Noţiune. Clasificare.

Leasing-ul este o operaţie juridică complexă prin care o persoană (de obicei o societate
specializată), cumpără un bun pentru a-l închiria unei alte persoane (utilizator), care la sfârşitul
contractului de locaţie are posibilitatea de a cumpăra bunul respectiv contra unui preţ rezidual (preţ
convenit în aşa fel încât să se ţină seama, cel puţin în parte, de vărsămintele efectuate cu titlu de
chirie, adică de amortizare a bunului pe această cale).
Nu este lipsit de importanţă faptul că utilizatorul nu este obligat să cumpere: el poate continua
contractul de locaţie sau poate să rezilieze acest contract.
Operaţia de leasing presupune trei subiecţi:
– vânzătorul lucrului: poate fi un furnizor, un constructor, un fabricant;
– cumpărătorul bunului: în fapt este finanţatorul afacerii, deoarece pune la dispoziţie banii.
– utilizatorul bunului: cel care îl foloseşte în afacerile curente.
Formele operaţiunilor de leasing sunt următoarele:
a) după obiectul său concret
– mobiliar. De obicei se utilizează în vânzările de echipament industrial, de autoturisme. Conform O.
G. nr.51/1997, republicată în M.Of. nr.9/12.01.2000 şi modificată prin Legea nr.571/2003 şi
Legea nr.533/2004 publicată în M.Of. nr.1135/01.12.2004 nu pot intra în asemenea schemă bunurile
ce fac obiectul unei concesiuni şi înregistrările pe bandă audio şi video, piesele de teatru şi alte
creaţii intelectuale.
– imobiliar. Au ca obiect bunuri imobile. În regim de carte funciară operaţiunile se intabulează sau
notează, după caz.
b) în raport cu părţile contractante
– leasing direct: presupune încheierea nemijlocită a contractului între producător-furnizor şi utilizator;
– leasing indirect: se realizează prin intermediul unor societăţi finanţatoare sau de intermediere.
c) după conţinutul ratelor:
– leasing financiar, prin care în perioada de închiriere se recuperează prin taxa de leasing, preţul
bunului, costurile auxiliare şi un beneficiu. În această perioadă leasing-ul nu poate fi reziliat.
– leasing operaţional. Este un contract de locaţie pur şi simplu a unor materiale pe termen scurt,
încheiat între întreprinderi comerciale care nu au un statut de instituţie financiară, dar care oferă
prestaţii suplimentare, precum service-ul. De obicei, este un leasing direct şi închirierea bunului se
face pe o perioadă mai scurtă decât durata vieţii economice a acestuia.
– leasing funcţional. Realizarea lui presupune respectarea numai parţială în perioada de bază de
închiriere a preţului bunului contractat. Societatea de leasing îşi asumă riscul privind uzura morală şi
răspunde pentru furnizarea pieselor de schimb, efectuând reparaţii şi plătind impozitele către stat.
d) după elementele cu care se calculează ratele:
– leasing net: ratele cuprind numai părţi din preţul bunului închiriat şi din beneficiu.
– leasing brut: ratele cuprind părţi din preţ, cheltuieli de întreţinere, reparaţii şi beneficiu.
e) după durata închirierii:
– pe termen mediu de la 1 an la 2-3 ani
– pe termen lung, presupune o durată medie de 8 ani.
Potrivit prevederilor art. 7 din OG nr. 51/1997 republicată şi modificată, contractul de leasing nu se
poate încheia pe o perioadă mai mică de 1 an.
f) după tehnica de realizare
– leasing experimental, se foloseşte pentru promovarea vânzărilor de maşini şi utilaje. Presupune
închirierea pe termen scurt cu condiţia să fie achiziţionate de locatari.
– leasing time sharing, se utilizează în vânzarea de ordinatoare şi aparatură electronică. Formula
presupune posibilitatea închirierii în comun de mai mulţi utilizatori. Rata este împărţită între utilizatori
şi nu se impune condiţia cumpărării bunului la valoarea reziduală.
– renting sau hire, presupun operaţiuni pe perioadă redusă pentru mijloace de transport şi
construcţii. Se închiriază în mod succesiv, proprietarul asigurând service-ul. Locatarii nu sunt obligaţi
la cumpărare.
– lease back, oferă proprietarilor de bunuri imobile să-şi procure mijloace financiare prin vânzarea
bunului către o societate specializată, după care îşi închiriază fostul său imobil. Finanţatorul permite
răscumpărarea imobilului la încetarea locaţiei. Proprietarul bunului este şi furnizor şi utilizator.

