BĂUTURILE ALCOOLICE

Studiile arheologice au demonstrat existenţa băuturilor alcoolice în toate civilizaţiile cunoscute.

Concomitent cu dezvoltarea agriculturii, omul a descoperit că prin păstrarea la cald (fermentaţia) unor
fructe se obţine o băutură care provoacă veselie, uitare şi alte efecte psihice.
În prezent, putem vorbi de un paradox al alcoolului, deoarece, cu toate că se cunosc efectele
nocive ale excesului, băuturile alcoolice s-au răspândit pretutindeni, iar consumul acestora este în
continuă creştere.
Clasificarea băuturilor alcoolice
 În funcţie de conţinutul în alcool etilic:
 băuturi slab alcoolice (1...8% vol.) - bere;
 băuturi moderat alcoolice (8...22% vol.) - vinuri naturale şi vinurile speciale
 băuturile alcoolice tari (22...70% vol.) - băuturi alcoolice distilate
 În funcţie de modul de obţinere
 Băuturi distilate
 Băuturi nedistilate (obţinute prin fermentaţie)
Calitatea băuturilor alcoolice
Aprecierea calităţii băuturilor alcoolice tari, mai ales a celor naturale şi învechite, este foarte
complexă, din cauza varietăţii produsului care prezintă caracteristici organoleptice ce se
întrepătrund, sesizarea particularităţilor fiind de multe ori foarte dificilă.
Cele mai importante caracteristici fizico-chimice ale băuturilor alcoolice sunt:
 conţinutul de alcool - se exprimă în procente de volum (%vol.) şi este strict normat pentru
fiecare produs în parte;
 conţinutul de zahăr (pentru lichioruri);
 conţinutul de impurităţi organice - accentuează toxicitatea băuturilor alcoolice şi
influenţează caracteristicile organoleptice, conţinutul lor fiind strict limitat prin norme
sanitare; impurităţile organice se exprimă prin raportarea la conţinutul de alcool etilic din
băuturi.

BĂUTURILE ALCOOLICE NEDISTILATE (SLABALCOOLICE)

Berea
Berea are aceeaşi vârstă ca şi omul, originile acesteia fiind cât se poate de vechi. Cunoscută şi
consumată de sumerieni, egipteni, greci şi romani, ea a supravieţuit prăbuşirii lumii antice, refugiindu-
se în mănăstiri, iar acestea din urmă le-au lăsat-o moştenire primilor berari din vremea Revoluţiei
Industriale.
În secolul al XX-lea, în industria berii apar firmele multinaţionale, care îşi organizează reţele de
distribuţie foarte eficiente şi care impun producţia sub licenţă, de către întreprinderi care se găsesc în
alte state.
Obţinerea berii
Berea este o băutură slab alcoolică, nedistilată, obţinută prin fermentarea alcoolică a mustului
de malţ, cereale nemaltificate, zahăr, extract de hamei (extracte de hamei), apă, drojdie şi preparate
enzimatice.
La fabricarea berei se foloseşte malţul care se obţine prin germinarea în condiţii speciale a
orzului în scopul dezvoltării enzimelor şi descompunerii substanţelor macromoleculare din amidon.
După o serie de operaţii succesive – plămădire, zaharificare, filtrare – mustul este aromatizat
prin adăugarea extractului de hamei sau a unui decoct de hamei. Acesta îi conferă berii aroma
specifică, are funcţie antiseptică şi favorizează formarea şi persistenţa spumei.
Mustul aromatizat este încălzit până la fierbere pentru o mai bună extracţie, dar şi pentru
coagularea substanţelor proteice provenite din orz de către taninul din hamei. Urmează răcirea
mustului, centrifugarea şi filtrarea pentru separarea substanţelor precipitate. Mustul astfel limpezit este
însămânţat cu drojdie de cultură în vederea fermentării, care se desfăşoară în două faze: primară şi
secundară.
