian prevede în art.2 ―Nici o infracţiune nu poate fi pedepsită cu pedepse care
nu erau prevăzute de lege înainte ca infracţiunea să fie comisă.‖
După principiul legalităţii în art.3 al Codului penal al Rusiei se prevede ―Faptele penale şi
pedepsele lor şi alte măsuri penale se apreciază numai de actualul cod…‖, în al.2 se prevede ―
aplicarea legii penale după analogie nu se permite‖. În codul penal rus în art.4 se stipuşează
―persoanele, care au săvîrşit infracţiune sunt egali în faţa legii şi sunt traşi la răspundere penală,
indiferent de gen, rasă, naţionalitate, provinienţă socială, avere şi poziţie socială, loc de trai,
atitudine faţă de religie, convingeri, apartenenţă la întrunirile obşteşti şi alte împrejurări.

8
Ion Macari «Drept penal al R.Moldova» (p.generală), Ed.Chişinău, 1999, p.24
 În codul penal al României din 1864, art.2 se prevedea că ―nici o pedeapsă nu poate fi
stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi temeiul legii.‖ În art.2 al codului penal actual al
României se prevede, ―legea prevede care fapte constituie infracţiuni, pedepsele ce se aplică
infractorilor şi măsurile ce se pot lua în cazul săvîrşirii acestor fapte‖, în Constituţia României în
art.72 se precizează, că atît infracţiunile şi pedepsele nu se pot exprima decît în legi organice.
Situaţiile tranzitorii ce s-ar putea ivi prin succesiunea legilor penale diferite, fie cu efecte de
dezincriminare (abolitio crimens) sau de incriminare (ex novo) care sunt deasemenea
reglementate prin lege.
În literatura belgiană pedepsele sunt practic puse la nivel egal indiferent de denumirea lor, aşa
zisele măsuri de ocrotire sau siguranţă, care după cum se exprimă unii autori belgieni sunt nişte
pedepse penale ―deghizate‖ prinpr-o simplă mistificare de limbaj .
Pentru a impune în evidenţă principalul său efect de neretroactivitate a legii penale sau
preferat formulări mai nuanţate, ―nullum crimen, nullum poena, sine lege praevia‖ sau ―sine
legea penale anteriori‖ sau ―nulum poena sine judicio, nullum judicium sine legea‖.Pentru o
imagine mai amplă asupra problemei relatăm.9
2.2 PRINCIPIILE DREPTULUI PENAL EUROPEAN
Principiul materialităţii (materiality principle), afirmă că nimeni nu poate fi pedepsit dacă
voinţa lui criminală nu apare printr-un comportament material, perceptibil din exterior. Principiul
infracţiunii (principle of the offence) exprimat prin maxima latină nullum nullum iniuria sine,
acest principiu prevede că, din moment ce dreptul penal a fost creat pentru a proteja interesele
sociale relevante, astfel de comportament ar trebui pedepsit numai în cazul în care are ca rezultat
un risc pentru binele juridic protejat.
Principiul culpabilităţii (culpability principle).
Principiul subsidiarităţii (subsidiarity principle). Principiul pedepsei onorabile (punishment
worthiness principle) potrivit căruia se aplică pedeapsă corespunzătoare gravităţii
infracţiunii,subiectului infracţiunii şi circumstanţelor cauzei [9, p.117-155].
Principiul aplicabilităţii imediate, potrivit căruia dreptul comunitar originar şi derivat este
imediat aplicabil în ordinea juridică internă.
Principiul supremaţiei dreptului comunitar, potrivit căruia normele de drept comunitar au
prioritate în raport cu normele de drept naţional.
Principiul efectului direct în virtutea căruia dispoziţiile tratatului şi ale altor acte comunitare
pot fi invocate de justiţiabili în faţa jurisdicţiilor naţionale şi suntsusceptibile de a crea, în mod
direct, drepturi şi obligaţii în privinţa persoanelor fizice şi juridice.

