Teoria generală a dreptului este o ştiinţă socială - o ramură a ştiinţelor juridice - care studiază

statul şi dreptul, ca fenomene sociale interdependente. Teoria generală a dreptului studiază atât dreptul
obiectiv - ansamblul normelor juridice în vigoare - cât şi raporturile juridice ce se nasc în baza lor, dar şi
aspectele ideologice ale fenomenului juridic ( reprezentările, ideile,atitudinile cetăţenilor în raport cu
normele juridice ).

Raportul juridic este o relatie sociala reglementata de norma juridica in cadrul careia participantii
apar ca titulari de drepturi si de obligatiuni reciproce prin exercitarea carora se realizeaza scopul normei
juridice. Conduita umana, manifestata prin actiunile sau inactiunile unei persoane fata de alte persoane
fizice sau juridice, se numeste relatie sociala sau raport social. Cele mai importante relatii sociale sunt
reglementate de normele juridice. Raportul juridic reprezintă deci modul, forma în care dreptul se
transpune, se realizează în viaţa socială.

Trăsăturile raporturilor juridice:

- Caracterul social -raporturile juridice se realizează (apar, se modifică, încetează) în cadrul social
şi între membrii societăţii.
- Caracterul intersubiectiv – în relațiile juridice se întilnesc între subiecții de drept .
- Caracterul volitiv – exteriorizează voința subiecților de drept. Au un dublu caracter voliţional. Pe
de o parte, sunt rezultatul existenţei unei norme juridice care exprimă voinţa de stat şi, pe de altă
parte, oamenii care iau parte la ele îşi exprimă propria lor voinţă.
- Caracterul valoric– valorile sociale sunt valorificate, protejate şi promovate prin raporturi
juridice.
- Caracterul istoric (evolutiv) – raporturile juridice au evoluat în timp concomitent cu tipurile şi
formele dreptului.
- Caracterul normativ- juridic-raporturile juridice sunt prevăzute de legiuitor în normele juridice,
care reglementează relaţiile sociale, transformându-le ulterior în raporturi juridice.

Raporturile juridice sunt extrem de variate deoarece îmbracă în haină juridică o varietate imensă de
relaţii sociale (de muncă, de familie, de organizare a statului, etc.). Acestea sunt raporturi sociale care se
formează în baza normelor juridice şi în care subiectele apar ca titulari de drepturi şi obligaţii reciproce
şi a căror respectare este garantată de forţa coercitivă a statului.
Raporturile juridice pot fi clasificate :

1) După numarul de participanți:

a) bilateral

b) multilaterale

2) După tipul relațiilor sociale sau obiectul de reglementare deosebim:

a) raporturi juridice constituționale

b) raporturi juridice administrative

c) raporturi juridice penale

d) raporturi juridice civile,familiale.

3) După repartiția drepturilor și îndatoririlor juridice deosebim :

a) raporturi juridice relativ determinate –ambii participanți au drepturi subiective și obiective.

b) raporturi juridice absolut determinate – o parte are doar îndatoriri,alta doar drepturi.

Premisele raporturilor juridice:

1. Normele juridice: - reprezintă premise obligatorii ale oricărui raport juridic. Raporturile
juridice iau naştere în două modalităţi: fie prin realizarea dispoziţiei normei juridice (când destinatarii
acestora se conformează normelor ), fie prin încălcarea dispoziţiei şi aplicarea sancţiunii descrise în
normă.

2. Subiectele raporturilor juridice: - doar oamenii, ca persoane fizice sau ca persoane juridice pot
fi subiecte ale raporturilor juridice deoarece aceştia sunt destinatarii normelor juridice. Calitatea de
subiect de drepturi în cadrul raporturilor juridice a oamenilor este condiţionată de existenţa capacităţii
juridice a acestora. Teoria generală a dreptului distinge capacitatea juridică generală, adică aptitudinea
generală şi abstractă a persoanei de a avea drepturi şi obligaţii în cadrul raporturilor juridice (se distinge
în funcţie de ramura dreptului căreia aparţine: capacitatea civilă, de dreptul muncii, de dreptul familiei,
etc.) şi capacitatea juridică specială, care este caracteristică persoanelor juridice.
Conţinutul raportului juridic:

Continutul raportului juridic este fomat din drepturile si obligatiunile corelative ce revin
subiectelor participante. Intre aceste drepturi si obligatii exista, dupa cum s-a mentionat, o strinsa
corelatie, ele conditionindu-se reciproc, astfel incat fiecarui drept ii corespunde o obligatie si invers.
Drepturile si obligatiile leaga intre ele subiectele raportului juridic si formeaza continutul acestuia.
Subiectele raportului juridic, adica participantiila el, pot fi numai oamenii, ca persoane fizice, fie
organizati in diverse colective ca persoane juridice, fie statul, reprezentat prin organele sale.