 Fermentarea primară – se produce în vase deschise din ciment căptuşite cu răşină epoxidică
sau din oţel inox, timp de 5-10 zile la temperaturi de 6-9°C, zahărul nefermentescibil fiind transformat
în alcool etilic, dioxid de carbon şi alte substanţe secundare (de gust, de aromă etc.).
În funcţie de tipul drojdiei utilizate la însămânţare avem:
 bere de fermentaţie inferioară, drojdia fiind Saccharomyces carlsbergensis;
 berea de fermentaţie superioară în care drojdia este Saccharomyces cerevisiae.
Fermentarea secundară – urmează după separarea berii de drojdie şi trecerea acesteia în vase,
închise sub presiune, unde procesul de fermentaţie continuă lent, la temperatura de 0-3°, timp de
11…19 zile. Cantitatea de alcool etilic ce se formează în această fază este mică, iar dioxidul de carbon
este reţinut în masa berii.
Durata de fermentare a berii este în funcţie de sortiment şi variază între 11 şi 90 zile, după care
berea este filtrată şi trasă la butoi, cisterne sau îmbuteliată în sticle.
Ultima etapă a ciclului de producţie a berii o reprezintă ambalarea. Sarcina de bază pe care
trebuie să o îndeplinească recipientul este aceea de a asigura pe deplin igiena şi puritatea berii.
Alegerea recipientului este dictată de exigenţele comerciale sau de caracteristicile particulare ale
băuturii. Pe lângă cele trei categorii principale de ambalaje – sticla, cutia metalică şi butoiul – industria
berii a experimentat în ultimele decenii şi materiale alternative. Unul dintre acestea este PET-ul
(polietilen tereftalat), un poliester cu proprietăţi termoplastice. Evoluţia acestuia a condus la naşterea
PEN-ului, un polimer multistrat ideal pentru bere, deoarece menţine integritatea gustului şi a aromei
având rezistenţă la temperaturi ridicate (de pasteurizare sau de sterilizare).
Tipologia berii
În funcţie de tehnologia de obţinere, proprietăţile senzoriale şi cele
fizico-chimice, berea se clasifică în următoarele categorii (tabelul 1):
Principalele tipuri de bere
Tabelul 1
Categoria de bere Tip de bere
Bere blondă  Slab alcoolică (0,5 -1,5% vol.)
 Fără alcool
 Obişnuită (3 - 4,5% vol.)
 Superioară
 Pils
Bere brună  Obişnuită
 Superioară
 Porter
Bere  Slab alcoolică
specialitate  Dietetică (1% glucide)
 Fără alcool
 Caramel (0,8 – 1,8 % vol.)
Berea ca aliment (valoarea nutritivă a berii)
Berea este alcătuită în proporţie de 90% din apă, dar, deşi conţine o cantitate redusă de alcool,
consumul de bere trebuie însoţit de precauţiile impuse băuturilor alcoolice, deoarece consumul
exagerat expune la numeroase riscuri.
Ştiinţa alimentaţiei echilibrate a reevaluat în ultimul timp poziţia şi rolul berii, pornind de la
datele concrete care relevă efectele pozitive ale consumului moderat de bere asupra sănătăţii:
 reprezintă o sursă importantă de substanţe minerale (sodiu, potasiu, calciu, magneziu, fosfor, zinc,
seleniu, clor);
 reprezintă o sursă importantă de vitamine (vitamina B2, vitamina B3, vitamina B9; de asemenea,
berea conţine aproximativ 18 aminoacizi, constituenţi de bază ai proteinelor;
 influenţează pozitiv aparatul cardiovascular, previne îmbătrânirea precoce a ţesuturilor, datorită
substanţelor cu rol puternic antioxidant (polifenoli) care acţionează asupra radicalilor liberi.