9
I.Consant,op.cit,p.26
 Principiul legalităţii pedepselor se inspiră din tradiţiile constituţionale ale statelor membre,
atunci când trebuie să se determine întinderea responsabilităţii penale, care rezultă dintr-o lege,
în mod special adoptată în vederea implementării unei directive, nu trebuie să se aplice legea
penală în manieră extensivă în dezavantajul persoanei urmărite penal. Astfel îi revine jurisdicţiei
naţionale să asigure respectarea acestui principiu, când interpretează, în lumina textului şi a
finalităţii directivei, dreptul naţional adoptat în vederea executării acesteia.
În materia penală pot fi invocate următoarele principii:
Principiul proporţionalităţii CJCE a remarcat faptul că „în principiu, legislaţia penală şi
regulile de procedură penală sunt probleme pentru care competenţa aparţine încă statelor
membre”.
Principiul aplicării retroactive a pedepsei mai uşoare, potrivit căruia judecătorul naţional
trebuie să îl respecte atunci când aplică dreptul naţional adoptat pentru a pune în operă dreptul
UE.
Principiul protecţiei private: presupune respectarea dreptului la viaţa privată, care nu apare ca
o prerogativă absolută, dar conţine unele restricţii, cu Revistă ştiinţifico-practică Nr.2/2017
Institutul de Relaţii Internaţionale din Moldova 175 respectarea condiţiei să răspundă efectiv
obiectivelor de interes general urmărite deComunitate şi să nu constituie,faţă de scopul urmărit,o
intervenţie nemăsurată şi de netolerat care să aducă atingere înseşi existenţei dreptului astfel
garantat.
Principiul „non bis in idem”, în conformitate cu care „nici o pedeapsă nu poate fi urmărită
într-un stat membru pentru aceleaşi fapte pentru care a fost în mod definitiv judecată într-un alt
stat membru”.
Principiul respectării dreptului la apărare este garantat de art. 36 al. 1 al Tratatului CECA.
Principiul prezumţieinevinovăţiei estegarantat de art. 6paragraful 2Tratatul instituind UE, art.
47 din Carta drepturilor fundamentale, art. 6 din CEDO. Principiul dreptului la un proces
echitabil art. 6 paragraful 1 al CEDO, care vizează o completă egalitate a armelor, care cere
procedura litigioasă, considerată în ansamblul său, să ofere acuzatului o ocazie adecvată şi
suficientă pentru a contesta bănuielile care planează asupra lui.
Principiul „nulla poena sine culpa” [8, p.31-41]. Principiul este cel al priorităţii dreptului
comunitar asupra dreptului intern, de fapt dreptul european este direct aplicabil în ordinea
juridică a statelor membre. CJCE în hotărârea Costa din 15 iulie 1964 stipulează pentru prima
dată principiul priorităţii: „Tratatul CE a instituit o ordine juridică proprie, integrată în sistemul
juridic al statelor membre din momentul intrării în vigoare a tratatului şi care se impune
jurisdicţiilor lor. Această integrare a dreptului în fiecare stat membru de dispoziţii, care provin
din sursa comunitară şi în general termenii şi dispoziţiile tratatului au ca un coloral
imposibilitatea pentru state de a face să prevaleze contra unei ordini juridice acceptate de către
ele…o măsură unilaterală ulterioară care nu va şti să îi fie opozabilă. Dreptul comunitar trebuie
să se aplice imediat şi direct, căci fără aceasta, el va fi o scrisoare moartă dacă un stat îl va putea
neutraliza printr-o lege ulterioară. Acest drept este superior legii interne, deoarece regulamentele
au valoare obligatorie şi sunt direct aplicabile în orice stat membru”.10