Pentru a forma un raport juridic sunt necesare cel putin 2 persoane, numite subiecte ale raportului
juridic, carora le revin drepturile si obligatiunile aparute la nasterea raportului de drept. In cadrul
aceluiasi raport juridic, unele subiecte sunt titulare de drepturi, altele – de obligatiuni sau fiecare si de
drepturi , si de obligatii. De exemplu, intr-un raport juridic de drept financiar statul obliga destinatarii
legiila plata impozitelor, iar acestia au obligatia sa le plateasca.

Obiectul raportului juridic:

Este reprezentat de acţiunile sau inacţiunile concrete ale subiectelor raporturilor juridice. Spre
deosebire de conţinut care descrie posibilităţi juridice ale subiectelor, obiectul raportului juridic descrie
acţiunile sau inacţiunile concrete ale acestora.

Faptele juridice:

Sunt împrejurări de fapt concrete descrise de ipoteza normei juridice şi care generează apariţia
unor raporturi juridice. Norma juridică reprezintă premisa abstractă a naşterii raporturilor juridice şi ea
descrie în conţinutul ei anumite fapte materiale a căror realizare determină naşterea, modificarea sau
stingerea unor raporturi juridice. Aceste fapte materiale care dobândesc semnificaţie juridică datorită
prevederilor unor norme juridice se numesc fapte juridice. Clasificarea faptelor juridice: în funcţie de
legătura dintre acestea şi voinţa oamenilor, faptele juridice se împart în evenimente şi acţiuni.

- Evenimentele sunt fapte care se petrec independent de voinţa oamenilor şi de care norma juridică
leagă apariţia, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice ( naşterea, moartea, un incendiu,
o inundaţie, împlinirea unui termen).
- acţiunile reprezintă manifestări de voinţă ale oamenilor care generează raporturi juridice. Ele
sunt de două feluri: acţiuni ilicite, adică fapte umane interzise de normele juridice care generează
 raporturi juridice în cadrul cărora se aplică sancţiunile descrise în normele juridice. Acţiunile
licite sunt fapte umane care concordă cu dispoziţiile normelor juridice derulate cu scopul special
de a genera, modifica sau stinge raporturi juridice.

Forma dreptului relevă aspectul exterior al acestuia, haina juridică sub care acesta ni se înfăţişează.
Conţinutul dreptului îi determină forma în sensul că, în funcţie de felul regulii de conduită impuse de
stat se alege forma exterioară a normei : lege, decret, ordin, etc. Formele dreptului mai poartă
denumirea de izvoare formale ale dreptului sau forme de exprimare ale dreptului. Acestea sunt actele
normative ( legile, decretele, hotărârile guvernului, ordonanţele, ordinele,etc. ) ; obiceiul juridic ;
precedentul judiciar şi contractul normativ.

Izvoarele dreptului

Termenul de „izvor de drept” desemnează sursele dreptului şi are 2 accepţiuni:

1. Izvoarele materiale ale dreptului: - adică sursele complexe, de natură obiectivă şi subiectivă,
individuale şi sociale, care, la un moment dat, într-o anumită conjunctură istorică, duc la apariţia
dreptului.

2. Izvoarele formale ale dreptului: - sau formele de exprimare ale dreptului – reprezintă formele
exterioare sub care ni se înfăţişează dreptul.