Calitatea berii
 Proprietăţi senzoriale
 Culoarea – este determinată de gradul de prăjire a malţului şi poate varia de la galben deschis sau
blond strălucitor, la chihlimbariu cu tentă aurie sau roşiatică, până la brun cu tonalităţi închise.
 Limpiditatea – diferă, în funcţie de tipul de bere: berile pils sunt limpezi, cristaline, în timp ce
berile weisen sunt tulburi, din cauza drojdiilor în suspensie.
 Aroma – ingredientele care-i conferă berii aroma specifică sunt malţul, hameiul şi drojdia. Hameiul
conferă note seci şi amare (iarbă proaspătă, fân sau frunze uscate). Drojdia utilizată la fermentare
poate să influenţeze aroma finală a berii, sugerând o notă de prospeţime şi, uneori, una balsamică.
 Gustul – poate să ofere o gamă largă de senzaţii, care variază în funcţie de sensibilitatea
individuală; gustul este datorat hameiului, predominant fiind cel amar, dar poate fi şi amărui, dulce,
dulceag, cu diferite grade de intensitate şi persistenţă;
 Spuma – poate să fie rară şi nediferenţiată (la berile ale) sau cremoasă şi compactă (la berile stout),
având culori care variază de la albul lăptos la chihlimbariu. În general, spuma trebuie să aibă o
înălţime de 30-40 mm după turnare, si să persiste timp de cel puţin 3 minute.
Proprietăţi fizico-chimice
În tabelul 2 sunt prezentate valorile principalilor indicatori ai calităţii, pentru berea blondă şi
pentru berea brună.
Principalele caracteristici fizico-chimice ale berii
Tabelul 2
Unitate de
Caracteristici Bere blondă Bere brună
măsură
Extract primitiv (Ep) % 11-17 12-14
Concentraţie alcoolică % vol min 3 min 3, 3
Aciditate grade 3 3,2
Dioxid de carbon (CO2) g/100 ml 0,33 0,32
Vinul
Folosirea strugurilor datează din era neolitică, fapt demonstrat, de descoperirea unui depozit
improvizat de vin, vechi de 7000 de ani pe teritoriul actual al Georgiei, în 1996. Alte dovezi au arătat
că mesopotamienii şi vechii egipteni aveau plantaţii de vin şi deţineau măiestria fabricării vinului.
Vinul este băutura obţinută prin fermentarea alcoolică a mustului de struguri proaspeţi. Soiurile
de struguri utilizate în ţara noastră pentru obţinerea vinurilor pot fi autohtone sau de provenienţă
străină.
Obţinerea vinului
Pentru ca vinul să devină operă de artă, procesul de vinificaţie, care presupune o succesiune de
etape, trebuie să fie foarte atent controlat de vinificator.
Strugurii sunt recoltaţi manual, la maturitate deplină sunt supuşi unor analize pentru
determinarea acidităţii, a conţinutului de zahăr, a pH-ului şi a identificării boabelor deteriorate.
După eliminarea boabelor vătămate, urmează desciorchinarea1 şi zdrobirea boabelor, operaţii
care au loc concomitent, în scopul obţinerii mustului.
Un proces esenţial este cel de fermentare a mustului pe boştină, prin care se extrage din pieliţa
boabelor necesarul de substanţe fenolice, aromatice şi colorante. La fermentare sunt folosite levuri
pure selecţionate, corespunzătoare fiecărui soi de struguri şi tipului de vin.
După fermentare, urmează faza de pritocire, care presupune separarea vinului de sedimentul
format din drojdii şi alte impurităţi.
Vinul este apoi limpezit şi filtrat. Pentru limpezirea vinului se folosesc diferite substanţe
care provoacă sedimentarea impurităţilor pe fundul rezervorului (gelatina, taninul de uz oenologic, clei
de peşte, ovalbumina, cazeina, caolina, bentonita). După limpezire, vinul este supus filtrării

1
Desciorchinarea se aplică numai în anumite cazuri, când se doreşte obţinerea unor vinuri de calitate
superioară, evitându-se astfel influenţa compoziţiei ciorchinelui.
mecanice, ce presupune folosirea materialelor filtrante şi a unui utilaj specializat.