Obligaţiile părţilor
Utilizatorul
– are poziţia juridică a unui locatar. De capacitatea sa organizatorică depinde rentabilitatea întregii
afaceri. El întrebuinţează bunul ce face obiectul locaţiunii.
El are următoarele obligaţii[1]:
– să primească bunul la termenul stipulat în contractul de vânzare-cumpărare şi contractul de
leasing.
– să nu încheie un contract de sublocaţie privind bunul fără acordul societăţii de leasing.
– să efectueze plăţile cu titlu de redevenţă în cuantumul stabilit şi la termenele fixate.
– să se îngrijească să obţină de la vânzător livrarea bunului şi să indice public cine este proprietarul
acestuia.
– să întreţină şi să repare echipamentul închiriat.
– să răspundă pentru pierderea, furtul, distrugerea sau orice pagubă produsă bunului.
– să apere faţă de terţi dreptul proprietarului.
Furnizorul
Are poziţia unui vânzător. De obicei este însuşi producătorul unor bunuri de valoare însemnată. Are
următoarele obligaţii:
– să livreze şi să instaleze bunul.
– să acorde garanţii pentru bun.
– să răspundă pentru viciile ascunse ale bunului.
Creditorul (finanţatorul)
Finanţările de acest tip se fac de către societăţi comerciale specializate în leasing ce sunt
înregistrate la Oficiul pentru operaţiuni de leasing, organism guvernamental subordonat Ministerului
de Finanţe. Ele se înfiinţează şi funcţionează potrivit Legii nr. 31/1990, republicată.
Prin modificarea adusă OG nr.51/1997, republicată de către art. VII din Legea nr.99/1999, privind
unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, societăţile de leasing sunt obligate să aibă la
înfiinţare, un capital minim, subscris şi vărsat de 500. 000. 000 lei. Societăţile care, în termen de 1
an de la intrarea în vigoare a acestei legi, nu îşi vor majora capitalul social, nu vor mai avea dreptul
să efectueze operaţiuni de leasing.

Obligaţiile finanţatorului sunt:

– să asigure utilizatorului posibilitatea să negocieze cu un furnizor bunul dorit.
– să încheie un contract de vânzare-cumpărare cu furnizorul desemnat de utilizator.
– să încheie un contract de leasing cu utilizatorul conferindu-i drepturile ce rezultă din calitatea de
proprietar mai puţin atributul de dispoziţie.
– să respecte la expirarea locaţiunii dreptul opţiune al utilizatorului.
– să garanteze pe utilizator de evicţiune.

Natura juridică a operaţiunilor de leasing.

Leasing-ul nu este considerat o juxtapunere de operaţii juridice[2], ci un contract complex care
presupune raporturi juridice diferite între cei trei subiecţi.
El presupune următoarele operaţiuni:
– o vânzare-cumpărare cu privire la bunul ales de către utilizator. Să încheie de către finanţator,
vânzătorul fiind furnizorul. Cumpărătorul finanţator este primitorul dreptului de proprietate şi
datorează preţul din momentul încheierii contractului. Faţă de vânzarea obişnuită, vânzătorul nu
păstrează bunul, ci îl livrează utilizatorului. Este posibil ca finanţatorul să mandateze chiar pe
utilizator să negocieze, să preia şi să instaleze bunul cumpărat.
– o locaţiune ce intervine între finanţator şi utilizator. De obicei, este precedată de o promisiune de
locaţiune sinalagmatică: finanţatorul promite că bunul cumpărat îl va da în locaţie, iar utilizatorul
promite că va închiria bunul.
Spre deosebire de locaţia obişnuită utilizatorul suportă riscul pieririi bunului.
– promisiunea unilaterală de vânzare: utilizatorul la sfârşitul perioadei de locaţie irevocabilă poate
opta între cumpărarea bunului la valoare reziduală, prelungirea locaţiei sau restituirea către
proprietar.
În caz de neplată a ratelor contractul poate fi reziliat urmând ca bunul să fie restituit proprietarului.
Însă, finanţatorul proprietar, va beneficia de plata în continuare a ratelor, drept sancţiune pentru
neîndeplinirea obligaţiei de către utilizatorul locatar. Această măsură severă, în câştigul
finanţatorului este considerată de practică, drept o desdăunare, fiind singurul mijloc ce obligă părţile
la îndeplinirea sarcinilor ce şi le-au asumat[3].
Proprietarul bunului poate să-l vândă unui terţ însă cumpărătorul va fi ţinut să respecte locaţiunea şi
promisiunea de vânzare asumată la încheierea acesteia.
Utilizatorul nu poate să vândă bunul deoarece el nu este proprietar. El poate invoca prevederile art.
1909 Cod. civ. , când bunul este mobil.