Doctrina consacră următoarele izvoare formale:

a) Obiceiul sau cutuma – Obiceiul juridic este cel mai vechi izvor de drept. Alcătuit din reguli de
conduită aplicată vreme îndelungată in temeiul convingerii privind necesitatea lor, aduse la
îndeplinire prin puterea autorităţii publice neformalizate a întregii comunităţi, obiceiul juridic
rămâne izvorul de drept cu cea mai îndelungată viaţă. Cutuma, obiceiul juridic, sau, cum s-a
numit în trecutul nostru, obiceiul pământului, se naşte prin repetarea aplicării unei aceleiaşi idei
juridice într-un număr de cazuri individuale succesive, prin crearea de precedente. Cutuma
presupune aşadar pe de o parte un uz, o practică a justiţiabililor, dar pe de altă parte ea reprezintă
şi ideea că norma pe care o implică nu poate fi serios contrazisă de cei interesaţi, că prin urmare
în recunoştinţa lor stă în mod normal recunoaşterea unui adevărat drept care se poate revendica
ca atare, sub sancţiunea juridică. Cutuma odată fixată îşi pierde flexibilitatea putând deveni un
impediment real şi câteodată fatal pentru dezvoltarea societăţii.
 b) Actele normative - reprezintă cel mai important izvor de drept în dreptul românesc.
Actele normative se înfăţişează, ca izvoare ale dreptului, structurate într-un sistem clar ierarhizat.
În vârful acestui sistem se află Constituţia. Constituţia este legea fundamentală, cel mai
important act normativ al unui stat. Ea fixează cadrul general al ordinii de drept (structura
statului, forma de guvernământ, regimul politic). Toate celelalte acte normative sunt elaborate pe
baza şi în aplicarea Constituţiei trebuind să fie conforme cu spiritul acesteia. Sensul termenului
lege: sensul larg ( orice act normativ cu putere obligatorie) şi sensul restrâns ( actul normativ
elaborat de Parlamentul României pe baza unei proceduri specifice). Legile sunt de 2 feluri:
organice ( prin care se reglementează cele mai importante relaţii sociale ) şi ordinare. Importante
izvoare de drept sunt şi alte acte normative: decretele, ordonanţele de urgenţă, ordonanţele sau
hotărârile de guvern, ordinele şi instrucţiunile miniştrilor, deciziile şi hotărârile organelor locale
ale puterii şi administraţiei de stat. Legea, spre deosebire de cutumă, presupune un act în care se
formulează scris o normă de drept, emanând direct de la autoritatea statului, şi anume a
organului, care în organizare constituţională, deţine puterea legislativă şi, un act de voinţă care
consacră acea normă. Ea poate să modifice oricând o situaţie de drept pozitiv, poate chiar
desfiinţa o cutumă şi introduce dispoziţii cu totul noi.

c) Practica judiciară - reprezintă un important izvor de drept în dreptul anglo-saxon. În

dreptul românesc, soluţiile instanţelor de judecată sunt obligatorii doar pentru părţile din proces.
Nu obligă instanţele care vor soluţiona, ulterior, acelaşi gen de cauză să ţină seama de ele. Din
acest motiv, susţinem că jurisprudenţa nu constituie izvor de drept. Soluţiile date de instanţele
superioare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, au caracter îndrumător, ca şi doctrina pentru
instanţe.

d) Contractul normativ - în dreptul civil, contractul este definit ca acordul încheiat între
două sau mai multe persoane pentru a crea sau a stinge un raport juridic, deci ca o convenţie. În
cazul în care contractul nu vizează un raport juridic concret, ci stabileşte pentru părţile
contractante o regulă generală de conduită şi permite şi altor părţi să adere la contract, respectiv
la acea regulă de conduită, el devine un contract normativ. Acesta constituie izvor de drept cu
deosebire în ramurile de drept constituţional, drept internaţional şi al muncii.
BIBLIOGRAFIE

1. Momcilo Luburici - ,,Teoria Generală a Dreptului,, /Editura Oscar Print, Bucureşti, 2005, Ediţia a II
– a.

2. Nicolae Popa - ,, Teoria Generală a Dreptului,, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2008, Ediţia a III- a.

3. Gheorghe Boboş - ,, Statul şi dreptul în civilizaţia şi cultura universală,, Editura Argonaut, Cluj
Napoca, 2006.

4. Corina Adriana Dumitrescu – „Introducere in teoria izvoarelor dreptului”, ed. Paideia, Bucuresti,
2003