Pentru prevenirea tulburelilor vinului şi a asigurării limpidităţii un timp cât mai îndelungat, se
procedează la stabilizarea vinului, prin aplicarea de diferite (pasteurizarea, răcirea la –2…-6°C,
tratarea cu acid metatartic, filtrarea antiseptică, tratarea cu substanţe antiseptice cum ar fi dioxidul de
sulf sau acidul sorbic).
În mod tradiţional, maturarea vinurilor are loc în butoaie de stejar. După îmbuteliere are loc
procesul de maturare în sticle, perioadă în care vinul se „odihneşte”, capătă un buchet fin şi gust
armonios.
Clasificarea vinurilor
Vinurile pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii: culoarea, cantitatea de zahăr rezidual,
categoriile de calitate, tehnologia de producere.
Clasificarea în funcţie de culoare
În funcţie de criteriul culoare, vinurile pot fi clasificate în albe, rose şi roşii.
 Vinurile albe au o culoare de la galben-verzui până la galben-pai sau chiar alburie-
opalescentă.
 În categoria vinurilor rose intră vinuri cu culori de la galben-auriu intens, până la roz şi
rubiniu.
 Vinurile roşii pot să aibă o culoare care variază de la rubiniu intens până la aproape negru.
Clasificarea în funcţie de conţinutul de zahăr rezidual
Zahărul rezidual este reprezentat de glucoza şi fructoza din struguri care rămân în vin după
încheierea fermentaţiei alcoolice. Un proces corect de vinificaţie exclude adaosul de zahăr.
În funcţie de acest criteriu vinurile pot fi:
 Vinuri seci – cu conţinut de zahăr de maximum 4g/l;
 Vinuri demiseci – cu conţinut de zahăr cuprins între 4 -12 g/l;
 Vinuri demidulci – cu conţinut de zahăr cuprins între 12 - 50 g/l;
 Vinuri dulci – cu conţinut de zahăr mai mare de 50 g/l; aceste vinuri se obţin din struguri
foarte dulci (care conţin minimum 260 g zahăr/litrul de must).
Clasificarea în funcţie de categoriile de calitate
În conformitate cu legislaţia din România, vinurile se împart în următoarele patru categorii de
calitate:
 Vinurile de consum curent – se obţin din soiuri de mare producţie, cultivate în areale
viticole specializate în acest scop, iar în funcţie de tăria alcoolică dobândită se împart în
vinuri de masă (8-9% vol.) şi vinuri superioare (peste 9%vol.).
 Vinurile de calitate superioară – se obţin din soiurile de struguri cu însuşiri tehnologice
superioare, cultivate în podgorii consacrate, după o tehnologie proprie, având o concentraţie
alcoolică minimă de 10,5% vol. Aceste vinuri se valorifică sub denumirea podgoriei sau a
regiunii din care provin, nefiind obligatoriu să poarte denumire de soi.
 Vinurile de calitate superioară cu denumire de origine controlată – se obţin în areale
viticole bine delimitate, din soiuri recunoscute pentru aptitudinea de a produce vinuri de cea
mai bună calitate, prin respectarea unor condiţii speciale de cultivare a viţei-de-vie şi de
procesare a vinului.
Vinurile de calitate superioară se pot împărţi în două categorii: vinuri cu denumire de origine
controlată (DOC), care trebuie să aibă concentraţia alcoolică de minimum 11%vol. şi vinuri cu
denumire de origine controlată şi trepte de calitate (DOCC), care să aibă concentraţia alcoolică de
minimum 11,5%vol.