3. EFECTUL NEGATIV ȘI POZITIV AL DREPTULUI EUROPEAN ASUPRA

DREPTULUI PENAL NAȚIONAL
3.1 INCOMPATIBILITATEA DISPOZIŢIILOR DREPTULUI NAŢIONAL CU DREPTUL
COMUNITAR

10
Ivan Gheorghe V, Principiile de drept comunitar ca izvoare de drept penal, RDP nr. 1/2009, Bucureşti, 2009.
 In primul rand, incompatibilitatea unei prevederi din dreptul penal naţional se poate referi la
conduita interzisă, care in conformitate cu dreptul comunitar, este permisă sau chiar promovată
de dreptul comunitar. De exemplu, dacă dreptul naţional prevede că plasarea pe piaţă a unui
produs alimentar fără obţinerea unei autorizaţiii in acest sens constituie infracţiune, acest fapt
contravene art.34 din Tr. privind funcţionarea UE („Intre statele membre sunt interzise restricţiile
cantitative la import, precum şi orice măsuri cu efect echivalent”).
In conformitate cu deciziile Curţii de Justiţie „toate regulile comerciale, promulgate de Statele
Membre, care sunt capabile să impiedice, direct sau indirect, real sau potenţial, comerţul inter-
comunitar, sunt considerate măsuri care au un effect chivalent cu al restricţiilor cantitative”.
Un astfel de importator va fi achitat dacă i se stabileşte o sancţiune, cu excepţia cazului cand
se consideră că pedeapsa penală poate fi justificată in conformitate cu art.36 din Tr. privind
funcţionarea UE: „dispoziţiile articolelor 34 şi 35 nu se opun interdicţiilor sau restricţiilor la
import, la export sau de tranzit, justificate pe motive de morală publică, de ordine publică, de
siguranţă publică, de protecţie a sănătăţii şi a vieţii persoanelor şi a animalelor sau de conservare
a plantelor, de protejare a unor bunuri de patrimoniu naţional cu valoare artistică, istorică sau
arheologică sau de protecţie a proprietăţii industriale şi comerciale.
Cu toate acestea, interdicţiile sau restricţiile respective nu trebuie să constituie un mijloc de
discriminare arbitrară şi nici o restricţie disimulată in comerţul dintre statele membre” şi cazului
Cassis de Dijon, care extinde excepţiile justificate: „in special la eficienţa monitorizării fiscale,
protecţia sănătăţii publice, echitatea tranzacţiilor comerciale şi apărarea consumatorului”.11
3.2 ELEMENTUL SUBIECTIV AL INFRACŢIUNILOR ŞI PROPORŢIONALITATEA
PEDEPSELOR.
Buna funcţionare a pieţei comunitare poate fi impiedicată de răspunderea penală destul de
aspră care restricţionează patru libertăţi: libera circulaţie a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor
şi a capitalului. Răspunderea penală doar in cazul importului intra comunitar a anumitor mărfuri
poate promova vanzarea unor produse similare confecţionate in unele State Membre. De
exemplu, un importator, care se confruntă cu unele prevederi naţionale, in conformitate cu care
constituie infracţiune in cazul cand nu se face referire la provenienţa extra comunitară a
produselor, cand el ştia sau trebuia să ştie despre provenienţa acestuia, poate invoca
incompatibilitatea acestei norme cu principiul liberei circulaţii a mărfurilor.84 Circumstanţele
sunt similare in cazul in care, in conformitate cu dreptul naţional, constituie infracţiune lansarea
iniţială a produsului a cărui conţinut nu corespunde cu informaţia de pe ambalajul acestuia.