Vinurile de tipul DOCC pot avea următoarele trepte de calitate:
 CMD (cules la maturitate deplină) – se atribuie vinurilor seci, albe şi roşii, reprezentative
pentru arealul din care provin;
 CT (cules târziu) – se acordă unor vinuri albe şi roşii de înaltă calitate;
 CIB (cules la înnobilarea boabelor) – se acordă vinurilor dulci;
 CSB (cules la stafidirea boabelor) – se acordă vinurilor dulci.
  Vinurile speciale – sunt băuturi obţinute din musturi sau vinuri cu diferite adaosuri sau prin
aplicarea unor tratamente omologate şi care dobândesc caracteristici distincte de vin. În
categoria vinurilor speciale sunt incluse: vinurile spumante, vinurile spumoase, vinurile
aromatizate şi vinurile licoroase.
 Vinurile spumante – se obţin din vin, printr-o a doua fermentare în sticle închise ermetic,
dioxidul de carbon fiind de natură endogenă (rezultă în urma fermentării). În funcţie de
conţinutul în zahăr, aceste vinuri pot fi: brute – până la 4 g/l zahăr; seci – 4 -15 g/l zahăr;
demiseci – 15 - 40 g/l zahăr; demidulci – 40 - 80 g/l zahăr; dulci – peste 80 g/l zahăr.
 Vinurile spumoase – se obţin din vin stabilizat impregnat cu dioxid de carbon, fără a mai
avea loc procesul de fermentare. În funcţie de conţinutul în zahăr, aceste vinuri pot fi: seci –
până la 15 g/l; demiseci – 15 - 40 g/l; demidulci – peste 40 g/l zahăr.
 Vinurile licoroase – sunt vinuri speciale, cu un conţinut ridicat de zahăr (min 80 g/l) şi
alcool (15-22% vol), obţinute după tehnologii speciale: prin diferite cupajări, adaosuri de
alcool din vin, must concentrat.
 Vinurile aromatizate – se obţin din vin cu adaos de zahăr, must distilat de vin sau alcool
alimentar şi substanţe aromatizate pe bază de plante. Proporţia vinului trebuie să fie de
minim 70% din produsul finit. Cele mai reprezentative vinuri aromatizate sunt vermuturile
şi vinul pelin. Vermuturile se obţin din vinuri albe şi roşii, cu adaos de alcool, zahăr, extract
de plante şi alte ingrediente. Concentraţia sa alcoolică este de 16-18% vol., iar conţinutul de
zahăr este cuprins între 40-180 g/l. Vinul pelin se obţine din vin în care s-a adăugat un
extract alcoolic de plante, în care predomină pelinul.
Valoarea nutritivă a vinului
 În vin se găsesc în proporţii variabile o serie de vitamine, cum ar fi: B1, B2, B6, PP, acidul
pantotenic. Vitaminele din vin provin în cea mai mare parte din struguri, iar ca urmare a activităţii
levurilor, unele dintre vitamine îşi sporesc proporţiile.
 Principalele elemente minerale ce se întâlnesc în vin sunt: sulf, clor, fosfor, fier, brom, iod,
potasiu, natriu, magneziu, calciu, fier, zinc, mangan etc.
 Vinul conţine antioxidanţi, în special resveratrolul 2 , care întârzie sau împiedică evoluţiile
negative ale unui regim alimentar bogat în calorii. Unele studii recente au demonstrat efectele
pozitive ale resveratrolului asupra colesterolului sau cancerului. De asemenea, resveratrolul are
un rol important şi în subţierea sângelui, împiedicând astfel apariţia infarctului.
 Taninul din vin (substanţa responsabilă de culoarea şi gustul vinului) poate provoca migrene,
mai ales persoanelor sensibile. Sensibilitatea la tanin variază însă de la persoană la persoană.
 Un pahar de 125 ml de vin conţine aproximativ 80 de kilocalorii. Desigur, problema caloriilor
este situată în rândul celor mai mici neplăceri provocate de alcool, dar este demnă de luat în
seamă de către persoanele cu exces ponderal.