11
Moraru Victor. Drept penal european : Suport de curs / Universitatea de Stat din Moldova. ─ Chişinău, 2011. - 226
p
 Curtea menţionează că, de regulă, impunerea persoanei responsabile de aceasta să verifice
conformitatea produsului cu prevederile predominante poate incuraja un comerciant, implicat
atat in distribuirea bunurilor confecţionate in propria sa ţară cat şi in importarea produselor
similare, să prefer produsele naţionale. De fpat, in limitele teritoriului unui stat, producătorul este
responsabil de conformitatea produsului. Curtea a adăugat că cu privire la produsele pentru care
legislaţia Statului Membru producător nu cere prezentarea unui certificate oficial privind
compoziţia produsului, importatorul trebuie, de asemenea, să fie in drept să se bazeze pe alte acte
care iar certifica compoziţia. Din nou, idea unei răspunderi penale severe a fost respinsă.
Această abordare nu se bazează pe doctrina penală a mavimei nulla poena sine culpa, dar este
insiprată de dorinţa de a asigura libertatea circulaţiei. Mai mult ca atat, ea se referă mai degrabă
la faptul că Statul Membru importator poate cere un certificat oficial şi poate interzice folosirea
unor alte probe.
Libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor in cadrul pieţei
comunitare este supusă unui risc dacă pedepsele aplicate pentru incălcarea regulilor privind
circulaţia intra comunitară sunt mult mai mari decat pedepsele aplicate in cazul incălcării
regulilor circulaţiei interne.
Curtea a menţionat că sistemul de pedepse nu trebuie să aibă un efect de periclitare a libertăţii
garantate de tratat. In cazul in care pedeapsa a fost disproporţională u gravitatea faptei se crează
un obstacol pentru libertatea garantată de dreptul comunitar. 87 Cazul Sanavi este unul bine
cunoscut in acest domeniu.12
3.3 LIMITELE EFECTULUI POZITIV: NERETROACTIVITATE, LEGALITATE,
VINOVĂŢIE, PROPORŢIONALITATEA PEDEPSELOR.
Obligaţia de a asigura că incălcările dreptului comunitar sunt penalizate adecvat nu trebuie să
obstricţioneze faptul că comunitatea şi Statele Membre sunt obligate să respecte principiile
dreptului penal deja stabilite de aquis-ul comunitar. Acestea includ principiul neretroactivităţii şi
legalităţii.
Mai mult ca atat, urmează a stabili dacă principiul nulla poena sine culpa face parte din
principiile comunitare.
› Neretroactivitatea - principiul nullum crimen, nulla poena sine lege praivia este exprimat in art.
7 al CEDO: 1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, momentul in
care a fost săvirşită, nu constituia o infracţiune, potrivit dreptului naţional sau internaţional. De
asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decit aceea care era aplicabilă in momentul
săvirşirii infracţiunii.

12
CJEC, 12 decembrie 1996, Urmărirea penală X v. Italia,, C-74/95 şi C-129/95, Rec CJEC p.I-6609
 2. Prezentul articol nu va aduce atingere judecării şi pedepsirii unei persoane vinovate de o
acţiune sau de o omisiune care, in momentul săvirşirii sale, era considerată infracţiune potrivit
principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate.
Acest principiu face parte din principiile aplicarea căruia este asigurată de către Curte. Astfel,
un act comunitar nu poate avea ca efect tragerea la răspundere a unei persone retroactiv, chiar
dacă un regulament comunitar autorizează Statele Membre să aplice pedepse cu effect retroactiv.
› Legalitatea - principiul legalităţii, la fel ca cel al retroactivităţii este prevăzut de art. 7 CEDO.
Ele impune ca orice dezicie in cadrul procesului penal să se bazeze pe următoarele: nullum
crimen sine lege.
Trebuie să existe o prevedere legală, sau in statele common law, un concept clar care defineşte
conduita interzisă şi pedepsită de lege. Prevederea trebuie să fie clară: lex certa est.
Curtea a menţionat că: o pedeapsă, chiar dacă nu are o natură penală, nu poate fi impusă decat
in baza unei norme legale clare şi lipsite de ambiguitate. Dacă acest fapt se aplică pedepselor
nepenale el este valabil şi pentru cele penale. Ar putea apărea unele divergenţe intre acest
principiu şi tehnica de incorporare a dreptului comunitar prin referirea făcut la acesta. De
exemplu, un cetăţean este obligat să consulte nu doar dreptul său intern, dar şi prevederile
dreptului comunitar. Mai mult ca atat, dreptul comunitar se aplică anumitor categorii de
persoane, care posedă sau trebuie să posede cunoştinţe despre anumite prevederi relevante.
› Vinovăţia - în conformitate cu poziţia Curţii, in cadrul efectului negativ al dreptului comunitar
asupra dreptului penal naţional, regula nulla poena sine culpa are un rol aparte, deoarece
răspunderea penală care este prea aspră impiedică libertăţile pieţii comune. Acest punct de
vedere nu se bazează pe principiul conform căruia o persoană este pedepsită doar pentru propria
abaterea.
Art. 6 (2) al CEDO prevede principiul prezumţiei nevinovăţiei. Prezumţia are mai multe
aspecte. Unul dintre aceste aspecte implică faptul că valoarea prezumţiilor legale ale probei este
limitată. In cazurile penale, CEDO cere statelor să se limiteze la un termen rezonabil care ia in
consideraţie importanţa a ceea ce este in joc şi menţine dreptulurile apărării. Astfel, răspunderea
penală care exclude orice posibilitate de afirmare a absenţei totale a neglijenţei personale rulează
pentru a contracara astfel de presumţii.
› Proporţionalitatea pedepselor - în cadrul cercetării valabilităţii dreptului comunitar secundar,
Curtea a făcut referire la importanţa principiului proporţionalităţii. Ea a declarat ca un principiu
faptul prin care pentru a determina dacă o prevedere a dreptului comunitar nu contravine
principiului proporţionalităţii este important de a stabili dacă măsurile de implementare sunt
adecvate şi necesare pentru atingerea scopului şi dacă sarcina impusă comercianţilor nu
depăşeşte esenţialul rezultatului cerut.
 In jurisprudenţa sa cu privire la efectul negativ al dreptului comunitar asupra dreptului penal
naţional Curtea, de asemenea, aplică principul proporţionalităţii. Acest principiul este esenţial
pentru efectul pozitiv al dreptului comunitar. Statele Membre care penalizează incălcările
dreptului comunitar trebuie să se asigure că pedepsele impuse sunt necesare pentru buna
funcţionare a regulilor comunitare relevante, fără a se depăşi necesarul.13