Calitatea vinului
Calitatea vinului este dată de ansamblul însuşirilor senzoriale, fizico-chimice şi microbiologice.
Proprietăţile senzoriale ale vinului
Analizele fizico-chimice şi microbiologice reprezintă metode auxiliare de apreciere a
vinurilor, utilizate în sprijinul examinării senzoriale a acestora.
Analiza senzorială a vinului este o metodă complexă de apreciere, fiind mult diferită de
simplul act de a bea, deoarece implică reflecţie, recunoaştere şi apreciere.
Vinul, chiar înainte de a fi gustat, dar mai ales după, provoacă o serie de senzaţii receptate cu
ajutorul organelor de simţ.

2
În cazul vinului roşu, contactul prelungit dintre struguri, pieliţă şi sâmburi face ca în produsul finit să se
regăsească un nivel ridicat de resveratrol. Şi vinul alb conţine anumite cantităţi de resveratrol, dar în cazul
acestuia, pieliţa şi sâmburii sunt îndepărtate mult mai devreme în procesul de producţie, decât se întâmplă
la vinului roşu.
 Culoarea – se află în strânsă legătură cu tipul de sol, gradul de maturare a strugurilor, tehnologia
de vinificaţie şi vârsta vinului. Se apreciază atât intensitatea, cât şi nuanţa culorii, existând în
acest domeniu o mare diversitate.
 Limpiditatea – pentru descrierea limpidităţii unui vin se folosesc următorii termeni: strălucitor,
limpede, slab opalescent, tulbure. Un vin se considera limpede atunci când limpiditatea lui este
clară, dar fără luciu particular.
Aprecierea limpidităţii şi a culorii vinului se face în mod obişnuit, la lumina naturală sau la cea
artificială (dar nu fluorescentă).
 Aroma – trebuie să fie plăcută şi proaspătă. Deosebit de importantă este intensitatea aromei,
deoarece, în afară de compuşii ce provin din struguri, aceasta mai poate oferi informaţii şi asupra
tehnicilor de vinificaţie folosite.
Un miros neplăcut, indică întotdeauna un defect. Un miros înţepător, de oţet, denotă o
fermentaţie acetică şi vinul este, deci, impropriu consumului. Un miros de sulf ar putea să indice
o tratare excesivă a vinului cu metabisulfit de sulf, în încercarea de recondiţionare a vinului.
 Gustul – are o importanţă hotărâtoare la degustarea vinului şi reprezintă indiciul de bază la
aprecierea senzorială a calităţii acestuia.
Proprietăţile fizico-chimice ale vinului
Principalele caracteristici fizico-chimice ale vinurilor sunt prezentate în tabelul 5.

BĂUTURILE ALCOOLICE DISTILATE (TARI)

Băuturile alcoolice tari, a căror concentraţie alcoolică este cuprinsă între 22-70% vol., se obţin
fie prin distilarea vinului, fie din cereale.
 Băuturi obţinute prin distilarea vinului: distilatele din vin, rachiul de vin (vinars, coniac);
 Băuturile alcoolice naturale obţinute din cereale: whisky, rom, gin.
Băuturi obţinute prin distilarea vinului
Din vin, prin distilare, se obţine distilatul de vin, la o concentraţie alcoolică de 60-72%vol.
Prin învechirea distilatului de vin se obţine divinul, care poate lua diferite denumiri convenţionale, în
funcţie de zona de provenienţă. Cel mai cunoscut rachiu de vin este coniacul, produs în regiunea
Cognac din Franţa.
În ţara noastră asemenea rachiuri de vin sunt numite "Divin", care, în conformitate cu Legea
viei şi a vinului este „băutura alcoolică obţinută prin învechirea distilatului de vin în contact cu lemnul
de stejar, în producerea căreia s-au folosit tratamente şi practici autorizate şi care a fost adusă la tăria
alcoolică de comercializare de min. 36% vol., în funcţie de sortiment”.