CONCLUZII
Crearea şi consolidarea Dreptului Penal al UE este influenţată de dreptul naţional al statelor
membre atît în aspectele de drept material (traficul de droguri, crimele cibernetice, traficul de
fiinţe umane, crimele organizate, pornografia infantilă), cît şi prin elemente de drept procedural
penal (stabilirea criteriilor minime pentru dreptul de interpretare şi traducere, dreptul la
informare şi de a dispune de un apărător în procesele penale), precum şi de cooperare judiciară în

13
Moraru Victor. Drept penal european : Suport de curs / Universitatea de Stat din Moldova. ─ Chişinău, 2011. –
200 p
materie penală (mandatul de arest european, recunoaşterea şi punerea în executare a hotărîrilor
penale străine).
Dreptul Penal al UE influenţează drepturile penale naţionale prin armonizarea în baza
Tratatelor Uniunii Europene şi Funcţionării Uniunii Europene prin actele de drept derivat. Aceste
acte facilitează cooperarea transnaţională prin reducerea procedurilor, reducerea timpului pentru
recunoaşterea şi punerea în executare a sentinţelor penale.
În acest context, se impune delimitarea unor ramuri de distincţie ale Dreptului Penal al UE,
care să reglementeze principiile Dreptului Penal al UE, metodele de aplicare ale acestuia, cadrul
normativ, instituţional şi jurisdicţional atît la nivelul UE, cît şi al statelor membre.

LISTA BIBLIOGRAFICĂ
 Moraru Victor. Drept penal european : Suport de curs / Universitatea de Stat din
Moldova.─Chişinău,2011
 F. Sudre. Droit international et europeen des droits de l’homme – PUF, 3 ed., 1997
 J.Pradel, G. Corstens. Droit penal europeen. – DALLOZ, 1999
 Ion Oancea, ―Tratat de drept penal‖, (p.generală), Ed.‖ALL‖ 1996
 B. Bouloc. L’influence du droit communautaire sur le droit penal interne.- Melanges
Levasseur, 1992
 N. Giurgiu. Infracţiunea, Ed. ―GAMA‖, Iaşi, 1994
 Basarab Matei, Partea generală a Codului penal român într-o perspectivă europeană,
RDP, nr. 1/2004
 Ion Macari «Drept penal al R.Moldova» (p.generală), Ed.Chişinău, 1999

 Ivan Gheorghe V, Principiile de drept comunitar ca izvoare de drept penal, RDP nr.
1/2009, Bucureşti, 2009.