Coniacul
Obţinerea coniacului
Coniacul este un rachiu natural obţinut prin dubla distilare şi învechirea vinului din regiunea
Cognac, ce are o concentraţie alcoolică cuprinsă între 40-45 % vol.
Cel mai important proces în producerea coniacului este distilarea dublă. Imediat după
fermentarea strugurilor, vinul obţinut se distilează şi se obţine un lichid lăptos cu o concentraţie
alcoolică de 27-30°. După a doua distilare se obţine un lichid transparent cu o coloraţie pală. Acesta
este coniacul tânăr, care poate ajunge la concentraţia alcoolică de 72% vol.
Pentru ca acest distilat să se transforme în coniac este necesar un proces de maturare,
coordonat de specialişti. Coniacul trebuie maturat în butoaie şi apoi transferat în sticle. În perioada de
maturare, concentraţia alcoolică scade de la 72% vol. până aproape de 40% vol. când se desăvârşesc
proprietăţile senzoriale specifice. Perioada minimă pentru maturare este doi ani şi jumătate, dar
majoritatea producătorilor maturează coniacul un timp mai îndelungat.
Tipurile de coniac
Un coniac poate fi comercializat numai după ce are o vechime de cel puţin doi ani şi jumătate
la data de 1 octombrie. Cu cât coniacul este mai vechi cu atât are o calitate mai bună.
În funcţie de perioada de maturare, coniacul se clasifică astfel:
 X.O. (Extra Old) - aceasta denumire o capătă coniacul cel mai vechi (cu o vechime în jur
de 50 de ani), fiind apreciat de cunoscători pentru aroma sa complexă;
  V.S.O.P. (Very Superior Old Product) – vechime de peste 30 ani;
 V.S.O. (Very Superior Old) – vechime de peste 25 ani;
 V.O.P. (Very Old Product) – vechime între 15-25 ani;
 Trei stele (***) – vechime între 10-15 ani;
 Două stele (**) – vechime de 10 ani;
 O stea (*) – vechime între 5-10 ani.
Calitatea coniacului
Proprietăţi senzoriale
Aprecierea calităţii coniacului se face şi organoleptic, analizându-se următoarele caracteristici:
aspectul, culoarea, aroma, gustul şi mirosul.
 Aspectul – lichidul trebuie să fie limpede, fără impurităţi;
 Culoarea – este, de obicei, brună-aurie, specifică; cu cât coniacul este păstrat un timp mai
îndelungat cu atât culoarea acestuia este mai închisă.
 Aroma – depinde de esteri şi de alte substanţe aromatice conţinute; după o perioada de
conservare de mai mulţi ani, se dezvolta un buchet plăcut şi foarte fin, caracteristic
coniacului vechi;
 Mirosul – este specific distilatelor învechite, materiei prime utilizate şi tehnologiei aplicate,
respectiv sortimentului;
 Gustul – specific sortimentului.
Coniacul este folosit în alimentaţie ca băutură stimulentă. Valoarea sa nutritivă nu este
deosebită.
Prestigiul coniacului impune un anumit protocol legat de momentul servirii, paharul în care se
serveşte şi modul în care se savurează.
Proprietăţi fizico-chimice
Coniacul comercializat trebuie să prezinte următoarele caracteristici fizico-chimice, care se
determină prin analizele specifice de laborator.

Principalele caracteristici fizico-chimice ale coniacului

Valori
Caracteristici Unitate de măsură
Densitatea relativă la 15oC - 0,9541-0,9586
Concentraţia alcoolică (alcool etilic) %vol.) 38-54,5
Aciditatea (acid acetic) g/l 0,10-0,74
Zahăr % 0,45-1,93
Extract % 0,64-2,29
Esteri (acetat de etil) g/l 110